Anul F XIX . 1

BISERICA şi ŞCOALA REVISTA O F I C I A L A A E P I S C O P I E I ARADULUI

Redacţia şi Administraţia

A R A D , S T R . E M I N E S C U 18

A P A R E D U M I N E C A

R e d a c t o r : P r . Ilarion V . Felea A B O N A M E N T U L :

Pentru particulari pe an 2000 lei.

A N U L N O U Anul nou. Ce ne a d u c e ? Ce ascunde ? Cât

n 'am s a c r i f i c a , să - i smulgem vălul depe fa ţă , să- i vedem s e c r e t e l e şi să- i des luş im m i s t e r e l e ? V e ş n i c ne m i s t u e a c e a s t ă d o r i n ţ ă . Azi m a i mult c a o r i c â n d , d e o a r e c e anul 1945 ascunde un s e c r e t

, e n o r m , c a r e poa te fi decis iv p e n t r u f o a t ă lumea . E s t e c e r t , c a zăr i l e v i i torului sunt tot m a i

î n t u n e c a t e . Totu l se c la t ină , totul a m e n i n ţ ă cu d e s t r ă m a r e a şi p r ă b u ş i r e a . Vio lenţa războiului ia propor ţ i i tot m a i s g u d u i t o a r e . S t ă m î n c r e ­meniţ i şi ne î n t r e b ă m d a c ă o m e n i r e a v a reuş i s ă c r e e z e o lume nouă şi m a i bună pe ruine le celei ce se p r ă b u ş e ş t e a c u m ? Nu s u n t e m pesi­mişt i . Cu l t i văm, cu î n d ă r ă t n i c i e , nădejdea în mai bine. V r e m s ă c r e d e m în cuminţen ia po­p o a r e l o r i n v o c a t ă de v r a c i i diplomaţie i .

Nădăjduim însă şi m a i mult în mi la şi b u n ă t a t e a lui Dumnezeu.

Rolul B i ser ic i i r o m â n e ş t i în m a r i l e v â l t o r i a le prezentului , — când e pusă în pr imejdie t o a t ă c iv i l i zaţ ia şi tot progresu l r ă s ă r i t din e v a n ­ghelie — es te l impede:

In mijlocul vârte ju lu i şi al disoluţiei să împlânte stâlpul de foc al cred inţe i şi al a d e ­vărulu i veşnic , c a r i s ingure a d u c m â n t u i r e a . Misiune u r i a ş ă , c h i a r s u p r a o m e n e a s c ă , în î m p r e ­j u r ă r i l e d a t e . Dar c r e d i n ţ a nu vede l u c r u r i l e

pr in ocheanul omenesc . E a p r i v e ş t e în sus, s p r e azuru l Cerului şi, m e r g e îna inte . Pe s c a r a vieţ i i şi a i s torie i , popoare le se îna l ţă , s a u se p r ă ­buşesc , după c u m ş i -au îmbogăţ i t , or i ş i -au s ă c ă t u i t c o m o a r a cred in ţe i şi a mora lu lu i .

O n o u ă v i a ţ ă , o n o u ă ord ine soc ia lă şi o nouă s p i r i t u a l i t a t e îşi v o r despica d r u m u r i şi în p a t r i a n o a s t r ă . B i s e r i c a a r e d a t o r i a impe­r a t i v ă s ă predomine a c e s t e năzuinţ i r o m â n e ş t i şi să le canal izeze pe c a l e a adevăru lu i e t e r n . P e s t e t o a t e aşezăr i l e n o a s t r e s ă s ă l ă ş l u i a s c ă c o n c e p ţ i a de v i a ţ ă ce i s v o r e ş t e din principi i le subl ime c o b o r â t e pe p ă m â n t de H r i s t o s . Idealul creş t in i smulu i n o s t r u t r e b u e să înăbuşe m a r e a erupţ i e de lavă , ce i sbucneş te din c locotul sub­t e r a n al pa t imi lor .

In familie , în şcoa lă , în a r m a t ă , în t e a t r u , în l i t e r a t u r ă , în ş t i inţă , în legi şi în o c r o t i r i l e soc ia le să i m p r i m ă m idealul d r e p t ă ţ i i şi a iu­biri i evanghel ice .

Nimic nu p o a t e fi m a i binevenit p e n t r u a c e a s t a d i n a m i z a r e a crezu lu i n o s t r u creş t in , decât v r e m e a ce u r m e a z ă ac tua lu lu i c a t a c l i s m . Anul în treg să-1 punem sub scutul şi în s lujba Domnului H r i s t o s , pe c a r e îl r u g ă m f ierbinte să o c r o t e a s c ă B i s e r i c a şi s c u m p a n o a s t r ă P a t r i e .

Protopop S. Stana

Naşterea Domnului la sfinţii poeţi ai Bizanţului Ne este cunoscut pas cu pas aproape cum s'a des­

făşurat istoria Naşterii Domnului Farmecă, această miuu nată istorie, frageda închipuire a copiilor încă de la vârsta când încep să înţeleagă, dupâcum ea încântă şi sufletul oamenilor maturi, O cântă poeţii, o meamăresc duioasele noastre colinde, şi au zugrăvit-o totdeauna cu drag iconarii. E nedeslipită de închipuirea noastră, oridecâteori vine săr­bătoarea aceasta a Crăciunului, imaginea binecunoscuta a Peşterii din Betletm, i\ care, pe fân, mtr'o iesle stă culcat dumnezeiescul Prunc; cu boul şi asinul care suflă asupră-i «căldură ca să-i facă" • cu magii şi păstorii cari-l adoră

şi-i aduc daruri; cu Miica Domnului şi bătrânul lo si f cari privesc înmărmuriţi in tăcere; cu îngerdînsfărşit, cari sboară de jur împrejur binevestind mereu noua lor cântare ca şi când în fiecare an am auzi-o pentru prima dată: „Mărire intru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace intre oameni bună învoire", Şi din toată această privelişte se desprinde nu ştiu ce Duh de bucurie din altă lume, de înviorare, de nevinovăţii, de încântare, de Dumnezeiască vrajă. Că aşa stau lucrurile navem decât să privim, zilele acestea, în propriile noastre inimi.

Există însă şi un alt fel de înţelege şi de a simţi

Arad 1 Ianuarie 1945

Pag. 2 p x c r m r j k w SCOALĂ Nr. 1 — 1 Ianuarie 1945

Naşterea Domnului; mult mai adânc au văzut în taina aceasta marii învăţători ai ortodoxiei, sfinţii Părinţi ai credinţei noastre: Atanane si Vasiîie cel Mare, Gngoriedin Nazianz si Grigorie din Nissa, Ciril din Alexandria şi Ioan Damaschin de pildă.

