„Iată omul!"

Alegerea în cauză marchează o cotitură în procesul lui Iisus şi în

atitudinea personală a lui Pilat. El eşuează în încercarea, onestă

şi nimic mai mult, de a stabili nevinovăţia celui ce îi fusese predat

de iudei cu intenţia evidentă de a-1 face să piară. Pilat e aşadar

silit să continue procedura obişnuită în asemenea cazuri, care

implică un prim tratament dur, aflat adesea în relaţie cu natura

acuzaţiei sub care sta prizonierul. ,Atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-

a dat să fie biciuit" (19, 1). E o primă concesie în faţa

intransigenţei iudeilor. Iar, de vreme ce acuzaţia se concentrează

asupra titlului vag, de „rege al Iudeilor", dar periculos fiindcă

trimite la o eventuală revoltă, soldaţii acţionează în consecinţă:

„Şi ostaşii împletind cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au

îmbrăcat cu hlamidă roşie..." (19, 2-3). Nu e vorba, probabil, I de o

ură ori o răutate cu totul deosebite / din partea acestor bieţi

militari meniţi treburilor pretoriului, cît, mai degrabă, de un soi

de ritual al corpului de gardă, împlinit

anume plăcere a ocupantului de a trata cu brutalitate şi de a ridiculiza pe un membru al acestei

naţiuni dominate.

Totuşi, aşa cum se întîmplă mereu la Ioan, scena reverberează, pentru cei ce ştiu să privească, o

cu totul altă lumină. E conţinut aici un aspect de deriziune care se adresează direct lui Dumnezeu

în momentul în care el intră în relaţie intimă cu destinul lumii acesteia. Potrivit viziunii lui Ioan,

Dumnezeu nu e numai, şi nici măcar în primul rînd, supremul deţinător al puterii, gata să facă uz

de ea pentru a-i zdrobi pe cei ce i se opun ori îl ignoră. In persoana lui Iisus se dezvăluie — acum —

un cu totul alt chip, absolut neaşteptat, al lui Dumnezeu: chipul care ajunge obiect de batjocură. El

acceptă să fie pălmuit şi chiar denumirea în jurul căreia se desfăşoară conflictul — „rege al

Iudeilor" — e prefăcută în farsă şi bătaie de joc. Cununa de spini şi hlamida purpurie semnifică într-

un fel calitatea regală, dar răsturnată prin deriziune. Şi poate că Ioan, el, care vede totul

proiectîndu-se pe orizontul teologal ultim, ne sugerează faptul că întocmai aşa ajung să se

petreacă lucrurile atunci cînd ne ataşăm excesiv de o anume imagine a Iui Dumnezeu „rege" —

ilustrare-extrapolare a perpetuelor noastre imagini de prestigiu şi putere —, din lipsa înţelegerii că

suveranitatea lui Dumnezeu se întemeiază prin şi în Duh, altfel spus prin comuniunea ce

a4 r'uM-ef&n V

rezultă din libertatea interioară umplînd inimile care l-au primit.

însă Pilat, magistratul mereu conştient de datoria ce-i revine, nu renunţă totuşi la speranţa de a

face evidentă, în plan strict legal, nevinovăţia lui Iisus. „Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis..." (19, 4).

Sîntem aşadar din nou afară, în faţa mulţimii adunate, dar, dincolo de ea, şi în faţa istoriei

umanităţii în măsura în care ea îşi va aminti, sau chiar de nu-şi mai aminteşte, de acestea. De

asemenea „Iisus a ieşit afară, purtînd cununa de spini şi haina roşie" (19, 5). Şi el înaintează spre

exterior. Dacă, în interioritatea pretoriului, nu refuzase să-i răspundă lui Pilat, dezvăluindu-i chiar

lucruri nemaiauzite şi, poate, de neauzit despre taina sa — acum, în exterior, nu e decît spectacol,

