STUDIU

Anatomia Erorii Judiciare,

Eroarea este un efect, astfel ca, pentru a intelege fenomenul trebuie sa cautam cauzele Cauzele erorii judiciare, se pot plasa în cele două mari premise, respectiv, fie în modul în care a fost stabilită (greșit) situația de fapt, fie după cum legea a fost interpretate si aplicata la o situație corectă determinată. Dare, și o a treia cauză poate fi întâlnită, și anume, o viciere a însăși procedurii

Av. Artin SARCHIZIAN

2

Anatomia Erorii Judiciare,

Av. Artin Sarchizian. Hotărârea judecătorească, reprezintă actul final al judecății, prin care se realizează justiția, în înțelesul că, magistratul judecător, asigură aplicarea legii (dreptului) la un caz concret. Marele merit al Revoluției Franceze, a fost și a acela al impunerii obligativității motivării unei hotărâri judecătorești, pentru împiedicarea arbitrariului judiciar, și astfel, a putea fi cunoscută rațiunea pentru care, un magistrat a dispus o anumită soluție, care, să poată fi supusă examenului critic al societății, și evident, verificat de către instanțele superioare. În prezent, exigențele privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, sunt – teoretic - dintre cele mai înalte, în acest sens, Instanța Supremă, reținând că o hotărâre judecătorească nu reprezintă o problemă de volum, ci una de esenţă, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. De fapt, o hotărâre judecătorească trebuie să reprezinte un silogism judiciar, în care, concluzia – hotărârea magistratului, se deduce din două premise majore, faptele și dreptul aplicabil. În alte cuvinte, judecătorul aplică legea la un caz concret, emițând în final o concluzie. Evident, fiind un act eminament al raționamentului uman, deloc imun la eroare, concluziile acestuia, pot fi, în concordanță sau deopotrivă, în discordanță cu realitatea obiectivă, când putem spune că ne găsim în prezența erorii judiciare. Vedem așadar cum concluzia magistratului, reprezintă un efect al silogismului judiciar, mai exact, al întregului proces, premergător emiterii unei hotărâri judecătorești. De aceea, putem afirma că însăși eroarea judiciară reprezintă un efect, o consecință a unei cauze. Cauza erorii, sau chiar cauzele, se pot plasa în cele două mari premise, respectiv, fie în modul în care a fost stabilită (greșit) situația de fapt, fie după cum legea a fost stabilită, eronat, la o situație corectă determinată. Țin însă a face un amendament, anume că, și o a treia cauză poate fi întâlnită, și anume, o viciere a însăși procedurii.

3

De fapt, dacă ar fi să redau acestă teză în alte cuvinte, a-și spune că eroarea judiciară se manifestă prin cele trei mari vicii ale unei hotărâri judecătorești, și anume: erori de fapt (error in facto); erori de drept (error in judiciendo), și anume eroarea de procedură (error in procedendo), respectiv a acelor norme de procedură care au tocmai menirea de a asigura aflarea adevărului și garantarea drepturilor părților, când, în opinia mea, vorbim tot despre o eroare. Odată stabilit faptul că eroarea constituie un efect, respectând teoria determinismului după care, orice efect își are o cauză, evident că și aceasta (eroarea), cum spuneam își va avea propria sa geneză, la capătul căreia se va găsi cauza. Însă, o „aventurare” în cercetarea cauzalității erorii, evident fără a avea pretenția de a fi un examen exhaustiv, impune separarea distincției făcută cu privire la eroarea de fapt și eroarea de drept. Eroarea de fapta, sau stabilirea greșită a situației de fapt; Orice soluție judiciară, trebuie să se raporteze la un fapt, fapte concrete, pe care trebuie să-l „reconstituie” fiind prin urmare un act de postdictie – a spune, ce a fost, iar această cunoaștere a faptului trecut, sau în prea puține cazuri, existente (în curs de desfășurare) se face într-o manieră indirectă de către magistrat, prin mijlocirea probelor. Probele sunt definite de legea ca fiind element de fapt, ce servesc la aflarea adevarului1, iar la rândul lor, aceste element de fapt, se obține (obiectivează) prin mijloacele de probă2, precum: depoziția unui martor, un înscris, o expertiză etc. Astfel, probațiunea într-o cauză, semnifică activitatea de identificarea, strângerea și administrare a mijloacelor de probă, în vedere interpretările acestora și tragerea unei concluzii privitoare la faptele petrecute. Așadar, dacă ne vom raporta, cel puțin la fiecare dintre aceste elemente (probă, mijloc de probă, probațiune) vom vedea că în oricare, dintre ele, se poate

1art. 97 al. (1) CPP „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. 2 Potrivit art. 97 al. 2 CPP „Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege

4

produce o eroare care să compromită finalitatea procesului, respectiv stabilirea adevărului în cauză.

