Trăsături ale modernismului: Preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii, implicând conexiuni cu filosofia, psihologia,

religia, mitologia Cultivarea romanului de analiză psihologică, a dramei de conştiinţă şi de idei Universul artistic reflectă o civilizaţie citadină, definitorie pentru secolul al XX-lea Tipologia predilectă este cea a intelectualului, cu dilemele sale şi cu reacţiile faţă de presiunile

societăţii Preferinţa pentru luciditate în actul de creaţie lirică, împlinind dezideratul formulat de E. A. Poe şi

Charles Baudelaire de a înlocui „sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginaţiei; de aici, lirismul modernist epurat de anecdotică, sentimentalism şi didacticism

Dispariţia speciilor lirice consacrate (meditaţie, elegie, idilă, pastel), în locul cărora apar formule poetice insolite („inscripţie”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”, „cântec”)

Conceperea şi construirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, nu o dată prefaţat şi, uneori, chiar încheiat de o artă poetică

Artele poetice capătă valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica personală, pentru viziunea asupra lumii

Naşterea unui nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular insolit (termeni argotici, colocviali, abstracţi), prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei; este vorba uneori nu doar de o sintaxă specială, neobişnuită, dar chiar de o poezie alogică

Coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liric, versul alb, absenţa strofelor sau strofe inegale, ritmuri interioare

Modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără majusculă, dispar adesea punctul şi virgula), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului şi al sugestiei

Impunerea „fragmentului” ca specie nouă în proză şi în eseu şi a fragmentarismului ca modalitate inedită de construcţie a poemului

TUDOR ARGHEZI

Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii. Plecând de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi lirice) moderne. Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă apreciată superlativ sau, dimpotrivă, revendicată de clasici şi de moderni deopotrivă, opera sa impresionează prin varietate şi inovaţie.

Universul liricii argheziene

Poezia filozofică (de tip reflexiv)- artă poetică: Testament, Rugă de seară , Portret (în vol. Cuvinte potrivite, 1927), Flori de mucegai (vol. Omonim), Epigraf (vol. Alte cuvinte potrivite, 1940) = se observă constanta preocupare argheziană pentru exprimarea concepţiei despre poezie şi despre rolul poetului- în căutarea lui Dumnezeu, „între credinţă şi tăgadă”: Psalmi- atitudinea faţă de moarte: Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, De ce-aş fi trist? (vol. Cuvinte potrivite)- lirica sociogonică – vol. Cântare omului, 1956

Poezia socială- estetica urâtului – vol. Flori de mucegai, 1931- revolta socială, universul ţărănesc – 1907-Peizaje (1955), poezii din vol. Cuvinte potrivite

Poezia de dragoste – două atitudini- reticenţă şi amânare a clipei de iubire – poezii din vol. Cuvinte potrivite- împlinirea erotică de tip casnic – poezii din vol. Cărticică de seară (1935)

Poezia jocului, „a boabei şi a fărâmei”

- poezii din vol. Cărticică de seară, Buruieni (ciclu din vol Hore, 1939), vol. Mărţişoare (1936), vol. Prisaca (1954)

Particularităţi ale modernismului prezente în opera poetică argheziană/ Înnoirea liricii româneşti prin:

- poezia este expresia unei conştiinţe frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile

- tentaţia absolutului (în Psalmi)- existenţa unor „categorii negative” privind viziunea asupra lumii: estetica urâtului şi creştinismul

în ruină- încălcarea convenţiilor şi a regulilor- libertatea absolută a inspiraţiei; poezia poate transfigura artistic aspecte ale realităţii altădată

respinse. Arghezi impune estetica urâtului în literatura română (cultivă grotescul, trivialul, o, monstruosul, alături de graţios, tonalităţile sumbre, tragice şi optimismul, încrederea în capacităţile umane). Lumea marginalizată a hoţilor sau a criminalilor din Flori de mucegai ascunde un mesaj optimist: mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate existent în acest univers.