rege demn de milă, fără cuvînt faţă de încrîncenarea vuindă a celor ce, trebuie s-o spunem, îl urăsc

de moarte. Pilat nu-şi dă seama, fără îndoială, de toate mizele aflate în joc, dar ţine să îşi facă

datoria. El e personajul care îl numeşte pe Iisus, în acel mod totodată spontan, nemijlocit şi

aproape inspirat, dincolo de istorie: „Iată omul!" Era felul lui, întemeiat pe procedura romană, de a

distinge, de a spune: iată „omul", nu „vinovatul". E pentru mine om şi aşa rămîne, înainte de orice

vină pe care aş putea-o stabili. Spectacol emoţionant, e limpede, iar, dacă e privit cu ochiul lui

Ioan, spectacol destinat să acopere nu numai cîteva clipe, ci enigma însăşi a lui

59 răsit, însă cu toate acestea — Ioan o ştie acum — aflat în postura exaltării. Nu conform lumii, ci

mai puternic decît lumea, fiindcă s-a dat pînă la capăt. El e acum pe cale de a se lăsa deposedat de

el însuşi, dincolo chiar de ceea ce îndurase pînă în clipa de faţă. Nu ceilalţi sînt aşadar cei ce îl

înving; el e cel care ştie ce va urma şi deja acceptă. Dovada o avem îndată: „Cînd l-au văzut deci

arhiereii şi slujitorii au strigat: răstigneşte-L! răstigneşte-L!" (19, 6). Tln să-şi ducă pînă la capăt

aparenta victorie asupra lui. Şi cer rasugmrea: e Crucea cu care Iisus ştie dintotdeauna că trebuie

să se însoţească pentru a se întoarce din lumea aceasta în cealaltă, din care a venit.

Pilat e cel care se interpune, cu o anume încăpăţînare de funcţionar conştiincios, în felul ei

impresionantă. De vreme ce nu găseşte nici o vină, nu vede mei motiv de condamnare. Ca atare

refuză să asume executarea sentinţei: „Luaţi-L voi şi răs-tigniţi-L" (19, 6). Conflictul e însă prea

grav pentru ca asemenea consideraţii să mai aibă importanţă. Adversarii găsesc de altfel imediat

un mijloc de presiune: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, pentru că S-a

făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu... Cînd a auzit Pilat acest cuvînt, mai mult s-a temut" (19 7-8) Si

avea într-adevăr motiv de teamă pentru că legislaţia romană, severă şi neîndurătoare

2

cînd era vorba de reprimarea nesupunerii

şi a revoltei, îşi făcea o obligaţie din a respecta acele drepturi şi obiceiuri ale popoarelor dominate

care aveau curs în interiorul comunităţilor. Pentru Pilat erau de aşteptat dificultăţi dacă aceşti iudei

îndărătnici l-ar fi învinuit de proastă administraţie. Totuşi, dincolo de pericol, în ceea ce am putea

numi conştiinţa lui de magistrat, dăinuiau şi îndoiala şi dorinţa de a limpezi chestiunea, însă

limpezimea nu se poate, iarăşi, manifesta, decît în interiorul pretoriului ori, mai larg, într-o

comunicare aproape secretă, intimă.

Originea

„Şi a intrat iarăşi în pretoriu" (19, 9), iar întrebarea lui Pilat e, într-adevăr, o întrebare

adresata interi ori taţii, în toate sensurile cuvintului: „De unde eşti?" răsună aici cu

puterea ultimă a enigmei care e Chris-tos pe punctul de a ieşi din lumea aceasta,

întrebarea lui Pilat vrea să spună: care îţi este tainica obîrşie? Cine eşti în fond? E

