andrei scrima maestru

121

Click here to load reader

Upload: demeter-andrei

Post on 15-Jan-2016

84 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

rugaciune

TRANSCRIPT

Page 1: Andrei Scrima Maestru

http://www.observatorcultural.ro/Andrei-Scrima-maestru-spiritual*articleID_27518-articles_details.html

Andrei Scrima, maestru spiritual?

Vîntul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul.Evanghelia după Ioan, 3, 8Să nu ne minţim. Există o spiritualitate a Celui Întunecat, foarte asemănătoare în arătare cu cea a Hristosului.Sandu Tudor

   S-au împlinit, la 19 august 2012, cînd ortodocşii de rit vechi celebrează Schimbarea la Faţă, 12 ani de la plecarea lui Andrei Scrima din lumea văzutelor. Cultivată cu grijă, cu trecerea timpului, taina personalităţii şi a vieţii sale sporeşte.

Andrei Scrima a realizat, pentru cîţiva dintre cei care s-au aflat în preajmă, întruparea conceptului de „maestru spiritual“. Acesta a fost şi singurul atribut pe care şi-l recunoştea deschis: subtitlul unicei cărţi publicate de el în limba română în timpul vieţii, o lucrare de legitimare şi de autosituare spirituală şi istorică, îl enunţă de la început: „Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană“. Maestrul spiritual nu se confundă cu duhovnicul ortodox, nici nu e caracteristic ortodoxiei. Instituţia maestrului spiritual a rămas vie astăzi mai ales în budismul tibetan şi în sufism, două formule spirituale pe care Andrei Scrima le cunoştea de la sursă, prin experienţă directă.

Starea de ucenicie

Maestrul, cu atît mai mult atunci cînd este mare maestru, se realizează numai în relaţia cu celălalt, cu discipolul, într-un mod particular, care presupune o atenţie vie şi încordată din partea amîndurora: maestrul nu transmite direct nici o învăţătură, dar îşi pune discipolul în situaţia de a descoperi singur şi a interioriza, liber, ceea ce ar trebui aşezat într-o tradiţie. El nu cere o deschidere, oricît de profundă şi de complex intelectuală, a tradiţiei constituite într-o serie de propoziţii fundamentale, ci o redescoperire individuală, vie, puternic emoţională a unei spiritualităţi care se autosituează într-o tradiţie.

Page 2: Andrei Scrima Maestru

Starea de ucenicie la un mare maestru este una de căutare, implicînd toate riscurile experienţelor eşuate sau negative. În cîmpul filozofiei occidentale raţionalizate, nu în acela al credinţei, apropierea se poate face cu toate formele de filozofie existenţială, de Lebensphilosophie. Dar experienţa pe care maestrul i-o prilejuieşte discipolului depăşeşte nivelul raţional, angajînd fiinţa în totalitate. Învăţătura nu se poate formula în forme raţionale şi organizate decît incomplet, parţial, deci fals. Cel care îşi asumă misiunea de a o transmite în forme inteligibile, dar distorsionate în esenţa lor, este profesorul.

Meseria socială practicată toată viaţa de Andrei Scrima a fost aceea de profesor: de teologie, de filozofie, de filozofie a religiei, de religie comparată. Capacitatea lui de a formula în cuvînt viu, o săgeată îndreptată spre centrul ţintei, o învăţătură transindividuală a fost principala sa calitate.

Experienţă eşuată

Pentru cîţiva apropiaţi a fost profesor, pentru alţii a prilejuit tipul de experienţe care ar fi trebuit să conducă spre iluminare. Eu am fost unul dintre aceştia. Cu mine, experienţa a eşuat. Semnul eşecului este chiar acestă evocare: mă folosesc de cuvinte pentru a transmite netransmisibilul şi neinteligibilul, îl voi situa într-o istorie şi într-o morală care desparte binele de rău, o istorie şi o morală pe care el le depăşise sau cel puţin sugera că le depăşise.

Evocarea mea se adresează celor care vieţuiesc, ca şi mine, în eşec: se folosesc de vorbe, se situează într-o istorie, acceptă o morală. E inutil, cred, să mai amintesc că relaţia maestru-discipol, oricît de nevrednic s-ar dovedi acesta, e unică şi irepetabilă. Acel Andrei Scrima despre care voi vorbi nu a existat decît în relaţia cu mine. Sînt convinsă că toţi cei ce i-au stat în preajmă are o imagine personală a maestrului. Altfel, nu ar fi fost vrednici să-i stea în preajmă.

Cel dintîi lucru pe care trebuie să-l spun este că nu ştiu despre cine vorbesc. Ambiguitatea vieţii, a faptelor şi a zicerilor lui Andrei Scrima a rămas pentru mine de nepătruns. Nu l-am putut înţelege (deşi eram oarecum dotată pentru aceste lucruri: comunicarea noastră nonverbală a funcţionat din prima pînă în ultima clipă a întîlnirii noastre; uneori, cred că funcţionează şi astăzi), nu-l pot explica (nu mă refer, bineînţeles, la hermeneutica textelor sale publice, pe care mi-o rezerv pentru o altă ocazie, dacă va mai exista o altă ocazie), dar îl pot descrie.

„Eşti foarte aproape“

Page 3: Andrei Scrima Maestru

La începutul relaţiei noastre, Andrei Scrima a recapitulat acele împrejurări ale vieţii sale pe care considera necesar ca eu să le aflu direct, în forma în care dorea să le ştiu. O parte dintre acestea sînt înregistrate, transcrise, dactilograma e corectată de el. Sînt acele lucruri pe care îşi dorea să le facă publice, despre care ştia că va fi nevoie, cîndva, să fie făcute publice. Nu a admis să se publice nimic în timpul vieţii. „Pas maitenant, ma chère, pas maintenat. Après.“ Nu ştiu nici astăzi dacă a interzis publicarea în timpul vieţii pentru că mărturiile conţineau fapte pe care contemporanii săi, dintre care unii mai trăiau, le puteau dezminţi imediat sau pentru că ştia (nu era prea greu de prevăzut) că va fi cîndva nevoie de propria versiune asupra unor împrejurări rămase neclare.

O altă parte din ceea ce povestea îmi era destinată numai mie. El hotăra cînd să oprească reportofonul. Pe acestea, care alcătuiau imaginea despre sine pe care el dorea el să mi-o transmită, le păstrez aşa cum le-am primit, pentru întîlnirea de dincolo. La sfîrşit, i-am spus ceea ce spun şi acum: „îmi pot explica toate deciziile tale importante, inclusiv marile rupturi, în două registre: unul sublim, altul abject“. M-a privit în ochi şi a spus: „eşti foarte aproape“. Am mai fost uneori foarte aproape, dar nu am fost niciodată în.

După plecarea lui, am căzut iremediabil în istorie. Toate descrierile ce vor urma, oricît de neobişnuite, se situează în istorie.

Energia

Andrei Scrima era încărcat cu o energie materială de un anumit tip, pe care, neştiind cum s-o denumesc, o voi numi curent electric. În momentele sale de concentrare sau de emoţie, intensitatea curentului era destul de mare. Interfera cu aparatura electrică din apropiere. Posed dovezi materiale: benzi care îşi modificau viteza de derulare cînd el apropia sau îndepărta mîna de aparat (de multe ori o făcea dinadins). O înregistrare cu reportofonul aşezat prea aproape de el era neclară, dacă el era concentrat sau emoţionat. Dacă dădeai mîna cu el în astfel de momente, senzaţia era de necontestat: erai străbătut de un curent electric slab. Am avut, de multe ori, senzaţia că mă aflu nu în apropierea unei fiinţe umane, ci a unui umanoid, un robot foarte asemănător cu omul, care funcţionează pe baza unui program. Un alien, uneori chiar un alienat. Programul se putea reconfigura sau defecta. Erau schimbările lui la faţă. 

Page 4: Andrei Scrima Maestru

Una dintre primele uimiri: recunoşteam în gesturile involuntare pe care le făcea Andrei Scrima, gesturi caracteristice, individualizante, de neconfundat, ale unor persoane bine cunoscute mie din copilărie, care fuseseră, în tinereţe, prietenii lui. O anume mişcare a mîinii, o anume modulaţie a vocii, un anume rîs le regăseam la el; nu erau asemănătoare, erau identice. Ca şi cum ar fi analizat şi descompus în elemente modalităţi de comportament şi le-ar fi integrat în circuite personale.

Acelaşi lucru şi în domeniul faptelor sau ideilor: apăreau ca fiind personale întîmplări care fuseseră, cu siguranţă, trăite înainte de alţii. Cînd mi-a povestit prima revelaţie, din copilărie, descriindu-mi şi locul în care se petrecuse, am înlemnit: cunoşteam foarte bine textul, era descrierea primei revelaţii, făcută de Voiculescu în Confesiunea unui scriitor şi medic (1935). Cu siguranţă, Voiculescu i-o povestise lui Andrei. Dar şi Andrei ştia sigur că eu cunosc textul, şi totuşi îl recita fără nici o reticenţă, într-o deplină identificare cu el.

Am fost martora unor transferuri de spiritualitate, a unor schimburi (ca să nu spun furturi) de energie de la cei mai slabi spre cel mai puternic? Andrei Scrima fusese foarte preocupat din tinereţe de acest tip de practici, care constituiseră pentru Voiculescu o mare temă literară. Mă aflam la limita magiei, mă aflam în prezenţa rezultatelor unor acte magice. Dacă cineva i-ar fi dăruit de bunăvoie o parte din energie unei astfel de fiinţe, actul ar putea fi denumit „a-şi vinde sufletul“? Cu siguranţă, şi sensul invers de circulaţie al energiei era posibil: de la cel puternic spre cel slab. Se făcea prin punerea mîinilor, prin suflu, prin luarea în posesie a spiritului celuilalt – prin inspiraţie.

Schimbări de personalitate

Andrei Scrima a suferit, de-a lungul vieţii, cîteva schimbări de personalitate. Ca şi cum ar fi murit şi ar fi renăscut un altul. Nu au fost voite de el, ci induse din exterior. La două am fost eu însămi martoră. Personalitatea cea nouă pierdea foarte multe din caracteristicile vechii personalităţi, ca şi cum s-ar fi reconfigurat pe baza unui alt soft. De asemenea, se pierdea în destul de mare măsură memoria faptelor din viaţa anterioară. Multe din „minciunile“ ce păreau sfruntate uneori, pe care le spunea Andrei Scrima, reprezentau doar acoperirea unor goluri de memorie prin întîmplări inventate.Trăia într-un spaţiu intermundan, imaginal, în care adevărurile uneia dintre lumi deveneau relative. Adesea însă mima golurile de memorie. Era imposibil de spus cînd minţea din necesitate şi cînd mima necesitatea, pentru a putea transmite ceva ce, din punctul de vedere al recipiendarului, era minciună.

Page 5: Andrei Scrima Maestru

Cel venit a doua oară în România

În 1989, suferise o operaţie pe cord deschis, executată, prin grija binefăcătoarei sale Dominique du Mesnil, la Huston, Texas. După această operaţie ar fi dorit să-şi petreacă restul vieţii în India. Fusese rechemat şi trimis în România. Ştia că aici, unde începuse, se va închide cercul. Considera că e o ispăşire pentru păcatele sale. După această operaţie, viaţa pe care o ducea nu mai era de tip strict monahal, ci semilaică. Trăia în afara mînăstirii, într-un apartament închiriat în Bucureşti, după un program pe care şi-l hotăra singur. Dar cel venit a doua oară în România nu mai era acela care plecase. Cel pe care l-am cunoscut eu nu mai era acelaşi cu acela pe care îl cunoscuse V. Voiculescu şi nici acelaşi cu, să spunem, participantul la Conciliul Vatican II. Nu numai pentru că trecuse prin experienţa Indiei secrete şi a sufismului, în perioada cea mai bună a existenţei sale. După adormirea totală din timpul operaţiei, pierduse ceva esenţial şi o ştia: pierduse unitatea interioară a fiinţei.

Lucrul este cel mai uşor de perceput în manifestările sale intelectuale: e suficient să comparăm rigoarea hermeneutică a textului tipărit în limba arabă, în 1988, după cursul din 1964-1965, în care a comentat prima parte a Evangheliei după Ioan(versiunea românească:Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, 2008), e adevărat, pe temeiul unei strălucite exegeze biblice precedente, cu cele cîteva comentarii tipărite după acel an, în limba română, în primul rînd cu analiza scrisorii lăsate de părintele Ivan Kulîghin celor care frecventau cercul Rugului Aprins, săvîrşită fără tradiţie bibliografică, prin forţe proprii: elemente de erudiţie disparată, neorganizate în sistem şi neierarhizate, forţare a suprainterpretării, cu plăcerea atît de postmodernă de a situa exegetul în centrul exegezei, care îi măgulea imensa vanitate, pe care încercase toată viaţa s-o tempereze, ca păcat capital, şi pe care o scăpa acum adesea de sub control.

După 5 ianuarie 1999

La 5 ianuarie 1999, a suferit un atac cerebral care a necesitat internarea. Atacuri uşoare mai suferise şi înainte, dar le recupera fără ajutorul medicilor. Şi acum se recupera repede, după numai o săptămînă de spitalizare. Dar Andrei Scrima din ultimele 19 luni de viaţă a fost diferit de cel ce fusese pînă atunci. Au dispărut, ca şi cum nu existaseră niciodată, toate mofturile (era neîntrecut în a face graţios mofturi), toate vanităţile şi toate răsfăţurile, toate sfidările, intelectuale sau comportamentale („Ei, şi!“ – specialitatea casei). Plus araba şi sanscrita, devenite neimportante. Dar, mai ales, au dispărut minciunile. În ultimele

Page 6: Andrei Scrima Maestru

19 luni de viaţă, Andrei Scrima nu a mai spus nici o minciună nouă, iar pe cele vechi a încercat, pe cît posibil, să le atenueze.

Spiritul şi sufletul lui se curăţau de păcate, iar comportamentul se apropia foarte mult de acela al unui călugăr tradiţional. Alt soft.

Ultima Schimbare la Faţă s-a săvîrşit între 20 iulie şi 19 august 2000 şi mă priveşte pe mine, personal. În tot timpul discipolatului meu, regula de comportare reciprocă a fost maxima severitate. Nu m-a cruţat de nimic, nu i-am cruţat nimic.

Cît am fost în preajma lui Andrei Scrima, s-a întîmplat de cîteva ori să spun sau să fac lucruri care veneau, probabil, din adîncurile subconştientului, despre care nu îndrăznesc să spun că mi-au fost „inspirate“. Gesturi care mi-au rămas inexplicabile, atunci ca şi acum. Pe 20 iulie, de Sfîntul Ilie, i-am adus în dar un obiect pe care îl descoperisem cu încîntare şi pe care îl păstram cu grijă pentru 1 decembrie, cînd credeam şi eu, ca toată lumea, că va împlini 70 de ani. (Erau 75.) Era un obiect care putea fi interpretat ca o reprezentare a propriului sine. Nu ştiu de ce, l-am luat pur şi simplu şi i l-am adus, deşi nu obişnuiam să ne facem daruri în afara unor rare ocazii speciale. L-a primit fără să se mire, fără să întrebe cu ce prilej, a fost, la rîndu-i, încîntat de el (ştiam că va fi). Din acel moment, comportamentul lui faţă de mine s-a schimbat, ca şi cum ar fi primit un semn. A dispărut orice severitate, a fost tot numai atenţie, bucurie, tandreţe. Mă răsfăţa (!), descopeream cu uimire că ştia precis ce-mi place şi ce nu. Nu m-am întrebat nici o clipă de ce. Dar o spaimă rodea în mine: ce mai poate urma după? Ne-am despărţit într-o joi seara. Sîmbătă dimineaţa, el avea să plece. Ultimele lui cuvinte au fost: „Que Dieu vous bénit/ (nu folosea subjonctivul!)!. Aşteaptă un semn de la mine“.

Cu spatele la lumină, palmele lui devin luminoase

Nu voi şti niciodată să-l situez pe Andrei Scrima: un înger, un înger căzut, Mefisto, un impostor genial, un diplomat fără egal, un intrigant din voluptate şi un mincinos inimaginabil, un organizator cum România nu cred că a mai cunoscut, o combinaţie aparent imposibilă, dar perfect funcţională, între Tartuffe şi Baronul de Charlus. Orice încercare de a-l defini în termeni cunoscuţi, limitativi mi se pare sortită eşecului. Era toate acestea împreună cu multe altele, ca şi fluxul misterios care le reunea, într-o stare de inocenţă absolută. Scena se petrece în sufrageria apartamentului său. Cum Andrei Scrima avea o sensibilitate la lumină, instinctiv se aşeza întotdeauna cu spatele la

Page 7: Andrei Scrima Maestru

lumină. El se păstra astfel oarecum în umbră, în timp ce lumina cădea pe faţa interlocutorului său. În acest fel erau distribuite locurile şi în casa lui. După ce îmi spusese ceea ce voia el să ştiu despre el, l-am rugat: „pune mîinile pe masă“. Ştia ce îi cer, ştia de ce. Şi-a aşezat cuminte mîinile pe masă, cu palmele în sus. În minutele următoare, privirea mea nu se va mai desprinde de palmele lui. I-am auzit după un timp vocea mai timidă decît credeam că poate fi vreodată: „vezi, vezi, linia inimii îmi lipseşte cu desăvîrşire“. Era adevărat, linia inimii lipsea cu desăvîrşire. În schimb, linia vieţii era, de la început pînă la sfîrşit, dublă. Era palma unei fiinţe care trăia concomitent în două lumi sau a unui impostor absolut. M-am auzit spunînd: „nu lipseşte, s-a transformat în cea de a doua linie a vieţii“. Atunci s-a întîmplat: palmele lui, aflate în umbră, au început să devină luminoase. Emitea lumină. După un timp, i-am reunit palmele, precum într-o rugăciune.

O altă scenă se petrece tot în sufrageria lui. Îmi arată toate fotografiile pe care le-a mai păstrat, de la tinereţe pîn’ la bătrîneţe. Una e splendidă: îl reprezintă din trei sferturi, un bărbat tînăr, cu o privire deschisă şi curajoasă, aţintită dincolo de marginile acestei lumi. Îi spun: „cu privirea asta trebuia să cucereşti lumea. Ai cucerit-o?“. Nu răspunde, îmi pune în faţă o fotografie în care se află în faţa Papei, cu o figură extatică. Eu: „Commediante“. Strînge fotografiile.

După ce el n-a mai fost, s-au publicat, cred, toate fotografiile rămase. Fotografia care îl înfăţişează asemenea unui Alexandru Macedon al spiritului lipseşte. Presupun că nu s-a găsit. Şi nu s-a găsit pentru că a distrus-o el, aşa cum, la un moment dat, a distrus mai multe documente (dacă n-a minţit, bineînţeles). Pe cea cu Papa a păstrat-o. Cealaltă (o avea în mai multe exemplare) dădea măsura eşecului său : ce ar fi putut fi şi ce fusese.

V. Voiculescu, Dinu Pillat, Rugul Aprins

Dintre toate întîmplările istorice în care a jucat un rol esenţial aleg una: relaţia cu Vasile Voiculescu şi cu Dinu Pillat. Nu analizez nimic, descriu. Am rămas singura persoană în viaţă care le-a fost apropiată atît lui Dinu Pillat, cît şi lui Andrei Scrima, destul de apropiată pentru a discuta cu amîndoi, la distanţă de un sfert de veac unul de celălalt, despre romanul Aşteptând ceasul de apoi. Mărturisesc pentru istorie şi pentru istoria literară. Şi pentru că sînt încredinţată că există destin.

Andrei Scrima ştia despre învinuirile pe care i le-au adus, mai mult sau mai puţin discret, participanţii la Rugul Aprins: el a fost Iuda. Nu

Page 8: Andrei Scrima Maestru

singurul, dar principalul. Preţul vînzării fusese plecarea în străinătate, în condiţii absolut inexplicabile, pe care el le considera miraculoase, după ce fusese refuzat de două ori.

La revenirea în România a evitat, pe cît posibil, să întîlnească oamenii pe care îi cunoscuse în prima tinereţe. Nu a discutat deschis despre acest subiect, din cîte ştiu eu, decît cu unul: cu Dragoş Morărescu. (Dragoş Morărescu e autorul singurului portret al lui Andrei Scrima. Portretul se mai afla, la moartea pictorului, în posesia familiei acestuia.) A negat orice învinuire. Puţin a lipsit să nu-l pocnească pe Dragoş, la propriu (cu vorba o făcea cu oricine). Era capabil, dezvolta uneori o forţă de neînchipuit. Sandu Tudor, părintele spiritual al lui Andrei Scrima, V. Voiculescu, cel care l-a iubit cel mai profund în această lume, Dinu Pillat, cel care, în 1956, şi-a pus soarta în mîna lui – toţi trei au murit încredinţaţi că el i-a vîndut. Sandu Tudor i-a spus-o în închisoare unui tovarăş de celulă. Care, turnător fiind, a raportat: „părerea lui este că motivele arestării sale s-ar putea datora şi următoarelor fapte: El are un «ucenic» al său (cum îl numeşte fără să-i spună numele) care este plecat la Paris. Acesta a început să publice în presa franceză nişte articole în care vorbeşte şi despre el. Felul în care îl prezintă este adevărat că ar însemna pentru el, în aceste momente, un oarecare pericol“ (apud George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, 2005, p. 415).

Faptele: sosit la Paris, Andrei Scrima îi acordă lui Olivier Clément un interviu, în care vorbeşte despre credinţa care supravieţuieşte în România comunistă, refugiată în „biserica subterană“. Sintagma „biserica subterană“ este interpretată la Bucureşti drept „biserică subversivă“, constituind pretextul, de mult aşteptat de autorităţi, pentru a declanşa represiunea împotriva oamenilor bisericii. Oamenii bisericii, care ştiau şi ei care erau înţelegerile de comunicare alegorică pe care le aveau cu Scrima – tipul de comunicare caracteristic religioasă: sub aparenţa unor cuvinte dinainte stabilite, semnificaţia e alta – au interpretat sintagma ca semnal convenit de autor cu autorităţile pentru a raporta îndeplinirea misiunii.

V. Voiculescu, pe patul de moarte, i-a spus fiicei sale Gabriela că l-a iertat pe Andrei. „Era prea tînăr.“ La revenirea lui Andrei Scrima, Gabriela a vorbit de vreo două ori cu el la telefon, stabilind o întîlnire, pe care el a tot amînat-o. Nu a mai apucat să-i spună că doctorul îl iertase. Dinu Pillat, ca şi Sandu Tudor, nu pronunţa numele lui Andrei Scrima,

Page 9: Andrei Scrima Maestru

aşa cum nu pronunţa numele diavolului. Despre Voiculescu, alături de care se aflase din copilărie pînă la arestare şi pe care îl numea „părintele meu spiritual“, discutam destul de des, dar într-un mod aparent neobişnuit: nu el, care ştia atîtea, îmi povestea mie despre doctor, ci eu, care nu-l cunoscusem, îi prezentam ipoteze de interpretare a operei şi scenarii biografice. Dacă la sfîrşit Dinu spunea: „cum ţi-ai dat seama?“, era bine. Dacă tăcea, mă mai gîndeam. Din scenariul biografic al Sonetelor îmi lipsea personajul principal. I-am spus-o de mai multe ori, Dinu mă privea şi tăcea. După zeci de ani, cînd l-am văzut pe Andrei Scrima intrînd pe uşă, exact aşa cum îl descrisese Voiculescu, „zbucnind“, am ştiut din prima fracţiune de secundă că el era. Iar el a ştiut că ştiu, înainte ca vreunul dintre noi să aibă o identitate socială pentru celălalt. Probabil că m-a ţinut pe lîngă el şi pentru a mă controla şi a-şi construi o apărare.