In privinţa aceasta, se poate spune chiar că Biserica noastră ortodoxă se bucură de o fericire şi de un noroc fără pereche: în adevăr, nu numai că, în sânul ei, trăim în permanenţă în svovul si mireasma gândirii sfinţilor Pă­rinţi, dar, ca si când aceasta n'ar fi deajuns, pe deasupra, gândirea aceasta minunată ni ie dărueste şi in forma cea mai împodobită a graiului omenesc si anume în straie de poem, de stih, de poezie. Acest adevărat monument de artă literară, această minunată catedrală de dumnezeiască poezie sacră se cuprinde în nişte că'ţi smerite, pe care prea putini le cercetează, în cărţile noastre de slujbă, tălmăcite pe româneşte, si frumoasa noastră limbă de odinioară, Jn limba vechilor cazonii". Am ales pentru acum, să ne în dulcim pe cât ne îngăduie locul, din această comoară or­todoxă de evlavie, de frumuseţe şi de adâncime.

Dela două adevăruri pornesc sfinţii poeţi ca să ne facă să înţelegem darurile pe cate Naşterea Domnului le-a adus lumii. Cel dintâi, e bunătatea, iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

E neîndoielnic că nu există faţă a lumii sau a vieţii care să nu se datoreascâ dumnezeieştii bunătăţi. Iată, lumea aceasta, cu toate minunile şi frumuseţile ei, putea să nu existe nicidecum şi numai din bunătate, Dumnezeu a adus'o din nefiinţă la fiinţă, făcăndue să existe aşa cum o vedem astăzi; mai mult, după ce a creat-o, Dum nezeu tot din bunătate, o păstrează, o conservă căci, dacă o singură clipă El n'ar face lucrul acesta, lumea întreagă s'ar destrăma din nou în nefiinţa din care a ieşit; dease-menea, dupăcum, cu toate aparentele dezordini din lume, există un netăgăduit fond de ordine in creaţia lui Dumne­zeu, tot aşa, oricât ni s'ar părea că în anumite momente lumea e lăsată de capul ei, în realitate bunul Dumnezeu veghează asupra lumii si El o cărmuieşte, cu mână lui nevăzută, nesimţită poate dar atotputernică şi sigură, spre ţelul pe care i l-a pus; venind acum la viaţa noastră personală, fiecare din noi poate zice în tot adevărul: Ce nevoe absolută era Doamne, ca numaidecât eu personal să exist ? Atâţia alţii puteau să existe în locul meu. Ei bine, nu I Bunul Dumnezeu i-a lăsat la o parte pe toţi ceilalţi cari puteau să existe ca şi când nenumărata hr ceată nu l-ar interesa şi pentru motive pe care numai iubirea Lui le ştie, dintre ei toţi m'a preferat, m'a ales pe mine per­sonal să exist. Nu-i acesta, un semn de dragoste specială a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi ?

Şi totuşi, oricât de atingătoare sunt toate aceste bine­faceri pentru inima noastră, niciodată de când e lumea, iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu s'a ridicat până la înălţimea pe care a atins'o în ziua Naşterii Domnului. Spuneţi, se poate închipui că Dumnezeu ar putea vreodată să facă oamenilor un alt dar mai mare decât dăruindu-luse pe Sine însuşi in persoană ? Debunâseamâ că nu. Bt bine,

în ziua Naşterii Domnului, atât de mult a iubit Dumne­zeu lumea, încât pe sine însuşi în persoană i s'a dat", şi încă ascuns sub chipul cel mai încântător cu putinţă, sub chipul unui „Prurc tânăr"...

Această culme a iubirii lui Dumnezeu, actst lucru neînchipuit dacă nu s'ar fi întâmplat aievea, îl preamăresc in primul rând poeţii sfinţi Iată un imn al celui mai mare dintre ei, al sfanţului Roman Melodul. La prima vedere, imnul acesta pare mai mult vn imn descriptiv, dinrolo de cuvinte, se simte bine însă că imnul acesta a fost scris în genunchi. Fiind vorba de poezie, lucrurile adânci sunt spuse prin simple aluzii, deaceea înţelegerea lor cere oarecare atenţie

„Fecioara astăzi, pre Cel m?i presus de fi'nţă [naşte

Şi pământul peştera. Celui ne-apropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua

[călătoresc Căci pentru r o i s'a născut prunc tânăr. Dum­

n e z e u Cel mai înainte de veci". (Condacul Naşterii Domnului). Celelalt imn pe care-l cităm e o adevărată izbucnire

de. înmărmurită adorare în faţă neţărmuritei iubiri de care Dumnezeu ne dă dovadă:

„Spăimântează-fe 'ffricoşându t<» Cerule, şi să se clătească temeliile pământului; că iată cu scutece se înfaşă Cela ce toate Je poartă cu mâna şi în iesle miră ! n tocmai ea un -strein se primeşte. P r e acesta tineri bine-1 cuvântaţi, preoţii laud ti 1, popoare prea înălt^ti-l ?n*ru toţi vecii". (23 Decembrie: Pavecerniţa Peasna VIII irmos). Cel de al doilea adevăr pe care Poeţii sfinţi îl cetesc

în taina Naşterii Domnului ca Intr'o carte, este faptul minunat după care, în fota Tatălui Ceresc, Domnul Hristos si noi formăm un singur tot. o singură realitate ca şi când Domnul Hristos şi noi am fi o singură fiinţă.

Lucrul acesta nu-i pentru nimeni o noutate, întrucât unirea aceasta tainică a oamenilor cu Hristos nu-i altreva decât taina trupului Său mistic, una din temeliile cele mai adânci ale trăirii noastre creştineşti. Căci înaintea lui Dum­nezeu noi nu suntem desbinaţi unii de alţii, izolaţi, des­părţiţi ; dimpotrivă, în realitatea adâncă a lucrurilor si înaintea lui Dumnezeu, noi toţi formăm laolaltă un ade­vărat organvm duhovnicesc, un trup plin de viaţă al cărui Cap e Domnul Hristos si ale cărui membru suntem noi cu toţii. Atât de strânsă e unitatea aceasta între Domnul şi noi, încât alcătuim împreună cu El o adevărată fiinţă uriaşă care umple.tot universul, o fiinţă uriaşă al cărei cap locuieşte în ceruri şi al cărei trup trăieşte pe pământ. Şi fiindcă în tot acest organism colosal circulă un singur sânge, o singură viaţă, viaţa dumnezeiască pe care, ca o inimă gigantică, Domnul Hristos o împrăştie în tot trupul, fiinţă acesteia uriaşe care ne cuprinde laolaltă şi pe noi şi pe Domnul, sfinţii Părinţi U spun Hristos cel total. „Un singur Hristos formează capul şi trupul", spune fericitul Augustin.

Nr. 1 — 1 Ianuarie 1§45 BISERICA §1 ŞCOALA î>ăg. 3

Până *n iconografia noastră răzbate puterea ace­stui adevăr, atât e de vitală însemnătatea lui pentru trăirea ortodoxă. Unitatea noastră cu Domnul e ilustrată în ico­nografia răsăritului prmtr'o icoană deosebită de toate ce lelalte şi anume prin icoana Domnului Hrtstos Pantocrator, icoană pe care, in vechile noastre biserici, zugravii o aşează întotdeauna m bolta turlei care luminează partea centrală

i a Bisericii; şi m adevăr, fiindcă Biserica e imaginea unu versului mtreg, icoana aceasta aşezata stăpânilor acolo in boita, ne mvaţa, in graiul ei, ca Domnul Hristos e stăpân şi Carmuitor al Universului, dar totodată şi Cap datator de viaţa dumnezeiască pentru toţi omenirea.