- înfăţişează, pentru prima dată în poezia română, împlinirea prin iubirea de tip casnic şi ipostaza femeii-soţii

- caracteristicile limbajului poetic: ambiguitate, expresivitate- magia limbajului şi forţa sa de sugestie se realizează prin schimbări esenţiale la nivel lexical şi

sintactic- limbajul şocant aduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi, arhaisme,

neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar poezia este pentru Arghezi „esenţă de cuvinte” extrasă din limbajul comun. Rolul poetului este de a potrivi cuvintele şi de a corporaliza ideile. Materialitatea imaginilor artistice conferă forţa de sugestie a ideii.

- sparge tiparele topice şi sintactice; se creează un nou limbaj poetic- fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forţa de transfigurare a realităţii; se

cultivă epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile”

- înnoiri prozodice (cultivarea versului liber sau combinarea diversă a unor elemente ale prozodiei clasice)

Testament – artă poetică

Titlul conţine expresia conştiinţei creatorului cu privire la moştenirea literară pe care o lasă urmaşilor.

Octava din debutul poeziei stilizează ideea că orice creaţie reprezintă un cult al strămoşilor, o punte de legătură între generaţii

- operele, exprimate prin sinecdoca inedită „carte”, capătă semnificaţii variate: un bun de mare preţ, o verigă între generaţii, dovada unui timp al suferinţei („Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci”), o etapă a progresului („Cartea mea-i, fiule, o treaptă”);

- poetul s-a inspirat din suferinţele şi eforturile înaintaşilor;- misiunea creatorilor tineri este de a continua valorificarea experienţei deja acumulate; Arghezi

este conştient că poezie adevărată nu se poate realiza fără asumarea experienţelor spirituale anterioare.

Catrenul următor completează câmpul semantic al operei cu termenul arhaic „hrisov”, în contextualizarea lexemelor: „nume”, „carte”, „treaptă”, „bunuri”, „călimară”, „slovă” (creaţiei i se conferă o dimensiune sacră).

Discursul liric conotează legătura dintre munca fizică şi travaliul spiritual:

- verbele „să schimbăm”, „au adunat”, „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui” conotează efortul intelectual, la fel de dificil ca şi truda bătrânilor care au adunat „sudoarea muncilor sutelor de ani”.

- poezia trebuie să reflecte realitatea socială, durerea înaintaşilor, pe care creatorul are menirea să o transmită urmaşilor.

Lexicul poetic arghezian îşi trage sevele din limbajul popular, simplu, din cuvinte altădată fără statut literar: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni”.

- verbul „am ivit” devine expresiv pentru sugerarea transferului de la realitatea obiectivă la realitatea spirituală

- metafora „cuvinte potrivite”, de altfel şi numele volumului din care face parte această ars poetica, denumeşte opera care a necesitat har, dar şi meşteşugul de „a potrivi” simbolurile, astfel încât să transmită receptorului un anumit mesaj (câmpul semantic al plăsmuirii concentrează o serie de verbe: „frământate”, „am prefăcut”, „am preschimbat”, „am luat”, „am pus”, „am făcut” etc.)

Cuvântul devine instrument în mâna scriitorului; el va transfigura o realitate apreciată şi una criticată: „Am luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-jure”:

- sinecdoca „durerea” surprinde o istorie dramatică, devenită obiect poetic, sugerat de metafora „vioară”;

- există două câmpuri semantice: unul al materialului: durerea, biciul, ocara, cenuşa morţilor, mânia, crima; altul al spiritualului, rod al imaginaţiei poetice: versuri, icoane, muguri, coroane, miere,

hotar înalt, frumuseţi, preţuri noi, carte; Aristotel este primul care defineşte funcţia purificatoare a artei, declarată de Arghezi în

versurile: „Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie a crimei tuturor”. Pentru poet, arta are o reprezentare socială şi etică.