Aşteptând ceasul de apoi – o ipoteză

Aşteptând ceasul de apoi a fost romanul pe care Dinu Pillat îl socotise multă vreme cea mai bună creaţie literară a sa, cea care îl reprezenta nu numai pe el însuşi, ci şi modul de a fi în lume al propriei sale generaţii. În epoca lungilor noastre discuţii, între 1967 şi 1975, îl privea cu o detaşare rece, estetică şi existenţială, cu neiubire. Fusese instrumentul prin care răul intrase brutal şi masiv nu numai lumea lui Dinu, ci şi în lumea celor pe care îi iubea, iar el nu s-a iertat niciodată pentru asta.

Dinu Pillat, conştiinţă de o complexitate dostoievskiană, i-a iertat pe toţi cei care îi făcuseră rău în viaţă. Numai pe sine nu s-a iertat: pentru că le făcuse să sufere pe cele trei femei pe care le iubea în mod absolut şi care îl iubeau absolut – mama, soţia, fiica. Orice argumentare era zadarnică, Nicu Steinhardt desfăşurase cîndva toate argumentele logice şi teologice pe care le putuse afla mintea lui de jurist hiperinteligent şi ultraînvăţat, trăitor adînc al ortodoxiei; a sfîrşit prin a-i acorda iertarea duhovnicească. „Am dat romanul cuiva care pleca din ţară, avea un geamantan cu fund dublu. Dar nu l-a dus.“ Mi-a spus-o mie, o ştia foarte precis şi Neli Pillat. Dinu mi-a spus-o prin 1970, repetînd întocmai faptele din primele declaraţii date Securităţii, atunci cînd fusese arestat. (Toate declaraţiile apud Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989, ediţia a III-a, Editura Humanitas, 2009. Tot acolo, toate amintirile Corneliei Pillat în legătură cu aceasta: tot timpul se îndoieşte de realitatea pe care ceilalţi i-o livrează, dar nu formulează niciodată o învinuire limpede. Cînd, după anul 2000, am vorbit cu ea despre perioada aceea, mi-a spus fără ezitare: la Scrima a fost romanul.)

Page 10: Andrei Scrima Maestru

 Faptele: într-o primă etapă, Dinu Pillat declară în anchetă că romanul pentru care fusese arestat a fost dactilografiat numai în două exemplare, unul aflat la el, altul la Andrei Scrima, plecat din ţară. O făcea pentru a nu lăsa să cadă vreo învinuire asupra Corneliei Ştefănescu, colegă de institut, la care se găsea o copie a romanului, împreună cu alte lucrări ale lui Dinu. Cînd Cornelia este descoperită şi arestată, confiscîndu-se şi copia romanului ce se găsea la ea, Dinu îşi păstrează declaraţia că au existat numai două copii, una la el, una la Cornelia Ştefănescu, retractînd faptul că i-ar fi dat una şi lui Andrei Scrima şi scoţîndu-l pe acesta de sub bănuiala că ar fi complotat, în anii ’50, împotriva regimului comunist. Întrebat de Stelian Tănase, în anii ’90, despre aceste lucruri, Andrei Scrima declară că implicarea lui era un mod de apărare la care recursese Dinu, prin neadevăr, un mod de a învinui pe cineva care oricum scăpase de sub jurisdicţia comunistă. După descoperirea şi publicarea romanului, varianta celor două copii este admisă de toată lumea. (La lansare, la care a participat toată floarea editorială humanistă, de la director la răspîndac, nici unul nu-l cunoscuse pe Dinu Pillat, dar toţi ştiau precis cum se petrecuseră lucrurile. De la ştiutori, ideea a fost preluată de propagandă, apoi admisă de public.)

De toată lumea, în afară de mine. I-am cunoscut pe amîndoi, ştiu bine, dintre ei doi cine minţea cum respira, şi citesc altfel faptele: după confiscarea copiei aflate la Cornelia, Securitatea se vede pusă în mod uluitor în faţa unei situaţii care îi permite să-l scoată pe Scrima de sub orice bănuială. Anchetatorii păstrează declaraţia, falsă, asupra celor două copii şi cer o nouă declaraţie, care să nege că Scrima ar fi primit cea de a doua copie. Am citit şi documentele procesului Rugului Aprins: şi acolo, de cîte ori e amintit numele lui Andrei Scrima, anchetatorii nu insistă niciodată, trec repede peste. Numai pentru că era cineva care le scăpase? Ipoteza mea: abia în momentul cînd i se impune, probabil sub tortură, să revină şi să dea o nouă declaraţie, cum că a minţit spunînd că i-a încredinţat manuscrisul lui Scrima, Dinu înţelege în cine a avut încredere, înţelege că manuscrisul lui nu va ajunge niciodată la Paris pentru că ajunsese, din momentul plecării lui Scrima, la Securitate. Dă declaraţia care i se ceruse, semn de deznădejde personală şi un semn că şi-a iertat vînzătorul, aşa cum, la ieşirea din închisoare, îl va ierta pe anchetatorul care îl torturase pentru această declaraţie. Acest anchetator se va sinucide la două zile după ce primeşte iertarea. Rămîn întrebările: de ce şi pentru cine trebuia păstrat Andrei Scrima dincolo de orice bănuială? Atunci şi acum.

Page 11: Andrei Scrima Maestru

Amintiri personale

1997-1998. Îi povestesc lui Andrei Scrima o vizită făcută la Moscova, în decembrie 1987. (Nu cunoştea de visu spaţiul slav.) În ziua de Crăciun (ruşii erau în perioada de tranziţie, cînd introduceau sărbătorile după calendarul gregorian, dar le păstrau şi pe cele tradiţionale), mă duc la Zagorsk, în inima ortodoxiei slave. Catedrala imperială, pe cel puţin două niveluri: la suprafaţă, un sobor de preoţi în veşminte de mare sărbătoare ţin slujba pentru cîteva bătrîne, cîţiva cerşetori-pelerini (instituţia pelerinului s-a păstrat în spaţiul rusesc) şi o mulţime impresionantă de tineri bărbaţi, care ascultă în poziţie de drepţi, şi nu-şi fac niciodată cruce, iar cînd cădelniţează preotul prin biserică fac toţi stînga-mprejur şi alcătuiesc un coridor uman de mare siguranţă pentru sfinţia sa. Dedesubt: un cor de teologi – corurile ruseşti de bărbaţi, fără asemănare – cîntă imnuri de slavă. „Biserica ruşilor, îi spun, se păstrează în criptă, e subterană“. La auzul cuvîntului „subterană“, Andrei Scrima se albeşte la faţă, închide ochii şi începe a rosti, bolborosit, cu o repeziciune incredibilă, o rugăciune. Se roagă timp de cîteva minute, îşi revine pe măsură ce se roagă. Nu voi şti niciodată în ce limbă s-a rugat. Nu era o limbă romanică, nici germanică, nici slavă, nici greacă, nici latină, nici arabă. O limbă complet necunoscută. Nu l-am văzut niciodată pe Andrei Scrima făcîndu-şi cruce. (Oare l-a văzut cineva?) Dar l-am văzut rugîndu-se, pentru biserica subterană, într-un idiom de neînţeles pentru mine.

Discutăm despre Rugul Aprins. Îi imput că, logician, a falsificat cu bună-ştiinţă istoria: a extins atributele perioadei 1943 – 1947 asupra întregii epoci, pînă în 1958. „Ei, şi?“ La un moment dat, eu: „ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ El: „nu mi l-a dat. Nu mi l-a dat! Nu mi l-a dat!!!“. Tac şi îl privesc lung. Trec cîteva luni, poate un an. „Ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ „Nu avea mare valoare!“ Tac şi îl privesc lung.

După ianuarie 1999. „Ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ Tace şi pleacă privirea. Mă ridic de pe scaun, mă îndrept spre uşă, hotărîtă să o închid pentru totdeauna în urma mea. Nu ajung la uşă. Mă înşfacă şi mă aduce aproape pe sus înapoi. Mă ţintuieşte de scaun şi urlă desfigurat: „zîmbeşte! Zîmbeşte! Zîmbeşte!“. În cele din urmă, zîmbesc. Se linişteşte ca prin farmec şi rosteşte cu voce albă, stinsă: „sunt iresponsabil“. Tac. După cîteva minute, cu o voce normală: „se va găsi“.

Cele două copii, aflate la Dinu Pillat şi la Cornelia Ştefănescu, au fost, după relatările Securităţii, distruse. Mă întreb: copia care s-a găsit care este? Poate cea încredinţată lui Andrei Scrima, care, în cele din urmă, a dus-o la destinaţie.

Page 12: Andrei Scrima Maestru

 

Fotografie preluata din André Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii. „Jurnal“ de Conciliu, Editura Anastasia, 2004

Recomanda articolul prin:             Etichete:  Andrei ScrimaComentarii utilizatori

O revelatie: ROXANA SORESCUMihnea Moroianu - Sambata, 8 Septembrie 2012, 10:39

Roxana Sorescu este o autoare pe care o credeam solid ancorata in universul etans al ezoterismului autohton, radiind o inepuizabila autosatisfactie sub zodia constelatiei fatidice Vasile Lovinescu - René Guénon. 

Cu atat mai surprins am fost, citind aceasta evocare, sa descopar, pe langa evidenta scintilatie a stilului, si capacitatea de indoiala (adica de gandire!)... Iar referirile, fie si tangentiale, la Voiculescu si Dinu Pillat sunt incredibil de vii si de adevarate...

In aceste conditii, faptul ca n-am ajuns sa aflu in ce a constat si care au fost cauzele reale ale esecului experientzeiinitiatice care a legat-o de figura (imposibil de descifrat din descrierile pur apologetice apartinand altor "ucenici" sau pretinsi prieteni) a lui Andrei Scrima - aproape ca nici nu mai conteaza...

PS Evident ca voi incerca sa citesc cat mai multe din scrierile acestei scriitoare ignorate de marele public fiindca, la fel ca foarte putzini (momentan imi vine in minte doar numele lui Radu Mares) nu a cautat si nu cauta cu nimic succesul facil si lumina inselatoare a publicitatii efemere!

Cu adevarat, o revelatie: Roxana SorescuLavinia Barlogeanu - Duminica, 9 Septembrie 2012, 11:10

« nu-l pot intelege, nu-l pot explica »… dar fascinatia s-a pastrat si se transmite, prin acest articol, ca un fel de mostenire sacra, pe mai departe. Oare nu ea este cea mai importanta ? Ambiguitatea si intensitatea sentimentului provocat de o fiinta ce depaseste prin extensie (de la sublim la abject) zona familiarului este un element de gratie pe care putini oameni au sansa de a-l trai. Spun sansa, deoarece exista aici o protomaterie care lucreaza in sine si pentru sine, poate tocmai in sensul depasirii acelui ”foarte aproape” si al patrunderii

Page 13: Andrei Scrima Maestru

”IN”. In orice caz, personalitatea – fiinta greu de numit - pe care incercati sa o descrieti , isi pastreaza nealterata capacitatea de a fascina datorita maiestriei cuvintului dumneavoastra. Si-apoi, ce mai conteaza ce era EL?, ”un inger, un inger cazut, Mefisto, un impostor genial...”, daca mainile lui devenisera un corp cu lumina proprie? Iubesc aceasta amintire pretioasa a dumneavoastra ca si cum ar fi a mea. Faptul ca un conflict de natura etica va tulbura mult, nu cred ca face din experienta intilnirii unei fiinte atit de speciale, un esec. Poate e doar o etapa a unei relatii ce inca se construieste.Ma gindesc ca tocmai citatul din Sandu Tudor ne propune o solutie a calmarii conflictului etic: spiritualitatea Celui Intunecat este asemanatoare cu aceea a Hristosului, as continua spunind, pentru ca este chiar Umbra Lui. Maestrul dumneavoastra si-a integrat Umbra (”Nu mi l-a dat"... "Nu avea mare valoare"..., "Sint iresponsabil”), poate si datorita dumneavoastra, discipolului, caruia ii spune calm ”se va gasi!” Si s-a gasit (romanul lui Dinu Pillat s-a publicat,) fagaduinta s-a implinit. In aceasta logica, esecul se reconfigureaza intr-o imensa implinire...

ANDREI eS CRIMAPetre Grigorescu - Duminica, 9 Septembrie 2012, 18:28

ÎNTRE ISPĂŞIRE, IERTARE, ADEVĂR şi PEDEAPSĂ

("calmarea conflictului etic" ?!? )

În magica magie a cacialmalelor româneşti perpetuate cu nonşalanţă de către intelectualii noştri de serviciu propovăduitori ai legilor bunului-simţ şi pupăturilor apăsat profunde cu schepsis nu doar în piaţa endependeţei, RE-Descoperim iată, cu text-demersul SALUTAR al Roxanei Sorescu una dintre cele mai importante, Esenţiale, aş zice, Primordiale probleme a societăţii româneşti de azi ( din 1990 încoace )Reaşezarea Adevărului, recunoaşterii Valorilor şi Crimelor, Trădătorilor şi Laşilor, ispăşirea, iertarea şi RE-Aşezare ESENŢELOR pe baze curate şi sănătoase . Fără de care, NIMIC nu se va putea în-Făptui în România !De cînd, şi de ce, ETIC-ul ar trebui să fie sau să aibe un conflict ?Credeam că lucrurile sînt clare.A ! Cei care intră în conflict cu ETIC-ul ! Asta DA ! Chiar dacă Spiritual ar putea produce Orbiri colosale, ei ar putea fi, mai mult decît subtil, ŞI, Forţe-ale RĂU-lui.Şansa de-a întîlni o forţă sprituală deosebită se poate transforma în Dezastru dacă aceasta este de partea, trimisul RĂU-lui, DIAVOL-ului.Totul depinde de puterea fiecăruia de a simţi şi discerne, unde, şi de unde, forţele malefice pot OTRĂVI, fermecătoare, Distrugînd totul.

Page 14: Andrei Scrima Maestru

Bucuria de a descoperi că mai există oameni, care deşi împresuraţi de aura unor personalităţi remarcabile reuşesc să scoată la Lumină-Adevărul, oferindu-ni-L şi nouă, cu darnică modestie, linişte şi pace.

mda, am petrecutnea marin - Luni, 10 Septembrie 2012, 14:32

minute bune pen' a ceti acest articol. 

Pana la urma, ramane o ntrebare-n-asha? Adicatelea, da' di she trebea pus acel semn d-al intrebarii *pan' titlu?*

Ca, iaca, m-antreb &io, asha...

Iata &parerea mea: ca daca *nu ai da scris da bine* despre X, pan *public*, nu o face!

Nu cunosc personajul (fie el iertat &pan' veshnicele plaiuri ale vanatorii). Io - da' mi-s doar io! , daca ashi avea o rubrica cum avetz' Dvs. p-acilea, ashi folosi-o, sa shtitzi, pentru a chiar ridica-n slavi pa oamenii care m-au facut *om*. Shi, sa o bine *shtitzi*: c-o *chiar fac*, c-am o "rubricutza", p-altundeva, pan care scriu "mai numa' eu"-ca, ailaltzi nu par a fi avut pa langa danshii inshi dintr-ashtia...

Shi, vpo scriu *chiar p-a dreapta*: ca *numa' cand* ai facut *gresheli* &*numa' cand* le *interiorizezi* &numa' cand itzi torni cenusha pan' cap (pan' *public*) incepi sa "intri" pan' randu' lumii.

Mda, e *doar parerea mea*: cum ca facem *cu totzii porcarii*; mda: mai mari, au mai mici. Dar, sunt *porcarii* de care-ar trebui sa ne fie rushine *pana-n mormant*. 

Ar trebui sa videm, uitandune-n oglinda, *cum ne creshte ratu'!* Shi, sa *nu* ne simtzim bine...

Numa' fain,

Nea MarinPlonjeul retroM. Constantin - Marti, 11 Septembrie 2012, 09:03

Atunci cand aduceti in lumina trecutul, presupus sulfuros, al unui om (totusi) ce incercati sa spunti?Stim noi acum cu adevarat mai mult despre acel om prin cele amintite? Punem cumva la indoiala natura cazuta a umanitatii crestine?Un examen minimal ne tranteste rapid in fata propriile scaderi si ne taie elanul spre metafizicile aerate.

Page 15: Andrei Scrima Maestru

Dincolo de pacatele omului Scrima sa nu uitam de atmosfera intretesuta in si in jurul Rugului Aprins. Doctrina coincidentei contrariilor ca factor explicativ al trecutului, prezentului si viitorului atat pentru individ cat si pentru lumea din jurul sau -cu exponentul cultural si institutional explicit numit Anton Dumitriu- a creat premisa continuitatii unor griuri fertile asumate programatic (cum se spunea pe vremuri) de o parte a elitei intelectuale din Romania.Asa se face ca, prin scolile din tara, abilitatile de buna convietuire sunt antrenate de studiul permisiv mai degraba al dilemei decat al chirurgiei maniheiste; pana la urma, pentru cine nu este in conditia sfinteniei, fiecare zi chiar este o noua zi. Ori intrun fel traiesti cand fiecare zi nu este altceva decat aceeiasi si aceeiasi reiterare a gandului definitiv si altele sunt instrumentele cu care construiesti zi de zi un drum. Chiar daca nu stii incotro duce.Cred, prin urmare, ca daca amintirea aduce la lumina o deceptie personala a autoarei, atunci nu face altceva decat sa exprime o nostalgie dupa orizonturile pure dar rarefiate pana la lipsa respiratiei ale divinitatii.Inexplicabil este insa ca, de ceva vreme Domnul nu mai vorbeste.

de MenilRefuznik - Joi, 13 Septembrie 2012, 20:12

deci : de Menil si nu du Menil , este important .

https://aleximreh.wordpress.com/2010/12/30/andrei-scrima-un-ecumenist-ortodox-cu-deschidere-spre-spiritualitatea-hindusa-si-musulmana/

Vîntul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul.Evanghelia după Ioan, 3, 8Să nu ne minţim. Există o spiritualitate a Celui Întunecat, foarte asemănătoare în arătare cu cea a Hristosului.Sandu Tudor

   S-au împlinit, la 19 august 2012, cînd ortodocşii de rit vechi celebrează Schimbarea la Faţă, 12 ani de la plecarea lui Andrei Scrima din lumea văzutelor. Cultivată cu grijă, cu trecerea timpului, taina personalităţii şi a vieţii sale sporeşte.

Page 16: Andrei Scrima Maestru

Andrei Scrima a realizat, pentru cîţiva dintre cei care s-au aflat în preajmă, întruparea conceptului de „maestru spiritual“. Acesta a fost şi singurul atribut pe care şi-l recunoştea deschis: subtitlul unicei cărţi publicate de el în limba română în timpul vieţii, o lucrare de legitimare şi de autosituare spirituală şi istorică, îl enunţă de la început: „Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană“. Maestrul spiritual nu se confundă cu duhovnicul ortodox, nici nu e caracteristic ortodoxiei. Instituţia maestrului spiritual a rămas vie astăzi mai ales în budismul tibetan şi în sufism, două formule spirituale pe care Andrei Scrima le cunoştea de la sursă, prin experienţă directă.

Starea de ucenicie

Maestrul, cu atît mai mult atunci cînd este mare maestru, se realizează numai în relaţia cu celălalt, cu discipolul, într-un mod particular, care presupune o atenţie vie şi încordată din partea amîndurora: maestrul nu transmite direct nici o învăţătură, dar îşi pune discipolul în situaţia de a descoperi singur şi a interioriza, liber, ceea ce ar trebui aşezat într-o tradiţie. El nu cere o deschidere, oricît de profundă şi de complex intelectuală, a tradiţiei constituite într-o serie de propoziţii fundamentale, ci o redescoperire individuală, vie, puternic emoţională a unei spiritualităţi care se autosituează într-o tradiţie.

Starea de ucenicie la un mare maestru este una de căutare, implicînd toate riscurile experienţelor eşuate sau negative. În cîmpul filozofiei occidentale raţionalizate, nu în acela al credinţei, apropierea se poate face cu toate formele de filozofie existenţială, de Lebensphilosophie. Dar experienţa pe care maestrul i-o prilejuieşte discipolului depăşeşte nivelul raţional, angajînd fiinţa în totalitate. Învăţătura nu se poate formula în forme raţionale şi organizate decît incomplet, parţial, deci fals. Cel care îşi asumă misiunea de a o transmite în forme inteligibile, dar distorsionate în esenţa lor, este profesorul.

Meseria socială practicată toată viaţa de Andrei Scrima a fost aceea de profesor: de teologie, de filozofie, de filozofie a religiei, de religie comparată. Capacitatea lui de a formula în cuvînt viu, o săgeată îndreptată spre centrul ţintei, o învăţătură transindividuală a fost principala sa calitate.

Experienţă eşuată

Pentru cîţiva apropiaţi a fost profesor, pentru alţii a prilejuit tipul de experienţe care ar fi trebuit să conducă spre iluminare. Eu am fost unul dintre aceştia. Cu mine, experienţa a eşuat. Semnul eşecului este chiar

Page 17: Andrei Scrima Maestru

acestă evocare: mă folosesc de cuvinte pentru a transmite netransmisibilul şi neinteligibilul, îl voi situa într-o istorie şi într-o morală care desparte binele de rău, o istorie şi o morală pe care el le depăşise sau cel puţin sugera că le depăşise.

Evocarea mea se adresează celor care vieţuiesc, ca şi mine, în eşec: se folosesc de vorbe, se situează într-o istorie, acceptă o morală. E inutil, cred, să mai amintesc că relaţia maestru-discipol, oricît de nevrednic s-ar dovedi acesta, e unică şi irepetabilă. Acel Andrei Scrima despre care voi vorbi nu a existat decît în relaţia cu mine. Sînt convinsă că toţi cei ce i-au stat în preajmă are o imagine personală a maestrului. Altfel, nu ar fi fost vrednici să-i stea în preajmă.

Cel dintîi lucru pe care trebuie să-l spun este că nu ştiu despre cine vorbesc. Ambiguitatea vieţii, a faptelor şi a zicerilor lui Andrei Scrima a rămas pentru mine de nepătruns. Nu l-am putut înţelege (deşi eram oarecum dotată pentru aceste lucruri: comunicarea noastră nonverbală a funcţionat din prima pînă în ultima clipă a întîlnirii noastre; uneori, cred că funcţionează şi astăzi), nu-l pot explica (nu mă refer, bineînţeles, la hermeneutica textelor sale publice, pe care mi-o rezerv pentru o altă ocazie, dacă va mai exista o altă ocazie), dar îl pot descrie.

