Anul X V I I I . I a n u a r i e 1 9 2 8 Nr . 1 .

REVISTA TEOLOGICA

O R G A N P E N T R U Ş T I I N Ţ A Ş I V I A Ţ A B I S E R I C E A S C A

S U B P A T R O N A G I U L

I. P . S . S A L E A R H I E P I S C O P Ş I M I T R O P O L I T N I C O L A E

Prof. Dr. Or. Cristescu: Dr. I. Lupaş:

I. Beleufă:

Preot D. Achimescu: Prof. N. Colan:

Gh. Maior:

* * *

C U P R I N S U L :

„Şi a r ă m a s Isus s ingur!". . .

Chestiunea originii şi continuităţii Românilor, în-

tr'o predică dela 1792.

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot

ortodox.

Teslarul.

Mişcarea literară: Ortodoxism şi protestantism.

Epistola sfântului I u d a

Cronică: f Valeriu Branişce . f Protopopul Dr,

Gheorghe Popoviciu. Spre o nouă îndrumare a

vieţii.

Note şi informaţii.

Bibliografie.

REDACŢIA Ş I ADMINISTRAŢIA : S I B I I U , S T R . M I T R O P O L I E I Nr. 3 2 .

S I B I I U , T I P A R U L T I P O G R A F I E I A R H I D I E C E Z A N E .

Anul X V I I I . I anua r i e 1 9 2 8 Nr. 1 .

R E V I S T A T E O L O G I C A — o r g a n p e n t r u ş t i i n ţ a ş i v i a ţ a b i s e r i c e a s c ă . —

A B O N A M E N T U L : P e un an 200 L e i . P e o jumătate de an 1 0 0 L e i .

Singur! Părăsit de cărturarii şi fariseii detectivii Singur în biserica în care învăţa norodul. Singur! Dureroasă şi apăsătoare singurătate! El îşi revărsa torenţial focul iubirii Lui dumnezeeşti în inima oamenilor, îngheţaţi în sloiurile urii şi înoptaţi în abisurile neştiinţei, iar ei, oamenii, fugiau în pustiuri să surprindă păcatul şi să-1 osândească, nu din pasiune pentru dreptate; nici din milă faţă de victimile păcatului, ci ca să înşele pe oameni cu închipuirea unei virtuţi absente; a osândi pe alţii li se părea a aduce omagiu şi a-şi sublinia aparenta lor corectutidine.

Era, însă, cineva cu Mântuitorul! Nu-1 părăsiseră toţi! Femeia cea prinsă desfrânând, rămăsese! îşi aştepta sentinţa de osândă. Numai El avea autoritatea de a o pronunţa şi în chip inapelabil, pentrucă numai El era fără păcat.

Greutatea propriilor ei fărădelegi sporise cu ura masivă şi ireductibilă a pârâşilor, care o târâ-seră, sub pretext de legalitate morală, în faţa Mântuitorului.

In realitate, ei doriau să ispitească pe Mântuitorul ca să poată cleveti împotriva Lui.

Un număr 15 L e i .

33 Şi a rămas Isus singur!"... [ l o a n VIII , 9 ] .

Dacă o amnestiază, calcă prescripţiunile penale ale Legii şi se face complice cu o adulteră! Cu ce autoritate ne mai denunţă păcatele noastre?

Dacă o condamnă, cum îşi va mai putea justifica iubirea pe care tot spune că o are pentru păcătoşi ?

Viclenia este un neistovit izvor de asemenea dileme! Dar dialectica farisaică fu compromisă definitiv de o simplă întrebare, pusă răspicat, categoric conştiinţei acuzatorilor: „cine este fără de păcat între voi?"

Tăcere de mormânt! După care, urmă o sentinţă definitivă: „Acela întâi să arunce piatra asupra ei!"

Tăcere mai adâncă, mai nepătrunsă, mai strivitoare ca cea dintâi.

Dar conştiinţa nu tăcea! Mântuitorul ei îi vorbise. Trebuia să-I răspundă: Răspunsul ei fu simplu, dar hotărât, irevocabil: „Iar ei auzind şi de ştiinţă mustrându-se, ieşiau

unul după altul, începând dela cei bătrâni, până la cei mai de jos"....

Mântuitorul tăcuse; dar în tăcerea Lui, El vorbia conştiinţei fariseilor, o sfredelia cu privirea Lui, o răsfoia, cetia în trecutul ei, îi tălmăcia intenţiile ei nemărturisite, proiectase în tainele ei lumina vie a adevărului, pentru care nimic nu e ascuns, şi în faţa căruia nimeni nu poate fi ispitit la minciună şi înşelăciune.

Degetul Lui scria pe pământ — dar dreptatea Lui făcea judecată în conştiinţe, confruntându-le dreptăţile, verificându-le sincerităţile, întipărindu-le adevărul.

Ce se va fi petrecut în conştiinţa femeii? Fusese acuzată şi iată acum asistă la acuzarea indirectă a propriilor ei acuzatori.

Mântuitorul confirmase sentinţa legală: să fie ucisă cu pietre. Dar unde sunt executorii sentinţei ? E oare suficient să aplici legea ? Dreptatea e satisfăcută? Ucizi pe păcătos ca să pedepseşti şi să

ucizi păcatul ? E o dreptate comodă! Dar n ai putea suprima păcatul, renăscând pe păcătos? Pentru această justiţie însă nu e necesar numai un cod penal şi un judecător, ci şi o conştiinţă în care să vibreze cea mai desăvârşită iubire de oameni. Urăşte nedreptatea omului, dar iubeşte dreptatea atât de mult, încât să nu-ţi dai odihnă până nu o vezi trăind şi biruind şi în fiinţa celui ce a săvârşit nedreptatea.

Şi dacă urăşti atât de pătimaş păcatul, atunci când e săvârşit de un semen al tău, de ce nu-1 urăşti şi în propria ta viaţă? Tu de ce-1 săvârşeşti?

Ce temeiu ai pentru pretinsa ta imunitate? Tu eşti învăţător? Cu atât mai mult! Vina ta e mai mare, osânda trebuie să-ţi fie mai grea. Tu ştii ce e păcatul. Celalalt poate nu ştie şi nu ştie poate tocmai pentrucă tu nu ţi-ai făcut datoria de povă-ţuitor al fratelui tău, sau poate pentrucă te-a văzut pe tine însuţi pilduindu-i cu faptele tale păcatul de care s a lăsat ademenit.

Oh! Bătrânii care osândesc, fără să se osândească mai întâi pe ei înşişi! Ei dezarmează întotdeauna mai întâi! Ei renunţă mai de grab la pârile şi clevetirile lor, când li se revizuieşte şi lor conştiinţa, când li se demască ipocrizia. Cu cât autoritatea ta e mai mare şi vrei s'o păstrezi mai intangibilă şi mai imperativă, cu aAât trebue să fii mai intransigent cu tine însuţi.

Când te vei deprinde cu examenul de conştiinţă, cu analizarea, judecarea şi sancţionarea riguroasă a propriilor tale fapte, cu atât vei fi mai îngăduitor, nu din laxitate, din complicitate sau indiferentism, ci din iubire şi dreptate, faţă de alţii.

„Isus rămase singur cu femeia păcătoasă!" Nu venise El pentru mântuirea e i? Câţi păcătoşi caută însă să fie într'o clipă a

vieţii lor măcar, singuri cu Mântuitorul? Iar când El îi găseşte şi vrea să stea cu ei de

vorbă, cei mai mulţi fug şi protestează, îşi astupă urechile şi îşi înăbuşe conştiinţa.

Dumnezeească întâlnire, providenţială confruntare !

Mântuitorul vorbise şi conştiinţei femeii şi prin tăcerea lui şi prin întrebarea pusă fariseilor.

El făcuse judecată! „Unde sunt, femeie, pâr aşii tăi?" „Au nimeni pe tine nu te-a judecat?" — „Nimeni, Doamne!" Nimeni, căci pe pârâşi îi osândise cugetul lor

trezit de cuvintele Mântuitorului. „Nici eu nu te judec!» Pentrucă, simt că şi pe tine te-a osândit con

ştiinţa ta în această clipă. Când adevărul Tău, Doamne, răscoleşte con

ştiinţa păcătoşilor şi le trezeşte părerile de rău şi durerea remuşcărilor, pentru vinovăţia lor, când le pui înainte chipul desăvârşirii Tale, nu ai rostit, prin însuşi acest fapt, o sentinţă?

Destulă osândă este chinul cugetului, Dar chinul cugetului este primul moment al căinţii

şi al convertirii: „Du-te şi de acum să nu mai pă-cătueşti!"

Verdictul iubirii milostive a Domnului, lichida în această clipă un trecut de netrebnicie şi inaugura o viaţă de vrednicie morală.

Femeia plecă de lângă Mântuitorul uşurată de păcat şi de osânda lui, reabilitată în fiinţa ei morală, renăscută şi îmbărbătată pentru o nouă viaţă, prin mila şi simpatia Lui.

Privirea Mântuitorului, apropierea şi vecinătatea curăţiei Lui dumnezeeşti, luminează şi purifică, întăreşte şi mângâie, renaşte şi izbăveşte.

„El este lumina lumii, lumina vieţii ei!"... Şi lumina Lui luminează vecinie pentrucă iubirea

Lui nu se stinge niciodată! Păcatul izbuteşte un timp să facă sufletul ome

nesc impermeabil pentru lumina Mântuitorului şi să-1 orbească prin întunerecul în care îl osândeşte să lâncezească.

Dar negurile păcatului nu sunt fără zori. Intr'o zi, soarele va umple de fragedă lumină sufletul omenesc.

Ziua aceia trebuie s'o grăbim noi, prin iubirea şi devotamentul nostru creştinesc! E ziua când „Mântuitorul va rămâne singur cu păcătosul", pentru a-i lumina cugetul, pentru a-i sfinţi inima, pentru a trezi în voinţa lui hotărârea solemnă „de a nu mai păcătui!"

Să nu lăsăm singur pe Mântuitorul! pentrucă atunci ne-am osândi să rămânem şi noi singuri cu păcatul nostru şi sub tirania tuturor degradărilor şi desfigurărilor lui.

Iubirea Mântuitorului, face să răsară şi să lumineze în personalitatea noastră, unicul adevăr al vieţii care este adevărul credinţii în Dumnezeu, adevărul iubirii faţă de El şi faţă de oameni, adevărul desăvârşirii şi nemuririi noastre, adevărul cel vecinie! Să nu pregetăm a alerga după semenii noştri, care au fost târâţi în captivitatea păcatului, şi a-i aduce la picioarele Mântuitorului nu pentru a-i osândi pentru păcatul lor, ci pentru a-i izbăvi de sâlniciile lui, nu pentru a-i ucide, ci pentru a-i renaşte, nu pentru a ne arăta virtutea noastră, pe care, poate, nici nu o avem, ci pentru a-i întări în hotărârea de a şi-o câştiga prin prefacerea minţii, simţirii, cugetului şi voinţei lor în lumina vecinică a iubirii, milii şi desăvârşirii dumnezeeşti a Mântuitorului nostru.

Când Mântuitorul a apelat la sinceritatea conştiinţei lor, Fariseii şi cărturarii au plecat unul după altul, tăcând.

De ce n'au rămas lângă Mântuitorul ? De ce nu sau osândit atunci pe ei înşişi? De ce n'au cerut Mântuitorului să-i mântuiască? Ei au plecat cum veniseră, cu toate păcatele lor. Femeia a plecat despovărată de ele, pentrucă ea rămăsese lângă Mântuitorul — singurul refugiu liniştitor şi mângâietor al sufletului omenesc hărţuit şi ostenit de patimi, rănit de ură şi înşelat de ademenirile netrebnice ale trupului, robit stricăciunilor şi întinărilor de tot felul.

Nu vă grăbiţi să osândiţi pe nimeni. Osândiţi-vă pe voi înşi-vă mai întâi!

Şi când conştiinţa voastră vă vădeşte vrednici de osândă, nu vă grăbiţi să vă amăgiţi cu virtuţi pe care nu le aveţi, şi nu plecaţi de lângă Celce singur V ă poate fi prielnic cu povaţa şi pilda desăvârşirii Lui, propriei Voastre desăvârşiri.

Veniţi voi mai întâi la Mântuitorul ca să V ă renaşteţi şi numai dupăce V'aţi renăscut voi, aduceţi şi pe alţii să se renască prin El.