Ori, unirea aceasta spirituala a oamenilor cu Hristos, Bunul Dumnezeu a întemeiat-o chiar in momentul Naşterii Domnului, lată ce ne spune descoperirea dumnezeiască prin gura apostolului Pavel: Voinţa cea mai dinainte de veci a lui Dumnezeu a fost ca la plinirea vremii toate să le adune In Hnstos : şi cele dm cir şi cele de pe pământ, ca in El toate să fie una. Cu alte cuvinte, la Naşterea Domnului Tatăl ceresc a făcut ca un fel ae rezumat, un fel de prescurtare a lumii tmregi pf care a aşezat-o în Hnstos, ca tntr'un nou Început al Universului întreg.

Poeţi tund ei, imnografii au preferat sa ne spună adevărul acesta prmtr'o imagine, o imagine pe care au imyrumutat-o tot dela Sfântul Pavel, imagine după" care Domnul Hristos este un al doilea Adam venit m lume. In două cuvinte laiâ de ce-i vo,ha: ştim ca Bunul Dum­nezeu s'a milostivit sa ne cheme pe noi făpturile Lut create xhnntmic, sa trăim o viaţa nouă, o via^a dumnezeiască rupta, împărtăşită âin propria Lui viaţa de Dumnezeu. Mijlocul inventat de El, e msă tot atât de minunat. Că să pună capăt desbmarit dintre noi, ca să ne adune pe toţi mtr'o singură comunitate cu un singur Centru de viaţă, toată bogăţia de viaţa dumnezeiasca pe care Tatăl Ceresc s'a hotarit s'o dea omenirii şi fiecăruia din noi în parte, a ajezaPo ca tntr'un ocean fară margini, ca tntr'un re­zervor fară sfârşit, in fiinţa de Dumneveu şi de om a Domnului, ca din El s'o putem toţi lua. Aşa încât, după cum Adam cel vechtu, Părintele cel dintâi al omenirii purta în fiinţa lui pe toţi oamenii, pentrucă trupeşte toţi din el ne tragem, tot aşa şi Domnul Hristos, la rândul său, ne poartă, dm punct de vedere spiritual, in tot adevărul, pe toţi întru Sine, pentrucă viaţa noastră cea mai de preţ, propria noastrăviaţă dumnezeiască, in El se află aşezată şi în fiinţa Lui o poartă.

In acest înţeles este Domnul Hristos un al doilea Adam, în acest înţeles suntem duhovniceşte una cu El, în acest înţeles este Domnul Hristos Părintele întregii omeniri.

Iată cu ce simţiminte de evlavie curată cad in genunchi imnografii înaintea Pruncului Dumnezeu, şi-l proslăvesc, U mulţumesc şi îl adoră că a venit la noi încărcat şi plin de viaţă dumnezeiască, întocmai oa un al doilea Adam, întocmai ca un Părinte duhovnicesc pentru noi toţi:

„ C u r ă ţ i n d u - n e sufletele s ă l ă u d ă m p r e Hr i s tos , pr in c r e d i n ţ ă , s t r i g â n d cu g las m a r e , s t ă p â n u l u i : Bine eşt i c u v â n t a t M â n ­

tu i toru le , C a r e l e a i venit în lume s ă m â n -tu ieş t i pe A d a m din b les temul ce l d intâ i , f ă c â n d u - t e A d a m n o u d u h o v n i ­c e s c i u b i t o r u l e d e o a m e n i , p r e c u m bine ai voit , C u v i n t e ; Ce la c e t o a t e le-a i r â n d u i t s p r e folos, m ă r i r e Ţie" (Tnod : Dum. Stâlp, sedelna I stih. I), Să nu uitam însă că atât sfinţii Părinţi cât şi imno­

grafii erau greci, şi greci fiind et n'au pregetat să vorbeas­că grecilor despre unirea aceasta a oamenilor cu Hristos, pana şi in termenii culturii greceşti, pana chiar şi în termenii filozofiei lui Platon. Ştim că există în filozofia lui Platon o anumită învăţătura numită doctrina exemplansmului divin. Exemplarul, după Platon este modelul, idealul după care s'a călăuzit dumnezeul lui păgân, atunci când a oră?iduit lumea. Printre aceste modele există însă şi unul de o deosebită Însemnătate şi anume omul-tdeal, omul-model după chipul şi asemănarea căruia au fost întocmiţi toţi oamenii.

Ori, iată ce s'a întâmplat: când sfinţii Părinţi s'au întâlnit cu învăţătura aceasta a lui Platon despre omul-model, au văzut cu toată dreptatea, în ea, un }el de pro-feţie, o adevărată preînchipuire filozofică a Mântuitorului, zugrăvită cu patru sute de ani înainte de Platon, fara sa-şi

-dea seamă, pentrucă după întocmirea reala a lucrurilor, Domnul Hristos esU adevăratul portret desăvârşit al omu­lui, omul-model, modelul ideal al tuturor oamenilor.

Rezultatul acestei întâlniri a fost increşitnare exem-plarimului platonician, iar această încreştmare a avut în Biserica noastră doua urmări: în primul rănd, e faptul că pe zidurile vechilor uoastre mănăstiri şi Biserici se vede şi astăzi, în şirul profeţilor cari dm sănul pagăntsmului au vestit venirea Domnului, şi icoana lui Platon; iar în al doilen rănd, e faptul că pentru a-i face pe greci sa înţe­leagă şi mai bine cine este in adevăr Domnul Hnstost

sfinţii Părinţi şi imnografii nu s'au sfiit să vorbească despre El în termenii de care Platon se servea pentru a vorhi despre omul lui model. Există totuşi o deosebire: ceea ce la sfinţii Părinţi e spus pe larg şi desluşit, la Imnografi e spus numai prin discrete aluzii.

Iată de pildă cum nil înfăţişează ei pe Pruncul Hri-stos cuprinzând in El toată omenirea, aşa cum o cu­prindea şi omul model al lui . Platon, în acest imn de prea­mărire închinat Preacuratei de ziua naşterii Domnului:

„ N â s c u t - a i p r e unul din T r e i m e , c a ­r e l e s ' a î m b r ă c a t c u t o a t ă o m e ­n i r e a p r e a s f â n t ă M a i c ă F e c i o a r ă , p r e c a r e l e roagâ-1 s ă se m â n t u i a s c ă cei c e t e l a u d ă p r e Tine". (30 Octombrie, Peasna III a Născătoarei).