Discursul poetic structurează mai multe probleme teoretice:- raportul eu liric-înaintaşi;- conştiinţa actului scrierii;- relaţia creator-receptor-posteritate. Originalitatea creaţiei programatice transpare nu doar din varietate ideilor, subsumate

responsabilităţii faţă de actul artistic, ci şi din modul unic în care scriitorul defineşte poezia drept îngemănare:

- a tradiţiei şi inovaţiei, a inspiraţiei de sorginte divină („slova de foc”) cu meşteşugul, cu activitatea de artizan, bijutier („slova făurită”);

- comparaţia „Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte” vizează metamorfozele succesive ale cuvântului, de la starea lui obişnuită la expresia poetică;

- în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte” se regăseşte metafora unui raport inedit scriitor („Robul”) – receptor („Domnul”).

Arghezi creează o varietate de figuri stilistice:- metafore („slova de foc”, „slova făurită”);- metonimii* („nume” , „carte”, „Robul”);- enumeraţii („Din bube, mucegaiuri şi noroi…”);- epitete („torcând uşure”, „Durerea noastră surdă şi amară”);- comparaţii („Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”).

Scrisul remodelează realitatea, restabilind legi universale din perspectiva unui sine ce dobândeşte variate ipostaze:

- martor al istoriei zbuciumate;- „cronicar” al destinului dramatic al neamului;- ales divin prin harul poetic, artizan;- conştiinţă care intuieşte funcţia complexă (în timp) a operei literare.

Luciditatea eului liric arghezian naşte o poezie a autodefinirii, despre care scrie că reprezintă „o tortură frumoasă dar dureroasă, portret personal al cuvântului în perspectivă” (Cuvântul şi vorba, „Argeş”, 1966)

* metonimia = figură de stil, înrudită cu metafora, prin care se înlocuieşte un cuvânt prin altul cu care se află într-o relaţie logică (temporală, spaţială, cauzală).Metonimia înlocuieşte:

a) cauza prin efect;b) efectul prin cauzăc) opera prin numele autoruluid) conţinutul prin obiectul care îl conţinee) produsul prin numele locului din care provinef) numele unui lucru prin simbolul luig) concretul prin abstract

Arta poetică este expresia artistică a concepţiei despre poezie şi despre misiunea poetului, diferenţiată în funcţie de subtilitatea şi de crezul artistic al creatorilor respectivi; având caracter programatic, poate cuprinde, discret, şi direcţiile pe care le va dezvolta creaţia unui poet sau poate prezenta „idealul etic şi estetic al acestuia”.

Conceptul de artă poetică este foarte vechi, coborând în timp până la Aristotel. În literatura română, Mihai Eminescu defineşte poezia ca „expresie a fanteziei creatoare” sau „ca regina facultăţilor omeneşti”, arta sa poetică fiind considerată Epigonii. Tudor Arghezi crede că „poezia e literatură concentrată, iar versul o cristalizare geometrică a poeziei”, artă poetică fiind Testament. Pentru Lucian Blaga, poezia este modalitate de cunoaştere luciferică, dar şi „lumină”, arta sa poetică fiind Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Ion Barbu consideră că poezia este „semn al minţii”, „pură direcţie”, „o prelungire a geometriei”, iar poeziile ce „funcţionează” ca arte poetice sunt Din ceas, dedus… şi Timbru.

Poezia Testament poate fi considerată artă poetică, exprimând concentrat concepţia creatorului despre poezie şi despre poet. Acesta şi-a dezvăluit cugetările legate de actul poetic şi în articole şi studii ce dovedesc preocuparea artistului de a da expresia cea mai potrivită ideilor sale poetice. Tudor Arghezi crede că poezia e „har şi condamnare”, iar poetul este „un Sisif care ia de fiecare dată muntele pieptiş”.

