Psalmi de Tudor ARGHEZI (Poezie)

PSALM 1

Sunt vinovat ca am ravnitMereu numai la bun oprit.Eu am dorit de bunurile toate.M-am strecurat cu noaptea in cetateSi am pradat-o-n somn si-n vis,Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.Pasul pe marmur tacut,Calca lin, ca-n lut,Steagul noptii, desfasat cu stele,Adapostea faptele meleSi adormea strajerii-n ulitiRazimati pe sutiti.Iar cand plecam calare, cu trofee,Furasem si cate-o femeeCu parul de tutun,Cu duda (atii neagra, cu ochii de lastun.Ispitele usoare si blajineN-au fost si nu sunt pentru mine.in blidul meu, ca si in cugetare,Deprins-am gustul otravit si tare.Ma scald in gheata si ma culc pe stei,Unde da bezna eu framant scantei,Unde-i tacere scutur catusa,Dobor cu lanturile usa.Cand ma gasesc in piscPrimejdia o caut si o isc,Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,Ducand in carca muntele intreg.Pacatul meu adevaratE mult mai greu si neiertat.Cercasem eu, cu arcul meu,Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!Talhar de ceruri, imi facui soliaSa-ti jefuiesc cu vulturii taria.Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,

Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate.

PSALM 2

Tare sunt singur, Doamne, si piezis!Copac pribeag uitat in campie,Cu fruct amar si cu frunzisTepos si aspru-n indarjire vie.Tanjesc ca pasarea ciripitoareSa se opreasca-n drum,Sa cante~n mine si sa zboarePrin umbra mea de fum.Astept crampeie-n zbor de gingasie,Cantece mici de vrabii si lastunSa mi se dea si mie,Ca pomilor de rod cu gustul bun.Nu am nectare roze de dulceata,Nici chiar aroma primei agurizi,Si prins adanc intre vecii si ceata,Nu-mi stau pe coaja moile omizi.Nalt candelabru, straja de hotare,Stelele vin si se aprind pe randin ramurile-ntinse pe altare -Si te slujesc; dar,Doamne, pana cand?De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinteSi de-a rodi metale doar, patrunsDe grelele porunci si~nvataminte,Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns.in rostul meu tu m-ai lasat uitariiSi ma muncesc din radacini si sanger.Trimite, Doamne, semnul departarii,

Din cand in cand, cate un pui de inger,Sa bata alb din aripa la luna,Sa-mi dea din nou povata ta mai buna.

PSALM 3

(Ruga mea e fara cuvinte)

Ruga mea e fara cuvinte,Si cantul, Doamne, imi e fara glas.Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte.Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas.

Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.Ard catre tine-ncet, ca un taciune,Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreagaSi te scrutez prin albul tau vesmantPentru ca mintea mea sa poata sa-nteleagaNengenunchiata firii pe pamant.

Sageata noptii zilnic varfu-si rupeSi zilnic se-ntregeste cu metal.Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,Asteapta o ivire din cristal,Pe un stergar cu braie de lumina.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,In care-anume floare si tulpinaDospeste sucul fructului Sau cald?

Gatita masa pentru cina,Ramane pusa de la pranz.Sunt, Doamne, prejmuit cao gradina,In care paste-un manz.

PSALM VI

Te dramuiesc in zgomot si-n tacereSi te pandesc in timp, ca pe vanat,Sa vad: esti soimul meu cel cautat?Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada,Te caut darz si fara de folos.Esti visul meu, din toate, cel frumosSi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa,Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;Te-ntrezarii in stele, printre pesti,Ca taurul salbatec cand se adapa.

Singuri, acum in marea ta poveste,Raman cu tine sa ma mai masor,Fara sa vreau sa ies biruitor.Vreau sa te pipai si sa urlu: "Este!"

PSALM 5

(Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta)

Nu-ti cer un lucru prea cu neputintaIn recea mea-ncruntata suferinta.Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.

De cand s-a intocmit Sfanta ScripturaTu n-ai mai pus picioru-n bataturaSi anii mor si veacurile pierAci sub tine, dedesubt, sub cer.

Cand magii au purces dupa o stea,Tu le vorbeai - si se putea.Cand fu sa plece si Iosif,Scris l-ai gasit in catastifSi i-ai trimis un inger de povata -Si ingerul statu cu el de fata.Ingerii tai grijeau pe vremea ceeaSi pruncul si barbatul si femeea.

Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici-unul

PSALM 6

Pribeag in ses, in munte si pe ape,Nu stiu sa fug din marele ocol.Pe cat nainte locul mi-e mai golPe-atat hotarul lui mi-i mai aproapePiscul sfarseste-n punctul unde-ncepe.Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.Am alergat si-n drum m-am razvratitSi n-am scapat din zarea marei stepe.Sunt prins din patru laturi deodataSi-oricat rn-as maguli biruitor,Cunosc ce rani si-anume unde dorSi suferinta mea necautata.Din vitejii si biruinti trecuteAm castigat puterea, ce-a ramas:Nu mai strabat destinul meu la pasCi furtunos de-acum, si iute.Nu lua in seama cantecele greleCu care turbur linistea de-apoi.Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi

Si canta moartea-n trambitele mele.

PSALM 7

Vecinul meu a strans cu nendurareGradini, livezi, cirezi, hambare.Si stapanirea lui se-ntinde-acumPan la hotarele de fum.Soarele-apune zilnic si rasareIntr-ale sale patru buzunare.Vazduhu-i face parte din avutCu-al zalelor de stele asternut.Luand si lumina-n tarcul lui de zestre,O potcovi si-o puse in capestre.Din cer ia fulgeri, din pamant grasimi,Adancuri inmultind cu inaltimi,Si fostul meu vecin de tarm se tineVecin de-o vreme, Doamne, si cu tine.Urechea lui inchisa pentru graiuriCu seama s-a umplut, de mucegaiuri.Gingia moale, intarcata, suge,Ochiul porneste bland sa se usuce,In pantec spini, urzici si agurideDau stiri de belsugul ce-l ucide.Crestetul gol poti sa-l incerciPuhav subt pipait, ca pe ciuperci.Si-i subred ca o funie-nnodata,Cu capataiu-n barca inodata.Doame, asa obicinuit esti, biet,Sa risipesti faptura ta incet.Prefaci in pulbere maruntaPuterea darza si vointa crunta.Faci dintr-un imparatNici praf cat intr-un presarat.Cocolosesti o-mparatie mareCa o foita de tigare.Dintr-o stapanire semeataAi facut putina ceata.Zidind, schele-nalte si repezi ridici,Incaleci pe livezi cat muntii melci mici.Paretele-i veacul patratSi treapta e veacul in latSi scara e toata vecia.Si cand le darami, trimiti clipaSa-si bata aripaDedesubt

TUDOR ARGHEZI - PSALMI

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-religioase. Ca toti marii poeti ai lumii, Arghezi a fost rascolit de-alungul intregii sale vieti de o serie de probleme fundamentale pentru cunoasterea rostului omului pe pamant, a inceputurilor existentei acestuia in univers, a perspectivelor care i se deschid a mortii care pune capat zbaterilor lui continui pentru infrumusetarea vietiipecarevrea s-o cladeasca urmasii sai. Panasaajungalacunoastereasiinsusireafilozofieimaterialist-stiintifice clarificatoare, poetul s-a razboit cu fantomele Divinitatii si mortii, ale vietii viitoare - intr-o lupta piept la piept dramatica si indarjita al carei rod literar il constituie unele dintre cele mai stralucitoare creatii poetice argheziene. Ispita cunoasterii, setea devoranta, biciuitoare de-a strapunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeasi masura cu care poetul se apropia de el, parea a se departa de mijloacele de patrundere si de intelegere ale lui, sta la baza unei mari parti din opera de pana la Eliberare a scriitorului.

Motivul cautarii Divinitatii, prezent in poezia argheziana inca de la primele debuturi ale poetului, devine in Psalmi o obsesie tiranica, infrigurata cautare care se prelungeste pana inStihuri de searasiHoresi in multe alte poezii si scrieri in proza ale poetului. Aceasta drama a cautarilor obsedante capata in versurile din Psalmi o deosebita forta a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glasuieste-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodata sa devina dialog.

In psalmii arghezieni surprindem mai degraba ecouri ale Vechiului decat ale Noului Testament. Poetul e unemulal acelor mitic-arhaicihominesreligiosi care s-au luat la harta cu Domnul lor, l-au infruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu ingerul. Tonul sau, in genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se-afirma pe sinein fata unuiIehovapierdut in tenebre si tacere. Cuvantul sau este starnit chiar in Tacerea absoluta careia i se adreseaza si in care se aude pierind.

Psalmul I.- As putea vecia cu tovarasie este revolta lui Arghezi impotriva Tatalui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns si parasit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noulPrometeu; el creeaza lumea. Arta purcede din el si in aceasta ipostaza de creare a unei lumi noi, de depasire a conditieicreaturale, el sfideaza divinitatea, luand vecia drept complice. Arta are posibilitati nelimitate si prin ea poetul se identifica ca divinitatea. In final poetul isi doreste pierirea dar numai in ipoteza in care are loc pierirea lui Dumnezeu in el.