, Cu aceasta, iată ne ajunşi la ultima parte a gândirii sfinţilor Părinţi. E aproape cu neputinţă unui creştin din vremea noastră să-şi dea seama ce temeiuri de adâncă bu­curie duhovnicească au fost în stare să scoată Poeţii sfinţi din unirea aceasta a oamenilor cu Hristos. In două cuvinte, pentru ei, Naşterea Domnului, ziua când Dumnezeu ne a

f a g . 4 &JSfefclCA $1 SCOALĂ NT. i — 1 tanuarie 1945

fâcut una cu Domnul Hristos este, nici mai mult nici mai puţin, ziua când Dumnezeu a creat lumii un suflet nou, mai mult, ziua când Bunul nostru Tată ceresc ne-a îndumnezeit pe noi toţi şi toată omenirea.

Cum asta ? ar putea cineva să întrebe. Intr'un fel cât se poate de evanghelic şi cât se poate de adevărat Judece oricine: Din moment ce, în ziua Naşterii Sale Domnul Hristos e întocmit in aşa fel încât în fiinţa Sa poartă pe toţi oamenii, din moment ce viaţa pe care Bunul Tată ceresc a pus o în El ca într'un rezervor, pentru fiecare din noi toţi, din moment, zic, ce viaţa aceasta nu-i o viaţă oricare, ci o viată Dumnezeiasca adevărată, împărtăşită din propria Lui viaţă de. Dumnezeu, ce însemnează aceasta altceva decât îndumnezeirea noastră, în Hristos ? Rămâne numai ca noi să luăm această îndumnezeire din El, să ne-o însuşim şi s'o trăim în toată plinătatea şi adevărul.

In acest înţeles scria odinioară apostolul Pavel Co-losenilor: ştiţi, fraţilor, că viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în ceruri. In acest înţeles sfântul Leon cel Mare într'o predică vestită, de Crăciun, spunea credinciosului din Roma: vDă-ţi seama creştine de viaţa înaltă la care a fost chemat". In acest înţeles mai cu seamă se împlineşte în faptă cele scrise de Apostolul Ioan la începutul Evan­gheliei Sale: „Şi Cuvântul s'a făcut trup şi s'a sălăşluit intre noi şi am văzut mărirec Lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr... Şt din plinătatea lui noi toţi luăm, har peste hat".

Atât de adânc atinge inima imnograţilor priveliştea aceasta a îndumnezeiţii noastre, că nu găsesc cuvinte să-ş exprime mulţumirea şi bucuria:

„Cântarea lui David cântăm Ţie Fecioară munte al lui Dumnezeu numindu-Te, intru care sălăşluindu-se cuvântul despre trup, n e a î n d u m n e z e i t p r e n o i d u h o v n i c e ş t e î n t r u s i n e " . (Triod: Sâmbăta lăsat, de carne Peasna VII a Născătoarei). Iată, în câteva cuviute numai, ce-au gândit, ce au

meditat, ce au simţit şi ce-au văzut poeţii sfinţi în minu nea Naşterii Domnului: o culme a iubirii lui Dumnezeu, o taină a unirii noastre duhovniceşti cu Domnul Hristos, şi o taină a îndumnezeirii noastre. Acesta i cadoul pe care Dumnezeu îl face lumii de ziua Naşterii trupeşti a Fiului Său şi toate acestea, gratuit, fără nici o osteneală din par­tea noastră, nnmai pentrucă ne iubeşte.

Sunt convins că presimţirea acestor taine ii mâna pe magi şi pe păstori să vină şi să adore pe Pruncul Nou Născut din ieslea Betleemului, căci nu se poate ca Prun-cul-Dumnezeu să nu fi luminat inima şi înţelegerea primi lor lui închinători. Sunt convins că priveliştea acestor taine îi făcea pe Maica Domnului şi pe bătrânul losif să stea privind înmărmuriţi de uimire; sunt convins că vederea clară a acestor taine, aşa cum numai ei pot s'o aibă, îi înspăimânta pe îngeri şi-i făcea să nu-şi găsească odihnă binevestind dumnezeiasca lor cântare; sunt încredinţat, însfârşit, că înţelegerea şi trăirea adâncă a acestor taine îi însufleţia pe sfinţii poeţi şi-i făcea să adore, să laude,

să preamărească si tot odată să ne îndemne şi pe noi să preamărim, să adorăm, să mulţumim, pentrucă aducând a:este daruri pentru toată lumea, Naşterea Domnului le a adus şi pentru noi.

Numai aşa se explică entuziasmul, bucuria sfântă care clocotesc în unele imne, cum e aceasta:

„Hristos se naşte, m ă r i ţ i i ; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l; Hristos pe pământ, înăl­ţaţi vă cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţ i i popoare că s'a preamărit." (Ca-tavasiile Naşterii Domnului). Un autor creştin a scris într'una din cărţile lui

acest cuvânt adânc şi drept: „Păcatul a născut în lume trei împotriviri, trei vrăjmăşii: vrăjmăşie între Dumnezeu şi om, vrăjmăşie a omului cu sine însuşi, şi vrăjmaşi? intre om şi semtnii lui". E harul de lumină, deosebit, al acestui praznic, să se 'înţeleagă fără să mai spun, că Naşterea Domnului a însemnat începutul nimicirii tuturor acestor vrăjmăşii. In adevăr, aşa cum Domnul Hristos a venit pe lume încărcat şi plin de toată îndumnezeirea noastră, aşa a venit El în cărcat şi plin şi de toată pacea noastră. El este „Domnul Păcii", Pacea la mii in persoană, lată de ce în ziua Naş­terii Sale îngerii nu mai contenesc preamărind pe Dumnezeu, că însfârşit a venit Pacea pe pământ.

Doamne Iisuse Hristoase Tu care eşti Pacea noastră împăratul Păcii care ai stăpânire şi cârmuieşti toate con­ştiinţele ormenilor, înduplecă, te rugăm acum cănd Te vedem Prunc Tânăr pe sfintele noastre prestoluri aşa cum stăteai, acum două mii de ani aproape, culcat pe paide staulului din Betleem, înduplecă popoarele şi conducătorii lăr să facă pace unii cu alţii, să înceteze vărsarea de sânge şi vrăjmăşia din toată lumea şi din ţaia noastră, căci această pace ne lipseşte azi mai mult şi lipsa ti ne doare, ne sângerează şi o simţim mai tare. Dar totodată, Doamne, lărgişte inimile noastre şi fă~ne să înţeleg m, să dorim şi să căută şi pacea cu noi inşi ne şi mai ales pacea cu Dumnezeu fără de care nu poate exista temeinică aşe­zare a păcii pe pământ. Aşa, Doamne, împărate fă din noi adevăraţi fii ai păcii zidiţi întru totul după chipul şi asemănarea Ta care şti Plinătatea Păcii".

Ultimul cuvânt, de încheiere, acesta este : Să avem încredere, desăvârşită încredere, în atot stă -

pâmtoarea putere făcătoare de pace a Domnului Hristos şi ca atare si nu încetăm niciodată a l ruga : „Doamne, vie împărăţia Tal".