Atunci nu veţi mai cere pentru nici un păcătos uciderea cu pietre, pentrucă inima voastră ea însăşi, nu va mai fi de piatră şi nu va mai osândi pe nimeni, pentrucă nici ea nu va mai putea fi osândită de cineva. Hristos a uşurat-o de sarcina păcatului şi a urii şi ea nu mai poate acum decât să iubească, să ierte şi să mântuiască pe cei păcătoşi.

Grăbeşte, Doamne, ziua când toţi păcătoşii lumii între care cel dintâiu sunt eu, când toţi cărturarii şi toţi fariseii, vor rămânea singuri cu Tine, ca să nu mai fie prizonieri ai păcatului, fii ai urii şi nesince-rităţii — ci, toţi, până la unul, să fie fii ai iubirii, ai milei, şi ai dreptăţii Tale!

Ajută-mă, Doamne, să rămân lângă Tine, ca femeia cea păcătoasă şi să nu fiu ispitit să plec de lângă Tine, ca fariseii şi cărturarii! Ei au plecat fără iertarea Ta, ea a plecat mântuită!

«Du-te şi de acum să nu mai păcatueşti!» Nu sunt rostite şi pentru mine şi pentru toţi

păcătoşii, care aleargă la Tine cuvintele acestea de izbăvire?... P r o f . Dr. Gr. C r i s t e s c u .

Fiecare religie face cât elementul dumnezeesc pe care-l ooate face a se coborî în sufletul celui mai umil credincios al ei.

O singură comparaţie îţi e în adevăr folositoare .-aceea cu tine însuţi. N. lor ga.

Chestiunea originii şi continuităţii Românilor, într o predică dela 1792.

i. Păr in te le protopop al Sibiiului, P . O. D. Emilian Cioran

îmi împărtăş ise la 1 6 Apri l ie 1 9 2 3 copia unei predici rostite la 2 2 August 1 7 9 2 de preotul S a va Popovic i , c a re a păstorit în Răş inar i , lângă Sibi iu dela 1 7 6 8 — 1 8 0 8 .

P r e d i c a de cuprins istoric moral, purtând titlul «Istoria Românilor din ţara Ardealului* a fost copiată de părintele Cioran dintr'un manuscr is de 3 1 8 pagini — bine păstrat — având cunoscuta sc r i soa re ciri l ică „citeată şi foarte frum o a s ă " a neobositului preot-cărturar, dela ca re au r ă m a s numeroase manuscr ise de cuprins religios, istoric, geograf ic şi chiar jur idic 1 . In afară de predica istorică, pe c a r e autorul o numeşte «temă», părintele Cioran ara tă că manuscrisul mai cuprinde „Cuvânt în Mercurea , J o i a , V i n e r e a şi S â m b ă t a Pa t imi lo r ; Cuvânt la înv ie rea Domnului [două cuvântăr i ) ; Cuvânt la Dumineca a 12-a şi a 2 2 - a după R u sal i i ; Cuvânt înaintea Naşterii Domnului; Istoria când au fugit Iosif cu M ă r i a în Eghipt ; învăţătură pentru zavis t ie ; Is tor ia minunilor sf. N ico lae ; învăţătură pentru pocă in ţă ; învăţătură la oameni mor^i şi cuvântarea rostită de S a v a Popov ic i Ia 1 7 8 9 . J

1 In biblioteca subsemnatului se păstrează un frumos mss- găsit la o familie ţ ă r ă n e a s c ă din Sălişte : «Cartea legii la 7 Scaune Săseşti din Ardeal prin mine Sava Popovici Protopop Sib(iiului) dela Răşinari, s'au scris 8 Martie 1801. cf. şi Gazeta Transilvaniei din 31 Dec. 1014, păr. Emilian Cioran a publicat informaţiuni despre mss-ul: «Gheografia ce s'au tălmăcit pre limba românească , de pe c e a moschicească , ce s'au tipărit în Sfântul-Peterburg, întru împărăteasca Academie a învăţăturilor, în anii dela Hristos 1759. Şi am scris eu, popa S a v a Popovici dela Răşinari Martie anul 1785».

2 cf. Revista teologică din Sibiiu 1912 pag. 124—130 articolul păr. Emilian Cioran O familie de preoţi in Răşinari 1740—1879. Aici se arată , că întemeietorul familiei preoţeşti Popovic i -Bârsan sau, mai târziu, Bar-cianu venise pe la începutul sec. X V I I I din .ţara Bârse i şi căsătorindu-se cu o Răş inăreancă întemeie aci o familie, din c a r e îşi trag originea 5 preoţi ortodocşi (dela 1740—1879) şi unul dintre cei mai buni pedagogi români fostul profesor al seminarului Andreian din Sibiiu, Dr. Daniil Po -povici-Barcianu.

Este , pe cât pot să-mi dau seama , un fenomen cu totul nou în istoria literaturii noas t re din secolul X V I I I , preotul-predicator,- c a r e îndrăzneşte —. şi izbuteşte — să încadreze ÎQ formele tradiţionale ale cuvântării b iser iceş t i un scurt tratat istoric despre originea daco- romană şi despre continuitatea neîntreruptă a neamului nostru în Ardea l . Chiar dacă n'ar fi lipsită de oa reca r i s tângăci i Fn expunere şi de omisiuni, expl icabi le prin împrejurările vremii, „tema" luminatului preot din Răş ina r i prezintă o importanţă netăgăduită şi un interes cu atât mai viu, cu cât e a a fost sc r i să cu 2 0 de ani înainte de apariţ ia cărţii lui Pe t ru M a i o r : „Istoria pentru începutul Român i lo r în Dac i a " .

Dacă ar fi fost sc r i să mai târziu, oricine a r fi fost în drept să presupună că ce t i rea aces te i cărţi a dat predicatorului îndemnul de a î nce rca s ă Introducă o a s e m e n e a inovaţie istorico-politică în cuprinsul cuvântării biser iceşt i .

Din fericire, sunt cunoscute Î Q deajuns frământările vieţii româneşt i -ardelene din anii 1 7 9 0 — 9 2 aşa , încât nu e nevoe a recurge la nici o presupunere, având posibilitatea de a stabili cu certitudine împrejurări le, din ca re şi-a luat „popa S a v a Popovic i ce l bătrân ot Răş ina r iu" îndemnul de a cuvânta credincioşi lor săi despre originea şi continuitatea Români lor , t ransformând amvonul bisericii sa le într'o ca tedră de educaţie populară spre conştiinţă şi demnitate naţională.

S a v a Popov ic i e ra unul dintre oamenii de înc redere al episcopului Gheras im Adamovic i din Sibiiu, c a re înainte de a porni la sfârşitul anului 1 7 9 1 că t ră V i e n a cu s c o o de a face împreună cu colegul său Ioan B o b dela B l a j , inter v eniii stăruitoare la curtea împără tească pentru o dreaptă reso lvare a cerer i lor cuprinse în „representaţ iunea naţiunii române", sfătuia pe preoţii să r o a g e „pe Dumnezeu pentru norocitul sfârşit" al aces te i călătorii şi să c â r m u e a s c ă poporul întru toată liniştea şi dragostea , ca re purtare bună mai mult poate să ajute dor i rea de obşte ace le iaş i p rea înălţate curţi arătate. Cătră sfârşitul lui Maiu 1792 , când episcopul Adamovic i a r fi dorit să p ă r ă s e a s c ă V i e n a şi s ă p lece la Sibiiu, consistoriul îndrumă din nou preoţ imea să p r iveghere ziua şi noaptea necurmat pentru pacea şi liniştea poporului, c a nu cumva s ă a lunece şi a ş a în mân-

gä ie rea , ce a dobândi nădăjduim; neaşteptată p iedecă s ă pună.'

împrejurări le politice împiedecară însă pe cei 2 epi-scop i a părăs i V i e n a fără nici un rezultat concret al intervenţiei lor. E i se văzură îndemnaţi s ă mai f acă o ultimă î nce r ca r e prin frumosul memoriu dela 1 Iulie 1 7 9 2 , c a să s e poată în toarce la credincioşii lor m ă c a r cu încredinţarea, c ă cerer i le drepte ale naţiunii vor fi cons idera te în viitor.

Ast fe l î n toa rce rea lui Gherasim Adamov ic i la Sibiiu s 'a întâmplat numai în luna Iulie. S a v a Popovic i , c a unul dintre intimii săi, a avut putinţa să cunoască fără întârz ie re cuprinsul memori i lor înaintate la curte, precum şi pe a c e l a al numeroase lor documente istorice, pe car i se sprij ineau petiţiile episcopilor . Intre a c e s t e a e r a şi o b roşu ră tipărită la V i e n a în 1 7 9 2 de G. Hermann, Obersicht der Grünauer Fassung der sächsischen Nation in Siebenbürgen, c a r e admitea că Români i sunt cei mai vechi locuitori ai Transi lvaniei . 3

S a v a Popovic i suflet înţelegător, e r a în stare ca să-şi dea s e a m a de importanţa luptei naţionale-politice, în sprijinul c ă r e i a fusese chemată şi istoria să-şi r o s t e a s c ă cuvântul. D a c ă lupta politică nu a putut fi încoronată de rezultatul aşteptat, el a socotit c ă e bine să pătrundă în cunoştinţa poporului m ă c a r adevărul istoriei. D e a c e e a a ţinut să comunice credincioşi lor săi în forma c e a mai a c c e s i bilă, pe ca re o poate a v e a la îndemână propovăduitorul cuvântului, în forma unei predici morale-educat ive învăţăturile is torice, pe care dânsul le-a putut culege nu numai din ac te le istorico-polit ice aflate la episcopul Gherasim, ci ş din cărţile tipărite în timpul a c e l a şi pe car i dânsul nu prege ta să şi le procure pentru b ib l io teca sa din Răşinar iu .

L a 1 7 9 1 apăruse în tipografia lui Martin Hochmeis te r din Sibiiu o car te întitulată: Geschichte der aboriginen da-

' I. Lupaş, Misiunea Episcopilor Gherasim Adamovici şi loan Bob ia curtea din Viena în anul 1792. Sibiiu 1912 p. 12—13 şi 26—27.

8 I. Lupaş, Contribuţiuni !a istoria politică a Românilor ardeleni 1730—1792 în An. Acad. Române 1915 p. 7 6 3 : «giebt gleich im l-ten § zu erkennen, dass die Vlacci o i e r Blacci ein Überbleibsel der unter dem kayser Trajan nach Dacien gekommenen Römer und die Vorfahren der heutiges Walachen, die ersteren gewesen,die sich hier herum aufgehalten*.

zischen Völker in Abend-Unterhaltungen de Michael Lebrechfj der mal iger P r e d i g e r an der Klos te rk i rche" . In cea dintâi „convorbire se ra lă" insistă autorul sas asupra necesităţi i de a se scr ie istoria pe înţelesul tuturor cetăţenilor, mari şi mici, învăţaţi şi neînvăţaţi, bătrâni şi tineri, bărbaţ i şi femei, copii şi fete, spunând că dânsul face, în a c e a s i ă direcţie, c e a dintâiu î nce r ca r e , d e o a r e c e dintre ce ice s'au îndeletnicit mai înainte cu istoria patriei, nu cunoaşte pe nici unul c a r e „să se fi coborî t la p r iceperea poporului (ist mir kein einziger bekannt, der sich zur Volks fäh igke i t he rabge la s sen habe) .

In convorb i rea a 5-a, vorbind despre r e t r age rea legiunilor romane din D a c i a în timpul împăratului Aurel ian, a ra tă c ă din timpul stăpânirii romane au r ămas în a c e a s t ă provincie numeroase amintiri, în deosebi au r ă m a s monumentele vii, cari vo rbesc mai convingător decât toate ce lelalte despre existenţa Roman i lo r aci, aceş t i a sunt Va l ach i i pe care-i avem în număr atât de mare în jurul nostru. Ce-i drept, ei sunt azi un popor despreţuit, dar odinioară au fost biruitorii Geţilor şi cei mai vechi locuitori ai acestor ţinuturi (die allerältesten Bewohner dieser Gegenden)... Ei n'au putut p leca cu legiuni le . . . au plecat numei aceia , cari nu aveau ce pierde t recând din Dac ia în M o e s i a . . . Ei se numesc în l imba lor încă tot Rumuni [Romani] , v o r b e s c l imba latină aproape mai curat decum se vorbeş te chiar în Italia şi ce le mai multe obiceiuri ale lor s'au păstrat din vechi obiceiuri r omane . 2

S a v a Popov ic i cunoştea ca r t ea lui Lebrecht , pe ca re

1 Lebrecht sau Löpprich a fost mai târziu preot în Şura Mică unde muri la 1807. cf. Fr . Teutsch, Geschichte der siebenbiirger Sachsen für das sächsische Volk vol. II. p. 324. Semnificativ că autorul aminteşte numai alte scrieri ale lui L, nu şi pe c e a apărută în Sibiiu la 1791.