Testament este poezia care deschide porţile universului liric arghezian. Ion Negoiţescu scria: „Programatic, Testament explică lunga gestaţie a lirismului arghezian, prin faptul ă el reprezintă bilanţul sufletesc al veacurilor de civilizaţie autohtonă, implicând truda creatoare a celor mulţi cu care se declară solidar”.

Tudor Arghezi anunţă prin această artă poetică teme care vor apărea frecvent în creaţia sa – cartea (creaţia), revolta, plugul, tradiţia, urâtul, devenirea – şi ne introduce, de asemenea, în tehnica sa poetică şi în limbajul „nepoetic”.

Mărturisindu-şi intenţia de a lăsa, drept moştenire, urmaşilor o carte, poetul se confesează cu privire la drumul urmat de cuvânt pentru a se converti în poezie, la datoria acesteia de a menţine legătura dintre strămoşii dispăruţi şi urmaşi, dar şi cu privire la rolul stihuitorului de a restitui demnitatea celor ce formează „ramura obscură”: „străbunii”, „bunii”, „bătrânii”, „robii cu saricile pline de oseminte”.

El însuşi urmaş al celor ce-au urcat ‚pe brânci” treptele devenirii, răzvrătindu-se şi suferind, poetul conştientizează rolul său în păstrarea imaginii strămoşilor a căror trecere ‚prin râpi şi gropi adânci” simbolizează efortul fiinţei de a se depăşi. Amintirea acestora trebuie sacralizată prin poezie, în sensul păstrării legăturii dintre generaţii: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

Poetul trebuie să fie exponentul celor mulţi şi obidiţi, vocea să-i cheme spre lumină, ca o răsplată pentru suferinţa lor de veacuri: „E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi”. Dar, mai ales, poetul trebuie să găsească cea mai potrivită expresie poetică pentru a da glas sentimentelor şi gândurilor sale, trebuie să deţină „ştiinţa” convertirii cuvintelor nepoetice în artă. În acest sens, este sugestivă afirmaţia lui Eugen Lovinescu despre limba „nouă” a poetului: „S-a spus că Tudor Arghezi aduce o limbă nouă; în realitate, limba lui este limba obişnuită, devenită însă o limbă nouă poetică prin putinţa scriitorului de a da o

funcţie poetică unor cuvinte considerate până la dânsul nepoetice. Meritul nu e a fi îndrăznit, ci de a o fi realizat, prin prezenţa unei temperaturi suficiente pentru o conversie de valori”.

Rolul poetului este de a transfigura artistic realitatea, cu ajutorul condeiului şi al călimării provenite prin metamorfozare – din uneltele muncii brutale, rudimentare a ţăranilor: „Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Ca un adevărat alchimist, acesta trebuie să transforme „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, „bubele”, „mucegaiurile”, „noroiul” şi „zdrenţele” în „frumuseţi şi preţuri noi” şi „în muguri şi coroane”. Convertirea urâtului în valori de preţ e posibilă prin poezie.

Poetul este dator să supună cuvântul găsit după o muncă istovitoare de căutare, de selecţie, de „frământare”, de potrivire, de modelare în verbele care indică rolul poetului în „obţinerea” poeziei: „Şi, frământate mii de săptămâni, le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”; „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Este astfel ilustrată o înverşunată luptă cu materia cuvântului, pentru a o transforma în spirit.

Deduce că poetul are puteri demiurgice, căci realizează o creaţie din cuvintele ce-şi dezvăluie forţa creatoare prin puterea de a exprima Totul.

Dăruit cu har, poetul este dator să-şi valorifice talentul, căci nu oricine are acces la „slova de foc”; inspiraţia trebuie susţinută de muncă migăloasă şi atentă, ajungându-se, astfel, la „slova făurită”. Împerecherea celor „două slove” este hotărâtoare în poezie, căci disocierea între talent şi trudă nu-i posibilă.