A r h i m a n d r i t u l Benedic t Ghiuş IN CATEDRALĂ, în ziua I şi II a Naşterii

Domnului, Sf. Liturghie a fost oficiata de P. S. S. Părintele Episcop Andrei, asistat de un sobor de câte 12 preoţi şi 2 diaconi.

In ziua I a predicat P. S. S. Părintele Episcop, iar în ziua II P. Cuv. Arhim. Benedict Ghiuş.

Răspunsurile liturgice în ziua •€ au fost date de corul „Armonia" sub conducerea păr. prof. P. Bancea şi în ziua II de corul Armatei sub conducerea d-lui locot. I. R. Botto.

In ziua II P. S. S. Părintele Episcop a hiroto­nit întru preot-duhovnic pe diaconul Mihai Botez.

Mr. 1 - 1 ianuarie BISERICA Şl 9 C D A L Â htg.M

Din Pastoralele de Crăciun Din Pastorala I . P. S. S. Mitropolitului

NICOLAE al Ardealului Urmărind mântuirea sufletească a oamenilor, Ei

(Mântuitorul) a adus în lume marea învăţătură: „Ce i-ar folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său ?" Prin această învăţătură Mân­tuitorul a desvăluit pentru întâiaşidată oamenilor, cu putere, preţul cel neasemănat al sufletului, care e mai presus decât lumea aceasta cu toate strălucirile, cu măririle şi cu bogăţiile ei.

In mijlocul răsboiiilui prin care trecem, cuvân­tul acesta despre preţul sufletului capătă un înţeles şi mai adânc. Se vorbeşte azi despre pierderi şi des­pre câştiguri de răsboiu. Dacă ne gândim la pier­deri, ne vin în minte distrugeri de oraşe şi sate, ri­sipiri de bunuri mari, peirea unor comori de artă şi de cultură, iar pe deasupra tuturor pierderea a mi­lioane de vieţi tinere. Dar cea mai mare pierdere cu care ne alegem de pe urma răsboiului este pierde­rea din viaţa sufletească a oamenilor. Această stă în

' sălbătăcirea năravurilor omeneşti, în întinderea pof­tei după câştiguri nemăsurate, după plăceri neier­tate şi după o viaţă uşuratecă. Dacă pierderile de averi se pot înlocui, pierderea din viaţa sufletelor va avea urmări ce nu se vor putea lecui curând şi va prilejui multă vreme o mare neorânduială în mij­locul popoarelor. Pierderile de averi le simte omul numai pentru o vreme, dar pierderea cea din suflete îi aduce pagubă şi osândă, veşnică. Chiar dacă n'ar fi pierdut cineva nimic din bunurile materiale în a-cest răsboiu, ci dimpotrivă ar fi dobândit avuţii ne­numărate : ce-i va folosi dacă şi-a pierdut sufletul ? Mântuitorul ni se înfăţişează ca şi când ar ţine în mână acul unei cumpene care într'un taler are toată bogăţia lumii, iar în celălalt un singur suflet ome­nesc. Talerul cu sufletul atârnă până la pământ, iar cel cu toate bunătăţile lumii nu cântăreşte nici a suta-mia parte din greutatea sufletului.

De unde vine acest mare preţ al sufletului ? De acolo că sufletul e dela Dumnezeu, e viaţă şi duh după chipul vieţii şi duhului dumnezeesc. Prin suflet omul se ridică deasupra lumii trecătoare. Su­fletul e partea nemuritoare a omului, e lumina cea nestinsă din el. Toate aie lumii se putrezesc, pen-trucă toate sunt ţărână. Sufletul însă străbate din­colo de mormânt, rămânând în veci împreună cu Dumnezeu.

Dar sufletul e şi partea cea maj gingaşă din om. Orice gând necuviincios, orice cuvânt u.rît, ori­ce faptă păcătoasă îl întinează şi-1 schimonoseşte. De aceea se cuvine să avem mare grijă de el. Cu toate acestea, adeseori vedem că oamenii îşi pri-mejduesc viaţa sufletului, nedându-şi seama de pre­

ţul ei şi de nefericirea veşnică ce şi-o atrag prin în­tinarea ei. Dacă sufletul este comoara cea mai mare şi dacă de păstrarea neştirbită a acestei comori a-târnă ajungerea noastră la ţinta vieţii, care este fe­ricirea cea de veci, atunci străduinţele cele mai de seamă ale oamenilor ar trebui să fie închinate toate mântuirii sufletului..

Din Pastorala P. S. S. Episcopului NICOLAE al Clujului

Cumpăniţi, iubiţii mei îii sufleteşti, numai de­osebirea dintre Crăciunul de astăzi şi cel de acum doi ani, şi vă veţi încredinţa de uriaşa schimbare ce s'a săvârşit în cursul întâmplărilor. Unul din urzitorii răsboiului şi-a luat osânda încă de mult, din mâna Judecătorului a toa te : el s'a cufundat în întenerecul dintru care a ieşit cu faptele lui cele rele. Lumea nu mâi vorbeşte de el — şi, vai, ce zgomot se fă­cea odată în jurul trufiei lu i ! — Steaua unuia dintre marile duhuri rele ale vremii noastre a apus. Nu peste mult vor apune şi stelele altor duhuri,, la fel de rele. Iar după ce şi acestea îşi vor fi ascuns în­sângerata lor faţă, va străluci pentru toată lumea soarele dreptăţii şi al libertăţii, aşa cum a vrut Dum­nezeu dintru început şi-aşa cum vrea El şi astăzi. Căci fără libertate şi dreptate viaţa e un chin lipsit de roduri, pentru oamenii singuratici şi pentru nea­muri deopotrivă.

Poate că nici un neam de pe faţa pământului n'a adus atâtea jertfe pentru dreptatea şi libertatea sa, ca neamul românesc. Niciuna din naţiile lăsate de Dumnezeu pe pământ n'a trecut printr'o atât de neagră şi îndelungată săptămână a patimilor, ca na­ţia noastră. De aceea nu slăbim întru nădejdea, că şi învierea noastră va întrece în strălucire învierea tuturor celorlalte naţii. Bucuraţi-vă deci, iubiţii mei fii sufleteşti, că iată, se face ziuă: Ceice credeau că au pecetluit pentru totdeauna peatra de pe mormân­tul libertăţii şi dreptăţii noastre, s'au risipit. încrun­tările şi uneltirile lor de departe vor rămânea nepu­tincioase, pentrucă voia lui Dumnezeu şi rânduelile Lui cele vecinice nu se lasă batjocorite. Că Dumne­zeu 'celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă'har. E adevărul .pe care-1 vestesc Scripturile sfinte de-atâtea veacuri, şi e lecţia cumplită a aces­tui răsboiu pe care Stăpânul cel atot puternic 1-a îngăduit, pentruca lumea să-şi ispăşească prin el .în­tunecimea de păcate întru care s'a cufundat cu atât de vinovată nechibzuială.