2 Lebreeht o c. pag. 65—66. In constatările aees tea L. urmează expunerea lui Ludwig Albrecht Gebhard/, Geschichte der in Gesch. des Reichs Hungarn u. der damit verbundenen Stadt Moldau Gebhardi cons tatase de asemenea că o evacuare totală a populaţiei din Dacia nu se poate admite (ist es nicht glaublich). Cu toate ace s t ea L. în altă lucrare a sa, Siebenbürgens Fürsten, apărută în Sibiiu în ace laş an, spune că «Valahii nu sunt Români, ci un popor b a r b a r , . . c a r e pela 833 a invadat Dacia s lavă şi s'a aşezat aici. cf. I. Şchiopul, Istoria săsească şi Românii din Ardeal în revista Societatea de mâne, Clui 1926.

o ştie utiliza în predica sa, nu însă în mod servil , traducând întocmai cuvânt de cuvânt, ci selecţ ionând materialul resumându-1 şi înfăţişându-1 ascultătorilor săi îmbrăca t în cuvinte potrivite cu ce le împrumutate din cărţile biser iceşt i . Notiţa lui dela sfârşitul „temei", în c a r e spune c ă a scr i s „din nemţeşte în româneş te" se re fe ră numai la par tea istorică a predicii sale, în t roducerea şi î nche ie rea n'au nici o legătură cu vre-un text german. Es te însă o dovadă de scrupolositatea, cu c a r e lucra luminatul preot cărturar, indicând a c e a s t ă origine străină pentru în t reagă „tema" sa , deşi nu pr ivea decât o parte dintr'însa şi nici a c e a s t a în măsură deplină.

S p r e a învedera canti tatea şi cal i tatea împrumuturilor din ca r t ea lui Lebrech t , vom publica paralel textul german al locurilor respec t ive şi p re lucra rea r o m â n e a s c ă a „popii S a v a Popov ic i ce l bătrân ot Răş ina r i " . Iată predica dela 1 7 9 2 :

T E M A

«Adevărul din pământ a răsări t ! şi dreptatea din ceriu a privit».

Nepr iceperea , neînţelepciunea, nestrăduirea şi lene v i rea spre af larea înţelepciunii ce i adevăra te şi a faptelor ce lor bune, aduce pre omul întru căi rătăcite, întru închipuiri şi socotinţă înşelă toare , în s tare cu t icăloşie supus altuia, căruia după dreptatea linii neamului său nu i s 'ar fi căzut.

D e pofteşte c ineva din ascultătorii adunării aces t e i a adevăra tă dovedire mai în sus arătatei întru meş teşugi rea cuvintelor, nu îndrăsnesc a dovedi, socotind a nu fi de lipsă în v r e m e a aceas t a , fără de cât numai prin adevăra tă pildă mă voiu învrednici a c e a s t a a dovedi spre a înţelege toată adunarea ascultători lor în c e s ă cuprinde a ră t a rea mea.

D e multe ori am stat şi am socotit în ciasurile singurătăţii a semănând s ta rea şi a înţelepciunii a altor neamuri cu s ta rea politicii şi a înţelepciunii neamului nostru românesc , şi întru adevă r atâta deoseb i re am aflat încât s ă osă-beş te faţa albiciunii de faţa înegririi .

Lăcuitorii pământului aces tu ia car i nu sânt despre par tea neamului nostru, străduindu-să întru af larea înţelepciunii pre lângă af larea acest i i înţelepciuni, au aflat odihna

12 R K V I S T A T E O L O G I C A

s f ăr i i lor, noroci rea şi c instea că t ră toţi c e i mai mari şi înţelepţi I a ră noi ne străduindu ne întru aces t ea , am căzut în t icăloşie, in prost ime şi în stare proastă. Câtă greutate, lipsă, să răc ie , neavere , s c â r b ă t rebue să purtăm câte odată şi oca r ă pătimim încât t rebue să purtăm.

O nenoroc i re a leasă , iară nebăga tă în s eamă pentru pros t imea şi neînţelepciunea noastră ! Neam şi familie mai v e c h e de p rea mulţi ani şi acuma c a c e a mai t ică loasă şi mai net rebnică socoti tă ! Natură sau fire lesne câş t igă toare întru meş teşugi rea cuvântului şi întru câş t iga rea înţelepciunii şi acum părăsi tă şi lăsată de întrebuinţarea talantului aces tuia celui nepreţuit a căruia totdeauna au putut a fi păr taş şi acum fără îndoială poate.

A m a r ă t icăloşenie a stării noas t re prin aces t e urmări a le noastre . Nu ne vedem în ce s labă şi nebăga tă în s e a m ă stare sântem căzuţi. T o a t ă lumea vede în c e stare p roas tă ne aflăm, V e d e m căile despre toate părţile împedeca te pentru câş t igarea noas t ră a norociri i . D a r ă de unde pri-c inuesc nouă a c e s t e a ? Cu adevăra t nu din alte lucruri fără de cât însuş din neştiinţa noas t ră şi din lenevirea, c a r e a v e m spre câş t iga rea învăţăturii şi a înţelepciunii.

Preamilost ivul împăratul nostru, preaînalte stăpâniri şi domnii poftindu ne a ne îndrepta şi noroc i rea noastră , poruncesc ca să fie scoa le , s ă ne dăm după învăţătură şi după înţelepciune, dară noi ne cunoscând fugiie delà învăţătură şi ocă ram învăţătorii zicând, că cum au trăit moşii noştri, fără învăţătură, vom trăi şi noi, adecă ei au fost nenorociţi , vom fi şi noi nenorociţi .

Iată dară dovedirea propoziţii mele cei mai sus arătate, prin pildă de faţă dovedita, precum c ă nepr iceperea , neînţelepciunea, nestrăduirea, lenevi rea spre af larea înţelepciunii cei adevăra te aduce pe omul intru căi rătăcite, întru închipuiri înşelă toare în s tare cu t icăloşie, supus altuia căru ia după dreptatea linii neamului său, nu i-s'ar fi căzut.

A c e s t e a dară sânt, P reavos lavn ic i lo r creştini , pricinile ce le adevăra te a le stării nenorocir i i noastre , întru c a r e ne aflăm până în ziua de astăzi, pentru cari mai marii înţelepţii neamului nostru cei de acum cunoscând s ta rea seminţii noas t re şi adevăra te pricini ă venirii noastre întru a c e a s t ă ţară, iată c ă nu au lipsit simţindu-să îndatoraţi în-

suşi întru a lor străduire că t ră preaînal ta apos to l i ceasca măr i re una c a a c e a s t a a o f ace cunoscută spre a ne aduce întru cuvi incioasa s tare a norociri i noast re , c a r e a c e a s t ă pricină a dovedire întru întâia par te a voroave i mele, c a r e m ă voiu sili pentru mai buna înţe legere cu amăruntul a dovedi întru întâia parte. Intâiu: Ce feliu de semânţă vech ie este neamul nostru r u m â n e s c ? A doi lea : Cu c e întâmplări sau pricini, am venit noi in ţa ra aceas ta , a Daţii Medite-ranii, c a re de noi se numeşte A r d e a l ? A t r e i a : D e unde am v e n i t ? Ş i a pa t r a : Cumcă am r ă m a s pre locul aces t a .

Cunoscând strădania mai marilor, patronilor şi făcătorilor de bine a naţii noas t re ce o j e r t f e sc pentru câşt i g a r e a norocir i i noastre , t rebue şi noi s ă fim îndatoraţi a ne î m b r ă c a cu vrednicie spre câş t iga rea norocir i i noastre , c a r e a cuprinde a doua parte a voroave i mele. Insă ca străduitorilor, mai marilor noştri să a ră tăm datornica, smerita mulţămire pentru os teneala şi s trădania câştigări i norocirii noast re , a c e a s t a vă fi sfârşitul vorbei mele .

D e Dumnezeu iubiţilor pravoslavnici creştini, mulţi dintru Dumneavoas t ră vor fi poftitori c a întru aceas t ă vor-vavă c e voiu aduce înainte, s ă aduc frumseţe şi împodobi re cuvintelor, fiindcă cei mai mulţi întru îndulcirea vorvoave i îşi îngâdueşte îndulcirea ascultării sale . I a r ă eu nu voiu încurca a c e a s t ă vo rbă întru împodobire cu figuri ritori-ceşti , ci fiindcă şi eu m ă aflu unul dintru a voas t ră se minţie, m am simţit întru tot îndatorat a a ră ta îatru dovediri izvorul seminţii noas t re în ţa ra Ardealului, după cum mai în sus am zis, însă a nu îngreuia inimile ascultătorilor, cât mai în scurt le voiu pune înainte, mă rog de ascul tare .

L a şaptezeci de ani după naşterea lui Hristos, pe vremea lui Vespasian împăratul al Ramului aflăm în istoriile noastre pre un viteaz craiu al Daţii, adeeă al Ardealului, numele lui Deţebal (sau Duciupal] stăpânind cu mare'vitejie supt scriptul ocârmuirii sale toată Daţia sau tot Ardealul . De acest viteaz Deţebal au căzut Râm-lenii şa isprezece ani în mare spaimă şi frică până la împărăţia lui Dome-ţian.

Lebrecht pag. 3K „Ohngefähr 74 J a h r e nach der Geburt unsers Erlösers, noch unter der Regierung Ves-pasians, finden wir den letzten Helden, unter den Dacischen Königen, Decebal oder Diezwald auf dem Throne. E r hat sich sechszehn J a h r e hindurch der Römern furchtbar gemacht . . .

Unter der Regierung Domitians ging das Feuer recht an. E r überzog die Besazung der Römer, an der Do nau, und schlug ihren Generalen Apius Sabinus in die Flucht, bald darauf verlor auch Cornelius Fuscus in einer Schlacht wider Ihn, sein Leben, und

Deci pe vremea lui Domeţian împăratul al Ramului sculându-se De-cebal cu oştire asupra Romanilor, au luat în stăpânire tot împrejurul Dunării şi den pricina vitejiei şi a biruinţei aşa au adus pre Râmleni întru supunere şi pre Domeţian încât au fost Râmlenii împreună cu împăratul lor Domeţian siliţi în tot anul a da dajde (sau bir) lui Deţebal craiului Daţii. A c e a s t ă spaimă şi jug îagreoiat ce se pusese Rămlenilor de cătră De-cebal au ţinut dela anul şaptezeci şi patru după naşterea lui Hristos, până la anul osută doi c a r e cupriade în sineş cu toţii anii, douăzeci şi opt.

Intru a c e a s t ă vreme împărţind împăratul Traian pe Râmleni nu au mai putut suferi ca să mai dea Râmlenii dajde lui Deţebal craiului Daţii [sau ArdealuluiJ şi a ş a de a mai da dajde Traian iau vestit râzmiriţă, bă-tae. Şi eşind Traian întru al treilea an al împărăţii sale la anul 102 d. n. lui Hristos cu foarte putere mare asupra lui Deţebal, ia călcat ţara Ardealului şi a ş a s'au făcut o bătae înfricoşată şi groaznică, încât de atâta vărsare de sânge ce s'au făcut, însuşi împăratul din lipsa cârpelor, căci nu mai a v e a cârpe de legătura ranelor ostaşilor lui, şi-au rupt haina sa şi vestmintele de pe trupul său şi le-au împărţit celor răniţi spre a-şi lega ra-nele sale. A c e a s t ă bătae înfricoşată s'au făcut la Turda pe locul unde şi până în ziua de astăzi de noi se numeşte «palatul lui T;aian». Deci bi-ruindu-se Deţebal de cătră Traian s'au ridicat dajdea şi nu au mai dat Răm-lenii lui Deţebal şi alte multe care pentru lungimea vorbei le-am lăsat.

Neputând dar suferi Deţebal bătaia care s'au făcut şi I a u biruit împăratul Traian ca să-şi stâmpere necazul, ruşinea şi necinstea ce i s'au făcut, s'au socotit să mai facă o bătae şi să piarză faţa împăratului Traian.

die römische Armee wurde gänzlich zerstreut.

Pag . 40. E r . . . zwang endlich den weiblichen und weibischen Kaiser zu einem schweren jährlichen Tribut, welchen auch der alte Nerva, sein Nachfolger, nur um sich Ruhe zu verschaffen, auszahlen musste.