„Eşti foarte aproape“

La începutul relaţiei noastre, Andrei Scrima a recapitulat acele împrejurări ale vieţii sale pe care considera necesar ca eu să le aflu direct, în forma în care dorea să le ştiu. O parte dintre acestea sînt înregistrate, transcrise, dactilograma e corectată de el. Sînt acele lucruri pe care îşi dorea să le facă publice, despre care ştia că va fi nevoie, cîndva, să fie făcute publice. Nu a admis să se publice nimic în timpul vieţii. „Pas maitenant, ma chère, pas maintenat. Après.“ Nu ştiu nici astăzi dacă a interzis publicarea în timpul vieţii pentru că mărturiile conţineau fapte pe care contemporanii săi, dintre care unii mai trăiau, le puteau dezminţi imediat sau pentru că ştia (nu era prea greu de prevăzut) că va fi cîndva nevoie de propria versiune asupra unor împrejurări rămase neclare.

O altă parte din ceea ce povestea îmi era destinată numai mie. El hotăra cînd să oprească reportofonul. Pe acestea, care alcătuiau imaginea despre sine pe care el dorea el să mi-o transmită, le păstrez aşa cum le-am primit, pentru întîlnirea de dincolo. La sfîrşit, i-am spus ceea ce spun şi acum: „îmi pot explica toate deciziile tale importante, inclusiv marile rupturi, în două registre: unul sublim, altul abject“. M-a privit în ochi şi a spus: „eşti foarte aproape“. Am mai fost uneori foarte aproape, dar nu am fost niciodată în.

Page 18: Andrei Scrima Maestru

După plecarea lui, am căzut iremediabil în istorie. Toate descrierile ce vor urma, oricît de neobişnuite, se situează în istorie.

Energia

Andrei Scrima era încărcat cu o energie materială de un anumit tip, pe care, neştiind cum s-o denumesc, o voi numi curent electric. În momentele sale de concentrare sau de emoţie, intensitatea curentului era destul de mare. Interfera cu aparatura electrică din apropiere. Posed dovezi materiale: benzi care îşi modificau viteza de derulare cînd el apropia sau îndepărta mîna de aparat (de multe ori o făcea dinadins). O înregistrare cu reportofonul aşezat prea aproape de el era neclară, dacă el era concentrat sau emoţionat. Dacă dădeai mîna cu el în astfel de momente, senzaţia era de necontestat: erai străbătut de un curent electric slab. Am avut, de multe ori, senzaţia că mă aflu nu în apropierea unei fiinţe umane, ci a unui umanoid, un robot foarte asemănător cu omul, care funcţionează pe baza unui program. Un alien, uneori chiar un alienat. Programul se putea reconfigura sau defecta. Erau schimbările lui la faţă. Una dintre primele uimiri: recunoşteam în gesturile involuntare pe care le făcea Andrei Scrima, gesturi caracteristice, individualizante, de neconfundat, ale unor persoane bine cunoscute mie din copilărie, care fuseseră, în tinereţe, prietenii lui. O anume mişcare a mîinii, o anume modulaţie a vocii, un anume rîs le regăseam la el; nu erau asemănătoare, erau identice. Ca şi cum ar fi analizat şi descompus în elemente modalităţi de comportament şi le-ar fi integrat în circuite personale.

Acelaşi lucru şi în domeniul faptelor sau ideilor: apăreau ca fiind personale întîmplări care fuseseră, cu siguranţă, trăite înainte de alţii. Cînd mi-a povestit prima revelaţie, din copilărie, descriindu-mi şi locul în care se petrecuse, am înlemnit: cunoşteam foarte bine textul, era descrierea primei revelaţii, făcută de Voiculescu în Confesiunea unui scriitor şi medic (1935). Cu siguranţă, Voiculescu i-o povestise lui Andrei. Dar şi Andrei ştia sigur că eu cunosc textul, şi totuşi îl recita fără nici o reticenţă, într-o deplină identificare cu el.

Am fost martora unor transferuri de spiritualitate, a unor schimburi (ca să nu spun furturi) de energie de la cei mai slabi spre cel mai puternic? Andrei Scrima fusese foarte preocupat din tinereţe de acest tip de practici, care constituiseră pentru Voiculescu o mare temă literară. Mă aflam la limita magiei, mă aflam în prezenţa rezultatelor unor acte magice. Dacă

Page 19: Andrei Scrima Maestru

cineva i-ar fi dăruit de bunăvoie o parte din energie unei astfel de fiinţe, actul ar putea fi denumit „a-şi vinde sufletul“? Cu siguranţă, şi sensul invers de circulaţie al energiei era posibil: de la cel puternic spre cel slab. Se făcea prin punerea mîinilor, prin suflu, prin luarea în posesie a spiritului celuilalt – prin inspiraţie.

Schimbări de personalitate

Andrei Scrima a suferit, de-a lungul vieţii, cîteva schimbări de personalitate. Ca şi cum ar fi murit şi ar fi renăscut un altul. Nu au fost voite de el, ci induse din exterior. La două am fost eu însămi martoră. Personalitatea cea nouă pierdea foarte multe din caracteristicile vechii personalităţi, ca şi cum s-ar fi reconfigurat pe baza unui alt soft. De asemenea, se pierdea în destul de mare măsură memoria faptelor din viaţa anterioară. Multe din „minciunile“ ce păreau sfruntate uneori, pe care le spunea Andrei Scrima, reprezentau doar acoperirea unor goluri de memorie prin întîmplări inventate.Trăia într-un spaţiu intermundan, imaginal, în care adevărurile uneia dintre lumi deveneau relative. Adesea însă mima golurile de memorie. Era imposibil de spus cînd minţea din necesitate şi cînd mima necesitatea, pentru a putea transmite ceva ce, din punctul de vedere al recipiendarului, era minciună.

Cel venit a doua oară în România

În 1989, suferise o operaţie pe cord deschis, executată, prin grija binefăcătoarei sale Dominique du Mesnil, la Huston, Texas. După această operaţie ar fi dorit să-şi petreacă restul vieţii în India. Fusese rechemat şi trimis în România. Ştia că aici, unde începuse, se va închide cercul. Considera că e o ispăşire pentru păcatele sale. După această operaţie, viaţa pe care o ducea nu mai era de tip strict monahal, ci semilaică. Trăia în afara mînăstirii, într-un apartament închiriat în Bucureşti, după un program pe care şi-l hotăra singur. Dar cel venit a doua oară în România nu mai era acela care plecase. Cel pe care l-am cunoscut eu nu mai era acelaşi cu acela pe care îl cunoscuse V. Voiculescu şi nici acelaşi cu, să spunem, participantul la Conciliul Vatican II. Nu numai pentru că trecuse prin experienţa Indiei secrete şi a sufismului, în perioada cea mai bună a existenţei sale. După adormirea totală din timpul operaţiei, pierduse ceva esenţial şi o ştia: pierduse unitatea interioară a fiinţei.

Lucrul este cel mai uşor de perceput în manifestările sale intelectuale: e suficient să comparăm rigoarea hermeneutică a textului tipărit în limba arabă, în 1988, după cursul din 1964-1965, în care a comentat prima parte a Evangheliei după Ioan(versiunea românească:Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, 2008), e adevărat, pe temeiul

Page 20: Andrei Scrima Maestru

unei strălucite exegeze biblice precedente, cu cele cîteva comentarii tipărite după acel an, în limba română, în primul rînd cu analiza scrisorii lăsate de părintele Ivan Kulîghin celor care frecventau cercul Rugului Aprins, săvîrşită fără tradiţie bibliografică, prin forţe proprii: elemente de erudiţie disparată, neorganizate în sistem şi neierarhizate, forţare a suprainterpretării, cu plăcerea atît de postmodernă de a situa exegetul în centrul exegezei, care îi măgulea imensa vanitate, pe care încercase toată viaţa s-o tempereze, ca păcat capital, şi pe care o scăpa acum adesea de sub control.

După 5 ianuarie 1999

La 5 ianuarie 1999, a suferit un atac cerebral care a necesitat internarea. Atacuri uşoare mai suferise şi înainte, dar le recupera fără ajutorul medicilor. Şi acum se recupera repede, după numai o săptămînă de spitalizare. Dar Andrei Scrima din ultimele 19 luni de viaţă a fost diferit de cel ce fusese pînă atunci. Au dispărut, ca şi cum nu existaseră niciodată, toate mofturile (era neîntrecut în a face graţios mofturi), toate vanităţile şi toate răsfăţurile, toate sfidările, intelectuale sau comportamentale („Ei, şi!“ – specialitatea casei). Plus araba şi sanscrita, devenite neimportante. Dar, mai ales, au dispărut minciunile. În ultimele 19 luni de viaţă, Andrei Scrima nu a mai spus nici o minciună nouă, iar pe cele vechi a încercat, pe cît posibil, să le atenueze.

Spiritul şi sufletul lui se curăţau de păcate, iar comportamentul se apropia foarte mult de acela al unui călugăr tradiţional. Alt soft.

Ultima Schimbare la Faţă s-a săvîrşit între 20 iulie şi 19 august 2000 şi mă priveşte pe mine, personal. În tot timpul discipolatului meu, regula de comportare reciprocă a fost maxima severitate. Nu m-a cruţat de nimic, nu i-am cruţat nimic.

Cît am fost în preajma lui Andrei Scrima, s-a întîmplat de cîteva ori să spun sau să fac lucruri care veneau, probabil, din adîncurile subconştientului, despre care nu îndrăznesc să spun că mi-au fost „inspirate“. Gesturi care mi-au rămas inexplicabile, atunci ca şi acum. Pe 20 iulie, de Sfîntul Ilie, i-am adus în dar un obiect pe care îl descoperisem cu încîntare şi pe care îl păstram cu grijă pentru 1 decembrie, cînd credeam şi eu, ca toată lumea, că va împlini 70 de ani. (Erau 75.) Era un obiect care putea fi interpretat ca o reprezentare a propriului sine. Nu ştiu de ce, l-am luat pur şi simplu şi i l-am adus, deşi nu obişnuiam să ne facem daruri în afara unor rare ocazii speciale. L-a primit fără să se mire, fără să întrebe cu ce prilej, a fost, la rîndu-i, încîntat de el (ştiam că va fi). Din acel moment, comportamentul lui faţă de mine s-a schimbat, ca şi

Page 21: Andrei Scrima Maestru

cum ar fi primit un semn. A dispărut orice severitate, a fost tot numai atenţie, bucurie, tandreţe. Mă răsfăţa (!), descopeream cu uimire că ştia precis ce-mi place şi ce nu. Nu m-am întrebat nici o clipă de ce. Dar o spaimă rodea în mine: ce mai poate urma după? Ne-am despărţit într-o joi seara. Sîmbătă dimineaţa, el avea să plece. Ultimele lui cuvinte au fost: „Que Dieu vous bénit/ (nu folosea subjonctivul!)!. Aşteaptă un semn de la mine“.

Cu spatele la lumină, palmele lui devin luminoase

Nu voi şti niciodată să-l situez pe Andrei Scrima: un înger, un înger căzut, Mefisto, un impostor genial, un diplomat fără egal, un intrigant din voluptate şi un mincinos inimaginabil, un organizator cum România nu cred că a mai cunoscut, o combinaţie aparent imposibilă, dar perfect funcţională, între Tartuffe şi Baronul de Charlus. Orice încercare de a-l defini în termeni cunoscuţi, limitativi mi se pare sortită eşecului. Era toate acestea împreună cu multe altele, ca şi fluxul misterios care le reunea, într-o stare de inocenţă absolută. Scena se petrece în sufrageria apartamentului său. Cum Andrei Scrima avea o sensibilitate la lumină, instinctiv se aşeza întotdeauna cu spatele la lumină. El se păstra astfel oarecum în umbră, în timp ce lumina cădea pe faţa interlocutorului său. În acest fel erau distribuite locurile şi în casa lui. După ce îmi spusese ceea ce voia el să ştiu despre el, l-am rugat: „pune mîinile pe masă“. Ştia ce îi cer, ştia de ce. Şi-a aşezat cuminte mîinile pe masă, cu palmele în sus. În minutele următoare, privirea mea nu se va mai desprinde de palmele lui. I-am auzit după un timp vocea mai timidă decît credeam că poate fi vreodată: „vezi, vezi, linia inimii îmi lipseşte cu desăvîrşire“. Era adevărat, linia inimii lipsea cu desăvîrşire. În schimb, linia vieţii era, de la început pînă la sfîrşit, dublă. Era palma unei fiinţe care trăia concomitent în două lumi sau a unui impostor absolut. M-am auzit spunînd: „nu lipseşte, s-a transformat în cea de a doua linie a vieţii“. Atunci s-a întîmplat: palmele lui, aflate în umbră, au început să devină luminoase. Emitea lumină. După un timp, i-am reunit palmele, precum într-o rugăciune.

O altă scenă se petrece tot în sufrageria lui. Îmi arată toate fotografiile pe care le-a mai păstrat, de la tinereţe pîn’ la bătrîneţe. Una e splendidă: îl reprezintă din trei sferturi, un bărbat tînăr, cu o privire deschisă şi curajoasă, aţintită dincolo de marginile acestei lumi. Îi spun: „cu privirea asta trebuia să cucereşti lumea. Ai cucerit-o?“. Nu răspunde, îmi pune în

Page 22: Andrei Scrima Maestru

faţă o fotografie în care se află în faţa Papei, cu o figură extatică. Eu: „Commediante“. Strînge fotografiile.

După ce el n-a mai fost, s-au publicat, cred, toate fotografiile rămase. Fotografia care îl înfăţişează asemenea unui Alexandru Macedon al spiritului lipseşte. Presupun că nu s-a găsit. Şi nu s-a găsit pentru că a distrus-o el, aşa cum, la un moment dat, a distrus mai multe documente (dacă n-a minţit, bineînţeles). Pe cea cu Papa a păstrat-o. Cealaltă (o avea în mai multe exemplare) dădea măsura eşecului său : ce ar fi putut fi şi ce fusese.

V. Voiculescu, Dinu Pillat, Rugul Aprins

Dintre toate întîmplările istorice în care a jucat un rol esenţial aleg una: relaţia cu Vasile Voiculescu şi cu Dinu Pillat. Nu analizez nimic, descriu. Am rămas singura persoană în viaţă care le-a fost apropiată atît lui Dinu Pillat, cît şi lui Andrei Scrima, destul de apropiată pentru a discuta cu amîndoi, la distanţă de un sfert de veac unul de celălalt, despre romanul Aşteptând ceasul de apoi. Mărturisesc pentru istorie şi pentru istoria literară. Şi pentru că sînt încredinţată că există destin.

Andrei Scrima ştia despre învinuirile pe care i le-au adus, mai mult sau mai puţin discret, participanţii la Rugul Aprins: el a fost Iuda. Nu singurul, dar principalul. Preţul vînzării fusese plecarea în străinătate, în condiţii absolut inexplicabile, pe care el le considera miraculoase, după ce fusese refuzat de două ori.

La revenirea în România a evitat, pe cît posibil, să întîlnească oamenii pe care îi cunoscuse în prima tinereţe. Nu a discutat deschis despre acest subiect, din cîte ştiu eu, decît cu unul: cu Dragoş Morărescu. (Dragoş Morărescu e autorul singurului portret al lui Andrei Scrima. Portretul se mai afla, la moartea pictorului, în posesia familiei acestuia.) A negat orice învinuire. Puţin a lipsit să nu-l pocnească pe Dragoş, la propriu (cu vorba o făcea cu oricine). Era capabil, dezvolta uneori o forţă de neînchipuit. Sandu Tudor, părintele spiritual al lui Andrei Scrima, V. Voiculescu, cel care l-a iubit cel mai profund în această lume, Dinu Pillat, cel care, în 1956, şi-a pus soarta în mîna lui – toţi trei au murit încredinţaţi că el i-a vîndut. Sandu Tudor i-a spus-o în închisoare unui tovarăş de celulă. Care, turnător fiind, a raportat: „părerea lui este că motivele arestării sale s-ar putea datora şi următoarelor fapte: El are un «ucenic» al său (cum îl numeşte fără să-i spună numele) care este plecat la Paris. Acesta a început

Page 23: Andrei Scrima Maestru

să publice în presa franceză nişte articole în care vorbeşte şi despre el. Felul în care îl prezintă este adevărat că ar însemna pentru el, în aceste momente, un oarecare pericol“ (apud George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, 2005, p. 415).

Faptele: sosit la Paris, Andrei Scrima îi acordă lui Olivier Clément un interviu, în care vorbeşte despre credinţa care supravieţuieşte în România comunistă, refugiată în „biserica subterană“. Sintagma „biserica subterană“ este interpretată la Bucureşti drept „biserică subversivă“, constituind pretextul, de mult aşteptat de autorităţi, pentru a declanşa represiunea împotriva oamenilor bisericii. Oamenii bisericii, care ştiau şi ei care erau înţelegerile de comunicare alegorică pe care le aveau cu Scrima – tipul de comunicare caracteristic religioasă: sub aparenţa unor cuvinte dinainte stabilite, semnificaţia e alta – au interpretat sintagma ca semnal convenit de autor cu autorităţile pentru a raporta îndeplinirea misiunii.

V. Voiculescu, pe patul de moarte, i-a spus fiicei sale Gabriela că l-a iertat pe Andrei. „Era prea tînăr.“ La revenirea lui Andrei Scrima, Gabriela a vorbit de vreo două ori cu el la telefon, stabilind o întîlnire, pe care el a tot amînat-o. Nu a mai apucat să-i spună că doctorul îl iertase. Dinu Pillat, ca şi Sandu Tudor, nu pronunţa numele lui Andrei Scrima, aşa cum nu pronunţa numele diavolului. Despre Voiculescu, alături de care se aflase din copilărie pînă la arestare şi pe care îl numea „părintele meu spiritual“, discutam destul de des, dar într-un mod aparent neobişnuit: nu el, care ştia atîtea, îmi povestea mie despre doctor, ci eu, care nu-l cunoscusem, îi prezentam ipoteze de interpretare a operei şi scenarii biografice. Dacă la sfîrşit Dinu spunea: „cum ţi-ai dat seama?“, era bine. Dacă tăcea, mă mai gîndeam. Din scenariul biografic al Sonetelor îmi lipsea personajul principal. I-am spus-o de mai multe ori, Dinu mă privea şi tăcea. După zeci de ani, cînd l-am văzut pe Andrei Scrima intrînd pe uşă, exact aşa cum îl descrisese Voiculescu, „zbucnind“, am ştiut din prima fracţiune de secundă că el era. Iar el a ştiut că ştiu, înainte ca vreunul dintre noi să aibă o identitate socială pentru celălalt. Probabil că m-a ţinut pe lîngă el şi pentru a mă controla şi a-şi construi o apărare.

Aşteptând ceasul de apoi – o ipoteză

Aşteptând ceasul de apoi a fost romanul pe care Dinu Pillat îl socotise multă vreme cea mai bună creaţie literară a sa, cea care îl reprezenta nu numai pe el însuşi, ci şi modul de a fi în lume al propriei sale generaţii. În epoca lungilor noastre discuţii, între 1967 şi 1975, îl privea cu o detaşare

Page 24: Andrei Scrima Maestru

rece, estetică şi existenţială, cu neiubire. Fusese instrumentul prin care răul intrase brutal şi masiv nu numai lumea lui Dinu, ci şi în lumea celor pe care îi iubea, iar el nu s-a iertat niciodată pentru asta.

Dinu Pillat, conştiinţă de o complexitate dostoievskiană, i-a iertat pe toţi cei care îi făcuseră rău în viaţă. Numai pe sine nu s-a iertat: pentru că le făcuse să sufere pe cele trei femei pe care le iubea în mod absolut şi care îl iubeau absolut – mama, soţia, fiica. Orice argumentare era zadarnică, Nicu Steinhardt desfăşurase cîndva toate argumentele logice şi teologice pe care le putuse afla mintea lui de jurist hiperinteligent şi ultraînvăţat, trăitor adînc al ortodoxiei; a sfîrşit prin a-i acorda iertarea duhovnicească. „Am dat romanul cuiva care pleca din ţară, avea un geamantan cu fund dublu. Dar nu l-a dus.“ Mi-a spus-o mie, o ştia foarte precis şi Neli Pillat. Dinu mi-a spus-o prin 1970, repetînd întocmai faptele din primele declaraţii date Securităţii, atunci cînd fusese arestat. (Toate declaraţiile apud Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989, ediţia a III-a, Editura Humanitas, 2009. Tot acolo, toate amintirile Corneliei Pillat în legătură cu aceasta: tot timpul se îndoieşte de realitatea pe care ceilalţi i-o livrează, dar nu formulează niciodată o învinuire limpede. Cînd, după anul 2000, am vorbit cu ea despre perioada aceea, mi-a spus fără ezitare: la Scrima a fost romanul.) Faptele: într-o primă etapă, Dinu Pillat declară în anchetă că romanul pentru care fusese arestat a fost dactilografiat numai în două exemplare, unul aflat la el, altul la Andrei Scrima, plecat din ţară. O făcea pentru a nu lăsa să cadă vreo învinuire asupra Corneliei Ştefănescu, colegă de institut, la care se găsea o copie a romanului, împreună cu alte lucrări ale lui Dinu. Cînd Cornelia este descoperită şi arestată, confiscîndu-se şi copia romanului ce se găsea la ea, Dinu îşi păstrează declaraţia că au existat numai două copii, una la el, una la Cornelia Ştefănescu, retractînd faptul că i-ar fi dat una şi lui Andrei Scrima şi scoţîndu-l pe acesta de sub bănuiala că ar fi complotat, în anii ’50, împotriva regimului comunist. Întrebat de Stelian Tănase, în anii ’90, despre aceste lucruri, Andrei Scrima declară că implicarea lui era un mod de apărare la care recursese Dinu, prin neadevăr, un mod de a învinui pe cineva care oricum scăpase de sub jurisdicţia comunistă. După descoperirea şi publicarea romanului, varianta celor două copii este admisă de toată lumea. (La lansare, la care a participat toată floarea editorială humanistă, de la director la răspîndac, nici unul nu-l cunoscuse

Page 25: Andrei Scrima Maestru

pe Dinu Pillat, dar toţi ştiau precis cum se petrecuseră lucrurile. De la ştiutori, ideea a fost preluată de propagandă, apoi admisă de public.)

De toată lumea, în afară de mine. I-am cunoscut pe amîndoi, ştiu bine, dintre ei doi cine minţea cum respira, şi citesc altfel faptele: după confiscarea copiei aflate la Cornelia, Securitatea se vede pusă în mod uluitor în faţa unei situaţii care îi permite să-l scoată pe Scrima de sub orice bănuială. Anchetatorii păstrează declaraţia, falsă, asupra celor două copii şi cer o nouă declaraţie, care să nege că Scrima ar fi primit cea de a doua copie. Am citit şi documentele procesului Rugului Aprins: şi acolo, de cîte ori e amintit numele lui Andrei Scrima, anchetatorii nu insistă niciodată, trec repede peste. Numai pentru că era cineva care le scăpase? Ipoteza mea: abia în momentul cînd i se impune, probabil sub tortură, să revină şi să dea o nouă declaraţie, cum că a minţit spunînd că i-a încredinţat manuscrisul lui Scrima, Dinu înţelege în cine a avut încredere, înţelege că manuscrisul lui nu va ajunge niciodată la Paris pentru că ajunsese, din momentul plecării lui Scrima, la Securitate. Dă declaraţia care i se ceruse, semn de deznădejde personală şi un semn că şi-a iertat vînzătorul, aşa cum, la ieşirea din închisoare, îl va ierta pe anchetatorul care îl torturase pentru această declaraţie. Acest anchetator se va sinucide la două zile după ce primeşte iertarea. Rămîn întrebările: de ce şi pentru cine trebuia păstrat Andrei Scrima dincolo de orice bănuială? Atunci şi acum.

