EXECUTAREA ARESTĂRII PREVENTIVE

În vederea desfășurării în bune condiții a procesului penal potrivit scopului acestuia - constatarea la timp și în mod complet al faptelor care constituie infracțiuni și tragerea la răspundere penală a celor vinovați - cum se arata in prima parte a dispozițiilor art. 1 C. pr.pen., reglementările în materie au prevazut și anumite mijloace de constrângere, concretizate, în principal, în masurile preventive.

Măsurile preventive au menirea să preîntâmpine sau să înlature situații de pericol pentru procesul penal care tind să împiedice aflarea adevărului și justa soluționare a procesului penal.

Potrivit art. 136 alin. 1 C. pr.pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoarea, în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive:- reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă.

Cea mai gravă dintre masurile preventive inscrise in art 136 alin. 1 C. pr.pen. este arestarea preventiva.

Realizarea obiectivelor majore ale procesului penal face necesara recurgerea la masura arestarii preventive. Luarea acestei masuri in mod nechibzuit poate afecta insa buna desfasurare a justitiei. De aici grija ce trebuie manifestata in privinta respectarii cadrului legal in care poate fi dispusa.

Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, ce presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată mai lungă decât cea a reținerii, cu posibilitatea de a putea fi prelungită succesiv în situația îndeplinirii unor condiții determinate de lege. Este cea mai aspră măsură preventivă, aducând o atingere gravă a dreptului la libertate al individului, motiv pentru care, similar vechiului Cod de procedură penală, arestarea preventivă are caracter excepțional, iar legiuitorul a reglementat de o manieră amplă condițiile

1

de luare, menținere și prelungire a acesteia.Potrivit noului Cod de Procedură Penală, asemenea vechiului cod, măsura

arestării preventive nu poate fi dispusă decât de un judecător, legea nereglementând o asemenea competență procurorului și organului de cercetare penală. Există însă o serie de deosebiri între reglemetarea nouă și cea veche, referitoare la arestarea preventivă.

Astfel remarcăm următoarele:

- în vechiul cod, arestarea preventivă putea fi dispusă și față de învinuit, în timp ce, în noul cod, suspectul nu poate fi arestat, ci doar inculpatul;

- în vechiul cod, arestarea preventivă nu putea fi dispusă pentru infracțiunile pentru care legea penală prevedea pedeapsa amenzii (ca pedeapsă unică sau ca pedeapsă alternativă cu închisoarea), noua lege neprevăzând o asemenea interdicție;

- în vechiul cod, luarea măsurii preventive era condiționată de comiterea unei infracțiuni cu un anumit grad de pericol social abstract (pedeapsa prevăzută de lege trebuind să fie mai mare de 4 ani), în vreme ce în cazurile de arestare preventivă prevăzute de art. 223, alin. 1 NCPP, este irelevantă sancțiunea prevăztută de lege pentru infracțiunea imputată inculpatului;

- noua reglemantare nu mai prevede termene diferite în ceea ce privește dispunerea măsurii preventive față de minori; refertor la condițiile de luare a măsurii arestării preventive față de inculpatul minor, noua reglementare a redus în mod substanțial derogările față de regimul comun aplicabil majorilor.

Date fiind gravitatea arestării preventive ca măsură procesulă, caracterul său excepțional, dispunerea ei este guvernată nu doar de dispozițiile procedurale, ci și de norme constituționale ori de reglementări convențioale, care impun o serie de garanții ale respectării libertății și siguranței persoanei.

Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii și arstării preventive

Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

2

- condițiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive (art. 202 NCPP);

- condițiile speciale prevăzute pentru arestarea preventivă (art. 223 NCPP);

- existența unuia sau a mai multora dintre cazurile care ar permite luarea măsurii preventive (patru cazuri independente de pericolul pentru ordinea publică, prevăzute de art. 223, alin. 1, lit. a)-d), și unul bazat pe dovedirea unui asemenea pericol – art. 223, alin. 2 NCPP).

Condițiile generale prevăzute de art. 202, alin. 1 NCPP se cer a fi îndeplinite în cazul dispunerii oricăreia dintre măsurile preventive, indiferent de gravitate, și vizează următoarele aspecte:

- să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune;

- să fie necesară în scopul unei bune desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la jucedată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;

- să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP;

- măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.

În ceea ce privește condițiile speciale cerute pentru a se dispune arestarea preventivă, art. 223, alin. 1 NCPP prevede că ”Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există vreuna dintre următoarele situații (...)”

Se poate observa că, în realitate ”condițiile speciale” prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 223, alin.1 NCPP se referă, pe de o parte la luarea arestului preventiv, doar față de inculpat (nu și de suspect), în vreme ce cea de-a doua reprezintă, în fapt, o reluare a unuia dintre condțiile generale privind existența unei suspiciuni rezonabile cu privire

3

la săvârșirea infracțiunii. Singura diferență este aceea a necesității ca suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea infracțiunii să rezulte din probe.

Cazurile care permit luarea măsurii arestării preventive sunt reglementate de Noul Cod de proedură penală la art. 223. Primele patru, reglementate de art. 223, alin.1 NCPP, sunt cazuri independente de existența unei stări de pericol pentru ordinea publică, și anume:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influențeze alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să detremine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelgere frauduloasă cu aceasta;

d) exista suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.

JUDECAREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ

Propunerea de arestare preventivă se adresează instituției judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă; desemnarea în concret a unuia dintre judecători se face, după înregistrarea cauzei la instanță, prin metoda computerizată (aleatorie).

Primind dosarul, judecătorul de drepturi și liberăți va fixa, mai întâi, termenul pentru soluționarea cauzei (ziua și ora la care se va judeca propunerea). În stabilirea acestui termen de soluționare, trebuie avute în vedere, pe de o parte, complexitatea cauzei, volumul materialelor ce trebuie studiate atât de judecător cât și de apărătorul inculpatului, asigurarea unui drept efectiv la apărare, etc.; pe de altă parte, prin natura sa, prin scopul pentru care se solicită luarea măsurii preventive, judecarea cererii se impune a fi efectuată cu celeritate.

4

Potrivit normelor procedurale (art. 225, alin. 2 N.C.P.P.), judecătorul de drepturi și libertăți trebuia să fixeze un termen scurt, de câteva ore, în ipoteza în care inculpatul se află în stare de reținere (termenul trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii). Este vorba tot de o normă de recomandare, în condițiile în care, expirarea termenului de reținere înaintea soluționării propunerii de arestare preventivă deteremină punerea de îndată în libertate a inculpatului, dar nu împietează asupra legalității propunerii de arestare preventivă, nu împiedică soluționarea ei. Astfel, deși luarea măsurii reținerii nu este obligatorie pentru a se putea propune arestarea preventivă, în numeroase cazuri procurorul decide mai întâi luarea acestei măsuri preventive. În condițiile în care procurorului îi revine obligația de a sesiza judecătorul cu propunerea de arestare preventivă cu cel puțin 6 ore înaintea expirării termenului de 24 de ore ale reținerii și el face sesizarea la limita celor 6 ore, intervalul de timp astfel rămas pentru realizarea chestiunilor administrative (înregistrarea dosarului, citarea inculpatului, încunoștințarea apărătorului sau desemnarea unuia din oficiu), pentru studierea de către magistrat și, evetual, de către apărător sau apărători, a materialelor cauzei, pentru derularea sedinței de judecată și pentru soluționarea propunerii, cu precădere în cauzele complexe cu mai mulți inculpați, apare ca fiind insuficient.

După fixarea datei și orei de soluționare a propunerii, acestea sunt comunicate procurorului și apărătorului inculpatului (ales sau desemnat din oficiu).

Dacă inculpatul se află în stare de reținere, aducerea lui la instanță este în sarcina procurorului, acestuia revenindu-i obligația de a încunoștința administrația centrului de reținere și arestare preventivă, pentru prezentarea la instanță a celui reținut.

Dacă incupatul se află în stare de liberatate, se impune a fi legal citat pentru soluționarea propunerii. Obligația citării subzistă și în ipoteza în care inculpatul este privat de libertate în executarea unei pedepse privative de libertate sau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate într-un alt dosar.

Nelegala îndeplinire a procedurii de citare, în condițiile în care inculpatul nu se prezintă la instanță, nu poate fi suplinită de prezența apărătorului ales, având în vedere că prezența inculpatului este obligatorie la judecarea propunerii de arestare preventivă, iar cazurile în care acesta poate fi soluționată în lipsa inculpatului sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

În ipoteza în care se solicită prin aceeași propunere de arestare preventivă 5

luarea măsurii față de mai mulți inculpați, iar realizarea procedurii de citare cu unii dintre aceștia ar impieta asupra soluționării cu celeritate a propunerii față de ceilalți, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune disjungerea cauzei și soluționara separtă a propunerilor formulate.

Apărătorul inculpatului, înștiințat despre ziua și ora fixare pentru judecarea propunerii de arestare preventivă, are dreptul de a studia dosarul cauzei, instanței revenindu-i obligația corelativă de a-i pune la dispoziție dosarul. Judecarea cauzei, în faza de urmărire penală, are loc în camera de consiliu, în condiții de nepublicitate.

În măsura în care inculpatul este prezent la termenul fixat pentru soluționarea cauzei, judcătorul de drepturi și libertăți va proceda la audierea acestuia, aducerea la cunoștință a infracțiunii de care este acuzat, a încadrării juridice și a dreptului de a nu face declarații, atrăgându-i-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă acceptă să dea declarații, audierea vizează nu doar motivele pentru care se solicită luarea măsurii arestării preventive, ci și aspectele ce țin de fapta pentru care este acuzat (art. 225, alin. 7 N.C.P.P.).

Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face de către judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu. În urma deliberării soluțiile ce pot fi adoptate pot fi următoarele:

- judecătorul admite propunerea de arestare preventivă a inculpatului;

- judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă a incupatului, fără a dispune luarea vreunei alte măsuri preventive;

- judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă, dispunând luarea unei măsuri preventive mai ușoare.

În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți găsește propunerea de arestare ca fiind întemeiată, dispune admiterea ei, și, în consecință, luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, stabilind prin încheiere și durata acesteia (maxim 30 de zile). În durata maximă a arestării preventive, spre deosebire de vechiul cod, nu se va lua în calcul și durata eventualei măsuri preventive a reținerii anterior dispuse în aceeași cauză.

6

EMITEREA MADATULUI DE ARESTARE PREVENTIVĂ ȘI EXECUTAREA ACESTUIA

Odată admisă propunerea de arestare preventivă, judecătorul de drepturi și libertăți emite mandatul de arestare preventivă. Potrivit art. 2, alin. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, “Arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.” Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate (reținrea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu), ordonanța procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau instanței reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei.

Arestarea preventivă se execută, în cursul urmăririi penale, în centrele de reținere și arestare preventivă. Aceste centre se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne și se înființează prin ordin al ministrului afacerilor interne (art. 107, alin. 1 din Legea nr. 254/2013).

Primirea inculpatului arestat în centrul de reținere și arestare preventivă se face doar în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor procedurale, inculpatul neputând fi încarcerat doar pe baza încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive.

Mandatul de arestare preventivă se emite de către judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului și trebuie să cupridă mențiunile obligatorii prevăzute de art. 230 alin. 2 N.C.P.P. Emiterea mandatului are loc “de îndată”, adică imediat după soluționarea prin admitere a propunerii de arestare preventivă. Prin conținutul reglementat de lege, mandatul de arestare preventivă are caracter individual, în sensul că, în ipoteza în care prin încheiere s-a admis propunerea de arestare preventivă față de mai mulți inculpați, se va emite mandat de executare distinct pentru fiecare dintre aceștia (art. 230, alin. 2 N.C.P.P.).

Prin raportare la procedura de punrere în executare a măsurii preventive, deducem că mandatul de arestare preventivă se emite în trei exemplare originale: unul se păstreză la instanța emitentă, unul va fi predat, în momentul arestării, incupatului față de care s-a dispus măsura, iar cel de-al treilea va fi

7

predat adminstrației locului de deținere odată cu depunerea inculpatului.Executarea mandatului de arestare preventivă se face de către organele

Ministerului Afacerilor Interne. În mod concret, prin mandatul de executare a măsurii arestului preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți, ordonă acestor organe să îl aresteze pe inculpat, respectiv să îl priveze de libertate (să îl dețină) pe durata indicată în acesta.

Punerea în executare a mandatului se face în mod diferit după cum inculpatul este sau nu prezent la sediul instanței în momentul dispunerii arestării preventive și al emiterii mandatului de arestare preventivă. Dacă este prezent (indiferent dacă se află în stare de libertate sau este încă sub putere mandatului de reținere), mandatul este emis “de îndată”, iar un exemplar îi este înmânat acestuia sub semnătură. De asemenea, un al doilea exemplar original al mandatului de executare este înmânat organului de poliție însărcinat cu depunerea inculpatului la locul de deținere, aceste exemplar urmând a fi predat centrului de reținere și arestare preventivă ca temei al primirii incupatului în custodie și al privării de libertate a acestuia pe durata de timp indicată în mandat.

În ipoteza în care inculpatul nu s-a aflat la sediul instanței la momentul emiterii mandatului de arestare preventivă (indiferent dacă anterior participase sau nu la ședința de judecată ce a avut ca obiect judecarea propunerii de arestare preventivă), în vederea punerii în executare a măsurii preventive, două exemplare originale se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului (pentru inculpatul ce are domiciliul sau reședința în România) ori organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată (pentru inculpatul ce nu are domiciliul sau reședița în România).

Pentru a putea pune în executare cu maximă celeritate măsura dispusă de judecător, comunicarea mandatului de executare se poate face și prin mijloace de comunicare la distanță (fax, e-mail sau alte asemenea mijloace care să îi permită destinatarului să stabilească autenticitatea documentului astfel emis. Până la primirea documentului în orginal, organul de poliție poate proceda la arestarea preventivă a inculpatului pe baza copiei acestuia, transimisă prin mijlocul de comunicare la distanță.

Odată cu înmânarea mandatelor de executare a arestului preventiv de către organele de poliție, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să dea eficiență și dispozițiilor art. 230, alin. 5 N.C.P.P. în ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de a fi înștiințată, la cerere, despre eliberarea în orice mod a persoanei arătate; astfel judecătorul întocmește un proces – verbal în care

8

consemnează solicitatarea persoanei vătămate, comunicându-l organelor de poliție însărcinate cu punerea în executare a măsurii preventive.

Organul de poliție primind madatul, trebuie să efectueze verificări la domiciliul sau reședința inculpatului, să îl identifice pe acesta, să îl aresteze și să îl depună în centrul de reținere și arestare preventivă stabilit de judecător și indicat în cuprinsul mandatului (art. 230, alin. 3, lit. i N.C.P.P.). Legea procesuală a prevăzut expres dreptul organului de poliție de a pătrunde, în vederea executării mandatului de arestare preventivă, în orice domiciliu sau reședință al unei persoane fizice (chiar alta decât cea a inculpatului), precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără a fi necesar acordul titularului și fără a fi necesare alte formalități legale, sub condiția de a exista indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința respectivă.

În măsura în care mandatul de arestare conține erori materiale, însă acestea nu împiedică identificarea persoanei vizate și stabilirea măsurii preventive dispuse, organul de poliție va proceda la punerea în executare a mandatului emis, solicitând, totodată, instanței rectificarea erorilor constatate.

Termenul pentru care a fost dispusă arestarea preventivă începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.

Dacă în urma cercetărilor efectuate organul de poliție nu îl găsește pe inculpat pentru a-l aresta, se constată această împrejurare printr-un proces verbal și se înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți despre imposibilitate; totodată organele de poliție au obligația de a sesiza organele competente pentru ca inculpatul să fie dat în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei. Darea în urmărire se solicită de către organul de poliție care a constatat imposibilitatea de punere în executare a măsurii arestării preventive (art. 521, alin. 3 lit. a N.C.P.P.) și se dispune prin ordin de către Inspectorul General al Poliției Române (art. 521, alin. 4 N.C.P.P.); scopul dării în urmărire este acela de a se realiza identificarea, căutarea, realizarea și prinderea unei persoane pentru aducerea ei în fața organelor judiciare ori punerea în executare a anumitor hotărâri judecătorești (art. 521, alin. 1 N.C.P.P.). În procedura urmăririi pentru identificarea, localizarea și prinderea persoanelor data în urmărire, pot fi efecuate, potrivit art. 523, alin. 1 N.C.P.P., o serie de activități, și anume: supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor, percheziția, ridicarea de obiecte sau înscrisuri.

În ceea ce privește consemnele la frontieră, potrivit art. 24 din H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea normelor metodologice a O.U.G. nr. 105/2001

9

privind frontiera de stat a României, acestea sunt acele informații ce se transmit poliției de frontieră și autorității vamale cu privire la persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, aflate în una din situațiile prevăzute de lege și care urmează să fie verificate pe timpul efectuării controlului de trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii intrării sau ieșirii în/din România, urmăririi ori controlului amănunțit. Solicitarea pentru darea în consmn este aprobată de conducerea Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și se transmite unităților teritoriale prin dispeceratul acestei instituții.

PROCEDURA DE CONFIRMARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE DISPUSE ÎN LIPSA INCULPATULUI

Noul Cod de procedură penală, în mod similar vechii reglementări (art. 152, alin. 2, 3 și 4 C.P.P. 1968) a prevăzut o procedură de confirmare a măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului, însemnând faptul că judecătorul de drepturi și libertăți a dispus admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului, chiar dacă acesta nu s-a prezentat, ori nu a putut fi prezent la ședința de judecată (art. 231, alin. 7 și 8 N.C.P.P.). Așadar, lipsa inculpatului, care generază obligația de a urma această procedură de cofirmare, vizează ipoteza judecării în lipsă a inculpatului a propunerii de arestare preventivă, și nu doar emiterea mandatului de arestare preventivă în lipsa inculpatului, așa cum aparent ar sugera denumirea marginală a art. 231 N.C.P.P.

Așa cum arătam anterior, prezența incupatului este obligatorie la judecarea propunerii de arestare preventivă fomulate de procuror în cursul urmăririi penale; există însă o serie de excepții de la această regulă, prevăzute expres și limitativ în cuprinsul art. 235, alin. 4 N.C.P.P., în care judecarea propunerii se poate face și în lipsa incuplatului.

În măsura în care, soluționând propunerea formultă de procuror în lipsa inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți a admis-o și a emis madatul de executare a arestării preventive, devin incidente dispozițiile acestei proceduri de confirmare. Astfel, după punerea în executare a mandatului de arestare prin indentificarea și arestarea inculpatului, organele de poliție însărcinate cu executarea le revine obligația de a-l prezenta pe cel privat de libertate judecătorului de drepturi și libertăți care a dispus măsura. În situația în care, în

10

acest interval de timp (între emiterea mandatului și arestarea inculpatului), cauza a fost înaintată judecătorului de cameră preliminră sau instanței de judecată (fie prin emiterea rechizitoriului, fie prin încheierea unui acor de recunoștere a vinovăției), prezentarea celui arestat se face organului judiciar în fața căruia se află cauza.

În funcție de motivul ce a determinat lipsa inculpatului de la judecarea propunerii de arestare preventivă, prezentarea în vederea confirmării măsurii preventive are loc:

- în cel mult 24 de ore de la arestare (dacă lipsa la judecarea propunerii de arestare nu a fost determinată de probleme de sănătate, forță majoră sau stare de necesitate);

- la încetarea celorlalte motive ce au determinat soluționarea propunerii de arestare în lipsă (starea de sănătate, forță majoră sau stare de necesiate).

Procedura de confirmare se va desfășura cu participarea obligatorie a procurorului, a inculpatului și a apărătorului acestuia, cu respectarea acelorași dispoziții procedurale referitoare la judecarea propunerii de arestare preventivă. În raport de faza procesuală în care se află cauza la momentul procedurii de confirmare, judecarea sesizării se va face fie în camera de consiliu (pentru faza de urmărire penală și faza de cameră preliminară), fie în ședința de judecată (pentru faza de judecată).

Inculpatului astfel prezent i se vor aduce la cunoștință infracțiunea pentru care este acuzat și drepturile sale procesuale, motivele pentru care s-a dispus anterior admiterea propunerii de arestare preventivă și i se va solicita o declarație în legătură cu acuzațiile aduse, respectiv motivele arestării. Inculpatul are dreptul să dea o declarație ori să se prevaleze de dreptul la tăcere.

Evaluând declarația inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, organul judiciar poate dispune confirmarea arestării preventive și executarea mandatului, revocarea arestării preventive și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză sau, după caz, înlocuirea arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202, alin. 4 lit. b) - d) N.C.P.P. și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată se va pronunța prin încheiere motivată. Această încheiere, ca și aceea prin care se dispune asupra propunerii de arestare preventivă

11

formulate de procuror, vor putea fi atacate cu contestație atât de inculpat, cât și de procuror, potrivit art. 204, art. 205 sau art. 206 N.C.P.P.

12