întrebarea care, am văzut, 1-a însoţit neîncetat pe Iisus în traversarea istoriei şi a

mediului iudeu. Intensitatea ei maximă se găseşte probabil la 8, 53: „Cine Te crezi Tu că

eşti?" E evident că nu le putea răspunde interlocutorilor săi în mod direct. Dacă există un

lucru de care Iisus să fie complet lipsit, acela e „pretenţia de a fi". El nu este acolo pentru

el însuşi, nici pentru ceilalţi: „Daca Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu

este. Tatăl este Cel Care Mă slăveşte" (8, 54). Tatăl este întotdeauna cu El (8, 29; 16,

32). „Toate le-a dat în mîna Lui" (3, 35; cf. 5, 20; 13, 3). însă tocmai aceste afirmaţii

stîrneau descumpănirea şi mînia iudeilor în aşa mă-

62

mm- «

sură încît au făcut tot ce era de făcut pentru a se ajunge în faţa acestei clipe anume şi în

faţa semnului Crucii. Căci aceşti iudei se socoteau apropiaţi de Dumnezeu printr-o

legătură specială, privilegiată., prin alegere şi Legămînt: „Tatăl Meu este Cel Care Mă

slăveşte, despre Care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru şi nu L-aţi cunoscut, iar Eu îl

ştiu" (8, 54r-55). Iată condiţia io ani că a autenticităţii: e această cunoaştere de

Dumnezeu, care, ea singură, îţi îngăduie să vorbeşti despre el ori în numele lui. (în

lumina celei de-a patra evanghelii — o spunem de pe acum, chiar dacă tema urmează să

apară —, ne aflăm cu toţii, în această privinţă, evrei sau creştini istorici, la aceeaşi

distanţă faţă de Dumnezeu în măsura în care ne referim la el doar pentru a refuza să îl

cunoaştem în adevăr şi să îngăduim, astfel, ca el însuşi să ne pună în chestiune.)

Şi iată că aceeaşi întrebare e pusă din nou, altcumva, e adevărat, de astă dată de Pilat:

„De unde eşti? Iar Iisus nu i-a dat răspuns" (19, 9). Atitudinea poate părea ciudată de

vreme ce, mai devreme, l-am văzut răspunzînd cu toată limpezimea întrebărilor

procuratorului. Pentru ce acum Iisus tace? Ţinînd seama de tot ceea ce loan ne-a făcut să

întrevedem pînă aici, înţelegem că răspunsul lui Iisus, rostirea „originii" sale ar însemna

ieşire efectivă din această lume, în vreme ce toţi cei ce pun întrebarea, cu bună ori mai

puţin bună-credinţa.

63 aşteaptă o explicaţie precisă, în termenii lumii noastre; fie şi una care l-ar implica pe

Dumnezeu, dar care să se refere la categorii ale divinului cunoscute şi acceptate, precum, de pildă,

învăţător, profet, taumaturg... Iar Iisus tace. Fiindcă a-şi numi încă de pe acum originea ar însemna

deja ieşire din această lume. Ceea ce va avea loc curînd. Nimic surprinzător totuşi în faptul că Pilat

aude doar tăcerea şi o socoteşte un refuz de a răspunde: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că putere am

să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?" (19, IO). Admonestare previzibilă, invocînd drept

argument puterea în genere şi puterea legii pe care el o poate exercita asupra lui Iisus. Şi iată că,

de astă dată, Iisus răspunde (19, 11). Tăcerea dinainte nu era deci un refuz de a vorbi, ci limită a

cuvântului însuşi faţă de originea lui Iisus. Or, această întrebare a lui Pilat vizează un aspect care,

pentru Ioan, face parte direct din spectacolul Revelaţiei pe cale de a se desfăşura.

