Tudor Arghezi – Flori de mucigai

• prin limbajul şocant, violent, argotic, acest volum (Flori de mucigai, apǎrut în 1931) îl situeazǎ pe Arghezi în plinǎ

modernitate.

• volumul cuprinde 24 de poezii, al cǎror conţinut i-a fost inspirat de un eveniment biografic (detenţia pentru delicte de

presǎ, la penitenciarul Vǎcǎreşti).

• întregul volum valorificǎ estetica urâtului, ecourile din poezia lui Baudelaire, find evidente;

• poetul instituie ca valoare poeticǎ urâtul, grotescul, monstruosul, macabrul (descrie momente terifinate, precum defilarea

deţinutilor în lanţuri, numǎrarea cadavrelor, servirea cinei în condiţii insalubre).

• “eroii” acestor texte narative sunt tâlhari, asasini, vagabonzi, hoţi, prostituate; sunt fiinţe decǎzute, de la periferia societǎţii

• faţǎ de lumea descriesǎ, Arghezi manifestǎ o atitudine dostoievskianǎ

• volumul se doreste a fi o cronicǎ (tablou) a vieţii deţinuţilor, fiind construit pe antiteza dintre viciul social (faptele

monstruoase sǎvârşite) şi candoarea sufleteascǎ a celor fǎrǎ de libertate.

• deţinuţii sunt prezentaţi ca nişte fiinţe marginale (bolnave moral şi biolgic) doborâţi de pǎcat, viciu, boalǎ, moarte.

• poeziile îmbracǎ aspectul unor “bocete” în care se deplânge condiţia umanǎ.

• Poezia “Flori de mucigai” deschide volumul omonim al lui Tudor Arghezi, volum apărut în anul 1931.

• concepută ca o prefaţă a volumului, se doreste a fi poarta de intrare într-un infern liric, similar cu cel pe care l-a descris

Dostoievski în “Amintiri din casa morţilor”

• ca tehnică literară preia, chiar şi prin tiltul cu sugestii baudelairiene, estetica urâtului.

Statutul de artă poetică:

- este o artă poetică întrucât se doreşte:

• a fi o meditaţie asupra actului creaţiei (poezia este o oglindă a lumii repudiate; o lume a declasaţilor, a hoţilor, a

cuţitarilor).

• a fi o reflecţie asupra condiţiei degradate a poetului (acesta este abandonat de D-zeu; puterile îi sunt “neajutate”;

este lipsit de har si de ustensilele indispensabile creatiei: “condeiul” şi “calimara” indicate în “Testament”; in lipsa

acestora, peretele devine martor şi suprot ostil al creaţiei). De altfel, poezia valorifică lirismul subiectiv (exprimarea

la pers 1 “le-am scris”) la care se adaugă însă si unele elemente de narativitate.

• este o metapoezie (poezie despre naşterea altor poezii, întrucât explică condiţiile în care au fost scrise poeziile din

volumul Flori de mucigai)

• poezia valorifică lirismul subiectiv (exprimarea la pers 1 “le-am scris”) la care se adaugă însă si unele elemente de

narativitate.

Statutul de poezie modernă:

• este o poezie modernă. Modernitatea textului reiese din faptul ca autorul valorifică:

• nouă categorie estetică: grotescul, urâtul

• un limbaj nepoetic (“gloduros” – spune Vladimir Strainul); termenii de argou şi jargon coexistă cu termeni imprumutaţi

din limbajul popular (mucigai, firidă), arhaic sau colocvial.

• ipostaza “poetului damnat” (care se confrontă cu ostilitatea lumii în care traieşte)

• narativul ca suport al liricului (mai ales în partea a 2-a)

• creştinismul în ruină”(sintagma îi aparţine lui Hugo Fridrich, autorul studiului “Structura liricii moderne”, în care

prezintă elemente definitorii ale poeziei moderne); ruinarea credinţei este indicată explicit de Arghezi, prin tocirea unghiei

îngereşti, dar mai ales prin “puterile neajutate” “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” (simboluri religioase prin care

sunt desemnaţi cei 3 evanghelişti: Matei, Luca, Ioan)

• imaginea unei lumi decǎzute , nereflectatǎ până atunci în literartură (o lume mariginală, o lume a declasaţilor, a

oamneilor scăldaţi în vicii sociale sau morale).

TITLUL• este un oximoron de inspiraţie baudelairiană (trimite prin parafrazare la volumul lui Baudelaire “Florile răului”)

• Poezia modernă valorifică o nouă categorie esthetică: urâtul (grotescul); ea pune accent pe demonic, satanic, morbid,

nu pe “frumos” (categorie esthetică specifică poeziei romantice).