Der grosse Diezwald fand den noch g r o s s e m Traian, der es endlich vor schimpflich hielt, das die Römer zinsbar seyn sollten; und ihm statt des Tributs Krig ankündigte. Dies geschähe im dritten J a h r seiner Re-gieruag. E r rückte mit einer s t a r k ei Armee, über die Donau in 102-ten J a h r nach Christi Geburt, und überfiel ihn in seinem Lande Unser Held wehrte sich tapfer, und es entstünde ein solches Gemezel unter beiden Armeen, dass wegen Mangel der Fetzen, die erschröckliche Menge der Verwundeten zu verbinden, der Kaiser selbst seinen R o c k vom Leibe riess, um ihn den Verwundeten auszutheilen.

P a g 4". Nota: Diese Schlacht lieferte Traian dem Decebalus bey Torda, in dem Kreuzer Felde, Ke-resztesmezö, welches noch heut zu T a g e des Wallachen Prat de Traian genennet wird. Diezwald ward überwunden, und musste kniend um Friede und Leben bitten. Wir müssen es am Traian loaen, dass er ebenso wohl tapfer als gütig war.

P a g . 41—42. Gleich sann er (De-cebal) auf Mitte! und Wege , seine, wie er glaubte, gekränkte Ehre, wieder empor zu bringen und.. . sich an seinem, ihm überlegnen Feinde, zu rächen.

. . -war er noch niedrig genug, dem Kaiser heimlich und meuchel-mördrischer Weise , nach dem Leben zu s tehen. . .

Traian kam zum zweitenmal mit einem ungeheuren Heer gegen ihn angezogen, Und wie wir muiniassen können, und so viel erbitterter, da es jetzt nicht ein Tribut oder eine kleine Rauberei , sondern Bundbruch und Treulosigkeit gegen seine eigene Person war , was ihm die Waffen in die Hände gab.

Pag . 45—46. Diezwald macht die Verzweiflung muthig. E r ficht von allen Seiten mit Feinden umgehen, wie ein Löve. Allein vergeblich. . . E r sieht seine Soldaten zu ganzen Gliedern fallen oder weicher, und ob aus

Au început a-şi aduna oaste străină de alte părţi şi a-şi mai împuternici oastea. Traian au adunat toată puterea oştirii sale şi înfierbântându-i cu manie mare asupra lui Deţebal şi Deţebal din des-nădăjduire s'au omorât cu suliţa lui singur şi capul lui cu bucurie l-au purtat împrejur în R o m a pe toate uliţele, dară trupul l-au îngropat la Deva şi a ş a la anul 104 după naşterea lui Hristos au luat toată crăimea Daţii.

Insă de multă biruinţă ce au făcut Râmlenii împotriva Daţiilor, spăi-mântându-se Daţii, au început unii a să ascunde, alţii a se împărţii într'ale ţări, iară alţii prin dealuri şi prin păduri a fugi şi a pustii ţara a c e a s t a şi rămânând Ardealul Daţia cu foarte sălăşluitori puţintei, Traian împăratul au adus dintru a sa împărăţie râmleni [sau romani) şi iau aşezat întru a c e a s t ă ţară , c a r e atâta mulţime au fost, cât mai întâiu au luat supt stăpânire Ko-loşvar, a d e c ă Clujul, ţ a r a ungurească, Moldova, ţara rumânească, împărţin-du-să până la Sibiu, la Braşov , cătră Samoş pre lângă ţinutul Clujului şi pre la Turda împrejur şi a ş a s'au stăpânit ţara a c e a s t a până la vremea împăratului Aurelian.

Aces t împărat Aurelian nevrând a mai suferi tânjirea Daţiilor ce tân-jia asupra Rămlenilor, căci s'au călcat ţara şi pământurile lor, s'au temut ca să nu iasă vreo zurbă [sau răzmi-riţă) care să pricinuiască cumva pagubă împărăţii şi aşa la 284 au scos pe toţi rămlenii din pământul acesta al Daţii şi i-au aşezat în pământul Mezii, însă atâta vreme încât au fost rămlenii sălăşluitori în pământul acesta, şau rudit cu alte neamuri adecă cu ardelenii [Daţiij; rămlenii au luat în căsătorie fiice de ale rămlenilor. Eşind dară rămlenii din pământul acesta, mulţi din ce s'au rudit şi s'au căsătorit cu daţii, au rămas în pământul aces ta şi aşa vedem o rămă-

Furcht, oder Verdruss , oder Verzweiflung, vermuthlich aus allen zusammen, stürzt er in seinen Degen und entleib-sich mit eigner Hand. Held Traian siegt und zieht im Triumpf in seine Hauptstadt ein. Der Körper des Königs wurde unter den Toden aufgesucht, der Kopf abgebauen und in Rom nachher zur Schau ausgestellt. Der Rumpf soll aber in einem Hügel, nächst Diemburg (oder Deva] bedeckt, seine Auferstehung erwarten. So nahm Diezwald... so sein Königreich, ein trauriges Ende im 104-ten J a h r e , nach Christi Geburt

P a g . '49. Diezwald war also aufs Hapt geschlagen, ermordet und aus dem W e g e geschaft Seine Soldaten. . . hatten sich in die B e r g e und Gebüsche zerstreuet, und denen Römern, die ihnen nun ihr Land raubten, freye Hände gelassen. Ein algemeines Schrecken hatte das Land verwüstet, die Städte waren leer, und Trajan sähe sich, so zu sagen, genöthigt, römische Colonien herein zu ziehen, die es einnehmen, und nach römischer Weise anbauen sol len. . .

Pag . 51 52 Die wiehligsten von diesen sind die, so das neue Ulpia Trajana und Apulum, oder Carlsburg einnahmen. E s wurde aber alles angefüllt, Ungarn, Moldau und Walachey, und im L a n d e waren mehrere derselben, bey Hermannstadt, Kronstadt, und höher gegen Abend und Mitternacht, am Szamos hinunter, im Klauseuburger Distrikt, und bey Torda herum.

P a g . 6 3 [Aurelian) zog alle seine Colonien aus Dacien h e r a u s . . . Er quartierte die heraus gezogene Legionen in einen Theil von Mösien, welchem er den Namen des neuen, oder des Aureiianischen Daciens bey-legte.

P a g . 65—66. Aus dieser Zeit erhalten sich aber in unserem Lande bis auf den heutigen T a g lebendige Denkmale, welche stärker als alles angeführte vor der Römer Daseyn sprechen, das sind die Walachen, die wir so häufig um uns haben . . . So aufsässig und feindselig die Dacier sich gegen die Römer im ganzen bezeugten, so fehlte es doch nicht an vielen, die sich durch Heyrathen mit ihnen verfreundschaftet und verschwägert hätten, und bey diesem allge-

16 R E V I T A T E O L O G I C A

şiţă a vestiţilor rămlenii în ţara Ardealului până î i ziua de astăzi.

A c e a s t ă dar rămăşiţă a rămle-nilor, iubiţilor de D-zeu pravoslavnici creştini, ce au rămas în ţara aceasta , sântem chiar însuşi noi rumânii cari până acum ne aflăm şi ne numim şi romani.

meinen Auszug der Römer zurück geblieben wären. Sie waren nicht eben so schlechte Leute, wie man insgemein vorgiebt, die weil sie nichts besonderes zu verlieren gehabt hätten, zurükgeblieben wären, hingegen gien-gen nur die hinaus, die wenig oder nichts zu verlieren hatten. . .

Sie [die Walachen] heissen sich in ihrer Sprache noch immer, Rumuni [Romani], reden die lateinische Sprache beynahe reiner als sie selbst in Italien gesprochen wird, und die meisten ihrer Sitten haben sich a n j alten römischen Gewohnheiten noch immer unter ihnen erhalten".

Ia tă dar, pravoslavnici, creştini, pr ic iaa seminţii noastre în ţa ra aceas ta , cumcă în scurt voiu să zic, c u m c ă sâtitem o rămăşi ţă a romanilor în pământul a c e s t a r ă m a s ă .

Cunoscând mai marii patroni, înţelepţii neamului nostru a c e a s t ă vrednică de laudă veche seminţie a noas t ră râm-l e n e a s c ă că au lipsit însuş întru a lor străduire, a mijloci pentru af larea norociri i noastre , c a re pre lângă datornicia smeri ta mulţămire c e avem a a ră ta că t ră cei mai mari ai noştri c e s ă s t râduesc pentru binele nostru, t rebue şi noi înşine a ne strădui spre a câş t iga vrednicie do ajuns întru câş t iga rea cinstii şi a norociri i noastre, care cuprinde a doua parte a voroave i mele, mă rog de ascultare.

Ce. sânt toate frumseţiile lumii aceş t i a ? Ce folos aduce minunata făptură ? Ce sânt bunătăţile şi bucuriile folositoare omului nepriceput şi nesăvârşi tor iu şi nesimţitoriui ca re nu vieţueşte după cum se poartă şi t r ăesc neami r i l e . ce le luminate cu învăţătura şi cu înţelepciunea, a ş a îndestularea cinstii şi odihna să l ipseşte, în ca re să află nepedepsită la minte. Duhul inimii sale, a-şi r idica spre bunătatea şi spre mila lui D-zeu, nici într'un chip nu poate până ieste întru întunerecele ochilor, mintiii şi a inimii! Ceriul şi pământul înzadar îi b ineves teş te bunătatea lui D-zeu, a ziditoriului lumii şi a Părintelui luminii! Dobi toacele , florile şi alte c e s ă t â răsc pre pământ, ne dă pildă toate ta vrem e a sa. Eş ind şi înplinind datoria s a c a noi aşa s ă urmăm precum pomul întâi înverzeş te apoi înfloreşte, mai pe urmă dă rodul său, dară noi din pruncie până la bătrâneţe tot într'o s tare r ămânem nici înverzind cu bunătatea, nici î r -

R E V I S T A E C O N O M I C A 17

florind cu faptele creştinătăţii, nici adunând rodul credinţii, nesocot ind folosul sau paguba ce s ă pricinueşte dintru aces t e zidiri.

în tocmai de D-zeu pravoslavnici lor creştini, întocmai şi a s e m e n e a es te omului nepedepsi t şi fără de înţelepciune şi câş t iga rea norociri i şi a cinstii sale . D e l a toată noroc i rea şi c instea c e câş t igă neamul o m e n e s c despre a lui şi parte, două lucruri i-să ce re , una din câş t iga rea norocirii sale, a s ă folosi pre sine, iară a doua mai vâr tos p re vecinul său. Cum dară va putea un om din câş t iga rea norociri i sale , pre sine şi pre vecinul său a folosi, dacă nu ştie c a l ea şi chipul întrebuinţării norociri i sa le că t ră sine şi că t ră vecinul său, şi c e es te mai mult, cum v a putea un nenoroci t pre altul a noroci , c e nu numai nu-1 v a noroci , ci mai tare îl v a cufunda în noianul nenorocir i i . Drept a c e e a c a s ă întrebuinţăm câş t iga rea norocir i i noas t re după cuvi incioasă şi adevăra tă măsură , iată c ă t rebue a ne strădui întru af larea înţelepciunii ce i adevărate , a gusta din nectarul maicii noas t re învăţături, spre a fi adevăraţ i vrednici ori în c e s tare a norocir i i noast re .

D a r ă D-zeu cel adevărat , Păr in te le luminilor, ce la ce şade întru s lavă, pre scaunul s lavei sa le şi cu ochi milostivi caută şi pr iveşte spre ace la , c a r e umblă întru faptele lui ce le bine plăcute, D-zeu ce l atotmilostiv, atotîndurătoriu s ă ne deschiză nouă nevrednici lor mintea şi l imba a cunoaş te şi a ne putea învrednici cu arătata, smeri tă mulţă-mire însuşi către Preaosfinţitul stăpânul nostru cel sufletesc , ca re l e nu cruţă s ta rea băt râneţe lor sale, c e până în ziua de azi s'au străduit şi să s trădueşte spre af larea norociri i noas t re ocârmuind turma sa c e a a l e a s ă cu toiagul păstoririi sa le spre păsuri le ce le nouă şi fiilor noştri folosi toare. Mulţămită drept a c e e a de obşte s ă mulţămim părintelui nostru şi stăpânul ce l sufletesc care le însuşi întru a preaosfinţii sa le os teneală pentru binele şi noroc i rea vechiului, vestitului neam al Roman i lo r s'au străduit. S ă mulţămim Preaosfinţitului stăpânului nostru, c a r e l e au mijlocit şi mij loceşte a ne scoa te ins tarea ticăloşii şi a slăbiciunii pentru nevrednicia noast ră . Cu adevăra t c ă dintru a c e s t e urmări cuvântul prorocului David s ă v a împlini, unde z i c e : „Adevărul din pământ au răsăr i t şi dreptatea din ceriu au

privit. Domnul tărie norodului său va da, Domnul v a blagoslovi pre norodul său c u pace" . Amin.