Bunăoară, depoziția unui martor (ce reprezintă mijlocul de probă) poate fi, eronată fie pentru faptul că acesta a perceput greșit faptele, ori pentru că nu și le mai amintește întocmai, și nu în ultima măsură, pentru că deliberat denaturează adevarul.

Cum se vede, faza de început a oricărui proces o reprezintă „cercetarea” (fie că este cea desfășurată de către organele de urmărire penale, fie cea desfășurată de către instanță) în care, se administrează probele pentru ca mai apoi, acestea să poată fi interpretate și trasă concluzia.

Așadar „primul pas” îl reprezintă, identificarea și administrarea probelor. Aici, mai multe ipoteze generatoare de eroare sunt posibile, și anume: fie,

nu pot fi identificate probe relevante, ori acestea nu pot fi administrate (caz în care, în materie penală riscul de eroare este substanțial redus, întrucât, prezumția de nevinovăție, în lipsa unor probe contrare, de vinovăție, înseamnă că rămâne neștirbită, iar în plus, legiuitorul a inclus prin NCPP un nou caz de achitare, anume când „ nu exista probe ca o persoana a savarsit o infractiune”- art. 16 lit.b).

Fie, probele administrate sunt alterate, deliberat sau involuntare, caz în care acestea nu reflectă realitatea obiectivă și prin urmare, creează un risc în privința stabilirii faptelor în cauză.

Fie pentru faptul că, organul judiciar sau chiar instanța, omite a administra probele relevante, ori chiar refuză acest lucru, într-o asemenea situație, putând spune, ca avem de a face cu o carenă gravă a procesului, ce poate compromite aflarea adevărului și prin urmare, a determinat o eroare judiciară.

Subliniez, eroarea judiciară nu se reduce numai la ipoteza în care concluzia magistratului este în discordanță cu realitate obiectivă, ci și atunci când, nu se poate forma o concluzie, cu adevărat pertinentă, datorită lipsurilor probatorii imputabile organului judiciar.

Apoi, eroarea în stabilirea faptelor se poate datora, greșitei interpretări a probelor, acesta fiind și motivul pentru care, s-a instituit principiul interpretării libere a probelor, acestea neavând o valoare dinainte stabilită, ci fiind lăsate la aprecierea magistratului, ce le poate analiza, evident nu discreționar, ci respectând exigențele legale și practicile, fiind impus principiul după care probele se interpretează în mod coroborat, căutând a verifica fiecare probă, prin elemente de fapt ce rezultă din alte probe.

Bunăoară, s-a renunțat a mai considera „recunoaștere” drept o „regie a probelor” întrucât, s-a stabilit că în multe cazuri, actele de recunoaștere sunt

5

disiumulate, fiind nereale, făcute cu scopul de a „salva” pe un altul, respectiv autorul real, de la răspundere.

Magistratul are obligația ca în motivarea soluției, să își bazeze concluzie pe probe, ce vor fi indicate concret (nominalizate) nefiind dezirabile formulări generice precum „din probele administrate rezultă că..” fără indicarea clară a probei, respectiv probelor la care se referă.

Conchizând, magistratul reconstruiește situația de fapt, sau o stabilește, numai pe baza probelor, astfel încât, concluzia trasă cu privire la „faptă” constituie adevărul judiciar, cu alte cuvinte, cel desprins din probele de la dosar, nefiindu-i permis acestuia a utiliza alte metode de „cunoaștere”, nici cel puțin cele personale, direct percepute de acesta.

Eroarea de drept. Odată stabilită situația de fapt, se va proceda la scrutarea (identificarea)

normelor legale incidente situației reținute, s-au invocată de părți, dacă ne găsim într-o cauză civilă unde, principiul disponibilității fixează limitele judecății, inclusiv sub aspectul temeiului juridic.

Evident că și în această „etapă” pot apărea erori, pornind de la identificarea corectă a normelor legale, respectând, interpretarea acestora în acord cu regulile formale de interpretare logico-juridică, și evident, erori determinate de modul în care se face aplicarea dreptului.

Nu întâmplător am folosit sintagma „aplicarea dreptului” și nu „aplicarea legii” întrucât, opera de înfăptuire a justiției presupune a fi aplicate nu doar dispozițiile legale, stricte, ci toate normele de drept, între care și principiile dreptului ce salvgardează drepturile fundamentale, întrucât, o aplicarea „strictă și matematică a legii” poate crea situații toate injuste, nedrepte, acesta fiind și motivul pentru care românii spuneau că summum jus, summa injuria („supremul drept, suprema nedreptate”), adică celei mai perfecte aplicări a dreptului poate să-i corespundă cea mai mare nedreptate.

Așadar, tot eroare judiciară va fi și atunci când o soluție, reține corect faptele, deopotrivă normele legale incidente, dar decizia este nedreptată, fie ca sancțiunea, bunăoară este excesivă, ori, dimpotrivă nepermis de blândă.

Un exemplu grăitor sub aceste aspecte îl reprezintă și Decizia nr. 368/30 mai 2017 a Curții Constituționale care a considerat că dispozițiile codului penal privitoare la infracțiunea continuată, ce impuneau condiția unicității subiectului pasiv, conduc la aplicarea unor pedepse disproporționat de mari, chiar dacă

6

faptele nu sunt de o gravitate sporită, astfel încât, această condiție a fost considerată neconstituțională.

Cu siguranță, anterior pronunțării acestei decizii, au fost pronunțate soluții de condamnarea care aplicând ad literam, textul codului penal, au stabilit pentru fapte de o gravitate mică, pedepse disproporționată, caz în care, evident că aceste hotărâri nu pot fi suspectate că ar fi nelegală, însă, sunt nedrepte, injuste, fiind în optica mea tot o formă a erorii judiciare.

Eroarea de procedură. Cert, și o nerespectare a procedurii, poate genera o eroare judiciară,

bunăoara dacă ne referim la cazul obligativității citării legale și efective a unei persoane, astfel încât aceasta să poată participa la judecata propriei cauze.

Sub acest aspect, contează ca magistrații să asigure efectivitatea dreptului garantat prin instituirea procedurii respective, și dacă ne referim la procedura de înștiințarea, citarea la un proces, se cuvine a aminti o decizie relativ recentă a Curții Europene (mai 2017, cauza SC Carbochim c/ Romaniei) care a considerat că în ce privește comunicarea unei citații prin “afișarea” acesta nu răspunde exigentelor asigurării unui proces echitabil, nefiind asigurată înștiințarea efectivă.

Așa fiind, inclusiv o eroare de procedură poate constitui cauza erorii judiciare.

Concluzii Eroarea judiciară nu se reduce doar la cauze penale, respectiv, condamnarea

unui nevinovat, sau achitarea unui vinovat, ori o detenție nelegală. Eroarea judiciară nu se reduce numai la greșita reținere a situației de fapt,

ci aceasta poate viza și o greșită aplicare a legii, ori pronunțarea unei soluții, deși legale, totuși injuste.

Eroarea judiciară își poate găsi geneza, inclusiv într-o eroare de procedură. Sub aspectul „laturii subiective”, altfel spus, cum a fost posibilă producerea

unei astfel de erori, în ce mă privește, consider că unica „forma de vinovăție” poate fi culpa, de vreme ce, în concepția generală, eroarea înseamnă greșeală=culpă, nicidecum dol, intenție, astfel încât, greșeală judiciară, trebuie a fi neintenționată, culpabiă.

În schimb, când „eroarea” este intenționată, ori chiar din gravă neglijență, asimilată în optica mea, intenției indirecte, atunci, pasim spre abuzul de putere judiciar.

7

Am spus abuz de putere, pentru că judecătorul, este deținător puterii de a judeca, fiind delegată de la popor in acest sens, deși art. 124 alin. (1) din Constituție spune că justiția se înfăptuiește în numele legii, cand, în realitate, acesta descinde din puterea suverană a poporului (ce include și imperium) astfel că, atunci când se abuzează de această prerogativă, asistăm la un abuz de putere judiciară.