• Poeţii moderni consideră că urâtul este mult mai expresiv; el are o capacitate mult mai mare de a impresiona sufletul

cititorului, de a-l şoca.

• Valoarea oximoronică a titlului reiese din faptul ca acesta asociază doi termeni care prin înţelesul lor total opus ar

trebui să se excludeă reciproc:

• floarea este un element specific esteticii romantice. Poeţii romantici percep floarea ca pe un simbol al

frumuseţii, al iubirii, al gingăşiei, dar şi un simbol al fragilităţii .La Eminescu, în poemul “Floare

albastră”, floarea desemnează deopotrivă iubirea (sentiment nobil, delicat) şi iubita (frumoaăa, fascinantă,

asemeni florii).

• Mucegaiul este un cuvânt care ţine de sfera esteticii moderniste, vorbind despre o modificare operată de

Arghezi în cadrul liricii sale. Mucegaiul devine sinonim cu “urâtul”, Arghezi lasând a se înţelege că de

fapt frumosul (poezia) se naşte din urâtul vieţii (idee prezentă şi-n poezia “Testament”).

STRUCTURA• este modernă; poezia este alcatuită dintr-o strofă polimorfă, urmată de o strofă – catren

• versurile sunt asimetrice, iar rima este imperfectă

STROFA I

• îmbracă aspectul unui discurs discriptiv. Ea descrie împrejurările în care au fost redactate “stihurile de acum”

(poeziile volumului “Flori de mucigai”). Aflăm că artistul s-a aflat într-o situaţie-limită “în singurătate” (celula

închisorii) şi în lipsa instrumentelor de scris. El trăieşte sentimentul că a fost abandonat de către divinitate (“cu

puterile neajutate”). Se consideră dezavantajat de soartă, regretând că nu are privilegiul de a scrie despre divinitate

(Iisus) cu o documnetaţie riguroasă, aşa cum făcuseră cei 4 evanghelişti.

• Versurile sale nu mai poartă revelaţia harului divin, ci sunt inspirate din crunta sa existenţă. Absenţa revelaţiei

divine este evidenţiată prin repetarea negaţiei în cadrul enumeraţiei (“nici de leul, nici de de taurul, nici de

vulturul”).

• Aşadar, Arghezi îşi situează creaţia în opoziţie cu cea a evangheliştilor, accordându-i un regim minor. Se remarcă

faptul că din cvartetul evangheliştilor lipseşte Matei, al cărui simbol de reprezenatre în registrul biblic este

“bărbatul”.

• Matei este evanghelistul care a consemnat (deci, implicit a vestit însărcinarea Mariei de la Duhul Sfânt şi naşterea

Pruncului Mântuitor). În lipsa lui Matei, cel care vestise şansa mântuirii pentru omenire, lumea deţinutilor, pare a fi

lipsită de privilegiul mântuirii; condamnată definitive la suferinţă.

• Locul lui Matei este preluat de către poet, care prin opera sa “vesteşte” cerului (situaţie întâlnită şi-n poezia

“Rugaciune” a lui Goga) ororile şi suferinţa îndurate de fiinţa umană.

• Actul creaţiei implică o dublă durere: fizică (“mă durea mâna ca o gheară”) şi psihică (urmare a faptului că a fost

abandonat de Dumnezeu).

• Poezia este rodul unei experienţe solitare; a fost scrisă “în singurătate, pe întuneric”. Ea valorifică tema morţii şi a

supravieţuirii în condiţii-limită (“stihuri de groapă”), vorbind despre lipsurile cu care se confrontă fiinţa umană

(foamea, setea). Peretele de “firidă goală” devine singurul martor al creaţiei.

• Termenii sunt selectaţi din registrul popular (“părete”), arhaic (“stihuri”) şi religios (numele celor trei evanghelişti).

• Un moment de disperare pentru poet îl constituie tocirea “unghiei îngereşti”.

STROFA a doua

• este mult mai restrâinsă şi îmbracă forma unui text narativ. Se revine aici asupra accentuării ideii de pieredere a

contactului cu sacralitatea. Versurile vor fi scrise cu “unghiile de la mâna stângă”. În termeni biblici, stânga

conotează spaţiul diavolesc, maleficul. Poetul îşi caută salvarea în exterior, dar şi aici întâmpină o reacţie ostilă:

ploaia, întunericul. În aceste condiţii, opera sa alunecă spre fatalitate, iar poetul conştientizează starea sa de

decăzut.