Din Pastorala P. S. S. Episcopului VENI AMIN al Caransebeşului

Bogatul şi săracul, dreptul şi păcătosul, împă­ratul şi soldatul, tânăr şi bătrân, ţăran şi muncitor, toţi deopotrivă trebue să-şi plece genunchii smeriţi

şi rugători în faţa ieslei din Vifleem ca să se poată împărtăşi de darurile sîinţitoare ale Celui ce pentru a noastră mântuire s'a născut, a pătimit, a suferit moarte pe cruce şi a înviat a treia zi din morţi.

Hristos se naşte ca toţi „viaţa să aibă şi mai multă viaţă" şi cade-se să-L mărim întru faptele noastre cele bune, făcând voia cea sfântă a Lui.

Hristos se pogoară din cer — întâmpinaţi-L cu îiiască dragoste, cu inimile înoite, curăţite şi împă­cate în taina spovedaniei, cu Dumnezeu şi cu dea-proapele. Faceţi curăţenie în cămara sufletelor voas­tre ca să poată sălăşlui Domnul ca în casa lui Za-cheu vameşul, ca el să poată spune: „Astăzi s'a fă­cut mântuire casei acesteia". Numai deschizând larg sufletul nostru pentru Domnul se va sălăşlui în noi pacea, mulţumirea şi fericirea după care alergăm, căci El ne asigură: „Fără de Mine nu puteţi face nimic.

Până ce omenirea nu se va reîntoarce la viaţa

nu-1 putem pricepe îndeajuns, fără să-i cunoaştem începutul".

Unii (intelectualiştii) spun că relifia a ieşit din mintea omului. In chip firesc omul caută, cercetează cauzele lucrurilor şi a fiinţelor. Din cauză în cauză, el a ajuns până la marginile lumii văzute, de unde, cu ajutorul raţiunii a tras concluzia că trebue sa existe şi o lume nevăzută şi nemărginită, care deş­teaptă în noi neliniştea, uimirea, admiraţia şi credinţa într'un Creator atotputernic şi atotinţelept, credinţa în Dumnezeu. Aflând omul cu ajutorul minţii cauza lumii în Dumnezeu, se simte mulţumit şi-1 adoră. Astfel, s'a născut religia: din contemplarea intelec­tuală şi cauzală a lumii, a necunoscutului, a infinitului.

Alţii (voiuntariştii) spun că religia s'a născut din voinţă. Mintea, raţiunea pură nu poate nici dovedi nici tăgădui adevărurile religioase, transcendente. In schimb le pretinde $i ie dovedeşte raţiunea practică, voinţa, în felul următor: Omui e liber; poate face

J. wuu wiiiv/iin iiu v u. l u m i u u i w iu v i i x ţ u ? — — - - - > *

cea întru Hristos, toate păcile încheiate vor îi trecă-fpbinele sau răul, după cum îl îndeamnă voinţa şi con­toare şi vor fi tulburate de alte războaie pornite de oameni fără credinţă şi dragoste creştină, singură care poate sta la temelia noui vieţi după care înse­tează lumea, căci Mântuitorul lumii ne-a spus : „Pace las vouă, pacea Mea, dau vouă, nu precum dă lumea" (Ioan 14, 17).

Hristos pe pământ, înălţaţi-Vă, căci Ei s'a po-gorît pe pământ, ca să ne înalţe la Cer, la Părintele luminilor, „de unde vine toată darea şi tot darul de~ săvârşit". înălţaţi-Vă inimile cât mai des în rugă­ciuni ferbinţi către Cer, ca pe scara rugăciunii voas­tre curate să se pogoare mila şi ajutorul Tatălui ceresc, fără de care nu putem trăi, precum trupul nu poate trăi fără aer.

Despre ce să predicăm? Duminecă în 7 Ianuarie 1945 să vorbim despre:

FIINŢA RELIGIEI.

Prin definiţia pe care am dat-o religiei — comu­niunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii şi manifestată prin cultul divin şi prin viaţa morală, — şi prin lămurirea acestei definiţii, se limpezesc două întrebări dintre cele mai grele ; una privitoare la fiinţa religiei şi a doua privitoare la originea religiei. Cât nu s'au frământat minţile învă­ţaţilor ca să pătrundă în esenţa mistică a religiei şi să arate care este fiinţa ei psihologică şi originea ei istorică ! . . .

De unde avem religia ? Care este izvorul sau, punctul ei de plecare? Este religia un dar sau un tipar în suflet dela Dumnezeu, o trebuinţă înâscută în sufletul omului, sau e o comoară dobândită, o zestre câştigată în curgerea timpului ? . . . Trebue să răspundem la aceste întrebări, deoarece „niciun lucru

ştiinţa. Scopul vieţii e binele suprem: virtutea şi fericirea, care rezulta din acordul dorinţelor şi a faptelor cu legea morală. De aci urmează natural ca omul virtuos să fie fericit, şi cei viţios pedepsit. Dar cum-acest lucru nu se întâmplă totdeauna în viaţa pămân­teană, e necesar întâi : sa existe o fiinţa atotputer­nică, Dumnezeu, care să ţină cumpăna dreapta între virtute şi fericire, între faptă şi răsplată, şi al doilea : mai e necesar ca viaţa sa se prelungească la infinit, pentru a atinge gradul de perfecţiune şi fericire pe care nu 1-a atins pe pământ. Astfel, voinţa cere, pretinde, existenţa fiinţei lui Dumnezeu şi deodată cu El nemurirea sufletului, libertatea voinţei, răsplata virtuţii, viaţa şi fericirea veşnică, despre care £ vorbeşte religia. In felul acesta, religia s'a născut din voinţa, din trebuinţa de a înfăptui şi răsplăti binele.

Alţii (sentimentaliştii) spun că religia şi-a luat fiinţa din sentiment. In viaţa omului şi a societăţii, sentimentul joacă un rol toarte important. Făra să aibă un conţinut propriu şi precis, el e „cheia vieţii sufleteşti". El stăpâneşte inima şi toată fiinţa omului Nici nu bănuim câte din faptele voinţei şi judecăţile minţii îşi au începutul în tainele adânci ale inimii. De aici s'a născut şi religia. Sentimentele conduc oamenii. Plăcerea şi neplăcerea, mulţumirea şi nemul­ţumirea, fericirea şi nefericirea, sunt stări sufleteşti, sentimente care ne apropie sau ne depărtează de religie. „Dorinţa e tatăl gândului", de aceea religia nu e altceva decât o manifestare de sentiment, o funcţiune a sensibilităţii, un semn al afectivităţii, un rod al emotivităţii. Ea nu e nici ştiinţă, pentrucă nu se ocupă de lucrurile supuse legilor naturii; nu e nici moralitate, fiindcă există sentimente religioase şi fără virtuţi morale. Religia e sentiment, — se spune de atâtea ori, — sentimentul de atârnare pe care-1 simţim faţă de necunoscut, faţă de infinit, faţă de Dumnezeu.