Psalmul II.- Sunt vinovat ca am ravnit este lupta poetului cu Divinitatea, incercarea sa de a-l rasturna. Finalul poeziei: Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate, este intr-un fel un raspuns, exprima o interdictie declarata; neaga nu numai jindul omului dupa bunurile lumii acesteia, ci si insasi ravna poetului de a-si apropia Cuvantul. Revolta din Psalm I inseamnasfidereaCreatorului, asumarea orgolioasa a demnitatilor acestuia. Marele Pacatos din Psalm II nu e artistul manat de o nelinistita patima cereasca ci faptura aventuroasa a riscurilor extreme, razvratitul, care incearca imposibilul.

InPsalmul III.Tare sunt singur, Doamne, sipiezis! poetul se simte insingurat si parasit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent il condamna la singuratate, impotriva careia se revolta cerand din partea Divinitatii un semn care sa-i indemne pasii. Dacain primii trei Psalmi, poetul se razvratea impotriva divinitatii in Psalm IV Ruga mea e fara cuvinte poetul ne prezinta confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvantul. Chemarea sa (dubla; ca profet si poet) este condamnarea sa. Toateambivalentele, ambiguitatile si paradoxurile naturii sale isi au sorgintea in aceasta criza originara a Cuvantului. Psalm IV este expresia unei disperari a cugetului, privind existenta insasi a eului.

Psalm V.Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta sacrului este singurul sau dar ravnit. Invocarea lui este o incercare de a-l scoate din neantul ascunzisului sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic pentru inteligenta insetata de infinit decat aceasta tacere. Dumnezeu ascuns in aceasta tacere este o negare a omului cuvantator.

Chinuit de indoieli Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti (Psalm VI)neputandintelege tacerea de stanca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al existentei ei, poetul isi striga patetic apriga dorinta in goana-i neostoita dupa o certitudine absoluta, cu o cutezanta inspaimantatoare:

Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,

Fara sa vreau sa ies biruitor.

Vreau sa te pipai si sa urlu; Este?

(Psalm VI)

InPsalm VII. Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga poetul face un rechizitoriu puterii Divine invinuind-o, acuzand-o de crima celui care a creat lumea si apoi a parasit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crima; una pentru ca e absent din lume si cealalta ca lumea nu-l poate cunoaste. Singurul vinovat e cel absent, adica Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecatorului sau.

Psalm VIII. Pribeag in ses, in munte si pe ape e psalmul calatorului-prizonier in universul inchis. Psalm al maturitatii melancolice, al revizuirii si al cunoasterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul si inPsalm X.vecinul meu a strans cu neindurare e psalmul mizeriei umane al nimicniciei omului ce-si intemeiaza existenta pe posesiune. Inlocuirea lui a fi cu cu a avea duce la descompunerea fiintei umane.

InPsalm XI.ca sa te ating,tarispe radacina poetul revine la chemarea Divinitatii. De data aceasta el doreste un contact organic care insa nu se realizeaza.

Cuprinzand marea intrebare fara de raspuns, dureroasa si dramatica, psalmii arghezieni reflecta continua lupta a gandirii poetului cu indoiala, cu neputinta de a renunta la cautare, cu nesatioasa sete de a se convinge daca Divinitatea exista sau nu cu adevarat. Osciland intre dorinta de a afirma existenta lui Dumnezeu si gandul ca acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic intretinuta, poetul exclama in Psalm VI:

Pentru credinta sau pentru tagada,

Il caut darz si fara de folos,

ca, pandindu-l pe Dumnezeu ca pe un vanat, sa-l ameninte cu nimicirea fizica, necrutator:

Te dramuiesc in zgomot ti-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat

Sa vad: esti soimul meu cel cautat?

Sa te ucid sau sa-genunchi a cere

(Psalm VI)

sau chiar, nu mai putin neinduplecat:

Cercasem eu, cu arcul meu,

Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!

Talhar de ceruri, imi facui solia

Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria

(Psalm II)

Poetul, pentru care problema Divinitatii parea fara rezolvare, isi da seama de zadarnicia zbaterilor sale launtrice in goana dupa marea himera ajunge sa proclame categoric inexistenta lui Dumnezeu, asa cum, triumfator, ne-o spune in unul din ultimii sai Psalmi din 1959. Evocand mai intai indelungatul si dramaticul drum al cautarii deoviata-ntreaga: m-am aratat / Oricum, de-ti pipai pragul, cusoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi, el isi anunta hotararea nezdruncinata de-a nimici fantoma dumnezeiasca de care s-a lasat tiranizat pana acum:

Inversunat de piedici, sa le sfaram imi vine,

dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine

Psalmul de taina, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie intru-un monolog sfasietor in care sentimentul dragostei adevarate si al credintei se intrepatrund ca-ntr-un cantec al nemuririi, al sperantei al dorului, al dragostei de dragoste. Femeia raspandita in el ca o mireasma-ntr-o padure i-a prins de cantec viata; a purtat-o ca o bratara la mana casnica a gandirii; a schimbat cararea, si a facut-o vas de mare. Adresarea catre simbolul feminin al divinitatii de identifica in finalulpsalmului:

Ridica-ti din pamant urechea

in ora noptii cand te chem

ca sa auzi, o! neuitata

neiertatorul meu blestem.

Poezia seamana cu aceeasi sfasietoare chemare eminesciana dinRasaiasupra mea sau Rugaciune.

Nascut in anul 1880, viata lui Tudor Arghezi este profund marcata de cele doua razboaie mondiale precum si de prospera perioada interbelica. Marele poet, prozator si gazetar, dupa adevaratul sau nume Ion N. Theodorescu, este o personalitate mult controversata a literaturii romane, in principal datorita noilor concepte literare adoptate, precum estetica uratului, dar nu in ultimul rand datorita vietii si filosofiei sale.

Conceptele ilustrate de Arghezi in creatia sa se afla intr-o stransa relatie de cauzalitate cu biografia sa. Astfel, sistemele sale lirice se contureaza in jurul a catorva concepte diametral opuse precum existenta, dragostea si moartea la fel cum drumul vietii sale il poarta de la munca intr-o fabrica de zahar, la viata monahala si chiar pana la meseria de ceasornicar.

Originea psalmilor arghezieni trebuie cautata in Psaltirea lui David, primul autor de scrieri religioase intitulate "psalmi". Denumirea de psalm provine din cuvantul grecesc "psalmos" care inseamna compunere poetica cu caracter de rugaciune, oda, elegie sacra, imn.

Cei 151 psalmi ai lui David sunt, in general, imnuri de lauda sau multumire adresate lui Dumnezeu. Pe de alta parte, psalmii filosofici, in sfera carora se incadreaza si psalmii lui Arghezi, sunt scrieri cu un caracter laic, monologuri adresate Divinitatii in care se exprima, de obicei, dileme legate de relatia omului cu Dumnezeu.

Daca in psalmii biblici tonul monologului este unul de tanguire, psalmii arghezieni reflecta revolta eului liric la adresa Divinitatii, ajungand chiar si la nivelul de sfidare("De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura, Tu n-ai mai pus picioru-n batatura"). Apare, deci, o contradictie intre cele doua tipuri de psalmi, o contradictie intre omul Vechiului Testament, credincios si smerit, si omul modern, pierdut in tumultul vietii cotidiene, care incearca din rasputeri sa gaseasca un semn al prezentei Divinului in lumea inconjuratoare.Se contureaza, deci, ideea ca omul modern, pentru a-L regasi pe Dumnezeu, trebuie sa se elibereze din tiparele vietii de zi cu zi, sa invinga prejudecatile sociale si, deci, sa parcurga un drum al patimilor, o adevarata "Via dolorosa", similara celei parcurse de catre Isus. Calea evolutiei spirituale a psalmilor lui David este una a credintei in timp ce calea psalmilor arghezieni este plina de renuntari, suferinte si zbucium sufletesc("Trairea mea se cheama viata si omoara").

Calea Crucii, drumul parcurs de Isus din Gradina Ghetimani pana la locul rastignirii, pe muntele Golgota, inseamna suferinta, umilire, purificare prin durere fizica dar mai presus de toate, acceptarea tuturor patimilor. Acest drum presupune o ascensiune in plan spiritual si in acelasi timp un declin fizic, finalizat prin moarte si inviere, adica triumful lui Dumnezeu asupra raului.

Via dolorosa pe care o strabate Tudor Arghezi este un drum menit sa-l poarte pe "calator" de la conditia de om de rand pana la apropierea de Dumnezeu, pana la dialogul direct cu Divinitatea. Ca si Calea Crucii, acest drum este unul al suferintei insa a unei suferinte pe plan spiritual. Isus isi accepta suferintele in timp ce Arghezi se revolta in fata lori. De aceea, drumul pe care il contureaza psalmii arghezieni se afla sub blestemul ciclicitatii sau chiar al caderii sufletesti.

in psalmii sai, Arghezi exprima o larga paleta de atitudini, stari si sentimente pe care acesta le simte in legatura sa spirituala cu Dumnezeu.

intr-o prima faza, eul liric se simte un "protejat al Divinitatii", inzestrat cu harul lirismului si in acelasi timp, dezamagit de lumea inconjuratoare care ii pare superficiala, dominata de interese materiale si de setea de putere. El isi vede moartea ca un moment de izolare fata de lume, vrea sa ramana singur cu Dumnezeu, eliberat de toate piedicile pe care societatea i le aseaza in cale. ("Vreau sa pier in bezna si in putregai Nencercat de slava, crancen si scarbit Si sa nu se stie ca ma dezmierdai si ca-n mine tu insuti vei fi trait."). Pentru autor, unicul sprijin spiritual in aceasta existenta este Dumnezeu, pentru care simte o iubire mistuitoare ("Ard catre tine-ncet ca un taciune"). Scopul suprem al eului liric este gasirea, sau mai bine spus regasirea Divinitatii ("Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.").

Pentru eul liric, aceasta stare sufleteasca se identifica cu inceputul declinului spiritual deoarece "pasiunea" lui fata de Dumnezeu se transforma in patima, in dorinta de a obtine cat mai mult. El se simte chinuit, confuz si singur ("Tare sunt singur, Doamne, si piezis"), devine "indarjit" in cautarea lui, simtind parca departarea care incepe sa apara intre el si Divinitate ("tepos si aspru-n indarjire vie").

Cu cat cautarea lui Dumnezeu devine mai apriga, cu atat scopul ei devine mai distant. Arghezi se razvrateste si il acuza pe Dumnezeu de instrainare fata de om, de faptul ca nu se mai arata ca in timpurile biblice si, deci, acesta este motivul pentru care si oamenii, la randul lor se indeparteaza de El ("De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura Tu n-ai mai pus picioru-n batatura. si anii mor si veacurile pier Aici sub tine, dedesubt, sub cer.").

Cu o sete patimasa de absolut in suflet, poetul il cauta pe Dumnezeu, cauta o dovada a perfectiunii, doreste o certitudine. Este cuprins de indoieli, de nerabdare, il cauta, spera, se indoieste, se simte invins. Resemnarea se accentueaza cu atat mai mult cu cat eul liric constientizeaza impasul in care se afla si imposibilitatea de a atinge cunoasterea absoluta. Zbuciumul cautarii nu pare sa mai aiba nici un sens ("O viata-ntreaga zadarnic, am strabatut...Dar ajungand in piscuri si-n rapi incrucisate Sa birui inaltimea vazui ca nu se poate.").

Dupa aceasta experienta a deznadejdei, Tudor Arghezi renunta la patima cautarii. El se simte dezamagit spiritual de Divinitate, se simte parasit si ii reproseaza lui Dumnezeu ca a facut viata omului nu doar din viata si moarte ci si din chinuri si iubire ("Dar tu mi-ai spus odinioara Ca ne ucide moartea, nu viata si iubirea Nu mi-ai vorbit de lacrimi niciodata Tu n-ai facut pamantul din mila si iubire, iti trebuia loc slobod, intins in cimitire").

Acest drum al patimilor porneste de la conditia omului de rand si continua descendent din punct de vedere a evolutiei spirituale. in punctul initial, Arghezi este aproape de Dumnezeu, dar doreste mai mult, iubirea devine patima si, asemeni primilor oameni, el cade in pacat. Cu fiecare incercare de a se apropia de idealul sau, eul liric se afunda din ce in ce mai mult in necredinta pana cand, dupa ce survine dezamagirea, el renunta la cautare. Totusi, finalitatea acestei Via dolorosa este nesigura deoarece, renuntand la patima cautarii, autorul se elibereaza de pacatul care i-a declansat caderea si reintra in ignoranta din punt de vedere al relatiei sale cu Dumnezeu, intorcandu-se, deci, la punctul initial.Setea de cunoastere, dorinta de a-l cunoaste pe Dumnezeu reprezinta pentru Arghezi, ca si pentru primii oameni, caderea in pacat. Drumul parcurs de psalmist, suferintele pe care le-a indurat au reusit sa spele acel pacat originar, redandu-I sansa de a fi din nou aproape de Divinitate. "Fericiti cei saraci cu spiritul caci aceia il vor vedea pe Dumnezeu." Sa fie, oare calea ignorantei cea pe care trebuie sa pasim cu totii pentru a ne reintoarce in Gradina Edenului ?