„S 'au scr i s a c e a s t ă istorie a rumânilor din ţ a ra A r dealului, din nemţeşte în rumâneş te la anul 1 7 9 2 Augus t 2 2 , prin mine popa S a v a Popov ic i ce l băt rân ot Răş ina r i " .

Preasfinţitul stăpân sufletesc, c a r e n'a cruţat starea bătrârteţelor sale, în lupta pentru revendicăr i de ordin bise r i cesc , naţional şi politic pe s e a m a credincioşi lor săi. nu putea fi altul decât episcopul Gheras im Adamovic i .

Es t e un titlu de merit excepţ ional pentru aces t păs tor sufletesc, c ă deşi străin prin originea s a de credincioşii , pe c a r e a fost chemat să-i povăţu iască în timpuri destul de grele, s 'a ştiut identifica deplin cu interesele, cu suferinţele şi aspiraţiunile lor. D e a c e e a îndemnurile protopopului S a v a Popovic i câ t ră Răş ină ren i , spre a-i îndupleca s ă expr ime „mulţămită de obş te" acestui vrednic ierarh, erau s incere şi îndreptăţite. Gherasim Adamov ic i a v e a atunci vârs ta de 6 0 ani [se născuse la 1 7 3 2 ] şi între puţinii prietini intimi ai săi, în Ardea l , putea socot i pe preotul S a v a din Răş ina r i , căruia în semn de răspla tă pentru râvna s a de progres , i-a încredinţat şi scaunul protopopesc al Sibiiului şi pe a c e l a de asesor , uneori chiar de preşedinte al consistorului ep i scopesc .

Cele patru chestiuni, asupra c ă r o r a a încerca t S a v a Popov ic i s ă l ămurească pe credincioşi i săi la 2 2 August 1 7 9 2 în felul arătat în a c e a s t ă „temă" a sa , au frământat şi de atunci î ncoace şi vor continua să mai frământe cuge t a rea Român i lo r doritori a cunoaşte par tea c e a mai întunecoasă a istoriei lor naţionale asupra că re i a p lanează umbrele trecutului îndepărtat.

Dr. I . L u p a ş , membru al Academiei Române.

Păstrând principiul ierarhic, ortodoxia însemnează — totuşi — libertate şi, prin urmare, responsabilitate. Biserica ortodoxă nu este o armată încătuşată prin disciplină şi prin supunere unui singur şef, ci poporul lui Dumnezeu, cu văstorii săi legali, cari sunt în acelaş timp părinţii şi şefii lui...

S. Bulgakoff.

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox.

[Urmare].

„Paris , Mercuri 18 Februarie 1852. Str. Univesităţii 69".

M ă ho tă râ sem c a dupăce voiu părăs i palatul nuntii lui s ă t rec pe la arhiepiscopie. M 'am dus şi dupăce a m terminat, am dat soco tea lă de audienţă, c a r e a decurs c a m în următorii t e rmeni : „Monseniorul nunţiu mi-a spus c ă nu poate să c e a r ă pentru mine memoriul consilierului Indexului. Congregaţ ia nu obicinueşte să comunice astfel de lucruri. „Decretul zic, nu mi-a fost adus la cunoştinţă". Atunci el mi-a arătat un mic imprimat, pentru a m ă convinge c ă decretul exis ta în reali tate. A m surâs văzând a c e s t fel de notificare. Nunţiul a băga t de s e a m ă şi mi-a spus c ă tribunalele romane în genul Indexului nu obic inuesc decât procedeuri s ec re t e şi n 'a re norme a semănă toa re cu a le altor tribunale. A m făcut observa ţ ia c ă în Fran ţa s e întrebuinţau procedeur i mai în conformitate cu dreptul ca nonic şi c ă niciodată nu s'a recunoscut autoritatea Congregaţiilor romane. Nunţiul mi-a r ă spuns : Legis la ţ ia s 'a sch imbat ; astăzi nu se ra ţ ionează mai mult c a în timpul Par lamente lor . S ă m ă ertati Monsen iore , am răspuns, Concordatul ca re e temelia actualei noas t re organizaţii religioase , a consfinţit libertăţile B i se r i c i i ga l icane în loc s ă le ab roge , şi trimisul P a p e i Capra ra a trebuit s ă declare înaintea promulgării Concordatului printr'o cuvântare solemnă, c ă le v a r e spec t a în exerciţ iul funcţiunilor sa le" .

Monseniorul Garibaldi e ra vădit j ena t şi în l oc s ă continuăm discuţia pe a c e s t teren, revenind la chest iunea mea z i s e : „ P a p a vorbeş te prin Congregaţ ia Indexului, prin urmare t rebue s ă ne supunem lui, c ă c i el a z i s : Pasche âgnos, Pasche ovechs. A m rostit cuvintele a c e s t e a c a şi Exce len ţa S a , cuvinte, car i au înveseli t pe arh iepiscop şi acoliţii săi c e m'ascultau. A m răspuns Exce len ţe i S a l e : „Congregaţ ia Indexului nu e P a p a şi a c e a s t ă Congregaţ ie nu e recunoscută în Franţa . Monsenioru l ep iscop de Mans , Bouvier , o afirmă în cursul său de teologie , şi iezuitul P ,

2*

Gury, o confirmă d e a s e m e n e a în teologia s a tipărită la R o m a cu a p r o b a r e a cuvenită".

D u p ă c e ne-am întreţinut vre-o oră în felul aces ta , Monseniorul Garibaldi mă sfătui s ă m ă adresez direct prefectului Congregaţiei .

A m văzut c ă Monseniorul Garibaldi nu e ra un vultur ; însă m'a primit foarte cinstit.

Ca să fiu conséquent sfatului său, am scr i s cardinalului Br ignole următoarea sc r i soa re :

«Monseniore !

„Printr 'un decret cu data de 2 2 Ian. 1 8 5 2 , luc ra rea m e a întitulată: Istoria Bisericei Franţei a fost pusă la Indexul cărţ i lor oprite. F i indcă aces t decre t nu mi-a fost notificat, am luat cunoştinţă de el din z iare la 17 F e b r u a r i e ce-a trecut.

„Preo t devotat B i se r i c i i a trebuit s ă fiu adânc mâhnit, Monsen iore , văzându-mă aşeza t fără s ă fiu dinainte aver tizat, de o congregaţ ie romană, printre scriitorii a c ă r o r or todoxie e bănuită de credincioşi . Eu nu ştiu, Monsen iore , pe c e motive şi-a întemeiat Congregaţ ia Indexului censura sa , pentrucă nu văd nimic în ca r t ea m e a ce a r putea fi interpretat într'un sens contrariu adevăra te i credinţe. P r in urmare t rebue s ă c red c ă pricinile au fost cu mult mai s e r i o a s e .

„Pentru aceas ta , Monsen iore , am onoarea a V ă sc r i e prezenta şi a vă ruga s ă interveniţi s ă mi se trimită memoriul consilierului Indexului, în legătura cu lucrarea mea , ca să pot profita de observaţiile ce le conţine şi să îndrept astfel greşelile ce le are cartea.

„ A m onoare a fi Monsen iore , al Eminenţei V o a s t r e , Cel mai umil şi supus s e r v : „ A b a t e l e Guettée".

Cardinalul Br igno le nu s 'a grăbit cu răspunsul. In sfârşit am primit delà Monseniorul Garibaldi, s c r i s o a r e a următoare :

«Domnule abate, „ A m primit s c r i soa rea ce-aţi binevoit a-mi ad re sa cu

data de eri. D a c ă binevoiţi daţi-vă os teneala şi treceţi pe

Ia mine mâine între orele 1 2 şi 1, am să vă spun c e v a în legătură cu obiectul de c a r e e vorba .

„In aş teptare r e înoesc a s igura rea sentimentelor mele dinstinse. S . A r h i e p i s c o p de M y r e N. S .

«Paris 23 Nov. 1852».

Nunţiul, după cum vom vedea, nu s e zăpăc ise . Când m'a primit, tocmai părăs ia m a s a ; şi s tomacul i se plângea cu glas înalt de munca la ca re a fost pus. Mi-a spus că prefectul Congregaţ ie i mi-a t r imes v o r b a că pentru a cunoaşte greşel i le cărţii mele va trebui să mă adresez la oameni învăţaţi şi cu doctrină sănă toasă .

P a r c ă membri i Congregaţ ie i Indexului n 'ar fi fost. L a vorbe le umflate din conversa ţ ia ce-am avut cu

M. nunţiu a trebuit s ă mă s tăpânesc . A m reluat teza din audienţa t recută şi-am citat pe B o s s n e t în f avoa rea mea . E x c e l e n ţ a S a mi-a răspuns : «Ah Bochoi, Bochoi al d-voastră»!

Părăs ind pe nunţiu, m'am dus la arhiepiscopie unde s 'a r â s mult de naivul Garibaldi c a r e dispreţuia atâta pe Bochoi. Pr intre c e i c e râdeau mai tare era aba te le D a r b o y ca re venia în audienţă la arhiepiscopie. II p lasase deasupra de grajduri dar a v e a influinţă asupra arhiepiscopului ca re îi fusese recunoscător , apărându-1 contra excentricului Combalot.

Da rboy îşi f ă cea planul s ă u : „ V o i fi episcop, îmi spunea el într'o zi, şi d-ta, d-ta nu vei fi. Pen t ruce a c e a s t a am z i s ? — Pen t rucă d-ta mergi drept înainte fără a tine în s eamă piedecile. Geometrii pretind că linia dreaptă este cel mai scurt drum între două puncte. A c e ş t i a sunt proşti . Linia s t râmbă es te mai scur tă ; înconjurând obs taco le le nu eşti expus să-ţi pierzi capul şi îţi ajungi scopul. Din a c e s t punct de vedere, am răspuns, ai drepta te ; î n să eu nu sunt de loc ispitit c a urmând linia curbă s ă merg c a şarpele . Omul nu e făcut să m e a r g ă astfel ; linia dreaptă e c e a mai bună şi c e a mai nobilă".

D a r b o y venise Ja P a r i s încărca t de anatemele episcopului său, Par i s i s , pe atunci episcop de L a n g r e s . L a P a r i s D a r b o y a lucrat zilnic la tipografia M i g n e ; s 'a vârâ t în p resa bună şi a făcut o dare de s e a m ă e log ioasă pri-

mului meu volum în le Correspondant. Arhiepiscopul S i b o u r 1-a primit în clerul său şi 1-a numit preot de liceu. D e ac i a sărit la arhiepiscopie după ce -a a r s tămâie în c instea domnului şi stăpânului său. A ajuns ep iscop după a c e e a ; şi devine şi arhiepiscop de P a r i s . A v e a dreptate când îmi spunea c 'o s ă ajungă episcop. Singurul lucru pe c a r e nu 1-a prevăzut a fost Co anina şi glonţul c a r e 1-a găurit în înch i soa rea de la Roquet te . A c e s t a e dosul medaliei . Mi -a r p l ăcea mai mult să nu port nici odată mitra ep iscopa lă decât s ă am p l ă c e r e a să fiu condus la Roque t t e pentru a primi o lovitură de puşcă.

P a r i s i s c a r e s e a ră tase la L a n g r e s duşman al lui D a r b o y a fost transferat la A r r a s unde urmă pe cardinalul de la T o u r dAuvergne -Lauragua i s . A c e s t ep iscop de familie mare , mi-a aprobat oficial ca r t ea m e a şi chiar m 'a rugat să pun a p r o b a r e a în fruntea unuia din volume. C e e a c e m'am grăbit să fac. Urmaşul său e ra fiul unui negustor de va rză din Or leans . El a fost unul din cei patru pe car i i-am consultat pentru a fi în nota prefectului Congregaţiei . Un personaj a ş a de ilustru n 'a putut să-mi răs pundă fără a s e înjosi. N'a binevoit să-mi scr ie .

A l doilea pe c a r e l-am consultat a fost M . P i e , ep iscop de Po i t i e r s c a r e devenise de atunci un personaj atât de sus pus. E l nu e r a a ş a de ultramontan cum a devenit mai târziu, când e r a la Chartres, urmaş al Monseniorului Clausel de Montai, binefăcătorul său. A c e s t bun episcop, atunci când a m avut ocaz ia să-i vo rbesc , e r a un s incer gal ican dupăcum a şi dovedit-o prin broşuri le sale . N'a fost el a c e l a c a r e m'a denunţat Indexului : a v e a pentru mine o adevăra tă dragoste şi chiar mi-a dovedit a cea s t a .

Totuş m ă înşelam în privinţa M. P iu . P e când îi c e r e a m sfatul el mi-a trimis a c e s t răspuns scr i s de mâna lui dela început şi până la sfârş i t :

Episcopia de Poit iers „Poitiers 5 Iunie 1832".

«Domnule abate,

„E adevăra t c ă a D - V o a s t r ă Istorie a Bisericii Franţei pe c a r e episcopia m e a a aprobat-o, mi s 'a părut demnă de mustrare în unele puncte.

N'am denunţat a c e a s t ă lucrare la R o m a nici direct nici indirect. D a r dacă nici nu mi-a trecut prin gând. s ă iau a c e a s t ă iniţiativă, nu puteam desap roba pe venerabil i i noştri colegi c ă r o r a le-a fost impusă a c e a s t ă penibilă datorie.

„Cât despre mine, ştiam c a Monseniorul episcopul d-voastră v ' a adresa t observaţ i i foarte se r ioase , cu bunătatea s a obicinuită, pentru a vă pune în vede re nu numai pasagiile ce le mai greşite, dar ce le patru sau cinci idei greşite de unde purced în specia l erori le cărţii, în a ş a fel încât schimbând felul de gândire asupra aces to r puncte v ă va fi foarte uşor s ă schimbaţi în întregime spiritul lucrării. — E cât s e poate de regretabil , domnule, pentru d-voastră c ă n'aţi ţinut s e a m ă de avert ismentele şi propunerile Monseniorului de B l o i s .

„îmi veţi spune c ă veţi c e r c e t a cu o atenţie mai ser ioasă observaţ i i le c e vi le-am comunicat şi le veţi adopta dacă vo r fi întocmai cu sistemul dv. de absolută imparţialitate istorică. V ă cruţ de osteneala aces te i examinăr i şi de a p r e c i e r e a notelor mele . Da to rez timpul meu d iecese i mele nemăsura t de mare şi datoria de a propăvădui nu-mi l a s ă nici un moment l iber pentru discuţii. D e altfel eu nu v 'am spus nimic mai mult decât vă spuse cu mai multă ştiinţă şi autoritate Monseniorul de B l o i s căruia trebuia să vă supuneţi şi să-i urmaţi propunerile binevoi toare.

„Un ultim cuvânt Domnule. îmi vorbiţi de prietinii d-voastră car i nu v'au adus decât laude şi numiţi adversari şi duşmani pe toţi a c e i a car i nu-i imită. E foarte rău domnule c ă nu s e ia poziţie contra prietinilor d-voastră car i laudă fără nici o j e n ă o car te desaproba tă de toţi şi pusă apoi la Index de Si. Scaun . V ă rog domnule aba t e s ă consideraţ i c a adevăraţ i prietini şi buni sfătuitori pe a c e i a car i v ă vor spune c ă luc ra rea dv. a re părţi foarte bune şi c ă a c e a s t a a r fi pentru catolici un adevăra t prilej de bucurie, nu numai când s 'ar spune de dv. înainte de t oa t e : Auctor laudabiliter se subjecit dar mai a les despre luc ra rea dv. c ă a fost s c o a s ă de sub censură pentrucă a fost emendatum in melius et correctum.

„Daţi-mi voie, Domnule, c a potrivit vechi lor obiceiuri epistolare s ă nu-mi i sp răvesc s c r i s o a r e a fără a vă expr ima sentimentele c e vă datorez şi pe car i mi le impun c a r a c -

terul dv. Cu tot devotamentul şi distinsă cons iderare am onoare a fi, domnule abate ,

„Cel mai umil şi supus se rv „f L . E . e p i s c o p de P o i t i e r s " .

Astfe l Monseniorul P iu n ' avea timp să-mi facă obser vaţii, dintre a c e i a cari mi-au aprobat lucrarea, nu-mi admitea toate păreri le, dar pentru nimic nu s 'ar fi declarat în f avoarea punerii la Index. A c e s t lucru e ra a ş a de puţin f iresc încât nimeni, nici Piu, nici Gousset . nici Paliu, nu voia să fie ames teca t în el

Cari erau venerabilii colegi ai M. P iu cari s'au însărcinat cu a c e a s t a ? Ii cunoştea bine. Era , mai întâi, vecinul său episcopul Rocheî le - i Vi l lecour , ca re se r e m a r c a s e printr'un poem latin al cărui titlu n 'aş putea să-1 redau în franţuzeşte. Dar, cum z ice B o i l e a u : „Limba latină în cuvinte j igneşte buna cuviinţă". Dec i poemul latin al lui V i l l e cou r e ra întitulat: De crepitu. Imaginaţia sa se desfăta în a cânta o urâtă infirmitate a naturii omeneşti .

L a a c e a s t ă murdărie a d ă o g a s e o alta, un pamflet m â r ş a v contra Bise r ic i i Franţei şi în specia l împotriva lui Bossue t . E r a f i resc ca, cel ca re defă imase B i s e r i c a Franţei să se declare duşmanul istoricului său. Vi l lecour , silit să pă ră s i a scă scaunul episcopal se re t rase la R o m a unde unde deveni cardinal.

Un alt venerabil coleg al M. Piu e ra tot un vecin, Ba i l l e s de Lucon . îş i conducea atât de bine d ieceza încât fu alungat. Ş i - a găsit refugiul tot la R o m a însă n'a fost făcut cardinal peniru ca s ă nu supere pe Napoleon III. A s c o s o broşură asupra Indexului; vom vorbi despre ea.

Un al t rei lea venerabil coleg al M. Piu e ra dease-m e n e a unul dintre vecinii săi, episcopul de Angouleme, numit Cousseau, un i ustru necunoscut, cu ca re am avut un mic schimb de scr isori pe car i le voi reda îndată.

Iată pe venerabilii colegi ai M. P iu cari m'au denunţat prin mij locirea lui G a u h i e r zis ş i : nas borcana t (nez â la bordelaise) . D a c ă M. P iu nu a voit să se ames t ece în a c e a s t ă t icăloşie a uliramontanismului e c ă a v e a o a r e c a r e grije de demnitatea sa personală .

C e e a c e mi-a scr is M Piu, pomenind de observaţ i i le Monseniorului Pallu, p robează c ă ştia cu mult mai multe

decât mine. Cele patru sau cinci propoziţii de cari vorbeş te , amintesc ce le cinci propoziţii pe car i p r ea învăţatul Mor i s se t voia s ă le scoa tă din primul meu volum, dupăcum iezuiţii au ext ras ce le cinci propoziţii din ca r t ea lui J a n s e n i u s pentruca s ă cunoască spiritul în c a r e e scr i să . M. Pa l lu primise după cât s e părea , ideea faimosului savant c a r e se numia Morisse t . A c e a s t a nu mă miră, dar n 'am ştiut decât dela M. episcop de Poi t ie rs .

A m vorbit de observaţi i le Monseniorului P a l l u ; s 'a putut v e d e a dacă ele erau a ş a grave dupăcum binevoia să mi le desc r ie M. Piu . Tonul mie ros al câ torva fraze era după cât se pare provenit din blândeţe; nu m'aş fi îndoit, fiindcă s c r i s o a r e a M Pal lu e plină de venin şi Insinuări perfide. El a re cu adevăra t o concepţ ie unică în felul ei când mă sfătueşte s ă cons ider c a buni prietini pe ace i car i căutau să-mi facă răul. Monseniorul Pal lu e ra de a s e m e n e a partizan al aces te i doctrine c a r e ni se p ă r e a mai mult decât eret ică .

In definitiv, M. P i u n'a avut să-mi facă observaţ i i fiindcă eu a v e a m intenţia s ă le c e r ce t ez înainte de a le primi. M. episcop de Poi t iers , un om a şa sus pus, se putea cobor î până la o discuţie cu mine ? Eu trebuia să mă supun infailibilităţii sale , a M. Pal lu şi mai a les Congregaţiei Indexului.

Ei bine, eu îndrăznesc s ă susţin c a M. M. P i u şi Pa l lu nu erau infailibili; c ă a v e a m dreptul să pun la îndoială observaţi i le lor şi c ă e ram îndreptăţit s ă nu r ecunosc în Fran ţa autoritatea Congregaţiei Indexului.

A l t rei lea dintre episcopii consultaţi de mine a fost M. cardinal Gousset, arhiepiscopul oraşului R e i m s .

Iată răspunsul :

Arhiepiscopia de Reims,

«Domnule abate,

„ A m primit s c r i s o a r e a prin c a r e îmi cereţ i s ă v ă comunic notele sau observaţi i le pe car i le-aş fi putut face asupra lucrării d-voastră întitulată: Istoria Bisericii Franţei. Astăz i n a ş putea decât să repet c e e a c e v 'am spus într'o întrevedere particulară, necitind din a c e a s t ă lucrare decât

26 R E V I S T A E C O N O M I C A

o mică parte din volumul al V l - l e â . D a r dacă doriţi să vă fac cunoscut faptul c a r e a determinat Congregaţ ia Indexului să condamne Istoria Bisericii Franţei, o voi supune cercetăr i i i câ torva teologi pricepuţi şi în a ce l a ş timp o voi examina însumi în întregime.

„Totuş eu nu pot şi nu sunt dator să m ă însărc inez cu aces t lucru decât cu două condiţi i : întâia, c ă mai înainte de toate veţi face cunoscut în mod public supunerea dv. hotărârii Congregaţ ie i Indexului, c a r e a censurat Istoria Bisericii Franţei, adăogând c ă nu aprobaţi tot ce această lucrare conţine împotriva învăţăturii şi spiritului Sfintei Biserici Romane. Ingăduiţi-mi s ă vă spun c ă nu ar fi trebuit s ă aşteptaţi a ce s t prilej pentru a săvârş i aces t act de supunere.

„ A doua condiţie es te s ă consimţiţi c a toate co rec tă rile pe car i voi găsi de cuviinţă s ă le fac s ă fie supuse nu aprecier i i dv. nici discuţiei particulare, ci cerce tăr i i Congregaţ ie i Indexului c a r e singură a re privilegiul de a j u d e c a în a c e a s t ă chestiune dacă corec tăr i le vor fi îndestulătoare c a s ă ridice censura şi s ă îngăduie ci t irea operii.

„Dacă primiţi a ces t e două condiţii cari , evident, n'au nimic neobişnuit, puteţi să contaţi pe devotamentul meu şi pe interesul s incer pe c a r e am avut prilejul s ă vi-1 mărtur isesc prin grai când v 'am pus în vede re unele pasagi i cri t icabile din volumul al V l - l e a . Căc i am fost condus de ace l ea ş i sentimente când m'am mărginit să opresc lectura Istoriei Bisericii Franţei seminarişt i lor mei, rămânând strein de or ice demers având ca s c o p condamnarea de că t re S f . Scaun .

„Primiţi. Domnule abate , as igura rea distinsei me le COnsideraţiuni. „ C a r d i n a l u l G o u ş s e t a r h . de R e i m s " .

«Paris . 30 Mai 1852».

I-am răspuns Eminenţei sa le c ă îmi impunea astfel de condiţii pe car i nu mi le ce ruse nici prefectul Congregaţiei.

M. Gousset îmi răspunse c ă îşi menţinea sc r i soa rea . As t fe l t rebuia s ă deviu ultramontan c a Exce len ţa S a c ă c i altfel nu voia să-mi a ra te pret insele mele greşeli . M. Gousset spunea în s c r i s o a r e a s a c ă nu a citit decâ t o mică parte

din al ş a s e l e a volum şi c ă mi-a semnalat câ teva pasagi i din a c e s t volum car i pot fi contestate. M. Gousset nu mi-a arătat volumul în chestiune. EI mi-a vorbit c a şi când a r fi citit luc ra rea în întregime. A m luat notă părăsind audienţa c e e a c e Eminenţa s a nu făcuse fără îndoială.

A l patrulea episcop pe c a r e l-am consultat a fost M. Pal lu , episcop de B lo i s . Ia tă răspunsul c e mi-a a d r e s a t :

«Blois, 12 Iunie 1852».

«Domnule abate,

„ A trebuit s ă fac câ t eva drumuri car i mi-au întârziat răspunsul la ultima dv. sc r i soa re .

„ A ş fi dorit c a dv. s ă vă fi supus cu mai multă simplitate şi să urmaţi exemplul pe c a r e l-au dat mai multe feţe b iser iceş t i distinse în timpul din urmă. Ia tă ce aş teaptă adevăraţi i dv. prietini dela d-voastră.

„îmi cereţ i să v ă fac cunoscute toate observaţ i i le mele asupra lucrării dv. c a s ă puteţi lucra la c o r e c t a r e a ei. îmi promiteţi s ă ţineţi s e a m ă de observaţ i i le me le dacă, după cum veţi c rede , vor fi fondate şi de a-mi expune în mod respec tuos motivele pentru cari nu le-aţi putea accep t a dacă aţi putea face a c e a s t ă fără a vă tăma adevărul istoric. M ă încunoştiinţaţi de -asemenea că . aţi cerut a c e l a ş lucru arhiepiscopului de R e i m s şi episcopi lor de A r r a s şi Po i t i e r s .

„ V ' a m sc r i s domnule abate , o s c r i soa re în ca re V ' a -răt-am cauzele car i m ă împiedecă s ă V ă sat isfac c e r e r e a în a c e s t e condiţiuni, când dl aba te Garapin mi-a făcut cunoscut c ă Monseniorul cardinal de R e i m s a numit o comi-siune cu scopul de a V ă a ră ta corectur i le ce t rebuesc făcute cărţii. Ref lex i i le pe car i le f ăceam în sc r i soa re , de venind din ace l ea ş i motive fără obiect , c r ed c ă e fără de nici un folos s ă vi le mai transmit, şi m ă rog lui Dumnezeu din toată inima s ă dea un sfârşit fericit afacer i i D - V o a s t r ă spre binele dv. şi folosul Bise r ic i i .

„Primiţi, domnule abate , a s igura rea ce lor mai distinse sentimente a le me le şi totdeauna devotate.

„ t L . Th. E p i s c o p de Blois" .

[Va urma]. I l ie B e l e u ţ ă .

Giovanni P a p i n i .

T E S L A R U L . încă nu sosise momentul ieşirii definitive: Isus

nu auzise încă vocea lui Ioan. El reluă cu părinţii săi, din nou, drumul Nazaretului revenind la dugheana lui Iosif pentru a-i da ajutor la lucru.

Isus n a cercetat şcoalele scribilor, nici pe cele ale Grecilor, dar El a cunoscut trei profesori, mult mai mari decât învăţaţii: natura, lucrul şi Cartea Sfântă.

Să nu uităm niciodată, că Isus a fost un lucrător, fiul adoptiv al unui lucrător. Nu trebue să se uite nici aceea, că El s'a născut sărac printre oameni de rând, cari îşi câştigau traiul prin munca mâinilor lor şi chiar El însuşi, înainte de a vesti lumii mântuirea, şi-a câştigat pâinea zilnică prin mâinile sale. Aceste mâini cari au binecuvântat pe cei sărmani, au însănătoşit pe cei leproşi, au dat orbilor vedere, au înviat pe cei morţi, aceste mâini cari fură străpunse de cuie pe cruce, cunoscuseră sudoarea muncii, fiertura osului şi crampele; erau mâini cari mânui-seră instrumentele de lucru, ştiind să bată cuiul în lemn: mâini de lucrător.

Isus a prelucrat materia înainte de a prelucra sufletul; El a fost sărac înainte de a pofti pe cei săraci la ospăţul împărăţiei sale. Coborâtor din rege, El nu s'a născut în bogăţii, sau în vre-un pat de purpură: fiul lui Dumnezeu s'a născut într'un staul. El nu face parte din clasa celor mari, din aristocraţia răs-boinicilor, din societatea celor bogaţi, sau din sine-driul preoţilor. El se naşte din. ultima clasă a poporului, care nu are de desubt de ea decât pe cerşetori, vagabonzi, sclavi, criminali şi prostituate. Şi când El a devenit lucrător al sufletului, El se coboară încă în mijlocul acestei pleve inferioare a plebei. înainte de a coborî în infernul celor morţi, El se va coborî în infernul celor vii. In eterna ierarhie omenească El nu este decât un sărac.

Meşteşugul lui Isus este vechiu şi sfânt Plugarul, fierarul, zidarul şi teslarul, sunt cei patru muncitori, ale căror meşteşuguri sunt cele mai amestecate în viaţa omenească — cele mai nevinovate, cele mai religioase: pe când soldatul degenerează în jefuitor, negustorul în aventurier, marinarul în pirat, ei nu pot să se corupă; nici să trădeze. Ei lucrează materiile cele mai obicinuite; le transformă sub ochii tuturor, în serviciul tuturor, în lucrări vizibile, solide şi concrete. Plugarul brăzdează glia şi scoate pâinea, care hrăneşte pe cel drept, tot atât de bine ca şi pe ucigaş; zidarul ciopleşte piatra şi ridică fiecăruia casa sa: săracului, regelui şi lui Dumnezeu; fierarul roşeşte şi moaie fierul, care va fi sabie, fier de plug sau ciocan; teslarul retează cu ferestreul şi bate în cuie lemnul pentru a face poarta care apără casa, patul pe care va muri cel nevinovat, ca şi cel vinovat.

Aceste lucruri ordinare, aceste lucruri comune şi de trebuinţă aşa de obicinuite şi de atâta trebuinţă încât noi nu le mai observăm, că ele se desfăşoară înaintea ochilor noştri obicinuiţi cu minunăţii, sunt cele mai simple creaţiuni ale omului, dar şi cele mai necesare şi miraculoase.

Isus ca teslar a trăit în timpul copilăriei sale în mijlocul acestor lucruri pe cari le fabrica, cu mâinile sale, şi prin mijlocul lor pătrunse El mai întâiu în comunitatea oamenilor, în intimitatea zilnică şi sfântă a casei. El făcu masa în jurul căreia să se aşeze cu prietinii săi, chiar dacă printre ei va fi şi un trădător, patul pe care omul respiră întâia şi ultima dată; cufărul în care tânăra ţărancă îşi grămădeşte sărmanele sale boarfe, prestelcile sale, basmalele de sărbătoare şi cămăşile de zestre; covată în care plămădeşte pâinea înainte de a o pune la cuptor; scaunul pe care să se aşeze bătrânii în apropierea focului, seara vorbind de tinereţea apusă.

Şi adeseori pe când talaşul încârlionţat se încovoia pe tăişul rindelei sau rumegătura de lemn cădea în scârţăitul ritmic al ferestreului, Isus trebue să

se fi gândit la promisiunea Tatălui, la cuvintele profeţilor, la o lucrare care nu va mai fi din linii şi din bârne, ci din spirit şi adevăr.

Meşteşugul îl învăţă să trăiască, să transforme lucrurile moarte şi inutile în obiecte de trebuinţă şi pline de viaţă; căci materia cea mai de nimic, lucrată, sculptată, poate să devie preţioasă, amică de ajutor; căci în sfârşit mântuirea este o transformare: dupăcum dintr'o buturugă strâmbă şi pământoasă de măslin se poate scoate patul pentru copil sau soţie, deasemenea, dintr'o depravată şi dintr'un zgârcit cumplit poţi face doi cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu. T r a á u e e r e d e : Preo t D. A c h i m e s c u .

M I Ş C A R E A L I T E R A R Ă .

Diacon Al. /V. Constantinescu: O r t o d o x i s m şi p ro te s t an t i sm [cu privire la actualitate] Bucureş t i . Tip . R o m . Unite. 1 9 2 7 . P a g . 127 . Le i 5 0 .

Intr'o vreme, când mişcăr i le unioniste în sinul B i se r i c i i sânt în toiu, o car te c a c e a de c a r e ne ocupăm nu poate fi decât de c e a mai m a r e actualitate. Păr in te le diacon Al . N. Constantinescu, profesor la Seminaru l Central din Bucureş t i , ş i-a prins subiectul a ş a zicând din a tmosfera v remi i ! D e a c e e a ca r t ea S f . S a l e o citeşti cu interesul şi pasiunea cu c a r e citeşti un art icol de ziar.

Autorul s tărue în deoseb i asupra protestantismului, expunându-i cu destulă l impezime şi amploare evoluţia doctrínala, în toate punctele esenţiale. Temeiu l aces te i evoluţii es te principiul liberului examen al Scripturi lor sfinte — unicul izvor a l doctrinei protestante. E l a dus în chip f i resc la ace l exage ra t individualism religios, c a r e a fărâmiţat până la pulverizare protestantismul, încât astăzi ap roape nu s e mai poate vorbi de o B i s e r i c ă protestantă. Pen t rucă f iecare parohie, b a f iecare credincios, îş i a r e credinţa sa. V r â n d s ă rea l izeze chipul B i se r i c i i primare, protestanţii — pornind dela un principiu greşit — s a u îndepărtat a ş a de mult de a c e a s t ă B i s e r i c ă , încât astăzi s e miră ei înşişi, unde au ajuns. Ce ice au pornit la drum cu deviza mântuirii „sola fide" nu mai au credinţă, fiindcă credinţa lor, în c e a mai m a r e par te s e reduce la „înţelepciunea veacului aces tuia" . Cultul — socotindu-1 drept o magie deghizată — s a u lipsit şi de el. Ş i -au văduvit viaţa re l ig ioasă de or ice e lement mistic.

R E V I S T A T E O L O G I C A 3 . t

De-ac i actuala se te după credinţă şi cult. Cu un cuvânt după „paradisul pierdut". De-ac i s e t ea după reintegra re în B i s e r i c a „una sfântă", după reecumenic iza re .

R e c e n t e l e „conferenţe mondiale" dela S tockholm şi Lausanne sunt s imptomatice în privinţa aceas t a .

Concluz ia : S ă ţinem cu sfinţenie la ortodoxismul nostru „care a durat în ciuda tuturor vitregiilor", fiindcă „a evitat compromisur i le" totdeauna „pentru a păs t ra nealterat adevărul divin".

A c e s t a es te cuprinsul deosebit a interesantei lucrări a păr. diacon Al . N. Constantinescu. Re l i e făm importanţa aces te i cărţi alcătuite pe b a z a unui studiu s is tematic al situaţiei protestantismului actual, cu toa tecă nu putem fi pretutindeni de a c e e a ş pă re re cu autorul. In spec ia l felul în ca re j udecă S f . S a tendinţele unioniste b iser iceş t i ne pare greşit. D-sa face parte dintre c e i c e sunt stăpâniţi, m ă c a r în aparenţă, de admiraţie faţă de B i s e r i c a R o m e i , c a r e se re t ranşează în orgoliul ei şi în toarce spatele tuturor invitaţiilor la unire, car i vin de aiurea.

In a c e l a ş timp în par t ic iparea B i se r i c i i or todoxe la a c e a s t ă acţiune unionistă pa re a vedea un început de concesii făcute din par tea aces t e i a protestantismului, a le cărui intenţii n 'ar fi dintre ce le mai candide.

M a i întâi teama de contactul cu protestanţii a r e c e v a j idovesc în sine. D e c i strâmt. Mântuitorul s 'a spurcat oa re t recând prin S a m a r i a ? Noi c redem c ă s'a întâmplat cu totul a l tceva. Sf . Evanghel ie z ice c ă „trebuia s ă t r e a c ă " pe aco lo . B i s e r i c a or todoxă trebuie să rupă odată cu izol a rea în ca re s 'a complăcut până acuma m ă c a r în parte. S ă t r e a c ă şi e a prin „ S a m a r i a " !

Protestanţ i i ne-au cunoscut a ş a de puţin. însuşi mare le teolog Ha rnack („Das w e s e n des Christentums") dovedeş te despre ortodoxism o concepţ ie complect eronată. As tăz i situaţia e cu totul alta decât acum 2 0 — 3 0 de ani. Teo log i de renume mondial şi oameni de o cucernic ie nefardată — protestanţi cu numele — scriu despre B i s e r i c a or todoxă lucruri deosebi t de frumoase. Un Dr. Cadman descope re lumii apusene adevărul doctrinei ortodoxe, un Fr . Hei ler a ra tă frumuseţea neasemăna tă a cultului nostru. S e apropie de adevă r şi vo r să-1 pătrundă tot mai adânc.

A d e v ă r a t c ă a c e a s t ă situaţie s e datoreşte în m a r e parte teologilor Ruş i din împrăş t iere . E i au iniţiat opera de informaţie şi de lămurire a apusului protestant asupra ortodoxismului. B i s e r i c a oficială es te oa re obligată s ă le refuze c o n c u r s u l ? Noi c redem c ă dimpotrivă. Ş i credinţa noas t ră i svoreş te din conştiinţa mis ionară a B i se r i c i i ortodoxe. D e c i par t ic iparea ortodoxismului la conferinţe c a

cele dela S tockholm şi Lausanne departe de a fi o gre-şa lă — este o datorie a B i se r i c i i or todoxe.

Că pe urma aces to r conferinţe nu s'a ajuns la „rezultatul d o r i t ? " B a s 'a ajuns. Căci reprezentanţii creştinismului separa t în B i se r i c i şi pulverizat în biser icuţe s'au întâlnit şi nu s'au speriat unii de alţii... As ta- i un rezultat. Cine a aşteptat altul, a fost un naiv. Unirea B i se r i c i lo r nu e nici o căsă tor ie civilă, c a r e s ă s e s tr ice a doua zi, nici m ă c a r o Soc i e t a t e a Naţiunilor închegată la porunca unor vremelnice necesi tăţ i de ordin material .

P r o b l e m a unirii B i se r i c i lo r r ec l amă mai întâi un timp îndelungat de pregătire Reprezentanţ i i B i se r i c i lo r creşt ine vor trebui s ă se întrunească î ncă de multeori numai s ă c re ieze o atmosferă pr ielnică acţiunilor mai pozitive pentru rea l i za rea sublimului — şi tocmai de a c e e a atât de îndepărtatului — scop.

L u c r a r e a Duhului sfânt trebue s ă fie întimpinată de oameni cu multă bunăvoinţă şi înţelepciune — nu cu vrăj măş ie izvorâtă din prejudiţii.

A c e s t e observaţ i i le fac nu atât pentru autorul cărţii de c a r e ne ocupăm, cât mai a les pentru alţii. Pent ru cei chinuiţi de coşmarul protestantizării noastre prin participa rea la conferinţele unioniste.

Autorului nu-i putem fi decât mulţumitori, c ă ne-a dat o car te sc r i să cu atâta ve rvă şi cu atâta entuziasm apologetic pentru B i s e r i c a al că re i slujitor vrednic este. Ş i f:in-du-mi prietin bun — ştiu c ă nu se supără, dacă îl rog, colegial , c a la vi i toarea ediţie a cărţii Sf . S a l e să trateze mai pe larg, esenţa ortodoxiei punând la contribuţie şi lucrările recen te ale unor teologi c a N. Glubokovsky, N. Be rd jaev , S . Bulgakoff , N. Arsen iev , F r . Heiler şi alţii.

In felul a c e s t a ca r t ea S f . S a l e , a ş a de actuală prin cuprinsul ei, a r câş t iga în amploare şi importanţă.

Pro / . N. Colan. *

Pr. Prof. Dr. Oh. 1. Ghia: E p i s t o l a sfântului Iuda, int roducere şi comentar . Editura „Ramuri" , Cra iova 1 9 2 7 . P a g . 8 7 . Pre ţul 3 6 Le i .

E s t e al doilea comenta r r o m â n e s c la epistola lui Iuda. A d e c ă — la dreptul vorbind — întâiul; căc i lucrarea părintelui Dr. V . Gheorghiu, eruditul profesor de studiu biblic dela Facu l t a t ea de teologie din Cernăuţi, asupra epistolei lui Iuda, a fost publicată în l imba ge rmană (1901) . D e a c e e a , în s ă r ă c i a de literatură exege t i c ă românească , studiul păr. p rofesor Dr. Gh. I. Ghia es te un dar preţ ios pentru p reo -ţ imea noas t ră c a şi pentru oricine înţelege să z ă b o v e a s c ă în ispitirea Scripturi lor Sfinte .

S e vo r găs i însă, de b imăseamă , şi nedumeriţi, c a r i s e vor î n t r e b a : un c o m e n t a r ? B i n e , dar de c e tocmai asupra epistolei lui I u d a ? E s t e doar una dintre ce le mai mici cărţi a l e Leg i i ce le i nouă. Nu cuprinde nici învăţături de credinţă mai mass ive , ori unice. A fost o v reme, în c a r e protestanţii o numiău, cu un o a r e c a r e dispreţ, „epistola de pa ie" . Ş i -apoi dependenţa ei de epistola a doua a S f . P e t r u es te vădită.

D a r a s e m e n e a observaţ i i sunt lipsite de temeiu. M a i întâiu v a l o a r e a cărţ i lor nu s e m ă s o a r ă cu metrul. Ş i a doua oară , f iecare ve r se t din sf. Sc r ip tu ră es te scump, fi indcă asupra f iecăruia a meditat un înţelept, sau a plâns un sfânt.

Epis tola sf. Iuda însă nu e lipsită nici de frumuseţe nici de adâncime. Ş i B i s e r i c a pr imară n 'a greşi t când a primit-o în canon. Veacu r i l e de profundă ş i intensă viaţă re l ig ioasă au totdeauna intuiţia valorii lucrurilor, mai mult decât c e l e c e stau sub o b s e s i a raţionalismului trufaş.

Epistola lui Iuda a r e o îndoită importanţă is torică-apo-loget ică şi pract ică pentru toate vremile . E a es te îndreptată îndeosebi împotriva erezii lor dogmat ice ş i mora le a le primului v e a c creştin, dar cuprinde şi îndrumări şi poveţe de viaţă c reş t inească , a c ă r o r va loare n'o epuizează timpul.

In par tea introductivă c a r e cuprinde jumătate din luc r a r e a înt reagă, părintele Ghia e luc idează cu destulă iscusinţă cont roverse le ivite în jurul aces t e i cărţi a Noului T e stament, soluţionându-le în limitele posibilităţii c e o îmbie actuala s tare a cerce tăr i lor biblice. Comentând es te făcut cu aparatul ştiinţific necesa r , fiind lipsit totuşi de ace l e amănunte, cari dacă pentru omul de special i tate sunt totdeauna de interes, pentru lectorul de rând, de ce le mai multe ori sunt un balast .

Expunerea , de o r emarcab i l ă fluiditate şi l impezime. P r o / . N. Colan.

CRONICA. ' f V a l e r i u B r a n i ş c e . P a r ' c ă ne urmăreş te o fatalitate.

Toţ i oamenii zilelor mari , oameni i crescuţ i şi încerca ţ i în zile grele ni sunt smulşi rând pe rând, unul după altul, c a frunzele toamna, de vânt. E adevărat , c ă eroii, în zilele noas t re cu narco t ice şi stupefiante puse la îndemâna p rea multora, t rebue să-şi îngroape faţa în manta şi s ă dor iască s ă ajungă cât mai r epede în lumea eroilor, fiindcă a ic i înţeleg c ă par a nu mai a v e a rost. Totuşi, p rea mulţi, p r ea mulţi s e duc.

V a l e r i u B r a n i ş c e trecut la ce le vec in ice până n 'a împlinit nici m ă c a r 6 0 ani, este profesorul dela Braşov la vârs ta de 2 2 de ani, c a r e după profesură de ab ia doi ani simte l ipsă de o mani fes ta re mai din plin a sufletului său. Trece în redacţ ia „Tribunei" dela Sibiu. Fermecându-1 Banatul , se duce s ă toarne nădejdi şi tărie în sufletele R o m â n i l o r de aco lo şi în temeiază ziarul „Drepta tea" în T imişoara . Sc r i su l lui V a l eriu B r a n i ş c e aprinde a ş a de mult sufletele, încât şi guvernul unguresc s e aprinde, şi pentru a-i mai domoli nervii socoa t e indispensabil s ă vâ re pe redac to r 2 ani în temniţă grea. P l e a c ă l a Cernăuţi, c rezând poate, c ă guvernul aust r iac e mai puţin man iac decâ t ce l dela Budapes ta , şi intră în R e d a c ţ i a ziarului „Patr ia" . D a r între V i e n a şi B u dapes ta e r a numai d e o s e b i r e a nu fără înţeles, c ă unul e r a în susul Dunării şi altul mai j o s . Cu mare greu a scăpa t de n 'a gustat poate din tristefa zidurilor, pe car i apa r din când în când umbre de martiri români, a le Kufsteinului. S e în toarce iar în B a n a t şi ridică „Drapelul" vestit dela Lugoj , cu articolele-i s ănă toase . S t r ăba t e în 1 9 1 0 în parlamentul budapestan, iar în 1 9 1 2 stă de vo rbă cu T i s z a în faimosul sfat de împăca re a Român i lo r cu Ungurii, unde e a c e l a ş om de bronz, — intransigent. L a 1 9 1 7 e dus la Seghed in în temniţă şi chinuit 9 luni. Aic i , probabil îşi cont rac tează boala , c a r e ni 1-a dus în mormânt.

In 1 9 1 9 c a recunoştinţă e chemat în fruntea resortului cultelor şi instrucţiunii din Consiliul Di r igent A i c i îi încep desiluziile, car i c r e s c şi se a m ă r e s c grozav la 1 9 2 2 , 1 9 2 6 şi 1 9 2 7 , când imbeci l i ta tea unora sau inconştienţa al tora nu-l l a s ă s ă intre în parlamentul românesc .

B i s e r i c a or todoxă a rde leană însă îl este şi i-a fost adânc recunoscă toare . E a 1-a chemat totdeauna s ă facă parte din forurile ei de conducere , fiindcă a v e a înc rede re deplină în convingeri le lui tari, de car i dase p robă adeseori , fiindcă a v e a lipsă de sfaturile lui luminate şi de experienţa lui bogată . In momente grele e r a omul de încredere , c a r e cu abilitate r a r ă ştia sa lva în mijlocul aparenţe lor duşm ă n o a s e şi pr imejdioase c e e a c e t rebuia s ă rămână . Ia r în opera de unificare a biserici i româneşt i or todoxe din cuprinsul ţării întregi el îşi a r e par tea leului; a fost omul, c a r e a luat parte la toate şedinţele, sfaturile, şi lucrările împreunate cu ducerea la îndeplinire a aces te i opere mari, şi dela c a r e nădăjduia ş i nădăjduim roade însemnate , în-datăce v a t r ece z ă p ă c e a l a începutului.

Sun gazetar , harnic luptător politic, bun Român , bun ortodox, iată pe scurt viaţa lui V a l e r i u B r a n i ş c e , c a r e f ă c e a par te din rândul marilor figuri de politiciani realişti, ca r i contează totdeauna cu răul ce poate veni, şi mai puţin cu

restul pentru c a r e luptau des interesat şi fă ră a s e întreba, ce va da peste capul lor.

Unui astfel de bărba t s e poate s ă nu-i păs t reze neamul recunoştinţă, chiar când prin sufletul unuia a r t r ece o undă de nemulţumire măruntă din cine c e ştie motiv ?

V a l e r i u B r a n i ş c e a fost un erou al datoriei de A r d e lean; şi pe mormântul eroi lor se pun flori...

A c e a s t a o facem şi noi... G h - M -*

t Protopopul Dr. Gheorghe Popoviciu (1862—1927). A b i a t recuseră câ teva săptămâni dela grandioasa sărbătorire a vestitului protopop al Lugojului cu prilejul împlinirii a lor 4 0 de ani de păstor ire cucern ică şi vrednică, de muncă cinstită şi rodnică, de zbucium îndelungat dar nu zadarnic, pentru a grăbi mersul zilelor de glorie, c e nu mai „puteau întârzia, pe s e a m a unui popor oprimat de o stăpânire f ă ră inimă, dar pe c a r e popor el îl iubia cu patima preotului ardelean, — şi când nădăjduiam roade nouă şi binecuvântate de pe urma energi i lor deşteptate în sufletul său de entuziasmul şi recunoştinţa r evă r sa t ă asupra-i din belşug şi de b iser ică , şi de academie şi de ţară şi de păstoriţi, — c a fulgerul din senin ne-a lovit ves t ea morţii lui. Contrastul dintre s ă rbă toa re şi doliu a izbit nemilos inima ce lo rce l-au preţuit şi stimat. D a r : „Zilele omului, c a f loarea câmpului; a ş a v a pieri, trece duh printr'ânsul, şi nu v a fi".

Din sufletul lui de entuziast tot r ămâne însă ceva-P e lângă naţionalismul neînfricat al deputatului român de sub Unguri, al protopopului, c a r e sch imba e x a m e n e l e de fine de an dela s c o a l e pr imare de sub jurisdicţ ia s a în manifestări de puternic suflu, c e vine de pe culmile C