Puterea de care dispune Pilat e recunoscută de Iisus: „E o putere care ţi-a fost dată de sus." Ne-am

înşela totuşi dacă am lua vorbele lui drept consacrarea oricărei puteri umane, intramundane, pe

motiv că ea ar veni, implicit, de la Dumnezeu. Pentru Ioan, puterea menţionată aici este acea pu- |

tere ce îi permite lui Pilat să ordone crucificarea lui Iisus. O putere banală, poate, ori, dimpotrivă,

extraordinară. însă Iisus îi arată procuratorului că el nu e decît in-

64

strumentul ei. Natura şi rostul acestei puteri anume sînt determinate de ceea ce trebuie să i se

întîmple lui Iisus şi de „misiunea" pe care el însuşi a primit-o de sus. Pilat se poate chiar considera

neimplicat: „cel care M-a predat ţie mai mare păcat are" (19, 11). E ultimul răspuns al lui Iisus

către Pilat şi el capătă fără îndoială o mare importanţă pentru Ioan, fiindcă e, cumva, declaraţia

finală a acuzatului dinaintea tribunalului. Iar aici se face auzit cuvântul „păcat", atribuit celui care

1-a livrat pe Iisus: „cel care M-a predat ţie". Iuda nu e aşadar numit în mod direct. Să observăm, în

treacăt, faptul că, spre deosebire de sinoptici, Ioan nu apasă excesiv pe vina acestuia. El îi situ-

ează, evident, rolul şi funcţiunea, dar o face în cuvinte sobre şi, de aceea, cu atît mai grave.

„Eranoapte..." Trădarea, însăşi, a lui Iuda e cuprinsă în vasta ţesătură de in-comprehensfune şi

ostilitate faţă de Iisus ale celor pe care Ioan îi numeşte „iudeii", încă de la primele comentarii ale

evangheliei au fost remarcate sentimentele puternic negative ale lui Ioan în ce îi priveşte pe iudei.

Unii comentatori au mers pînă la a vorbi despre respingerea sistematică a poporului iudeu de către

Ioan. Alţii amintesc în ce măsură evanghelia lui a fost invocată de autorii gnostici din primele

secole în sprijinul criticii doctrinale pe care o făceau Vechiului Testament şi „cUvinităţii" iudaice

(Iehova). E totuşi puţin probabil ca această animozitate să reprezinte atitudinea

65 esenţială a Sfîntului Ioan. în versetul 19, 11, unde vorbeşte despre cel care 1-a predat pe Iisus

lui Pilat, expresia reprezintă în mod incontestabil un singular cu sens colectiv, aşa cum se spune

Israel pentru a desemna mulţimea întregului popor. Dacă am căuta o identificare mai precisă

pentru cel ce 1-a livrat pe Iisus, ne-am putea gîndi la marele preot. Nu e fără însemnătate să

notăm că, în textul lui Ioan, acelaşi cuvînt paracLidonai („a preda", „a da în mîinile") e folosit cu

referire la Iuda şi la marele preot (18, 35).

Respingerea cunoaşterii

Rămîne să ne întrebam asupra sensului acestui cuvînt aici rostit: „păcat". E limpede că pentru Ioan

— am întrevăzut-o deja — păcatul constă în a nu-1 cunoaşte pe Dumnezeu în revelaţia sa care e

Iisus. O dată ce a primit această cunoaştere, Ioan însuşi, fiu al poporului iudeu, a trecut dincolo, am

putea spune, de orice altă reprezentare a lui Dumnezeu. Discipolul pe care Iisus îl iubea a fost atît

de străluminat de noutatea transcendentă a revelaţiei lui Dumnezeu în Iisus încît nu se mai poate

socoti de aici înainte un iudeu aşa cum sînt ceilalţi. Căci între Ioan şi ei s-a aşezat acea distanţă, nu

materială, ci transmundană, dintre cunoaştere şi ignoranţă, distanţă pe care Iisus însuşi o

proclamase. Iudeii nu îi înţeleg cuvintul pentru că au drept tată nu pe Avraam, ci pe diavol, „tatăl

minciunii" şi „ucigător de oameni" (8, 44). Ei nu primesc mărturia faptelor lui Iisus pentru că nu

ascultă, în cuvintele lui, cuvintele lui Dumnezeu; ei nu sînt de la Dumnezeu, nu îl cunosc pe Tatăl

(8, 47-55; 5, 15-21;

4