Amintiri personale

1997-1998. Îi povestesc lui Andrei Scrima o vizită făcută la Moscova, în decembrie 1987. (Nu cunoştea de visu spaţiul slav.) În ziua de Crăciun (ruşii erau în perioada de tranziţie, cînd introduceau sărbătorile după calendarul gregorian, dar le păstrau şi pe cele tradiţionale), mă duc la Zagorsk, în inima ortodoxiei slave. Catedrala imperială, pe cel puţin două niveluri: la suprafaţă, un sobor de preoţi în veşminte de mare sărbătoare ţin slujba pentru cîteva bătrîne, cîţiva cerşetori-pelerini (instituţia pelerinului s-a păstrat în spaţiul rusesc) şi o mulţime impresionantă de tineri bărbaţi, care ascultă în poziţie de drepţi, şi nu-şi fac niciodată cruce, iar cînd cădelniţează preotul prin biserică fac toţi stînga-mprejur şi alcătuiesc un coridor uman de mare siguranţă pentru sfinţia sa. Dedesubt: un cor de teologi – corurile ruseşti de bărbaţi, fără asemănare – cîntă imnuri de slavă. „Biserica ruşilor, îi spun, se păstrează în criptă, e subterană“. La auzul cuvîntului „subterană“, Andrei Scrima se albeşte la faţă, închide ochii şi începe a rosti, bolborosit, cu o repeziciune incredibilă, o rugăciune. Se roagă timp de cîteva minute, îşi revine pe măsură ce se roagă. Nu voi şti niciodată în ce limbă s-a rugat. Nu era o

Page 26: Andrei Scrima Maestru

limbă romanică, nici germanică, nici slavă, nici greacă, nici latină, nici arabă. O limbă complet necunoscută. Nu l-am văzut niciodată pe Andrei Scrima făcîndu-şi cruce. (Oare l-a văzut cineva?) Dar l-am văzut rugîndu-se, pentru biserica subterană, într-un idiom de neînţeles pentru mine.

Discutăm despre Rugul Aprins. Îi imput că, logician, a falsificat cu bună-ştiinţă istoria: a extins atributele perioadei 1943 – 1947 asupra întregii epoci, pînă în 1958. „Ei, şi?“ La un moment dat, eu: „ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ El: „nu mi l-a dat. Nu mi l-a dat! Nu mi l-a dat!!!“. Tac şi îl privesc lung. Trec cîteva luni, poate un an. „Ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ „Nu avea mare valoare!“ Tac şi îl privesc lung.

După ianuarie 1999. „Ce ai făcut cu romanul lui Dinu?“ Tace şi pleacă privirea. Mă ridic de pe scaun, mă îndrept spre uşă, hotărîtă să o închid pentru totdeauna în urma mea. Nu ajung la uşă. Mă înşfacă şi mă aduce aproape pe sus înapoi. Mă ţintuieşte de scaun şi urlă desfigurat: „zîmbeşte! Zîmbeşte! Zîmbeşte!“. În cele din urmă, zîmbesc. Se linişteşte ca prin farmec şi rosteşte cu voce albă, stinsă: „sunt iresponsabil“. Tac. După cîteva minute, cu o voce normală: „se va găsi“.

Cele două copii, aflate la Dinu Pillat şi la Cornelia Ştefănescu, au fost, după relatările Securităţii, distruse. Mă întreb: copia care s-a găsit care este? Poate cea încredinţată lui Andrei Scrima, care, în cele din urmă, a dus-o la destinaţie.

 

Fotografie preluata din André Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii. „Jurnal“ de Conciliu, Editura Anastasia, 2004

Recomanda articolul prin:             Etichete:  Andrei ScrimaComentarii utilizatori

O revelatie: ROXANA SORESCUMihnea Moroianu - Sambata, 8 Septembrie 2012, 10:39

Roxana Sorescu este o autoare pe care o credeam solid ancorata in universul etans al ezoterismului autohton, radiind o inepuizabila autosatisfactie sub zodia constelatiei fatidice Vasile Lovinescu - René Guénon. 

Cu atat mai surprins am fost, citind aceasta evocare, sa descopar, pe langa evidenta scintilatie a stilului, si capacitatea de indoiala (adica de

Page 27: Andrei Scrima Maestru

gandire!)... Iar referirile, fie si tangentiale, la Voiculescu si Dinu Pillat sunt incredibil de vii si de adevarate...

In aceste conditii, faptul ca n-am ajuns sa aflu in ce a constat si care au fost cauzele reale ale esecului experientzeiinitiatice care a legat-o de figura (imposibil de descifrat din descrierile pur apologetice apartinand altor "ucenici" sau pretinsi prieteni) a lui Andrei Scrima - aproape ca nici nu mai conteaza...

PS Evident ca voi incerca sa citesc cat mai multe din scrierile acestei scriitoare ignorate de marele public fiindca, la fel ca foarte putzini (momentan imi vine in minte doar numele lui Radu Mares) nu a cautat si nu cauta cu nimic succesul facil si lumina inselatoare a publicitatii efemere!

Cu adevarat, o revelatie: Roxana SorescuLavinia Barlogeanu - Duminica, 9 Septembrie 2012, 11:10

« nu-l pot intelege, nu-l pot explica »… dar fascinatia s-a pastrat si se transmite, prin acest articol, ca un fel de mostenire sacra, pe mai departe. Oare nu ea este cea mai importanta ? Ambiguitatea si intensitatea sentimentului provocat de o fiinta ce depaseste prin extensie (de la sublim la abject) zona familiarului este un element de gratie pe care putini oameni au sansa de a-l trai. Spun sansa, deoarece exista aici o protomaterie care lucreaza in sine si pentru sine, poate tocmai in sensul depasirii acelui ”foarte aproape” si al patrunderii ”IN”. In orice caz, personalitatea – fiinta greu de numit - pe care incercati sa o descrieti , isi pastreaza nealterata capacitatea de a fascina datorita maiestriei cuvintului dumneavoastra. Si-apoi, ce mai conteaza ce era EL?, ”un inger, un inger cazut, Mefisto, un impostor genial...”, daca mainile lui devenisera un corp cu lumina proprie? Iubesc aceasta amintire pretioasa a dumneavoastra ca si cum ar fi a mea. Faptul ca un conflict de natura etica va tulbura mult, nu cred ca face din experienta intilnirii unei fiinte atit de speciale, un esec. Poate e doar o etapa a unei relatii ce inca se construieste.Ma gindesc ca tocmai citatul din Sandu Tudor ne propune o solutie a calmarii conflictului etic: spiritualitatea Celui Intunecat este asemanatoare cu aceea a Hristosului, as continua spunind, pentru ca este chiar Umbra Lui. Maestrul dumneavoastra si-a integrat Umbra (”Nu mi l-a dat"... "Nu avea mare valoare"..., "Sint iresponsabil”), poate si datorita dumneavoastra, discipolului, caruia ii spune calm ”se va gasi!” Si s-a gasit (romanul lui Dinu Pillat s-a publicat,) fagaduinta s-a implinit. In aceasta logica, esecul se reconfigureaza intr-o imensa implinire...

Page 28: Andrei Scrima Maestru

ANDREI eS CRIMAPetre Grigorescu - Duminica, 9 Septembrie 2012, 18:28

ÎNTRE ISPĂŞIRE, IERTARE, ADEVĂR şi PEDEAPSĂ

("calmarea conflictului etic" ?!? )

În magica magie a cacialmalelor româneşti perpetuate cu nonşalanţă de către intelectualii noştri de serviciu propovăduitori ai legilor bunului-simţ şi pupăturilor apăsat profunde cu schepsis nu doar în piaţa endependeţei, RE-Descoperim iată, cu text-demersul SALUTAR al Roxanei Sorescu una dintre cele mai importante, Esenţiale, aş zice, Primordiale probleme a societăţii româneşti de azi ( din 1990 încoace )Reaşezarea Adevărului, recunoaşterii Valorilor şi Crimelor, Trădătorilor şi Laşilor, ispăşirea, iertarea şi RE-Aşezare ESENŢELOR pe baze curate şi sănătoase . Fără de care, NIMIC nu se va putea în-Făptui în România !De cînd, şi de ce, ETIC-ul ar trebui să fie sau să aibe un conflict ?Credeam că lucrurile sînt clare.A ! Cei care intră în conflict cu ETIC-ul ! Asta DA ! Chiar dacă Spiritual ar putea produce Orbiri colosale, ei ar putea fi, mai mult decît subtil, ŞI, Forţe-ale RĂU-lui.Şansa de-a întîlni o forţă sprituală deosebită se poate transforma în Dezastru dacă aceasta este de partea, trimisul RĂU-lui, DIAVOL-ului.Totul depinde de puterea fiecăruia de a simţi şi discerne, unde, şi de unde, forţele malefice pot OTRĂVI, fermecătoare, Distrugînd totul.Bucuria de a descoperi că mai există oameni, care deşi împresuraţi de aura unor personalităţi remarcabile reuşesc să scoată la Lumină-Adevărul, oferindu-ni-L şi nouă, cu darnică modestie, linişte şi pace.

mda, am petrecutnea marin - Luni, 10 Septembrie 2012, 14:32

minute bune pen' a ceti acest articol. 

Pana la urma, ramane o ntrebare-n-asha? Adicatelea, da' di she trebea pus acel semn d-al intrebarii *pan' titlu?*

Ca, iaca, m-antreb &io, asha...

Iata &parerea mea: ca daca *nu ai da scris da bine* despre X, pan *public*, nu o face!

Nu cunosc personajul (fie el iertat &pan' veshnicele plaiuri ale vanatorii). Io - da' mi-s doar io! , daca ashi avea o rubrica cum avetz' Dvs. p-acilea, ashi folosi-o, sa shtitzi, pentru a chiar ridica-n slavi pa

Page 29: Andrei Scrima Maestru

oamenii care m-au facut *om*. Shi, sa o bine *shtitzi*: c-o *chiar fac*, c-am o "rubricutza", p-altundeva, pan care scriu "mai numa' eu"-ca, ailaltzi nu par a fi avut pa langa danshii inshi dintr-ashtia...

Shi, vpo scriu *chiar p-a dreapta*: ca *numa' cand* ai facut *gresheli* &*numa' cand* le *interiorizezi* &numa' cand itzi torni cenusha pan' cap (pan' *public*) incepi sa "intri" pan' randu' lumii.

Mda, e *doar parerea mea*: cum ca facem *cu totzii porcarii*; mda: mai mari, au mai mici. Dar, sunt *porcarii* de care-ar trebui sa ne fie rushine *pana-n mormant*. 

Ar trebui sa videm, uitandune-n oglinda, *cum ne creshte ratu'!* Shi, sa *nu* ne simtzim bine...

Numa' fain,

Nea MarinPlonjeul retroM. Constantin - Marti, 11 Septembrie 2012, 09:03

Atunci cand aduceti in lumina trecutul, presupus sulfuros, al unui om (totusi) ce incercati sa spunti?Stim noi acum cu adevarat mai mult despre acel om prin cele amintite? Punem cumva la indoiala natura cazuta a umanitatii crestine?Un examen minimal ne tranteste rapid in fata propriile scaderi si ne taie elanul spre metafizicile aerate.Dincolo de pacatele omului Scrima sa nu uitam de atmosfera intretesuta in si in jurul Rugului Aprins. Doctrina coincidentei contrariilor ca factor explicativ al trecutului, prezentului si viitorului atat pentru individ cat si pentru lumea din jurul sau -cu exponentul cultural si institutional explicit numit Anton Dumitriu- a creat premisa continuitatii unor griuri fertile asumate programatic (cum se spunea pe vremuri) de o parte a elitei intelectuale din Romania.Asa se face ca, prin scolile din tara, abilitatile de buna convietuire sunt antrenate de studiul permisiv mai degraba al dilemei decat al chirurgiei maniheiste; pana la urma, pentru cine nu este in conditia sfinteniei, fiecare zi chiar este o noua zi. Ori intrun fel traiesti cand fiecare zi nu este altceva decat aceeiasi si aceeiasi reiterare a gandului definitiv si altele sunt instrumentele cu care construiesti zi de zi un drum. Chiar daca nu stii incotro duce.Cred, prin urmare, ca daca amintirea aduce la lumina o deceptie personala a autoarei, atunci nu face altceva decat sa exprime o nostalgie dupa orizonturile pure dar rarefiate pana la lipsa respiratiei

Page 30: Andrei Scrima Maestru

ale divinitatii.Inexplicabil este insa ca, de ceva vreme Domnul nu mai vorbeste.

de MenilRefuznik - Joi, 13 Septembrie 2012, 20:12

deci : de Menil si nu du Menil , este important .

https://culianu.wordpress.com/2008/01/19/andre-scrima-in-dialog-cu-andrei-plesu/

ANDRE SCRIMA IN DIALOG CU ANDREI PLESU

19 ianuarie 2008 · by Ilie Catrinoiu · in Crestinism, Pentru

o lume mai buna. ·Andrei Plesu: E preferabil sa suspendam dialogul ca fiind futil?

Andre Scrima: Nu. Ci sa-l preparam printr-un travaliu constient, sustinut in noi si intre noi, pana cand el va surveni de la sine. Lucrurile nu trebuie privite incremenit; intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza, de fapt, intr-ocertitudine, nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot soiul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol, marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea, din punctul de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic, in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e o piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inuntrul ei princiupiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere.Din aces punct de vedere, cubul este intr-adevar relizare, consacrare a spatiului. Daca fac o operatie foarte simpla, gandind sfera in perspectiva dinamica a umplerii spatiului, voi constata ca sfera nu poate umple spatiul: se creeaza interstitii.

Page 31: Andrei Scrima Maestru

Ceea ce este absolut sigur este ca „lucrurile se rezolva la varf”. Dumneavoastra asteptati ca reprezentantii autorizati ai crestinismului sa recunoasca limpede si explicit legitimitatea si concordanta celorlalte religii cu cea crestina. Limpede si explicit nu o vor face. Insa exista asemenea crestini. Am intalnit in Romania, cand eram tanar, o multime de asemenea crestini in cercul de la Antim. Doctorul Vasile Voiculescu era un crestin din ce in ce mai christic. Ne aflam, spuneam, in devenire cat priveste intelegerea religiei. O asemenea interogatie sau problematica a fost resimtita ca un dat inevitabil in Occiden, in mediile crestine serioase. Pe un asemenea parcurs se opereaza o cernere, o decantare, o trecere prin filtru, ca cea evocata in Evanghelie – „Si a zis Domnul: Simone, simone, iaata Satana v-a cerut ca sa ve cearna ca pe grau” (Luca 22:31). E o cernere inevitabila pentru ca face parte din sensul acestei deveniri care e vectoriala, as spune vectorializata fiindca are, vazuta sau nevazuta de noi, o tinta unica. Tinta care ia cu sine si face sa treaca esentialul, lasand in urma toate cele ce s-au desprins sau au fost „discernute”, pentru a se atinge, mi se pare, un moment (cand spun asta ma angajez numai pe mine), un moment in care Duhul va trebui sa actioneze singur fiindca istoria ajunge la o limita unde actiunea omului nu mai e operanta, se impotmoleste. Sunt asemenea momente, descifrabile in toate referintele scrierilor sacre: la un moment dat, in masura in care timpul se agita mai violent, materia istoriei se solidifica, se incheaga. Conflictul din spatiul ex-iugoslav – pentru a lua un exemplu foarte concret – reprezinta o regresiune in istorie, dublata de o agitatie a timpului out of joints: timpul si-a iesit din tatani. Iar rezultatul si continutul acestei agitatii are ca rezultat, paradoxal, un fel de limitare, de solidificare, de neputinta.Ma intorc, referitor la superioritatea crestinismului. Mai poti citi oare o alta carte in afara de Scriptura Crestina? Voi da un raspuns, nu fantasmat, ci foarte banal, pedestru, dar discernut. In Occident, la o intalnire ca a noastra, problemele care s-ar pune ar fi cu totul altele. Daca un crestin adevarat (lucid, sobru, informat) i-ar exclude pe islamici, pe hindusi, etc., ca pe niste pagani, discursul sau ar fi net respins. Fiindca ambianta, mediul, locul, tipologia

Page 32: Andrei Scrima Maestru

culturala nu mai ingaduie asa ceva. Pe cand aici, lucrul se petrece inca. De aceea spunem ca situatia este in curs, in devenire.

Andrei Plesu: Stiti insa ca localnicul va folosi declaratia dumneavoastra ca pe un argument in favoarea suprematiei ortodoxiei. Cei de acolo, occidentalii, va spune el, sunt anesteziati, decadenti, disoluti.

Andre Scrima: Sigur. Dar care este semnul superioritatii? Acela pe care eu mi-l arog, proclamandu-ma, prin excluziune, iar nu prin incluziune, unicul reprezentant al crestinismului? Ce inseamna asta? Aici incepe scandalul. In Occident, asta se stie; in parte, constiintele s-au decantat. Refuzul celuilalt, excusivismul devine o imposibilitate, la o inchidere in tine insuti pentru „aparare”, la provincialism, aprehensiune si frica si, pana la urma, la deformarea imaginii vii a lui Dumnezeu in tine. Ceea ce e jalnic. Nu e mai putin adevarat ca declaratiile de deschidere nu sunt suficiente pentru a implini aceasta imagine a lui Dumnezeu.

Sa revenim. Spui, de pilda: „crestinismul e singura religie”. De acord? Nu. Crestinismul e religia Cuvantului lui Dumnezeu intrupat. E o religie care nu se opune. Hristos nu se opune absolut nimanui. Altii i se opun, i se pot opune lui Hristos. Carui Hristos? Sa ne intrebam. Carui Hristos i se pot opune? Fiindca exista Hristos in adevarul lui dumnezeiesc; si exista Hristos cel conceput de noi, in felul in care il concepem noi. Pavel spune: „Vai! Oare s-a divizat Hristos?Fiecare vine cu invatatura lui.” (1 Corinteni 3: 4-7). Am eu dreptul asa de usuratic sa il definesc, sa il tin in sarmanele mele conturi, sa il posed pe Hristos pana la a proiecta in El lucruri decurgand din maruntimea unei vieti pe care El a venit s-o ridice, sa o deschida, nu sa o inchida? Daca pornesti de la crestinism ca religie a excluziunii, daca faci din „superioritate” un pretext pentru excluziune, ma tem ca nu esti in Duhul lui Hristos. Or, El spune: „Sunt acolo unde voi nu m-ati cautat”.

Page 33: Andrei Scrima Maestru

Faceam odata distinctia dintre credinta si istoricizarea ei. Nu suntem, ma tem, suficient de atenti la acest binom. In crestinismul Occidental si de vreun secol si jumatate incoace cam peste tot in lumea crestina – prin scoala, prin cultura, prin mediile de informare – Hristos e intr-un anume fel „atestat” preponderent prin faptul istoric, prin „succesul” socio-cultural al crestinismului. Ceea ce nu era, evident, starea incepututrilor. Acum reusita istorica e data ca un argument incontestabil pentru marea pretentie de superioritate a crestinismului. De unde tinde sa decurga excluderea celorlalte religii ca inferioare, deficiente din punctul de vedere al realitatii lor. Aici, la noi, e sigur. Brahman? Buddha? Sa fim seriosi! Nu mai pomenim de alte mari traditii spirituale.

Andrei Plesu: Raportul s-a rasturnat pana la urma.

Andre Scrima: Intr-adevar. In trairea spirituala profetismul nu are nimic de a face cu prevestiri, cu prezicerea viitorului, cu ghicitura… Hristos vorbeste despre obligatia noastra de a citi „semnele timpurilor” („Fatarnicilor, semnele vremii stiti sa le vedeti… si spuneti ca maine ploua, iar semnele timpurilor nu stiti sa le cititi” – Luca 12: 54-56). Iar aceste „semne” nu sunt doare cele ce vin din viitor, ci mai ales cele deja inscrise in istoria noastra, in substanta timpului, si ele ne solicita fara incetare intelegerea,discernamantul animat de credinta. Or, unul din aceste semne nu este oare intuirea Logosului lui Dumnezeu, asa cum decide El, in alte locuri, sub alte forme? Aceasta traire creatoare a credintei mi se pare ceva exaltant. Prin Hristos noi nu mai traim intre Geneza si Inviere; noi am intrat in timpul calitativ, cel dintre pogorarea Duhului si Parusie. Or, in acest interval, mai pot emerge profetii, profetism. Crestinismul vechi recunostea ca profeti nu numai pe Isaia, Ieremia, Zaharia, ci si pe Platon, Heraclit, pe Sibile…

Andrei Plesu: Dar aceasta neincetata emergenta a Duhului s-a uitat.

Page 34: Andrei Scrima Maestru

Andre Scrima: S-a uitat. Mai neasteptat, mai tulburator, as evoca exemplul islamului (cu care si despre care, din pricini diferite, nu mai stim sa vorbim). Intrand in Ierusalim (in 638) si cladind pe vechile temelii ale templului lui Solomon „Domnul Stancii, califul Omar a pus sa se insemneze pe zidurile ei un verset din Coran: „Binecuvantata esti tu, Marie, caci din tine s-a nascut feciorelnic Iisus, Mesia, duhul si cuvantul lui Dumnezeu” (Coran 3:45). Orice comentariu ar trebui sa fie de prisos. Din pacate astazi el e mai necesar ca oricand. Hristos e Logosul, izvorul de sens al totalitatii deschise, vazute si nevazute. Daca nu ar fi fost Logosul, cuvantul si „mintea” lui Dumnezeu intrupate, nu ne-ar fi interesat, nu ne-ar fi retinut pentru mult timp. Or, nu ca sa se aseze in lume osuperioritate (care n-ar fi tinut in nici un caz mult timp) a venit El, ci ca se ne dezvaluie o centralitate – a tot ce s-a manifestat, a ceea ce se manifesta: creatie, mantuire, reintoarcere-unire in Dumnezeu cel viu. Or, ca sa-L poti intalni ca atare trebuie sa fii sau extrem de senin si de inocent (in sensul rus al inocentei: ca cel ce nu refuza, nu se impune pe sine) si atunci esti mantuit. Sau, daca te indrepti spre Hristos ca un intrebator, ca un intelectual, trebuie sa ai mare grija sa nu confuzi, sa nu scazi, sa nu faci sa se coboare aceasta   centralitate , sa nu o distribui pe o „peripetie”, pe formele unei anecdotici istorice sau institutionale care voaleaza Logosul.

Revin iarasi, mereu, la Antim ca la o experienta ortodoxa traita. La sfarsitul unei conferinte de duminica, cu multa asistenta laica, unde se vorbise si despre Djalal-od-Din Rumi si Ramakrishna, un calugar se ridica si spune: „Ma iertati. Dumneavoastra citati un musulman, altcineva citeaza un hindus. Dar ce este atunci aici?” Si parinteleBenedict Ghius a raspuns foarte simplu: „Daca Dumnezeu a spus ca, la sfarsitul vremurilor, isi va lua la sine toate oile, cum pot eu sa le exclud? Cum pot respinge pe cineva care vorbeste astfel despre El? Cum pot sa nu-l ascult?”

Page 35: Andrei Scrima Maestru

Insusi cuvantul „Dumnezeu” – ca notiune tematica – nu mai e imediat evident, inocent pentru noi, fiindca – foarte simplu spus – noi suntem cei care ne-am pierdut inocenta.

Ignoranta e facila, prompta si suficienta. Cunoasterea e indelungata, rabdatoare, modesta.

http://elkorg-projects.blogspot.ro/2008/10/andre-scrima-experiena-spiritual-i.html

28 octobre 2008

Andre Scrima,  Experienţa spirituală şi limbajele ei(breviar de idei)

I. EXPERIENȚA SPIRITUALĂ:

1. Tema experienței spirituale, ca temă a unui curs, reprezintă un vehicul de nama-transmitere a unor informații. Dar, dincolo de aceasta, trebuie explorate și alte zone mai profunde ale cunoașterii, care cer un exercițiu intelectual specific lor.

2. Este necesara interiorizarea celor ascultate, inerenta în fond oricărei cunoașteri riguroase. A cunoaște înseamnă ”a te naște împreună cu” (fr. co-naissance).

3. Spiritualitatea face inteligibil un ansamblu de elemente, fără ca acestea să fie reductibile la ”obiecte” de cunoaștere.

4. Viziunea lumii este marcată de un ”cod genetic” de spiritualitate ce acționează organic înăuntrul întregii culturi omenești. El se poate retrage pentru o vreme, dar rămâne acea referință fără de care o lume nu ar fi posibilă. Dimensiunea spirituală a realului este în retragere azi.

5. În aceste timpuri, trăsătura fundamentală a condiției noastre omenești este ”finitudinea”. Retragerea lui Dumnezeu ne obligă să adâncim conștiința acestei

Page 36: Andrei Scrima Maestru

finitudini.

6. Într-o lume a finitudinii, cei care caută spiritualitatea, prin definiție ”trecători ai frontierelor”, devin niște marginali ai centrului (deoarece ieșirea din cerc se poate face doar prin centrul său).

7. Iisus a spus ”Eu sunt ușa”. Poarta, ușa, presupune o idee anterioară imaginii și funcțiunii ei: ideea fundamentală de ”închis” și ”deschis”. Simbolismul porții vine din vremuri imemoriale și este o constantă a istoriei umanității.

8. Etimologic, cuvântul ”experiență” înseamnă ”pornind de la încercare” (ex – peira). A experia comportă doi versanți: cel al percepției, interioară sau exterioară, și cel al conștiinței.

9. Experiența religioasă situată în închis, înăuntrul unei conștiințe care întoarce spatele realului perceput, devine în mod obiectiv ipocrită. Doar când o conștiință găsește realul ea devine o conștiință vie, spirituală.

10. În om spiritul nu își poate sesiza nemijlocit prezența. Eu nu îmi sunt prezent mie însumi decât prin altul, indiferent că acel altul este reprezentat de experiența fizică, de iubire sau de sentimentele unei alte ființe vii. Experineța este întotdeauna experiență a ceva, a cuiva, altul decât eu însumi.

11. Există două dimensiuni ale termenului spirit: cel de conștiință, de minte vie și cel de suflu (pneuma grecească).

12. Când ”experiența” e conjugată cu ”spiritul”, omul se angajează într-un proces viu, reluat fără încetare, de concentrare, de interiorizare a realului.

13. Limbajul exprimă prin cuvânt gândirea: dă de gândit și dă gândirea. Problematica primă a limbajului sacru, hermeneutica sau interpretarea, este dată de polisemia cuvintelor. (”O dată a grăit Dumnezeu, două lucruri am

Page 37: Andrei Scrima Maestru

auzit” Psalmi 61,11).

14. Polisemia suscită trei nivele de reflecție imediată: univocitatea caracterizează un cuvânt al cărui sens se epuizează în ceea ce spune (limbajele tehnice, limbajele diferitelor ideologii); metafora deschide limbajul de la sensul său concret spre sensul figurat; al treilea nivel este simbolul, funcția sa esențială fiind să permită comunicarea între diferite nivele ale finței, între dferite grade de realitate.

15. Simbolismul porții nu a fost inspirat de poarta ”fizică” – prima casă în care omul a deslușit o poartă a fost cerul, cu porțile lui reprezentate de cele două solstiții. Poarta comandă două perechi de noțiuni determinante: afară și înăuntru, deschis și închis.

16. Corpul este locul originar unde se înscrie separația dintre afară și înăuntru (exo și eso-teric). Comunicarea corpului cu exteriorul se face în două moduri: în raport cu trupul, omul e dependent de exterior prin hrană; al doilea corp al omului este un ”corp al milei” pe care îl primim prin hrană (”Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele”). Locul unde are loc comunicarea este gura. Când omul dă ceva din interioritatea sa, locul de comunicare este același, prin cuvânt.

17. Iisus s-a născut în Betleem: ”casa pâinii” (bet lechem) în ebraică, ”casa cărnii” (bayt lahm) în arabă. În sens exoteric Betleem era un târg, în sens ezoteric se referă la euharistie.

18. Dacă perechea înăuntru – afară arată funcții ale corpului omenesc, este un dat, perechea ”închis – deschis” constituie o acțiune în care un om se angajează într-un act de conștiință trează. Ultima deschidere a omului este cea spre Dumnezeu, ultima închidere este infernul.

19. În Biblie apar trei deschideri ale Porților Cerului: la nașterea lui Christos, la botezul Său și la moartea Sfântului Ștefan.

Page 38: Andrei Scrima Maestru

20. Ideograma chinezească pentru cuvântul Wang, care înseamnă ”rege pontif”, este formată din trei linii orizontale figurând elementele Marei Triade – Cerul, Pământul, Omul - și o linie verticală, căci funcția regelui este să unească. Figura aceasta reprezintă schema oricărei porți de templu chinez.

21. Și în tradiția creștină Papa este Pontifex – făcător de punți, cel care construiește punți între cele trei lumi: Cer, Om, Pământ. Tiara Papei este și ea alcătuită din trei coroane suprapuse.

22. În Maghreb minaretele moscheilor sunt încununate de trei globuri suprapuse, deasupra cărora stă semiluna: cele trei lumi asupra cărora domnește măreția divină.

23. Această similitudine în simboluri nu poate fi jocul unor influențe istorice, acest lucru ar însemna o reducere a simbolurilor la viziunea istoricistă.

24. Această corespondență simbolică nu duce spre identitate între tradiții și religii.

25. Este normal ca mesajul lui Dumnezeu sa lucreze la nivelul structurilor simbolice fundamentale, căci acestea nu sunt făurite de om ci îl precedă întotdeauna – modelul arhetipurilor.

26. Poarta e un simbol dinamic: ea poate fi închisă, dar se poate deschide și devine orizont echivalent unui îndemn. O poartă deschisă semnifică revelația pe cale de a se îndeplini.

27. Sensul genealogiei, al neamului în genere, reprezintă o linie ordonată conform unei continuități verificabile, care învinge discontinuitatea lansată de timp și moarte. Genealogia perpetuează prezența vie a originii.

28. Prin neam oamenii dobândesc nume și formă: este o formă pe care omul nu a creat-o, o formă pornind de la origini. Genealogia lui Hristos livrează și ea un nume și o formă.

Page 39: Andrei Scrima Maestru

29. În ceea ce privește genealogia lui Hristos ne aflăm în fața unui dublu scenariu: scenariu profetic, în Evanghelia după Matei, care este descendent și ia drept referință pe străbunul întemeietor Abraham, și scenariul mistagogic, în Evanghelia după Luca, unde punctul de pornite este un început absolut.

30. Scenariul profetic: la nașterea lui Hristos cerul se deschide, iar îngerii le grăiesc păstorilor. Alături de mesajul îngerilor, Hristos este prezentat și ca fiind ținta căutărilor celor trei regi magi – astfel ne este semnificat că Hristos posedă și calitatea regală. Prin întruparea lui Hristos si prin vestirea că împărăția lui Dumnezeu a venit, istoria a fost răsturnată.

31. Scenariul mistagogic: la botezul lui Hristos, când cerul se deschide și se face auzit un glas care spune ”Acesta este Fiul Meu”, dându-i astfel identitatea, numele și forma. De această dată neamul lui Hristos nu se limitează, ca în scenariul profetic, la străbun, ci operează un salt calitativ. Hristos nu vine de la Abraham, nu vine de la Adam, ci vine din tăcerea și taina lui Dumnezeu.

32. Asupra lui Hristos, la Botez, se deschide cerul, iar această deschidere trece în El, care devine ”ușa”. De aceea nu există în Evanghelii o veritabilă comuniune cu Hristos fără o nouă naștere din originea ultimă, cea a genealogiei mistagogice, la care Hirstos-Ușa ne dă acces.

33. Oamenii primesc un nume nou la botez, la angajarea pe o cale religioasă – viața monahală. Un nou nume – o nouă naștere.

34. În Evanghelie porțile iadului apar o singură dată, când Hristos îi spune lui Petru: ”Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe acestă piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. Această referință la porțile iadului înseamnă, pe de o parte, că deschiderea porților cerului este cea care întemeiază Biserica și, pe de altă parte, că Hristos va coborî în moarte, în infern, și că va învia, zdrobind porțile iadului.

Page 40: Andrei Scrima Maestru

35. Porțile infernului constituie închiderea irevocabilă, imposibilitatea de a ieși.Contrar acestei semnificații, participarea la Biserică înseamnă deschiderea fără limite.

36. Simon îl recunoaște pe Iisus în sens mistagogic, moment în care devine Petru, capătă alt nume, este născut a doua oară.

37. Tema ”inimii” ține și ea de interogația asupra ființei umane, răspunde întrebării ”Cine este Omul?” în condițiile în care răspunsul nama - rupa, nume și formă, este insuficient. Inima este echivalentă cu noțiunea esențială de Centru – ea este centrul omului.

38. Omul purtător al unui nume și al unei forme intră în câmpul relațiilor dintre ”eu” și ”tu”. Inima indică un alt pronume personal, cel mai tainic, cel mai înalt și cel mai uitat – El. Acesta este pronumele personal cel mai ”impersonal”, depășind pe eu și tu.

39. Dacă individul își atinge centrul ființei, pătrunde în locul inimii (porțile inimii), poate comunica cu celelalte centre în Centrul unic, poate intra și ieși, iar poarta cerului ca și porțile infernului i se deschid.

40. Textele Noului Testamen referitoare la inimă au inspirat și au dat formă unei tradiții spirituale. Ele ar putea fi grupate în 3 capitole.

41. Primul se referă la sensul ascuns al inimii, ca interioritate a omului, comunicând cu interioritatea lui Dumnezeu. Tema inimii ca interioritate apare la Matei: ”Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui care este în ascuns”.

42. Cuvântul cer, în latină caelum, are ca rădăcină KAL – a acoperi, a ascunde. Pentru a atinge prezența lui Dumnezeu, ascunsă în cer, trebuie să intri în lăcașul interior, să treci prin ușa tainică a inimii.

43. ”Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun,

Page 41: Andrei Scrima Maestru

din comoara lui cea bună, scoate cele bune, pe când omul rău, din comoara lui cea rea, scoate cele rele” (Matei 12, 34-35) – întâlnim aici bipolaritatea simbolurilor fundamentale, cum o întâlnim și în cazul apei, al focului. Dinăuntrul inimii se poate porni atât în sus cât și în jos (infern – infera – cele de jos). O realizare spirituală care asumă totalmente lumea nu se poate concepe fără o anumită integrare a răului.

44. Calea ascetică realizează această integrare a răului, care înseamnă o asumare pentru a-l transmuta în bine. Nu e o interpretare moralistă, o simplă respingere a răului.

45. Inima curată este inima care a depășit ceea ce ar putea fi impur, imund, nu în sens moral ci ontologic. A fi curat înseamnă a dobândi un fel de simț al justeții, al orientării juste, ceea ce se numește discernământ (importanța pe care o are în Islam orientarea spre centru). Cei care au dobândit inima curată îl văd pe Dumnezeu.

46. ”Om desăvârșit” este Cel care a coborât și care a urcat pentru ca și noi să putem atinge acea plinătate a Ființei pe care El a arătat-o. Porțile Cerului ca și porțile infernului se deschid pentru omul care și-a atins centrul – inima.

47. Martirajul nu este o experiență a torturii, acest termen are în greacă semnificația de ”martor ocular” – e constituit în primul rând de o dimensiune vizionară. Martirul devine martir numai după ce proclamă, în extaz, ca Sfântul Ștefan: ”Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!”. A doua marcă a adevăratului martir este iertarea (Sfântul Stefan spune, la fel ca Iisus pe cruce: ”Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”). Pentru cel care iartă nu mai rămâne decât prezența transparentă, totalmente liberă, imposibil de atins de către orice ar corespunde unei capturi – nu mai există iad.+

48. Revelația înseamnă trecerea porții din această lume spre lumea cealaltă. Orice religie se referă la o revelație.

49. Tipologia religiilor: religii originare (se caracterizează printr-o tradiție puternică, cum este tradiția hindusă),

Page 42: Andrei Scrima Maestru

confesiuni ale aceleiași religii (considerate mai cu seamă în context occidental: ortodoxie, catolicism, protestantism), religii sincretice, simuacre de religii (fenomene care își au impulsul inițial într-un domeniu aflat în afara oricărei confesiuni – politic, social, etc.; se transformă treptat în structuri și comportamente de tip religios).

50. Mileniul axial (Karl Jaspers): toate marile religii și chiar toți marii gânditori care au pus în discuție starea anterioară a rațiunii și care au deschis căi menite să rodească neîncetat în viitor se înscriu riguros între anii 600 a. Chr – 600 p. Chr.: Buddha, Zarathustra, Lao Zi, Heraclit, Socrate, Platon, Confucius și până la Muhammad.

51. Conținutul semantic al revelației se leagă de văl. Bipolaritate – vălul poate fi ridicat, dat la o parte, dar poate sluji și pentru a ascunde. Faptul de a voala revelează semnalul a ceea ce este ascuns – lipsa vălului antrenează două riscuri: întâi, dacă este o prezență atotputernică, ea îl poate distruge pe privitor sau, fiind vorba de ”cu totul altul”, putem trece pe lângă el fără a-l recunoaște.

52. A revela înseamnă deci a ridica vălul și a atinge cunoașterea ultimă. Însă tocmai pentru a o atinge trebuie să existe văl și acoperire cu văl.

53. Tot în mileniul axial se înscrie distincția dintre Orient și Occident: cele două tipuri de spirit revelează, fiecare, o anumită intenție a lui Dumnezeu privitoare la destinul lumii.

54. În tradiția neotestamentară vălul apare de mai multe ori. Sfântul Pavel, atunci când își îndeamnă ascultătorii să citească scripturile le spune să își ridice vălul care acoperă încă inima lor.

55. Un hadith spune că sunt de șaptezeci de mii de ori câte șapte văluri de lumină și de întuneric care acoperă fața lui Dumnezeu. Bipolaritate: vălul permite trecerea revelației, a luminii spre noi, dar o și ascunde prin

Page 43: Andrei Scrima Maestru

întuneric.

56. Vălul e asociat cu condiția nomadului, a cortului – el ține de distincția între două condiții omenești fundamentale, a nomadului și a sedentarului.

57. În tradiția creștină, exită o rugăciune în care Duhul Sfânt e chemat să sălășluiască într-un cort, cortul inimii noastre. În tradiția ebraică, Tablele Revelației erau păstrate în Arca Legământului, adăpostită într-un cort.

58. Când mă aflu în fața celui ce revelează și se revelează, dincolo de văl, a Celui pe care îl numesc Dumnezeu, singurul mijloc în care El ni se poate descoperi este prin cuvânt. Acesta este esențial, absolut în comunicarea Celui ce se revelează.

59. Începând cu mileniul axial, în orice tradiție, atunci când apare un mesaj nou, subiectul și, în același timp obiectul revelației constau în ”cuvântul lui Dumnezeu”.

60. Cuvântul se leagă de acel sistem de comunicare pe care îl numim limbaj și ale cărui limite sunt limitele lumii. Între interlocutorii ce constituie subiectele limbajului, se află o a treia persoană, pe lângă ”eu” și ”tu”: este ”El”, cel căruia nu mă pot adresa în mod direct.

61. Eu mă spun, eu îți spun, eu le spun (lucrurile) – cuvântul este vehiculul prin excelență al ființei. Tradițiile asociază cuvântul unei monede de preț. Cuvântul și banul sunt astăzi vehiculele fundamentale în raporturile dintre ființe, trebuie să alegi între acestea (nu poți sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona – zeul banului).

62. De aproape două milenii lumea noastră se află sub stăpânirea unui cuvânt determinant – logosul grec. Grație acestuia, Occidentul a dat roată lumii (în economie, în tehnică). Dar astfel, Occidentul îl reduce pe celălalt, îi absoarbe alteritatea – dacă celălalt vrea să aibă un loc în lume el trebuie să vorbească logosul Occidentului.

63. Cuvântul revelat nu are o origine depistabilă, situabilă

Page 44: Andrei Scrima Maestru

în interiorul lumii: el este originar și originant, este Originea.

64. Funcția originantă a cuvântului revelat constă în concomitența dintre spunere și facere. Subiectul cuvântului originant este Dumnezeu.

65. Dumnezeu nu poate fi obiect al limbajului omenesc, omul nu îl poate ”spune” pe Dumnezeu. El este cel care se spune pe sine, se revelează. Cuvântul revelat are acestă relație originantă cu Cel care dă cuvântul.

66. Când El vorbește, cuvântul său se poate rosti în trei moduri diferite: întâi, El rostește lumea (ceea ce numim creație – nivel cosmic); în al doilea rând, Dumnezeu îmi vorbește, ne vorbeșste – se constituie interlocutorul nostru (această rostire nu are loc la nivel cosmic, ci la nivel istoric – este profeția); în al treilea rând Dumnezeu desăvârșește primele două niveluri în realizarea totală a cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu interlocutorul Său, omul și omenirea (experiența mistică – experiență spirituală în cazul individului, sfârșitul lumii în cazul omenirii – nivel eschatolgic).

67. Cuvântul revelat se înscrie și se spune pe sine în interiorul limbajului lumii, al limbajului omului. El ne preia din locul și starea în care suntem, purtându-ne spre ceea ce vrem să fim.

68. Omul este cuprins în macrocosmos; dar, printr-o mișcare de răsucire, microcosmosul uman cuprinde el însuși macrocosmosul prin faptul că este singurul care îi deține sensul, care are puterea de a-l spune.

69. Nu există început efectiv al deschiderii spiritului către aventurile ultime fără un moment inițial al uimirii. Cel mai sigur mijloc de a pierde facultatea de înțelegere în profunzime a adevărului este considerarea lucrurilor și a lumii drept stabilite o dată pentru totdeauna – capacitatea de uimire riscă să se estompeze. Totuși, uimirea înțeleasă doar ca preambul al certitudinii declanșează un traseu limitat de cunoaștere.

Page 45: Andrei Scrima Maestru

70. Advărata uimire se numește minunare (”De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”). Capacitatea de minunare pune ființa în stare de trezie. Minunarea înseamnă să tresari în fața unității de sens și de ființă a realului. Ea oferă dimensiunea profunzimii – aduce la cunoștiință inepuizabilul vieții. Al treilea aspect al minunării este gratuitatea – în noi nu se manifestă necesitatea, ci libertatea, creativitatea.

71. Dorința este elementul de foc, intim prezent în ființa umană. Ea nu trebuie confundată cu nevoia, aceasta referindu-se la supraviețuirea eului meu, mai cu seamă corporal, fiind o chestiune de necesitate. Dorința nu ține de ordinul necesității ci de cel al gratuității.

72. Primul model al revelației este cel pe care l-am putea numi ”cosmologic”. El e caracteristic civilizațiilor care abordează divinul la nivelul manifestării cosmice. Cosmosul este purtător de mesaj și de germen. În Occident, însă, cosmosul a fost transformat în peisaj. Însă chiar în tradiția creștină există o relație între Logosul divin și cosmos.

73. În Geneză se spune ”Și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” – Duhul ”clocește” apele, asemenea unei păsări. Ne aflăm în prezența unei prime pogorâri a Duhului, o Cincizecime cosmică.

74. Instrumentele marilor tradiții ce țin de acestă primă revelație cosmică sunt mitul și arta sacră. La începutul culturii moderne, europenii au avut față de idolul reprezentat în arta sacră doar dispreț.

75. Religiile profetice nu pot da naștere unei arte cu referință cosmică – revelația nu mai are loc aici la nivel cosmic, ci la nivelul cuvântului profetic.

76. Al doilea model de revelație este revelația profetică. Aici, locul revelației este în mod precis și exclusiv cuvântul – cuvântul omului cere să fie recunoscut drept purtător direct al cuvântului lui Dumnezeu. Revelația profetică

Page 46: Andrei Scrima Maestru

apare pe fundalul oracular, legat de tehnici șamanice.

77. Sensul revelației profetice constă în trecerea de la kosmos la anthropos.

78. Dubla semnificație a funcției profetului, desemnat atât prin cuvântulnavi – el fiind cel care strigă, clamează, cât și prin termenul profari – cel ce vine înaintea cuvântului, deschide calea cuvântului.

79. Profetul se situează cu necesitate în istorie. El prevestește, rostește ceva ce rămâne să se verifice în timp.

80. Profetul nu mai are nevoi, este necesarmente un om al dorinței. Cuvântul profetic se ivește atunci când orice fel de limbaj omenesc s-a epuizat în descifrarea divinului – este un cuvânt dat ca răspuns la dorință.

81. Dumnezeu se revelează totum sed non totaliter – se revelează pe Sine însuși întreg, dar inepuizabil, nicio revelație nu îl poate livra fără rest. Fiindcă Dumnezeu este inepuizabil, cuvântul profetului nu se stinge nicicând.

82. În profet, ca într-un om al dorinței, asceza arde nevoia și eliberează dorința. Tocmai acesta este sensul ascezei – a înlocui nevoia cu dorința.

83. Cronologia islamului pornește de la un eveniment profetic – hegira. Prima sură a Coranului începe cu formula ”Bismi Allah ar-rahman ar-rahim” – în numele lui Dumnezeu, cel milos și milostiv. Numele este referința cea mai incontestabilă a ceea ce este cuvântul – referința profetică.

84. ”Nu este prooroc cinstit în patria lui” – proorocul nu poate fi acceptat în interiorul limbajului stabilit al mediului căruia îi aparține. Profetul se situează în acest limbaj pentru a-l face să explodeze, pentru a-l submina, este o apariție marginală într-o situație religioasă stabilă.

85. Religie sacerdotală - religie profetică. Religia

Page 47: Andrei Scrima Maestru

sacerdotală țină de ceva instituit, pare să garanteze și să conserve nu numai ordinea ci, într-o anumită măsură, chiar pe Dumnezeu. Profetul se înfățișează în numele unui alt tip de revelație – nu opusă, ostilă, ci alta, în sensul noutății lui Dumnezeu, a prezenței sale vii.

86. În reflecția doctrinară creștină o asemenea apariție se numește eveniment. Dualitatea instituție-eveniment: pentru a fi adevărată, revelația profetică trebuie să fie întotdeauna punctuală, fulgurantă, nu poate fi instituționalizată.

87. Cartea constituie un complement al revelației profetice. Pentru că profetul dispare ca vehicul al cuvântului, mesajul său trebuie să fie scris, să se transmită, să devină cuvânt viu.

88. Litera cărții profetice aparține limbajului omenesc, dar conține totodată și Duhul care l-a inspirat pe profet. Pentru a înțelege un text profetic trebuie să trecem de la literă la spirit – de aici importanța hermeneuticii.

89. Pentru a adera la o religie instalată, sacerdotală, nu este neapărat nevoie să fii animat de o dorință vie. Sunt necesare capacitatea de a te integra într-o ordine, înclinația spre stabilitate. Adesea aici operează nevoia, nu dorința. Profetul propune însă domnia dorinței.

90. Toată istoria pământească a lui Hristos poate fi privită din unghiul tensiunii între o religie instalată și un mesaj profetic.

91. Chiar dacă mesajul profetului are o dimnesiune istorică, el arde totuși o altă dimensiune istorică atunci când vestește un eveniment pe care secolele nu l-au trăit încă.

92. Între religia de tip cosmic și cea de tip profetic nu există separație absolută: revelația profetică nu abolește revelația cosmică – ea asumă, preia cosmosul.

93. Reprezentarea artistică nu va mai exprima revelația

Page 48: Andrei Scrima Maestru

cosmică, ci revelația profetică – cuvântul devine locul artistic prin excelență.

94. Revelația christică se încadrează în modelul de revelație denumitavatara – model constând în coborâri succesive ale divinului în ordinea temporală pentru a organiza întregul curs al unei epoci sau al unei umanități, până la împlinirea totală a liniei ei de destin. Un ciclu complet de revelație a divinului cuprinde 14 coborâri ale sale în cosmos.

95. Fiecare avatara determină un ciclu alcătuit din 4 vârste. Lumea reîncepe printr-un efect cvsi-fatal înscris în ordinea cosmică și, totodată, printr-o manifestare a divinului.

96. Problema dorinței umane în acestă formă de revelație: o primă formă de destin se raportează la dharma, la Lege – fiecare ființă își are locul ei în vasta devenire cosmică; dorința omenească se încadrează în dharma. A doua formă de destin, cea propovăduită de Buddha propune sesizarea dorinței la rădăcina sa și transpunerea ei directă în realitatea supremă –nirvana.

97. Revelația este corelativă unei distanțe pe care ea o are de străbătut, iar pe de altă parte omul are de găzduit ceea ce străbate distanța.

98. Dumnezeu este diferitul, Cel cu totul altul. Dar El se revelează, străbate distanța diferenței. Revelația înlătura distanța, fără a atenta la diferență. Or, revelația christică aduce cu ea pretenția uimitoare de a fi abolit și diferența – Iisus este efectiv om.

99. Revelația christică propune o formă radicală de revelație. Dar această radicalitate nu este sinonimă cu superioritatea ei față de revelațiile altor religii.

100. Distanța de străbătut între Dumnezeu și om este de natură esențială, ontologică. Inițiativa de a străbate distanța poate veni fie din partea omului, fie de la Dumnezeu. Când vine din partea omului, ea decurge din

Page 49: Andrei Scrima Maestru

dorință. Inițiativa venită din partea lui Dumnezeu întemeiază propriu-zis o revelație.

101. Forma specific christică a revelației se numește întrupare. Dacă întruparea lui Dumnezeu a putu avea loc realmente și integral, aceasta înseamnă că omul însuși, în structura lui cosmică, a fost capabil să îl primească pe Dumnezeu, pentru că l-a primit de-a lungul istoriei sale și pretutindeni, înainte de întruparea lui Christos.

102. Revelației christice îi e specifică nu excluziunea, ci incluziunea celorlalte forme de revelație.

103. Ebraicul bere’shit (la început), primul cuvânt al Genezei, se referă la un act cosmic, la afirmarea lui Dumnezeu drept creator. Începutul Coranului ne pune într-un mod extrem de puternic și de limpede în inima Cuvântului.

103. Riguros spus, tradiția creștină nu are o Carte sacră, de natura celor din tradiția ebraică sau islamică. Revelația esențială a lui Dumnezeu nu se face aici într-o carte. Primordială este întruparea într-o ființă, într-o Persoană care se numește Iisus Christos. Christos a indicat clar preeminența Planului divin față de carte când a spus: ”scripturile nu mărturisesc despre mine”.

104. Nu ne putem referi la un început anume de tip bere’shit care deschide Scripturile. Totuși, în prologul Evangheliei după Ioan apare o trimitere fulgurantă către dimensiunea ultimă a revelației christice: ”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. Cuvântul era pros ton theon – expresia grecească are înțelesul de ”propulsare către” – o mișcare ce situează cuvântul în Dumnezeu Însuși.

105. Cuvântul lui Dumnezeu iese din El într-un dublu sens: originea Cuvântului este Dumnezeu dar, în același timp, iese din Dumnezeu în sensul unei distanțări față de misterul ultim al lui Dumnezeu, care rămâne inaccesibil.

106. Revelația creștină începe înainte ca ea să se

Page 50: Andrei Scrima Maestru

manifeste în fața omului: ea începe printr-o dezvăluire, printr-o revelare în Dumnezeu.

107. Cuvântul este cel care se întrupează – nu este întrupat, ci se întrupează pe sine. Se revelează el însuși în el însuși.

108. ”Cuvântul s-a făcut trup” – trupul reprezintă organicul, tot ce poate fi mai specific omenesc. Cuvântul a devenit el însuși, în el însuși om și asumă radicalitatea omului. Nu mai există distanță între forma lui Dumnezeu și divinul pe care forma îl semnifică. Distanța între Dumnezeu și om este abolită.

109. Din perspectiva revelației christice, distanța dintre Dumnezeu și om se înscrie pe trei nivele, corespunzătoare celor 3 lumi:- natura: există între Dumnezeu și om o diferență de natură, ontologică.- păcatul: depărtarea stabilită deja de natură s-a agravat drept rezultat al unui accident misterios, care marchează omul în raport cu divinul, cu sine însuși, cu semenii și care este o alienare a libertății umane. Prin actul christic salvator, libertatea este restituită omului.- moartea, privită ca un eșec al creaturii, ca urmare a alienării libertății, dar un eșec adresat întrucâtva și lui Dumnezeu – un eșec al creației lui Dumnezeu. Ea este ultima distanță de învins, distanța totală, infinită.

110. Dinaintea distanței ultime nu îi mai rămâne lui Dumnezeu decât să intre El însuși în circuitul morții și să-și recucerească creația, să atace distanța în radicalitatea sa extremă: să intre El însuși în moarte. Ceea ce este posibil tocmai pentru că Dumnezeu se întrupează.

111. Dumnezeu și omul se află întotdeauna în conflict, în ”proces”, chiar în iubirea care îi unește. Motivația oricărei revolte a omului împotriva divinului stă în faptul că Dumnezeu nu ar participa la ultima radicalitate a condiției umane – suferința și moartea. Răspunsul i-a fost dat lui Iov abia prin moartea lui Dumnezeu, a lui Hristos. Abia acum procesul dintre Dumnezeu și om s-a consumat.

Page 51: Andrei Scrima Maestru

112. Toate cele trei distanțe sunt străbătute de Hristos, toate separările sunt abolite, prin întruparea lui până la moarte.

113. Întruparea, modelul christic de revelație, trebuie situată și modulată ca un ansamblu de date, de mișcări, de acte, numit planul lui Dumnezeu. Hristos este locul unde Dumnezeu se revelează ca plan în dorința Sa de a asuma întreaga creație.

114. În fața întrupării, ne putem întreba de ce a fost necesară o formă atât de radicală de revelație. O lectură, de origine augustiniană, consideră că întruparea este pricinuită de păcatul originar. O altă lectură fundamentală, oferită de Hristos Însuși, susține că întruparea nu poate fi condiționată de păcat. Ea este un act al dorinței, un act de gratuitate, un act caracterizat de iubire. Hristos a venit ca manifestarea cea mai radicală a dorinței atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, o dorință care învăluie, poartă și înalță întregul creației – ea este actul cel mai universal cu putință.

115. Întruparea este orientată spre înviere: dorința lui Dumnezeu se împlinește eschatologic, prin împlinirea planului universal, care este Învierea.

116. Locul privilegiat al Revelației, care este Învierea, are drept corespondent, în experiența creștină, credința. Credința, în sensul ei propriu, este credința în Înviere. Credința însăși este un efect al Învierii.

117. Doar Hristos înviat este cel ce și-a asumat și a consumat condiția umană și condiția creației. Timpul și lumea s-au împlinit, au fost finalizate: nu în mod universal, ci în locul precis care se numește Iisus Hristos.

118. Dorința lui Dumnezeu este ca omul să se unească cu El, nu să devină El.

119. Trebuie să distingem între învierea în trup și învierea cu trupul. Învierea în trup înseamnă reanimare, revenire la

Page 52: Andrei Scrima Maestru

viață. Învierea cu trupul este cea a lui Hristos, care revalorizează radical și corpul, care a fost asumat de Dumnezeu.

120. Înălțarea este ultima marcă a planului divin al întrupării, fiind inseparabilă de acesta. Ziua de prăznuire a Învierii ese a 40-a zi după Paște – acest număr semnifică așteptarea împlinită. Toate revelațiile lui Dumnezeu, toate teofaniile sau evenimentele sale esențiale au loc la capătul a 40 de zile de pregătire și așteptare.

121. Înălțarea reprezintă o răsturnare radicală. De această dată, la capătul a 40 de zile, nu Dumnezeu se arată omului, ci omul urcă la cer în Hristos.

122. Ansamblul a tot ceea ce poartă numele de Scripturi se leagă de locul esențial, care este întruparea Cuvântului în Iisus. Nu Hristos este subordonat unei Cărți, ci invers.

123. Hristos ne este înfățișat, la un moment dat, prin referința la Melchisedec. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este unul dintre primele locuri în care cele două personaje apar în relație.

124. Personajul Melchisedec apare foarte devreme în Tradiție, în relație cu Abraham. El răsare ca un personaj ivit literalmente de altundeva. Pe de altă parte, apare într-un moment în care Abraham este învestit cu noua lui vocație, când el pornește într-o adevărată aventură în timp.

125. Melchisedec apare ca un personaj situat la originile planului lui Dumnezeu, ale tradiției și revelației abrahamice. O dată ce își împlinește menirea într-un scenariu care îl înfățișează drept superior al lui Abraham, Melchisedec dispare. El ține de o poziție transcendentă față de istoria sfântă.

126. La celălalt capăt al istoriei sfinte, în momentul împlinirii cuvântului ei în persoana lui Iisus Christos, Melchisedec reapare dintr-odată, ca o referință fundamentală, în Epistola către Evrei. După ce îi este

Page 53: Andrei Scrima Maestru

menționată funcția, se spune: ”În privința aceasta avem mult de vorbit și lucruri grele de tâlcuit, de vreme ce v-ați făcut greoi la auzit.”.

127. Prin această referință, revelația christică se deschide spre un orizont de universalitate, dincolo de limitele tradiției istoric definite ale poporului evreu.

128. Numele lui Melchisedec se poate citi ca fiind alcătuit din melek = rege și țedek = dreptate, în sensul de dreptate a lui Dumnezeu, armonie convergentă a pluralităților realului. El este rege al dreptății, dar este ți rege al Salemului – rege al Păcii.

129. Melchisedec îi aduce lui Abraham pâine și vin – prefigurare a sacrificiului christic. El era preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, în vreme ce lui Abraham Dumnezeu i se revelase drept Dumnezeu Atotputernic.

130. Tradiția creștină nu cuprinde decât câteva referințe la personaje care depășesc dezvoltarea istorică sau instituțională a religiei – care depind, într-un fel, numai de Dumnezeu. Acestea sunt Melchisedec, Ilie (nu a murit, ci a fost răpit la cer) și Sf. Ioan Evanghelistul (Evanghelia ne dă să înțelegem că, poate, nu a murit). Aceste personaje sunt dincolo de istorie, ”fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții”, cum spune Epistola către Evrei.

131. În timpul schimbării la față, Iisus este înconjurat de Ilie și de Moise – cele două ordine, eschatologic și profetic, sunt situate în preajma lui Hristos, când el își dezvăluie adevărata identitate, de dincolo de istorie.

132. Punctul în care modelul revelației christice își atinge specificitatea cea mai adâncă este Duhul Sfânt.

133. Există un loc care reprezintă un maximum de prezență în procesul revelației. Centrul, o dată adus în stare de revelare, are tendința expansiunii. Există, așadar, o dublă mișcare, de concentrare și de expansiune.

Page 54: Andrei Scrima Maestru

134. Există o mișcare de contracție (”Dumnezeu a creat lumea precum marea țărmurile: retrăgându-se”). Dumnezeu se concentrează într-un loc unde prezența sa este cât mai densă cu putință. În tradiția creștină, acest loc este Iisus Hristos. Nu este un loc în spațiu sau în timp, ci în ființa umană.

135. Locul acesta ne pune în fața unui nou început, a unei noi expansiuni a lui Dumnezeu. Christos se manifestă ca antemergător al Duhului Sfânt. Între cei doi există o corelație intimă, îi unește un destin comun, fără de care revelația lui Dumnezeu nu ar fi completă. Iată că darul vieții personale nu este nici măcar el darul ultim, cel care ar putea trece nemijlocit în interioritatea celuilalt.

136. Cel mai lăuntric în om este duhul. El este îmbinarea între viață și conștiință. Dumnezeu vrea să treacă Duhul Sfânt în interiorul ființei umane, să înlocuiască prin el duhul ființei umane.

137. În cadrul revelației christice, Dumnezeu este un Dumnezeu al libertății, și deci al iubirii. Dacă Duhul este libertate, el este esențialmente libertate a lui Dumnezeu.

138. Duhul Sfânt este cel care ne deschide în Dumnezeu ultima poartă a tainei. Pentru a-l vedea pe Hristos în revelația Sa și în adevărul Său lăuntric, trebuie să intru în comuniune cu Duhul lui. Consimțământul față de opera Duhului se numește credință.

139. Duhul nu mai este revelat de o altă revelație a lui Dumnezeu, de o altă persoană divină, într-un alt moment al revelației: el poate fi perceput în ființa omenească.

140. Revelația nu se rezumă la ceea ce a transmis și a făcut Hristos: ultimul pas al acestei revelații e Deschiderea Duhului. Revelația este deplină, dar nu se epuizează și nu se închide, fiindcă nu se pot pune limite Duhului lui Dumnezeu.

141. Duhul pe care Hristos și-L dă pe cruce este făgăduit ca un nou loc în care Hristos însuși va fi prezent. Aceasta

Page 55: Andrei Scrima Maestru

este Cincizecimea, pogorârea Duhului Sfânt, care devine noua legătură interioară pentru ceea ce se numește Biserica.

142. Când are loc Cincizecimea, primul său rezultat e ruptura, itineranța: apostolii pleacă din centru, din Ierusalim. Noua condiție a experienței spirituale trăită în Duh face să nu mai existe cetate stabilă, sedentară. Chiar Hristos înviat, așadar prezent în Duhul Sfânt, nu mai este legat de o cetate, e ”străin în Ierusalim”. Revelația irumpe într-o deschidere fără margini.

143. Dacă la început Hristos spunea ”Eu sunt ușa” acum el spune ”Eu sunt calea”.

144. Logosul are un corespondent intim în Duhul lui Dumnezeu, în așa măsură încât Hristos se înfățișează ca antemergător al Duhului. Cuvântul lui Hristos nu cade, așadar, în determinismul obiectiv al unui cuvânt grăit, rostit o dată pentru totdeauna.

145. Hristos nu vrea să domnească în istorie și deasupra istoriei: ”Împărăția mea nu e din lumea aceasta”. După ce trece de bariera istoriei, care e moartea, Iisus e definit prin dimensiunea stranietății – el e Străinul.

146. Pentru străin, oricine altcineva este străin, dar el îl percepe drept seamăn.

147. Un cuvânt pur istoric devine proprietatea celor care îl manipulează sau ajunge să și-i aproprieze el pe cei care îl rostesc. La limită, el devine cuvânt idelogic. Cuvântul purtat de Duh, itinerant, cere o neîncetată expropriere de sine.

148. Ar fi fals ca din caracterul itinerant al cuvântului să deducem că el este relativ. Prin caracterul lui, străin față de tot ceea ce stăpânit de istorie, cuvântul este cel care relativizează tot ceea ce are aparența adevărului, tot ceea ce e simulacru al adevărului. Pentru ca adevărul să se afirme, se cuvine să existe eretici, cum spunea Sf. Pavel.

Page 56: Andrei Scrima Maestru

149. Importanța hermeneuticii: ”Litera ucide, iar Duhul face viu” (II Corinteni 3, 6).

150. După Cincizecime nici măcar Ierusalimul nu mai constituie o referință imuabilă. Este motivul pentru care creștinismul răsăritean nu a înțeles niciodată cruciadele: Hristos nu mai este de căutat la Ierusalim.

151. Există două modalități de ființă și, deci, de experiență spirituală: ființa nomadă și cea sedentară. Dar ar fi eronat să privim această deosebire drept incompatibilitate.

152. În contextul revelației, instituția este ceea ce Dumnezeu pune ca semn sau ca formă revelate și manifestate limpede, iar evenimentul este ceea ce ține de imprevizibilul lui Dumnezeu, de libertatea Lui.

153. Ceea ce tradiția apuseană numește sacramente, iar tradiția răsăriteană taine, este, în ansamblul său, satornicit de Hristos. Ele sunt parte a cuvântului său, revelat în timpul vieții pământești. Ele țin de condiția itinerantă a ființei.

154. Referința originară pentru sedentarism și nomadism este cuplul Cain-Abel. Tipul uman acceptat de divin, a cărui jertfă a fost recunoscută este nomadul, Abel.

155. Cain și-a ucis fratele și a fost, apoi, primul om care a întemeiat o cetate. Cetatea este legată de un fratricid (Romulus și Remus). Se trece, astfel, de la un sedentarism agricol la unul citadin. Orașul marchează prima formă a ceea ce va deveni statul.

156. ”Folosiți-vă de lume ca și cum nu v-ați folosi de ea”, spunea Sf. Pavel – aceasta este exact condiția itinerantului: se folosește de lume fără a se lăsa legat, asimilat de ea.

157. Pustiul este locul prin excelență care nu admite decât itineranța. Din pustiu nu poți ieși decât spre sedentarism sau spre Dumnezeu.

Page 57: Andrei Scrima Maestru

158. Sub Constantin cel Mare, creștinismul a devenit religie de stat, s-a sedentarizat. Ca reacție la acest lucru a apărut mișcarea monastică, de luare a căii deșertului.

159. Cain își ucide fratele pentru că fumul jertfei sale luase direcția justă: urca la cer. Acest sens desemnează drapta intenție, sensul pe care itinerantul îl urmează în înalt.

160. Itinerantul este cel care se află într-o corelație existențială cu spațiul și care minimalizează categoria timp. Locuința itinerantului este cortul, de unde importanța acestuia în anumite episoade spirituale. Corpul însuși este numit, din această perspectivă, cort.

161. Artele nomade țin mai mult de artizanat, ele sunt arte figurative: urmăresc să înscrie în producțiile lor energetica ființei, nu materia ei. Prin modul de prezentare ele se află mereu în mișcare, sunt în relație cu spațiul. Tot nomazilor le datorăm importanța poeticii și a anumitor ritmuri.

162. Numai nomadul poate avea sensul practicării totale a ospitalității, care înseamnă mai multe decât simpla găzduire a cuiva – înseamnă a da loc celuilalt, a-l primi pe celălalt. În practica itinerantă, cel care primește este la rândul lui primit de oaspetele său, are loc o comuniune totală. Nu există străin pentru un străin.

163. Ospitalitatea cuprinde o valoare teofanică, în sensul de dezvăluire, în întâlnire, a prezenței divine.

164. Sedentarul se situează în spațiu și nu îl părăsește. El recunoaște din spațiu doar proprietatea sa. El este fixat în spațiu, dar se mișcă în timp – domeniul propriu lui. Sedentarul este cel care a inventat istoria.

165. Sedentarul pune în pericol adevărul: fie îl abordează pe linia relativismului, fie încearcă să îl sedentarizeze, să îl instituționalizeze.

166. Este inevitabil ca societățile sedentare să tindă spre cucerirea unui spațiu cât mai larg, pe care să îl

Page 58: Andrei Scrima Maestru

sedentarizeze.

167. Un alt domeniu specific pentru sedentar este cel al schimbului. Valoarea devine abstractă, este încarnată într-un semn: moneda. Itinerantul nu cunoaște această valoare a monedei, el lucrează cu obiecte simbolice. Tensiunea ce apare în Evanghelii, între Dumnezeu și Mamona.

168. Timpul se accelerează până când – se spune în Apocalipsă – ”timp nu va mai fi”. Atunci Abel își va lua revanșa față de Cain.

169. Experiența spirituală este un fapt: un fapt istoric, al tuturor timpurilor, și un fapt de cultură, care se regăsește sub forme diferite în toate civilizațiile. Ea ține de un anumit sistem de valori.

170. Experiența spirituală poate constitui obiect de studiu deoarece: este manifestarea unui aspect fundamental pentru condiția umană, reprezintă materie culturală – este creatoare de valori și a aborda experiența spirituală înseamnă a interoga o altă realitate decât cea curentă.

171. Traseul experienței spirituale este marcat de locuri și semne care constituie tot atâtea relee puternice pentru revelația lui Dumnezeu.

172. Există un spațiu comun de sens – islamic și creștin – privind itineranța lui Dumnezeu și a omului, destinele lor împletite.

173. Punctul nostru de plecare în aventura spirituală are ca referință primă și ultimă cuvântul revelat. Acest cuvânt se înscrie în limbajul omenesc.

174. Funcția limbajului este o funcție de comunicare, de relație, de schimb. Dar el nu este locul ultim de emergență a sensului exprimat și transmis – locul ultim este cuvântul. Pentru ca un lucru să fie, el trebuie să aibă loc în cuvânt.

175. Omul nu le vorbește obiectelor, ci le vorbește pe ele. Dacă însă obiectul este un om, atunci îi vorbește, există

Page 59: Andrei Scrima Maestru

comunicare. Când există comunicare, există dorință: dar nu e numai dorință de comunicare, e dorință de comuniune.

176. Nu îl pot spune pe Dumnezeu așa cum spun obiectele: dacă o fac, nu mai e vorba de Dumnezeu, ci de un idol. De asemenea, omul nu îi poate vorbi lui Dumnezeu, nu i se poate adresa primul, pentru a primi răspunsul Lui. El vorbește omului, și astfel îl constituie.

177. Scriptura este primul loc al itineranței lumii și a ființei, puse în mișcare de revelație. Trecerea de la cuvânt la scriptură constituie primul loc și primul semn pentru cei aflați pe cale.

178. Ideea de carte presupune: existența unui autor, existența unui suport material, înșiruirea ordonată a scriiturii și existența virtuală a unui cititor.

179. Prima carte ce trebuie descifrată este Cosmosul însuși – ”Cartea lumii”. Dar în această liber mundi, autorul nu și-a spus ultimul cuvânt: când îl va spune, va fi un cuvânt revelat, și va trebui o altă carte care să îl cuprindă. Dar nici acestă carte nu va conține cuvântul ultim al lui Dumnezeu, pentru că și ea e destinată să fie absorbită eschatologic de prezența lui Dumnezeu.

180. Cartea cuprinde, într-un spațiu foarte limitat, o totalitate care scapă dincolo de el, se revarsă. O carte are caracterul unui microcosmos.

181. Ca valoare inteligibilă, cartea lumii este înfășurată în cartea sacră. Această carte, care cuprinde cuvântul revelat, nu ține de cosmos: ea se pogoară. Noțiunea de Coran nu începe cu redactarea lui materială: Coranul preexistă lumii, el stă lângă Dumnezeu. În creștinism nu se pogoară o carte ci se pogoară însuși Cuvântul lui Dumnezeu.

182. Cartea constituie un ”loc de întâlnire”, ceea ce justifică expresia ”popoarele Cărții”, folosită de Islam.

Page 60: Andrei Scrima Maestru

183. Cuvântul e făcut pentru a pătrunde, pentru a răni (în arabă, ”a răni” și ”cuvânt” au aceeași rădăcină: KLM). Pentru a da viață, cuvântul trebuie să atingă inima.

184. Rana pricinuită de cuvânt se află în continuitate cu tema sabiei. Funcția esențială a sabiei nu este să taie, ci să discearnă ceea ce este adevărat de ceea ce este fals.

185. A treia noțiune subiacentă este aceea de război.

186. Cartea, ca obiect, simbolizează realitatea însăși a cărții, o semnifică nemijlocit. Dar cartea nu vorbește oricui, ci numai celui fixat de o inițiere care îi cere să învețe să o citească.

187. Este de menționat o situație paradoxală a popoarelor cărții în raport cu distincția carte închisă – carte deschisă. Citind același text, diferite ramuri ale creștinismului nu primeau același mesaj. Comuniunea era sfărâmată prin deschiderea cărții.

188. În tradițiile abrahamice Cartea precedă revelației. În creștinism, situația este aparte: revelația constă în întruparea verbului însuși, Hristos nu a scris nimic.

189. Deschiderea cărții este nesfârșită, doarece cartea nu cuprinde ultimul cuvânt, care este cuvântul Judecății. Rolul scripturii e de a se deschide nesfârșit, și numai odată cu deschiderea de sine a omului.

190. Orice carte este, înainte de toate, o structură textuală. Cartea este un text, ceva analog unei țesături (lat. textus). Acest simbolism al țesăturii apare pretutindeni în legătură cu textul.

191. Orice carte sacră are, asemenea unei țesături, o față și un spate. Pentru a înțelege cartea, trebuie să trec de pe o parte a ei pe alta, de la aspectul evident la aspectul ascuns.

192. De îndată ce omul intră în lectura cercetătoare a Cărții, el intră în devenirea textului: un act de lectură este

Page 61: Andrei Scrima Maestru

un act care angajează libertatea omului.

193. Elementul constitutiv al textului este litera. Litera are un caracter semnificant, este un semn mai înainte de a fi un sunet. Dar ea este, în același timp, un element al unei combinatorici.

194. Litera este un semn trasat, o urmă. Simbolistica urmei apare adesea în Scripturi: ni se vorbește de un loc pe unde o prezență a trecut, lăsându-și acolo urma.

195. Combinatorica literelor în textele sacre se situează între doi poli: diferență și unitate.

196. A citi litera înseamnă a cunoaște ”de sus”, nu de la un nivel orizontal imediat.Litera este un fel de cifru calitativ, nu cantitativ.

197. Putem considera litera, cifrul ei drept câmp al cunoașterii obiectuale a cărții la nivelul tramei sale intime.

198. E de notat că marii revelatori ai cuvântului în semnele literei sunt oameni fără știința literelor (Muhammad, profeții Vechiului Testament, etc). Sunt semne puse pentru a ne arăta că trecerea, comunicarea cuvântului prim nu este apanajul cărturarului. Pentru ca litera să poată apărea din mesajul profetului, trebuie ca acesta să nu fie atins de cultură.

199. De la începutul timpului, străbătând prin profeți, prin cuvântul lui Dumnezeu făcut om, litera este purtătoare a Duhului. Dacă nu o înțelegem așa, ea ucide.

200. Avem de urmărit, luând urma literei, urzeala cărții pentru a-i descoperi dinamica internă, locul în care litera ne poate semnifica ceva: acest loc este Duhul. Litera-traseu se dezvăluie ca o tensiune de sens între ceea ce apare și ceea ce este ascuns. Litera trebuie să conducă dincolo de sine, dar fără ca ea să fie abolită.

201. Pentru ca textul să devină transparent, să conducă dincolo de el însuși, și omul trebuie să devină transparent

Page 62: Andrei Scrima Maestru

în efortul său hermeneutic.

202. Credința nu este dată o dată pentru totdeauna: ea este depășire, itineranță. Această depășire în credință este nașterea din nou, fără de care omul nu poate intra în spiritul literei.

203. Scopul interpretării Cărții: a înțelege în adevăr pentru a fi în adevăr.

204. Există două moduri de a defini sensul: îl putem defini ca preaplin de ființă deoarece nu omul este cel care îl creează sau îl putem defini ca orientare de urmat, ca traseu. Ambele definiții se pot aplica noțiunii de carte revelată.

205. Cartea revelată se pune în fața cercetătorului ca o evidență și ca o enigmă: evidență ca structură obiectuală, enigmă prin necesitatea căutării sensurilor. Enigma este un semn care mă solicită să intru în descoperirea sensului său. Odată înțeleasă, enigma se transmută în simbol și devine transparență.

206. Primul fundament al exegezei este actul originar însuși, cel prin care Scriptura se constituie. El dă deodată Scriptura și sensul ei.

207. Orice literă tinde să pună în scris un sunet; iar sunetul nu e posibil decât drept rezultat al acțiunii suflului, a Duhului.

208. Litera cărții revelate, fără deschidere către sensul ei spiritual e pricină de moarte.

209. Prima distincție riguroasă de luat în seamă este cea între aspectul exterior, exoteric și cel interior, ezoteric al Cărții. Aspectul exterior se adresează percepției, aspectul interior se adresează interiorității omenești.

210. În Evul Mediu latin se deosebeau patru sensuri ale Bibliei. Patru deoarece cele două sensuri, exterior și interior, se aplică atât macrocosmosului cât și

Page 63: Andrei Scrima Maestru

microcosmosului. Sensul material și sensul alegoric pentru Univers, sensul tropolgic și sensul anagogic pentru ființa umană. Iar sensul cel mai lăuntric, al Evangheliei veșnice, este sfârșitul, desăvârșirea tuturor.

II. COMENTARII ASUPRA UNOR PIESE DE ARTĂ SACRĂ:

211. Arta sacră ni se înfățișează astăzi ca un ansamblu de forme de expresie plastică, asociat unei societăți delimitate, fiind inspirat, animat sau chiar comandat de ea. În această calitate, ea tinde să se distanțeze de celelalte forme de artă, chiar să li se opună.

212. La origine, sacrul nu este separație ci, dimpotrivă, ceea ce unește totul, ceea ce nu șterge diferențele ci le poartă spre împlinirea lor. Din această perspectivă arta sacră este pur și simplu arta care exprimă participarea la sensul ultim. De aceea, este greu să vorbim despre o artă profană, de vreme ce sacrul nu respinge nimic, ci poartă totul.

213. Cu toate acestea, putem vorbi desre o ”istorie” a sacrului și a artei sacre, datorită faptului că, în anumite epoci, sacrul a fst preluat de către o comunitate instituționalizată. E istoria unei îngustări și a confuziilor ce decurg din ea. În aceste momente, arta sacră aservită instituției decade.

214. În domeniul artei sacre, ”arta” e asociată unei științe, transmisă de la meșter la ucenic. Ea nu oferă un spectacol, ci transmite mai degrabă un cifru.

215. Nu e suficientă alegerea unei teme, a unei figuri pioase sau sfinte pentru a obține arta sacră.

216. Când tradiția vie a sacrului este obnubilată acolo unde ar trebui să fie la ea acasă, percepția lui își va afla locul la persoane vii, singulare.

217. Liturghia are un sens cosmic, ea deschide veșnicia

Page 64: Andrei Scrima Maestru

însăși. Pentru a participa la ea creștinul ia parte la liturghia pământească, vizibilă, centrată pe taina euharistiei. Biserica bizantină este, înainte de toate, un receptacul al euharistiei.

218. Biserica bizantină este reprezentată încă o dată ca model redus, chiar pe masa propriului altar, model numit chivot, vas unde se păstrează sfânta împărtășanie. Clădirea își are centrul în propria ei imagine. La fel, ctitorul unei biserici bizantine este înfățișat ca având în mână același chivot – imagine a bisericii.

219. Adevăratul altar al bisericii nu e constituit din piatra în sine, ci din moaștele martirilor care au fost așezate în ea: adevăratul templu al lui Dumnezeu pe pământ este însuși omul viu.

220. În arhitectura bizantină sacrul implică un spțiu interior: el e constituit de întreaga reprezentare iconografică, articulată pe pereții sanctuarului. E ca și cum întregul edificiu ar fi conceput drept extensie a acestui spațiu interior.

221. Am putea defini arhitectura însăși ca pe o frontieră transparentă între spațiul exterior al realității noastre cotidiene și spațiul iconic, menit să deschidă simbolic lumea către cealaltă realitate. Nu icoana este cuprinsă în spațiu, ci întreg spațiul material este acela care intră în spațiul iconic.

222. Obiectul de artă religioasă, dincolo de eventuala lui frumusețe și prețiozitate, are o altă funcție: un asemenea obiect se propune ca mediator al unui proces de cunoaștere trăită.

223. Tradiția creștină a sfârși prin a adopta două forme ale crucii: crucea greacă, cu brațe egale și crucea latină, cu brațul inferior alungit. Crucea greacă se distanțează de reprezentarea lui Hristos răstignit – este esențialmente semnul Fiului Omului, cu semnificație cosmică și eschatlogică.

Page 65: Andrei Scrima Maestru

224. Fixată pe imensa dramă a patimilor lui Hristos, semnificația cosmică, metafizică a crucii s-a șters întrucâtva. Or, insondabila enigmă a crucii constă în întâlnirea dintre referința ei universală și dorința precisă a lui Hristos de a și-o asuma.

225. Dacă geniul grec rămâne asociat speculației intelectuale, viguros transpusă în teologie, în vreme ce Romei i se atribuie organizarea juridică a instituției ecleziale, articularea liturgică rămâne legată de prima comunitate de limbă și sensibilitate siriace.

226. Foarte de timpuriu Biserica Răsăriteană i-a asociat pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel în aceeași sărbătoare: cei doi își împart, primul ca figură a instituirii istorice, de către Hristos, a colegiului apostolilor, celălalt ca simbol al suflării libere a Duhului după înălțarea Domnului, întâiul loc în soborul apostolilor.

227. Dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, Duhul este cea mai tainică, reprezentarea sa sub formă de porumbel sporind această taină.

228. În întreaga mistică iudeo-creștină porumbelul este în mod fundamental un simbol al purității, al simplității și al speranței. Dar dacă numeroși artiști au reprezentat Duhul ca pe o pasăre din specia porumbelului, aproape toți i-au atribuit un zbor cu totul aparte, specific unei păsări de pradă.

III. COMENTARIU ASUPRA UNOR NARAȚIUNI TRADIȚIONALE:

229. În economia de ansamblu a legendelor consacrate lui Ștefan cel Mare, întemeierea Putnei marchează un fel de culminație, împlinirea unui destin și a unei opere excepționale.

230. Tema sihastrului: un bătrân, nu atât din punct de vedere cronologic, cât spiritual, cel care ”mistuie” lumea de aici și trăiește la marginea celeilalte, la care are acces

Page 66: Andrei Scrima Maestru

prin rugăciune și meditație contemplativă.

231. ”Cifrul” bătrâneții extreme – mai bătrân decât oricine din lume: nu desemnează o stare cronologică ci ilustrează și semnifică originea, metatemporalitatea.

232. Ștefan cel Mare îndeplinește funcția unui kșatriya: războinic consacrat, potrivit imemorialei tradiții indo-europene, purtată de surprinzătoarea coerență a viziunii populare românești.

233. În memoria poporului român, voievodul moldovean e socotit a fi asociat bătălia și înălțarea de sanctuare: îmbinarea, până la conjuncție, a celor două funcții majore – brahman și kșatriya. 

234. Locurile monastice, cuplate cu momentul întemeierii lor, pot corespunde unei tendințe de respingere a asaltului unor forțe distructive, haotice – o funcție eschatologică.

235. Ștefan este, în universul românesc, ultimul erou arhaic – el închide spița, liniajul arhaic al eroului sacral.

236. Putna, aleasă ca loc de îngropare constituie incinta de perpetuitate, de prezență netemporală a domnitorului. Este un kșatriya realizat, un erou care nu dispare prin moarte.

Publicat de Ioana la 7:42 PM 

Etichete: Scrima Andrei

4 commentaires:

jagadguru a dit…Ce commentaire a été supprimé par l'auteur.2:45 PM

jagadguru a dit…

Page 67: Andrei Scrima Maestru

In sfirsit constat dupa ceva vreme si altceva pe acest blog decit un fel de activism mascat:un breviar de idei la o carte maginifica: Experienaa spirituala si limbajele ei.

Recomand Comentariul lui Scrima la Evanghelia dupa Ioan si filmul Gospel of John (cel cu Christopher Plummer).

Filmul este pe site-ul ftp. Si multe altele ce greu le veti gasi.ftp://86.122.93.2062:51 PM

jagadguru a dit…

139. Duhul nu mai este revelat de o altă revelație a lui Dumnezeu, de o altă persoană divină, într-un alt moment al revelației: el poate fi perceput în ființa omenească.

Vezi că aici ai uitat să faci aluzie la stramutarea templului exterior pina atunci, in interiorul lui Iisus rastignit, si dupa inaltare „accesibil” omului „direct” prin intoarcere catre el insusi, sa legi cu ideea ca prin Revelatia numita Iisus Hristos, Duhul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de nici un intermediar, adica de alte manifestari divine.Acesta este un aspect fundamental impreuna cu ideea de deschidere catre infinitatea revelatiei Duhului lui Dumnezeu. Hristos facut ,,loc al lui Dumnezeu” in care Acesta si-a ,,concentrat” intreaga Prezenta.

PS:Nu ma mai astept sa publici ce scriu. Deja m-am obisnuit. Fiecare cu ale sale daca asa vrei.

Page 68: Andrei Scrima Maestru

11:00 PM

Ioana a dit…

@Jagadguru: Da, e posibil sa fi uitat sa fac referire la multe lucruri importante. Dintr-o carte atat de densa e aproape imposibil sa scoti un breviar de idei fara sa iti para rau dupa ceea ce ai lasat deoparte.3:58 PM

Enregistrer un commentaire

http://www.lapunkt.ro/2015/04/18/10-zece-punkte-andrei-scrima/

.Andre Scrima: „Insusi cuvantul „Dumnezeu” – ca notiune tematica – nu mai e imediat evident, inocent pentru noi, fiindca – foarte simplu spus – noi suntem cei care ne-am pierdut inocenta. Ignoranta e facila, prompta si suficienta. Cunoasterea e indelungata, rabdatoare, modesta.”2.humanitas.ro: ANDRÉ (ANDREI) SCRIMA (1925-2000) urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1943-1948), apoi descoperă grupul de reflecţie spirituală Rugul Aprins de pe lângă mânăstirea Antim, iar în 1949 se înscrie la Teologie. În 1956 primeşte o bursă la Institutul Ecumenic din Geneva şi începe un lung periplu: Franţa, Muntele Athos, India, Orientul Apropiat. În 1991 se întoarce în România şi se alătură Colegiului Noua Europă şi Grupului de studiu al secolului al XVII-lea.3.Cărţile lui Andrei Scrima au fost publicate de editura Humanitas. Aici, lista lor şi detalii despre fiecare dintre aceste titluri: http://www.humanitas.ro/humanitas/seria-de-autor-andre-scrima4.Andre Scrima despre „Timpul rugului aprins”: „Ca orizont concret, Antimul era în fond un aşezământ monastic: ceilalţi, „laicii“ veniţi mai târziu, se regăseau în cuprinsul şi în ritmul său, unde erau cotidian şi foarte firesc primiţi. Totul în normalitatea tradiţiei unanime a

Page 69: Andrei Scrima Maestru

Răsăritului, care nu ridică îngrădiri între mireni şi monahi atunci când, porniţi întru aceeaşi căutare, se descoperă la aceeaşi distanţă de Infinitul viu. „Excepţia“ situaţiei de la Antim consta, poate, în calitatea acelei experienţe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică şi latura laic-intelectuală.“Andrei Pleşu despre „Timpul rugului aprins”: „Sub semnul «rugăciunii minţii», Timpul rugului aprins pune în dialog spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, tra¬diţia şi modernitatea. Texte despre isihasm şi relaţia maestru-discipol con¬duc la evocarea «grupului de la Antim», marcat de figurile lui Sandu Tudor şi Vasile Voiculescu: o experienţă spiri¬tuală singulară în spaţiul românesc, pu¬ţin cunoscută până astăzi, dar cu ecouri mereu prezente.Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anu¬mită aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evan¬ghelie.“5.A fost, între 1963 şi 1965, reprezentantul personal al Patriarhului ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului pe lîngă Vatican. A pregătit întîlnirea istorică din 1964 de la Ierusalim dintre Patriarhului ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea.6.Andrei Pleşu despre una dintre cărţile lui Andrei Scrima:7.Andrei Scrima: „Comunismul este esentialmente harazit crestinismului; chiar fara sa ne-o marturiseasca explicit, chiar daca se preface ca dispretiuieste crestinismul si ca este interesat de alte lucruri, ‘mai serioase si mai insemnate’ (progresul social, nivelul economic, lupta de clasa etc.), tinta lui adanca si statornica este lumea valorilor crestine, pe care le maimutareste, pe care le ataca pentru a le arata carentele, pentru a le sluji fara sa vrea, amintindu-ne de ele si reinsufletindu-le.”8.A stat peste două decenii Liban – la vîrf, în mediul academic şi teologic. Există şi un documentar, difuzat de către Televiziunea Publică, intitulat „Andrei Scrima în Liban”.9.Horia Roman Patapievici: „Argumentul soliditatii

Page 70: Andrei Scrima Maestru

discursului practicat de Parintele Scrima tine de întelegerea stilului ca metoda – as zice -, metoda existentiala de a ajunge la urmele lasate de fiinta în ceea ce el însusi a numit “cuvintele fundamentale” care ne-au fost daruite. Când construia un discurs, Parintele Scrima nu aplica retete de interpretare – sociologice, filozofice, ideologice, fenomenologice, teologice ori mai stiu eu de care: el opera un “deschis”, o bresa de lumina în opacitatea lumii, construind, pornind de la “drumul” ascuns în text, o alta lume, în care sa ne putem învecina cu divinul prin locuirea “cuvintelor fundamentale” si prin etapele atinse în propria noastra devenire existentiala. Pentru el, discursul trebuia sa-si contina metoda, altfel spus calea de a patrunde în spatiul care sa-l faca deschis originii sale originante.Vorbind, Parintele Scrima nu te fixa într-un sens: te petrecea prin toate sensurile, pentru a te pune pe cale împreuna cu calea însasi, pe care te invita s-o iei la spinare. Din acest motiv, aparent, discursul Parintelui Scrima nu te ducea la o concluzie: cu el, a termina o discutie însemna a forta atingerea unei stari interioare, pentru care spatiul prblemei discutate trebuia sa fi devenit deja o existenta reala. Avea nevoie, pentru aceasta, de a putea vorbi simultan în mai multe registre – istoric, sociologic, teologic, filozofic, estetic etc. De aici senzatia de asociativitate arborescenta, de logica imprevizibila, de eruditie deconcertanta, de scurtcircuitare a planurilor si de amestecare a lor. Pentru ca amestecarea planurilor sa nu fie decât aparenta, trebuia ca tu însuti sa fi intrat în spatiul unde tot acest discurs nu era decât un drum – va amintiti? methodos: înaintare pe cale si împreuna cu ea -, un drum pe care Parintele Scrima pasea dezinvolt, înaintând spre un orizont bine definit din acel spatiu, foarte precis vizibil în acela, dar invizibil cui ramânea dincoace de el. A termina o discutie nu însemna, ca în logica, sa tragi o concluzie. Când se încheia, daca era izbutit, discursul Parintelui Scrima nu te lasa undeva, ci te lasa chiar pe drum – tinea de pedagogia lui esentiala sa nu te duca niciodata pâna la capat, ci sa te lase în lucrare, sa te lase locuitor al spatiului în care si-a desfasurat discursul, în spatiul care face ca problema discutata sa aiba o existenta reala.

Page 71: Andrei Scrima Maestru

Pâna la urma, stilul deconcertant al discursului Parintelui Scrima te soma la vigilenta si, când se încheia, te trezeai ca ai dobândit nu o solutie limitata la un singur caz, ci o metoda, valabila în oricare din etapele devenirii tale spirituale, pe mai departe.”10.Andre Scrima: „Lucrurile nu trebuie privite incremenit; intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza, de fapt, intr-o certitudine, nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot soiul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol, marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea, din punctul de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic, in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e o piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inuntrul ei princiupiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere.”Mai puteţi citi:

10 (zece) punkte: Hannah Arendt 10 punkte: Leszek Kołakowski 10   (zece) punkte: Papa Ioan Paul al II-lea 10 (zece) punkte: Monseniorul Vladimir Ghika

Timpul ruglui aprinsMaestrul spiritual in traditia rasariteana

Rugaciune. Isihasm. MonahismRugaciune. Isihasm. Monahism

Page 72: Andrei Scrima Maestru

Andre ScrimaEditura HumanitasRugaciune. Isihasm. Monahism (C4) An aparitie: 2012240 pagini20x13 255 grame ISBN: 9789735035990 Stoc limitatPRET: 32 RONPentru a adauga acest produs la favorite este nevoie sa va autentificati

 

Prezentare:

„Sub semnul «rugăciunii minţii», Timpul rugului aprins pune în dialog spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, tradiţia şi modernitatea. Texte despre isihasm şi relaţia maestru-discipol conduc la evocarea «grupului de la Antim», marcat de figurile lui Sandu Tudor şi Vasile Voiculescu: o experienţă spirituală singulară în spaţiul românesc, puţin cunoscută până astăzi, dar cu ecouri mereu prezente.Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie.“ (Andrei Plesu)

Page 73: Andrei Scrima Maestru

http://www.secretelefemeilor.ro/oameni-care-dispar-si-apar.htmlCum apar si dispar calugariiCe povesteste parintele CleopaParintele Cleopa, staretul unei mari manastiri din Sihastria, unde se practica o asceza riguroasa, a cunoscut, in urma cu mai putin de 40 de ani, mai multi ermiti care traiau in padure si care aveau capacitatea de a aparea si disparea dintr-un loc fara ca cineva sa-i fi vazut vreodata sosind sau plecand. Isihastii iubesc netarmurit pe toata lumea.Rodul acestei rugaciuni neintrerupte este o dragoste netarmurita pentru toti oamenii. Deseori, spune Ioan din Moldova, ma scol seara ca sa spun rugaciunea catre Iisus si sint captivat, atras in afara mea. Nu stiu unde. In corp sau in afara lui? Nu stiu, Dumnezeu stie.Intr-o zi, corpul lui a disparut fara ca nimeni sa stie nici unde si nici cum.Teodul de la Agapia se intilnea cu Episcopul IoanAsemenea relatari se mai pot auzi si azi. Astfel cea al lui Teodul, staretul Manastirii Agapia, mort in 1981, care a povestit intilnirile sale ciudate cu Episcopul Ioan, un ermit foarte avansat spiritual si care avea multe puteri miraculoase. Era un isihast de mare renume, care traia in Muntii Carpati. Cand se deplasa la intimplare pe carari, era totdeauna insotit de un discipol care mergea in spatele lui ca sa se poata ruga fara sa fie tulburat; avea capul gol, parul alb ii cadea in plete, avea barba alba, fata foarte luminoasa, purta haine vechi si mergea cu un baston in mina.Intr-o zi, cand Teodul l-a intilnit pe carare, ermitul i-a povestit parcursul sau spiritual. In 1915 (pe cand era deja episcop si diplomat in teologie), a vrut sa intre intr-o manastire ca simplu calugar cu sarcina de a pazi vitele. Dar staretul l-a anuntat ca decisese sa-l hirotoniseasca (el fiind deja hirotonisit), drept pentru care a preferat sa fuga si sa se retraga in padure. Ermitul care aparea si disparea instantaneuErmitul i-a cerut apoi lui Teodul sa-i aduca hirtie si cerneala, dupa care a disparut brusc, fara ca interlocutorul sau sa-si poata da seama in ce directie a luat-o. Teodul a pornit deci spre manastire ca sa-i procure ce-i ceruse ermitul, apoi, dupa citva timp, s-a intors pe

Page 74: Andrei Scrima Maestru

carare ca sa i le duca. Ajuns in aceeasi poiana, ermitul i-a aparut pe neasteptate fara sa-si poata da seama de unde venea. Fata lui radia. Si, din nou, a facut dovada capacitatii sale de clarvazator sfatuindu-l pe Teodul sa nu se duca intr-o manastire unde nu se afla persoana pe care dorea s-o vada. Cu ce am pacatuit, Doamne, ca sa ma arati oamenilor?Dupa cinci ani, Teodul a auzit o poveste ciudata. Un frate de la manastire isi vazuse oile si ciinii turmei sale adunindu-se intr-un mod neobisnuit, si a vazut in mijlocul lor un calugar batrin care zicea: Cu ce am pacatuit, Doamne, ca sa ma arati oamenilor? Era de obicei invizibil? In orice caz, i-a cerut acelui calugar sa nu spuna nimanui despre intilnirea cu el. Promisiune tinuta doar o saptamina...Calugarul a povestit totul preotului la spovedanie, care a pus sa fie cautat peste tot ermitul, fara succes. Ermitul era din nou invizibil. Relatari ale unor miracole identice gasim si la ortodocsii greci sau rusi. Numai stigmatele nu figureaza in rindul miracolelor la ortodocsi. In rest, postul, luminiscenta si levitatia sint frecvent citate. Invizibilitate, hipertermie si luminiscentaLa daoisti, faptul de a deveni invizibil e legat de faptul de a lua foc si de a deveni luminos. Cu alte cuvinte, cele trei miracole - invizibilitate, hipertermie si luminiscenta - sint provocate de aceeasi sursa.Adeptul daoist, scrie Isabelle Robinet, va putea, dupa dorinta, sa apara si apoi sa dispara; va putea sa se cufunde in apa fara sa se ude; sa nu fie ars de foc; animalele salbatice nu-l vor ataca si nimeni nu-i va putea face vreun rau; va comanda vintului si ploii, va parcurge mii de leghe intr-o clipa si, bineinteles, va putea sa zboare.Printre toate puterile daoistului, aceea de a deveni invizibil capata forme diverse. Se poate pur si simplu topi in multime, poate sa treaca neobservat sau, ca un cameleon, sa se identifice cu copacii cand se afla in padure etc. Sfantul e una cu Cerul si Pamintul. Metamorfoza pentru gasirea adevaratei formePao p’ou Tseu explica: Corpul omului este in mod natural vizibil, dar exista metode pentru a-l face invizibil. Aceste metode fac apel la o notiune foarte importanta in daoism: cea a metamorfozelor, pentru regasirea adevaratei forme. Forma pe care trebuie sa inveti s-o decelezi dincolo de

Page 75: Andrei Scrima Maestru

aparente. Si cand adeptul reuseste sa se faca suflu sau aer sau lumina, stie sa se faca si evanescent si sa dispara.72 de lumini in sapte aniCapacitatea de a deveni invizibil, continua Isabelle Robinet, este in mod constant asociata cu aceea de a aparea dupa dorinta, de a-si stinge lumina, de a da drumul la haturi. Metoda pentru a iesi din fiinta si de a intra in nefiinta, a te elibera de corp si a scapa de el transformindu-te in lumina lichida a lui Chen tcheou King confera putere celui care o practica timp de sapte ani de a-si transforma corpul in 72 de lumini, a disparea si a aparea, a fi vizibil sau ascuns.Intre bilocatie, dedublare, aparitieBilocatia mi se pare, dintre toate miracolele, cea mai ambigua si poate cea mai putin atestata. In majoritatea cazurilor, dovezile nu mi se par suficiente ca sa afirm ca a existat, in realitate, dedublarea. Ipoteza unei aparitii este mai probabila. Ce-i aceea o aparitie daca nu manifestarea la distanta a unei persoane alteia? Nu este o viziune, pentru ca viziunea isi are sursa in creierul celui care vede, in timp ce aparitia isi are sursa in exterior. Totusi, nu pare de neconceput ca o parte din corpul uman, partea sa energetica, sa se poata materializa si manifesta departe de sursa, invelisul corporal. Ceea ce ar declansa aceasta dedublare - unde cele doua parti vizibile nu ar fi de aceeasi natura (una fiind carne, cealalta energie) - ar putea sa fie o legatura telepatica puternica intre cel care se dedubleaza si cel care il vede. Cel care vede, martorul, ar lua atunci aceasta manifestare, pe care o putem numi aparitie, drept realitate.Dar daca admitem ca unele fiinte exceptionale au dobindit puterea de a se manifesta la departare dupa dorinta, atunci miracolul exista indiferent care e natura partii dedublate.In schimb, invizibilitatea nu poate avea explicatie, poate doar in miopia martorului...  Cum apar si dispar calugarii (2)Ce este bilocatiaA te afla in acelasi timp in doua locuri se numeste bilocatie. E posibilitatea de a te transporta instantaneu intr-un loc desi in acelasi timp esti vazut in altul. Dar mai inseamna si – nuantat – sa te afli intr-un loc in mod inexplicabil ca urmare a unei deplasari  materialmente imposibila.In relatarile din secolul al XVII-lea si secolul al

Page 76: Andrei Scrima Maestru

XVIII-lea se foloseste cuvintul translatie. Ar mai fi termenul de invizibilitate. A nu te mai afla acolo unde tocmai ai fost vazut constituie si asta ceva inexplicabil.In unele biografii, mai ales referitor la sufisti, gasim cuvintul ubicuitate, care este capacitatea de a te afla peste tot in acelasi timp (multilocatie).Legatura cu misiunea spiritualaSe pare ca a fi peste tot in acelasi timp nu are nici o legatura cu misticii care nu se deplaseaza pentru placerea lor, ci pentru o misiune spirituala. Misticul se simte abilitat la o iesire psihica intr-un scop spiritual determinat. In timp ce o parte din el ramine inerta intr-un loc, alta e activa in alta parte.E vorba cu adevarat de dedublare sau e doar o viziune perceputa de martori.Avind in vedere ca azi se studiaza cu atentie iesirile din corp, o comparatie cu dedublarea care se opereaza in bilocatie va permite sa se sublinieze apropierile si divergentele. Cazurile cele mai probante, cele in care marturiile sint cit se poate de solide se refera la mistici, al caror extaz te duce cu gindul la o stare de moarte aparenta, fie ca sint doar in extaz, fie ca sint intr-adevar pe patul de moarte.O zi din... moartea unei mari misticeAgncs din Langeac se afla intr-o zi in extaz si a ramas ca moarta timp de 24 de ore. In aceasta perioada i-ar fi aparut domnului Olier, la Paris, in timp ce corpul ei ramasese foarte vizibil la Langeac. Cazul este interesant, mai intii pentru ca Agncs era o mare mistica marcata de miracol (hipertermie, parfumuri, abstinenta absoluta fata de mincare, nealterarea cadavrului), apoi pentru ca detinem despre aceasta bilocatie documente remarcabile. Domnul Olier era un om care se bucura in vremea sa de o mare reputatie intelectuala si spirituala. Cand a vazut-o pe Agncs la Paris, a crezut cit se poate de natural ca are o viziune. Si ca sa se convinga de realitatea acestei vizite, s-a dus dupa citeva zile la Langeac. Avem deci relatarea unui om pentru care translatia (bilocatia) maicii Agncs cerea dovezi. Iata relatarea: Domnul Olier s-a prezentat la vorbitor.Maica Agncs a venit sa-i deschida si, cu voalul lasat pe fata, a inceput sa-i vorbeasca. Olier, vrind sa stie daca ii aparuse, a rugat-o sa-si ridice voalul, ceea ce ea a si

Page 77: Andrei Scrima Maestru

facut.Maicuta,  te-am vazut in alta parte!Maicuta, i-a zis el, te-am vazut in alta parte! Ai dreptate, m-ai vazut, a raspuns ea, de doua ori la Paris, unde ti-am aparut in refugiul tau de la Saint-Lazare, pentru ca am primit ordin de la Fecioara sa ma rog pentru convertirea ta. Aceasta bilocatie a fost foarte discutata in cadrul sfantei congregatii insarcinata cu dezbaterea in vederea canonizarii sfantei, dar in cele din urma a fost demonstrata ca fiind indubitabila (chiar daca s-a admis o parte de infrumusetare).In cazul procesului de canonizare a lui Agncs din Langeac s-au cules 80 de depozitii care sustin acest lucru. Sa retinem aceasta mentiune: parea moarta. Alfonso care a fost la Roma stind nemiscat intr-un fotoliuAlfonso din Ligouri a spus ca s-a dus la Roma sa-l vada pe patul de moarte pe papa Clement al XIV-lea in timp ce se afla la palatul episcopal cu vicarul general. Era intr-o zi de 21 septembrie. Alfonso, care intra frecvent in extaz, statea nemiscat in fotoliu, fara sa miste sau sa vorbeasca. A stat asa toata ziua si toata noaptea, fara sa dea vreun semn de viata. A doua zi, cand si-a revenit, a pronuntat aceste cuvinte: Ai crezut ca dorm, dar nu, am fost la capatiiul papei, care tocmai a murit. Or, peste citeva zile s-a aflat ca papa murise intr-adevar in ziua de 22 septembrie, chiar la acea ora. Vorbele lui Alfonso din Ligouri nu au fost luate in serios nici de sora Agatha, aflata linga el, care a marturisit ca ii venise sa rida, nici de procuratorul Credintei - avocatul diavolului – la procesul sau de canonizare, pentru care acest extaz era doar un somn, iar aceasta bilocatie, un vis. De aceea a argumentat la proces: aceasta imobilitate prelungita nu dovedeste deloc o stare extatica, ci pur si simplu o mare slabiciune fizica...Acest somn era provocat de o stare morbida... Cit priveste cuvintele pronuntate in momentul trezirii, ele exprimau visarile unui bolnav. El cunostea perfect starea pontifului roman... Nu este deci de mirare ca in timpul acelor doua zile de letargie a visat ca asista la ultimele momente ale lui Clement al XIV-lea si ca la trezire a luat visul drept realitate. Aceasta trezire si anuntarea mortii papei chiar la ora la care Clement al XIV-lea isi dadea sufletul este doar o coincidenta fortuita....Biserica nu a pus la indoiala fenomenulSe constata inca o data prudenta spiritului critic

Page 78: Andrei Scrima Maestru

al membrilor Bisericii oficiale in procese inainte de a admite miracolele. Totusi, in toate biografiile lui Aflonso din Ligouri, aceasta bilocatie este mentionata fara a fi pusa la indoiala.Dar pentru ca nimeni dintre cei care vegheau la capatiiul papei nu l-a vazut pe mistic, situatia mi se pare indoielnica si i-am zis mai curind asistare spirituala.Antonio din Padova mai... calatorea si elIntr-o zi, pe cand Antonio din Padova predica in Biserica Saint-Pierre-du-Queyroix, din Limoges (alte versiuni mentioneaza Montpellier sau Toulouse), si-a amintit brusc, la inceputul predicii, ca era asteptat sa cinte aleluia in capela manastirii. Si-a pus atunci gluga, s-a inclinat ca pentru a dormi pe pupitru si a ramas multa vreme in aceasta atitudine. Credinciosii, crezind ca nu se simte bine sau ca era in extaz, au asteptat. Dupa ce a cintat aleluia, si-a revenit, si-a descoperit capul si a continuat predica in catedrala. Credinciosii din aceasta biserica, precum si membrii manastirii au declarat ca l-au vazut si unii, si altii la aceeasi ora. Dar primii precizeaza: in extaz.Extazul care te pune pe drumuriCazul numitei Giovanna Maria Bonomo (din Bassano, Italia) este interesant pentru ca relateaza ea insasi detaliile calatoriilor sale. In timpul extazurilor era transportata in locuri departate, adresindu-se si dind sfaturi unor persoane care simteau aceasta nevoie si care au confirmat ca au vazut-o si auzit-o in timp ce calugaritele din congregatia ei afirma ca nu-si parasise chilia. Martorii locurilor unde se deplasa au dat descrieri precise ale fetei sale, ale taliei, ale felului ei de a vorbi. Ea insa spune in notele ei ca nu stie sigur cand i se pare ca vorbeste unei persoane departate, daca aceasta o aude sau nu o aude. In una din scrisorile adresate unei doamne nobile din Venetia, Giovanna Maria descrie cu precizie manastirea benedictina San Pietro, felul in care era cladirea, amenajarea interioara, dar ea nu intrase niciodata acolo. Face aluzie la trei vizite pe care le-ar fi facut acestei doamne, desi nu fusese niciodata acolo corporal. Aceste elemente sint mentionate in procesul sau – dovada ca Biserica le-a considerat destul de fondate pe marturii de netagaduit.

Page 79: Andrei Scrima Maestru

Multe persoane spun ca ar fi vazut-o in marile sanctuare europene si in Palestina (preotul locului atesta acest lucru), desi nu se misca din manastirea ei din Italia. Chiar ea scrie in notele ei: Am fost uneori cu spiritul la Milano sau la Roma... Dupa cum dorea Domnul sa ma duca. Dar acest spirit era pur si simplu perceput ca un corp de catre martori. Putem regreta ca in toate aceste cazuri lipsesc dovezi tangibile, obiecte care ar fi fost oferite sau lasate, scrisori sau efecte personale, adica elemente concrete care sa acrediteze marturiile.Bilocatia se produce in diferite stariSe pare ca bilocatia poate sa aiba loc in diferite stari: In starea aparent normala, in starea de extaz, in starea de moarte aparenta.Dar trebuie sa marturisim ca, in relatari, descrierea exacta a acestor stari diferite este destul de imprecisa. Nu trebuie sa uitam ca biografia unui mistic nu este destinata sa foloseasca unei anchete stiintifice...Bilocatia ar putea avea o legatura cu ceea ce se numeste azi NDE-uri (Near Death Experiences, experiente de moarte iminenta), adica experienta de a fi mort si de a reveni la viata. Evident, in secolele trecute nu se facea aceasta comparatie. Jérôme Ribet, in secolul al XIX-lea, istoriseste doua intimplari care azi ar fi fost studiate de specialistii in moarte iminenta, in frunte cu Raymond Moody. Aceste relatari folosesc bineinteles un vocabular mistric, dar regasim aceleasi expresii ca cele folosite de cei care au scapat din moarte.El in extaz, iar sufletul in viziteSaint Furcy, primul abate de la Manastirea Lagny, a murit intr-un extaz si, in timp ce corpul sau era fara viata, sufletul... patrundea in locuintele ceresti; apoi a trebuit sa revina la corpul sau muritor si sa-si continue incercarea pe pamint. Alta data, moartea a survenit in timp ce se ruga, din cauza unei maladii misterioase. Sufletul, dupa ce a parcurs rind pe rind cerul, infernul si purgatoriul, a revenit in corp, care nu mai era decit un cadavru.Episcopul care n-a vrut sa se intoarca pe pamintSaint Sauve, Episcop de Amiens, pe cand era doar un calugar, a avut in timpul unei maladii grave o viziune in care sufletul s-a desprins de corp si a patruns in corpurile ceresti. Calugarii, vazindu-l mort, au vrut sa-l ingroape. Dar pe cand urmau sa inceapa funeraliile, sfantul a revenit la viata si a fost auzit tinguindu-se de durerea impusa de

Page 80: Andrei Scrima Maestru

aspra necesitate de a trebui sa se reintoarca in aceasta lume de mizerie dupa ce savurase bucuriile eterne.A povestit ce splendori vazusera ochii lui in locuintele ceresti, slava, lumina, pacea, incintarea preafericitilor coplesiti de prezenta si dragostea lui Dumnezeu. Dar vai! a exclamat el. Aceasta bucurie abia incepuse cand s-a auzit o voce divina si m-a condamnat sa parasesc acel loc de lumina si viata, ca sa ma intorc in aceasta lume de intuneric si moarte. Aceasta relatare se potriveste perfect cu cea a revenitilor din moarte.Ce spun marturiileToate marturiile strinse de specialistii in NDE-uri relateaza acelasi gen de senzatii: impresia ca constiinta de a exista si corpul se despart; vizitarea unui peisaj minunat; intilnirea cu o lumina, impresia unei iubiri infinite; dificultatea de a reveni in propriul corp etc. Bilocatia, astfel descrisa, nu ar fi oare decit o iesire din corp inmomentul mortii? Pentru cazurile de bilocatie in care misticul a fost considerat in stare de moarte aparenta, se pare ca aceasta apropiere bilocatie-NDE e justificata. Hubert Larcher noteaza in aceasta privinta: E vorba de o dedublare a aceluiasi personaj care, in timp ce se afla in stare de moarte aparenta aici, apare in alta parte, si uneori la mare distanta, unei persoane sau mai multor persoane, apoi, revenind la viata, este in stare sa descrie ce se petrecea acolo unde a aparut, chiar daca nu stia nimic despre acel loc.Aceasta stare de moarte aparenta se manifesta uneori printr-o sincopa sau o coma, chiar in momentul in care dublura se manifesta vazului, auzului, mirosului, pipaitului martorului aflat la distanta, caruia ii prezice uneori un eveniment care va avea loc chiar in acea zi sau mai tirziu.Moarte aparenta si extracorporalizareIn cazurile in care nu e vorba nici de moarte aparenta si nici de moarte iminenta, cele in care misticul este intr-o stare aparent apropiata de extaz, este oare justificat sa facem o apropiere intre bilocatie si calatoriile extracorporale, asa cum au fost ele descrise de Robert Monroë si Jeanne Guesné? Am trecut de mai multe ori prin experienta parasirii corpului, spune Jeanne. M-am simtit existind in afara lui, raminind foarte aproape, vazindu-l sau, dimpotriva, mergind foarte departe si revenind in el, fara

Page 81: Andrei Scrima Maestru

intreruperea constiintei. Caci Jeanne insista asupra acestei notiuni de constiinta de a fi.In aceasta stare, experimentezi o noua stare de a fi, o noua dimensiune a constiintei. Si pentru ca invelisul corporal nu este indispensabil certitudinii de a exista, viata de dupa moarte pare deci posibila. Or, recitind relatarea lui Jeanne, atentia este retinuta de citeva detalii. Mai intii, dedublarea voluntara nu se practica oricum, e nevoie de un ritual: te lungesi, te relaxezi, respiri lent, fond sonor (la Monroë), deci tehnici care sa duca la o stare de constiinta astfel incit creierul sa emita in acel moment unde lente. Putem apropia aceasta stare de cea in care misticii au experiente de bilocatie (stare de extaz, ne spun textele).Diferenta dintre bilocatie si extracorporalizareDar, pe de alta parte, vad o diferenta mare intre bilocatie si starea extracorporala. Jeanne, dedublata, nu reuseste sa se faca auzita de persoanele pe care le intilneste.De exemplu, in 1940, s-a dedublat ca sa comunice cu sotul ei prizonier in Germania, forma ei dedublata a reusit sa vada foarte bine fata sotului ei si chiar sa-l atinga. Dar el nu a vazut-o. Jeanne citeaza si cazul uneia dintre prietenele sale, dedublata ca sa mearga sa-si regaseasca tatal: Mi-am vazut tatal vorbind cu vehementa, dar nu l-am auzit. Am incercat zadarnic sa ma manifest imbratisindu-l. Degeaba, nu-mi simtea prezenta... Acest punct mi se pare esential caci difera total de relatarile de bilocatie. Toti martorii spun ca au atins si l-au auzit pe misticul dedublat, ca au dialogat cu el. Comunicarea s-a stabilit cu adevarat in timp ce in cazul calatoriilor extracorpoale pare imposibila. In ceea ce priveste ce se dedubleaza, actualmente se fac cercetari cu subiecti psi care ar fi capabili sa se deplaseze fara corp intr-o camera vecina sau departata si sa-i descrie in mod precis amenajarea (fara nici o legatura telepatica cu experimentatorii care nici ei nu stiu nimic despre aceste incaperi).Realitatea dublurii energeticeRealitatea acestei dubluri energetice este din ce in ce mai probabila in urma cercetarilor mai ales asupra electromagnetismului. Caci se stie ca orice corp viu emite o radiatie energetica sau se postuleaza ca aceasta radiatie poate sa aiba o anumita autonomie fata de suportul ei

Page 82: Andrei Scrima Maestru

emitator, corpul material. Cand Ingo Swann, de exemplu, face o descriere detaliata a tabloului agatat pe peretele unei camere incuiate pe care nu a vazut-o niciodata, iar aceste rezultate depasesc sansele statistice ale hazardului, sintem indreptatiti sa credem ca a facut o excursie psihica. Dar cum nimeni nu se afla in camera respectiva, nimeni nu poate sa marturiseasca ca forma lui psihica a fost vizibila, materializata.Si in aceasta privinta mi se pare ca calatoria extracorporala se deosebeste de bilocatie. In cazul bilocatiei, forma care calatoreste este perceputa ca o realitate, martorii atesta acest lucru. Cele mai multe relatari ale unor calatorii extracorporale ne parvin de la cel care a intreprins aceasta calatorie (voluntar sau nu) si care, dupa aceea, ne povesteste ce a simtit: m-am simtit viu, mi-am vazut corpul inert ca un cadavru, am parcurs cutare distanta, am intilnit cutare persoana etc. Dar totalitatea relatarilor de bilocatie ne vin nu de la cel in cauza, ci de la martorii care l-au vazut.Invizibilitatea - una din cele opt siddhiA deveni invizibil este una dintre cele opt siddhi (puteri supranaturale) mentionate de cei care practica ca asceti si cu asiduitate yoga: Prakimyama. La sufisti, ubicuitatea este mentionata de zece exemple precise care figureaza in vietile sfantilor, a dervisilor. Dar cele mai multe marturii le-am putut aduna de la ortodocsii romani.Eliszar