Nr. l — 1 Ianuarie 1945 BISERICA SI SCOALĂ Pag. 7

Alţii ("esteticienii) spun că religia îşi are înce­putul în artă, în lumea frumosului. Cum operile de artă sunt rodul fanteziei si cum între religie şi artă e multă apropiere, fiinţa religiei se află în artă, în născocirile fanteziei. Dumnezeu e omul idealizat şi religia raportul omului cu sine însuşi.

Alţii în sfârşit (aprioriştii) învaţă că religia nu-si are fiinţa nici în raţiune, nici în voinţă, nici în senti­ment şi nici în fantezie, cum învaţă psihologiştii, ci ea le conţine pe toate şi le premerge. Ea este un fenomen primar şi originar, sădit în adâncul conştiinţei omului. E a face parte din structura şi din străfundul sufletului; e o calitate specifică a sufletului, o pre­dispoziţie întipărită în suflet dela începutul fiinţe

Iui, ca toaie darurile, tiparele şi legile lui Dumnezeu ; un dar al revelaţiei, căci pe altă cale omul n'a putut nici crea nici inventa supranaturalul şi divinul. După cum unde este o lege preexistă raţiunea care a gân­dit-o, tot aşa unde este religie a existat mai întâi darul, tiparul divin, fără de care nu se înţeleg nici ideile de bine. adevăr, frumos şi sacru, nici lupta dintre antinomii, adică dintre bine si rău. adevăr şi eroare, frumos si urât, divin si diabolic. Deci fiinţa religiei este transcendentă, depăşeşte planul acestei lumi si ancorează în lumea divină si eternă.

Iată aşadar o seamă de răspunsuri la întrebarea despre fiinţa religiei. Care dintre' ele cuprinde răs­punsul cel bun, căci e vădit că odată ce sunt mai multe, sunt unilaterale si deci nu toate pot fi adevărate.

întâi de toate, religia nu-si are fiinţa în mintea omului şi nu e numai raţiune sau chestie de intelect, de cunoaştere. Religia este viată, trăire, simţire adâncă şi conduită practică. Ea nu trăeste din cunoaşterea cauzelor, nici numai din contemplarea şi descoperirea infinitului şi a necunoscutului, ca ştiinţa si filosofia. In religie omul nu se mulţumeşte cu teoriile si ipo­tezele ştiinţei, nici cu analizele şi argumentaţiile filo-sofiei, ci caută sfinţirea, mântuirea şi fericirea sufle­tului. El caută în religie o fiinţă cu existenţă perso­nală, pe Dumnezeu, pe care să-L simţească şi să-L iubească; de care să se apropie cu toate facultăţile sufletului său. Religia are deci o sferă mult mai largă decât raţiunea.

Nici voinţa nu este izvorul religiei. E adevărat că voinţa morală joacă un rol însemnat în religie. Cele mai frumoase idealuri, fără voinţa de a le împlini, rămân vorbe, visuri, utopii. Fără voinţă, religia ar îi o literă moartă, aramă sunătoare. Religia fără fapte morale e moartă. Dar nu morala explică religia ci tocmai invers : morala izvoreşte din religie cum ro­deşte fructul din pom. Morala cu religia nu coincid; există între ele un raport de cauzalitate, nu de identi­tate. Religia premerge moralei. Apoi, sunt oameni morali fără a fi religioşi şi oameni religioşi fără a fi morali. Mai mult: sunfreligii fără morală sau chiar imorale. De altă parte,!ideea centrală a religiei este Dumnezeu,

nu voinţa morală. Oamenii pot avea o concepţie mo­rală sublimă, imorală sau ridicolă, după cum e cre­dinţa lor despre Dumnezeu. Prin urmare nu voinţa morală, ci invers: religia explică morala.

Sentimentul încă nu poate lămuri fiinţa religiei. Se spune adeseori că religia e chestie de sentiment, dar nu e tocmai asa. Trebue să recunoaştem că senti­mentul are în religie o putere şi o valoare covâr­şitoare. Sentimentul religios ne îndreaptă spre „partea cea mai intimă şi mai delicată a religiei, spre religie asa cum o simte în adâncul sufletului său omul re­ligios" ; el ne face să înţelegem acel „foc sacru căruia orice religie îi datoreste tot ce are mai scump şi mai sublim" (I. Mihălcescu). El primeşte şi produce în noi impresii plăcute: admiraţie, iubire şi adorare, dar numai în legătură cu ideile care trezesc în noi ase­menea sentimente. „Fără idei nu avem sentimente". Ignoti nulla cupido. „Dacă n'am avea ideile de a-devăr, bine. frumos, datorie, dreptate, etc , n'am avea niciodată nici sentimentele adevărului, binelui, fru­mosului, datoriei, e tc ." CI- Mihălcescu). Fără idei, sentimentul e vag, e gol si orb ; fără idei degenerează în cele mai grozave rătăciri (dela Dlăcerea spiritului e nuir.ai un pas până Ia plăcerea cărnii). Sentimentul e binefăcător numai condus de mintea sănătoasă *. Mintea dă ideea, lumina, si sentimentul adaugă căl­dura, mulţumirea, însufleţirea, mistica, fără de care nu poate exista religia. De aceea sentimentul are o mare valoare şi o deosebită putere în religie, dar unit cu raţiunea şi cu voinţa morală. Ideile dau re­ligiei sistemul osos, sentimentele căldura, voinţa pu­terea morală de înfăptuire, de întrare în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii .

Nici arta nu naşte religia. Artele au un mare rol în religie — nu <§ste religie fără elementul estetic — dar nu un rol creator. Arta nici nu crează nici nu înlocueşte religia. Ea ajută sentimentul religios, dar nu-1 înlocueşte. Sentimentele estetice se deosebesc mult de cele religioase. Religia se ocupă de idealuri şi fiinţe supranaturale, nu c&ută efecte artistice (deşi nu e străină de ele). Religia e totdeauna un principiu de seriositate morală: artele adeseori pot fi izvoare de corupţie (pornografia). Religia e a colectivităţii, a tuturor; artele numai a unei părţi din colectivitate, a unora. Religiositatea se învaţă dela sfinţi, nu dela artişti. Dacă fantezia artistică ar constitui fiinţa reli­giei, de mult ar fi dispărut. Prin faptul că până astăzi artele nu au putut înlocui religia — deşi s'a încercat,

* I. Mihălcescu: „In sentiment se unesc extremele : su­blimul cu ridicolul, idealul cu banalul. Nicăiri nu aduce religia flori mai frumoase, dar iarăş nicăeri nu cresc pe ogorul ei bu-rueni mai otrăvitoare, ca în sfera sentimentelor. Sentimentul re­ligios este sufletul adevăratei religiositâţi, dar când degenerează este izvorul tuturor impietâţîlor. Pent;u sănătatea religiei, e dar absolut necesar ca sentimentul să fie deaDururi nelipsit de co­rectivul raţiunii. Cât timp omul e călăuzit — in toate actele sale — de lumina raţiunii, este sigur că va fi ferit de rătăcirile falsului sentimentalism".

— se adevereşte că nici nu au rolul acesta, nici nu pot să o înlocuiască.

Rămâne în picioare răspunsul (dat de revela-ţionişti) după care fiinţa religiei se află în adâncul sufletului, ca p comoară primită nu dobândită, ca un dar al revelaţiei, predispoziţie şi trebuinţă sfântă, întipărită acolo de Dumnezeu.

Esenţa sau fiinţa religiei nu se află nici numai în intelect, ca şi când ar îi o invenţie a raţiunii, — nici numai în sentiment, ca şi când ar fi o inspiraţie a sentimentului, — nici numai în voinţă, ca şi când ar fi un dictat al voinţei, — şi mai puţin o creaţie a artei, în felul fanteziilor artistice. Religia începe deodată cu omul şi angajează întreagă fiinţa lui su­fletească : şi mintea şi voinţa şi sentimentul. Religia există, trăeşte şi se desvoltă în el ca dar şi tipar sau chip alui Dumnezeu în sufletul Iui întreg, aşa după cum există toate darurile, simţurile şi talentele, iar desfăşurarea, desvăluirea acestui chip până la asemă­narea cu Dumnezeu e contribuţia omului în religie. Darurile, simţurile şi talentele acestea se pot cultiva şi rodi, dar se pot lăsa şi adormite sau atrofiate. De pildă, copiii care cresc în pădure, fără părinţi, între animale, cresc sălbatici, fără să ştie vorbi, fără să ştie iubi, oricât ar fi de talentaţi. Copiii care cresc în familie, simţesc de pe braţele părinţilor căldura paternă, descifrează din obhii lor puterea iubirii şi învaţă de pe buzele lor graiul prin care îşi tălmăcesc gândurile şi simţirile inimii, şi astfel trezesc la viaţă şi cultivă germenii darurilor care există întipărite în sufletele lor. Intre aceste daruri, mai întâi se trezeşte şi se desvoltă iubirea. Copiii n'ar simţi şi n'ar cunoaşte niciodată puterea iubirii paterne, dacă nu s'ar trezi cu ea. Tot aşa este şi cu religia : omul n'ar fi căutat, n'ar fi descoperit, n'ar fi iubit şi n'ar fi adorat nici­odată pe Dumnezeu, dacă El n f s'ar fi descoperit omului mai întâi, ca Ta tă şi ca iubire, şi de aci... religie.

Prin urmare, fiinţa sau esenţa religiei este dela Dumnezeu, ca dar sau tipar în suflet, ca orice dar, ca orice talent şi ca orice simţ, fără de care omul nu e întreg. Ea se lămureşte — simplu şi uşor — ca şi fiinţa şi esenţa iubirii. Cum iubirea se descopere, se trezeşte şi se cultivă în sufletele copiilor prin părinţi, tot aşa religia se descopere, se trezeşte şi se cultivă în sufletele oamenilor prin iubirea Iui Dum­nezeu. Şi cum în sufletele copiilor există tiparul sufle­tului părintesc, aşa şi în sufletele oamenilor există chipul, darul, tiparul lui Dumnezeu, care apoi se des-vălue cu grijă, ca un antimis pe masa altarului, şi se desvoltă cu putere ca orice floare şi ca orice fiinţă în faţa lui Dumnezeu. Pe altă cale nu există nici iubire, nici religie.

Religia deci — în fiinţa şi esenţa ei — nu pro­vine dela bm, nu este creaţia omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, o graţie dela

Dumnezeu. Copiii n'ar şti nimic despre părinţi, dacă ei nu li s'ar face cunoscuţi ; niciodată n'ar şti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s'ar trezi şi nu ar creşte în această iubire. Aşa e şi religia. O avem dela Dumnezeu, prin iubire şi descoperire, în scopul mântuirii şi a desăvârşirii. Noi n'am fi ştiut nimic despre Dumnezeu, dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s'ar fi descoperit.

Simţul religios este un fapt universal, un fenomen dat, întipărit în sufletul nostru; este 6 calitate spe­cifică a sufletului, ce şi celelalte simţuri. Omul întreg, omul normal este acela care are şi îşi desvoltă toate simţurile şi toate darurile, inclusiv simţul religios, darul iubirii lui Dumnezeu. „Unde lipseşte un simţ, lipseşte o ştiinţă" (C. Noica). Omul fără simţul reli­gios este ca şi omul fără simţul văzului sau auzului; un orb, un surd, un mut; un om nereuşit, incomplet, anormal.

Desigur, unui om fără simţul religios în zadar îi vorbim despre religie, pentrucă îi lipseşte organul aperceptiv, simţul prin care să primească adevărurile religioase. Osteneala de a-l convinge despre adevărul religiei este tot aşa de zadarnică şi inutilă, ca şi osteneala de a vorbi orbului despre culori, surdului despre muzică şi mutului despre arta vorbirii.

Omul fără de religie nu este un om normal construit sau crescut, pentrucă sau nu are simţul re­ligios, sau îl are si nu 1-a desvoltat printr^o creştere în— -« grijită şi 1-a, lăsat să se atrofieze. Aşa se înţelege de ce sunt oameni fără de religie /'oameni cere nu au sau nu şi-au cultivat simţul religios din tiparul sufle­tului") si de ce oamenii adânc religioşi mai bine re­nunţă la viaţă, derât Ia relipie.

Cine simte şi trăeşte iubirea lui Dumnezeu ("re­ligia), nu mai renunţă la ea si nu mai poate trăi fără de ea. El ştie că urmează iubirea şi adevărul lui Dumnezeu, încredinţat că iubirea şi adevărul au tot­deauna urmări bune şi niciodată rele.

Şcoala de Duminecă 1. Program pentru Dumineca 7 Ianuarie 1945.

1 Rugăciune: Hristoase, lumina cea adevărată... (Ceaslov pg. 19).

2. Cântare comună: Câţi în Hristos v'aţi bo­tezat...

3—4. Cetirea Evangheliei (Matei 4, 12—17) şi Apostolului zilei (Eieseni 4, 7—13) cu tâlcuire

5. Cântare comună: Arătatu-s'a darul... 6. Cetire din V. T.: Prigonirea lui David. (Car­

tea I Regi c. 20) . 7. Poveţe morale: Deşertăciunea iubirei de a-

vuţie. (Eclesiastul c. 6 ) . 8. Intercalări: (Poezii rel. e t c ) . 9. Cântare comună: In Iordan botezându-Te Tu,

Doamne... 10. Rugăciune: Rugăciunea 1. dela Vecernie.

(A se vedea „Instrucţiunile" din Nr. 1/1943). A. Kwwnwiww' — • —™ica iwi mm i • 'Immmwmuw«mimiiiii \mm —rara—• • • wm mw> ' •» • '

DORIM tuturor cetitorilor şi colabo­ratorilor Anul Nou fericit şi la mulţi ani.

Tipografia Diecezană A r f d , Inreg. Cam. Ind. şi Corn. N r . 4246/1931. T ipăr i t 29 X I 1944.