Dacă poetul are „un rol”, poezia are „o menire”. Aceasta trebuie să se constituie în document, în hrisov ce trebuie păstrat ca semn al existenţei istorice a unui neam: „Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Dacă veninul a devenit, prin transfigurare artistică, miere, durerea s-a transformat în vioară, denumire metaforică pentru poezie; cât timp poetul „cântă” durere şi suferinţele , speranţe şi visuri, poezia este vioară al cărei glas provoacă nelinişte şi teamă „stăpânilor”; când poetul îi aminteşte pe asupritorii „bunilor săi”, pe care îi supune pedepsei, instrumentul supliciului este poezia devenită bici, forţa cuvântului lovindu-i pe vinovaţi: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”. Aceeaşi operaţie alchimică provoacă şi transformarea durerii, fie la stihuri violente, tăioase, când „înjură”, fie blânde, gingaşe, când „leagănă” şi „îmbie’.

Arghezi defineşte poezia ca un „tot” fierbinte, în care s-au îmbrăţişat talentul şi munca, ilustrate metaforic prin cele două slove: „de foc” şi „făurită”.

Creaţia poetică este o valoare spirituală la a cărei realizare au contribuit munca robilor străbuni, suferinţa celor ce-au trăit în umbră şi răzvrătirea acestora de-a lungul istoriei, poetul fiind acela care le adună şi care le acordă virtualităţi estetice.

Flori de mucegaiApariţie: poezie programatică, deschide vol. omonim publicat în anul 1931Titlul: oximoron care metaforizează ideea perceperii esteticului în structurile realului nepoetic:

- lexemul „flori” semnifică frumuseţe, candoare, prospeţime, expresie a vizualizării unei exteriorităţi acceptate

- „mucegai” desemnează eflorescenţa cenuşie, simbol al mediilor sordide; fonetismul popular „i” accentuează imaginea „urâtului” sugerând o lume viciată

- alăturarea celor doi termeni antitetici sugerează „estetica urâtului”Universul inspiraţiei: spaţiul închisorilor, periferia oraşului, lumea hoţilor, a delincvenţilorConţinut, idei, sentimente:

- se dezvoltă pe două strofea. Prima secvenţă- este o strofă polimorfă, accentuând ideea că harul creaţiei se concretizează şi în condiţii improprii- „Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală” – folosirea unghiei ca

instrument al scrierii exprimă o acţiune conştientă de negare a tiparelor tradiţionale, sugerând efortul plăsmuirii artistice moderne; captivitatea ostilă nu osifică spiritul, ci îl provoacă

- poetul simte limita absolută „Cu puterile neajutate/…/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”- abandonat de forţa supremă, eul creator nu poate accede la universul artistic decât prin propriile

puteri „Când mi s-a tocit unghia îngerească (n: harul divin)/ Am lăsat-o să crească”- poezia este rodul unei suferinţe transfigurate artistic; simbolurile „groapă”, „sete de apă”, „foame

de scrum” stilizează primordialitatea asumată (apa, focul). Ele purifică spiritul, metamorfozându-l.

- Fiinţa modernă nu mai invocă transcendentul, pentru ca divinitatea nu mai comunică; atunci gestul plăsmuitorului este unul de coborâre în sine, echivalentă recuperării valorilor primordiale: „Când mi s-a tocit…/ sau nu o mai am cunoscut”

b. A doua secvenţă- este o declaraţie de principiu, vizând atât schimbarea obiectelor scrisului, cât şi statutul eului

creator- metamorfozarea eului presupune o purificare, o înnoire a formei (a expresiei) şi a fondului- imaginea „mâinii” conotează acceptarea actului spiritual efectiv prin efort, muncă, trudă

(Testament)- creaţia se sustrage supremaţiei canoanelor artistice, este o ruptură de tradiţie, manifestată

vehement: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”- sincopa între eul liric şi socialitate nu anulează puterea creatoare. Pendularea între credinţă şi

tăgadă constituie dimensiunea specifică poetului modern

G.Călinescu: „Florile de mucegai sunt operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile… Cititorul necultivat artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi raritatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais”