Carabulea (hot.13 iulie 2010)

Incălcare art.2: autoritățile nu i-au oferit o asistență medicală adecvată și nu au oferit nicio explicație

plauzibilă pentru decesul său, deces al unui tânăr sănătos de 27 de ani, în arestul poliției.

Pe fond (a) Principii generale 107. Art. 2 din Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, este considerat una dintre dispoziţiile fundamentale ale Convenţiei. Împreună cu art. 3, acesta consacră una dintre valorile de bază ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune şi ca art. 2 să fie interpretat şi aplicat astfel încât apărarea acestuia să fie practică şi eficientă. 108. În lumina importanţei protecţiei oferite de art. 2, instanţa trebuie să supună plângerile referitoare la pierderea vieţii une i examinări cât mai atente, luând în considerare toate circumstanţele relevante. Persoanele reţinute sunt într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, iar autorităţile sunt obligate să răspundă pentru tratamentul aplicat. În consecinţă, când o persoană este sănătoasă la momentul arestării, dar moare ulterior, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă pentru evenimentele care au dus la decesul acesteia. 109. În evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei „dincolo de orice dubiu” .Totuşi, astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare de fapt irefutabile. În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorităţi, precum în cazul persoanelor aflate în custodia lor, vor exista prezumţii de fapt puternice privind leziunile sau decesul survenit în cursul detenţiei. Într-adevăr, sarcina probei poate fi considerată ca depinzând de autorităţi pentru a oferi o explicaţie satisfăcătoare şi suficientă. b) Aplicarea la speță 111. instanţa consideră inacceptabil faptul că C nu a fost supus unui examen medical înainte de a fi arestat. 112. examinarea medicală a unei persoane arestate înainte de intrarea sa în arest este importantă şi din alte motive. Nu numai că garantează că persoana poate fi interogată în arestul poliţiei, dar îi permite Guvernului pârât să scape de obligaţia de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru orice leziuni constatate. În această privinţă, instanţa afirmă că un examen medical, împreună cu dreptul la un avocat şi dreptul de a informa terţii cu privire la faptele detenţiei, reprezintă elemente fundamentale de apărare împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care se aplică din primul moment al privării de libertate, indiferent de modalitatea de descriere în respectiva ordine juridică *reţinere, arestare)

121 instanţa constată că nu s-a stabilit faptul că G C a decedat în urma unui embolism provocat de afecţiuni preexistente. Din contră, Guvernul acceptă faptul că decesul său a fost rezultatul unei lovituri puternice aplicate după arestarea sa.

125. De asemenea, instanţa ia act cu îngrijorare profundă şi consideră complet inacceptabil faptul că, în ciuda stării sale critice, toate examenele medicale şi consultaţiile lui C au fost efectuate în prezenţa poliţiei. Aceasta ia act, tot cu îngrijorare, de faptul că, în ciuda stării foarte evidente şi foarte grave a lui C, nu i-a fost permis deloc un contact semnificativ cu membrii familiei sale, iar membrii familiei sale nu au fost sfătuiţi şi nici nu li s-a permis să discute cu medicii curanţi. c)Pretinsul caracter inadecvat al anchetei-principii 127. Curtea reiterează faptul că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă, conform art. 2 din Convenţie impune, prin implicare, efectuarea unui tip de anchetă oficială eficientă în cazul persoanelor ucise prin acte de violenţă. Printre altele, ancheta trebuie să fie amănunţită, imparţială şi minuţioasă. 128. Principalul scop al unei astfel de anchete este de a asigura implementarea eficientă a legislaţiei interne care protejează dreptul la viaţă, în acele cazuri care implică agenţii sau organismele statului, pentru a asigura anjagarea răspunderii lor pentru decesele care intră sub jurisdicţia lor 129. Pentru ca anchetarea unor crime pretins săvârşite de agenţi ai statului să fie eficientă, se consideră necesar, în general, ca persoanele responsabile şi însărcinate cu efectuarea anchetei să fie independente de cele implicate în evenimente Aceasta presupune nu doar lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică. 130. De asemenea, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul că poate duce la identificarea şi pedepsirea responsabililor. Aceasta nu este un rezultat, ci un mijloc. Autorităţile trebuie să urmeze toţi paşii rezonabili pentru a obţine toate probele disponibile privind incidentul, inclusiv, intrer alia, declaraţiile martorilor oculari, probe legale şi, după caz, un raport de autopsie, care oferă o prezentare completă şi exactă a leziunilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv cauza decesului. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea stabilirii cauzei decesului sau a persoanei responsabile riscă să contravină acestui standard 131. Trebuie să existe suficiente elemente de control public în ceea ce priveşte ancheta sau rezultatele acesteia pentru a garanta asumarea răspunderii în practică, dar şi în teorie, menţinerea încrederii publicului în respectarea, de către autorităţi, a ordinii de drept şi prevenirea oricărui acord sau a tolerării actelor care contravin legii. Nivelul de control public impus poate varia de la caz la

caz. Totuşi, în toate cazurile, rudele cele mai apropiate ale victimei trebuie implicate în procedură în măsura în care este necesară protejarea intereselor legitime ale acesteia d)Aplicarea la speță

135. Instanţa observă faptul că autopsia avea o importanţă crucială în stabilirea faptelor referitoare la decesul domnului C. Dificultăţile în stabilirea faptelor rezultă în mare parte din neregulile înregistrate la examenul medical post mortem, nereguli subliniate de rapaortele experţilor prezentate de ambele părţi. Astfel de nereguli includ absenţa fotografiilor corpului pe cursul autopsiei şi o radiografie post mortem a toracelui, un raport prea scurt şi numeroase erori şi omisiuni în acesta. Descrierile incomplete ale diferitelor constatări, inclusiv a embolismului, precum şi lipsa unui examen histopatologic al leziunilor şi semnelor de pe corp, au împiedicat o analiză precisă a datării şi originii acelor semne. 136. Deşi un nou procuror militar, S.C., a fost însărcinat cu ancheta la 8 mai, acesta nu a luat nicio măsură pentru a obţine răspunsuri de la expertul legist prin răspunsuri la acuzaţiile de rele tratamente care fuseseră făcute. Acesta s-a rezumat la a lua declaraţii scrise, care erau formulate în termeni similari, diverşilor agenţi de poliţie implicaţi în interogarea domnului C şi în transferul său la spital. Acesta nu a luat declaraţii soţiei victimei, care a depus plângerea împotriva agenţilor de poliţie, şi celorlalte rude şi prieteni ai persoanei decedate, care au auzit plângerile de rele tratamente din partea lui C. În plus, acesta nu a profitat de ocazie pentru a recunoaşte şi corecta erorile din autopsie sau pentru a recomanda o a doua autopsie. De asemenea, acesta nu a verificat veridicitatea acuzaţiilor conform cărora domnul C a fost implicat într-un accident de maşină la 13 aprilie şi a fost rănit în urma acestuia

Pe scurt, concluzia deciziei din 4 martie 1998, conform căreia domnul C a decedat din cauza unei „boli de inimă” provocate de „patologia viscerală preexistentă”, era uimitor de concisă şi se limita doar la constatările noului raport de autopsie din 17 februarie 1998.

138. În lumina acestor elemente, instanţa a concluzionat că autorităţile nu au anchetat în mod eficient circumstanţele decesului domnului C.

Prin urmare, aceasta constată că art. 2 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.

Incalcare art.3 144. Curtea reiterează faptul că relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi/sau psihice a le acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. 145. În cazul în care o persoană este rănită pe parcursul detenţiei sau altfel în arestul poliţiei, orice astfel de leziune poate duce la prezumţia că persoana a fost supusă unor rele tratamente. De asemenea, instanţa subliniază faptul că în cazul în care o persoană este sănătoasă în momentul intrării sale în arestul poliţiei, dar se constată că la momentul eliberării prezintă leziuni, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă cu privire la modul în care au apărut acele leziuni, în caz contrar chestiunea intrând sub incidenţa art. 3 din Convenţie 147. În plus, instanţa trebuie să stabilească tipul de rele tratamente la care a fost supus reclamantul. În acest caz, instanţa trebuie să ţină seama de distincţia, prezentată la art. 3, între noţiunea de tortură şi cea de tratament inuman sau degradant. Reiese că intenţia Convenţiei a fost să ataşeze, prin intermediul unei diferenţieri, un stigmat deosebit tratamentelor inumane deliberate care provoacă suferinţe foarte grave şi crude. Actele reclamate i-au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă şi inferioritate, îl puteau umili şi dezechilibra şi chiar să îi distrugă rezistenţa fizică şi morală. Pe lângă gravitatea tratamentului aplicat, există un element deliberat, astfel cum se recunoaşte în Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, şi care, la art. 1, defineşte tortura ca provocarea în mod intenţionat a unei dureri sau suferinţe puternice cu scopul, inter alia, de a obţine informaţii, aplica pedepse sau intimida

148. În speţă, nu există dubii că relele tratamente la care a fost supus domnul C au fost extrem de crude şi grave având în vedere

că a dus la decesul acestuia. În continuare, instanţa observă faptul că durerea şi suferinţa suportate par să îi fi fost provocate în mod

intenţionat pentru a recunoaşte săvârşirea infracţiunii de care era suspectat . În plus, instanţa consideră că refuzul autorităţilor de a le

permite membrilor familiei de a îl vizita pe domnul C înainte de decesul acestuia în spital, împreună cu refuzul lor de a le oferi

informaţii referitoare la starea sa de sănătate au fost flagrant de nedrepte şi excesiv de crude în toate circumstanţele predominante.

149. În aceste circumstanţe, instanţa a concluzionat că, în ansamblu, tratamentul la care a fost supus domnul C echivala cu

tortură în sensul art. 3 din Convenţie.

Bursuc(hot din 12 oct 2004, Cererea nr.42.066/98)

Încălcare art.3: -violenţele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute,

-autorităţile nu au efectuat o anchetă amănunţită şi eficientă în legătură cu afirmaţiile credibile

ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul reţinerii sale. Motivare art.3-existența unor acte de tortură 80. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană este rănită în timpul reţinerii, perioadă în care aceasta se află în totalitate sub supravegherea ofiţerilor de poliţie, orice vătămare intervenită în acest interval dă naştere unor puternice prezumţii de fapt. Guvernului îi revine sarcina să ofere o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte cauzele unor asemenea vătămări şi să producă probe care să demonstreze fapte de natură să pună sub semnul întrebării afirmaţiile victimei, în special dacă acestea sunt susţinute prin acte medicale. 88. În lipsa unei explicaţii plauzibile, Curtea apreciază că, în speţă, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care răspunderea revine Guvernului. 89. În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, Curtea aminteşte că aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speţei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie. 90. Amintind că Convenţia este un "instrument viu care se interpretează în lumina condiţiilor de viaţă actuale" Curtea apreciază că evoluţia în creştere a exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în paralel şi inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încălcărilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau calificate ca "tratamente inumane şi degradante", iar nu "tortură", ar putea fi calificate diferit în viitor. 91. În speţă, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin violenţă, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată. Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineaţa Prin urmare, Curtea consideră că violenţele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul art. 3 din Convenţie. Motivare cu privire la obligația statului de a desf o ancheta si asupra caracterului adevcat al acesteia 101. În ceea ce priveşte fondul cererii, Curtea aminteşte că, atunci când o persoană susţine în mod credibil că ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului, dispoziţia menţionată, coroborată cu obligaţia generală a statului, prevăzută la art. 1, de a recunoaşte "oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în (...) Convenţie", impune implicit cerinţa desfăşurării unei anchete oficiale efective. O asemenea anchetă, la fel ca şi cea impusă de prevederile art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate. În caz contrar, interdicţia legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de eficienţă practică, în ciuda importanţei sale fundamentale, şi s-ar crea posibilitatea ca în unele cazuri agenţii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, să calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor. 103. Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă cu privire la omor sau rele tratamente săvârşite de agenţi ai statului să fie considerată efectivă, se poate aprecia, în general, că este necesar ca persoanele care conduc ancheta şi cele care fac cercetările să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu doar absenţa oricărui raport ierarhic sau instituţional, dar şi o independenţă concretă. 110. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile nu au efectuat o anchetă amănunţită şi eficientă în legătură cu afirmaţiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul reţinerii sale.

În consecinţă, Curtea decide că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect.

Soare și alții c României(22 febr.2011)

Încălcare art.2 1.nerespectarea de către autorități a obligației acestora de a proteja dreptul reclamantului la viață.

2. anchetă insuficientă. i)principii generale 1. Art. 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele în care poate fi justificată cauzarea morţii,se situează printre articolele primordiale ale Convenţiei şi nu face obiectul niciunei derogări. Împreună cu art. 3, acesta consacră una din valorile

fundamentale ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Circumstanţele în care cauzarea morţii poate fi legitimă trebuie aşadar să fie interpretate în mod strict Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun, de asemenea, ca art. 2 să fie interpretat şi aplicat astfel încât cerinţele sale să fie concrete şi efective. 2. Prima teză a art. 2 § 1 obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi în mod ilegal moartea unei persoane, ci şi, în cadrul ordinii sale juridice interne, să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. Obligaţia statului în această privinţă presupune datoria primordială de a proteja dreptul la viaţă prin implementarea unui cadru juridic şi administrativ capabil să descurajeze atingerile aduse persoanei şi care se bazează pe un mecanism de punere în aplicare conceput pentru prevenirea, eliminarea şi sancţionarea încălcărilor. 3. Astfel cum arată chiar textul art. 2, recurgerea poliţiştilor la forţa letală poate fi justificată în anumite circumstanţe. Totuşi, art. 2 nu conferă deplină libertate de acţiune în această privinţă. Neîncadrarea prin norme şi permiterea caracterului arbitrar acţiunii agenţilor statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Acest lucru înseamnă că, pe lângă autorizarea conferită de legislaţia naţională, operaţiunile poliţiei trebuie să fie limitate suficient de acest drept, în cadrul unui sistem de garanţii adecvate şi efective împotriva caracterului arbitrar şi a abuzului de forţă, şi chiar împotriva accidentelor care pot fi evitate . 4. Având în vedere consideraţiile precedente şi importanţa pe care o are art. 2 în orice societate democratică, Curtea trebuie să examineze cu deosebită atenţie susţinerile privind încălcarea acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele agenţilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora. În ceea ce priveşte acest ultim punct, Curtea reaminteşte că poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu. 5. În cele din urmă, este necesar să se reamintească faptul că, privit în ansamblu, textul acestei dispoziţii arată că paragrafu l 2 nu defineşte toate situaţiile în care este permisă cauzarea intenţionată a morţii, ci le descrie pe cele în care poate exista „recurgere *…+ la forţă”, ceea ce poate conduce la cauzarea involuntară a morţii. Utilizarea sintagmei „absolut necesară” lasă să se înţeleagă că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai strict şi imperios decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în temeiul art. 8-11 § 2 din Convenţie. În special, recurgerea la forţă trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopurilor enumerate la art. 2 § 2 lit. a), b) şi c). În conformitate cu acest principiu, cadrul juridic naţional care reglementează operaţiunile de arestare trebuie să condiţioneze recurgerea la armele de foc de o apreciere minuţioasă a situaţiei şi, mai ales, de o evaluare a naturii infracţiunii săvârşite de fugar şi a ameninţării pe care o reprezintă .

ii)cu privire la cadrul juridic și administrativ

6. Curtea este conştientă că operaţiunea în cauză nu era programată, ci era vorba de o operaţiune neprevăzută, capabilă să genereze consecinţe neaşteptate la care poliţiştii au trebuit să reacţioneze fără pregătire. Având în vedere dificultatea misiunii poliţiei în societăţile contemporane, caracterul imprevizibil al comportamentului uman şi cel inevitabil al opţiunilor operaţ ionale în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă. Totuşi, reacţiile spontane ale poliţiei trebuie să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.

Curtea consideră că, în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima frază a art. 2 § 1, autorităţile române nu făcuseră, la momentul respectiv, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în cazurile, precum cel în speţă, privind recurgerea la o forţă potenţial letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.

Absenţa unor reguli clare poate explica motivul pentru care un singur poliţist a încercat să îi oprească pe primul reclamant şi pe fratele acestuia care, potrivit declaraţiilor poliţiştilor, erau înarmaţi cu cuţite, în timp ce ceilalţi doi poliţişti au încercat să oprească persoana care alerga strigând după ajutor şi care nu era, vizibil, înarmată. De asemenea, acest lucru permite să se înţeleagă reacţia poliţistului care ar fi încercat să efectueze o somaţie numai după ce a încercat să îl oprească pe primul reclamant, deşi, potrivit poliţistului respectiv, acesta ar fi fost înarmat cu un cuţit. Prin urmare, poliţistul în cauză a putut să acţioneze cu multă autonomie şi să ia iniţiative necugetate, cum nu s-ar fi întâmplat probabil dacă ar fi beneficiat de o formare şi de o instrucţie corespunzătoare.

iii) Cu privire la răspunderea agenţilor statului, necesitatea şi proporţionalitatea forţei utilizate în speţă

7. Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în cea mai mare parte, sunt cunoscute în exclusivitate de autorităţi, ca, de exemplu, în cazul persoanelor aflate în arest sau în timpul unei operaţiuni poliţieneşti, orice rană sau deces survenit în timpul

acestei perioade conduce la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităţilor care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit respingerea susţinerilor reclamanţilor.

8. Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2, guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar” şi că era „strict proporţională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie. 9. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că, deoarece nu a demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva primului reclamant nu depăşise ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporţională” şi urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speţă. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie din punct de vedere material.

2. cu privire la ancheta

i) principii generale

10. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care îl impune art. 2, coroborată cu datoria generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia *sa+, drepturile şi libertăţile definite [...] [în] Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a cauzat moartea unei persoane. O astfel de anchetă trebuie să aibă loc de fiecare dată când o persoană decedează în urma recurgerii la forţă, fie că autorii pretinşi sunt agenţi ai statului sau terţi. Investigaţiile trebuie să fie, în special, aprofundate, imparţiale şi atente.

11. Indiferent de modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, imediat ce situaţia le este adusă la cunoştinţă. Acestea nu pot lăsa la latitudinea rudelor victimei iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma răspunderea unei proceduri de anchetă.

12. Ancheta desfăşurată trebuie, de asemenea, să fie efectivă, adică să permită să conducă la identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate. Este vorba, aici, de o obligaţie care nu vizează rezultatul, ci mijloacele. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile care le erau rezonabil accesibile pentru a obţine dovezi privind incidentul.

13. Natura şi gradul examinării care răspund criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Acestea sunt apreciate pe baza tuturor faptelor relevante şi în funcţie de realităţile practice ale anchetei. Nu este posibilă reducerea varietăţii de situaţii care se pot produce la o simplă listă de anchete sau la alte criterii simplificate.

14. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi, în general, considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de acte ilegale.

15. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie asociate procedurii în măsura în care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime. 16. Curtea apreciază că aceste principii sunt aplicabile în speţă, întrucât forţa utilizată de poliţie împotriva reclamantului a pus în pericol viaţa acestuia

ii) Situaţia în speţă

17. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. 18. Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă efectuată cu privire la fapte de omor sau rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi definită drept efectivă, este necesar ca persoanele însărcinate cu efectuarea anchetei şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente.Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică. 169. Curtea a avut ocazia să constate că a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari însărcinaţi cu conducerea anchetei penale deschise în urma unor acuzaţii de rele tratamente îndreptate împotriva unor agenţi de poliţie. Curtea observă că lipsa de independenţă a procurorilor militari, rezultând din existenţa acestei legături de natură instituţională, s-a tradus concret, în speţă, prin lipsa de imparţialitate în modul în care aceştia au condus ancheta deschisă pentru actele lui L.N.D. 19. Curtea subliniază că, în loc să interogheze poliţiştii implicaţi în incidentul din 19 mai 2000, procurorul însărcinat cu ancheta s-a mulţumit să le solicite redactarea de rapoarte cu privire la faptele în litigiu.

20. În plus, Curtea observă că desfăşurarea anchetei a făcut obiectul unor amânări evidente. 174. nu putem considera ca o cerinţă care rezultă în mod automat de la art. 2 faptul că rudele unei victime pot avea acces la anchetă pe întreaga durată a desfăşurării acesteia. Accesul de care trebuie să beneficieze publicul sau rudele victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor existente. În plus, Curtea consideră că art. 2 nu le impune autorităţilor însărcinate cu ancheta obligaţia de a răspunde oricărei cereri de investigare ce poate fi formulată de o rudă a victimei în cursul anchetei 176.autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art. 2 din Convenţie. Prin urmare, şi în această privinţă, a fost încălcată dispoziţia respectivă.

ART.5-martori ținuți până dimineața la sediul poliției 21. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 garantează în primul „legalitatea” detenţiei, inclusiv respectarea căilor legale. În domeniu, convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi enunţă obligaţia de a respecta dispoziţiile normative şi procedurale ale acesteia, însă impune, de asemenea, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea persoanei împotriva caracterului arbitrar. Art. 5 § 1 enumeră cazurile în care convenţia permite privarea unei persoane de libertate. Această listă are un caracter exhaustiv şi numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate. 22. În temeiul art. 5 § 1 b) in fine, o persoană poate fi arestată sau reţinută „în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”. Curtea reaminteşte că, pentru ca o deţinere să fie justificată din perspectiva art. 5 § 1 b), obligaţia în cauză trebuie să fie specifică şi concretă, iar arestarea şi detenţia trebuie să aibă drept scop garantarea executării acesteia, fără a avea un caracter punitiv. În plus, de îndată ce este îndeplinită această obligaţie, temeiul detenţiei încetează să existe. În cele din urmă, trebuie să se stabilească un echilibru între necesitatea în cadrul unei societăţi democratice de a garanta executarea imediată a obligaţiei în cauză şi importanţa dreptului la libertate. În această privinţă, Curtea va ţine seama de natura obligaţiei, inclusiv de obiectul şi de scopul subiacente ale acesteia, de persoana deţinută, de circumstanţele specifice care au condus la deţinerea sa şi de durata acesteia. 237 reclamanţii ştiau că fuseseră citaţi pentru a se înfăţişa aici în calitate de martori (Curtea apreciază că reţinerea criticată se interpretează ca o consecinţă logică a dreptului autorităţilor de a se asigura de prezenţa martorilor în cadrul unei anchete penale.23. Pe de altă parte, Curtea observă că nu existau împotriva reclamanţilor suspiciuni plauzibile care ar fi putut să trimită la faptul că declaraţiile lor se înscriau în cadrul unei anchete preliminare îndreptate împotriva lor. Măsurile luate de autorităţi nu se situau într-un context punitiv, ci intrau în domeniul de aplicare a art. 5 § 1 b) din Convenţie. Curtea consideră că echilibrul între necesitatea de a garanta executarea obligaţiei impuse reclamanţilor şi dreptul acestora la libertate a fost menţinut. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie. 24. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamanţilor, întemeiat pe art. 5 § 2 din Convenţie, Curtea subliniază mai întâi că aceştia nu erau suspectaţi că ar fi săvârşit o infracţiune, motiv pentru care nu era necesar să fie informaţi cu privire la vreo acuzaţie adusă împotriva lor. În plus, reiese din circumstanţele cauzei (a se vedea supra, pct. 30) că reclamanţii ştiau că erau reţinuţi la inspectoratul de poliţie pentru a depune mărturie într-o cauză penală. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie