xiii 2 p185-518 5 medicina sociala economie management sanitar
Post on 24-Oct-2015
176 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
185
MEDICINĂ SOCIALĂ, ECONOMIE ŞI MANAGEMENT SANITAR
FACTORII CLIMATICI ŞI RESURSELE NATURALE
ALE REPUBLICII MOLDOVA –
OPORTUNITĂŢI PENTRU AMELIORAREA SĂNĂTĂŢII CARDIOVASCULARE
Mihail Raevschi, Dumitru Tintiuc, Elena Raevschi
Catedra Medicină Socială şi Management Sanitar ”Nicolae Testemiţanu”,
USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
The climatic factors and natural resources of the Republic of Moldova –
opportunities to improve cardiovascular health
The aim of this article is to bring forward and to estimate the importance of climatic
factors and natural resources of the Republic of Moldova, thus providing extra bit of confidence
for the measures' performance of cardiovascular prevention and rehabilitation.
Cardiovascular diseases are the main cause of mortality, morbidity and disability and
contribute substantially to the escalating costs of health care.
Measurements of primary, seconadry and tertiary prevention are able to reduce
cardiovascular diseases mortality, morbidity and disability particularly in high risk subjects.
Rezumat Scopul lucrării este de a estima importanţa factorilor climatici şi resurselor naturale ale
Republicii Moldova, oferind astfel un plus de siguranţă pentru efectuarea măsurilor de prevenţie
şi reabilitare cardiovasculară.
Maladiile Cardiovasculare sunt cauza principală a mortalităţii, morbidităţii şi invalidităţii
şi contribuie substanţial la escaladarea costurilor de îngrijire a sănătăţii.
Măsurile de preveţie primară, secundară şi terţiară sunt în stare să reducă mortalitatea,
morbiditatea şi invaliditatea prin maladii cardiovasculare în special pentru subiecţii cu risk
sporit.
Actualitatea
Creşterea permananentă a nivelului economiei şi culturii pe parcursul dezvoltării
societaţii au permis acumularea cunoştintelor despre acţiunea curativă a diverşilor factori
naturali, care formează clima zonei teritoriale respective.
In aspect medical clima reprezintă o combinaţie a condiţiilor locale geografice, peisaje în
special meteorologice, care permanent acţioneaza asupra organismului. Noţiunile nominalizate
în mare parte sunt determinate de: temperatură, presiune barometrică, componenţă chimică,
ionizare a aerului, radiatie solară, electricitate atmosferică, viteză a vîntului ş.a.
Din timpuri străvechi populaţia Moldovei utiliza factorii climatici si natirali cu scop
curativ, astfel în sec. XVIII D.Cantemir a notat, că în Moldova sunt trei zone climatice şi a
remarcat, că clima de stepă este folositoare pentru sănătate.
Astfel, natura vine să-l ajute pe om să-şi menţină sănătatea prin mecanisme mult mai
apropiate lui, decît cele farmaceutice. Bolile cardiovasculare se plasează constant pe primul loc
printre cauzele de deces ale populaţiei, deţinînd circa 56% din mortalitatea totală pe parcursul
ultimilor 10 ani în Republica Moldova (tab.1).
186
Tabelul 1. Mortalitatea generală a populaţiei Republicii Moldova
în perioada 2003-2010 la 100 mii locuitori [6,7]
Cauzele
decesului 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
1 Bolile
cardiovasculare 679,6 653,7 700,1 671,4 676,0 657,4 663,2 688.1
2 Tumori maligne 138,5 141,5 145,8 153,4 152,6 157,4 160,5 160.5
3
Bolile
aparatului
digestiv
114,1 116,3 128,6 122,5 119,4 112,3 115,5 121.9
4 Traume şi
otrăviri 103,2 101,6 108,4 105,0 101,9 99,4 97,0 103.6
5
Bolile
aparatului
respirator
79,0 69,3 79,2 72,9 72,1 68,9 64,7 68.3
La fel ca şi în ţările economic dezvolate în Republica Moldova maladiile cardiovacsulare
au căpătat o importanţă primordială din cauza majorării nivelului răspîndirii şi influenţei
negative asupra capacităţii de muncă a populaţiei. În sec. XXI bolile cardiovasculare continuă să
rămînă una din cele mai stringente probleme a ocrotirii sănătăţii[1,2,3,5,10,11]. Pentru o
populatie de aproximativ 3,5 milioane de locuitori cît numără Republica Moldova în momentul
de faţa, este de-a dreptul alarmant, ca circa 350 mii de locuitori sufera de boli ale aparatului
circulator [7]. Daca ne uitam că numarul bolnavilor de aceste boli are tendinţă de creştere in
fiecare an, avem în faţă imaginea alarmantă în care se află starea de sănătate cardiovasculară a
populaţiei Republicii Moldova.
La rînd cu aceasta s-a majorat rata invalidităţii primare a populaţiei RM de la 299,0 la
100 mii locuitori (a.2003) la 396,2(a.2009) şi 372,7 pentru anul 2010. În ultimii ani sporeşte cota
invalidităţii primare cauzate de maladii cardiovasculare, menţinind totodată poziţia de frunte
[6,7].
Scopul lucrării este de a notifica importanţa factorilor climatici şi resurselor naturale ale
Republicii Moldova, oferind astfel un plus de siguranţă pentru efectuarea măsurilor de prevenţie
şi reabilitare cardiovasculară.
Material si metode Pentru realizarea scopului propus s-a folosit metoda descriptivă de cercetare (analiza
sintetică) in baza datelor statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii (2011), Centrului
Naţional de Management în Sănătate din Republica Moldova (2010), Serviciuli Meteorologic de
Stat (2012) şi alte surse bibliografice din domeniu de cercetat.
Rezultate
Republica Moldova este situată în zona climatică moderat continentală, influenţartă de
apropierea de Marea Neagră şi de interferenţa aerului cald-umed din zona mediteraneană.
Anotimpurile climatice sunt clar definite cu iarnă scurtă cu puţină zăpadă şi o vară lungă, uneori
foarte fierbinte şi uscată.
Temperaturile mijlocii anuale ale aerului pe ţară sunt de 9,30C. Pentru ameliorarea stării
sănătăţii populatiei conform datelor acumulate pe parcursul multor ani de staţiile meteorologice
ale Republicii Moldova s-a determinat ca temperatura anuală în funcţie de zonă în mediu
187
constituie: Nord – 80C , Centru - 9,4
0C, la Sud – 9,9
0C si temperaturile mai sus de 0
0C persista
9 luni pe an (fig.1).
Sursa: Raportul Naţional de Dezvolatre Umană. 2009-2010. Schimbările climatice în Republica
Moldova. Available at: http://www.undp.md/publications/2009NHDR/NHDR_rom_Capitol3.pdf
( Citat:21 aprilie 2012)[8]
Fig.1.Temperaturile medii anuale şi precipitaţiile din Republica Moldova în
perioada de referinţă (1961-1990)
Insolara continuă în mediu pe an constutuie la Nord – 2064 ore, Centru 2115 şi la Sud –
2327 ore. Zile fără soare: Nord – 80, Centru – 71, Sud – 63 zile.
Pe parcursul anului în Republica Moldova direcţia vîntului este mai frecventă spre nord-
vest si mai rar sud-est, avînd viteză ce deviază în limitele 3,3 – 6,1 m/sec. Pentru Republica
Moldova sunt caracteristice vînturi cu viteză mică si medie, care atinge în mediu 5 m/sec.
Condiţiile meteorologice sezoniere ale Republicii Moldova sunt determinate iarna de un
timp instabil cu temperatură medie lunară de la 1,20C frig pînă la 3,3
0C frig. Cea mai rece lună a
iernii este ianuarie, temperatura medie lunară a ei constituie în teritoriu 3-50C frig. Pe parcursul
sezonului de iarnă pe teritoriu cad în medie 85-110 mm precipitaţii, sau 16-20% din suma
medie anuală. Precipitaţiile cad preponderent în fază mixtă – sub formă de ploaie şi zăpadă,
maxima lor zilnică a atins 50-70 mm. Caracterul instabil al timpului pentru sezonul de iarna nu-l
determina ca factor absolut negativ [4,12].
Temperatura medie a aerului în anotimpul de primăvară oscilează pe teritoriul republicii
între +80C şi + 10
0C. In acest sezon se majoreaza numărul de ore de insolare continuă, care
constutie la Nord – 593 ore, Centru – 605 si Sud – 642 ore.Pe parcursul primăverii cad în mediu
105-150 mm, sau circa 24% din suma precipitaţiilor anuale [4,12].
Temperatura medie multianuală a aerului pentru anotimpul de vară pe teritoriul
republicii constituie +18,50C şi + 21
0C. Cea mai caldă lună a verii este iulie, în această lună s-a
semnalat cea mai înaltă temperatură a aerului pentru toată perioada de măsurări instrumentale -
41,50C (Camenca, 21 iulie, anul 2007) [4]. Vara se caracterizează prepondirent prin temperaturi
înalte si vreme stabilă. În această perioadă de an temperatura favorabilă se înregistrează in 30-
40% de zile. Precipitaţiile atmosferice în sezonul cald (aprilie-nioembrie) constituie: la Nord –
380 mm si la Sud 346 mm. Media lunară a umeditaţii relative administrează pina la 45- 47%.
Toamna se caracterizează prin micşorarea treptată a temperaturii aerulrui, majorării
vitezei vîntulti si numărului de zile cu precipitaţii. Toamna în Republica Moldova este
preponderent caldă cu zile senine, temperatura medie a aerului constituie: Nord – (+90C) si Sud
–(+10,8)0C . Primele îngeţuri apar la Nord si Centru republicii dupa 10 octombrie, iar în zona de
188
Sud şi mai tîrziu. Toamna zilele cu insolare contunuă constituie (ore): Nord – 441, Centru – 474
si la Sud – 512 ore.
Particularităţile condiţiilor climatice permit aprecierea urmatoarelor zone climato-
geografice: păduroasă, Nordică de stepă, Central-codreană si Sudică de stepă.
În Republica Moldova în mediu timpul călduros cu temperaturi majore dureză 175 zile şi
umiditatea relativa osciliează în mediu de la 66 pînă la 87%. Astfel, regimul termic al republicii
este cel mai important factor curativ pentru tratarea maladiilor cronice.
In rezultatul cercetării meteo-elementelor climei cu multiple zile senine cu caracter
favorabil al vîntuli si precipitatiilor, clima Republicii Moldova s-a determinat a fi ca resursă
balneoclimatică importanta si necesară pentru reabilitarea pacientilor cu diverse maladii cronice,
inclusiv si cele cardiovasculare. Rezultatele analizei comparative a elementelor climei locale au
confirmat, că clima zonelor balneoclimatice ale Republicii Moldovei apartine urmatoarelor clase
de climă:
clasa II- călduroasă si secetoasî (cîteva raioane de la Sud);
clasa III – însorită, relativ cu umiditate satisfăcătoare;
clasa X- cu geruri slabe;
clasa XI – cu climă temperată.
Aceste clase apartin grupelor favorabile pentru o recuperare fără reacţii adverse şi
acţiunile elementelor climatice sunt bine tolerate [14].
Pentru evaluarea climei diverselor zone balneoclimatice ale Republicii Moldova s-a
folosit indicele meteo-climatic special propus de Latîşov G.P. şi Bokşa V.G. (1965). Pentru
aceasta parametrii fiecărui meteolelement în funcţie de nivelul indicatorului reacţiei negative au
fost repartizaţi în următorele grupe de climă [13]:
favorabilă (cu nivel minor al reacţiei negative)
relativ favorabilă (cu nivel mediu al reacţiei negative)
nefavorabilă (cu nivel majorat al reacţiei negative)
Analiza comparativă a datelor despre meteo-elementele climei Republicii Moldova (după
gradul acţinii excitante a meteo-elementelor climei asupra organismului pacienţilor) a confirmat,
că clima zonelor balneo-climatice ale Republicii Moldova aparţine grupei de climă „favorabilă”
şi parţial - „relativ favorabilă” pentru reabilitarea pacienţilor cu maladii cronice, inclusiv
cardiovasculare[14].
Cele expuse cert confirmă că condiţiile climatice ale Republicii Moldova sunt sufucient
de favorabile pentru efectuarea prevenţiei şi reabilitării cardiovasculare.
Datele literaturii actuale confirmă, că efectuarea reabilitării climatice în condiţiile
climatice autohtone este nu mai puţin efectivă, decît cea efectuată în condiţiilie climatice din
alte tări, deseori chiar fiind mai efectivă. Aceasta se datorează faptului, că organismul uman
necesită readaptare la conditiile climatice noi din alte regiuni, care deseori negativ influenţează
nivelul eficacităţii recuperării[9,14].
Principalele metode ale climatoterapiei accesibile pentru Republica Moldova sunt:
Helioterapia – acţiunea favorizantă a luminii solare, este indicată pentru tratamentul
maladiilor de piele si sistemului nervos;
Aeroterapia – acţiunea complexă a meteoelementelor aerului asupra organismului
(temperatura, umeditatea, mişcarea vîntului, radiaţia solară şi presiunea barometrică) prin
efectuarea plimbărilor prescrise de medic+ specialist la pacienţi cu diverse maladii, inclusiv -
cardiovasculare;
Terencurterapia – mers dozat pe rute speciale în scop curativ şi de reabilitare;
189
Principalele metode ce utilizează resursele naturale accesibile pentru Republica Moldova
sunt:
Ampeloterapia – folosirea dozată a sucului din poamă pentru tratarea diverselor
maladii, este indicată pentru maldiile ficatului, rinichilor şi aparatului circulator.
Peloidoterapia – aplicarea dozată a nămolului curativ, este indicată pentru maladiile
aparatului locomotor, ginecologic,sistemului nervos periferic si aparatului circulator.
Salbeoterapia – aplicarea în scop curativ a condensatului de muscat de salbie, este
indicată pentru ameliorarea sistemului nervos periferic, aparatului locomotor, aparatului
circulator ş.a.
Balneoterapia – tratament prin ape minerale ce se face prin administare internă si
externă. La administrare se ţine cont de componenţa chimică a apei. Astfel, pentru pacientii cu
maladiile aparatului circulator sunt indicate apele minerale care conţin brom, sulfaţi, sulfură de
hidrogen,calciu s.a. fiind una din cele mai benefice metode pentru această categorie de pacienţi.
Apele minerale care conţin iod şi brom predomină în zonel de Sud şi Sud-Vest ale
Republicii Moldova. Astfel, în or.Cahul este o sondă cu apă minerală care conţine ioni de brom
şi iod cu mineralizarea 68 gr/l (iod- 17 md/l, brom – 133 mg/l). Temperatura apei la revărsare are
circa 360C . Un interes deosebit prezintă apa termală din Cahul, care pe lîngă iod şi brom conţine
sulfură de hidrogen - 102mg/l, acizi de siliciu -20.9 mg/l s.a.
Apele minerale ce conţin sulfură de hidrogen sunt răspîndite preponderent în zonele
Centru şi Sud ale Republicii Moldova. Astfel, în zona Ungheni mineralizarea apei este pănă la
210 mg/l.
Apele minerale ce conţin siliciură predomină în zonele de Nord ale Republicii Moldova.
Discuţii
Clima favorabilă reprezintă o terapie naturală cu multiple posibilităţi de vindecare a
diferitor afecţiuni cronice.
Utilizarea pe larg a factorilor climatici in cadrul programelor de prevenţie cardiovasculară
va contribui la amelioaraea sănătăţii cardiovasculare în Republica Moldova.
Particularităţile favorabile ale climei Republicii Moldova permit amplificarea şi
fortificarea programelor de reabilitare medicală pentru pacienţii cu maladii cardiovasculare. Fapt
ce indespensabil contribuie la sporirea calitaţii prestării serviciilor de reabilitare medicală
complexa pentru această categorie de pacienţi.
Prin efectuarea măsurilor adecvate, oportune şi complexe de prevenţie primară, secundară
şi terţiară boala cardiovasculară poate fi prevenită esenţial, constituind, de fapt, direcţiile de bază
ale promovării sănătăţii cardiovasculare atît în ţară, cît şi în lume.
Concluzii
1.Sănătatea cardiovasculară în Republica Moldova ca şi în majoritatea ţărilor din lume
reprezintă o problemă medico-socială stringentă.
2.Caracteristica medico-climatică şi geografică ale Republicii Moldova permit de a
constata, că teritoriul în mare parte aparţine zonei favorabile pentru efectuarea reabilitării
medicale complexe pentru pacienti cu maladii cardiovasculare.
3.Utilizarea acţiunii favorabile ale factorilor climatici şe resurseşor naturale în cadrul
programelor de reabilitare cardiovasculara este o oportunitate de amelioare a Sănătăţii
Cardiovasculare a populaţiei Republicii Moldova.
Bibliografie
1.Allender S., et al. European cardiovascular disease statistics. British Heart Promotion Research
Group, Department of Public Health, University of Oxford. Edition 2008. p. 1-113.
2.European Society of Cardiology. www.escardio.org./about /what/advocacy/Pages/health-
charter.aspx (citat 20 mai 2011)
190
3.European Society of Cardiology (ESC). Clinical Practice Guidelines. CVD Prevention in
clinical practice. European Journal of Cardiovascular Prevention and Rehabilitation,
September 2007,14, (supp 2):E11-E40. Available at: http://www.escardio.org/guidelines-
surveys/esc-guidelines/Pages/cvd-prevention.aspx (Accesed April 9,2012)
4.Serviciul Hidrometeorologic de Stat. http://www.meteo.md/mold/nssezcur.htm. (Citat 21
aprilie, 2012)
5.Lloyd-Jones D, Adams R, Carnethon M, et al. Heart disease and stroke statistics—2009
update: a report from the American Heart Association Statistics Committee and Stroke
Statistics Subcommittee. Circulation. 2009;119:e21-e181.
6.Raportul anual al Centrului Naţional de Management în Sănătate, Sănătate Publică în Moldova,
anul 2009. http://www.ms.md/public/info/analiza/statistics/indicatori/ (citat 21 aprilie, 2012)
7.Raportul anual al Centrului Naţional de Management în Sănătate, Anuarul statistic al
sistemului de sănătate din Moldova, anul 2010.
http://www.ms.md/public/info/analiza/statistics/20100/erftff/ (citat 21 aprilie, 2012)
8. Raportul Naţional de Dezvolatre Umană. 2009-2010. Schimbările climatice în Republica
Moldova. Available at:
http://www.undp.md/publications/2009NHDR/NHDR_rom_Capitol3.pdf ( 21 aprilie 2012)
9.Tintiuc D. si altii. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007.
10.World Health Organization (WHO). Global status report on noncommunicable diseases
2010. World Health Organization (2011). Available at:
http://www.who.int/nmh/publications/ncd_report2010/en/ downloaded 03/05/2012 p.1-31.
11.World Health Organization (WHO). Global Atlas on cardiovascular disease prevention and
control. World Health Organization (2011).Available
at:http://whqlibdoc.who.int/publications/2011/9789241564373_eng.pdf downloaded March,
20, 2012.
12. http://www.meteo.md/mold/nssezcur.htm (citat 21 aprilie, 2012).
13.Латышев Г.Д., Бокша В.Г., К вопросу о медицинской оценке погод ( индекс погоды и
реакции больных). - « Вопросы курортологии, физиотерапии и лечебной
физкультуры», 1965, №4 с.345-351.
14. Раевский М.М., Состояние и перспективы развития санаторной помощи населению,
Издательство «Штиинца» Кишинев 1978, 119с.
ASPECTE ALE MANAGEMENTULUI
SERVICIULUI BALNEO-SANATORIAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Aurelia Bagrinovschi, Oleg Galbur
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Aspects of management of spa services in the Republic of Moldova
Based on the study in wich 461 patients and SPA staff were interviewed it was
established that the largest share of beneficiaries of SPA services belongs to the 56-65 age
group, constituting 50.1%, or every other respondent. The share of working age respondents
constitutes 43,7%. The majority of patients participating in the study (96,5±0,85%) were
satisfied with the results of the treatment. About (80,3±1,85%) of respondents believed that
their overall health improved following SPA treatment. According to the interviewd patients and
medical staff in order to improve the quality of SPA service it is needed: to improve hotel
infrastructure and services, nutrition, increase the number of services and the duration of
treatment to 21-24 days.
191
Rezumat
Conform rezultatelor studiului efectuat unde au fost intervievaţi 461 de pacienţi-curanţi s-
a constatat că cea mai mare cotă de benificiari ai serviciilor balneo-sanatoriale sunt în grupul de
vârstă de 56-65 ani, ceea ce constitue 50,1%, sau fiecare al doilea respondent. Cota
respondenţilor în vârsta aptă de muncă constituie 43,7%. Marea majoritate din pacienţii incluşi în
cercetare (96,5±0,85%) au rămas mulţumiţi de rezultatele tratamentului şi procedurilor efectuate.
Circa 80,3±1,85% din respondenţi consideră că tratamentul balneo-sanatorial a dus la
ameliorarea stării generale de sănătate. Reieşind din opiniile bineficiarilor şi medicilor
intervievaţi, pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului balneo-sanatorial sunt necesare:
îmbunătăţirea infrastructurii hoteliere şi serviciilor, alimentaţiei, majorarea numărului de
proceduri şi duratei tratamentului până la 21-24 zile.
Actualitatea
Serviciul de recuperare medicală, inclusiv cel balneo-sanatorial, ca parte componentă a
sistemului de sănătate din Republica Moldova, s-a conturat ca entitate în anii postbelici, prin
crearea secţiilor specializate în cadrul instituţiilor spitaliceşti, ulterior înregistrând o dezvoltare
semnificativă prin deschiderea mai multor instituţii cu caracter curativ-sanatorial pe teritoriul
actual al ţării, cum ar fi „Nufărul Alb” (or. Cahul), „Codru” (Hîrjăuca) „Bucura-Sind” (Vadul lui
Vodă), „Dnestr” (Camenca), dar şi pe litoralul Mării Negre, cum ar fi ,,Sănătatea”, „Victoria”
,,Patria”, „Plai”, „Serghei Lazo”, „Speranţa”, „Orizont”, „Zolotaia Niva” (Sergheevca) şi în
regiunea Carpaţilor Orientali sanatoriul ,,Moldova” (Truscaveţ), teritorii ce aparţin statului vecin
Ucraina. [13]
Actualmente una din cele mai importante instituţii specializate în domeniul serviciilor
balneo-sanatoriale este sanatoriul ,,Moldova”, din localitatea Truscaveţ, Ucraina, care oferă
servicii de recuperare şi antrenare a sănătăţii solicitanţilor din Republica Moldova, Ucraina şi
alte ţări. Conform informaţiilor disponibile, pe parcursul anilor de activitate în Sanatoriul
„Moldova” s-au tratat în total cca 57000 mii persoane din Republica Moldova şi cca 86000
persoane din alte state, cum ar fi Ucraina, Belarusi, Federaţia Rusă ş.a. [12]
Serviciul balneo-sanatorial a suportat un declin evident ca formă şi conţinut, urmare a
dificultăţilor economice şi sociale din perioada anilor 90, fenomen caracteristic pentru toate
statele Europei de Est. Un alt factor, care s-a răsfrânt deosebit de grav asupra activităţii
serviciului balneo-sanatorial a fost amplasarea mai multor instituţii ale acestui serviciu în afara
hotarelor ţării, ceea ce a generat dificultăţi severe în menţinerea şi gestionarea eficientă a
acestora, unele instituţii trecând în proprietatea autorităţilor locale (,,Victoria”, ,,Serghei Lazo”,
,,Zolotaia niva”, ,,Plai”, ,,Orizont”, ,,Medic”, ,,Patria”, ,,Solnecinii bereg”, ,,Speranta”,
,,Pedagog”, ,,Ciaika” din Sergheevca, Ucraina). [13]
Ca urmare, din zeci de instituţii balneo-sanatatoriale amplasate în afara hotarelor ţării,
doar 5 instituţii îşi continuă activitatea, şi anume: sanatoriile „Moldova” (Odessa), „Sănătatea”,
„Serghei Lazo” şi „Zolotaia niva” (Sergheevca) şi, în special, sanatoriul „Moldova”, care şi-a
menţinut şi dezvoltat infrastructura, anual înregistrându-se o creştere a numărului de pacienţi
moldoveni şi din alte state.
În acelaşi timp, sursele literare disponibile nu prezintă informaţii privind efectuarea unor
cercetari cu caracter ştiinţific pentru evaluarea calităţii serviciilor oferite în cadrul Sanatoriului
„Moldova” sau de alte instituţii din domeniul respectiv. Din aceste considerente în cadrul
studiilor de masterat la Școala de Management în Sănătate Publică, a fost lansat un studiu care sa
reflecte calitatea serviciilor prestate în cadrul Sanatroriului „Moldova”, în baza evaluării
indicatorilor de activitate şi rapoartelor statistice, concomitent fiind efectuat un sondaj de opinie
a beneficiarilor serviciilor balneo-sanatoriale, a medicilor de familie şi altor categorii de medici
specialşţi.
Prin urmare, scopul studiului în cauză constă în analiza rezultatelor sondajului de opinie
a populaţiei privind calitatea şi volumul serviciilor balneo-sanatoriale în Republica Moldova.
192
Material şi metode
Studiul în cauză este unul descriptiv, selectiv, fiind utilizată metoda de selecţie aleatorie a
persoanelor care a beneficiat de servicii balneo-sanatoriale în cadrul sanatoriului ,,Moldova”, pe
parcursul anilor 2006-2010, dar şi a medicilor de familie sau medicilor specialişti.
Ca instrument pentru acumularea datelor primare a servit un chestionar, ce includea un
set de întrebări vizând mai multe aspecte, care sunt în corelaţie cu calitatea serviciilor şi
satisfacţia pacienţilor (condiţiile hoteliere, dotarea cu echipament, relaţiile medic-pacient,
competenţa profesională a angajaţilor, eficienţa tratamentului ş.a.).
Chestionarea s-a desfăşurat anonim, pe un eşantion de 461 respondenţi.
Rezultatele şi discuţii
În sanatoriul „Moldova” sunt trataţi predominant pacienţii cu maladii ale tractului
gastrointestinal, ficatului şi căilor biliare, cu dereglări ale metabolismului (diabetul zaharat şi
obezitatea) şi cu afecţiuni ale sistemului genito-urinar. Cota pacienţilor din Republica Moldova
în perioada de analiză a avut un caracter instabil, oscilând de la 52,0% în anul 2009 până la
30,3% în anul 2010. Numărul beneficiarilor moldoveni variază şi în funcţie de anotimp, astfel că
în anul 2010 din 1564 pacienţi cei mai mulţi (237) s-au tratat în luna septembrie şi cei mai puţini
(39) s-au tratat în luna martie, cu o medie lunară de 130 pacienţi.
Rezultatele obţinute demonstrează că vârsta medie a beneficiarilor de servicii balneo-
sanatoriale în perioada vizată este de 57,8±0,8 ani, în vârsta aptă de muncă fiind cca 43,7%
pacienţi. În lotul de beneficiari evaluat predomină persoanele cu vârsta între 56-65 ani (50,1%),
celelalte categorii de vârstă fiind reprezentate mai puţin şi în descreştere continuă: 46-55 ani
(22,6%), 36-45 ani (15,6%), 26-35 ani (1,7%), iar pacienţii cu vârsta de 66 ani şi mai mult au
constituit cca 10% (Fig. 1). Datele expuse confirmă că de tratament balneo-sanatorial beneficiază
preponderent persoane apte de muncă cu vârsta între 46 şi 65 ani, persoane active din punct de
vedere economic, iar restabilirea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a acestora are un impact
considerabil asupra menţinerii calităţii forţei de muncă în economie, ceea ce evidenţiază rolul şi
importanţa acestui gen de servicii medicale în menţinerea şi creşterea calităţii sănătăţii pubice.
Analiza în funcţie de gen a lotului de beneficiari ai serviciilor balneo-sanatoriale denotă o
repartizare relativ echilibrată, cu o uşoară predominare a femeilor, astfel că din numărul total de
pacienţi cca 46,6% au fost bărbaţi şi cca 53,4% au fost femei, ceea ce corespunde, în linii
generale, raportului bărbaţi/femei la nivel de ţară, iar acest fapt denotă că ambele categorii ale
populaţiei beneficază în egală masură de serviciile respective.
26-35 ani
1,7%36-45 ani
15,6%
46-55 ani
22,6%56-65 ani
50,1%
66 şi mai mult
10,0%
Figura 1. Structura în funcţie de vârstă a eşantionului de respondenţi (%)
Majoritatea respondenţilor (51,6±2,33%) beneficiază de tratament balneo-sanatorial odată
la 2 ani, în timp ce 6,9±1,18% din respondenţi apelează la servicii de recuperare în instituţii
specializate de 2 ori în an, 22,3±1,94% din pacienţi o dată în an şi 19,1±1,83% o dată la 3 ani şi
mai rar, ceia ce corespunde recomandarilor specialistilor în domeniu.
Durata medie de tratament balneo-sanatorial a constituit 15,7±0,6 zile, până la 12 zile şi
până la 18 zile de tratament beneficiind respectiv 47,9±2,33% şi 52,1±2,13% din respondenţi.
Durata medie de tratament înregistrată în cadrul instituţiei respective este una optimală, ceia ce
193
asigură condiţii pentru aplicarea deplină a metodelor de recuperare în concordanţă cu datele
prezentate de sursele literare privind durata medie optimă a tratamentului balneo-sanatorial, care
recomandă 12-24 zile. Petru persoanele tinere sănătoase conform recomandărilor Federaţiei
Internaţionale de Balneologie şi Climatologie este indicat tratament in centre de bunăstare timp
de 5-7 zile (pentru punerea în formă). [8]
În 54,2±2,32% cazuri tratamentul balneo-sanatorial a fost recomandat de către medicul
de familie şi în 33,6±2,20% din propria iniţiativă, ceia ce denotă o rezultate pozitive a medicilor
de familie în profilaxia primară şi secundară, promovarea modului sănătos de viaţă.
Un indicator relevant pentru evaluarea serviciului respectiv evaluat în cadrul sondajului a
fost accesibilitatea populaţiei populaţiei din punct de vedere a capacităţii de plată. Astfel, din
numărul total de persoane intervievate doar cca 1/3 (35,6±2,23%) au beneficiat de tratament
balneo-sanatortial din contul asigurărilor sociale, ceea ce poate fi interpretat ca un indicator
nesatisfăcător, ţinând cont de capacitatea redusă de plată a populaţiei Republicii Moldova.
Respectiv, faptul că fiecare al doilea respondent (54,0±2,32%) a achitat cheltuielile de tratament
din cont propriu, iar în 10,4±1,42% din cazuri cheltuielile au fost suportate de către rudele
apropiate, demonstrează că pentru o parte considerabilă a populaţiei serviciile balneo-
sabnatoriale ar putea fi inaccesibile din motive economice.
Este semnificativ faptul că nici un respondent nu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de
calitatea serviciilor oferite în sanatoriu, iar cca 52,5% din pacienţi s-au declarat mulţumiţi şi cca
47,5% au rămas foarte mulţumiţi, ceea ce denotă că majoritatea absolută a beneficiarilor şi-au
exprimat deplina satisfacţie faţă de calitatea serviciilor medicale. Doar 1,7±0,61% din
respondenţi (rata nu este semnificativă, p>0,05) au exprimat unele rezerve faţă de condiţiile
hoteliere şi confortul oferit.
Un criteriu important în evaluarea calităţii serviciilor medicale prestate populaţiei este
nivelul dotării cu echipament şi utilaj medical modern, care asigură performanţă, atractivitate şi
satisfacţie personaluluui medical şi beneficiarilor. Astfel, studiul a constatat ca sanatoriul
„Moldova” la acest capitol este dotat suficient, deşi o bună parte a echipamentului are un termen
considerabil de utilizare. În ultimii ani au fost implementate mai multe tehnologii moderne de
tratatement şi recuperare, cum ar fi rodonoterapie, hidrocolonoterapie, aromoterapie,
lazeroterapie, spelioterapie, ozonoterapie etc. Evoluţia pozitivă înregistrată în ultimii ani la acest
capitol se reflectă şi în rezultatele sondajului, majoritatea absolută a beneficiarilor exprimându-şi
satisfacţia în această ordine de idei, 53,8±2,32% din respondenţi afirmând că instituţia este
dotată cu utilaj medical performant, iar 44,5±2,31% din respondenţi considerând că nivelul
asigurării cu utilaj medical este satisfăcător, ceea ce demonstrează nivelul înalt al satisfacţiei
majorităţii absolut a beneficiarilor.
Sanatoriul „Moldova” dispune de un potenţial uman valoros, astfel că 10,3% din medici
deţin gradul ştiinţific de doctor în medicină, iar 44,8% din medici şi 58,9% din asistenţii
medicali deţin categoria superioară de calificare profesională. În cadrul instituţiei există un
sistem eficient de perfectionare continuă a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale prin
participarea la cursuri de instruire continuă, conferinţe, congrese în domeniul balneologiei şi
climatologiei. Prin urmare, în cadrul sondajului o importanţă deosebită s-a atribuit evaluării
nivelul calificării profesionale, prin prisma viziunii beneficiarilor, dat fiind faptul că anume
nivelul de calificare a personalului medical este un factor primordial în asigurarea calităţii
serviciilor medicale prestate. Astfel, 38,4±2,27% din respondenţii au apreciat nivelul de
calificare profesională a personalului ca foarte satisfăcătoare, iar 61,6±2,01% l-au considerat
satisfăcător, de menţionat că nici un respondent nu si-a declarat insatisfacţia la acest capitol.
Aceste rezultate vin să confirme nivelul performant al calificării profesionale a medicilor şi
asistenţilor medicali ce activează în cadrul Sanatoriului „Moldova”, iar aceşti specialişti
reprezintă patrimoniul cel mai important al instituţiei în cauză.
Conform standardelor în vigoare privind drepturile pacientului, pentru orice intervenţie
pacientul trebuie să fie informat şi să accepte procedurile recomandate prin semnarea unui acord
informat. În cercetarea actuală în 80,3±1,85% cazuri pacienţii consideră că au primit informaţie
194
deplină despre metodele de tratament, acţiunea procedurilor efectuate, senzaţii etc., iar
12,1±1,52% din pacienţi consideră ca au fost informaţi parţial şi doar 7,6±1,23% din respondenţi
s-au declarat insuficient informaţi la acest capitol. Or, 35,4±2,89% din respondenţi s-au declarat
foarte şi 62,9±2,25% s-au declarat satisfăcuţi de nivelul respectării drepturilor pacienţilor în
instituţia respectivă, cota celor nesatisfăcuţi fiind neesenţială. Gradul de satisfacţie a pacientului
în acdrul serviciiulor balneo+sanatoriale este determinată în mare măsură şi de timpul acordat de
către medic fiecărui pacient. În cercetarea actuală ratele de răspuns la această întrebare au fost
analogice cu întrebarea precedentă, înregistrându-se o corelaţie directă şi puternică (rxy=+0,77)
între informaţia detailată şi timpul acordat, satisfăcuţi de timpul acordat de către medic fiind
62,3±2,26% şi foarte satisfăcuţi 36,0±2,24% di respondenţi, rata celor nesatisfăcuţi constituind
1,7±0,61% (p>0,05). Prin urmare , stabilirea şi menţinerea comunicării eficiente cu toţi pacienţii
în scopul înţelegerii şi satisfacerii cerinţelor acestora poate asigura încrederea pacienţilor în
capacitatea subdiviziunilor medicale de a oferi în mod constant servicii de calitate.
Aprecierea gradului de competenţă profesională a medicilor prin prisma viziunilor şi
opiniei beneficiarilor serviciilor balneo-sanatoriale în sanatoriul „Moldova” au demonstrat
rezultate favorabile, dat fiind faptul că 40,1±2,28% au apreciat nivelul de calificare a medicilor
foarte înalt, 49,0±2,33% consideră acest indicator ca unul înalt şi 10,8±1,45% ca unul
satisfăcător. La întrebarea analogică privind aprecierea gradului competenţei profesionale a
asistenţilor medicali 55,3±2,32% din respondenţi l-au apreciat ca unul înalt.
50,1
31,5
8,0
36,4
0 10 20 30 40 50 60
majorarea perioadei de remisie
micşorarea durerii
micşorarea perioadei acute
majorarea capacităţii de muncă
Figura 2. Efectele tratamentului balneo-sanatorial
Marea majoritate a pacienţilor, incluşi în cercetare (96,5±0,85%) au rămas satisfăciţi de
eficienţa tratamentului şi procedurilor efectuate, astfel că 80,3±1,85% din respondenţi au
considerat că tratamentul balneo-sanatorial a dus la ameliorarea stării generale de sănătate, iar
19,7±3,25% au considerat că efectul este parţial. Aceste ameliorări a stării generale de sănătate
se manifestă prin majorarea perioadei de remisie (50,1±2,33%), micşorarea durerii
(31,5±2,16%), reducerea duratei perioadelor de acuteizare (8,0±1,27%), majorarea capacităţii de
muncă (36,4±2,74%), ceea ce demonstrează că curele balneo-sanatoriale contrinuie la
ameliorarea stării de sănatate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. (Fig.2)
Pentru o evaluare mai amplă şi diversificată a calităţii serviciilor balneo-sanatoriale
oferite diferitor categorii de pacienţi în sondajul de opinie au fost incluşi medicii de familie, dar
şi alţi medici specialişti. Numărul mediu al persoanelor deservite pe sector de către medicii de
familie intervievaţi a fost 1435±128, din care, în anul 2010, au beneficiat de tratament balneo-
sanatorial în mediu cca 30 de persoane, cu diferenţe de 8 la 82, în funcţie de caz, ceea ce
presupune că cota pacienţilor care a beneficiat de tratament balneo-sanatorial variază între 0,6%
şi 5,2% din numărul total de persoane pe sector. Din cele expuse rezultă că numărul pacienţilor
ce efectuază tratament balneo-sanatorial are un diapazon larg de variaţie în funcţie de sectorul
deservit, ceea ce poate fi explicat prin multitudinea de factori, care determină accesul la
tratament balneo-sanatorial, în special, contingentul arondat, vîrstă, starea socială, financiară etc.
Majoritatea beneficiarilor de tratament balneo-sanatorial (60,6%) au recurs la această
formă de tratament la recomandarea medicului de familie, iar 17,8% din respondenţi au fost
195
oprientaţi de către alţi medici specialişti şi doar cca unul din cinci (21,6%) a venit din propire
iniţiativă.
Conform afirmaţiilor medicilor, tratamentul balneo-sanatorial a ameliorat starea de
sănătate a pacienţilor, ceea ce s-a manifestat prin prelungirea perioadei de remisie, micşorarea
frecvenţei acutizărilor, îmbunătăţirea indicilor de laborator şi micşorarea intensităţii sindromului
dolor. Cele relatate denotă, că eficienţa tratamentului balneo-sanatorial este vizibilă mai mult
după evoluţia pozitivă a semnelor clinice şi indicilor de laborator. Astfel, absolut toţi medicii
incluşi în sondaj consideră că ameliorarea stării de sănătate a pacienţilor depinde de durata
tratamentului cu factori naturali curativi, 60,0±5,86% din considerând că durata optimală a
tratamentului balneo-sanatorial este de 24 zile, în timp ce 40,0±6,02% din medicii intervievaţi
consideră optimală durata de 18 zile. (Fig.3)
Fig. 3. Măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului
balneo-sanatorial în opinia medicilor (%)
Referitor la opinia medicilor privind calitatea serviciilor balneo-sanatoriale, s-a constatat
că fiecare al doilea medic apreciază calitatea acestor servicii ca bună, 40,0% din ei o consideră ca
satisfăcătoare, iar cca 10,0% o consideră foarte bună. Luîndu-se în consideraţie starea generală a
pacienţilor ce au efectuat tratament balneo-sanatorial, specificul evoluţiei maladiilor (acutizări,
remisii, indicii de laborator) cît şi opiniile pacienţilor, propunerile medicilor pentru
îmbunătăţirea calităţii serviciilor balneo-sanatoriale se referă de la metodele de tratament,
aparataj,condiţiile hoteliere,alimentaţie, până la atitudinea mai bună din partea personalului.
Prin urmare, este oportun ca sistemul sănătăţii să asigure condiţii populaţiei toturor
categoriilor de vârstă pentru tratament balneo-sanatorial, în special pacienţior cu maladii cronice
pentru profilaxia secundară şi terţiară, iar persoanelor sănătoase pentru combaterea factorilor de
risc, la care sunt supuşi în viaţa de zi cu zi. Conceptul „Sănătatea este o stare de bunăstare”,
acceptat la nivel mondial, impune noi reformări în serviciul balneo-sanatorial din Republica
Moldova, fiind necesar ca staţiunile să-şi modernizeze infrastructura pentru a asigura mai multe
tipuri de servicii, cum ar fi cure de sănătate pentru tineri şi adulţi sănătoşi, cure profilactice
secundare şi terapeutice pentru bolnavi; cure de recuperare pentru persoanele cu deficienţe
funcţionale, cea ce pe termen lung ar reduce semnificativ cheltuielile statului pentru menţinerea
sănătăţii populaţiei.
Concluzii
1. De tratamentul balneo-sanatorial beneficiază preponderent persoane apte de muncă cu vârsta
între 46 şi 65 ani, persoane active din punct de vedere economic, iar restabilirea sănătăţii şi
a capacităţii de muncă a acestora are un impact considerabil asupra menţinerii calităţii forţei
de muncă în economie.
2. Majoritatea absolută a pacienţilor au apreciat calitatea serviciilor balneo-sanatoriale de care
au beneficiat, la 4/5 din ei aceasă metodă de tratament contibuind la ameliorarea stării
18,2
28,5
15,3,
38,0
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45
Sindicatele să ofere mai multe Fișe pentru tratamentul balneo-
sanatorial
Aparataj
Condiții hoteliere
Metode de tratament
196
generale de sănătate (remisii mai indelungate, reducerea durerilor, acutizări mai puţin
pronunţate, creşterea capacităţii de muncă), ceia ce se reflectă asupra calitătii vetii.
3. Accesul populaţiei Republicii Moldova la servicii balneo-sanatoriale rămâne limitat, dat
fiind faptul că reţeaua instituţiilor care prestează acest gen de servicii nu este încă suficient
dezvoltată, dar şi de faptul că doar cca 1/3 din populaţie beneficiază de tratament balneo-
sanatortial din contul asigurărilor sociale, astfel că aceste servicii vor rămâne şi în
continuare inaccesibile pentru o mare parte a populaţiei din motive economice.
Bibliografie
1. Cristina Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA,
Bucureşti, 1992
2. Doboş, C., Serviciile publice de sănătate şi dezvoltarea socială. În: Calitatea vieţii.
Revistă de politici sociale, Editura Academiei Romîne, Nr. 3-4, 2005.
(http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV-3-4-05/11.pdf, accesat 25.04 2012)
3. Donabedian, A., The Effectiveness of Quality Assurance. - International Journal for
Quality in Health Care, 1996, Vol 8, No. 4, p. 401-407.
(http://intqhc.Oxfordjournals.org/cgi/reprint/8/4/401, accesat la 25 06.11)
4. Glăvan V. şi colectiv. ,,Tendinţe şi perspective ale ofertei turistice balneare în contextul
turismului European” ICT, 1995.
5. Hotărărea Guvernului Nr. 290 din 19.04.2010 „Pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la prestaţiile în sistemul public de asigurări sociale pentru prevenirea
îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă a asiguraţilor prin tratament
balneosanatorial”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 62-63 din 27.04.2010,
art. 365.
6. Materiale Conferinţei internaţionale ştiinţifice a Asociaţiei Curtiv-Sanatoriale a CS RM,
Chişinău, 1995.
7. Materiale Conferinţei internaţionale consacrate aniversării a 30 ani de activitate a
sanatoriului „Sănătate”, Chişinău-Sergheevca, 1996.
8. Minciu Rodica, Amenejarea turistică a teritoriului, Univ. Creştină, Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1995.
9. Palanciuc, M., Managementul total al calităţii. Chişinău, EPOS, 2007.
10. Palanciuc, M., Evoluţia conceptului de management al calităţii. // În: Sănătate publică,
economie şi management în medicină, ŞcoalaManagement în Sănătate Publică, Nr.5(20),
2007.
11. Popuşoi E. şi colectiv de autori C. Eţco, L.Spinei, D.Tintiuc ,,Sănătate Publică şi
Managment” cap. XIV (Organizarea asistenţei balneo-sanatoriale), Chişinău 2002.
12. Rapoartele anuale a sanatoriului ,,Moldova” din Truscaveţ, Ucraina.
13. Raport cu privire la activitatea Consiliului Federaţiei SINDASP în peioada 2005-2010.
CONCEPTE ŞI ASPECTE DE DEZVOLTARE
A SERVICIULUI BALNEO-SANATORIAL
Aurelia Bagrinovschi
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Conceps and apects of the development of spa services
It is widely accepted that in the XXIst century the world economy will be driven by three
major service industries: information technology, telecommunications and spa industry (spa
tourism). In the line with the new concepts and tendencies in the modern health care, also viewed
as a fundamental right of the people, the WHO and the International Federation of Balneology
197
and Climatology recommends increased focus on developing and improving the quality of the
health care in spas and health resorts.
Rezumat
Pentru secolul XXI, în care abia am intrat, este acceptată ideea că economia mondială va
fi dirijată de trei supra-industrii ale serviciilor: tehnologia informaţiilor, telecomunicaţiile şi
industria balneo-sanatorială şi turistică. Datorită conceptelor şi orientărilor noi în medicina
modernă privind sănătatea ca un drept fundamental al omului,utilizarea între criteriile de
evaluare a sănătaţii, a noţiunilor de calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare, conform
recomandărilor OMS şi Federatiei Internatională de Balneologie şi Climatologie, este necesară
dezvoltarea şi îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale din staţiunile balneo-sanatoriale.
Actualitatea
Asistenţa balneo-sanatorială, ca parte integrantă a asistenţei medicale, prin rezultatele
eficiente, obţinute în menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi a refacerii potenţialului energetic, a
devenit una din formele de tratament a cărei poziţie pe piaţa balneologică internaţională este în
creştere continuă.
Interesul pentru remediile naturale este în creştere şi datorită eficacităţii limitate a
multora dintre produsele industriei farmaceutice, efectelor secundare ale altora, puse în evidenţă
şi subliniate tot mai frecvent de studii iniţiate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). În
rapoartele elaborate de comisiile de experţi ai OMS încă în anul 1977 se discutau atât condiţiile
necesare pentru recunoaşterea staţiunilor balneoclimatice, cît şi necesităţile de dotare, echipare şi
incadrare a complexelor de tratament din staţiuni. Condiţiile respective se referă la cunoaşterea,
studierea şi acceptarea factorilor naturali terapeutici, instalaţiile de tratament pentru utilizarea lor
şi pentru aplicarea metodelor de fizioterapie, instalaţiile necesare pentru supravegherea
bolnavilor şi asistenţa de urgenţă, asigurarea cu personal medical şi paramedical calificat. [5]
Actualmente, utilizarea factorilor naturali în refacerea sănătăţii, tratamentul profilactic al
maladiilor cronice sau pentru relaxare, este o soluţie la care apelează tot mai multă populaţie
indiferent de ţară. Sistemul balneo-sanatorial, în ultimii 20 de ani, s-a remodelat şi dezvoltat la
nivel european, datorită conceptului potrivit căruia ,,sănătatea este o stare de bunăstare”.
Creşterea economică şi evoluţia condiţiilor de viaţă industrializate şi urbanizate ale
omului modern, aduc pe lângă aspectele pozitive, unele aspecte negative, cum ar fi:
intensificarea acţiunii patogene a mediului ambiant asupra organismului uman, datorită poluării
fizice şi chimice, care au impact negativ asupra stării de sănătate a populaţiei. Se intensifică
bolile cronice degenerative ca urmare a prelungirii duratei medii de viaţă, au crescut în tabloul
morbidităţii afecţiunile determinate de tulburările psiho-vegetative, patologiile cardiovasculare
generate de solicitarea ritmurilor biologice, precum şi afecţiunile determinate de reducerea
capacitaţii de efort, deprinderile dăunătoare, cum ar fi consumul exagerat de alcool şi fumatul,
intensificarea stresului, dezechilibrele calitative şi cantitative alimentare, care la fel, au impact
negativ asupra stării de sănătate a populaţiei. Pentru diminuarea acestor efecte negative, dar şi
pentru profilaxia maladiilor cronice şi recuperare, conform recomandărilor OMS, sunt necesare
curele balneo-sanatoriale. [21]
Materiale şi metode
Studiul în cauză este un reviu narativ al literaturii, în cadrul căruia au fost evaluate
diverse surse bibliografice, considerate mai relevante, distribuite în funcţie de aspecte de
dezvoltare în timp, difiniţii şi concepte, tratament.
Rezultatele şi discuţii
Folosirea factorilor curativi naturali a început încă din antichitate, iar o scurtă incursiune
istorică demonstrează că tratamentul balnear are rădăcini adânci în istoria omenirii. Primele
forme de valorificare a proprietăţilor terapeutice ale factorilor naturali de cură, sunt legate de
198
băile în apele termale. În Roma antică erau cunoscute localităţi cu ape minerale curative, unde se
construiau terme. Experienţa practică l-a învăţat pe om că anumite dureri sau boli, pot fi tratate,
ameliorate cu ajutorul anumitor ape minerale calde sau reci, plante sau în locuri caracterizate
printr-o climă specială. [10]
Plinius cel Batrîn, autorul „Istoriei naturale” în 37 de volume, dispărut în cursul erupţiei
vulcanului Vezuviu în anul 79 D.H. când scria că ,,timp de 600 de ani romanii n-au cunoscut alt
leac decât băile lor”, facea referire la băile termale. Pe teritoriul României se păstrează şi astăzi
vestigii ale vechilor amenajări balneare de altădată, la Băile Herculane unde razboinicii romani
îşi tratau răniţii folosind apele sulfuroase termale, pe care le-au numit „Ad aqua Hercules
Sacras”, acest nume însemnând „la apele sacre ale lui Hercule”. [25], [10] Homer a fost primul
care a apreciat calităţile îmbăirii în tratarea bolilor, iar Hipocrate a integrat apa, pământul, aerul
şi focul ca fiind cele patru elemente ce pot fi folosite în determinarea cauzelor de boală sau
sănătate [1].
Dacă să ne referim la istoria climei şi izvoarelor curative din Republica Moldova, despre
ele aflăm din cronicile sec. XV şi din mesajele lui Ştefan cel Mare, datate din anii 1473-1499. În
cartea domnitorilor Ilieş şi Stefan al II-lea de la 17 iulie 1436 este descris izvorul Chişinău sub
denumirea ,,Chişinău–Albaşa”, iar gramota domnitorului Ştefan Voevod de la15 decembrie 1517
vorbeşte despre baia sub numele ,,Feredeu Albaşa”. Existenţa si folosirea apelor minerale în
Moldova este descrisă de Shilitzer (1781), A.Volf (1805) şi C.Vîrnav (1836). La sfîrşitul sec.
XVIII, îceputul sec XIX, pentru prima dată a fost efectuată analiza fizico-chimică a unor ape
minerale din Moldova de cătremedicul din Iaşi A.Volf. [13]
Primul medic savant din Moldova, C.Vîrnav, considera, că ţinutul are multe izvoare
curative, dar sunt ascunse în desişurile pădurilor. [13] La sfirşitul sec. XIX pe teritoriul ţării erau
cunoscute mai mult de 10 izvoare minerale. Din publicaţiile medicului C.Clujniţa din Acherman
din anul 1900 aflăm că populaţia Basarabiei folosea nămolul şi sărătura naturală în scopuri
curative, la tratamentul maladiilor aparatului osteoarticular, genitourinar s.a., în anul 1895 fiind
construită prima staţiune pentru tratament cu nămol pe malul limanului Şabolatsc, în localitatea
Budachi. În localitatea Sergheevca, în anul 1925, a fost deschisă o staţiune particulară pentru
tratament cu nămol. [13]
În prezent în Republica Moldova sunt atestate 27 tipuri de ape minerale, fiind prospectate
47 de resurse de apă de masă, curative de masă şi ape cu proprietăţi balneologice [18].
În documentele intocmite de Federaţia Internaţională de Balneologie şi Climatologie
(FITEC), în special în cel referitor la ,,Principiile moderne de tratament în staţiunile balneare şi
climatice”, concepţiile şi orientările noi din medicina modernă, ce abordează ,,sănătatea ca un
drept fundamental al omului”, întroducerea între criteriile de evaluare a sănătăţii, a noţiunilor de
calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare au determinat o reevaluare a asistenţei medicale din
staţiunile balneoclimatice, a balneologiei în general şi recomandarea tratamentului balneo-
sanatorial de bunăstare (turizmul de bunăstare), de sănătate sau curele de sănătate profilactice
[20].
Reflectând principalele elemente ale curei balneare în staţiunile moderne, unul din
preşedinţii Federaţiei Internaţionale de Balneologie şi Climatologie, prof. Dr. H. Pratzel, în 2006
definea cura balneară ca fiind „balneoterapie, regimuri dietetice, terapie complexă, motivaţie
pentru un mod de viaţă sănătos, sub supravegherea unor experţi medicali experimentaţi şi
calificaţi, într-un mediu plăcut,acceptat de pacient, aproape de natură şi cultură” [20].
Trendul internaţional este acela al întoarcerii la natură pentru tratament şi recreare, iar din
acest punct de vedere staţiunile balneo-sanatoriale sunt o destinaţie potrivită. Atenţia acordată
dezvoltării serviciului balneo-sanatorial la nivel mondial, este oglindită în declararea anului 2000
ca ,,An mondial al Balneologiei”, manifestările stiinţifice organizate, cum ar fi Congresul
Mondial de Balniologie de la Roma din anul 2000 cu tema ,,Balneologia în mileniul trei”,
Congresul Societăţii Internaţionale de Tehnică Balneară de la Levico Terme Italia din anul 2002
cu tema ,,Turizmul de sănătate şi tratament medical în staţiunile balneoclimaterice”.
La Congresul Mondial de Balneologie din Japonia - Beppu 2003 a fost prezentată Strategia OMS
199
”Sanatate pentru toti în Secolul XXI”. De remarcat faptul că anual se petrec congrese a
Asociaţiei Europene a Staţiunilor Balneare (ESPA), cea de-a XV-a ediţie desfăşurându-se în
staţiunea turistică Băile Felix România în mai 2010. [7]
În Republica Moldova, în octombrie 2009, a avut Congresul II al fizioterapeuţilor cu
participare internaţională cu tema ,,Fizioterapia şi balneologia în tratament, reabilitare medicală,
profilaxie”, unde au fost discutate problemele stringente din acest domeniu. [19]
În mai multe lucrări cura balneo-sanatorială (turizmul balnear) are difiniţii diferite, iar
specialişti Institutului de Cercetări pentru Turism din România prezintă această formă de cură în
felul următor: „turismul balnear (cura balneară) reprezintă un ansamblu de mijloace şi dotări
turistice menite să pună în valoare factorii naturali balneari (apele minerale, nămolurile, gazele
terapeutice, litoralul cu complexul său de factori terapeutici şi altele”. [8] În unele ţări ale
Uniunii Europene (Franţa, Italia, Spania) cura balneară este considerată cea de litoral, fără
efectuarea unor tratamente cu utilizarea factorilor terapeutici ai litoralului”. [16] În aceste ţări se
foloseşte conceptul de talasoterapie, care ,,presupune utilizarea paralelă, într-o zonă marină, sub
supraveghere medicală, a binefacerilor elementelor din mediul marin, nămolurile, algele,
climatul marin în scop preventiv sau curativ”. [15]
În Italia, Franţa, Spania se mai foloseşte conceptul de termalism sau crenoterapia, care
„este folosirea în scopuri terapeutice a apei minerale termale direct de la sursă (de unde vine şi
denumirea din franceză creno - sursă). [8] Climatoterapia conform surselor de specialitate
române şi ruse se defineşte prin „folosirea climei în scopuri profilactice şi curative” [18], [3].
Cel mai desfăşurat concept este cel de balneoclimatoterapie care conform opiniilor
specialiştilor din domeniu din mai multe ţări, cum ar fi România, Ucraina, Rusia, Polonia,
„presupune folosirea complexului de factori naturali: clima, factorii balneari (ape minerale,
lacuri sărate, saline, nămoluri, gaze terapeutice, plaje) ai unei staţiuni sau localităţi
balneoclimaterice în scop profilactic, curativ sau de recuperare medicală” [23],[3] International
Union for Official Tourism Organization (IUOTO ) definea cura balneo-sanatorială de sănătate
profilactică drept „asigurarea stării de sănătate utilizând resursele naturale ale ţării, în special
apele minerale şi climatul”. [22]
În altă sursă este definit drept „timpul liber, activităţile recreative şi educaţionale
petrecute la distanţă de locul de muncă şi de casă, acel produs turistic şi servicii destinate să
ajute şi să permită clienţilor(curanţilor) să-şi amelioreze şi să-şi menţină sănătatea şi
bunăstarea lor”. Această definiţie introduce o nouă dimensiune a curei balneoclimaterice pentru
sănătate, acea educaţională. [5], [6]
Sursele terapeutice naturale, cum ar fi izvoarele calde şi minerale, lacurile terapeutice,
nămolurile minerale, turbele, gazele mofetice, apa mărilor, ce constituie baza tratamentelor
tradiţionale, completate cu oferta centrelor de bunăstare, bazată pe satisfacerea noilor exigenţe
ale cererii (înlăturarea stresului, drenaj limfatic, presoterapia, algoterapie, aromoterapie,
reflexoterapia, cure de slăbit, cure de înfrumuseţare) şi un personal ce asigură servicii de cea mai
bună calitate, în structuri moderne, alimentaţie, tratament şi agrement compun imaginea a ceea
ce trebuie să fie cura balneo-sanatorială de bunăstare în mileniul trei) [21]
Utilizarea conceptului potrivit căruia „Sănătatea este o stare de bunăstare” impune noi
reformări în serviciul balneoclimateric, fiind necesar ca staţiunile balneoclimaterice de astăzi să-
şi adapteze structura şi infrastructura pentru a asigura mai multe tipuri de activitate, cum ar fi
cure de sănătate, pentru oameni tineri şi adulţi sănătoşi; cure profilactice secundare şi terapeutice
pentru oameni bolnavi; cure de recuperare pentru oameni cu deficienţe funcţionale, de toate
vârstele. [21] Se evidenţiază tot mai accentuat tendinţa de a utiliza în staţiunile balneare mijloace
de transport nepoluante, celelalte putând fi lăsate în parcările special amenajate de la intrările în
staţiuni. Cazarea este necesar să asigure pe lângă condiţiile de igienă şi confort optim, o serie de
comodităţi care să-i uşureze pacientului şederea în odaie. Echipamentele hoteliere, prin
majorarea spaţiilor, construirea unor holuri mai largi, existenţa unor dotări speciale în baie, a
lifturilor de tip sanatorial, a paturilor ergonomice şi chiar a modului de dispunere a mobilierului,
trebuie să fie adaptate sejurului într-o staţiune balneo-sanatorială. [13]
200
Alimentaţiei îi revine un rol important în efectuarea cu succes a tratamentelor, ea poate
reprezenta o prelungire a tratamentului (conform patolojiilor -recomandat un anumit regim
alimentar) - dietoterapia. La fel de asociat alimentaţiei o serie de sfaturi nutriţioniste care vizează
educaţia în scopul asigurării unui mod sănătos de viaţă. Mai multe cercetări au arătat că şi
coloritul (cromoterapia), sonorizarea (meloterapia), mirosurile (aromoterapia), iluminatul, pot
contribui la reuşita tratamentului. [13]
O componentă importantă a curei balneo-sanatoriale o reprezintă detaşarea de cotidian,
de problemele vieţii de zi cu zi, la aceasta contribuie agrementul cu toate componentele sale.
Cercetătorii din domeniul balnear au evidenţiat rolul terapeutic al agrementului ca adjuvant al
curelor balneoclimatice, fiind o etapă a tratamentului, ce trebuie efectuată sub control medical.
Problema dezvoltării agrementului se marchează tot mai frecvent în cazul curelor de sănătate al
cărui slogan este „punerea în formă” (fitness), pentru că anumite forme de agrement reprezintă
chiar motivaţia deplasării, iar de modul în care acesta este conceput şi realizat, depinde şi
aprecierea în general a staţiunilor. [13]
Dat fiind faptul că şi astăzi pentru tratament sanatorial se adresează într-un număr destul
de mare populaţia mai în vârstă, sunt necesare o serie de servicii cu caracter cultural (dansuri,
filme, spectacole, excursii). [20]
În acest context în Republica Moldova, ca şi în multe state din lume, există interes şi
preocupare pentru limitarea efectelor negative pe care le are dezvoltarea economică asupra
sănătăţii populaţiei. Una din căile eficiente de profilaxie, de luptă împotriva bolilor
civilizaţiei,este tratamentul cu factori naturali de cură, în staţiunile balneo-sanatoriale de care
dispune ţara noastră. Datorită acestui fapt şi efectelor benefice pe plan economic şi social,
sanatoriile din republică necesită elaborarea unor măsuri de îmbunătăţire a calităţii serviciilor
prestate, măsuri de dezvoltare şi modernizare conform recomandărilor întrenaţionale.
Concluzii
1. Datorită conceptelor şi orientărilor noi în medicina modernă privind „sănătatea ca un
drept fundamental al omului”, utilizarea între criteriile de evaluare a sănătaţii, a
noţiunilor de calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare, conform recomandărilor OMS şi
Federatia Internatională de Balneologie si Climatologie, este necesară dezvoltarea şi
înbunătăţirea calităţii asistenţei medicale din staţiuile balneo-sanatoriale.
2. Conform conceptelor terapeutice ştiinţifice în staţiunile balneare se pune un accent
deosebit pe adaptarea, antrenarea şi normalizarea funcţiunilor dereglate de procesul de
îmbolnăvire al organismului, pe stimularea rezervelor de apărare şi adaptare a
organismului suferind, la noile condiţii de viaţă, pe recuperarea cât mai complexă şi
completă a capacităţii de muncă a omului.
3. Medicina balneo-sanatorială poate fi considerată o modalitate curativă capabilă să
menţină şi să amelioreze şi/sau să refacă sănătatea şi calitatea vieţii în staţiuni structurate
şi organizate în acord cu conceptele şi obiectivele privind drepturile omului la sănătate,
ca stare de bunăstare.
Bibliografie 1. Adams R,,The genuine works of Hippocrate” editat în Routh H,,Balneology mineral
waterand spas in historical perspective”Clinics in Dermatologie,1996.
2. Bonifaciu Sebastian Bonifaciu –coordonator colectiv autori,Romînia ,,Ghid Turistic”.Ed
Sport turizm Bucuresti1983.
3. Berlescu E. ,,Dicţionar enciclopedic medical de balneoclimatologie a României”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
4. Berlescu E. ,,Mică enciclopedie de balneoclimatologie a României”, Editia All,
Bucureşti, 1996.
5. Clift S. and Page J., „Health and international tourist”, Routledge, London and New
York, 1996.
201
6. Gartner W. and Williams D., Trends in outdoor recreation, leisure and tourism, CAB
Publishing, Wallinford, Oxon, UK, 2000.
7. Gazeta Balneară 2010 Vol.1, Nr.1 iunie 2010 (http://cell-culture.xhost.ro, accesat 0302
2012 )
8. Glăvan V. şi colectiv. ,,Tendinţe şi perspective ale ofertei turistice balneare în contextul
turismului European” ICT, 1995.
9. Guia de los centros termales de Espana Balnearios, Salvat Editores, Espana 2002.
10. Kleacikin L.M., Vinogradova M. ,,Fizioterapie”, Editura Universitas, Chişinău, 1993.
11. Iancu Doina Gogîltan ,,Baile Herculane Ghid balnear şi touristic ”Ed .Mirdor Arad 1992,
pag 20-25;Sebastian Bonifaciu –coordonator colectiv autori,România ,,Ghid Turistic”. Ed
Sport turizm, Bucuresti, 1983.
12. Materialele Congresului Mondial de Balniologie de la Roma din anul 2000, cu tema
,,Balneologia în mileniul trei ”.
13. Minciu R. ,,Amenejarea turistică a teritoriului”, Universitatea Creştină Dimitrie
Cantemir, Bucureşti, 1995.
14. Popuşoi E. şi colectiv de autori C. Eţco, L.Spinei, D.Tintiuc ,,Sănătate Publică şi
Managment” cap. XIV (Organizarea asistenţei balneo-sanatoriale). Chişinău 2002.
15. Rouzade G. Notes des conferences pour l’organisation Nationale de Tourisme de Sante
de Roumanie „La Thalassotherapie”, DEX, Editura Academiei R.S.R.,1975.
16. Sayed Sabeq, Fiqeh Assunah, ,,Apa mării”, vol. 1, Dar el Fikr, Damascus, Syria, 1993.
17. Stăncioiu A.F. ,,Dicţionar de terminologie turistică”, Editura Economică, Bucureşti, 1999
18. Stănciulescu G., Lupu N., Ţigu G. ,,Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în
turism”, Editura All, 2000.
19. Starea mediului în Republica Moldova,Raport naţional 2006. Ministerul Ecologiei şi
Resurselor Naturale al Republicii Moldova
20. Sineruc A. ,,O некоторых вопросах курортной медицины в Республике
Молдова, соотношение и проблемы” Materialele Congresului II al Fizioterapeuţilor
din R.Moldova 2009 .
21. Nicolae Teleki,Laviniu Munteanu, Sorin Bibicioiu, România Balneară, Editată de
O.P.T.B.R. cu sprijinul Min. Transporturilor, şi Turismului, Bucureşti, 2004,
22. The International Union for Official Tourism Organisation (IUOTO), IUOTO
Publications, Geneva, Switzerland, 1983.
23. Лобода М.В. и др. Стандарты санаторно-курортного лечения. Киев, 2008.
CALITATEA SERVICIILOR MEDICALE SPITALICEŞTI LA BOLNAVII CU
HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ ÎN SPITALUL RAIONAL
Anatolie Balaneţchi
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Evaluating hospital service quality in patients with hypertension
In the new conditions of work, medical institutions are motivated to organize quality of
management structures, risk prevention and to adjust medical practices based on current medical
standards evidences. Quality can be seen as a means to improve the performance of the
institution, by introduction of new methods and techniques that aim to increase patient
satisfaction and efficiency of services. The evaluation process is continuous and is made to see
how they can be improved actions to choose the best alternative to achieve the objectives.
202
Rezumat În noile condiţii de activitate, instituţiile medicale sunt motivate să-şi organizeze structurile
gestionare a calităţii, de prevenire a riscurilor medicale şi de ajustare a practicilor curente la
standardele medicinii bazate pe dovezi. Calitatea poate fi privită ca un mijloc pentru
îmbunătăţirea performanţelor institutiei, prin introducerea de noi metode şi tehnici, care au ca
scop creştera satisfacţiei pacienţilor şi a efecienţei serviciilor. Evaluarea procesului este continuă
şi se face pentru a vedea cum pot fi înbunătăţite acţiunile pentru a putea alege alternativa cea mai
bună pentru atingerea obiectivelor.
Actualitate Politica Naţională de Sănătate se impune ca o prioritate în vederea fortificării continue a
sănătăţii populaţiei, cu scopul de a crea condiţii optime pentru realizarea maximă a potenţialului
de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi şi a atinge standardele adecvate de
calitate a vieţii [6, p.2, 9]. Prin acest document pentru prima dată în Republica Moldova, a fost
conturată o viziune nouă asupra principiilor de suport pentru activitatea de consolidare a sănătăţii
publice: asigurarea securităţii sociale, economice, ecologice, alimentare, promovarea unui stil
sănătos de viaţă şi accesul echitabil la servicii medicale de calitate, pentru creşterea calităţii
vieţii populaţiei ca obiectiv fundamental al statului, promovat prin Strategia Naţională de
Dezvoltare al Republicii Moldova [ 5 ].
Cercetările demonstrează, că tot mai mulţi conducători adoptă drept obiectiv principal în
activitatea instituţiilor medicale îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate şi implementarea
managementului calităţii totale. Aceasta se întâmplă din motivul, că majoritatea consumatorilor
de servucii medicale nu mai acceptă îngrijiri de calitate joasă sau medie [2]. Pentru sporirea
calităţii asistenţei medicale acordate populaţiei au fost instituite Consilii de calitate, iar pentru
standardizarea serviciilor medicale prestate, au fost elaborate, aprobate şi implementate
Standardele medicale de diagnostic şi tratament şi Protocoale clinice naţionale după care a urmat
elaborarea Protocoalelor Clinice instituţionale.[4].
Calitatea serviciilor reprezintă un fenomen global, legat în mod direct de aspectele
cotidiene ale vieţii umane şi afectează întreaga populaţie prin multiplele sale consecinţe. Clasicii,
care au impulsionat dezvoltarea fenomenului de calitate şi implementarea sistemelor de calitate
au fost W. Edwards Deming, Joseph M. Juran, Armand Vallin Feigenbaum, Kaoru Ishikawa ,
Philip Crosby şi A. Donabedian, urmaţi de-o pleiadă de specialişti în domeniul calităţii din
toată lumea, inclusiv calitatea serviciilor medicale.[3] Problemele calităţii serviciilor medicale în
cadrul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, aspectele managementului serviciilor
spitaliceşti şi ale dezvoltării structurilor şi a capacităţilor instituţionale de gestionare a calităţii
serviciilor medicale, elaborarea indicatorilor de evaluare şi monitorizare au fost studiate în
lucrările savanţilor din Republica Moldova: C. Eţco, D. Tintiuc, M. Ciocanu, L. Spinei, M.
Palanciuc. Problemele managementului calităţii serviciilor medicale au fost abordate în lucrările
cercetătorilor: Gh. Ciobanu, C. Vlădescu, I. L. Gheorghe, D. Hobeanu, M. Palanciuc, V. Sava,
S. Stefăneţ, C. Moraru.
Evaluarea calităţii asistenţei medicale este o procedură managerială de estimare a
acceptabilităţii ei sociale în rezultatul căreia are un efect stimulator asupra ,,actorilor” implicaţi
în acordarea asistenţei medicale. Procesul de analiză a deficienţelor admise în acordarea
asistenţei medicale se află într-un continuu proces de dezvoltare, paralel evoluţiei ştiinţei şi
practicii medicale. Acest paralelism este dictat de imposibilitatea eliminării depline a
neajunsurilor în activitatea medicală, necesitatea cunoaşterii lor, modificarea permanentă a
conţinutului deficienţelor determinată de apariţia noilor metode de investigare şi tratare a
pacienţilor, perfecţionarea continuă a cadrului legislativ ş.a.
O importanţă deosebită în cercetarea calităţii serviciilor medicale îl are documentaţia
medicală (fişa medicală a bolnavului de staţionar), care este sursa principală de informaţii.
Astfel A. N. Samoilenco şi I.V. Panikov (2006) au constatat neajunsuri în 18,5% din fişele
medicale ale bolnavilor de staţionar. M. A. Arakelen (2006) a constatat deficienţe în
203
documentarea a 52% de fişe medicale a bolnavului de staţionar. Neglijenţa faţă de fişa medicală
se manifestă prin admiterea înscrierilor indescifrabile (9,4-32,6%), abrevierilor în conţinutul
denumirilor manipulaţiilor, descrierilor informaţiilor clinice, diagnosticelor etc.(29,2%).
Cercetările au demonstrat, că sursele date şi informaţii preţioase menite pentru stabilirea şi
argumentarea diagnosticului clinic sunt adeseori neglijate de medici. Astfel culegerea
superficială şi prescurtarea anamnezei bolii (43,4-58,3%) ; şi anamnezei vieţii (9,2-63,7%) au
fost destul de frecvente. În majoritatea studiilor în (83,3%) diagnosticul clinic a fost stabilit în
termene oportune de la momentul internării, iar corectitudinea lui a fost confirmată în 88.9%
cazuri.
În contextual sporirii nivelului de informare juridică a populaţiei, ce determină creşterea
numărului de cauze judiciare legate de calitatea asistenţei medicale, instituţiile medico-sanitare şi
personalul acesteia trebuie să tindă spre o completare perfectă a documentaţiei medicale, care să
permită minimalizarea riscului inevitabil prezent mereu în activitatea medicală ( Rozman M.C.
2003). Studiul a constatat că explorările şi investigaţiile de laborator în serviciul spitalicesc nu
corespund în 67,0% pentru pneumonii, 46/ % pentru infarctul miocardic şi 39,8% pentru
accidentele vasculare.
Luând in consideraţie neajunsurile sus menţionate în algoritmul tratamentului, noi ne-am
pus drept scop studierea calităţii serviciilor medicale spitaliceşti acordate bolnavilor cu
hipertensiune arterială, conform protocoalelor clinice instituţionale şi elaborarea măsurilor de
ameliorare a tratamentului. Pentru atingerea scopului dat am înaintat următoarele obiective:
- Studierea tendinţelor de asigurare a calităţii asistenţei medicale spitaliceşti în mediul rural;
- Evaluarea calităţii serviciilor medicale spitaliceşti la bolnavii cu hipertensiune arterială în
spitalul raional Ştefan -Vodă
- Elaborarea algoritmului de optimizare a serviciilor medicale spitaliceşti la bolnavii cu
hipertensiune arterială în spitalul raional Ştefan –Vodă
Materiale şi metode
Studiul realizat este unul descriptiv, iar după volumul eşantionuli selectiv. Eşantionul
cercetat a fost constituit din 389 pacienţi, trataţi în Spitalul Raional Ştefan-Vodă pe parcursul
anului 2011 în secţia terapie generală. Pentru realizarea acestui studiu a fost elaborat şi utilizat
instrumentul - cadru de colectare şi analiză a datelor „ Fiţa de evaluare a calităţii serviciilor
medicale spitaliceşti la bolnavii cu hipertensiune arterială în spitalul raional”. Aprecierea
calităţii tratamentului bolnavilor cu HTA se va efectua în baza analizei fişelor medicale a
pacienţilor care sau tratat în secţia terapie generală a spitalului Ştefan-Vodă pe parcursul anului
2011 vis - a - vis de Protocolul Clinic Instituţional elaborat în baza cerinţelor Protocolul Clinic
Naţional.
Nivelul de asistenta medicală spitalicească va fi evaluată din momentul internării şi pe
parcursul spitalizării până la momentul externării în baza evaluării fişei pacientului comparativ
cu cerinţele Protocolului Clinic Instituţional. Se va aprecia cauza spitalizării în dependenţă de
criteriile de spitalizare: HTA incorijabilă în condiţii de ambulator; Vîrsta tînără a pacienţilor cu
HTA; Urgenţe hipertenzive; Complicaţii; Boli concomitente severe avansate.
Din fişa pacientului se va stabili care criterii de diagnostic au fost aplicate: ECG,
monitorizarea TA timp de 24 ore, ultrasonografia carotidiană 2D duplex, examenul fundului de
ochi, aprecierea cantitativă a proteinuriei etc.
După diagnosticarea HTA se va aprecia nivelul de hipertenzie conform gradaţiei: GR.I
TAs 140-159 mmHg şi/sau TAd 90-99 mmHg; GRII TAs 160- 179 mmHg şi/sau Tad 100-109
mmHg; GR III TAs peste 180 mmHg şi/sau peste 110 mmHg; Hipertensiune sistolică izolată
peste 140 mmHg şi mai puţin de 90 mmHg.
După aprecierea gradului de hipertenzie se va aprecia prezenţa factorilor de risc: vîrsta
pentru bărbaţi peste 55 ani si femei peste 65 ani, ai datelor de prezenţă în anamneză a diabetului
zaharat, ai sindromului metabolic, fumatului, ai dislipidemiei (colesterolului total peste 5 mmol/l
sau LDL – colesterol peste 3 mmol/l sau HDL- colesterol pînă la 1 mmol/l şi ai Trigliceridelor
204
mai mare de 1,7 mmol/l). Obezitatea va fi apreciată în baza măsurării circumferinţei abdominale
– la bărbaţi peste 102, la femei peste 88 cm.
Nivelul glicemiei va fi apreciat a jeun fiind posibilă pînă la 5,6 mmol/l care este
considerată normală şi peste 5,6 mmol/l - care este considerată patologică.
Toleranţa la glucoză trebuie de apreciat la fiecare pacient putînd fi rezultatul pozitiv sau
negativ. Cu o deosebită minuţiozitate trebuie evaluată anamneza eredocolaterală, care poate fi
agravată sau fără particularităţi.
După aprecierea tuturor datelor diagnostice la pacientul investigat este important calcularea
riscului cardiovascular total după modelul SCORE (systematic coronary risk evaluation) care se
calculează după tabelul special , putînd fi divizat în una din cele 6 categorii - pînă la 1%, 1%,
2%, 3-4%, 5-9%, 10-14 % şi peste 15 % de deces pe parcursul următorilor 10 ani.
După evaluarea tuturor indicilor obiectivi se va recurge la tratament care se bazeaze pe 2
criterii: 1. Nivelul TA sistolice şi diastolice conform clasificării; 2.Nivelul riscului
cardiovascular global şi a celui adiţional.
Cinci clase majore de antihipertenzive – diuretice tiazidice, antagoniştii canalelor de Ca,
inhibitorii enzimei de conversie, antagoniştii receptorilor de angiotenzină şi beta-
adrenoblocantele sunt adecvate pentru iniţierea şi menţinerea tratamentului antihipertenziv,
separat sau în combinaţii. Majoritatea pacienţilor necesită administrarea nu doar a unui
medicament. Din fişa se va extrage reprezentantul grupului de tratament antihipertenziv.
Către momentul externării vor fi apreciaţi corespunderea indicilor TA cu indicii scontaţi.
Pe parcursul a 6 luni de la momentul externării vor fi apreciate prezenţa complicaţiilor
hipertenzive la pacienţii externaţi.
Astfel, se va face o apreciere ai efectului introducerii în practica de zi cu zi ai Protocolului
Naţional şi în special al celui Instituţional în tratamentul hipăertensiunii arteriale la persoanele
tratate în spitalul Ştefan –Vodă pe parcursul anului 2011.
Concluzii 1. Toate neajunsurile admise la complectarea fişei medicale se răsfring asupra stabilirii
corecte a diagnosticului clinic.În 16,4% din fişe au fost constatate diagnostice care erau parţial
sau total neargumentate prin date obiective.Stabilirea incorectîă a diagnosticului reduce
substanţial reuşita tratamentului pacienţilor.
2. Nivele înalte de necorespundere cerinţilor protocoalelor clinice naţionale a explorărilor şi
investigaţiilor în serviciul spitalicesc (67,0% pentru pneumonii,46,7% pentru infarctul
miocardic,39,8%pentru accidentele cerebrovasculare)denotă o dotare insuficientă a instituţiilor
teritoriale cu tehnologii moderne de diagnosticare.
3. În studiu sunt arătate defecte serioase în terapia medicamentoasă a pacienţilor. Terapia
medicamentoasă nu corespunde exigenţelor în spitalele rationale a peste 70,0% din pacienţii cu
pneumonii,39% din pacienţii cu infarct miocardic şi 28 % cu accidente cerebrovasculare.
4. Studiul a evidenţiat necesitatea evaluării calităţii serviciilor spitaliceşti în raport cu
Protocolului Naţional şi în special al celui Instituţional în tratamentul hipăertensiunii arteriale.
Bibliografie
1. DONABEDIAN, A., The Effectiveness of Quality Assurance. - International Journal for
Quality in Health Care, 1996, Vol 8, No. 4, p. 401-407.
http://intqhc.oxfordjournals.org/cgi/reprint/8/4/401.
2. EŢCO, C., Management în sistemul de sănătate. - Chişinău, Editura Epigraf, 2006. – 864 p.
Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al
Republicii Moldova. - Chişinau, 2007. – 65 p.
3. PALANCIUC M. Managementul calităţii serviciilor de sănătate. – Ch.: Î.S
F.E.-P.”Tipografia Centrală”, 2009. -196 p.
4. Privitor la modalitatea de elaborare şi aprobare a Protocoalelor clinice naţionale. Ordinul
Ministerului Sănătăţii din Republica Moldova Nr. 124 din 21 martie 2008. - Chişinau, 2008.
205
5. Strategia naţională de dezvoltare pe anii 2008–2011. - Chişinău, 2007. – 14p
6. Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al
Republicii Moldova. - Chişinau, 2007. – 65 p.
http://ms.md/_files/1002-PoliticaNationala_rom_rus_finall.pdf
7. Аракелян М.А. Дефекты медицинской помощи в акушерстве и геникологии и их
оценка. Санкт-Петербург 2006. с.6-8
8. Розман М.С.Дефекты медицинской документации и значение для наступления
гражданско-правовой отвествености лечебно профилактических учереждений. В:
Медицинское право 2003 с 47-50.
9. Самоиличенко А.Н. Понъков И. В. Анализ дефектов медицинской деятелъности в
лечебно-профилактических учереждениях Ханты-Мансиского овтономного округа.
Москва 2006 с.300-301.
EVOLUȚIA SPERANȚEI DE VIAȚĂ A POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA ÎN A
DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX ŞI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Dumitru Tintiuc *, Olga Penina **
*Catedra Medicină Socială și Management Sanitar ”N. Testemițanu”,
USMF ”N. Testemițanu”
**Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
Summary
Evolution of life expectancy in Moldova in the second half of the XXth
century and the beginning of the XXIst century
In the prezent article, the impact of major causes of death and age groups on life
expectancy changes in the Republic of Moldova are shown. The global changes in life
expectancy and its dynamics over the different periods starting since 1965 are closely linked to
mortality changes at adult ages from three major causes of death: diseases of the circulatory
system, diseases of the digestive system and deaths from injury and poisoning.
Rezumat
În articolul prezent este evidențiat impactul cauzelor majore de deces în funcție de vârstă
asupra dinamicii speranței de viață la naștere în Republica Moldova. Schimbările globale ale
indicatorului în perioada anilor 1965-2010, precum și în diferite intervale de timp, sunt în
corelație strânsă cu trei cauze majore de deces la populația adultă: bolile aparatului circulator,
bolile aparatului digestiv și cauze violente.
Actualitatea
Speranța de viață a unei populații constituie un instrument important ce caracterizează
nivelul de dezvoltare economică și socială atins de această populație. În prezent, Republica
Moldova a rămas mult în urmă, după nivelul speranței de viaţă la naștere, faţă de ţările
dezvoltate. Potrivit datelor statisticii oficiale, în 2010 valorile indicatorului respectiv au constituit
65,0 ani la bărbaţi şi 73,4 ani la femei, ceea ce este mai scăzut faţă de indicatorii corespunzători
ai ţărilor Uniunii Europene, respectiv cu 11,4 şi 9 ani. Problema mortalității înalte a populației
adulte, în special la bărbați, este una din cele mai serioase cu care se confruntă la etapa actuală
societatea Republicii Moldova. Astăzi, probabilitatea de a deceda la vârsta de 65 de ani pentru un
bărbat care a ajuns la vârsta de 20 de ani constituie 40 %, ceea ce este de două ori mai mare față
de țările dezvoltate. Consecințele mortalității înalte pentru orice țară sunt grele: se intensifică
procesul depopulării populației, are loc devalorizarea investiţiilor în învăţământ şi pregătirea
cadrelor calificate, se reţine creşterea economică, se micşorează posibilităţile de asigurare a
pensionarilor.
206
Scopul acestui articol constă în studierea evoluţiei speranței de viaţă în baza analizei
schimbărilor structurii cauzelor de deces pentru anii 1965-2010. Orizontul de investigație este
explicat prin faptul că tendințele nefavorabile în domeniul mortalității în Republica Moldova, ca
și în alte țări post-sovietice, își au începutul încă din mijlocul anilor ‘60 ai secolului trecut.
Anume din acest moment critic a și început o perioadă îndelungată de divergenţă între ţările
Estului şi Vestului privind speranța de viață.
Materiale și metode
În calitate de bază informațională a studiului prezent au servit tabelele statistice originale
privind repartizarea numerelor decedaţilor pe vârste şi cauze de deces (formele statistice 5 şi 5b)
colectate din arhivele Biroului Național de Statistică, precum și baza electronică depersonalizată
a certificatelor medicale de deces (forma 106/e) a Centrului Național de Management în
Sănătate. La baza cercetării respective stă metoda de reconstituire, ce asigură compatibilitatea
seriilor dinamicii numerelor celor decedaţi pe cauze detaliate de deces, denaturate în urma
revizuirilor periodice ale clasificărilor cauzelor de deces [1]. Aplicând această metodă pentru
datele Republicii Moldova, au fost reconstituite seriile de timp continue ale numerelor
decedaţilor în anii 1965-2010 după sex, grupe cincinale de vârstă și rubricile reviziei a 10-a a
CIB (circa 200 de rubrici).
Examinarea calității înregistrării deceselor a evidențiat o subestimare pronunțată a
mortalității infantile și la vârstele avansate pentru anii ‘60 și ‘70. După corectarea datelor
respective, reducerea speranței de viaţă la naştere în 1959 a constituit 4,1 ani la bărbaţi şi 5,1 ani
la femei, în 1965 – 2,7 şi 3,6 ani, în 1970 – respectiv 1,0 şi 1,3 ani. Din 1973 corecţia
indicatorului este nesemnificativă şi constituie aproximativ 0,2 ani [2,5].
În studiul dat au fost elaborate tabelele de mortalitate pentru fiecare an al perioadei 1965-
2010 în funcție de sex, precum și a fost utilizată metoda componenților, care permite a estima
impactul mortalității pe cauze de deces în funcție de vârstă asupra schimbărilor valorilor
speranței de viață între două momente de timp (E. Andreev, 1982) [4].
Rezultate
În evoluţia speranţei de viaţă la naştere a populației Republicii Moldova pot fi evidenţiate
mai multe perioade: 1) de creştere îndelungată a mortalităţii (1965-1984); 2) de acţiune a
măsurilor campaniei antialcool (1985-1987); 3) de atenuare a efectului campaniei antialcool
(1987-1991); 4) de criză socioeconomică (1991-1995); 5) de ieşire din criză (1995-1998); 6) de
stabilizare a situaţiei şi îmbunătăţire lentă (de la 1998) (fig. 1).
Fig. 1 Evoluția speranței de viață la naștere în Moldova din anul 1965, pe sexe
Sursa: calculele autorului.
207
Tabelele 1 și 2 arată contribuția celor șapte clase principale ale cauzelor de deces și a
grupelor majore de vârstă (0, 1-4, 15-39, 40-64, 65 de ani și mai mult) la formarea diferenței
speranței de viață la naștere în perioadele sus-numite.
Creşterea îndelungată a mortalităţii în anii 1965-1984 a constituit un vector rezultativ al
două tendinţe contrapuse. Pe de o parte, s-a produs o reducere a mortalităţii de la infecţii şi bolile
aparatului respirator, mai ales la copii până la un an, pe de alta – creşterea mortalităţii populaţiei
adulte, cu un aport maxim al grupelor de vârsta aptă de muncă (în special, pentru grupa de vârstă
40-64 de ani). La nivelul cauzelor de deces, cea mai mare contribuţie la mărirea mortalităţii
bărbaţilor adulți au adus-o bolile aparatului circulator, bolile aparatului digestiv şi cauzele
externe. La femei, cel mai mare aport l-au adus bolile aparatului digestiv şi ale aparatului
circulator.
Creşterea mortalităţii populaţiei moldoveneşti, ca şi în alte ţări postsovietice, s-a întrerupt
brusc în anul 1985, odată cu introducerea măsurilor campaniei antialcool. În perioada de acţiune
a acestei campanii, în anii 1985-1987, s-a observat cea mai rapidă şi mai mare creştere a duratei
de viaţă, sesizată vreodată în republică în ultimii 45 de ani: la bărbaţi, valorile acesteia au crescut
cu 3,4 ani, iar la femei – cu 2,4 ani. Scăderea mortalităţii populaţiei de peste 15 ani a determinat
80 % din creşterea generală a indicatorului, totodată la ambele sexe cel mai mare avantaj l-a avut
populaţia cu vârstele apte de muncă. Cu excepţia tumorilor, toate celelalte clase ale cauzelor de
deces şi-au adus un aport pozitiv, diferit după gradul de expresivitate. La bărbaţi, reducerea
mortalităţii s-a observat, în principal, prin cauze externe la vârstele adulte tinere şi prin maladiile
aparatului circulator în grupele de vârstă mai mari. La femei, diminuarea mortalităţii s-a produs,
practic, egal pe tot parcursul segmentului de vârstă după 40 de ani - de la bolile aparatului
digestiv şi ale aparatului circulator.
Tabel 1
Contribuția mortalității pe cauze principale de deces la creșterea/scăderea speranței de viață
la naștere pentru diferite perioade din anul 1965, pe sexe
Anii
Toate
cauzele
Boli
infecțioase Tumori
Bolile
aparatului
circulator
Bolile
aparatului
respirator
Bolile
aparatului
digestiv
Cauze
externe
Alte
cauze
Bărbați 1965-1984 -3.61 0.99 -0.32 -1.41 0.48 -1.17 -1.69 -0.48
1984-1987 3.35 0.24 -0.19 0.93 0.60 0.54 1.06 0.17
1987-1991 -1.44 0.05 -0.15 -0.75 0.22 -0.20 -0.81 0.20
1991-1995 -2.19 -0.14 -0.01 -0.90 -0.40 -0.30 -0.10 -0.33
1995-1998 2.14 -0.06 0.06 0.69 0.40 0.28 0.43 0.34
1998-2010 1.31 0.01 0.02 0.33 0.21 -0.02 0.52 0.23
1965-2010 -0.46 1.10 -0.61 -1.28 1.58 -0.91 -0.49 0.15
Femei 1965-1984 -1.11 0.71 0.10 -0.65 0.88 -1.64 -0.47 -0.05
1984-1987 2.39 0.21 -0.15 0.92 0.45 0.72 0.27 -0.03
1987-1991 -0.53 0.15 -0.11 -0.67 0.22 -0.19 -0.08 0.15
1991-1995 -1.30 -0.05 0.09 -0.96 -0.09 -0.12 0.14 -0.33
1995-1998 1.83 0.00 0.01 0.86 0.13 0.42 0.14 0.26
1998-2010 2.15 -0.01 -0.01 1.28 0.32 -0.11 0.27 0.41
1965-2010 3.41 1.04 -0.04 0.70 1.96 -0.95 0.29 0.41 Sursa: calculele autorului.
208
Tabel 2
Contribuția grupelor de vârstă la creșterea/scăderea speranței de viață
la naștere pentru diferite perioade din anul 1965, pe sexe
Grupa de
vârstă
1965-
1984
1984-
1987
1987-
1991
1991-
1995
1995-
1998
1998-
2010
1965-
2010
Bărbați 0 0.94 0.42 0.59 -0.21 0.31 0.48 2.63
1-14 0.02 0.25 0.08 0.02 0.04 0.23 0.68
15-39 -0.91 0.69 -0.62 -0.31 0.38 0.53 -0.14
40-64 -3.04 1.45 -0.96 -1.30 1.11 -0.17 -3.03
65+ -0.62 0.53 -0.54 -0.38 0.30 0.24 -0.60
Total -3.61 3.35 -1.44 -2.19 2.14 1.31 -0.46
Femei 0 1.17 0.40 0.42 -0.15 0.16 0.59 2.61
1-14 0.23 0.08 0.21 -0.04 0.10 0.15 0.74
15-39 -0.07 0.24 -0.17 0.01 0.13 0.24 0.42
40-64 -2.33 1.17 -0.40 -0.47 0.89 0.40 -0.74
65+ -0.11 0.51 -0.59 -0.66 0.54 0.76 0.38
Total -1.11 2.39 -0.53 -1.30 1.83 2.15 3.41 Sursa: calculele autorului.
După anularea măsurilor campaniei antialcool în 1987, creșterea mortalității populației
adulte s-a reînnoit, accelerându-se întrucâtva în perioada crizei socioeconomice din prima
jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut. La bărbaţi, în perioada anilor 1987-91, ca şi în perioada
campaniei antialcool, cel mai mare impact au avut cauzele externe (-0,81 ani) şi bolile aparatului
circulator (-0,75 ani), deşi contribuţia bolilor aparatului digestiv a fost mai puţin marcată.
Depistarea la bărbaţi a simetriei structurilor de creştere a duratei de viaţă în anii 1984-1987 şi
scăderea ei ulterioară în anii 1987-1991, în context de vârstă şi după cauze de deces, constituie
un argument important în favoarea influenţei factorului alcoolic asupra creşterii mortalităţii la
finele anilor ‘80 – începutul anilor ‘90.
În anii 1991-1995, creşterea mortalităţii avea un alt caracter comparativ cu perioada 1987-
1991. În primul rând, aceasta a atins, întâi de toate, bărbaţii mai mari de 40 de ani, cu o
concentraţie maximă în grupele de vârstă 40-55 de ani , pe când vârstele tinere apte de muncă n-
au fost atrase în proces. În al doilea rând, cel mai mare aport la înrăutăţirea sănătăţii populaţiei l-
au adus bolile aparatului circulator, influenţa cauzelor externe fiind neînsemnată. În al treilea
rând, s-a reînnoit creşterea mortalităţii adulţilor prin bolile infecţioase şi ale aparatului respirator.
Şi, în final, pentru prima dată, din anul 1965 a survenit o contribuţie negativă de la creşterea
mortalităţii infantile. După cum se pare, pentru Republica Moldova, creşterea mortalităţii
populaţiei adulte în anii 1991-1995 mai mult este legată de inadaptarea populației adulte la noile
condiţii socioeconomice, aprofundate de conflictul militar în Transnistria, şi mai puţin de
influenţa factorului alcoolic, ce a avut un rol decisiv asupra mortalităţii bărbaţilor tineri îndată
după anularea măsurilor antialcoolice în anul 1987.
În anii 1995-1998, în Moldova, precum şi în alte ţări europene din fosta URSS, s-a observat
o creștere rapidă a duratei de viaţă La bărbaţi a fost depistată o asemănare mai mare a structurii
de scădere a mortalităţii în această perioadă cu structura creşterii ei în anii 1991-1995 pe cauze
de deces şi pe vârste. Creșterea duratei de viaţă este legată de adaptarea populaţiei la noile
condiţii create, şi nu de ameliorarea reală a situaţiei. Următoarea stagnare a indicatorilor de
mortalitate la bărbaţi în anii 1998-2005 confirmă faptul că o cotitură radicală în dinamica
negativă a mortalităţii bărbaţilor adulţi în republică în a doua jumătate a anilor ‘90 n-a avut loc.
Unicul moment pozitiv în situaţia mortalităţii bărbaţilor maturi l-a constituit diminuarea
influenţei cauzelor externe de deces în grupele de vârstă până la 40 de ani.
209
În total, în anii 1998-2010, creşterea duratei de viaţă a constituit 1,3 ani la bărbaţi şi 2,2 ani
la femei. Totuşi, creşterea cea mai mare a indicatorului a fost fixată în perioada 2006-2008, dar
din anul 2009 la femei ritmurile de creştere s-au încetinit simţitor, iar la bărbaţi mortalitatea din
nou a început să se mărească. Cel mai mare aport la acest avânt l-au adus bolile organelor
sistemului circulator la ambele sexe la vârstele avansate şi cauzele externe la bărbaţii de până la
40 de ani.
Concluzii
Actuala rămânere în urmă a Republicii Moldova, după nivelul duratei de viaţă, faţă de
ţările dezvoltate este un rezultat al creşterii îndelungate a mortalităţii populaţiei adulte, care a
început la mijlocul anilor ‘60 ai secolului precedent şi s-a produs pe fundalul unei scăderi relativ
stabile a mortalității infantile și la copii. Clasele de bază ale cauzelor de deces, care au influenţat
cel mai mult asupra dinamicii duratei de viaţă în Republica Moldova, le constituie bolile
aparatului circulator, aparatului digestiv şi cauzele violente de deces (la bărbaţi). O trăsătură
deosebită a mortalităţii populaţiei Republicii Moldova este nivelul extrem de înalt al acesteia din
cauza bolilor aparatului digestiv (ciroza hepatică). Aceleaşi grupe pe cauze de deces reprezintă
resursele de bază pentru creşterea viitoare a duratei de viaţă a populaţiei republicii. Creşterea
lentă a speranţei de viaţă la naştere, începând cu anul 1998, provine din reculul mortalităţii
provocate de un şir de cauze violente de deces la tinerii bărbaţi adulți şi bolile inimii la
persoanele vârstnice, îndeosebi la femei. Totodată, tendinţele mortalităţii la vârsta adultă
mijlocie şi cea târzie, îndeosebi la populaţia masculină, rămân defavorabile pentru toate clasele
principale ale cauzelor de deces, inclusiv bolile infecţioase (tuberculoza), ceea ce nu permite
deocomdată să vorbim despre o îmbunătăţire durabilă a situaţiei în domeniul sănătăţii populaţiei
Republicii Moldova.
Bibliografie
1. Meslé F., Vallin J. Reconstructing long-term series of causes of death. Historical methods.
1996, 29(2), 72-87.
2. Penina O., Meslé F., Vallin J. Comment corriger la sous-estimation de la mortalité infantile
moldave?. Population-F. 2010, 65(3), 563-580.
3. Tintiuc D. et al. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007, 895 p.
4. АНДРЕЕВ Е.М. Метод компонент в анализе продолжительности жизни. În: Вестник
статистики. 1982, nr. 9, p. 42-48.
5. Пенина О., Меле Ф., Валлен Ж. Причины смерти и продолжительность жизни в
Молдове. Demoscope weekly. 2011, nr. 455-456.
(http://demoscope.ru/weekly/2011/0455/tema01.php).
DIAGNOSTICUL DE CANCER ŞI REACŢIILE PSIHOLOGICE A PACIENŢILOR
Tudor Grejdeanu, Leonid Margine, Pavel Gâscă
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”,
Centrul de Sănătate Publică „Ocniţa”
Summary
The psychological reactions of the patient’s diagnostician with cancer In this article are described some psychological reactions of the patients diagnostician
with cancer.
The psychological reactions depend on the way they evaluate the disease and et
importance, the significance and the consequences they have on life, also your awn readdress to
face the diseases.
210
Rezumat
În această lucrare se descrie factorii de influenţă: sociali, medicali, economici la starea de
sănătate a populaţiei vârstnice. În continuare se descrie aspectele demografice şi prejudiciile
statului în rezultatul creşterii populaţiei vârstnice. Acest proces are consecinţe şi asupra structurii
morbidităţii şi mortalităţii populaţiei, componenţei familiilor, condiţiilor de viaţă. Creşterea
rapidă a numărului populaţiei vârstnice va necesita reglamentări economice şi sociale de
perspectivă în majoritatea ţărilor, inclusiv şi în Republica Moldova.
Actualitatea
Pacienţii pot avea diferite reacţii faţă de boala cu care se confruntă. Aceste reacţii depind
foarte mult de felul în care ei evaluează boala şi importanţa ei, de semnificaţia şi consecinţele pe
care le poate avea asupra vieţii lor, precum şi de evaluarea resurselor proprii necesare pentru a
face faţă bolii. Orice persoană, în momentul confruntării cu boala reacţionează într-o manieră
diferită, dată fiind unicitatea persoanei. Bolile cronice, invalidante, de lungă durată modifică
atitudinea faţă de boală a pacientului în funcţie de particularităţile psihice premorbide şi de
structura de bază a personalităţii.
S-a demonstrat faptul că tulburările emoţionale sunt mult mai intense la pacienţi
comparativ cu membrii familiei care sunt mai stabili emoţional şi au un nivel relativ mai scăzut
al perceperii distresului în ciuda ostilităţii şi a dispoziţiei anxioase prezente.
În ultimul timp s-a constatat că şi în ţara noastră un număr semnificativ de medici preferă
să comunice pacientului diagnosticul, precum şi posibilităţile terapeutice existente.
În cazul pacienţilor la care comunicarea diagnosticului se impune, aceştia vor experienţa
o stare de „şoc psihologic”, „Criză”, care va fi depăşită de majoritatea pacienţilor. Durata
acesteia poate varia de la câteva zile până la cel mult 1 lună, putându-se prelungi la pacienţii care
nu au reuşit să-şi mobilizeze în mod eficient resursele de coping cu această situaţie. Labilitatea
afectivă, pesimismul, neîncrederea în forţele proprii pot declanşa reacţii neaşteptate de puternice,
uneori chiar de intensitate psihotică, sinuciderea fiind o posibilă finalizare a disperării.
Principalii indicatori ai unei adaptări eficiente includ: menţinerea unei implicări active în
viaţa de zi cu zi, minimalizarea perturbărilor în relaţiile sociale, normalizarea răspunsului
emoţional la boală, ameliorarea sau chiar dispariţia sentimentelor de neajutorare, lipsa de
speranţă şi vinovăţie.
În ultimii ani, comunicare şi oferirea de informaţii contribuie la reducerea incertitudinii şi
la ameliorarea tulburărilor afective datorate diagnosticului de cancer. Este recunoscut faptul că
pacienţii diferă în ceea ce priveşte cantitatea de informaţii pe care o pot procesa, şi că aceasta
variază în funcţie de nivelul educativ, dar şi de evoluţia bolii.
Cercetările efectuate asupra modului în care pacienţii reacţionează la diagnosticul de
cancer, cum acceptă şi se resemnează sau refuză ideea şi lupta împotriva bolii, au permis
sistematizarea unor stadii ale reacţiilor emoţionale. S-a demonstrat că nivelul intelectual,
educaţia, mentalitatea şi credinţa religioasă au un rol însemnat în formarea unei conduite
psihologice faţă de boală.
Studiile realizate până în prezent au arătat că o parte a pacienţilor cu cancer nu suferă de
tulburări emoţionale care să fie atât de intense încât să satisfacă criteriile psihiatrice. Acest lucru
nu înseamnă că distresul nesimţit de aceşti pacienţi nu este semnificativ din punct de vedere
clinic. Mulţi pacienţi afirmă că nu reuşesc niciodată să elimine acest distres, că este ca un coşmar
din care au impresia că nu se mai pot trezi, un rol important jucându-l în acest moment
intervenţia psihologului.
Leventhal şi colab. prezentând atât argumente teoretice cât şi experimentale, arată că
pentru înţelegerea factorilor care ameninţă sănătatea şi boala, oamenii utilizează teorii implicate
ale bolii sau schime cognitive ale bolii care au următoarele implicaţii:
convingerile despre sănătate ale pacienţilor sunt structurate;
teoriile implicate se referă în primul rând la simptoamele percepute subiectiv şi la
atribuţiile referitoare la cauzele simptoamelor, iar aceste atribuţii sunt derivate atât
211
din experienţa anterioară de boală, cât şi din informaţiile prezentate în mediul social
al pacienţilor;
schemele bolii operează în acelaşi mod ca alte structuri reprezentaţionale;
studiul reprezentării bolii joacă un rol specific în desfăşurarea comportamentelor
legate de starea de sănătate şi boală: teoriile implicite, copingul, adresabilitatea la
serviciile medicale, complianţa la tratament şi evaluarea efectelor tratamentului.
Pe baza acestor constatări, Leventhal şi colab. au propus ulterior un model mai complet,
modelul autoreglării răspunsului la boală, care este pe de o parte un model al luării deciziilor,
dar pe de altă parte şi un model al schemelor cognitive. Acest model consideră comportamentul
individului ca depinzând de reprezentarea cognitivă pe care acesta o are despre starea de
sănătate curentă, boala, despre mecanismele de coping şi modalităţile de adaptare la boală.
Rezultatele copingului sunt apoi evaluate, iar această evaluare secundară este utilizată
pentru reestimarea interpretării bolii şi pentru planificarea modalităţilor viitoare de coping.
Pacienţii depresivi îşi vor concentra în special asupra situaţiei traumatice (diagnosticul
de cancer şi boala ca atare), în timp ce cei anxioşi vor fi preocupaţi mai ales de posibile pericole
şi complicaţii care ar putea apărea.
Un alt studiu arată că sentimentul controlului personal asupra bolii reprezintă singurul
factor psiho-social care prezice adaptarea la pacienţii cu cancer, rezultat obţinut în urma
evaluărilor făcute la 6 luni după diagnostic. Perceperea unei incapacităţi privind câştigarea
controlului asupra bolii în general determină apariţia unor sentimente de neajutorare, depresie,
anxietate, lipsa de speranţă, sentimente şi stări care vor fi însoţite la nivel cognitiv de prezenţa
unor gânduri automate negative.
Există tendinţa de a considera propriile gânduri ca fiind reflectarea relaţii. În stările
depresive sau atunci când subiectul se confruntă cu anumite situaţii ambigue, despre care deţine
prea puţine informaţii, apar anumite distorsiuni cognitive. Acestea influenţează felul în care este
percepută şi interpretată realitatea, ca urmare a prezenţei unor gânduri automate, pe care
subiectul nu le conştientizează şi deci nu le poate controla. Gândurile negative automate se
caracterizează prin faptul că de cele mai multe ori ele apar într-o formă simplă, sunt scurte,
aproape întotdeauna sunt crezute de către persoana în cauză, apar în mod spontan fiind foarte
greu de controlat şi adesea au un caracter catastrofic.
Din aceste gânduri automate enumerăm:
suprageneralizarea – constă în afirmaţii de genul „trebuie, întotdeauna, niciodată” (ex.
„trebuie să fac faţă cu orice preş bolii”) şi din etichetări (ex. „sunt incapabil să lupt cu
boala”);
gândirea de tipul „totul sau nimic” – încadrarea în categorii extreme (ex. „dacă în urma
tratamentului nu mă voi simţi bine, atunci nu mai are nici un rost să mai încerc şi alte
metode de tratament”);
extragerea unor concluzii în absenţa unor date obiective – este destul de frecvent
întâlnită în special printre pacienţii care deţin prea puţine informaţii despre boală şi
posibilităţile de tratament, aceştia având tendinţa de a extrage concluzii doar pe baza
anumitor simptoame sau interpretări pe care le dau acestora (ex. pacienţii percep efectele
adverse apărute în urma chimioterapiei sau radioterapiei ca fiind evidenţe clare ale unei
evoluţii nefavorabile);
tendinţa spre interpretări catastrofice – prezenţa unor expectaţii negative, că ceva rău se
va întâmpla, că lucrurile nu vor decurge aşa cum trebuie; tendinţa de a exagera senzaţiile
corporale percepute şi de a le interpreta ca fiind semnul unei recidive, a unor complicaţii
sau evoluţii nefavorabile a bolii, determinând stări de anxietate şi depresie.
descalificarea pozitivului – tendinţa de a-şi concentra atenţia în special asupra aspectelor
negative ale bolii, cu minimalizarea pozitivului. Aceşti pacienţi sunt atenţi la toate
simptoamele şi semnele nou apărute fără a lua în consideraţie şi pe cele care s-au
ameliorat sau chiar au dispărut.
212
„citirea gândurilor” – se întâlneşte adesea la pacienţii cărora nu li se oferă suficiente
informaţii despre boala sau chiar despre diagnostic şi care au tendinţa de a interpreta
această „tăcere a personalului medical” ca un semn că ceva nu este în regulă.
blamarea – găsirea unei cauze a bolii. De multe ori pacienţii fie se învinovăţesc,
considerând că nu au avut suficientă grijă de ei, că nu s-au prezentat în timp util la medic,
fie vina este aruncată asupra divinităţii, boala fiind considerată o pedeapsă.
afirmaţii de genul „trebuie” – prezenţa unor aşteptări fixe, rigide, fără a avea o bază
reală şi care cauzează distres atunci când nu sunt îndeplinite.
Persoanele la care îngrijorarea tinde să se cronicizeze, pierd aspectul funcţional al
acesteia (de rezolvare a unei situaţii pentru a preveni consecinţele negative), şi ca urmare ele vor
deveni mai vulnerabile, iar în conţinutul gândirii îşi vor face apariţia cogniţiile catastrofice şi
cele de supraevaluare a aspectelor negative.
Cercetările au arătat că procesarea defectuoasă a informaţiilor poate determina apariţia
stărilor de anxietate şi depresie.
Concluzie Informarea corectă a populaţiei privind importanţa stilului de viaţă sanogen, a
recunoaşterii simptoamelor specifice bolii şi importanţa prezentării timpurii la medic prezintă o
necesitate stringentă. Oferirea informaţiilor necesare are efecte benefice atât în prevenţia, cât şi
în adaptarea psihologică la diagnosticul de cancer, ceea ce impune realizarea unor programe în
această direcţie. Suportul psihologic, modificarea credinţelor iraţionale care determină reacţii şi
comportamente dezadaptive, pot ajuta pacienţii să-şi privească boala dintr-o altă perspectivă,
mai pozitivă şi mai optimistă. În această etapă este imperios necesară ameliorarea educaţiei
Bibliografie
1. Boider L., De Nor, A.K. (1997): „Psychological distress and intrusive thoughts in cancer
patients”, J.Nerv. Ment. Dis; 185:346- 348.
2. Dowse, G.(2000): Psychological adjustment to cancer. The comparative effectiveness of
interpersonal psychotherapy and cognitive – behavioral therapy. [Medline].
3. Spiegel, D. (2002): “Effects of psychotherapy on cancer survival”, Nature Reviews cancer, 2
(5): 383-389.
4. Mager, W.M., Andrykowski, M.A. (2002): “Communication: patients perceptions and
psychological adjustment”, Psychooncology, 11(1) : 35-46.
EXPERIENŢA NAŢIONALĂ ÎN ELABORAREA PROPUNERILOR DE POLITICI
PUBLICE
Constantin Eţco, Galina Buta
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
National experience in public policy proposals elaboration
This work is a review of public policies elaboration activites in the Republic of Moldova,
especially in health care, taking into account the theoretical basis of public policies. Actuality of
this study appears in the context of European integration vector of the country.
Particular attention is given to evaluation as a critical and proactive perspective of policy impact
interpretation.
The evaluation of public policy being a process of analysis of the public policy activities
progress, of medium and long term outcomes and types of impact, in terms of objectives and
considering strategic planning and budgetary process is defined in this paper.
213
Various classifications of evaluation are presented depending on the time of evaluation,
content of evaluation, way of using the results of evaluation, types of evaluators and the
involvement degree of stakeholders in the process of public policies evaluation.
Rezumat
Această lucrare prezintă o recapitulare a activității de elaborare a politicilor publice în
Republică Moldova, ținându - se seama de bazele teoretice ale politicilor publice. Actualitatea
studiului reiese din contextul vectorului integrării europene.
O atenţie deosebită este acordată evaluării ca perspectivă critică şi proactivă de interpretare
a impactului politicilor publice.
În lucrare este definita evaluarea politicilor publice ca fiind procesul de derulare a
activităţilor politicilor publice, a rezultatelor şi a tipurilor de impact pe termen mediu şi lung, din
perspectiva obiectivelor şi planificării bugetare.
Actualitatea
Dezvoltarea cunoștinţelor și capacităţilor de elaborare a unei propuneri de politică publică
pentru editare într-o altă limbă de cât cea maternă, necesită nu doar cunoștinţe bune ale limbii
propriu-zise, dar și devenirea unui membru al comunităţii de politici publice pentru care
documentul în cauză este scris.Membrii comunităţii de politici publice sunt consilieri, cercetători
cât și analiști de politici publice, care înţeleg cu ușurinţă abordările, scopurile, convenţiile,
limbajul şi instrumentele utilizate de această comunitate [4, 5, 8, 9, 10].
Nivelul de dezvoltare al unei societăți este strâns legat de angajamentul membrilor săi ca
orice individ să beneficieze de condiţii elementare pentru dezvoltare și de supraviețuire.
Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societății se
realizează prin intermediul politicilor publice [1, 4, 9, 10].
Republica Moldova (RM), în tendinţa sa de integrare ca membru cu drepturi depline în
Uniunea Europeană, explorează diverse oportunităţi menite să favorizeze procesul de elaborare a
politicilor publice, bazate pe evidenţă, monitorizare şi evaluare a impactului. Pentru a
maximaliza impactul politicilor implementate în diverse domenii, inclusiv în domeniul sănătăţii,
şi pentru a valorifica şi extinde politicile care funcţionează şi cele nefuncţionale, este necesară
evaluarea şi raportarea bazată pe evidenţă.
Republica Moldova în ultimul deceniu a beneficiat de experienţa internaţională în crearea
abilităţilor de elaborare a politicilor publice şi evaluare a impactului documentelor de politici.
Exemple pot servi: suportul metodologic din partea experţilor în elaborarea Planurilor de
Dezvoltare Instituţionale pentru a. 2009-2011 cu analiza funcțională detaliată a fiecărei
Autorități Publice Centrale (APC), elaborarea şi aprobarea Programelor de Dezvoltare Strategică
ale APC pentru perioada 2012-2014, elaborarea Cadrului de Cheluieli pe Termen Mediu,
începând din a. 2008, elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare pentru a. 2009-2011;
Strategia Naţională - Moldova 2020, Strategia de Dezvoltare a Sistemului de Sănătate a. 2008 -
2017, Politica Naţională de Sănătate a. 2007 – 2021, etc. Totodată, s-a justificat importanţa
monitorizării şi evaluării documentelor strategice de politici publice. Au fost instruite în acest
domeniu un grup semnificativ de funcţionari publici.
Materiale şi metode
A fost analizată practica naţională în domeniul elaborării politicilor publice. În acest sens,
a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii de specialitate [2, 7, 11] în care
se tratează această temă, precum și analiza retrospectivă a politicilor publice elaborate.
Luând în consideraţie faptul că acumularea cunoștinţelor și capacităţilor este un proces
activ de dezvoltare de tip „învăţăm din practică”, prin această lucrare oferim o introducere de
bază; o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează lucrul de elaborarea a politicilor
214
publice; s-a pus accent asupra ideilor cheie, idealurilor, valorilor și contextului care redau
aspectul și forma documentului de politică publică.
Rezultate şi discuţii
În Republica Moldova, după obținerea independenței, a început un anevoios proces de
modernizare. A existat o mare disponibilitate de a pune sub semnul întrebării eficiența și
eficacitatea serviciilor publice. Existau prea multe exemple de politici strategice
necorespunzătoare, lipsite de previziune, cu scopuri şi obiective nedefinite, care nu erau supuse
monitorizării, evaluării, analizei şi modificărilor periodice. Însăși definirea problemelor sociale şi
politice s-a dovedit a fi o sarcină extrem de dificilă în condițiile schimbărilor continue şi
asigurării insuficiente cu personal calificat.
Actualmente, în Republica Moldova, cadrul legal în domeniul elaborării politicilor publice
este prezentat prin:
Legea nr.780 - XIII din 27.12.2001 privind actele legislative, care stipulează: categoriile de acte
legislative; iniţierea şi elaborarea actelor legislative; fundamentarea, avizarea, consultarea
publică şi expertiza; structura şi conţinutul actului legislativ; interpretarea actelor legislative.
Legea nr. 317-XV din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi
ale administraţiei publice centrale şi locale, prevăzută cu următoarele capitole: dispoziţii
generale; ierarhia, corelaţia şi clasificarea actelor normative; interpretarea oficiala a actului
normativ; aplicarea actului normativ în timp, spaţiu şi asupra unui cerc de persoane;
sistematizarea şi evidenţa actelor normative; reguli de iniţiere, elaborare, avizare şi consultare
publică; Structura şi conţinutul actului normativ.
Hotărârea Guvernului nr. 33 din 11.01.2007 cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele
unificate faţă de documentele de politici, cu capitolele: Reguli de elaborare şi cerinţe unificate
faţă de documentele de politici; Reguli de organizare a procesului de elaborare a documentelor
de politici și Aprobarea şi monitorizarea executării documentelor de politici.
Ghidul metodologic cu privire la procesul decizional, Cancelaria de Stat, 2009, cu următorul
cuprins: Tipurile documentelor de politici publice; Etapele planificării politicilor publice;
Elaborarea, avizarea şi aprobarea politicilor publice; Implementarea, monitorizarea şi evaluarea
politicilor publice.
Ghidul metodologic pentru analiza ex - ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi
tehnici. Cancelaria de Stat, 4 volume, Guvernul RM, 2010-2012.
Etape în elaborarea politicilor publice naționale. În plan istoric, inițial elaborarea politicilor
publice, era un proces haotic, caracterizat de profesionalismul instituției autor. Cel mai frecvent,
documentele de politici erau elaborate în birou, prin preluarea formatului utilizat în țările vecine
(România și Polonia) sau cu asistența tehnică a partenerilor de dezvoltare (experți străini care
veneau cu experiența propriilor țări). Consultarea documentelor cu părține interesate era la
discreția autorilor – în unele cazuri nu se efectua.
Primul document de politici publice național a fost elaborat în anul 2004: Strategia de
Combatere şi Eradicare a Sărăciei (SCERS). A avut o implementare parțială, deoarece
obiectivele erau foarte ambiţioase, nu derivau din problemele existente, lipsea analiza
impactului.
Analiza funcțională a Autorităților Publice Centrale (a. 2005-2006) a depistat capacităţi
neuniforme în elaborarea documentelor de politici, lipsea coordonarea între instituţiile publice,
transparenţa, regulile şi procedurile de evaluare a documentelor de politici, etc. În acea perioadă
nu existau Direcțiile de Analiză, Monitorizare și Evaluare a Politicilor (DAMEP) în ministere.
Fundamentare insuficientă a politicilor publice, abordare tradiţionalistă a procesului de
elaborare a politicilor publice (ajustează dar nu rezolvă), coordonarea şi corelarea insuficientă a
politicilor publice cu bugetul, coordonarea insuficientă între nivelul central şi cel local în
construcţia politicilor publice, precum și capacitatea redusă de formulare a politicilor publice au
fost premisele care au impus reformarea metodologiei de elaborare a politicilor publice, care și-a
propus drept scop îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor
215
publice la nivelul Administraţiei Publice Centrale.Ca reacție la provocări, au fost elaborate mai
multe tipuri de documente de politici publice, care au precedat o etapă foarte importantă de
evaluare şi analiză a situaţiei:
Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) – pentru stabilirea legăturii dintre politici şi
buget (îcepând cu a. 2008);
Programe de Dezvoltare Iinstituţionale pentru toate APC (din a. 2009);
Planuri de Dezvoltare Strategică ale tuturor APC (din a. 2011);
Strategia Naţională de Dezvoltare (a. 2009-2011);
Strategia de Reformă a Autorităților Publice Centrale (APC) etc.
S-au aprobat cerințe unificate pentru documentele de politici [3, 4].
În procesul activităţii funcţionarilor publici, implicaţi în elaborarea şi avizarea documentelor de
politici s-a constatat că Hotărârea Guvernului nr. 33 din 11.01.2007 posedă un șir de
deficienţe, și anume:
- pe lângă procesul de elaborare a documentelor de politici abordează şi etapele ulterioare;
- nu este clară legătura, ierarhia şi diferenţa dintre cele patru tipuri de documente de politici;
- nu este descris procesul de coordonare a politicilor la etapa elaborării (consultarea pe orizontală
şi verticală);
- nu este descris mecanismul de soluţionare a disputelor în procesul de elaborare a documentelor
de politici;
- nu este stabilită legătura dintre documentele de politici şi actele normative, ambele având drept
scop implementarea politicilor publice;
Pentru obținerea politicilor publice mai calitative au fost întreprinși următorii pași:
• s-au creat comisii de revizuire a documentelor de politici;
• s-a efectuat revizuirea documentelor de politici existente (paşaportizarea);
• s-a instituit Direcţia Politici, Planificare Strategică şi Asistenţă Externă a Cancelariei de
Stat, implicată în analiza ex-ante.
• s-au creat Direcţii de Analiză, Monitorizare şi Evaluare de Politici în cadrul ministerelor
(DAMEP din a. 2006);
• funcţionează Comitetul interministerial pentru planificare strategică;
• a fost aprobată legea privind transparenţa în procesul decizional;
• s-au instituit şi funcţionează Consiliul naţional pentru participare.
Un pas crucial poate fi considerat elaborarea și implementarea Ghidului privind procesul
decizional şi Ghidulului metodologic pentru analiza ex – ante a impactului politicilor publice, cu
scop de a îmbunătăţi structura şi conţinutul politicilor publice, fortificarea legăturii dintre politici
şi buget, perfecţionarea sistemului de monitorizare şi evaluare a politicilor. Aceste manuale
suplimentează deficienţele Hotărârii Guvernului nr. 33 cu privire la cerinţele unificate pentru
documentele de politici. Inovația acesor ghiduri constă în faptul că descriu atât activitatea de
planificare precum şi întreg ciclul politicilor publice, prezintă toate etapele procesului de
elaborare a politicilor publice, face delimitare clară între documentele de politici.
Ghidul metodologic pentru evaluarea ex ante a impactului politicilor publice. Instrumente
și tehnici, 4 volume (Guvernul RM, 2010-2012), vine cu noi metodologii de evaluare. Astfel,
devenind un instrument complet în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţilor de monitorizare şi
evaluare a documentelor de politici publice. El conţine atât o parte teoretică de bază cât şi o
analiză diagnostică a situaţiei privind activităţile de monitorizare şi evaluare la nivelulul
Administraţiei Publice Centrale din Republica Moldova cu 24 de propuneri de politici publice.
Introducerea normelor metodologice pentru analiza impactului politicilor publice, au fost
pilotate în trei etape:
I. La începutul a. 2010 Cancelaria de Stat a efectuat pilotarea analizei ex-ante în cinici ministere
de ramură: Ministerul Economiei, Ministerul Justišiei, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale
şi Familiei, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educației. Ca rezultat au fost elaborate cinci
propuneri de politici publice [www.particip.gov.md].
II. Începând cu 1 martie 2011 normele metodologice au fost obligatorii pentru toate ministerele.
216
III. Începînd cu 1 martie 2012 numărul de politici publice analizate s-a extins şi au fost aprobate
de Cancelaria de Stat politicile publice propuse de către ministere şi alte Autorităţi publice
Centrale.
Instruirea funcţionarilor publici, din cele 16 ministere, în aplicarea analizei ex-ante este una din
condițiile indispensabile obținerii capacităților unificate în APC în materie de elaborare a
propunerilor de politici publice,evaluare a impactului și a cost-eficienței lor. Validarea
propunerilor de politici publice ce efectuează de către reprezentanţii Cancelariei de Stat şi a
Cabinetului de miniștri.
În cadrul pilotării și extinderii analizei ex-ante în Republica Moldova în a. 2010 - 2011 au
fost elaborate 24 de propuneri de politici piblice (tab. 1).
Tabelul 1
Politicile piblice naționale elaborate în anii 2010-2011 de Autoritățile Publice Centrale ale
Republicii Moldova , cu aplicarea metodologiei ex-ante
Ministerul
Economiei
Parcurile industriale
Promovarea consumului eficient de energie electrică în gospodăriile casnice
Optimizarea procedurii de autorizare a desfăşurării activităţilor de comerţ în
baza principiului „Ghişeul Unic”
Ministerul
Educației
Ajustarea metodologiei de stabilire a taxei de cazare în căminele instituţiilor
de stat de învăţământ secundar profesional, mediu de specialitate, superior şi
din domeniul ştiinţei şi inovării, reieşind din cheluielile fective, preţurile şi
tarifele curente
Învăţămîntul secundar profesional - competenţe adoptate pentru piaţa muncii
Computerizarea instituţiilor de învăţământ secundar general
Eficientizarea mecanismului de interacţiune dintre migranţi/diasporă şi
autorităţile statului
Dezvoltarea capacităţilor manageriale ale universităţilor prin extinderea
autonomiei universitare
Ministerul
Sănătății
Reducerea preţului cu amănuntul pentru 10 denumiri de medicamente
esenţiale
Îmbunătăţirea măsurilor de prevenire şi depistare precoce a cancerului mamar
şi de col uterin în RM.
Eficientizarea mecanismului de achiziţii publice a medicamentelor în sistemul
de sănătate
Ministerul
Justiţiei
Ajustarea transparenţei actului de justiţie
Reducerea amînărilor şi tergiversărilor examinării cauzelor judiciare prin
îmbunătăţirea administrării judecătoreşti
Administrarea penitenciarelor în serviciul drepturilor omului în detenţie
Ministerul
Muncii,
Protecţiei
Sociale şi
Familiei
Delimitarea mecanismului optimal de indexare a prestaţiilor de asigurări
sociale
Serviciul social de îngrijire la domiciliu (asistent personal) pentru persoanele
cu disabilitate severă (imobilizate la pat), care necesită îngrijire continuă
Ministerul
Tehnologiei
informaţiei şi
Comunicaţiilor
Eficientizarea stimulentelor economice pentru dezvoltarea sectorului
tehnologiei informaţiei
Ministerul
Afacerilor
Interne
Modernizarea mecanismului de investigare a cazurilor de încălcare a
drepturilor omului de către angajaţii subdiviziunilor Ministerului Afacerilor
Interne
Ministerul
Culturii
Eficientizarea instituţiilor teatral – concentrice din RM
217
Ministerul
Mediului
Elaborarea mecanismului de gestionare durabilă a deşeurilor solide în mediul
rural
Ministerul
Apărării
Profesionalizarea armatei naţionale a RM
Ministerul
Tineretului şi
Sportului
Consolidarea capacităţilor centrelor de resurse pentru tineri
Ministerul
Transportului
şi
Infrastructurii
Drumurilor
Consumul energetic ineficient al materialului rulant de tracţiune în sistemul
căilor ferate din RM
Cancelaria de
Stat
Întroducerea unui sistem efectiv şi eficient de circulaţie a documentelor în
Guvern
Evaluarea ca perspectivă critică şi proactivă de interpretare a impactului politicilor Într-o formă foarte simplistă, putem defini evaluarea politicilor publice ca fiind procesul de
analiză a modului de derulare a activităţilor de politici publice, a rezultatelor şi a tipurilor de
impact pe termen mediu şi lung ale unei anumite politici publice, din perspectiva obiectivelor
urmărite şi având în vedere procesul de planificare strategică şi programare bugetară [1, 4, 5, 6,
11,12].
În literatura de specialitate, au fost realizate diferite clasificări ale tipurilor de evaluare, în
funcţie de mai mulţi factori cum ar fi: momentul realizării evaluării, conţinutul evaluării, modul
utilizării rezultatelor evaluării, tipuri de evaluatori sau gradul de implicare a factorilor interesaţi
în procesul evaluării politicilor publice.
În funcţie de realizarea în timp, vorbim de evaluare ex-ante, adică înaintea
implementării politicii publice. Aceasta este un fel de prognoză a modului în care va putea fi
derulată o politică, constând în studii de fezabilitate sau diagnoză iniţială [3, 4, 8, 9, 10].
Evaluarea continuă, care se desfăşoară de-a lungul perioadei de implementare a politicii
publice, se bazează în principal pe datele culese în timpul monitorizării, fiind vitală pentru
corecţia şi revizuirea în timp real al planului de acţiune şi a activităţilor necesare implementării
cu succes a politicii [3, 4, 8, 9, 10].
Evaluarea ex-post se realizează după finalizarea implementării, cu scopul de a furniza informaţii
despre eficacitatea şi eficienţa politicii implementate. În mod ideal evaluarea ex-post ar trebui
realizată cel puţin la câteva luni sau după un an de la finalizarea implementării politicii, pentru a
estima realist impactul structural şi durabilitatea în timp a efectelor politicii publice [3, 4, 8, 9,
10].
În funcţie de conţinutul evaluării vorbim de evaluarea de proces, formativă, centrată pe
modul de administrare şi implementare a politicii, cu scopul de a îmbunătăţii calitatea politicii şi
evaluarea de impact, sumativă, care are ca scop estimarea rezultatelor şi a impactului politicii
publice [3, 4, 8, 9, 10].
În funcţie de evaluatori: care pot fi experţi din afara echipei de implementare, evaluare
externă, sau experţi din cadrul structurilor iniţiatoare şi responsabile de implementarea politicii,
evaluare internă. O serie de dezbateri s-au ridicat în jurul avantajelor şi dezavantajelor evaluării
externe sau interne, însă, în ambele cazuri, există riscul unei pseudo-evaluări sau al unui abuz
evaluativ. Analizând modalităţile alternative în care poate fi abordată evaluarea, Stufflebeam şi
Webster (1981) au adus [3, 4, 8, 9, 10]. ca exemple ale pseudo-evaluării, evaluările comandate
de factorii politici, care au interesul de a prezenta o anumită imagine asupra politicilor
promovate de ei, astfel încât să îşi menţină sfera de influenţă sau să apere anumite interese
ideologice sau politice.
Dacă facem o analiză a procesului de evaluare a politicilor publice în cadrul Ministerului
Sănătății, precum şi în alte ministere, putem observa că aceasta are anumite caracteristici
218
specifice. Evaluarea este mai mult formativă, centrată pe activităţi, termene şi în general asupra
modului de implementare sau administrare al politicii publice. Evaluarea este, de cele mai multe
ori, non-participativă (în sensul că beneficiarii nu participă la evaluare), iar utilizarea rezultatelor
evaluărilor în procesul decizional este limitată, evaluarea nu este centrată pe utilizatori, ci mai
mult un exerciţiu administrativ.
În mod frecvent, stabilirea indicatorilor de performanţă nu se realizează corespunzător de
către iniţiatorii de politici publice şi adesea nu sunt selectaţi indicatorii cei mai relevanţi, în
concordanţă cu obiectivele şi rezultatele urmărite. Mai mult se pune un accent deosebit pe
indicatorii cantitativi şi mai puţin pe indicatorii calitativi, care în anumite situaţii ar fi mult mai
relevanţi. De asemenea, s-au constatat dificultăţi în culegerea informaţiilor privind evoluţia
indicatorilor stabiliţi, validitatea datelor furnizate de unele surse de informaiţii şi în general
carenţe în alcătuirea unei baze de date accesibile tuturor factorilor interesaţi din APC care
iniţiază politici publice.
Se observă o orientare predilectă către utilizarea actelor normative şi lipsa de flexibilitate în
aplicarea unor regulamente, care de multe ori sporesc gradul de birocratizare al instituţiei,
complică desfăşurarea activităţilor. Angajaţii APC, inclusiv ministerele sunt obişnuiţi să facă
apel la actele normative în detrimentul unei abordări bazate pe documente de politici publice.
Pentru a depăşi dificultăţile conceptuale semnalate, trebuie în primul rând să facem o
delimitare a terminilor utilizaţi. Monitorizarea şi evaluarea sunt procese interdependente şi
corelate [3, 4, 8, 9, 10]. De asemenea, ele depind într-o foarte mare măsură de etapele anterioare
ale elaborării politicii publice, respectiv formularea problemei, stabilirea obiectivelor, alegerea
variantei optime de soluţionare şi stabilire a indicatorilor de performanţă.
Monitorizarea poate fi definită ca fiind o etapă a procesului politicilor publice, care
cuprinde culegerea de informaţii cu privire la modalitatea în care au fost obţinute rezultatele
(output) implementării activităţilor de politici publice. Monitorizarea se desfăşoară periodic
(lunar, trimestrial sau semestrial) şi constă în culegerea şi analiza informaţiilor cu scopul de a
defini nivelul de performanţă în raport cu standardele stabilite, de a îmbunătăţi implementarea
politicii publice şi de a fundamenta deciziile luate de către cei abilitaţi. Monitorizarea urmăreşte
mai ales identificarea la timp a erorilor de implementare sau a unor efecte neprevăzute ale
politicii publice, ceea ce poate conduce la o ajustare a politicii. Asigură transparenţa în luarea
deciziei, iar rezultatele monitorizării constituie un punct de plecare pentru procesul de evaluare
[3, 4, 8, 9, 10].
Evaluarea reprezintă o analiză sistematică a operaţiunilor şi beneficiilor unei politici, prin
comparaţie cu standardele explicite ori implicite. Scopul evaluării este de a determina măsura în
care obiectivele politicii publice au fost atinse şi cât de economic şi eficient s-a realizat acest
lucru. Evaluarea politicilor publice porneşte de la sistematizarea informaţiilor relevante colectate
în urma activităţilor de monitorizare şi care sunt cuprinse în rapoartele de monitorizare. De aceea
rigurozitatea colectării datelor şi corectitudinea acestora sunt extrem de importante pentru o
evaluare corespunzătoare [3, 4, 8, 9, 10].
Centrarea pe utilizator presupune faptul că pornim de la întrebări cum ar fi:”Cine are
nevoie de evaluare şi în ce scop?”, „Care sunt nevoile factorului de decizie şi cum va putea
utiliza acesta rezultatele evaluării?” Pentru ca rezultatele evaluării să fie utilizate în mod efectiv
în procesul de luare a deciziilor, trebuie să avem în vedere factorii care ar putea influenţa acest
proces decizional. Carol Weiss a identificat patru factori esenţiali, pe care i-a numit „cei patru
I„: interese, ideologii, instituţii, informaţie [3, 4, 8, 9, 10].
Din punctul nostru de vedere, evaluarea trebuie să se realizeze dintr-o perspectivă critică
sau autocritică, care să aibă în vedere cei patru “I”. Dimensiunea critică a evaluării se referă la
chestionarea permanentă a intereselor decidenţilor (tendinţa factorilor decidenţi de a minimiza
rezultatele evaluării, în cazul în care acestea vin în contradicţie cu motivele şi interesele lor); a
ideologiei decidenţilor ( în ce măsură şi în ce mod aceştia sunt marcaţi de ideologia promovată
de partidul sau organizaţia din care provin); a instituţiei (sub ce formă contextul instituţional,
cultura instituţională influenţează deciziile de politici publice); a informaţiilor (sursele de
219
informaţii sunt concurente, iar pentru factorul decizional, evaluarea politicilor este doar una din
multiplele surse de informaţii, care concurează cu alte surse şi este uneori trecută pe plan
secund).
Pentru a putea depăşi dificultăţile semnalate în derularea activităţilor de monitorizare şi
evaluare a politicilor publice, în cadrul ministerelor, trebuie să se aibă în vedere particularităţile
specifice domeniului de activitate şi aspectele trans-sectoriale sau inter-sectoriale ale multor
intervenţii. Este important să se asigure caracterul proactiv al evaluării, în sensul prevenirii
riscurilor de implementare a diferitor politici publice, şi dimensiunea participativă, adică
implicarea în procesul de evaluare, a tuturor actorilor care au interes sau sunt implicaţi în
procesul elaborării, monitorizării, analizei şi evaluării politicilor publice: implementatori,
parteneri sau beneficiari. Astfel, se pot rezolva problemele privind legitimarea politicii publice,
echilibrarea intereselor şi divergenţelor.
Concluzii
1. Politicile publice pot fi văzute ca un bun pentru toţi membrii unei societăţi.
2. Republica Moldova a obţinut noi valenţe în elaborarea şi evaluarea politicilor publice.
3. Este important caracterul participativ al tuturor partenerilor sau beneficiarilor de politici
publice de la identificarea problemei, aprecierea scopului şi obiectivelor, formularea de
obţiuni, legitimarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea.
4. Evaluarea politicilor publice prezintă un proces de învăţare a unor lecţii esenţiale în cadrul
comunităţiilor.
Bibliografie
1. Bondar Florin. Politici publice şi administraţie publică. Bucureşti: Ed. Nemira, 2002
2. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Deva: Ed. Destin, 1998.
3. Ghidul metodologic cu privire la procesul decizional, Cancelaria de Stat, 2009.
www.particip.gov.md.
4. Ghid metodologic pentru analiza ex-ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi
tehnici Volumul I - IV. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. 2010 – 2011.
www.particip.gov.md.
5. Hofferbert, Richard I. The reach and grasp of policy analysis. Comparative views of craft.
Tuscaloosa: The University of Alabama Press, 1990.
6. Jones Charles O. An Introduction to th Study of Public Policy. Hacourt Brace College
Publishers, 1984.
7. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1): p. 59 -71.
8. Miroiu, Adrian. Introducere in analiza politicilor publice. - București: Ed. Paideia, 2001
9. Mungiu - Pippidi A., Ioniță, S. Politici publice. Teorie și practică. Bucureşti: Ed. Polirom,
2002, p. 38.
10. Profiroiu, Marius. Politici Publice. Teorie, analiza, practica. Bucureşti: Ed. Economica, 2000
11. Stufflebeam, D.L. şi Webster W. Ananalysis of alternative approaches to evaluation.
Evaluation Studies Review Annual, 1981, nr. 6.
12. Suchman, E.A. Evaluative Research: Principies and Practice in Public Services and Social
Action Programs, Russel Sage Foundations. - New York, 1967
220
METODOLOGIA DE ELABORARE A PROPUNERILOR DE POLITICI PUBLICE:
ROLUL ŞI ANALIZA COST-BENEFICIU
Galina Buta
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Methodology of policy proposals elaboration: role and cost-benefit analysis
This work is both a test of accountability of socio-medical society of in Republic of
Moldova in the problem of public policy proposals, but also a support for those who in future
will develop and elaborate public health policies proposals, given the fact this stage of
development of the society in the Republic of Moldova, and the context of European integration
vector as well as , the role of public policy becomes more and more important.
This article offers a reflection over the main concepts governing the work of developing
public policies; makes an emphasis on the key ideas, ideals, values and contexts framing and
shape a public policy document.
The article approaches in a comparative way the public policy concepts, defining tho
public policy, public policy models and policy making process.
A special place is given to evaluation as a critical and proactive perspective of
interpretation of public policy impact.
Rezumat
Această lucrare prezintă atât o încercare de informare a societăţii socio–medicale din
Republica Moldova (RM) în problema elaborării propunerilor de politici publice, dar şi un
condice pentru cei care elaborează și care vor elabora propuneri de politici publice, ținând cont
de faptul că la etapă de dezvoltare a societății RM, în contextul vectorului integrării europene,
politicile publice obțin noi valențe.
Prin acest articol oferim o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează
activitatea de elaborarea a politicilor publice; preponderent asupra ideilor cheie, valorilor și
contextului care redau aspectul și forma documentului de politici publice.
Articolul abordează, într-o manieră comparativă, concepțiile de politică publică, definirea
politicii publice, modelele și procesul de elaborarea a politicilor publice.
Un loc aparte este acordat evaluării politicilor ca perspectivă critică şi proactivă de
interpretare a impactului politicilor publice.
Actualitatea
Politicile publice au impact major asupra societăţii de aceea, în procesul de elaborare sunt
implicaţi numeroşi oamenii, care activează în structurile Administraţiei Publice Centrale şi
Locale, membri ai societăţii civile, specialişti de ramură şi experţi, persoane sau grupuri de
persoane cu interes major în adoptarea deciziilor şi realizarea lor [5, 6, 12].
Scrierea unei propuneri de politici publice sau a unui studiu de politică publică pentru
adoptare și implementare, necesită cunoștinţe și capacităţi în acest domeniu, cunoașterea limbilor
moderne și devenirea unui membru al comunităţii de politici publice pentru care documentul în
cauză este scris. Autorii de politici publice, indiferent de domeniul lor de activitate (sănătate,
educație, economie, jurnalism etc.) aderă instatntaneu la comunitatea respectivă. Membrii
comunităţii de politici publice sunt consilieri de politici publice, cercetători cât și analiști de
politici publice.
Acești consilieri de politici publice înţeleg cu ușurinţă abordările, scopurile, convenţiile și
limbajul comunităţii, la fel și instrumentele de comunicare utilizate de comunitatea de politici
publice. Cu toate acestea, participarea în comunitate va fi, de asemenea, influenţată de condiţiile
specifice şi vectorul guvernamental, deoarece elaborarea unei politici publice în RM se
coordonează iniţial cu Cancelaria de Stat [4, 5, 6, 12].
221
Unul din momentele cheie pentru participarea activă în comunitatea de politici publice este
instruirea și autoinstruirea în materie de metodologie de elaborare/dezvoltare a unei propuneri de
politică publică. Înțelegerea rolului pe care îl are fiecare etapă de dezvoltare a unei politici
publice, seminificația fiecărui element al politicii publice, particularităţile comune structurale și
textuale, abordările autorilor în elaborarea documentelor de politici publice oferă o bază sigură
pentru elaborarea propunerii de politici publice [4, 5, 12].
În acest scop, luând în consideraţie complexitatea factorilor care există la momentul
elaborării și implementării fiecărui studiu de politici publice, precum și faptul că autorii
propunerilor de politici publice în materie de sănătate, de obicei, sunt specialiști în medicină și
sănătate publică și nu au o pregătire în științele politice, am considerat oportun de a elucida într-o
manieră succintă momentele teoretice de bază ce țin de politicile publice și metodologia
elaborării lor.
Materiale și metode
A fost analizată practica internaţională, precum şi cea naţională în domeniul metodologiei
elaborării politicilor publice. În acest sens, a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea
datelor literaturii de specialitate [1, 5, 10, 15], în care se tratează această temă, selectând un
număr de 48 de titluri, dintre care 17 au fost incluse în bibliografie.
Analiza şi sinteza literaturii de specialitate a permis stabilirea actualităţii temei şi selectarea
bazei metodologice pentru structurarea expunerii.
Luând în consideraţie faptul că acumularea cunoștinţelor și capacităţilor este un proces
activ de dezvoltare de tip „învăţăm din practică”, prin această lucrare oferim o introducere de
bază; o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează lucrul de elaborarea a politicilor
publice; s-a pus accent asupra ideilor cheie, idealurilor, valorilor și contextului care redau
aspectul și forma documentului de politică publică.
Rezultate și discuții
Conceptul de politică publică. Politica publică are o istorie veche. Peter De Leon în a. 1994
citat de Howlett și Ramesch, susţine că „studiile despre politica publică au o istorie lungă și un
trecut scurt: adică, politicile de Guvern au fost problema multor studii în ultimul mileniu, chiar
dacă examinarea sistematică datează cu doar câteva decenii în urmă”.
După Thomas Dye, preşedintele Lincoln Center pentru serviciul public, profesor de ştiințe
politice de la Universitatea din Florida, politica publică nu este un aspect nou al ştiinţelor politice
Cele mai vechi scrieri ale filosofilor politici indică un interes în politicile guvernamentale, în
forţele care generau aceste politici şi în impactul lor asupra societăţii [3].
Știința politicilor publice este relativ recentă. A apărut în America de Nord și în Europa
după Al Doilea Război Mondial. Domeniul politicilor publice reprezintă un domeniu de hotar
între mai multe discipline clasice precum știința politică, sociologia, psihologia socială, știința
juridică sau economia. Studiul politicilor publice ar reprezenta branșa cea mai recentă a științei
politice [3, 4, 12].
În 1951, Harold Lasswell și colegii săi, reprezentanți ai științelor politice americane,
aduceau argumente în sprijinul unei abordări distincte pe care o numeau „științe de politici
publice ale democrației”[12
].
În accepţiunea iniţială, centrul studiului ştiinţelor politice era reprezentat de instituţii şi
structuri guvernamentale şi de compartimentele politice şi procesele asociate cu elaborarea
politicii. Aceste ştiinţe politice, sunt considerate „tradiţionale”, abordarea fiind denumită
„instituționalism”. Ele erau centrate în principal pe structura instituţională şi pe justificarea
filozofică a guvernelor [3].
Reducerea rolului abordării instituţionale în analiza politicii s-a datorat apariţiei şi
dezvoltării ştiinţelor politice „comportamentale” (termenul englezesc behavioral political
science) moderne, care se concentrau, în principal, asupra proceselor şi comportamentelor
asociate guvernării. Originea acestei abordări se găseşte în dezvoltarea aşa-numitelor ştiinţe
222
comportamentale, care consideră că este necesară studierea comportamentului politic prin
utilizarea de metode cantitative, rezultând o ştiinţă politică empirică. Bazele behaviorismului au
fost puse de John Watson [3, 7].
În anii 1950 începe „revoluţia behavioristă”, ce a devenit principalul curent de gândire în
ştiinţele politice în anii 1960. Adepţii acestui curent susţineau că metodele ştiinţelor politice
trebuie să fie modelate după metodele folosite de ştiinţele naturale. David Easton, pionier al
abordării sistemice, a propus un model cibernetic bazat pe reacţia stimul-răspuns (feed-back)
pentru a înţelege politica. Deşi abordarea behavioristă a descris procesul care determina politica
publică, nu a tratat direct legăturile dintre diferite procese şi comportamente şi conţinutul
politicii publice [3, 7, 9, 12].
La sfârşitul anilor '60 se prefigurează deja o revoluţie post - behavioristă manifestată prin
aceea că mulţi politologi îşi mută centrul de interes asupra politicii publice - asupra descrierii şi
explicării cauzelor şi consecinţelor activităţilor guvernamentale [3] O astfel de abordare îşi
propune să descrie conţinutul, să analizeze forţele sociale, economice şi politice, care sunt
implicate în politicile publice. De asemenea, un aspect important îl reprezintă evaluarea
impactului şi consecinţelor politicilor publice asupra societăţii. O astfel de analiză a politicilor
presupune o abordare interdisciplinară, folosindu-se concepte, tehnici şi metode din sociologie,
economie, ştiinţe administrative, management etc.
Termenii de „politică publică” și „analiza de politică publică au început să fie utilizaţi tot
mai frecvent în anii '60, pe măsură ce guvernul american a început să rezolve problema
conflictului rasial. Hofferbert notează că între anii 1960 și 1975 mulți dintre americanii care
lucrau în domeniul științelor sociale au fost eliminați din turnul lor de fildeș de prioritățile
naționale de cercetare, care i-au făcut să intre în arena politică, nu în calitate de politicieni sau
birocrați, ci ca experți în evaluarea programelor publice [6
]. Din anii '80 începe să se discute tot
mai frecvent politicile publice în termeni de reformă a guvernării, accentul fiind pus pe creșterea
performanței în gestionarea banilor publici, pe îmbunătățirea relației între Stat și cetațean, între
Guvern și societatea civilă.
Deși, abordarea instituţională a fost depăşită, în ultimele două decenii ale secolului XX, se
constată revenirea acestui tip de analiză sub forma neo-instituţionalismului. La începutul anilor
'90 „capacitatea pentru politici publice” și „analiza politicilor publice”, erau termeni cheie în
dezbaterea procesului de guvernare. Domeniul politicilor publice (cercetare și analiză) se ocupă
de studiul deciziilor politico-administrative de alocarea diverselor forme de resurse (materiale,
financiare, de know how...) [11, 13, 17].
Politicile publice sunt acțiuni realizate de Guvern ca răspuns la problemele societăţii.
Vorbim despre politică publică atunci când o Autoritate Publică Centrală sau Locală încearcă, cu
ajutorul unui program de acțiune coordonat, să modifice mediul economic, social, cultural al
actorilor sociali. La nivel național, politicile publice pot fi iniţiate de Parlament, Președinte ţării,
Guvern, Autoritate Publică sau societatea civilă [5].
Definirea termenului de politică publică.
1. David Easton definește politicile publice - ”alocarea de autoritate a valorilor pentru
întreaga societate”[4
].
2. Thomas Dye definește politicile publice - ”tot ceea ce un guvern decide să facă sau sa nu
facă” [3].
3. William Jenkins spune ca politicile publice sunt ”un set de decizii interrelaționare, luate de
un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri și mijloace necesare
pentru a le atinge într-o situație dată”[14
].
4. Jean Claude Thoening consideră ”politicile publice definesc mai bine și oferă o viziune mai
largă asupra politicii în general”[8, 16
]
5. James Anderson spune ca politicile publice sunt ”un curs al acţiunii urmat de un actor sau
mai mulți actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problema” [2]
6. Eyestone (1971) definește politica publica ca ”Relația Guvernului cu mediul” [6
].
223
7. Rose (1969) defineşte politica publică „o serie lungă de activități, mai mult sau mai puțin
relaționate, și consecințele acestora [13
]
8. O decizie care se caracterizeaza prin acțiuni și conduite ale acelor care le îndeplinesc[9]
9. O rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor
alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice [11].
10. Produsul activității unei autoritati învestite cu putere publică și legitimitate guvernamentala [14
].
Pentru a înțelege mai bine dimensiunile noțiunii de politica publică, sunt necesare cunoașterea o
unor concepţii – cheie [5, 7, 11, 13,. 17 ]:
Acțiunea în baza autorității: politica publică este o acțiune implementată de o autoritate
legislativa, publică şi financiară;
O reacție la problemele societății (”real world”), politica publică încearcă să răspundă unei
nevoi/probleme concrete a societății;
Politica publică este orientată spre atingerea unui scop, unui set de obiective bine
delimitate, în încercarea de a rezolva o nevoia/problemă particulară a comunității;
Cursul acțiunii: politica publică nu este o decizie singulară, ci o strategie integrată;
O decizie de a face/a nu face ceva: politica publică poate fi implementată cu scopul de a
rezolva o problemă;
Politica publică este implementată de o autoritate, alcătuită din mai mulți actori (ex. agenție
guvernamentală);
O justificare a unei acțiuni - orice politică publică trebuie să includă motivarea acțiunii/non-
acțiunii;
O decizie luată - politica publică este o decizie asumată, nu o promisiune sau o intenție.
Principiile politicilor publice. Autorii Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. În lucrarea
“Cercetarea Sociologică” [1] enunță principiile politicilor publice, pentru a evita erorile, precum
și pentru a mări probabilitatea implementării complete a politicilor:
1. Politicile publice trebuie să promoveze o piață sănătoasă, liberă la nivel global și climat de
afaceri competitiv, care ar permite sectorului privat şi public să prospere. .
2. Politicile publice trebuie să fie elaborate și adoptate într-un proces public receptiv cu
participarea cetățenilor.
3. Politicile publice trebuie să se bazeze pe o analiză a beneficiilor sociale, puse în balanța
costurilor sociale atît publice cît și private, directe și indirecte.
4. Politicile publice trebuie să atingă obiectivele stabilite și măsurabile, care pot fi verificate
printr-o evaluare legitimă.
5. Politicile publice trebuie să abordeze o nevoie demonstrată şi susținută de dovezi.
6. Politicile publice trebuie să prevadă stimulente pentru a obține rezultate benefice.
7. Politicile publice trebuie să fie puse în aplicare de către un guvern funcțional şi eficient.
8. Politicile publice trebuie să stabilească cerințe clare și realizabile.
9. Politicile publice trebuie să asigure respectarea legislaţiei şi să evite dublările
Modele ale politicilor publice. În elaborarea proiectelor de politică publică este foarte important
de a avea cunoștințe și abilități în modelare [5, 7, 11, 17]. Un model este o reprezentare
simplificată a unor aspecte din lumea reală. Modelele pe care le utilizăm în studierea politicilor
publice sunt modele conceptuale:
să simplifice și să clarifice gândirea noastră despre politici publice;
să identifice aspecte importante ale problemelor politicilor publice;
ne ajută să comunicăm, concentrându-ne pe aspectele esențiale ale vieții politice;
direcționează eforturile de înțelegere a politicilor publice sugerând ceea ce este important și
ceea ce nu este important;
sugerează explicații pentru politicile publice și prezice consecintele.
Fiecare dintre modelele de analiză a politicilor publice identifică un model conceptual care poate
fi găsit în teoria politică, teoria economică sau în sociologie. Nici unul dintre ele nu a fost special
224
conceput pentru a studia politicile publice, dar fiecare oferă un mod individual de a reflecta
asupra politicilor publice și chiar sugereaza aspecte legate de cauzele și consecintele politicilor
publice. Aceste modele nu se află în competiție. Fiecare oferă o altă perspectivă asupra vieții
politice și fiecare ne ajuta să întelegem diverse aspecte legate de politicile publice.
Institutionalism/etatism. Sub această denumire vom grupa teoriile care explică alegerea
alternativelor de politică publică în contextul decizional instituționalizat al statului.
Principala unitate de analiză o reprezintă factorul de decizie sau organizația responsabilă de
decizia luată. Constrângerile ce derivă din contextele sociale sunt mult mai slabe în explicarea
compatibilităților și incompatibilităților factorilor de decizie. Explicațiile centrate pe rolul
statului indica faptul că orice schimbare în politica publică este mai bine înteleasă. Când aceste
orientări au în vedere influențele sociale, ele tratează lobby-ul, politica grupurilor de presiune,
opinie publică, care influențează reacția oficialităților în materie de politică publică. Originea
schimbărilor în politica publică se află în cadrul instituțiilor [5, 7, 11, 17].
Modelul procesual: Analizează procesul de realizare a politicilor publice propunând o
împărțire în secvențe (pași) a ciclului de realizare a politicilor publice. Fiecare secvență este
distinctă din punct de vedere a timpului şi funcționalităţii, ea fiind analizată separat în cadrul
acestui model.
Unul dintre scopurile acestui efort de investigaţie este de a releva modelele ”proceselor”
politice. In acest sens s-a încercat o grupare a diverselor activități în funcție de relația lor cu
politica publică [5, 7, 11, 17]. Rezultatul constă în configurarea unei secvențe de procese
specifice politicilor publice (tab.1):
Tabelul 1
Procese specifice politicilor publice
Identificarea problemei Cererea expresă de acțiune guvernamentală
Stabilirea agendei (captarea
atenției factorilor de decizie
asupra unor probleme
specifice)
Decizia asupra problemelor care se vor regăsi pe agendă
Formularea de propunere de
politica publică
Dezvoltarea de propuneri pentru rezolvarea problemei specifice
Legitimarea deciziilor de
politică publică
Selectarea unei propuneri
Construcția suportului politic pentru susținerea propunerii
respective
Adoptarea propunerii prin act legislativ
Implementarea de politică
publică
Organizarea administrației
Stabilirea ofertei de servicii
Stabilirea resurselor financiare prin taxe sau alte mijloace
Evaluarea de politică publică Studierea programelor
Raportarea de outputuri pentru programele guvernamentale
Evaluarea de impact
Sugerarea de metode de imbunatățire sau ajustare a procesului de
politică publică
Acesta permite studierea modalităţii în care se iau deciziile sau în care trebuie ele luate, dar nu
permite dezvoltarea unei discuții asupra substanței politicilor publice (cine ce primește şi de ce).
Deci, nu se studiază conținutul politicilor publice, ci doar procesul de constituire al politicilor
publice[5, 7, 11, 17].
Teoria grupurilor. Presupune faptul că interacțiunea dintre grupuri este elementul
esențial în politică. Indivizii cu interese comune se reunesc în grupuri formale sau informale
pentru a exercita mai eficient presiuni asupra guvernului în vederea satisfacerii intereselor
individuale și de grup. Indivizii sunt importanți în politică numai dacă acționează ca parte sau în
225
numele unui grup de interes. Grupurile devin un fel de punte între individ și guvern, pentru a
influența politicile publice. Sarcina sistemului politic este de a organiza grupurile de conflict,
stabilind o serie de reguli, aranjând compromisuri și echilibrând interese, aplicînd prin lege
compromisurile stabilite. Conform teoriei grupurilor, politicile publice reprezinta echilibrul atins
la un moment dat. Acest echilibru este influențat de importanța relativă a unor anumite grupuri
de interes. Schimbarile relative conduc la schimbari în profilul de politică publică. Influența
grupurilor este dată de către numarul lor, bogație, tărie organizatională, conducere, acces la cei
ce iau decizii și coeziune internă[5, 7, 11, 17] .
Teoria elitelor. Deși se spune adesea ca politicile publice reflecta cererea publicului, acest
lucru poate fi considerat mai degrabă un mit. Teoria elitelor sugerează faptul că masele sunt
apatice și insuficient informate. Elitele modelează opiniile și problemele de politică publică mai
degrabă decât masele influențează elitele. Politicile publice coboară de la elite spre mase și nu
invers. Prezumțiile teoriei elitelor sunt urmatoarele:
- societatea este divizată între cei puțini care dețin puterea și cei mulți care sunt lipsiți de putere;
- cei puțini care guverneaza nu sunt tipici pentru caracteristicile maselor;
- deplasarea non-elitelor către pozitiile elitelor trebuie să se facă continuu și lent pentru a păstra
stabilitatea sistemului și a evita revoluțiile;
- politicile publice nu reflectă cererile maselor ci, mai degrabă, preferințele și valorile elitelor;
- elitele active nu sunt subiect al influenței din partea maselor apatice[5, 7, 11, 17].
Raționalismul. O politica publică raţională este aceea care maximizează cîştigul social.
Așa fiind, guvernul trebuie să aleagă politicile care aduc profit societății excedând suma investită
în implementarea acestor politici.
Există două reguli importante în definirea câștigului social maxim:
1. nici o politică publică nu trebuie adoptată dacă costurile sunt mai mari ca beneficiile;
2. dintre alternativele de politică publică, cei ce iau decizii trebuie să o aleagă pe acea care
aduce cele mai mari beneficii raportate la cost.
Nu trebuie să înțelegem raționalismul într-un mod redus doar la dimensiunea economică (cât
costă implementarea unei anume alternative). Raționalismul implică luarea în calcul a tuturor
valorilor sociale, politice și economice implicate în implementarea unei anume politici publice,
nu numai costul ei în bani.
Pentru a selecta o politică publică rațională, cei ce iau decizii trebuie să cunoască:
- valorile societății și ierarhizarea lor;
- toate alternativele de politică publică posibile;
- consecintele pentru fiecare alternativă de politică publica;
- raportul între beneficii și cost pentru fiecare alternativa;
- problemele societății.
Acest model este utilizat adesea pentru a considera mărimea optimă a unui program
guvernamental. Analiza cost-beneficiu este specifică pentru acest mod de abordare a politicilor
publice și reprezintă principalul cadru analitic utilizat pentru evaluarea cheltuielilor banilor
publici [5, 7, 11, 17].
Incrementalismul. Consideră politicile publice ca o continuare a activităților guvernului,
doar cu îmbunătățiri incrementale. Charles E. Lindblom a prezentat pentru prima dată modelul
incremental realizând o critică a modelului rațional de luare a deciziilor. Așa cum arată
Lindblom, cei ce iau decizii nu realizează o revizuire a actualelor politici publice, nu identifică
din nou valorile societăţii , nu calculează din nou raportul cost-beneficiu. Trebuie să luăm în
calcul și elementul politic care nu permite întotdeauna stabilirea unor scopuri clare și un calcul
exact al raportului cost-beneficiu. Pentru incrementalism programele și politicile publice
existente sunt considerate bază pentru noile programe. Aceste noi programe sunt modificări,
variante, creșteri și descreșteri ale vechilor programe. Cei ce iau decizii acceptă legitimitatea
vechilor programe și adesea consideră că trebuie continuat pe linia lor[5, 7, 11, 17].
Public choice. Public choice reprezintă o aplicare a analizei economice la nivelul analizei
de politici publice. Daca economiștii studiază comportamentul indivizilor pe piață și spun că
226
acești indivizi iși urmaresc propriul interes, știința politică studiază comportamentul indivizilor
în spatiul public și face aceeași asumație cu privire la faptul ca indivizii își urmăresc propriul
interes. Pentru ”public choice theory” indivizii au același comportament în politică ca și pe piață.
Aceste teorii consideră că toți actorii politici: electorat, plătitori de taxe, candidați,
legislatori, birocrați etc. încearcă să-şi maximizeze propriul beneficiu în politică așa cum se
întâmplă și pe piaţa. James Buchanan, economist, laureat al premiului Nobel și autor de referință
pentru public choice theory, consideră că indivizii vin împreună în politică pentru a-și satisface
propriul interes. Este adevărat faptul că guvernul trebuie să indeplinească o serie de funcții pe
care piața nu le îndeplinește. El are rolul de a îndrepta lucrurile acolo unde mecanismele pieței
eșueaza (”market failure”) [5, 7, 11, 17].
Teoria sistemelor. Această teorie concepe politicile publice ca și răspuns al sistemului
politic la forțele exterioare din mediu. Aceste forțe exterioare sunt vazute ca și inputuri. Mediul
sistemului reprezintă orice condiţie sau circumstanță definită ca exterioară limitelor sistemului
politic.
Sistemul politic este un grup de structuri și procese intercorelate care funcționează autoritar
în vederea alocării de valori către societate. Outputurile sistemului politic sunt valori alocate
autoritar, iar aceste alocări reprezintă politicile publice. Teoria sistemelor prezintă politicile
publice ca și outputuri ale sistemului politic.
Conceptul de sistem implică un set identificabil de instituții și activități într-o societate
care funcționează pentru a transforma cererile în decizii autoritare, cerând suport din partea
întregii societăți. Conceptul de sistem implică faptul că elementele sistemului sunt intercorelate
și că sistemul răspunde forțelor provenind din mediul extern. Inputurile sunt primite de către
sistem sub formă de cereri și suport. Cererile apar atunci cînd indivizii sau grupurile, ca raspuns
la condiții din mediu reale sau percepute, acționează pentru a modifica politicile publice.
Suportul apare atunci când indivizii sau grupurile acceptă rezultatele alegerilor, respectă legile,
plătesc taxele, în general se conformează deciziilor publice. Un sistem poate absorbi o varietate
mare de cereri, unele dintre ele fiind în raport conflictual. Pentru a transforma aceste cereri în
outputuri (politici publice), trebuie stabilite o serie de reglementări. E recunoscut faptul că
outputurile (politicile publice) pot modifica mediul și cererile[5, 7, 11, 17].
Evaluarea politicilor publice. Weimer şi Vining [16] pledează pentru evaluări:
Analiza ex-ante, presupune analiza cantitativă şi calitativă a problemei, stabilirea criteriilor
de luare a deciziilor, a alternativelor, punctelor pro şi contra, estimarea rezultatelor aşteptate,
precum şi măsurile necesare [5, 16, 17]
Măsurile luate în cadrul derulării programului se referă la măsurile luate în vederea
implementării cât mai rapide a programului, la trecerea acestuia din etapa de decizie în cea
de implementare[5, 7, 11, 16, 17].
Monitorizarea se referă la înregistrarea schimbărilor în variabilelor cheie după ce politica
respectivă au fost implementată. Astfel se identifică eventuale schimbări ce au apărut în urma
aplicării politicii [5, 11, 16, 17].
Evaluarea ex-post prezintă o analiză aplicând metode calitative şi cantitative prin care se
identifică dacă obiectivele au fost realizate şi prin care se formulează recomandări cu privire
la continuarea, modificarea şi/sau finalizarea politicii [5, 11, 16, 17].
Exigențe față de perfectarea propunerilor de politici publice Propunerea de politică publică
trebuie să fie:
Expusă într-o maniera concisă de expunere. Să nu depăşească 30 de pagini, inclusiv cu
anexe.
Să posede un echilibru dintre o argumentare tehnică şi una pe înțelesul decidenților politici şi
factorilor interesați. Lipsită de formulări cu mai multe sensuri, care intenționat să ofere
detalii pentru promovarea anumitor idei.
Explicită şi argumentată. Argumentarea sporeşte şansele examinării, înțelegerii şi aprobării
propunerii de politică publică (PPP) [5, 11, 16, 17].].
227
Concluzii
1. Politicile publice prezintă un sub-domeniu al ştiinţelor politice fiind, în acelaşi timp, la
hotarul dintre ştiinţele politice, administraţia publică, managementul public şi finanţele
publice.
2. Elaborarea și realizarea politicilor publice sunt percepute ca un proces susţinut de organele
statale care implică un grup de persoane foarte bine pregătit.
3. Politicile publice sunt realizate de Guvern ca răspuns la problemele societăţii
4. Cunoașterea metodologiei de elaborare a propunerilor de politici publice, de către
funcționarii publici și ni numai, este un imperativ al timpului.
Bibliografie
1. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Deva: Ed. Destin, 1998.
2. Debbasch Ch., Jbourdon, J., Mponter, J., Droid, C. Ricci. Constutitionel et Institutions
Politiques, 3 editions. Paris: Economica, 1990.
3. Dye, Thomas R., Understanding Public Policy. Washington:Prentice-Hall, 1998.
4. Easton, David. A Framework for Political Analysis. New Jersey: Prentice-Hall, 1965.
5. Ghid metodologic pentru analiza ex-ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi
tehnici Volumul I - IV. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. 2010 – 2011.
www.particip.gov.md.
6. Hofferbert, Richard I. The reach and grasp of policy analysis. Comparative views of craft.
Tuscaloosa: The University of Alabama Press, 1990.
7. Jack Plano, Robert Riggs, Heleana Robin The Dictionary of Political Analysis. ABC-CLIO.
8. Jean Leca, Traite de science politique. Paris: Presses Universitaires de France, 1985.
9. Jones Charles O. An Introduction to th Study of Public Policy. Hacourt Brace College
Publishers, 1984.
10. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1). p. 59-71.
11. Miroiu, Adrian. Introducere in analiza politicilor publice. București: Ed. Paideia, 2001.
12. Mungiu - Pippidi A., Ioniță, S. Politici publice. Teorie și practică. Bucureşti: Ed. Polirom,
2002, p. 38.
13.Popescu, Luminita Gabriela. Politici publice. Bucureşti: Ed. Economica, 2005.
14. .Profiroiu, Marius. Politici Publice. Teorie, analiza, practica. Bucureşti: Ed Economica, 200.
15.Rădulescu S. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucureşti: Ed. Nemira, 2002.
16.Thoening, Jean Claude. Les politiques publiques. Vol IV, P. XIII, in Madeleine Grawitz.
17.Weimer, David & Aidan Vining. A Policy Analysis: Concepts and Practice. Prentice Hall,
Englewood Cliffs, NJ, 1993.
PARTICULARITĂŢILE GESTIONARII TIMPULUI ÎN VIAŢA PERSONALĂ ŞI
PROFESIONALĂ
Constantin Eţco, Mariana Cerniţanu
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie USMF „N. Testemiţanu”
Summary
The time management peculiarities of a professional and personal life
The management of time is a fundamental issue to the job performance of every person.
The primary goal of this thesis is to study the time management peculiarities of a professional
and personal life. As a result, we identified that 65% of the interviewed persons have a low time
management level.
At the same time, the interviewed persons demonstrated better targets identification
abilities, than organizational and executive abilities.
228
Rezumat
Gestionarea sau managementul timpului este o opţiune fundamentală a fiecărei persoane ce
aspiră pentru succes. Scopul lucrării date a fost cercetarea particularităţilor gestionării timpului
de către persoane angajate în cîmpul muncii. Prin urmare, am stabilit că 65% (13 angajaţi) au un
nivel general mediu de gestionare a timpului, iar 35% (7 angajaţi) au demonstrat un nivel jos.
Nivel înalt de organizare a timpului nu au demonstrat nimeni dintre interogaţi.
În acelaşi timp, conform rezultatelor obţinute, respondenţii dispun de mai bune capacităţi în
ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor decât în planificarea şi realizarea
nemijlocită a sarcinilor, inclusiv, administrarea eficientă a timpului pe parcursul zilei.
“Fii întotdeauna foarte ferm cu momentul prezent,
fiecare clipă are o valoare infinită deoarece este reprezentarea eternităţii.”
Johann Wolfgang Von Goethe
Actualitatea Fiecare om işi planifică activitatea în funcţie de priorităţile şi obligaţiile sale.
Managementul sau gestionarea timpului se referă la un set de principii, practici şi aptitudini,
utilizate pentru a controla perioada de timp petrecută pentru îndeplinirea unor activitati specifice,
cu scopul de a spori eficienţa sau productivitatea muncii şi activităţii. Planificarea eficientă a
timpului este o cerinţă indispensabilă a societăţii contemporane şi începe cu managementul
propriei persoane, principala cauză a eşecului fiind lipsa autodisciplinei.
Momentul cel mai important a unei bune planificări este de a şti să îţi gestionezi eficient
timpul, într-un mod care să îţi permită asumarea responsabilităţilor profesionale, acordarea de
atenţie vieţii personale şi, totodată, păstrarea sănătăţii [2].
O persoană cu speranţă mare de viaţă dispune efectiv de aproximativ 200.000 de ore. Se
ştie că, gradul de utilizare al timpului este de 30 – 40 %. În acelaşi timp, oamenii îşi irosesc cel
puţin 60% din timpul lor de muncă, majoritatea energiei pierzându-se din cauza lipsei unor
obiective clare, a planificării priorităţilor şi perspectivei [1].
În opinia lui, I. Ceauşu (1999) cele mai frecvente erori în utilizarea timpului sunt:
1. Să munceşti mai mult sau mai repede (în cadrul unei activităţi ce se desfaşoară într-un interval
de timp determinat);
2. Să reduci timpul dedicat anumitor activităţi, considerând că aceste activităţi sunt mai puţin
importante decât altele;
3. Să realizezi diferite sarcini în acelaşi timp, considerând că astfel utilizezi timpul în mod optim;
4. Dacă eşti tot timpul ocupat, ai senzaţia că în acest mod vei obţine cele mai bune rezultate;
5. Dacă ai o responsabilitate mai mare crezi că trebuie să munceşti mai mult pentru a da
exemplu;
6. Să acorzi mai mult timp luării unor decizii şi astfel deciziile vor fi mai bine fundamentate [3].
În opinia autorilor ce au dezvoltat subiectul dat în lucrările lor ştiinţifice (Airinei C.,
Ceauşu I., Corodeanu D.), cauzele de utilizare ineficientă ale timpului sunt:
1) cauzele exterioare, care sunt determinate de lipsa de organizare: timpul prea scurt alocat
iniţial activităţilor programate, întreruperile (inclusiv telefoanele) venite din partea celorlalţi,
urgenţele neprevăzute (dacă este cazul).
2) cauzele care ţin exclusiv de persoană, de felul său de a fi şi de a se comporta sau de
situaţia particulară cu care se confruntă (oboseala, depresia, anxietate, probleme personale -
preocupări financiare sau de familie);
3) cauzele care ţin de membrii familiei şi/sau de colegii partenerii de afaceri: lipsa de
punctualitate a acestora sau faptul că aceştia “trag de timp, prelungind discuţiile”, faptul că
intervin cu o problemă complicată şi greu de rezolvat pe moment sau din contra, prezintă
informaţii nerelevante sau eronate, lipsa de competenţă sau implicarea insuficientă a lor în
rezolvarea sarcinilor [2; 3].
229
Toate acestea sunt rezultatul intervenţiei aşa-numiţilor“hoţi” ai timpului: telefoanele care
sună fără încetare, vizita unor “musafiri nepoftiţi” care reţin de la lucru, şedinţe prea lungi şi
ineficient organizate, priorităţi care nu au fost stabilite cu claritate sau sunt inexistente pentru
manager, lipsa delegării de autoritate şi responsabilitate, amânarea sarcinilor dificile sau
neplăcute, navigarea pe Internet sau vizionarea emisiunilor la televizor, lipsa organizării,
probleme tehnice care nu-şi găsesc rezolvarea, imposibilitatea sau neputinţa managerului de a
refuza etc.
În opinia multor personalităţi notorii, care au realizat lucruri valoroase în viaţă, timpul este
cea mai utilă resursă pe care o are omul la dispoziţie dacă este utilizată eficient. Acesta ar
însemna că, la un moment sau altul de viaţă, aceşti oameni au înţeles valoarea timpului personal
şi au început să-l utilizeze eficient.
Prin urmare, persoanele care se plâng că nu au suficient timp reprezintă mai degrabă un caz
de eşec al organizării sau al muncii proprii. Pentru multe persoane care par întotdeauna a fi
ocupate, un birou ticsit şi o agitaţie continuă reprezintă semne vizibile ale ineficacităţii lor.
Problema este că, astfel de persoane s-ar putea să fie prea ocupate pentru a medita la ceea ce ei şi
ceilalţi care lucrează împreună cu ei, ar trebui să facă sau cum ar trebui să facă [Mullins, 1996].
Fiind preocupaţi de aceste gînduri, persoanele sus menţionate, pot fi considerate drept nişte
persoane ocupate, însă nu şi rezultative; asta pentru că, nu duc la bun sfîrşit multe dintre ce şi-au
propus, plângându-se în continuu de lipsă de timp [5].
Scopul
Cercetarea particularităţilor gestionării timpului de către persoane angajate în cîmpul
muncii.
Tehnicile de cercetare utilizate: Testul „Stresul şi managementul timpului”, Testul
„Identificarea strategiilor de gestionare a timpului” (după Yvon Dalat).
Eşantionul cercetat: 20 persoane angajate în cîmpul muncii, fiecare cu experienţă de
muncă între 5-20 ani.
Rezultatele empirice
Prin aplicarea testului I, am identificat nivelul general de gestionare sau organizare a
timpului de către angajaţi. Astfel am stabilit faptul că, din 20 respondenţi, care alcătuiesc 100%,
65% (13 angajaţi) au un nivel general mediu de gestionare a timpului, iar 35% (7 angajaţi) au
demonstrat un nivel jos. Conform rezultatelor testului, nivel înalt de organizare a timpului nu au
demonstrat nimeni dintre interogaţi (vezi tabelul 1 şi figura 1).
Reprezentarea grafică a rezultatelor testului I, prin care am identificat nivelul general de
gestionare a timpului de către angajaţi o prezentăm în figura 1.
Prin cercetarea unor particulariăţi în gestionarea timpului de către angajaţii cercetaţi, am
identificat specificul de manifestare ale acestor particularităţi. Prin urmare, subiecţii interogaţi au
demonstrat la egalitate, capacităţi medii - 50% (10 persoane) şi înalte - 50% (10 persoane) la
identificarea sau stabilirea obiectivelor. Capacitate înaltă de stabilire a priorităţilor au
demonstrat 60% (12 persoane), ceilalţi 40% (8 persoane) – nivel mediu. Rezultatele obţinute
pentru aceste două variabile vorbesc, în general, despre o bună capacitate a respondenţilor de a
stabili lista ierarhică de obiective ce trebuie realizate în timp. În ce priveşte administrarea
întreruperilor, majoritatea respondenţilor (80%) au obţinut un nivel mediu. Cite 10% (2
persoane), au obţinut nivel maxim şi minim. Prin rezultatele date respondenţii au demonstrat o
rezistenţă mai mult sau mai puţin redusă faţă de factorii perturbatori ce intervin pe parcursul
zilei, inclusiv, durata şi numărul întreruperilor pe zi. Referitor la planificarea şi realizarea
nemijlocită a sarcinilor, 65% (13 persoane) au obţinut un nivel mediu, iar 35% (7 persoane),
respectiv – nivel înalt (vezi figura 2).
230
Tabelul I
Valorile brute ale interogaţilor la testele administrate
N.
resp.
Rez. la testul I Rez. la testul II (valori brute)
Stabilirea
obiectivelor
(max. 20)
Stabilirea
priorităţilor
(max. 35)
Administrarea
întreruperilor
(max. 20)
Programarea
(max. 15)
1. 27 puncte 13 p. 19 p. 9 p. 6 p.
2. 48 puncte 18 p. 30 p. 11 p. 6 p.
3. 33 puncte 12 p. 22 p. 11 p. 10 p.
4. 45 puncte 16 p. 27 p. 10 p. 10 p.
5. 56 puncte 14 p. 27 p 11 p. 11 p
6. 57 puncte 17 p. 34 p. 14 p. 6 p.
7. 36 puncte 14 p. 24 p. 10 p. 9 p.
8. 46 puncte 15 p. 24 p. 10 p. 10 p.
9. 45 puncte 17 p. 28 p. 9 p. 9 p.
10. 28 puncte 13 p. 18 p. 12 p. 7 p.
11. 37 puncte 15 p. 25 p. 12 p. 12 p.
12. 32 puncte 14 p. 22 p. 11 p. 9 p.
13. 45 puncte 16 p. 28 p. 12 p. 11 p.
14. 49 puncte 18 p. 29 p. 12 p. 9 p.
15. 57 puncte 19 p. 35 p. 16 p. 8 p.
16. 43 puncte 18 p. 27 p. 11 p. 11 p.
17. 37 puncte 17 p. 26 p. 13 p. 11 p.
18. 32 puncte 12 p. 23 p. 14 p. 11 p.
19. 43 puncte 17 p. 29 p. 13 p. 11 p.
20. 43 puncte 15 p. 27 p. 11 p. 10 p.
35%
65%
0%
niv. scazut 25-44 niv. mediu 45-64 niv. inalt 65-72
Figura 1. Nivelul de gestionare a timpului de către angajaţi (%).
Conform rezultatelor obţinute la variabilele testului dat, reflectate în figura 2, putem afirma
faptul precum că, respondenţii dispun de mai bune capacităţi în ceea ce priveşte stabilirea
obiectivelor şi a priorităţilor decât în planificarea şi realizarea nemijlocită a sarcinilor, inclusiv,
administrarea eficientă a timpului pe parcursul zilei.
231
0%
50%
50%
0%
40%
60%
10%
80%
10%
0%
65%
35%
0%
20%
40%
60%
80%
100%
Stabilirea
obiectivelor
Stabilirea
prioritatilor
Administrarea
intreruperilor
Planif. si
realiz. sarcin.
nivel jos nivel mediu nivel inalt
Figura 2. Particularităţile gestionării timpului de către angajaţi (%).
Concluzii şi recomandări
Nu exista vreo formulă magică care să ajute persoana să profite cât mai mult de acest timp.
Totuşi gestionarea timpului necesită disciplină şi control până când schimbările sunt asimilate,
iar gestionarea timpului devine un obicei de zi cu zi. Altfel, planificările şi programările sunt fără
folos dacă nu sunt urmate. Fiecare îşi gestionează şi foloseşte la maxim timpul său dacă ştie să
stabilească importanţa, urgenţa, obiectivul, rezultatul, sarcinile. Acestea toate la un loc se
numesc priorităţi. Priorităţile se referă la cinci domenii importante ale vieţii noastre: financiar,
relaţional, mental, fizic şi spiritual.
Gestionarea sau managementul timpului are regulile sale de aur [www.profilescan.ro,
2006]:
- identificarea şi „documentarea” rutinei zilnice,
- valorificarea “piscurilor de energie” pentru a face lucrurile care necesită capacitate
maximă,
- respectarea hotărîtă a termenelor limită,
- ducerea la capăt a problemelor importante chiar dacă sunt neplăcute,
- eliminarea a tot ce nu este important (multe dintre probleme se rezolvă de la sine dacă nu
li se acordă o importanţă prea exagerată),
- gruparea activităţilor similare,
- abordarea unei situaţii pe ansamblu şi nedivizarea exagerată a acesteia pentru a nu pierde
întregul şi pentru a nu pierde timp la reluare,
- stabilirea pauzelor pentru momentele în care sunt “coborâşurile de energie”,
- alocarea cu 50% mai mult timp fiecărei sarcini faţă de cât se consideră că durează şi a
lăsa ceva timp între acţiunile planificate.
- aplicarea regulei 60-40: a planifica doar 60% din timp iar restul de 40% să fie lăsat
pentru evenimentele surpriză.
Din perspectiva ştiinţifico-practică, recomandările psihologilor care pot ajuta persoana să-şi
gestioneze mai bine timpul sunt:
- Stabilirea obiectivelor realiste.
- Evitarea îndeplinirii a mai multor lucruri în acelaşi timp.
- Stabilirea priorităţilor în activitate.
- Utilizarea termenilor limită pentru activităţi.
- Alcătuirea listei de sarcini.
- Delegarea de lucru pentru alţii, în măsura, în care, vă permite postul ocupat.
- Setarea limitei de timp.
- Minimizarea distragerii atenţiei de către factorii de rutină (discuţii la telefon, la un ceai
etc.)
232
În concluzie, menţionăm unele dintre cele mai cunoscute gînduri înţelepte referitor la
valoarea timpului:
Fă-ţi timp pentru a munci – este preţul succesului.
Fă-ţi timp pentru a gândi – e sursa puterii.
Fă-ţi timp pentru a te juca – e secretul tinereţii veşnice.
Fă-ţi timp pentru a citi – e fântâna înţelepciunii.
Fă-ţi timp pentru prieteni – e drumul spre fericire.
Fă-ţi timp pentru iubire – e plăcerea vieţii.
Fă-ţi timp pentru a râde – e muzica sufletului.
Fă-ţi timp... să trăieşti!
Bibliografie
1. Airinei Camelia Managementul timpului, http://www.la-psiholog.ro/info/managementul-
timpului.
2. Corodeanu Daniela-Tatiana. Managementul timpului sau tehnici şi instrumente pentru a
economisi eficient timpul. Analele ştiinţifice ale universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Tomul LII/LII. Ştiinţe economice 2005/2006.
3. Ceasu, I. Enciclopedia Managerială. Bucureşti: Editura Tehnica ATTR. 1999.
4. Dalat Yvon Ghidul reuşitei tale profesionale. Iaşi: Polirom, 2003.
5. Managementul timpului, http://www.profilescan.ro/resurse_ro_12.php.
6. http://www.presspro-medic.ro/articole/managementul-timpului-194.php.
ASPECTE ALE ORGANIZĂRII SERVICIILOR MEDICALE ÎN INSTITUŢIILE
PENITENCIARE
Constantin Eţco1, Galina Buta
1, Diana Bîtca
2
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF “Nicolae Testimiţanu”1
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova2
Summary
Aspects of organisation of medical services in prisons
This work is both a test of awareness of socio-medical society in the Republic of Moldova
in the issue of penitentiary health system, but also a support for those who will research this
problem in the future, taking into account the fact that after the release, the prisoners return in
society, creating a favorable ground for the spread of social diseases.
The article approaches in a comparative way the situation in the Republic of Moldova with
the situation in other countries. The article reveales the socio-demographic characteristics of the
prisoners, the specific features of the system of atonement of the punishment, the evaluation of
the system of medical care in prisons and the access of prisoners to a doctor.
Rezumat
Această lucrare prezintă atât o încercare de sensibilizare a societăţii socio–medicale din
Republica Moldova (RM) în problema sistemului sănătății penitenciare, cât şi un suport pentru
cei care doresc în viitor să cerceteze acest domeniu, ținând cont de faptul că populația deținuților,
se reîntoarce în societate, creând un teren favorabil pentru răspândirea maladiilor social
determinate.
Articolul abordează situația din RM de o manieră comparativă cu alte țări. Sunt elucidate
particularitățile socio-demografice ale populației deținuților, caracteristica sistemului de ispășire
a pedepsei, evaluarea sistemului de acordare a asistenței medicale în penitenciare și accesul
deținuților la serviciile medicale.
233
Actualitatea
Privarea de libertate, prevăzută de lege şi aplicată de către instanţa de judecată, necesită o
abordare complexă. Pe lângă multiplele probleme de ordin personal ale deţinuţilor, este necesară
analiza activităţii instituţiilor de detenţie de către organele abilitate ale statului.
Starea de sănătate a deţinuților în toată lumea diferă esențial de starea de sănătate a
populației generale. Inechitatea brută în acest domeniu este o problemă serioasă, iar depășirea ei
- o sarcină urgentă pentru sistemul de sănătate.
Prevalenţa înaltă a HIV, hepatită virală B, hepatită virală C şi tuberculoza (TB) în
penitenciare este de multe ori mult mai ridicată decât în populația generală [2, 3]. Starea de
sănătate în penitenciare se află permanent pe agenda Organizației Națiunilor Unite (ONU) [3, 13,
14]. Supraaglomerarea închisorilor, starea de sănătate a deţinuţilor, nivelul înalt al maladiilor
social - condiţionate fac penitenciarele obiect de control din aspectul sănătăţii publice, inclusiv și
în Republica Moldova (RM).
În tendinţa sa de integrare ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, RM
urmează să adopte şi să implementeze un set complex de norme şi standarde, care funcţionează
în cadrul acestei comunităţi. Vectorii integrării deja s-au reflectat în Planul de acţiuni Republica
Moldova - Uniunea Europeană, a cărui arteră principală o constituie racordarea cadrului
legislativ şi normativ naţional la cel european. În contextul celor expuse, reforma instituțiilor
penetenciare, organizarea asistenței medicale și promovarea sănătății deținuților s-a proiectat ca
un imperativ al zilei.
Actualmente, în RM nu există studii comprehensive, care ar elucida particularitățile social -
demografice ale infractorilor, ar evalua instituțiile penitenciare din punct de vedere igienic,
epidemiologic, performanță și eficiență. Lipsesc date statistice și cercetări care ar explica relația
cauzală a factorilor sau modul în care un anumit factor creează starea de sănătate a deținuților.
Această lucrare îşi propune drept scop evaluarea elementelor fundamentale privind
organizarea asistenței medicale în instituțiile penitenciare, cu accent pe aspectele ce vizează
răspândirea maladiilor social condiţionate.
Materiale și metode
A fost analizată practica internaţională, precum şi cea naţională în domeniul organizării
asistenței medicale și evaluarea stării de sănătate a persoanelor care își ispășesc pedeapsa în
penitenciare. În acest sens, a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii de
specialitate [4, 7, 9] în care este abordată această temă. Au fost studiate lucrări din domenii
înrudite, cum ar fi: sociologia, medicina socială, drept, jurnalism, etc., asigurând lucrării un
conţinut sistemic.
Informaţia referitoare la situația în penetenciarele RM, elucidată în lucrare, este axată în
special pe reglementările juridice în domeniu și datele statistice produse de Departamentul
Instituțiilor Penitenciare din cadrul Ministerului Justiției, Centrul Național de Management în
Sănătate și Biroul Național de Statistică. Perioada de observație cuprinde 10 ani (2001-2010).
Rezultate și discuții
Caracteristica social-demografică a deținuților. Indicatorii penitenciarelor, de cele mai multe
ori, au caracteristici socio-demografice specifice, care formează un grup țintă pentru sănătatea
publică [16]. La nivel mondial, majoritatea deținuților sunt bărbați ce provin din păturile social
vulnerabile ale populației, care până la detenţie au comun stilul de viață amoral, antisanitaria
habituală, alimentația incorectă, abuzurile şi accesul limitat la serviciile medicale.
Un studiu al persoanelor din închisorile din Franța a constatat că 56% din deţinuţi nu au
avut studii profesionale, 62% erau şomeri. Mai mult de jumătate nu au primit nici o îngrijire
medicală în perioada anterioară detenției. Aproximativ 60% din deţinuţii din SUA au mai puţin
de 12 de ani convenţionali de învăţământ [10], care, conform studiilor epidemiologice, corelează
cu o creştere triplă a amortalității. Unul din patru persoane în aşteptarea procesului în Chicago, a
raportat că, în timpul vieţii, cel puţin o dată asupra lui s-a tras dintr-o armă de foc [6]. Până la
234
sfârşitul anilor '90, pe primul loc în lume, după numărul de deținuți la 100 000 de locuitori se
situa Federația Rusă. Reforma vastă a sistemului penitenciar a contribuit la reducerea numărului
deținutilor astfel încât, ultimii ani palmierul revine Statelor Unite ale Americii [12, 19].
Conform Buletinului informativ de penologie nr. 25 din decembrie 2003, editat de
Consiliul Europei, din 47 de țări membre, primele șapte locuri, ca număr de deținuți la 100 000
locuitori, revin fostelor țări socialiste, prioritar Federaţiei Ruse (638,6), și Ucrainei (405,7). Din
țările cu sistem democratic solid, cel mai rău stau Marea Britanie (137,1), Portugalia (132,8) și
Spania (126,2). Din vecinii RM, România deține locul șapte cu 229,5 la 100 000 locuitori. În
acest clasament, ultimul loc revine statelor Lichetensein (17 deținuți la o populație de 33.500 de
locuitori) și San Marino (un deținut la o populație de 28.200 de locuitori). Exemplele pot
continua. Grecia are 8.000 de deţinuţi la o populaţie de 10,5 milioane, iar România – 48 000
deţinuţi la o populaţie de 22,4 milioane. Franţa, cu o populaţie de aproape 67,2 milioane şi
Spania, la o populaţie de 44,8 milioane au aproape acelaşi număr de deţinuţi ca şi România.
Turcia are 69,2 milioane de locuitori şi doar cu 49 mii de deţinuţi. Bulgaria cu 7,9 milioane de
locuitori are sub 9200 de deţinuţi, iar Ungaria cu10,1 milioane de locuitori, are puţin peste 16000
de deţinuţi.
Numărul mediu anual al persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare
din RM în perioada a. 2001-2010 este de 6465,4±307,50 persoane, ceea ce constituie 170,9±5,78
persoane la 100 000 locuitori [2] (figura 1).
4985
5285
5470
6521
6647
6404
6920
7836
7525
7061
167,3177,5 185,2 192,2
177,9 185,2 182,2
153,2 148140
0
1 000
2 000
3 000
4 000
5 000
6 000
7 000
8 000
9 000
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Nu
măr
ul d
e p
ers
oan
e c
are
își i
spăș
esc
pe
de
apsa
în p
en
ite
nci
are
0
50
100
150
200
250
total persoane nr. deținuților la 100 000 locuitori
Fig. 1 Efectivul persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare din RM,
anii 2001-2010
Cifrele de mai sus capătă valențe noi prin prisma termenului de detenție la care au fost
condamnați infractorii. Primul loc îl deţin persoanele care îți ispășesc pedeapsa în penitenciarele
RM pe un termen de 5-10 ani (38,2 ±2,56%), urmate de cele condamnate pe 3-5 ani
(20,4±0,62%) și 10-15 ani (19,6±0,15%) (figura 2).
Ponderea deținuților care au săvârșit infracțiuni grave și foarte grave este considerabilă:
194,6±62,8 persoane (11,5±1,47%) au fost condamnate la o detenție de 15-35 ani, iar 15,3±4,95
persoane (1,2±0,13%) – condamnate pe viață.
Conform Buletinului informativ de penologie nr. 25 din decembrie 2003, sub aspectul
infracţiunii de furt, Ucraina se plasează pe primul loc, urmată apoi de România (din 47 de state).
Dintre celelalte ţări, doar Marea Britanie şi Germania depăşesc cifra de 10000 de deținuţi pentru
furt. În Ungaria sunt 5642 de"hoţi", în Bulgaria 3202, în Spania 3035, în Italia 1546 etc.
235
Fig. 2 Componența persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare, conform
termenului de detenție
Statisticele oficiale pe perioada a. 2001 – 2010 cuprind următoarele date cu privire la
natura infracţiunilor comise de deţinuţi: mai mult de jumătate din deținuți (57,6±1,30% sau
6557±455,34 persoane) aflaţi în penitenciarele din RM sunt condamnaţi pentru furt (tabelul 1).
Tabelul 1. Structura infracțiunilor comise de deținuții din Republica Moldova Tipul
infracțiunii 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 M ±m
Omor 2,7 2,6 2,6 2,0 2,1 2,1 2,0 1,8 2,1 1,5 2,1 0,13
Vătămarea
intenționată
gravă
2,1 1,8 2,1 2,1 2,7 2,8 3,5 3,4 3,4 2,9 2,7 0,21
Viol 1,2 1,2 1,4 1,9 1,9 1,8 2,0 2,2 1,9 2,7 1,8 0,15
Furt 64,7 60,4 58,5 62,2 56,1 58,2 55,2 53,6 51,3 56,2 57,6 1,30
Jaf 7,1 7,6 6,8 6,9 8,2 7,6 7,4 8,7 9,5 9,0 7,9 0,30
Tâlhărie 3,0 2,5 2,1 2,0 1,8 1,6 1,8 2,2 2,7 1,9 2,2 0,14
Escrocherie 1,6 1,9 4,6 3,9 5,3 4,2 3,4 3,4 4,9 5,4 3,8 0,42
Huliganism 6,2 7,9 7,9 6,4 6,8 6,5 7,2 5,8 7,1 6,7 6,9 0,22
Infracțiunile
legate de
droguri
11,4 14,2 14,1 12,6 15,2 15,1 17,3 18,9 17,1 13,8 15,0 0,74
Ultimul recensământ al categoriei deţinuţilor, efectuat în Federaţia Rusă și Ucraina (1999),
a constatat că mai mult de 90% din deținuți au prezentat-o bărbații, femeilor și minorilor
revenindu-le câte 4-5%. Peste 85% de deținuți aparține grupului de vârstă 20-49 ani, cu
aproximativ 60% persoane sub 30 ani. Nivelul educaţional al deţinuţilor a fost în medie de 10 ani
condiționali. Circa 20% din deţinuţi din Federaţia Rusă au studii medii profesionale sau
superioare, 75% - studii medii și 5% - au studii medii incomplete obligatorii. Mai mult de 90%
din deţinuţi au fost apreciaţi apți de muncă. Cu toate acestea, aproximativ 60% dintre ei erau
persoane fără ocupaţie, nu învățau și nu aveau o sursă sigură de venit în perioada care a precedat
arestarea. O mare parte a deţinuţilor, pe perioada lipsei de privaţiune de libertate, au avut o
legătură socială și de sprijin foarte slabă cu societatea. Aproximativ 70% din ei, la momentul
arestării sale nu erau căsătoriți, mai mult de 30% au divorțat în timpul detenţiei. Jumătate din
deţinuţi nu au primit nici o asistenţă din exteriorul penetenciarului [15, 17, 18].
În RM, conform datelor statisticelor oficiale, situația socio-demografică a populației
deținuților practic este similară cu cea din Federaţia Rusă și Ucraina, cu unele deosebiri
nesemnificative. Astfel, persoanele care comit infracțiuni în proporție de 83,1±1,13% prezintă
236
persoane care nu au nici un loc de muncă și sursă sigură de existență. Minorii însumează până la
5% din deținuți. Totodată, se constată, sporirea graduală a ponderii femeilor, care își ispășesc
pedeapsa în instituțiile penitenciare, de la 3% în anul 2001 până la 7,8% în anul 2010 (media
anuală pe perioada aflată sub observație fiind de 4,7±0,41%).
Caracteristica instituțiilor penitenciare din RM. Legea nr. 1036 – XIII din 17.12.1996 nu
prevede expres o definiţie a instituţiilor penitenciare. Instituţiile penitenciare sunt acele organe
de stat, aflate în subordinea Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei,
care, conform legii şi în baza hotărârii instanţei de judecată, pun în executare pedepsele penale
privative de libertate faţă de persoanele condamnate la închisoare şi detenţie pe viaţa, asigură
detenţia provizorie a persoanelor faţă de care a fost aplicată măsura arestului preventiv, precum
şi a persoanelor faţă de care a fost aplicată sancţiunea închisorii contravenţionale.
În RM sistemul penitenciar este prezentat prin 18 instituții de 7 tipuri (anexa Hotărârii
Guvernului nr. 826 din 4.08.2005), din care:
- 4 penitenciare de tip închis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin (Taraclia,
Leova, Soroca, Cricova);
- 4 penitenciare de tip semiânchis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin
(Cricova, Bender, Pruncul, Brănești);
- 1 penitenciar de tip deschis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin
(Basarabeasca);
- 1 penitenciar pentru minori, pentru detenţia condamnaţilor de sex masculin (Lipcani);
- 1 penitenciar pentru femei, cu un sector pentru minori, pentru detenţia condamnatelor de sex
feminin (Rusca);
- 5 izolatoare de urmărire penală (Cahul, Bălți, Bender, Chișinău, Rezina). Penitenciarul din
Rezina are un sector pentru spital, pentru deţinerea condamnaţilor majori, de sex masculin,
bolnavi de tuberculoză;
- 1 spital penitenciar (Pruncul).
În penitenciarele de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate pentru infracţiuni
săvârşite din imprudenţă. În penitenciarele de tip semiânchis execută pedeapsa persoanele
condamnate pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.
Penitenciarul de tip închis este destinat deţinerii infractorilor mai periculoşi, precum şi
condamnaţilor la detenţiune pe viaţă. Persoanele aflate în arest preventiv sunt deţinute în
izolatoarele de urmărire penală. În penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa
condamnaţii în vârsta de până la 18 ani precum şi condamnaţii adulţi în vârsta de până la 21 de
ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus
continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv [8]. Fiecare instituţie penitenciară
dispune de serviciu medical. În subordinea DIP există un spital, destinat pentru tratarea
deţinuţilor cu diverse maladii.
Este evident că, în nici o ţară, oricât de democratică ar fi, populaţia nu manifestă interes și,
cu atât mai puţin, simpatie faţă de deţinuţi. În concepţia generală, locul infractorilor este "după
gratii". Oamenii liberi par a ignora faptul că, după executarea pedepselor, deţinuţii revin printre
ei. Altfel spus, populaţia percepe mai mult latura punitivă şi mai puţin latura educativă. Această
atitudine se manifestă de multe grupuri din societate dar şi a presei, pe toată durata dezbaterilor
privind amnistia.
Republica Moldova are obligațiuni, conform dreptului internațional de interzicere a torturii,
a tratamentului inuman şi degradant oricând şi în orice circumstanţe. Nu sunt acceptate excepţii
şi nu pot fi făcute derogări de la aceste obligaţii pe perioada urgenţelor naţionale sau pentru
oricare alte motive. Exigențele sanitare necesare menţinerii stării de sănătate ale deținuților sunt
determinate de standardele minime de suprafață, de ventilare, de iluminat, de amenajarea și
echipare a încăperilor rezidențiale, industriale, a încăperilor de menire sanitară și instalațiilor în
închisori [5].
Raportul dintre numărul personalului din penitenciare (Buletinul informativ de penologie
nr. 25 din decembrie 2003) şi cel al deţinuţilor are legătură directă cu lipsa de interes faţă de
237
condiţiile de detenţie şi faţă de perspectivele reintegrării sociale. În această ordine de idei
menționăm discrepanţele care apar în statisticile Consiliului Europei. Astfel, podiumul după
acest indicator este deținut de Lituania – 8,8 deținuți la un supraveghetor, Ucraina – 8,7 la unu și
România – 7,9 la unu. La cealaltă extremă, evident pozitivă, se plasează San Marino - 0,2
deţinuţi la un supraveghetor, Irlanda de Nord - 0,8 şi în Republica Irlanda - un deţinut la un
supraveghetor. În majoritatea statelor, acest raport variază între 1 și 5, doar Polonia -6,3 şi
Ungaria - 5,6, depăşesc limita de 5 deţinuţi la un supraveghetor, considerată de Comitetul pentru
Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei drept barem maxim admisibil.
Printre problemele sistemului penitenciar din RM autorii citează supraaglomerarea, condiții
insalubre, relațiile sexuale și drogarea, care se reflectă asupra stării de sănătate ale deținuților cu
precădere prin prevalența înaltă a TB, HIV/SIDA, luis, boli de piele, etc. [3, 20]. Cu toate
acestea, practic nici un studiu nu a efectuat o analiză detaliată a condiţiilor de detenție. Totodată,
nu excludem existența studiilor pentru uz intern, fiind inaccesibile pentru societatea civilă.
Asistenţa medicală în penitenciare. Acordarea asistenţei medicale persoanelor deţinute în
penitenciare se efectuează conform prevederilor legislaţiei execuţional - penale, actelor
normative ale Ministerului Sănătăţii precum şi a Regulamentului cu privire la modul de asigurare
a asistenţei medicale persoanelor deţinute în penitenciare, aprobat prin ordinul Ministerului
Justiției nr. 478 din 15.12.2006.
În penitenciar deţinutului îi este garantat dreptul la asistenţă medicală, care se acordă ori de
câte ori este necesar sau la cerere, de către un personal calificat, în mod gratuit. Deţinuţii
beneficiază de asemenea în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente. Instituţia
penitenciară trebuie să aibă la dispoziţie serviciul cel puţin al unui medic generalist, al unui
stomatolog şi al unui medic psihiatru. În penitenciarele cu capacitatea de detenţie de 100 şi mai
multe locuri, pe lîngă unitatea medicală, sînt create centre curative staţionare. Primirea
pacienţilor şi acordarea asistenţei medicale se efectuează în unitatea medicală a instituţiei
penitenciare după înscrierea prealabilă a acestora şi conform unui grafic aprobat de şeful
penitenciarului (cu excepţia cazurilor de urgenţă).
Deţinuţii beneficiază de asistenţă terapeutică, chirurgicală, psihiatrică şi stomatologică. Pe
cont propriu, condamnatul, cu acordul administraţiei penitenciare, iar prevenitul - cu acordul
administraţiei penitenciare şi al organului de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al
instanţei de judecată, poate beneficia de serviciile unui medic privat.
În cazurile deţinuţilor bolnavi, care au nevoie de servicii medicale specializate de urgenţă
sînt transferaţi, sub pază şi supraveghere, în instituţiile medicale specializate ale sistemului
penitenciar sau în instituţiile curative publice ale Ministerului Sănătăţii. Examenul medical al
deţinutului se efectuează în condiţii de confidenţialitate la primirea în penitenciar şi, în timpul
executării pedepsei, la solicitare şi în mod periodic, nu mai rar de o dată la 6 luni.
La sosirea în penitenciar, în termen de pînă la 15 zile, condamnatul este chestionat şi supus
examenului medical şi igienizării sanitare în încăperile de carantină ale penitenciarului.
Efectuând examenul medical, medicul are obligaţia de a sesiza procurorul, în cazul în care
constată că deţinutul a fost supus la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
precum şi obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile deţinutului în
legătură cu acestea. În asemenea cazuri, deţinutul are dreptul de a cere să fie examinat, din cont
propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar sau de un medic legist.
Constatările medicului din afara sistemului penitenciar se consemnează în fişa medicală a
deţinutului, iar certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce deţinutul a luat
cunoştinţă de conţinutul acestuia, contra semnătură. În temeiul hotărârii comisiei medicale
specializate a penitenciarului, create prin dispoziţia şefului instituţiei şi coordonată cu DIP,
deţinuţii bolnavi de tuberculoză, boli venerice, alcoolism, narcomanie sau toxicomanie sînt
supuşi tratamentului obligatoriu.
Deţinutul poare fi obligat să suporte cheltuielile legate de tratamentul automutilării
intenţionate, cu excepţia cazurilor în care sănătatea sau viaţa deţinutului este expusă pericolului
iar el şi-a pierdut capacitatea de discernămînt şi raţionament.
238
Acei deţinuţi care suferă de boli sau deficienţe psihice se i-au la evidenţă şi se tratează în
instituţiile curative specializate sub supravegherea strictă a medicilor.
În unităţile medicale ale penitenciarelor se efectuează:
- examenul clinic şi supravegherea deţinuţilor în scopul aplicării terapiei raţionale şi
determinării capacităţii lor de muncă;
- tratamentul ambulatoriu şi de staţionar, somatic şi specializat, prin metodele şi mijloacele
recomandate de indicaţiile instructiv-metodice ale Ministerului Sănătăţii.
În cazul unei maladii grave sau constatării că persoana condamnată a fost supusă torturii,
tratamentului inuman sau degradant, administraţia penitenciarului asigură înştiinţarea familiei şi a
altor persoane apropiate condamnatului despre acest fapt.
Serviciul medical al penitenciarului este obligat să verifice regulat:
- cantitatea, calitatea, prepararea şi servirea hranei;
- starea sanitaro-igienică a încăperilor şi a teritoriului penitenciarului;
- starea şi curăţenia îmbrăcămintei, a aşternutului deţinuţilor, corespunderea lor anotimpului.
Şeful penitenciarului este obligat să ia cunoştinţă de raportul şi de recomandările medicului şi ale
serviciului medical şi să întreprindă urgent măsuri necesare.
În spitalele penitenciare se deţin separat următoarele categorii de deţinuţi:
- minorii de adulţi;
- deţinutele de sex feminin de deţinuţii de sex masculin;
- preveniţii de condamnaţi;
- condamnaţii la detenţiune pe viaţă;
- deţinuţii cu comportament violent care necesită izolare;
- deţinuţii izolaţi din motive de securitate.
Persoanele bolnave sînt repartizate şi deţinute în saloane special utilate conform categoriei
penitenciarului stabilit. Deţinuţilor aflaţi în spitalele penitenciare li se acordă întrevederi conform
regulilor generale, cu excepţia preveniţilor şi condamnaţilor bolnavi de tuberculoză în formă
activă.
Dacă deţinuţii sînt transferaţi în instituţiile curative în legătură cu automutilarea sau
simularea unei maladii, timpul aflării lor în instituţia curativă nu se include în termenul de
executare a sancţiunii disciplinare aplicate anterior. În instituţiile curative care au în structura lor
secţii de psihiatrie şi boli contagioase se stabileşte un regim care asigură izolarea bolnavilor şi
supravegherea permanentă a comportamentului tuturor categoriilor de deţinuţi.
Izolatoarele disciplinare ale instituţiilor curative penitenciare se amenajează conform
cerinţelor generale şi sunt zilnic vizitate de lucrătorii medicali, cu efectuarea indicaţiilor
prescrise de medicul curant.
Accesul la un medic. Un control medical adecvat trebuie oferit persoanei reţinute sau închise cît
mai prompt posibil după admiterea la Centrul de detenţie sau la închisoare, iar după aceea,
oricînd este necesar, trebuie acordate tratamente şi îngrijiri medicale. Aceste tratamente şi
îngrijiri medicale trebuie acordate gratuit ” (Codul ONU de Principii, Principiul 24).
Organismele internaţionale de respectare a drepturilor omului afirmă, în Raportul sesiunii
52 a Adunării Generale (1997), para.109, cu referinţă la Elveţia, că examinările medicale
independente care au loc la amplasarea persoanei într-un loc de detenţie, sunt garanţii foarte
importante împotriva torturii. Comitetul ONU pentru drepturile omului a subliniat necesitatea că
„suspecţii să fie examinaţi de către un medic independent, imediat după reţinerea persoanelor,
după fiecare interogare şi înainte de a fi aduşi în faţa instanţei de judecată, care le examinează
cazul, precum şi atunci cînd sînt eliberaţi”[1]
Articolele 64 şi 66 ale Codului de Procedură Penală acordă persoanelor reţinute dreptul de
a solicita asistenţă medicală, iar Legea ocrotirii sănătăţii, nr. 411 – XIII din 28.03.1995 al RM
acordă deţinuţilor înainte şi după judecată dreptul la îngrijiri medicale, precum şi dreptul de a nu
fi supuşi unor tratamente care să le afecteze sănătatea. Cu toate acestea, Amnesty International
este îngrijorată de lipsa obligaţiei de a efectua controale medicale la sosirea persoanelor în
239
locurile de detenţie, şi că toate celelalte garanţii legale referitoare la sănătate nu sunt întotdeauna
respectate în realitate.
Conform organizaţiei non - guvernamentale (ONG), juriştii pentru Drepturile Omului, au
introdus funcţia de felceri în toate Comisariatelor de Poliţie (a. 2006), a redus numărul cazurilor
de tortură. Cu toate acestea, Amnesty International este îngrijorată de faptul că acest sistem
trebuie îmbunătăţit considerabil, şi urmează să ofere garanţii împotriva torturii şi a violenţei. În
pofida prevederilor existente în Codul de Procedură Penală, deţinuţilor le este foarte dificil să
insiste asupra dreptului de a fi supuşi îngrijirilor medicale adecvate.
Concluzii
1. Populația deţinuţilor se raportează la grupul de populație cu risc major din punct de vedere al
sănătății publice.
2. Deţinuţii au drepturi garantate de legislația națională și internațională la servicii medicale şi
protecţie socială ca şi persoanele din comunitate.
3. Asistenţa medicală primară acordată deţinuţilor este orientată spre promovarea sănătăţii,
profilaxia maladiilor acute şi cronice, tratament şi reabilitare.
4. Resursele umane în medicina penitenciară exercită un impact major asupra calităţii serviciilor
medicale acordate deţinuţilor.
5. Se impune necesar unui studiu complex și sistemic a interrelației “condițiile de detenție în
instituțiile penitenciare – starea de sănătate a deținuților, care ar constitui baza de dovezi
penru elaborarea politicilor publice.
Bibliografie
1. Administrarea penitenciarelor în serviciul drepturilor omului în detenţie.
http://www.justice.gov.md/public/files/noutati/PPP_Penit_v_7_05_12_2011.pdf
2. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002-2011 www.statistica.md//
3. Buletin informativ - CNC TB/SIDA al Consiliului naţional de coordonare al programelor
naţionale de profilaxie şi control al infecţiei HIV/SIDA, infecţiilor cu transmitere sexuală şi
de control al tuberculozei, editat cu suportul financiar al Băncii Mondiale în cadrul
Programului TB/SIDA. 2009. nr. 1, 24 p. www.ccm.md//
4. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Manual, Deva: Ed. Destin, 1998.
5. Drepturile omului: Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în activitatea
poliţiei. Chişinău. 2008. 632 p. ISBN 978-9975-80-094-5 http://www.undp.md//.
6. May J.P., Ferguson M.G., Ferguson R, et al Prior nonfatal firearm injuries in detainees of a
large urban jail. J Health Care Poor Underserved 1995; 6 (2): 162-176
7. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1): p. 59-71.
8. Moraru Victor, Panainte Victor, Cepraga Igor, Adam Iuliana. Ghidul privind implementarea
programului penitenciar de bază. Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2009, 96 p.
9. Rădulescu S. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucuresti: Ed. Nemira, 2002.
10. Reiman J. The rich get richer and the poor get prison. New Work, Macmillan, 1990; 114 p.
11. Van der Linde F. Drugs and society. In: Pompidou Group, Council of Europe. Prisons, drugs
and society. Strasbourg, Council of Europe, 2002.
http://www.coe.int/T/E/Social_Cohesion/pompidou_group/5.Publications/yu_prisons_drugs_
and_society%20_bern_eng_pdf.asp#TopOfPage;
12. Абрамкин В. Тюремное население России и других стран. Проблемы и тенденции.
РОО «Центр содействия реформе уголовного правосудия», 2003;
13. ВИЧ/СПИД в местах заключения: Сборник методических пособий для разработчиков
политики, администрации тюрем, тюремного персонала и медико-санитарных
работников в местах заключения. Нью-Йорк, 2009 год. 154 c.
14. Женщины в местах заключения: Руководство для администрации учреждений
исполнения наказаний и других должностных лиц. Нью – Йорк, 2008 г., 128 с.
240
15. Калашник Н. Г., Демченко И. Л., Кожан Н. Е., Костенко К. С., Живаго С. Б., Хведчук
В. В. Аналитический отчет «Мониторинг осведомленности и поведения осужденных
как компонент эпиднадзора за ВИЧ второго поколения». Киев 2007. 69 c.
16. Кононца А. С., Бобрика А. В. Aктуальные вопросы пенитенциарного здравоохранения.
Москва, 2004. 92 c.
17. Михлина А. С. Характеристика осужденных к лишению свободы. По материалам
специальной переписи 1999 года. Москва: Юриспруденция 2001; 464 с,
18. Михлина А. С. Характеристика подозреваемых и обвиняемых, содержащихся в
следственных изоляторах. По материалам специальной переписи 1999 года. Москва:
Юриспруденция 2000; 160с.
19. Преступность и правопорядок в России. Статистический аспект. 2003: Стат.
сб./Госкомстат России. Москва: Юриспруденция 2003.
20. Сажин В. Л., Таматорин И. В., Таматорина Н. Л. Сравнительный анализ динамики и
структуры заболеваемости лиц, содержащихся в пенитенциарных учреждениях ГУИН
России. Санкт-Петербург.
ASIGURAREA CALITĂŢII SERVICIILOR DE SĂNĂTATE
Claudia Veltman, Oleg Lozan
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Ensuring the quality of Health services in the Republic of Moldova
The quality of a service is often defined as “a set of characteristic properties of a service,
which provides the ability to meet the expressed or implied needs”. Given the characteristics of
the services (intangibility, variability, inseparability etc.), the quality is difficult to define, it
should be perceived both based on the process of health care service delivery and the actual
results, expressed through patient satisfaction. Assessament performed by the patient represents
the absolute and final measure of the quality of medical services.
Rezumat
Calitatea unui serviciu este definită cel mai adesea ca “un ansamblu de proprietăţi
caracteristice ale unui serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile,
exprimate sau implicate”. Date fiind caracteristicile serviciilor (intangibiletate, variabilitate,
inseparabilitate, eterogenitate ect.), calitatea este greu de definit, ea trebuie percepută atît pe baza
procesului de prestare a serviciului medical, cît şi a rezultatelor propriu – zise, exprimate prin
satisfacţia pacientului. Evaluarea efectuată de către pacient constituie măsura absolută şi finală a
calităţii serviciului medical.
Actualitate
Evoluţia economiei modeme înscrie între orientările sale fundamentale dezvoltarea şi
diversificarea serviciilor. În prezent se poate vorbi de o „societate a serviciilor”, afirmaţie
argumentată de expansiunea serviciilor şi de creşterea rolului acestora în viaţa societăţii. În
general se consideră că serviciile de sănătate sunt un sistem de instituţii care sunt recunoscute
oficial, sunt organizate pe întreg teritoriul unui stat şi au ca obiectiv de activitate satisfacerea
diverselor necesităţi şi cerinţe de sănătate ale populaţiei acelui stat. Grupate sub denumirea
generică de "sănătate", aceste servicii sunt profund implicate în crearea condiţiilor materiale de
existenţă a omului, în ridicarea calităţii vieţii. Ele includ un larg spectru de activităţi atît
preventive cît şi curative şi de recuperare, activităţi pentru realizarea cărora sunt folosiţi
profesionişti de sănătate(furnizori) care au atribuţii diverse, specifice domeniului în care îşi
desfăşoară activitatea.
241
Ocrotirea sănătăţii reprezintă un serviciu foarte important oferit populaţiei. Starea de
sănătate are un conţinut complex şi se află într-o relaţie de intercondiţionare cu evoluţia socială
în ansamblu, cu celelalte componenţe ale economiei şi calităţii vieţii. Aceasta este determinată de
nivelul general de dezvoltare economico-socială, de structura consumului, de standartul igienei
individuale, de gradul de cultură, şi nu în ultimul rînd, de serviciile de sănătate.
Evoluţia stării de sănătate este influenţată, în mare măsură, de nivelul de dezvoltare a
serviciilor de ocrotire a sănătăţii, de aria lor de cuprindere şi de modul de organizare, de
dimensiunile reţelei unităţilor sanitare, de dotarea lor tehnică şi de încadrarea cu personal de
specialitate. Serviciile, în general, îmbracă o serie de trăsături particulare, care decurg din
specificul muncii desfăşurate în această sferă, trăsături ce permit identificarea lor, constituindu-
se totodată în criterii de delimitare a serviciilor de celelalte componente ale activităţii economice
şi sociale. Aceste trăsături influenţează şi modul de comercializare a serviciilor. Un fapt care
trebuie menţionat este că aceste trăsături nu se regăsesc în totalitatea lor la fiecare tip de serviciu
în parte.
Sănătatea, pe de o parte este o calitate a vieţii iar pe de alta parte reprezintă şi măsura
calităţii vieţii.
DEFINIŢIA CALITĂŢII SERVICIILOR DE SĂNĂTATE
Starea de sănătate este un fenomen complex, social şi biologic, care exprimă nivelul şi
caracteristicile sănătăţii membrilor unei colectivităţi privite în ansamblu, fiind strîns legată şi de
calitatea vieţii populaţiei.
În serviciile medicale, un element- cheie este Calitatea.(1)
Înainte de a putea discuta despre managementul calităţii, trebuie definită calitatea îngrijirii
în interiorul unei instituţii de îngrijire a sănătăţii. Ce este calitatea îngrijirii? Calitatea îngrijirii
este un concept dinamic cu multe dimensiuni. Dimensiunile sale sunt dependente atît de
perspectiva persoanei care răspunde la întrebare, cît şi de contextul social, organizaţional şi de
mediu.
Această definiţie se va modifica pe măsură ce vor fi elaborate şi acceptate noi cunoştinţe.
O definiţie a calităţii îngrijirii trebuie să includă care sunt perspectivele, bazate pe ce valori şi pe
ce cunoştinţe şi resurse.
Definiţia calităţii îngrijirii de sănătate se bazează pe valori unice din cadrul culturii (atît
cultura profesională, cît şi cultura etnică) şi pe contextul situaţiei. Este imposibil să defineşti
calitatea îngrijirii fără a ţine seama de valorile ce se află în spatele individului, de situaţia socială
şi profesională.(1)
În cazul serviciilor sanitare, definiţia calităţii a evoluat în paralel cu creşterea numărului de
aplicaţii practice ale diferitelor modalităţi ştiinţifice de abordare a problemelor specifice acestui
domeniu.
Donabedian, specialist de renume în domeniul asigurării calităţii, descrie calitatea
îngrijirilor medicale ca pe “tipul de ingrijire de la care se aşteaptă să maximizeze o dimensiune a
bunăstării, luînd în consideraţie balanţa cîştigurilor şi pierderilor care afectează procesul
îngrijirilor de sănătate în întregul lor.”
În opinia lui Donabedian calitatea îngrijirilor este dependentă de “modalitatea de aplicare a
ştiinţei şi tehnologiei medicale astfel încît să fie maximizate beneficiile îngrijirilor fără a creşte
riscurile”. El opiniază referitor la calitatea îngrijirilor de sănătate ca fiind: “faptul de a face ceea
ce trebuie şi cum trebuie.”(13)
Calitatea unui serviciu este definită cel mai adesea ca “un ansamblu de proprietăţi
caracteristice ale unui serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile,
exprimate sau implicate”. Date fiind caracteristicile serviciilor (intangibilitate, variabilitate,
inseparabilitate, eterogenitate etc), calitatea este greu de definit, ea trebuie percepută atît pe baza
procesului de prestare a serviciului medical, cît şi a rezultatelor propriu-zise, exprimate prin
satisfacţia pacientului.(12)
În sens larg, serviciile (şi cele medicale) se disting prin patru caracteristici majore:
242
1. Forma lor nematerială sau intangibilitatea: prin natura lor serviciile sunt nemateriale
(invizibile) şi ca atare intangibile. Spre deosebire de produsele fizice, ele nu pot fi văzute,
gustate, palpate, mirosite sau auzite înaintea consumării lor. Sarcina spitalului ofertant de
servicii este să monitorizeze această evidenţiere a calităţii, cu alte cuvinte să
"tangibilizeze" serviciile oferite, cultivîndu-le imaginea. Tangibilizarea menюionată se
poate realiza printr-o serie de elemente fizice ajutătoare care sunt la dispoziţia unităţilor
sanitare cu paturi.(11)
calitatea sediului unde se prestează serviciile medicale;
personalul medical/auxiliar care trebuie să ofere o imagine de activitate
operativă;
echipamentele utilizate trebuie să ofere o imagine de soliditate şi să
contribuie la sporirea încrederii privitor la calitatea serviciilor;
instrumentele de comunicare trebuie selectate cu grijă pentru a evidenţia
eficienţa şi atenţia acordată proceselor de performare a serviciilor;
drepturile şi îndatoririle pacienţilor trebuie să fie vizibile şi accesibile;
simbolurile şi afişajele trebuie să fie clare, pe înţelesul pacienţilor, fiind o
garanţie privind calitatea şi consistenţa serviciilor;
preţurile sau tarifele percepute pentru anumite servicii trebuie să constituie o
formă de comunicare cu pacienţii, expuse în locuri vizibile şi prezentate într-o
formă sobră, dar sugestivă pentru a permite o consultare rapidă din partea
celor interesaţi.
2. Coincidenţa în timp sau inseparabilitatea: în mod curent serviciile sunt efectuate şi
consumate concomitent. În cazul serviciilor medicale, serviciile sunt personalizate şi
persoana respectivă devine părtaşă a serviciului respectiv. Prin prezenta pacientului la
prestarea serviciului medical, interacţiunea prestator de servicii medicale de îngrijire –
pacient, cîştigă un rol special, explicabil prin faptul că satisfacţia pacientului este
influenţată favorabil de ambii participanţi.(11)
3. Eterogenitatea sau variabilitatea: deoarece serviciile medicale sunt efectuate de personal
medical, calitatea lor tinde să varieze considerabil de la un serviciu la altul. Acestea se
diferenţiază foarte mult din punct de vedere al duratei şi calităţii prestaţiei, în funcţie de
cine, cînd şi unde sunt prestate. Pentru a reduce această variabilitate, spitalul ar trebui să
se ocupe de specializarea personalului prin EMC şi de standartizarea
componentelor serviciilor medicale.(9)
4. Nestocabilitatea sau perisabilitatea – datorată foaptului că serviciile medicale sunt
prestate prin munca umană, ele nu pot fi depozitate (stocate) pentru a fi utilizate ulterior.
Orice serviciu neefectuat într-o perioadă de referinţă constituie o pierdere ce nu mai poate
fi recuperată.(9)
Calitatea serviciilor medicale - aspecte teoretice
In sistemul de sănătate apar in mod continuu pierderi nepermise care induc
costuri mari pentru intreaga societate. Aceste pierderi sunt generate de mai multe cauze:
tehnologii medicale sau servicii de sănătate neperformante sau ineficiente;
variaţiile mari ale performanţei practicii medicale si ale rezultatelor acesteia in
diversele spitale;
accesul inegal la serviciile de sănătate
insatisfacţia pacienţilor faţă de serviciile primite și cresterea timpului de
asteptare pentru primirea serviciilor de sănătate; s.a.(3)
Ca atare, calitatea serviciilor medicale devine in aceeasi măsură o prioritate pentru
furnizorii de servicii de sănătate, manageri, pacienţi, terţul plătitor dar si pentru
instituțiile/organizațiile guvernamentale.(10)
Furnizorii sunt dornici să isi demonstreze competenţa in spitale bine dotate. Pacienţii sunt
interesaţi să primească ingrijirile necesare, cu respectarea integrală a drepturilor lor, in cel mai
243
scurt timp posibil, din partea furnizorului pe care l-au ales. Plătitorii sunt interesaţi să introducă
standarde, indicatori si criterii de calitate in spitale pentru a gestiona eficient costurile. Cu toate
acestea Guvernul este cel ce trebuie să reglementeze activitatea din sistemul sanitar printr-o
legislaţie menită să favorizeze aplicarea managementului calităţii in unităţile sanitare, facilitand
munca furnizorului si apărand pacientul de deficienţele din sistem.
Iată de ce subiectul calităţii ingrijirilor de sănătate este unul extrem de controversat, cu
implicaţii atat la nivel economic, financiar, tehnologic, cat si la nivelul resurselor umane si al
managementului organizațional.
Modalitatea in care managerii spitalelor abordează conceptul de calitate diferă mult in
funcţie de experienţa si pregătirea fiecăruia. Scopul revizuirii standardelor de calitate constă in
imbunătăţirea continuă a calităţii serviciilor furnizate si a modalităţilor de a produce aceste
servicii. In acest sens, un bun management al calităţii constă in planificarea, aplicarea practică,
controlul si revizuirea măsurilor necesare modelării serviciilor si proceselor, astfel incat acestea
să se răspundă permanent tuturor nevoilor principalilor actori implicaţi (clienţi, furnizori,
finanţatori).(8)
De-a lungul timpului au fost formulate mai multe definiţii ale calităţii in funcţie de
dimensiunile pe care autorii le-au avut in vedere. Astfel, părintele conceptului modern de
calitate, Donabedian, descrie calitatea ingrijirilor de sănătate drept "acele ingrijiri care se
asteaptă să maximizeze dimensiunea bunăstării pacienţilor, luand in considerare echilibrul
castigurilor si pierderilor asteptate, care apar in toate etapele procesului ingrijirilor de sănătate"
(Donabedian, 2003). După Donabedian (primul care a subliniat natura complexă a calităţii
ingrijirilor medicale) existau două componente ale calităţii serviciilor medicale: tehnică si
interpersonală (Donabedian, 1980).(13)
Pe de altă parte, Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineste "Calitatea sistemului de
sănătate" ca "nivelul atingerii scopurilor intrinseci ale sistemului de sănătate pentru
îmbunătăţirea sănătăţii si capacităţii de răspuns la asteptările generale ale populaţiei".(7)
Există nouă variabile ale calităţii definite in prezent pentru practica medicală, cît si pentru
managementul sanitar, ce formează baza furnizării serviciilor medicale2)
- competenţa profesională - cunostinţele/abilităţile/performanţa echipei medicale, ale
managerilor si ale echipei de suport;
- accesibilitatea - furnizarea serviciilor de sănătate nu este restricţionată de bariere
geografice, sociale, culturale, organizaţionale sau economice;
- eficacitatea - procedurile si tratamentul aplicat conduc la obţinerea rezultatelor dorite;
- eficienţa - acordarea ingrijirilor necesare, corespunzătoare, la costurile cele mai mici;
- relaţiile interpersonale - interacţiunea dintre furnizori, dintre furnizori si pacienţi (clienţi),
dintre manageri, furnizori si plătitori, precum si intre echipa de ingrijri si comunitate;
- continuitatea - pacientul beneficiază de un set complet de servicii de sănătate de care are
nevoie, intr-o ordine bine determinată, fără intrerupere, sau repetarea procedurilor de diagnostic
si tratament;
- siguranţa - risc minim pentru pacient de complicaţii sau efecte adverse ale tratamentului
ori alte pericole legate de furnizarea serviciilor de sănătate;
- infrastructura fizică si confortul - curăţenie, confort, intimitate si alte aspecte importante
pentru pacienţi;
- alegerea - pe cat este posibil, clientul alege furnizorul, tipul de asigurare sau
tratamentul.(9)
Se apreciază în acest moment că există înglobate în conceptul de calitate cel
puţin trei dimensiuni fundamentale:
1. Calitatea profesională - produsul/serviciul îndeplineşte toate condiţiile stabilite de
profesionistii de top ai domeniului medical (standarde de practică); Calitatea profesională a
ingrijirilor medicale este raportată de obicei la competenţa tehnică, respectarea protocoalelor
clinice si a ghidurilor de practică, folosirea măsurilor de control ale infecţiilor, informarea si
consilierea, integrarea serviciilor de sănătate. Existenţa calității profesionale conduce către un
244
mediu de muncă/lucru eficient/performant și către rezultate pozitive ale tratamentului, aspecte ce
vor genera atat satisfacţia pacientului cat şi satisfacţia furnizorului. Gradul satisfacţiei
practicianului este legat de calitatea actului medical, dar derivă si din condiţiile in care isi
desfăsoară munca, iar existenţa satisfacţiei duce la cresterea performanţei. In concluzie, acesta
este un factor ce poate fi folosit drept criteriu de evaluare a calităţii muncii prestate de acesta.(1)
2. Asteptările pacientului in privinţa unui anumit serviciu - calitatea din punctual de vedere
al clientului (satisfacţia pacientului); În mod obisnuit, pacienţii nu posedă abilitatea sau
cunostinţele necesare evaluării competenţei tehnice a furnizorului sau a felului in care au fost
folosite măsurile de control ale infecţiilor, dar stiu cum se simt, cum au fost trataţi si dacă,
asteptările le-au fost indeplinite. Ei se raportează adeseori la posibilitatea de a pune intrebări si
pot aprecia un serviciu medical ca fiind convenabil sau nu.(3)
Existenţa acestei dimensiuni a calităţii conduce către: comportamente pozitive din partea
pacientului (acceptarea recomandărilor, complianţă crescută la tratament, continuitatea
tratamentului, etc.), imagine pozitivă a serviciului de ingrijire la nivel social si cel mai important,
satisfacţia clientului/pacientului. Uneori, clientul asteaptă de la medic mai mult decat acesta
poate da. Alteori, clientul are o vedere rigidă si tinde să opună rezistenţă la ceea ce el consideră
drept o imixtiune in probleme personale. De aceea, percepţia pacientului asupra sănătăţii este
mai degrabă o consecinţă decat un atribut al ingrijirilor de sănătate.
Privită de specialisti, satisfacţia pacientului este un element al sănătăţii psihologice care
influenţează rezultatele ingrijirilor si impactul lor. Un pacient satisfăcut și informat tinde să
coopereze cu medicul si să accepte mai usor recomandările acestuia. Satisfacţia pacientului
influenţează accesul la serviciile medicale - un client satisfăcut va reveni la medicul respectiv
sau la unitatea sanitară respectivă.(1) Ne putem aştepta insă ca rezultatele evaluării satisfacţiei
pacientului să fie diferite de cele ale evaluării medicilor. Aceasta se intamplă deoarece pacientul
se axează in special pe relaţiile interpersonale pe care le percepe si le poate evalua mai usor, deşi
sunt subiective, spre deosebire de aspectele tehnice sau de specialitate pe care le poate evalua
mai greu.
Rezultă evident că evaluarea satisfacţiei pacientului reprezintă felul in care furnizorul vine
in intampinarea valorilor si asteptărilor pacienţilor.(6)
3. Managementul calităţii totale - cea mai eficientă si mai productivă modalitate de
utilizare a resurselor in cadrul limitelor stabilite de autorităţi/cumpărători (eficienţa). Conceptul
Managementul Calităţii Totale (MCT), nu a fost incă pe deplin dezvoltat in sfera serviciilor
medicale. Prin „calitate totală" se inţelege astazi atat calitatea serviciilor cat si calitatea
sistemului. (9)
Managementul calităţii totale extinde conceptul managementului calităţii, ingloband atat
participarea cat si motivarea tuturor membrilor organizaţiei.
Managementul calităţii totale este un model organizaţional care implică participare
generală in vederea planificării si implementării unui proces de imbunătăţire continuă a calităţii
ce depăseste asteptările clienţilor. Acest model pleacă de la premise că 90% din probleme sunt
probleme legate de proces, nu de personal. (10)
Trei principii guvernează conceptul calităţii totale:
- focalizarea pe client
- imbunătăţirea continuă a calităţii
- lucrul in echipă.(12)
S-a mai discutat la primul curs despre standarde, criterii, ghiduri de practică medicală,
nuclee de calitate, etc. Revenim acum cu o scurtă recapitulare necesară continuării și ințelegerii
actualei prezentări.
Standardele reprezintă nivelul de performanţă observabil, realizabil, măsurabil, agreat de
profesionisti si observabil de către populaţiei căreia i se adresează. Ele descriu sisteme, funcţii,
procese si activităţi, stabilind ţinte de atins pentru furnizorul de servicii medicale. Ele prezintă
cea mai bună succesiune a acţiunilor in cadrul actului medical, stau la baza creării ghidurilor de
practică medicală si sunt concepute de către comisii de experţi. In mod normal, standardele
245
reprezintă asteptările pacienţilor, furnizorilor, managerilor, terţului plătitor si ale organismelor
guvernamentale, precizand nivelele de structură si performanţă asteptate din partea furnizorilor.
Un loc aparte ocupă aici ghidurile de practică medicală care sunt: "specificaţii standardizate
pentru ingrijirea medicală, dezvoltate printr-un proces oficial, care incorporează cele mai bune
dovezi stiinţifice ale eficacităţii cu opinia experţilor".Nu trebuie uitate aici standardele ISO de
calitate care au avut drept scop realizarea standardizării in domeniul generic al managementului
calităţii, incluzand sistemele de calitate, asigurarea calităţii, tehnologiile de suport generice.
Evident, se vor lua in calcul și standardele ce ghidează aplicabilitatea acestora.
Măsurarea standardelor si stabilirea faptului că au fost atinse sau nu, se face prin mai multe
metode, stabilite tot de experţii care au creat standardele, cele mai frecvente metode fiind
controlul inregistrărilor, observarea directă, sondarea opiniei pacienţilor.(12)
Faptul că nu există o definire universal acceptată a calităţii, că standardizarea pune
accentul pe documentaţie, uneori creand un sistem birocratic poate prea complex, si că deseori
asigurarea complianţei personalului la sistemul calităţii este lăsată integral la latitudinea
conducerii, crează puncte slabe in relaţiile terţului plătitor cu spitalele. Aceste puncte vor putea fi
depăsite in momentul in care conducerea spitalelor va inţelege obligativitatea standardizării si
necesitatea introducerii sistemelor de calitate.
Este nevoie ca si in spitale să se implementeze sisteme de management al calităţii. Desi
actul medical propriu-zis nu este inclus in acest sistem al calităţii, mai degrabă ţine de activitatea
de evaluare a personalului si acreditarea unităţii, sistemul calităţii are in vedere tot ce ţine de
infrastructură, mediu de ingrijire, logistică, tehnologie, servicii de support.
Bibliografie
1. Alexandru Gh. “Managementul serviciilor medicale” . Editura EfiConPress, Bucureşti, 2004;
2. Alexandru Gh. “Evaluarea eficienţei activităţilor sanitare”. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
3. Drugus L. “Managementul sănătăţii”. Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003;
4. Jan Mainz. Defining and classifying clinical indicators for quality improvment.International
Journal for Quality in Health Care, 2003; 15 (6): 523-530;
5. Juran, J.M., Quality Control Handbook, Editura McGraw Hill, New York, 2001;
6. Jaradat,M.Managementul unităţilor sanitare,Editura Universităţii Bogdan Vodă,Cluj-
Napoca,2004;
7. Legea 95 din 14.04.2006 privind reforma in domeniul sănătăţii;
8. Mocean,F.,Borzan,C.,Managementul calităţii si planificarea strategică în managementul
organizaţional din sănătatea publică.Editura Alma Mater, Cluj-Napoca,2003;
9. Opincaru,C.,Găleţescu,M.,Imbri,E.Managementul calităţii serviciilor in unităţile
sanitare.Editura C.N.I.Coresi,Bucuresti,2004;
10. Olaru M. Managementul calităţii, ediţia a II a revizuită şi adăugită, Ed.Economică, Bucureşti,
1999;
11. Snak O. Managementul serviciilor şi calităţii, Academia Romînă de Management, Bucureşti,
2000;
12. Standardul SR ISO 9004-2:1994, Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii.
13. Palanciuc M.: “Managementul calităţii serviciilor de sănătate” Chişinău , 2009;
14. Conferinţa Mondială privind determinanţele sănătăşii, 19-21 octombrie 2011, Rio – de
Janero.
15. Raportul Mondial al Sănătăţii, 2006;
16. Conferinţa de la Almatz, 1978.
246
MANAGEMENT OF CHANGES IN PUBLIC HEALTH INSTITUTIONS: REASONS,
MODELS, RESISTANCE TO CHANGES
Elizaveta Reabova, Constantin Eţco
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină
Summary
The article is devoted to the important problem of management. During recent years
radical changes have been occurred in all parts of commerce, industry, public health services. At
the same time, different disadvantages of changes are investigated in the article: lack of power,
conflicts, stress, and people are usually afraid of changes. Authors suggest some ways of
reducing resistance to change in the Public Health institutions.
Rezumat
Managementul schimbării în Instituţiile medicale:
cauze, modele, rezistenţă la schimbări.
Articolul dat este dedicat pentru problema importantă a managementului. În ultimii ani au
fost schimbări radicale în toate sectoarele: comerţului, industriei, serviciilor medicale. În acelaşi
timp diferite dezavantaje a schimbărilor au fost investigate în articolul: neajunsul autorităţii,
conflicte, stres, persoanelor le este frică de schimbări. Autorii propun unele căi de reducere a
rezistenţei la schimbări în instituţiile medicale.
The actuality of theme During recent years radical changes have been occurring in all parts of commerce, industry
and the public service. A very rapid rate of technical novation has produced new materials, new
methods and new products. Some companies have ceased to exit, some have been taken over by
larger and more successful competitors, while others have grown very quickly and changed their
character completely [1].
Organizational change-it is the process of different transformations inside the organization,
caused by technical, economic, social, cultural factors. Today it is a usual component of
organizational development and progress.
The aim of the article
The aim of the article show the following: changes in the organization: definition, general
reasons of changes in medical institutions and their consequences, resistance to change: personal
limits and psychological barriers and reducing resistance to change and new technology
agreements.
Material and methods
Scientific analysis, synthesis, dialectical approach, logics, mathematical methods,
informational methods, statistical methods, system approach, bibliography research.
Discussions
80% reasons of changes: depend on marketing conditions, demands, supply and
competition, conflicts, planning inside the of organization, it’s strategy and tactics.
The consequences of change include the following:
a) Increased complexity of methods of production
b) Job changes of redundancy for many workers
c) The need for employees to acquire new skills or to modify existing competencies.
d) Geographical relocation of industries and workers.
e) Extensive reliance on computers, information technology and decision-support systems.
If it is hard to identify innovation as a distinct area within organizational change
research, it is harder still to characterize the wider field of organizational change more
247
generally. The term “change” is so broad that it could be taken to embrace almost every topic
in organizational psychological research. But if we look at the contents of texts on organizational
change we see that they tend to focus predominantly on the management of formally planned
changes, especially changes to the ways in which the organization relates to its environment, and
different parts of the organization relate to each other, Routine, maturational, evolutionary or
accidental changes to organizations receive less attention, as do changes emerging from levels of
the organization below senior management.
The models of changes have such stages:
1. Unconscious incompetence.
2. Conscious incompetence.
3. Conscious competence.
4. Unconscious competence
Changes are connected with some elements of risk. So risk management must be used. Risk
management is the process of evaluating the risks faced by a firm or an individual and them
minimizing the expenses involved with those risks. Any risk entails two will be incurred if a
potential loss becomes an actual loss. An example is the cost of rebuilding and re-equipping an
assembly plant that burns to the ground. The second type consists of the costs of reducing or
eliminating the risk of potential loss. [5]
Here we would include the costs of purchasing insurance against loss by fire or the cost of not
building the plant at all (this cost is equal to the profit that the plant might have earned.
The results of research
Research and experience show that there is a tendency among employees to resist change,
even though it might appear to outside observers that working conditions would be improved.
Personal limits and psychological obstacles for changes.
- People are afraid of unknown events because they have their customs, traditions, non- formal
groups in their organization,
- People have necessity in guaranteed work, especially in labour conditions. They don’t want to
lose their social relations [2; 4].
There are several forms of changes resistance:
1. Rejection (people reject the necessity of changes).
2. The demonstration of incompetence.
3. Pessimism.
4. Indifference.
The main reasons for resistance to change are as follows:
- Important and permanent decisions about an employee is working life are made by people
who are often unknown and remote;
- The employee may lose his or her job or be transferred to a ower-paid job;
- The skill and experience he or she has acquired over the years may suddenly become
valueless
- Cohesive social groups (informal groups) may be broken up, together with established
relationships oles, customs.
- Familiar things represent security, unfamiliar things-insecurity.
- Personal life may be upset by new working times a move to a new district.
- Workers may feel personally inadequate vis-à-vis new technologies, fearing they will not
be able to understand new methods and systems [6, 8].
- An individual may resent not having been consulted about a proposed change
- People have necessity in a stable workplace, guarantied work. They don’t want to loose
their working conditions and relationship.
All these reasons may be considered as obstacles and limits (barriers) to changes.
Resistance to changes is connected with risk avoidance. An individual can avoid the risk of
an automobile accident by not riding in a car. A manufacturer can avoid the risk of product
failure by refusing to introduce new products. Both would be practicing risk avoidance. At the
248
personal level, individuals are also avoiding risk (for example, refusing to walk through a high-
crime neighborhood). Obviously, no person or business can eliminate all changes and risks. But,
by the same token, no one should assume that all risks are unavoidable [9].
Reducing resistance to changes is connected with risk reduction. If a risk cannot be
avoided, perhaps it can be reduced. (For example, may be reduced the risk of injury by wearing a
seat belt). Businesses face risks as a result of their operating procedures and management
decision making. There are areas where changes are great and risk can be reduced.
Among the techniques that can be are: The establishment of an employee safety program to
encourage awareness of safety among employees.
Accurate and effective accounting and financial controls, to protect the firm’s inventories
and new changes.
Conclusions
Managements intending to introduce changes in working methods or company organization
should consider carefully the effects of the changes on the firm’s human resources. The
following should be taken into account when implementing change.
1) Details of proposed changes and their effects on groups and individuals must be
precisely defined (employees must be adapted successfully to new environments). Where it is
practicable, there should be some participation by the employees in decisions which affect their
daily work.
2) The threat to security which many employees feel may be reduced by telling employees
individually, and what their new jobs will be in the new structure. The loss of valuable skill and
experience can be counter-balanced by a programme of retraining.
3) The employees who will suffer financially should be at least partially compensated (by
guaranteeing their previous income for a some period). It is occasionally possible to preserve
existing social groups, transferring them to new work as a unit instead of dispersing them.
4) The change should be made known by a two-way communication process and two-way
communication should be encouraged while the change is proceeding, (it is called feed-back
communication). Organizations can prepare “skills inventories” listing all their employees
qualifications, work experiences, and competencies. This information can assist management.
5) Bonus schemes might be introduced to encourage the acceptance of new methods. Even
when the change is small, resistance will be reduced, if the top management show that they know
about the change and understand its effects on the employees
Literature 1. L.V. Blankeship, R.V. Miles “Organizational Structure and Managerial Decision
Making” – New York, “Administrative Science”, 2008
2. Donabedian Avedis “Evaluating the Quality of medical Care, Health Services Research
and anthology”, New York, 1992
3. Peter F. Drucker “People and Performance: The best of Peter Drucker on Management”
New York, Harper and Row, 1987.
4. C. Ețco “Management în sistemul de sănătate”-Chişinău, Epigraf, 2006
5. C. Eţco, E. Reabova, M.Ciobanu “Managementul serviciilor în sectorul asistenţei
medicale primare: cheltuieli, eficienţă, calitate”- Chişinău, Epigraf, 2000
6. David B. Hertz “The Changing Field of Management Science”-London, “Prentice -
Hall”, 2007.
7. John P.Kotter “power, Dependence and Effective Management”-Harvard Business
Review, 1997
8. Elton Mayo “The man Problems of an Industrial Civilization”- New York,
“Macmillan”, 2001.
249
9. Reabova E., Yetsko C. “System and Theoretical Aspects of Quality and Efficiency of
Medical Assistance Evolution”- Revista „Sănătate publică, Economie şi management în
medicină”. Chişinău, 2004, N4, p. 25-26.
CATACTERISTICA MEDICO-SOCIALĂ A ADULŢILOR CU CIROZE HEPATICE
DIN REPUBLICA MOLDOVA
Larisa Solomon, Larisa Spinei
Centrul Naţional de Management în Sănătate,
Şcoala de Management în Sănătatea Publică, USMF „N. Testemiţanu”
Summary
Medical and social characteristics of adults with liver cirrhosis in Republic of Moldova
An selective study based on questionnaire "Survey regarding the patient with liver
cirrhosis", specially developed, which included general data on patient: the socio-cultural
characteristics of living and eating, working, presence occupational hazards, health
characteristics of the patient: diseases evolution, presence of concomitant pathologies, etc. There
were investigated 368 adults with liver cirrhosis the answers, were introduced in the
questionnaire responses, processed by the "EpiInfo-2002" and analyzed depending of the
residence: total on the country, urban, rural and sex.
Rezumat
De către noi a fost efectuat studiu selectiv în baza chestionarului „Ancheta privitor la
bolnavul cu ciroza hepatică”, elaborat special, care a cuprins date despre caracteristica generală a
bolnavului: statutul socio-cultural, caracteristica condiţiilor de trai şi de alimentaţie, muncii,
prezenţa noxelor profesionale, caracteristica sănătăţii a bolnavului: evoluţia bolii, prezenţa
patologilor concomitente, etc. Au fost anchetate 368 de persoane adulte cu ciroza hepatică,
răspunsurile au fost introduse în chestionare, care au fost prelucrate prin intermediul programului
„Epiinfo-2002” şi analizate în dependenţă de mediul de reşedinţă: total pe republică, urban, rural,
şi după sex.
Actualitatea
Importanţa cirozei hepatice ca problema sănătăţii publice se argumentează prin faptul
creşterii morbidităţii generale, invalidizării precoce a persoanelor apte de muncă şi mortalităţii
prin această maladie [1,2,3].
Dorinţa de ameliorare a stării de sănătate a populaţiei este un obiectiv propus de aproape
toate programele de guvernare, iar atingerea acestei deziderat impune măsuri care trebuie să aibă
la bază o cunoaştere foarte bună a evoluţiei stării de sănătate. Starea de sănătate a populaţiei este
măsurată astăzi prin mai multe metode, dar niciuna dintre acestea metode nu poate aprecia într-o
manieră exhaustivă nivelul real al stării de sănătate populaţiei. Starea de sănătate pune probleme
atât de definire, cât şi de măsurare/evaluare [5,6,3].
După datele statisticii oficiale, în perioada anilor 1998-2010, rata incidenţei a crescut de 2,0
ori, de la 39,0 la 78,9 cazuri 100 mii adulţi. În structura invalidităţii primare bolile aparatului
digestiv (BAD) ocupă al VII-lea loc, şi în 69,0 % de cazuri revin cirozei hepatice. În structura
mortalităţii generale pentru anul 2010, BAD ocupă al III-lea loc, după bolile ale aparatului
circulator şi neoplasme [4,9].
Nivelul înalt al mortalităţii prin BAD este constatat şi de organisme internaţionale, şi
conform datelor Biroului European al OMS, în Republica Moldova, acest indice în anul 2009 a
depăşit de 2,2 ori media ţărilor europene grupei Eur–B+C, şi de 4,4 ori – media pentru Eur–A
[7,8].
250
În anul 2009 rata standardizată a mortalităţii prin bolilor cronice ale ficatului şi ciroza
hepatică în Republica Moldova a depăşit de 3,0 ori media ţărilor europene din grupa Eur–B+C,
de 9,1 ori – media pentru Eur–A, şi de 5,2 ori media Regiunii Europene. Este îngrijorat faptul, că
Republica Moldova, în clasamentul OMS a ţărilor Eur–C şi a ţărilor CSI ocupă primul loc, faţă
de celelalte ţări ale CSI, unde mortalitatea excesivă este cauzată de cauze externe [7,8].
Obiectivele
Ne-am propus drept obiectiv evaluarea medico-socială a populaţiei adulte cu ciroze
hepatice din Republica Moldova.
Material şi metode
A fost efectuat studiu selectiv în baza chestionarului „Ancheta privitor la bolnavul cu
ciroza hepatică”, elaborat special, care a cuprins date despre caracteristica generală a bolnavului:
statutul socio-cultural, caracteristica condiţiilor de trai şi de alimentaţie, muncii, prezenţa noxelor
profesionale, caracteristica sănătăţii a bolnavului: evoluţia bolii, prezenţa patologilor
concomitente, etc. Au fost anchetate 368 de persoane, răspunsurile au fost introduse în
chestionare, care au fost prelucrate prin intermediul programului „Epiinfo-2002” şi analizate în
dependenţă de mediul de reşedinţă (urban, rural), şi în total pe republică, sex. Pentru
determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra gradului reducerii a
vitalităţii, a fost efectuat un studiu prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii.
Rezultate şi discuţii
Cercetările au stabilit că 82,9±2,2 % (p<0,001) din bolnavii cu ciroze hepatice provin din
localităţile rurale şi doar 17,1±4,7% (p<0,001) - din localităţile urbane, mai frecvent sunt afectaţi
bărbaţi 58,7±3,4% (p<0,001), faţa de 41,3±3,9% (p<0,001) pentru femei.
Vîrsta medie pe republică a persoanelor studiate este de 52,2±0,54 (p<0,001) ani, în mediul
rural – 51,7±0,58 (p<0,001) ani şi în mediul urban – 54,1±1,43 (p<0,001) ani, şi nu se observă o
diferenţă semnificativă (p>0,05). Constatam că, mai frecvent afectată prin ciroze hepatice este
grupa de vîrstă 51-60 ani, indiferent de mediul de reşedinţă. A fost constatat că vîrsta medie de
diagnosticare a bolii pe republică este de 48,9 ±0,55 ani, în mediul rural – 48,6 ±0,61 ani şi în
mediul urban – 36,9±3,0 ani.
La studierea statutului marital s-a stabilit că rata persoanelor căsătorite este 86,7±3,4%
(p<0,001) pe republică, pe cînd persoanele singuratice constituie 10,3±1,2 % (p<0,001) şi 3±1,4
% (p<0,001) revin persoanelor divorţate. În mediul rural şi urban persoanelor căsătorite revine
cota majoră de 88,9% şi 86,2% respectiv. Mai des de ciroze hepatice sunt afectaţi persoanele cu
studii medie de specialitate – 45,4±3,2 % (p<0,001) pe republică, 50,8 ±2,8 % (p<0,001) în
mediul urban şi în mediul rural – 44,3±2,4% (p<0,001) respectiv.
Din numărul persoanelor intervievaţi 33,4±1,8% (p<0,001) pe republică sunt angajaţi în
cîmpul muncii, 31,2±1,6% (p<0,001) – în mediul rural şi 44,4±2,0% (p<0,001) – în mediul
urban.
Totodată, frecvenţa majoră revine persoanelor neangajaţi, faptul argumentat prin specificul
evoluţiei patologiei studiate: invalidizarea precoce a persoanelor apte de muncă. Astfel, în
47,6±2,0% (p<0,001) de cazuri pe republică bolnavii cu ciroza hepatică nu sunt angajaţi în
cîmpul muncii, în mediul rural –50,8±1,7% (p<0,001), în mediul urban – 31,8±3,2% (p<0,001).
Repartiţia persoanelor intervievaţi după categoriile socio-profesionale este prezentată în
modul următor. Frecvenţa majoră aparţine persoanelor ce fac parte din categorie muncitori în
51,4±1,8 % (p<0,001) pe republică, în mediul rural – 52,1±1,6% (p<0,001), în mediul urban–
47,6±2,5 % (p<0,001) respectiv. Categoria agricultorii este caracteristică mediului rural în 24,6%
de cazuri, faţă de 3,2% – în mediul urban. Totodată, în mediul urban predomină grupa
funcţionarilor în 49,2±4,2% (p>0,005) de cazuri, faţa de mediul rural– 23,3±2,2% (p<0,001) de
cazuri. Angajaţii în cîmpul muncii şi-au caracterizat munca prestată drept munca de greutate
medie în 58,2% de cazuri pe republica. Această caracteristică diferă în dependenţă de mediul de
251
reşedinţă: 60,3% – în mediul rural şi 47,6% în mediul urban. Reieşind din faptul că în mediul
urban este specifică categoria socio-profesională ca funcţionar, caracteristica muncii în 46,0%
este calificată ca uşoară, faţă de mediul rural – în 25,6 % respectiv. Tot în acest context, munca
grea este de 2,2 ori mai frecvent întâlnită în mediul rural (14,1% de cazuri), faţa de mediului
urban – 6,4%.
Prezenta noxelor profesionale au menţionat 69 de persoane intervievaţi din mediul rural, ce
constituie 22,6±5,0% de cazuri, şi este de 2,9 ori mai frecventă în mediul rural, faţă de 5
persoane din mediul urban –7,9±1,1% respectiv. Dintre cele mai des întîlnite noxe profesionale
sunt numiţi: lucru cu tutun –37,0±0,9%, substanţe chimice nocive (polietilen, sulf, carbon,
vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare), caracteristici mediului rural în 31,5±1,4% de cazuri, şi
altele–31,5±1,1% (dezinfectanţi, uleiuri, motorină, substanţe radiactive, sînge). Durata medie de
muncă în condiţii nocive în mediul rural constituie 19,5±0,95 ani, dar în mediul urban–10,4±1,26
ani respectiv (p<0,001).
Dintre factori ce influenţează starea sănătăţii sunt condiţii de trai şi de alimentaţie. Aşa dar,
în studiul petrecut de noi, majoritatea respondenţilor le-au apreciat condiţii de trai drept
satisfăcătoare în 64,7 ±2,2 % (p<0,001) pe republică, rata fiind mai mare în mediul urban –
77,8±3,2 % (p<0,001), pe cînd în mediul rural este de 62±1,9 % (p<0,001). În ce priveşte
caracteristica generală a alimentaţiei, rata persoanelor care se alimentează satisfăcător este de
65±2,4 % (p<0,001) în republică, dar în raport cu mediul de reşedinţă este mai satisfăcătoare
alimentaţie în mediului urban 77,8±1,6 % (p<0,001), pe cînd în mediului rural 62,3±1,7%
(p<0,001).
Prezenţa unor astfel de deprinderi dăunătoare ca tabagism şi consumul de alcool este un
factor de risc în apariţia multor boli, inclusiv şi a cirozei hepatice. Nu consumă alcool numai
11,7 ±2,5 % (p<0,001) dintre persoane anchetate pe republică, dintre care 11,1±1,3% (p<0,001)
din mediul urban şi 11,8±4,2% (p<0,001) din mediul rural. Restul persoanelor folosesc alcoolul
în diferite măsuri, de la consumul frecvent 12,5±5,2% (p<0,001) pe republică, (13,4±3,2 %
(p<0,001) în mediul rural, 7,9 ±1,2 % (p<0,001) mediul urban), pînă la ocazional – 37,5±2,2%
(p>0,001) pe republică, (37,1±3,2% (p<0,001) în mediul rural, 39,7±3,3 % (p<0,001) în mediul
urban. Locuitori din mediul urban sunt supuşi într-o măsură mai mare de tabagismul 46,1±1,2%
(p<0,001), cei din zona rurală 36,1±1,9% (p>0,005) de cazuri, formînd o medie pe republică de
37,8±2,2% (p<0,001).
În timpul cercetărilor s-a stabilit că la 178 (48,4±2,2% (p<0,001)) din persoane anchetate a
fost pierdută capacitatea de muncă din cauza cirozei hepatice, ele deţinând grad de invaliditate.
Pentru determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra gradului
reducerii a vitalităţii, a fost efectuat un studiu prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii (Tab.1).
Tabelul 1.Determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra
gradului reducerii a vitalităţii.
Grupa Urban
P1
Rural
P2
n1 P1 n2 P2 P1+P2 (n1 P2 –
n2P1)2
(-)2/P1+P2
I 11 7 1099 231 18 753424 41857
II 134 13 2140 2841 147 597529 4065
III 12 1 157 252 13 9025 694,2
Total 157
n1
21
n2
∑=46616,2
1. n1 X n2= 3297
2. χ2
calc = 46616,2/ 3297 = 14,1
3. K = (3- 1)(2- 1 )= 2
4. Cînd K = 2 χ2
tab =5,9-9,2-13,8
5. χ2
calc = 14,1 >5,9>9,2>13,8
252
6. Concluzie: mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi influenţează asupra gradului
reducerii a vitalităţii (p < 0,001).
Mai afectaţi sunt persoane din mediul rural în51,5±3,2% (p<0,001), pe cînd celor din
mediul urban revin 33,3±2,2% (p<0,001). S-a constatat că, frecvenţa majoră aparţine gradului
accentuat (gr. II) în 82,6±2,72% (p<0,001) pe republică, mediului urban revin 61,9±1,2 %
(p<0,001) şi mediului rural – 85,4±2,2% (p<0,001) de cazuri.
În urma cercetării efectuate a fost analizată şi starea sănătăţii a bolnavilor cu ciroze
hepatice. Din 368 de intervievaţi, etiologia virală a fost stabilită în 67,7±3,2% (p<0,001) de
cazuri pe republică, ce constituie cota majoră în structura internă a cirozelor hepatice
diagnosticate, urmată de altă etiologie şi neprecizată în 19,6±2,2% (p<0,001) pe republică, în
mediul rural–19,1±1,2% şi în mediul urban – 19,7±2,5% (p<0,001), locul III - etiologia mixtă –
6±1,2% pe republică, în mediul rural – 5,9±2,5% şi în mediul urban – 6,4±1,7 % (p<0,001).
Etiologia etilică şi toxică este prezentată pe republică în cîte 2,7±1,4% (p<0,001), preponderent
înregistrate în mediul rural – 3,0 ±2,2 % (p<0,001) de cazuri. În minoritate s-au prezentat cazuri
de ciroze hepatice cu etiologie biliară – 1,1±2,2% (p<0,001) pe republică şi de altă etiologie
(cardiogenă) – 0,3±3,2% (p<0,001) de cazuri respectiv. Celelalte etiologii, aşa ca
medicamentoasă, portală nu au fost înregistrate pe parcursul studiului efectuat.
În urma analizei detailate a etiologiei virale s-a constatat că, 25,7±2,6% pe republică revin
cirozelor hepatice provocate de HCV, urmată de etiologia mixtă HBV+ HDV – 23,7±1,2%,
21,7±1,9% aparţine infecţie HBV+HCV, HBV – în 20,1±2,2% de cazuri, HBV+ HDV+HCV –
4,8±1,4% şi HDV – 4% de cazuri (p<0,001).
Ciroza hepatică de etiologie toxică în majoritatea cazurilor 66,7±3,2% (p<0,001) sunt
provocate de contact cu pesticide şi tutun, iar 33,3% revine substanţelor chimice nocive
(polietilen, sulf, carbon, vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare) şi altele (dezinfectanţii, uleiuri,
motorină, substanţe radiactive, sînge).
Etologia mixtă în 31,8±2,1% de cazuri pe republică este prezentă de etologia
„virală+toxică”, cîte 27,3±1,6% aparţine etiologiilor „virală +alcoolică” şi „virală + cardiogenă
(staz)”, şi respectiv 13,6±3,2% revine etologiei „alcool + cardiogenă (staz)” (p<0,001).
Majoritate bolnavilor, 99,2±1,0% (p<0,001) pe republică au prezentat faza activă a
procesului şi doar 0,8±1,2%(p<0,001) revin fazei neactive. Ne alarmează faptul că, nici la o
persoană intervievată nu a fost diagnosticată evoluţia stabilă a procesului patologic, faţă de
89,1±3,2%(p<0,001) de cazuri al evoluţiei progresive, totodată, evoluţia rapid progresivă a fost
stabilită în 6,3±1,2% (p<0,001), iar evoluţia lent progresivă la 4,6±3,1% (p<0,001) de cazuri pe
republică.
După gradul compensării bolnavii au fost repartizaţi astfel: 51,6±3,4% de cazuri pe
republică posedă gradul subcompensat, 34±1,9% revine gradului decompensat şi 14,4±3,2%
prezintă gradul compensat al procesului (p<0,001).
Din numărul total al persoanelor intervievaţi au suportat hepatita virală în trecut 49,7±2,5%
(p<0,001) pe republică, faţă de 50,3±2,2 % (p<0,001) de cazuri neafectaţi, în mediul urban
44,4±1,9% (p<0,001) de bolnavi au suportat hepatita virală, iar în 55,6±1,2% (p<0,001) de
cazuri răspunsul a fost negativ. Caracteristica mediului rural, la acest capitol denota: în
50,8±1,6% (p<0,001) răspunsul pozitiv, iar în 49,2±3,2% (p<0,001) de respondenţi nu au
suportat hepatita virală în anamneză.
Pe parcursul studiului a fost analizată şi evoluţia bolii, anume, perioada medie în ani, de la
suportarea hepatitei virale pînă la diagnosticarea cirozei hepatice. Această caracteristica pentru
republică constituie 10,6±0,72 ani, pentru mediul urban -10,8±2,0 ani şi în mediul rural
10,4±0,72 ani respectiv (p> 0,05).
Dintre persoane studiate care au suportat hepatita virală în anamneză: la 45,6±1,9% de
cazuri hepatita virală a fost provocată de HBV, în 22,4% de cazuri de HCV, 8,1±2,9% de HDV.
Etiologia mixtă a hepatitei virale suportate este prezentată de: HBV+HCV în 6,6±2,3% de
cazuri, 7,7±1,9% de HBV+ HDV, cîte 2,6±1,5% – HBV+HCV+HDV şi HCV+HDV respectiv
253
(p<0,001). Analiza mediului urban şi rural la acest capitol denotă tabloul similar cu situaţia pe
republică.
În urma cercetărilor a fost stabilit că, în structura morbidităţii prin patologii concomitente
frecvenţa majoră de 68,8%±2,9% aparţine maladiilor sistemul gastro-intestinal. Pe locul II s-au
plasat maladiile sistemului cardio-vascular 11,3% ±1,6% (p<0,001). Rata morbidităţii prin bolile
concomitente sistemului gastro-intestinal este de 206,3 ± 7,7 cazuri la 100 de bolnavi
intervievaţi. Este îngrijorat faptul că unui bolnav revin 2,1 patologii tractului gastro-intestinal
(1:2,1), dintre care mai des întîlnite sunt pancreatite – în 38±2,6% de cazuri, colecistite –
28,5±2,2%, gastro-duodenite –10,3±1,6%, gastrite – 7,5±2,3% (p<0,001).
Starea sănătăţii şi evoluţia bolii pot fi monitorizate prin evidenţa la medic de familie sau la
medic specialist de profil. În scopul diagnosticării precoce şi a tratamentul adecvat a
complicaţiilor, bolnavilor cu CH compensată controlul medical activ, este recomandat cu
frecvenţa adresării la medic de 4 vizite pe parcursul anului. Rata frecvenţei vizitelor la medic în
legătura cu CH în cadrul studiului petrecut se diferită. Majoritatea bolnavilor pe republică, în
39,1±1,6%, se adresează la medic în legătura cu diagnosticul de bază de 3 ori şi mai mult pe an,
ce corespunde recomandărilor actuale, în mediul rural fiind de 38,7±3,6% (p<0,001) de cazuri, în
mediul urban cota majoră revine frecvenţei de 2 ori pe an în 44,4±2,1% (p<0,001). A fost
studiată şi frecvenţa concediilor medicale pe parcursul anului în legătura cu ciroze hepatice.
Majoritatea respondenţilor au răspuns că sunt în concediul medical de 2 ori pe an, pe republică
47±3,6% (p<0,001), 62,2±1,6% (p<0,001) în mediul rural şi 43,9±2,2% (p<0,001) în mediul
urban. O dată pe an în concediul medical sunt 45,2±1,6% (p<0,001) de bolnavi cu CH pe
republică, 47,5±2,5% (p<0,001) în mediul rural şi mai rar, în 34,5±2,3% (p<0,001) de cazuri din
mediul urban. Ca excepţie, frecvenţa concediilor medicala de 4 şi de 7 ori pe an a fost
înregistrată la bolnavii din mediul rural.
Au beneficiat de tratament staţionar 97±2,6% (p<0,001) din bolnavii pe republică, în
mediul rural – 96,4±1,9% (p<0,001) şi în mediul rural – toţi bolnavii au petrecut tratament în
staţionar. Reieşind din datele prezentate concluzionăm că, ciroza hepatică este o patologie gravă
şi prezenţa complicaţiilor severe, ce necesită tratamentul în condiţiile de staţionar, cu suportarea
cheltuielilor majore în evidenţa şi îngrijirea acestui contingent de pacienţi.
În urma studiului s-a stabilit că rata tratamentul de reabilitare a respondenţilor este foarte
scăzută, şi numai în 10,9±1,2% (p<0,001) de bolnavi pe republică au beneficiat de tratamentul
sanatorial, frecvenţa cărora a fost maximum o dată pe toata perioada bolii, faţă de 89,1±3,1%
(p<0,001) de cazuri care nu au beneficiat tratamentul de reabilitare sub nici o formă.
Concluzii
1. Printr-o cercetarea selectivă, în baza chestionarului elaborat,a fost studiată caracteristica
medico-socială a adulţilor cu ciroze hepatice. Cercetările au stabilit că 82,9±2,2% (p<0,001) din
bolnavii cu ciroza hepatică provin din localităţile rurale, sunt mai frecvent afectaţi bărbaţi în
58,7±3,4% (p<0,001) de cazuri, vîrsta medie pe republică constituie 52,2±0,54% (p<0,001) ani,
cea mai afectată grupa de vîrstă 51-60 ani, indiferent de mediul de reşedinţă. A fost constatat că
vîrsta medie de diagnosticare a bolii pe republică este de 48,9 ±0,55% ani, rata persoanelor
căsătorite - 86,7±3,4% (p<0,001), mai frecvent sunt afectaţi persoanele cu studii medie de
specialitate – 45,4±3,2% (p<0,001), de categorie socio-profesinală ca muncitori în 51,4±1,8% de
cazuri (p<0,001).
2. Dintre cele mai des întîlnite noxe profesionale sunt numiţi: lucru cu tutun –37,0%
substanţe chimice nocive (polietilen, sulf, carbon, vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare)
caracteristici pentru mediul rural în 31,5% de cazuri, şi altele–31,5% (dezinfectanţi, uleiuri,
motorină, substanţe radiactive, sînge), cu durata medie de lucru în condiţii nocive în mediul
rural–19,5±0,95 ani şi în mediul urban–10,4±1,26 ani respectiv (p<0,001).
3. Prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii a fost determinată influenţa directă între
mediul de reşedinţă şi gradul reducerii a vitalităţii. Mai afectate sunt persoane din mediul rural
254
51,5±3,2% (p<0,001), şi frecvenţa majoră aparţine gradului accentuat (gr. II) – 82,6±2,72%
(p<0,001).
3. La 67,7±3,2% (p<0,001)) de persoane pe republică a fost stabilită etiologia virală a
cirozei hepatice, cu cota majoră de ciroza hepatică provocată de HCV, în 99,2±1,0% (p<0,001)
de cazuri bolnavii au prezentat faza activă a procesului, cu evoluţia progresive, şi în 51,6±3,4%
de cazuri pe republică posedă gradul subcompensat. Nici la o persoană intervievată nu a fost
diagnosticată evoluţia stabilă a procesului patologic. Din numărul total al persoanelor
intervievaţi, au suportat hepatita virală în anamneză 49,7±2,5%(p<0,001) de cazuri pe republică,
faţă de 50,3±2,2 % (p<0,001) de cazuri neafectate, şi în 45,6±1,9% de cazuri hepatita virală a
fost provocată de HBV. Perioada medie în ani, de la suportarea hepatitei virale pînă la
diagnosticarea cirozei constituie 10,6±0,72 ani.
6. În structura morbidităţii prin patologii concomitente frecvenţa majoră de 68,8%±2,9%
aparţine maladiilor sistemul gastro-intestinal, şi la un bolnav revin 2,1 patologii tractului gastro-
intestinal (1:2,1). Au beneficiat tratamentul de staţionar 97,0±2,6% (p<0,001) din bolnavi pe
republică. Majoritatea respondenţilor au răspuns că sunt în concediul medical de 2 ori pe an.
Rata tratamentul de reabilitare a respondenţilor este foarte scăzută, şi numai în 10,9±1,2%
(p<0,001) pe republică ele au beneficiat tratamentul sanatorial, frecvenţa căruia a fost maximum
o dată pe toata perioada bolii, faţă de 89,1±3,1% (p<0,001) de cazuri cînd pacienţii nu au
beneficiat tratamentul de reabilitare sub nici o formă.
Bibliografie
1. Georgeta Zanoschi. Sănătatea Publică şi Management Sanitar. EDIT DAN, Iaşi, 2003, p.12-
18, 26-31.
2. Marcu Aurelia, Marcu G. M., Vitcu Anca Gabriela. Metode utilizate în monitorizarea stării de
sănătate publică. Bucureşti, 2002, p. 34-35, p. 124-142, p.178-179.
3. Promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate. Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi
Management. Editura PUBLIC H PRESS, Bucureşti, 2006, p.7-17.
4. Sănătatea Publică în Moldova. Anuar statistic, aa. 1998-2009. Centrul Naţional de
Management în Sănătate. Chişinău.
5. Vladescu Cristian. Sănătatea Publică şi Management Sanitar. Cartea Universitară, Bucureşti,
2004, p.78.
6. Мировая статистика здравоохранения, 2009 год. ВОЗ, 2009 г., cтр.150-151.
7. Web Site-ul: Organizaţiei Mondiale Sănătăţii: www.who.int
8. Bazele de date on-line OMS: European health for all database (HFA-DB). WHO, Regional
Office for Europe, update, Iuly, 2011.
PARTICULARITĂŢILE ACTUALE DE ORGANIZARE ŞI DEZVOLTARE A
SECTORULUI MEDICAL PRIVAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Larisa Catrinici Catedra Medicină Socială şi Management “Nicolae Testemiţanu”, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Current features in organization and development of
private sector in the Republic of Moldova
Systemic approach to managing the organization and development of private medical
segment is an option for improving the efficiency of health care.
Efficient use of private structural and functional capacity will contribute to increase
investment efficiency in sector and to reduce the patient’s inequities in access to universal health
care.
255
Rezumat
Abordarea sistemică a managementul în organizarea şi dezvoltarea segmentului medicinii
private este o opţiune pentru ameliorarea eficienţei sistemului sănătăţii.
Utilizarea eficientă a capacităţilor structurale şi funcţionale private din domeniu va
contribuie la majorarea randamentului investiţiilor în ramură şi reducerea inechităţilor în accesul
universal al pacienţilor la serviciile medicale.
Actualitatea
În situaţie, când asigurarea populaţiei, atât cu diferite tipuri de servicii medicale cât şi
calitatea lor în sectorul public sunt depăşite de aşteptările şi necesităţile reale a consumatorului,
pacienţii sunt în căutarea rezolvării problemelor sale de sănătate, suportând cheltuieli
neplanificate.
În aceste circumstanţe utilizarea investiţiilor şi capacităţii sectorului privat sub formă de
parteneriate este o soluţie oportună.
Evoluţia şi dezvoltarea sectorului privat, evident este determinată de nivelul economic, de
reglementările vieţii sociale, de posibilităţile sistemului sanitar public şi de solicitările
pacienţilor. La etapa reducerii constrângerilor normative pentru instituirea şi organizarea
unităţilor medico-sanitare private, în ţară s-a deschis o opţiune pentru agenţii economici de a
investi şi veni pe piaţă cu noi servicii medicale.
Evaluarea structurii sectorului privat actual, constată un dezechilibru în amplasarea
teritorială, exprimată prin lipsa în unele regiuni şi o contrapunere a unui număr considerabil de
servicii uniforme în alte teritorii. De asemenea spectrul serviciilor medicale private, nu se
însoţeşte de o argumentare a necesităţii dictate de lipsă de acces.
Respectiv apare necesitatea implementării unui management sistemic privind
marchetingul pieţii medicale, inclusiv private, care va contribui la utilizarea eficientă a
infrastructurii şi capacităţilor existente, prevenirea apariţiei unei concurenţe neloiale şi cel mai
important asigurarea securităţii şi inofensivităţii pieţii medicale.
Obiectivele
Obiectivele studiului s-a rezumat în evaluarea pieţei medicale private la etapa actuală,
diversitatea serviciilor prestate şi identificarea locurilor tari şi slabe în managementul organizării
serviciilor de sănătate prestate de către agenţii economici privaţi, care va permite de a identifica
posibilelor segmente de intersecţie între furnizorii publici şi privaţi oportune pentru a consolida
şi a oferi servicii calitative, sigure şi inofensive, corespunzător aşteptărilor pacienţilor.
Materiale şi metode
Studiul s-a bazat pe evaluarea activităţii instituţiilor medicale private amplasate
corespunzător criteriului:” Regiuni de dezvoltare”, adoptate prin legea RM nr. 438 din
28.12.2006 „privind dezvoltarea regională în Republica Moldova”, publicată la 16.02.2007 în
Monitorul Oficial Nr. 21-24. Nomenclatorul instituţiilor medicale private, aprobat prin ordinul
ministrului sănătăţii nr.338 din 26.04.2011 şi informaţia statistică în domeniu.
Rezultate şi discuţii
În structura instituţiilor private conform situaţiei în anul 2011 au fost autorizate de către
Ministerul Sănătăţii 12 spitale private, cu o capacitate totală de 318 paturi.
Amplasarea geografică a lor este în zona de nord a Moldovei – 2, în oraşul Briceni -1şi în
municipiul Bălţi -1 spital, şi 10 în municipiul Chişinău.
4 spitale sunt monoprofil: 2 profil oftalmologie, 1 boli interne şi 1 ginecologie şi obstetrică
şi respectiv 8 spitale sunt din categoria multiprofil cu serviciul de terapie intensivă, reanimare şi
secţii specializate.
În cadrul tuturor 12 spitale sunt organizate servicii specializate de ambulatoriu. În structura
doar a 3 spitale (2 în - mun. Chişinău şi 1 în mun. Bălţi - zona de nord) este organizată medicina
256
de familie drept subdiviziune şi se acordă asistenţa medicală în cadrul asigurărilor obligatorii de
asistenţă medicală pentru pacienţii înregistraţi pe listele medicilor de familie.
Repartizarea instituţiilor medico-sanitare private de asistenţă medicală specializată de
ambulatoriu cu referinţă faţă regiunile de dezvoltare prezintă următorul tablou:
În zona de Nord, care include: municipiul Bălţi, raioanele Briceni, Donduşeni, Drochia,
Edineţ, Făleşti, Floreşti, Glodeni, Ocniţa, Rîşcani, Sîngerei, Soroca,
sunt licenţiate 44 servicii specializate de ambulatoriu - persoane juridice, inclusiv 7 în localităţile
rurale.
Tabela nr.1 Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Nord a Republicii,
conform situaţiei la 01.01.12
Nr.
d/o
Localitatea Nr. total
de
instituţii
licenţiate
Inclus
iv în
loc.
rurale
Spital SSA Servic
iul de
recup
erare
Asistenţa
stomatolo
gi
(persoană
juridică)
1. mun. Bălţi 45 - 1 13 31
2. r-nul Briceni 9 - 1 2 6
3. r-nul Donduşeni 0 -
4. r-nul Drochia 11 2 - 3 8
5. r-nul Edineţ 18 - - 6 12
6. r-nul Făleşti 11 2 - 3 8
7. r-nul Floreşti 25 1 - 8 17
8. r-nul Glodeni 6 - - 1 1 4
9. r-nul Ocniţa 13 1 - 4 9
10. r-nul Râşcani 0
11. r-nul Sîngerei 4 1 - 1 3
12. r-nul Soroca 9 - - 3 6
Total: 151 7 2 44 1 104
În cadrul a 2 raioane: Donduşeni şi Râşcani nu sunt înregistraţi agenţi economici privaţi pe
profilul medicină generală.
În localităţile rurale instituţiile private sunt amplasate în 5 raioane: Drochia, Făleşti,
Floreşti, Sîngerei şi Ocniţa.
În zona de Centru, care include raioanele: Anenii Noi, Călăraşi, Criuleni, Dubăsari,
Hînceşti, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Rezina, Străşeni, Şoldăneşti, Teleneşti, Ungheni sunt
licenţiate 34 instituţii specializată de ambulatoriu -persoane juridice, doar în 2 raioane Hînceşti şi
Orhei sunt câte o instituţie care activează în localităţile rurale.
Situaţia în municipiul Chişinău este cea mai diversă din punct de vedere de servicii,
tehnologii şi unităţi medico-sanitare, cu cea mai mare concentrare a serviciilor diagnostice şi
consultative, inclusiv instituţii de acordare a asistenţei medicale urgente prespitaliceşti.
257
Tabela nr.2
Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Centru şi municipiul Chişinău
Nr.
d/o
Localitatea Nr. total de
instituţii
licenţiate
Inclusiv
în
localităţi
rurale
Spital SSA Servic
iul de
recup
erare
Asistenţa
stomatolo
gică
(Persoană
juridică)
Zona de Centru
1. r-nul Ialoveni 2 - - 2 -
2. r-nul Anenii Noi 2 - - 2 -
3. r-nul Călăraşi 3 - - 2 1 -
4. r-nul Criuleni, 1 - - 1 -
5. r-nul Dubăsari 1 - - - 1 -
6. r-nul Hînceşti 3 2 - 3 -
7. r-nul Nisporeni - - - - -
8. r-nul Orhei 7 1 - 7 -
9. r-nul Rezina 4 - - 4 -
10. r-nul Străşeni 2 - - 2 -
11. r-nul Sîngerei - - - - -
12. r-nul Soroca 3 - - 3 -
13. r-nul Şoldăneşti 1 - - 1 -
14. r-nul Teleneşti 2 - - 2 -
15. r-nul Ungheni 5 - - 5 -
Total: 36 3 34 2 -
1. mun. Chişinău 387 - 10 158 - 219
Tabela nr.3
Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Sud şi UTA Gagauzia
Nr.
d/o
Localitatea Nr. total
de
instituţii
licenţiate
Inclus
iv în
localit
ăţi
rurale
Spital Serviciul
specializat
de
ambulator
Servic
iul de
recup
erare
Asistenţa
stomatolo
gică
Zona de Sud
1. r-nul Basarabeasca - - - -
2. r-nul Cahul 32 2 - 9 1 22
3. r-nul Cantemir - - - - -
4. r-nul Căuşeni 3 - - 1 2
5. r-nul Cimişlia 4 - - 2 2
6. r-nul Leova - - - -
7. r-nul Ştefan Vodă, 2 - - 1 1
8. r-nul Taraclia 5 1 - 2 3
Total 46 3 - 15 1 30
UTA Gagauzia
1. r-l Comrat 4 - - 4 - -
2. r-l Ceadâr Lunga 2 - - 2 - -
3. r-nul Vulcaneşti - - - - - -
Total 6 - - 6
258
Astfel, 158 de servicii specializate de ambulatoriu în mun. Chişinău, înzestrate cu
tehnologii diagnostice moderne şi un spectru larg de profiluri consultative, pe lângă capacitatea
mare a sectorului public specializat de ambulatoriu. Doar 6 instituţii amplasate în mun. Chişinău
au organizat filiale în teritoriu, inclusiv în localităţile: mun. Bălţi, or. Rezina, or. Orhei, or.
Comrat şi 2 în localităţile săteşti ale r-lui Glodeni.
Tabela nr.4
Diversitatea şi capacitatea serviciilor oferite în instituţiile private în dependenţă de profil
corespunzător numărului de descreştere
zon
a d
e
Nord
zo
na d
e
Cen
tru
zo
na d
e
Su
d
U
TA
Gagau
zia
mu
n.
Bălţ
i
mu
n.
Ch
işin
ău
Tota
l
1. internist 15 10 3 3 4 85 120
2. USG 4 6 2 2 1 51 66
3. fizioterapie 7 5 2 2 2 44 62
4. kinetoterapia 4 3 1 2 1 50 62
5. neurolog 8 7 1 1 1 43 61
6. ginecologia 5 10 1 2 39 57
7. oftalmologie 6 8 2 2 4 32 54
8. laborator 1 7 1 1 1 33 44
9. dermatologie 4 4 1 1 4 27 41
10. diagnostica funcţională 5 3 - 2 1 28 39
11. urologie 1 2 - - 2 27 32
12. stomatologie cu ortopedie 6 2 - 1 21 30
13. LOR 1 - 1 1 1 26 30
14. psihoterapie 1 1 1 - 2 25 30
15. chirurgie 1 1 - - 1 26 29
16. pediatrie 1 3 - - 1 21 26
17. cardiologie 1 2 - - 21 24
18. endoscopia 22 22
19. staţionar de zi 1 2 - - 1 18 22
20. endocrinolog 3 - 2 2 14 21
21. asistenţa la domiciliu 7 2 1 - 9 19
22. gastrologie şi hepatologie 18 18
23. anestezia şi terapie 18 18
24. ortopedia şi traumatologie 1 16 17
25. TC 1 1 1 8 11
26. medic de familie 1 1 9 11
27. rentghenografia 1 9 10
28. homeopatie - 1 - - 30 6 37
29. RMN - - - - - 6 6
30. vaccinarea 6 6
31. pneumolog - 1 - - 5 6
32. proctologie 5 5
33. osteodensitometria 4 4
34. reumatologia 1 4 4
35. Transport sanitar asistat 1 - - - 2 3
Total: 84 82 20 22 60 748 1015
259
În zona de Sud, care include raioanele: Basarabeasca, Cahul, Cantemir, Căuşeni,
Cimişlia, Leova, Ştefan Vodă, Taraclia, constatăm 15 unităţi sanitare private, inclusiv 3 în
localităţile rurale.
Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia dispune doar de 6 instituţii private, inclusiv 1
este filiala din Chişinău, localităţile rurale nu dispun de instituţii medicale private. Studierea
pieţii medicale private, corespunzător criteriilor: profilul consultativ, tipul de servicii diagnostice
şi curative specializate, la fel a constatat anumite particularităţi de dezvoltare şi organizare, care
tind spre decizi şi management aleatoriu.
Astfel, 74 la sută din oferte se propun în instituţiile amplasat pe teritoriul municipiului
Chişinău, fiind urmat de zona de Nord cu 8 la sută şi în final zona de Sud în comun cu UTA
Gagauzia doar 4 la sută din cele prestate. Cele mai solicitate servicii medicale de către pacienţi şi
respectiv se atestă o creştere a numărului în ultimii ani este serviciul consultativ efectuat de
medic internist cu indicarea investigaţiilor din categoria imagisticii (USG) şi diagnostica
funcţională. O pondere esenţială între specialişti înguşti reprezintă profilul neurologic,
ginecologic şi oftalmologic. Sunt solicitate serviciile de Reabilitare Medicală şi Medicină Fizică.
Este necesar de menţionat, că numărul de dispozitive medicale performante cum ar fi
Tomograf Computerizat, Rezonanţă Magnetică Nucleară şi capacităţile serviciului rentghenologic
sunt în creştere în sectorul privat de rând cu cel de stat, astfel asigurând un acces pentru populaţie,
care începe a ieşi de sub control, cu apariţia unui pronostic de risc din punct de vedere a securităţii
radiologice şi rentghenologice.
Începând cu anul 2006 se organizează în instituţii private medicina de familie care se
încadrează în contracte de colaborare cu CNAM. Astfel corespunzător nomenclatorului în 9
instituţii ale municipiului Chişinău sunt autorizate servicii prestate de către echipa medicului de
familie cu integrarea în lanţul general de mecanisme, colaborări şi prestaţii pentru a oferi întregul
pachet garantat de stat.
Etapa, antrenării instituţiilor private în relaţii contractuale cu CNAM pentru asistenţa
medicală primară, specializată de ambulatoriu, investigaţii performante, asistenţa spitalicească
este o motivaţie importantă pentru a aplica în unităţile private un management adecvat cerinţelor
şi aşteptărilor pieţii.
Această etapă schimbă esenţial managementul intern al instituţiilor private, dat fiind
faptul, că se implementează exigenţele şi rigorile de monitorizare mai amplă, evidenţă, analiză ce
se referă la componentul medical.
Concluzii - Circumstanţele motivante, ce oferă opţiuni pentru întreprinzători de a investi şi organiza
instituţii medicale private au apărut în Republica Moldova începând cu anii 1990 cu
continuă majorare pe fondalul de reducere a monopolului statului şi declararea drept
priorităţii stabilirea relaţiilor de parteneriat public-privat.
- Organizarea serviciilor private şi desfăşurarea instituţiilor medicale private în teritoriu
este concentrată spre municipiul Chişinău, constituind 74 la sută din toate instituţiile
incluse în Nomenclatorul ţării.
- Diversitatea serviciilor se organizează, fără a ţine cont de necesitatea reală a profilului dat
şi infrastructura deja existentă, cu apariţia riscurilor de transformarea concurenţei
benefice în negativă.
- Parteneriatul public-privat (PPP) a introdus o nouă paradigmă în asigurarea accesului la
servicii de sănătate în Republica Moldova şi este un mijloc pentru atingerea unor scopuri
multiple, şi anume:
o a) asigurarea accesului universal la servicii performante şi specializate prin
atragerea investiţiilor private pentru realizarea serviciilor costisitoare şi de înaltă
performanţă;
260
o b) utilizarea resurselor neexploatate şi capacităţilor oferite ale sectorului privat cu
reducerea decalajelor ce ţin de infrastructura serviciilor de sănătate pentru
populaţia din diferite zone de dezvoltare a ţării;
o c) perfecţionarea nivelului de calitate şi securitatea serviciile prestate prin
implementarea unui management al marchetingului pieţii medicale.
o d) asigurarea populaţie cu venituri mici şi foarte mici cu servicii de sănătate prin
relaţiile de PPP;
o e) reducerea cheltuielilor suportate de pacienţi în rezolvarea problemelor de
sănătate, cu reducerea costurilor în sistemul de sănătate;
o f) consolidarea serviciilor de sănătate pentru a face faţă necesităţilor şi aşteptărilor
populaţiei;
Bibliografie
1. Legea RM nr. 438 din 28.12.2006 „privind dezvoltarea regională în Republica Moldova”,
Monitorul Oficial Nr. 21-24;
2. Nomenclatorul instituţiilor medicale private, aprobat prin ordinul ministrului sănătăţii nr.338
din 26.04.2011;
3. Politicele în Parteneriatul Public Privat în sănătate, Institutul pentru dezvoltare şi iniţiative
sociale, 2011;
4. Rapoartele statistice publicate se către CNMS al MS anii 2006-2012.
UNELE ASPECTE A MANAGEMENTULUI SISTEMIC DE CALITATE
IMPLEMENTAT ÎN INSTITUŢIE MEDICALĂ PE EXEMPLUL CENTRULUI
MEDICAL „GALAXIA”
Larisa Catrinici
Centrul Sănătăţii Familiei Galaxia
Summary
Some aspects of management quality system implemented in the
medical institution in example of Health Center "Galaxia"
Service Management is indirect dependency on satisfaction management. In addition to
organization activity management and service supply, assessment management has an imposing
importance in achieving the desired goals.
The necessity for marketing research orientation, bottom-up adequate communication and
satisfaction measurements are useful levers to improve offered medical services.
Rezumat
Administrarea serviciilor este în directă dependenţă de administrarea satisfacţiei. Pe
lângă managementul organizării activităţii şi prestării serviciilor, managementul evaluării are o
importanţă impunătoare în atingerea scopurilor scontate.
Necesitatea orientării cercetării de marketing, comunicării adecvate de jos în sus şi
măsurarea satisfacţiei sunt pârghii utile de îmbunătăţire a serviciilor oferite.
Actualitatea
Ideea de a crea un model de tehnici, care va permite de a înţelege modul în care
îmbunătăţirea anumitor factori interni, va influenţa satisfacţia, a fost motivată de necesitatea
concentrării resurselor asupra priorităţilor de îmbunătăţire. In termeni practici elaborarea
procedurii s-a bazat pe cercetări anterioare şi pe înţelegerea de către noi a serviciului,
examinarea plângerilor şi mulţumirilor şi o analiză ulterioară a datelor de sondaje existente.
Obiectivele care au fost stabilite la elaborarea noilor tehnici(proceduri) de perfecţionare
261
a managementului intern au inclus:
Îmbunătăţirea calităţii procesului de prestare a serviciilor clienţilor CSF „GALAXIA”.
Îmbunătăţirea nivelului de satisfacţie al clienţilor CSF „GALAXIA”.
Îmbunătăţirea practicilor de evaluare a satisfacţiei clienţilor şi de determinare a
cerinţelor/necesităţilor acestora.
Obiectivele
Scopul studiului s-a rezumat la determinarea cerințelor și necesităților pieții cu referire la
clientul CSF Galaxia cu sistematiza cerințelor de calitate, utilizate la elaborarea termenilor
privind asigurarea și controlul calității.
Material şi metode
Studiul s-a bazat pe rezultatele evaluării nivelului de satisfacţie a pacienţilor în instituţia
medicală privată „Galaxia” a ÎC Balcombe SRL, pe parcursul ultimilor 3 ani, şi evaluarea
etapelor de perfecţionare a managementului intern de calitate, axat pe client. Fiind finalizat cu
elaborarea modelului şi procedurilor respective.
Rezultate şi discuţii
Gradul de satisfacţie a pacientului, fiind criteriul cel mai convingător al calităţii oricărui
sistem de management, a fost supus evaluării, analizei şi concluziilor pe parcursul ultimilor 3 ani
în cadrul CSF „GALAXIA” a ÎC Balcombe SRL (în continuare CSF Galaxia). Doar la
identificarea nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, în funcţie de acestea, se practică elaborarea
propunerilor de dezvoltare continuă a instituţiei. Evident, spre deosebire de sectorul public,
instituţiile private pot să identifice anumite aşteptări a pacienţilor şi să se axeze pe o categorie
concretă de pacienţi, fapt ce facilitează într-o anumită măsură activităţile manageriale.
În scopul determinării cerinţelor şi necesităţilor pieţii, pentru serviciile prestate clienţilor
în cadrul CSF Galaxia, s-au elaborat proceduri clare, care evidenţiază modul de identificare şi
stabilirea succesiunii activităţilor acestui proces.
Astfel, activitatea de determinare a cerințelor și necesităților pieţiii implică parcurgerea a
patru etape (procese):
- Determinarea necesităților potențialilor clienți (pacienți) a CSF ”Galaxia”;
- Evaluarea satisfacției clienților (pacienților) existenți ai CSF ”Galaxia”;
- Analiza reglementărilor autorităţilor publice în domeniul prestării serviciilor medicale.
- Sinteza cerinţelor de calitate.
Procesele în cauză se desfăşoară în paralel sau consecutiv în funcţie de resursele umane
disponibile pentru executarea acestora.
Procesul ”Sinteza cerinţelor de calitate” totalizează lucrările de determinare a cerinţelor
şi necesităţilor (aşteptărilor) actorilor mediului extern (organe de reglementare, pacienţi, instituţii
de cercetare) în materie de calitate a serviciilor medicale, prestate atât de către CSF ”Galaxia”,
cât şi de concurenţii acestuia. Realizarea fiecărui proces este desfăşurată conform instrucţiilor
aprobate. Evaluarea urmează să ofere parametri cuantificabili și măsurabili privind nivelul
calității serviciilor prestate și relațiilor cu clienții, astfel încât să fie posibil determinarea
punctelor slabe ale companiei și necesitățile de remediere/dezvoltare.
Procesul de determinare a necesităților potențialilor clienți este declanșat de directorul
medical adjunct cu clienții, din oficiu, la perioade determinate de timp – trimestrial1 (trei luni), și
se desfășoară în cinci etape:
1 Procedura de anchetare a clientului se face pe bază permanentă pentru fiecare client.
262
1.1 Determinarea necesităţilor clienţilor
1. Sistematizarea și analiza datelor privind satisfacția clientului fixate în registrele
companiei (Condica de sugestii și reclamații) Directorul medical adjunct, va analiza reclamațiile înscrise în condica Registrul
reclamaţiilor şi Condica de sugestii și caracterul acestora din Fişa de evidenţă şi control a
neconformităților.
Reclamațiile și sugestiile vor fi clasificate pe grupe:
o Referitoare la serviciile prestate;
o Referitoare la soluționarea problemelor;
o Referitoare la comunicare între personalul centrului și pacienți. În dreptul fiecărei grupe tipologice se indică cauzele identificate, care au generat apariția
acestor sugestii și reclamații. Rezultatul exercițiului va fi fixat în Raportul privind evaluarea
clienților, în care vor fi indicate insatisfacțiile și aspirațiile clienților privind serviciile Centrului
și nivelul calității acestora.
2. Determinarea parametrilor procesului de chestionare a clienților
La etapa respectivă directorul medical adjunct, va examina procedura și parametrii
practicați de chestionare a clienților.
Se determină:
Tipurile de pacienți ce urmează a fi chestionați (pe grupe);
Intensitatea chestionării (minimum 1 din N pacienții pentru fiecare din tipurile
de servicii prestate);
Frecvența chestionării (minimum o dată în trimestru);
Responsabil de derularea procesului de chestionare și executorii.
În situația în care Centrul va înregistra rezultate negative în atingerea obiectivelor de
dezvoltare și de calitate se va recurge la o chestionare mai profundă și mai intensivă a
pacienților.
3. Pregătirea instrumentelor de chestionare a clienților
Formele de chestionare a clienților Chestionar satisfacția pacientului se revizui în baza
rezultatelor și informației obținute în cadrul chestionărilor precedente. Criteriile de analiză vor
fi:
Claritatea răspunsurilor;
Măsurabilitatea răspunsurilor;
Posibilitatea de a cuantifica nivelul de satisfacție al clienților;
Posibilitatea de a identifica cauzele insatisfacției;
Oferă posibilitate clientului să sugereze modalități și căi de îmbunătățire a
serviciilor.
4. Anchetarea clienților
Chestionarea clienților (pacienților) se va efectua conform procedurii:
1. În momentul înregistrării la registratură persoanei i se eliberează chestionarul
împreună cu îndreptarea la medic;
2. Persoana beneficiază de serviciile medicale;
3. După finalizarea procesului de servicii medicale pacientul completează chestionarul-
anchetă;
4. Chestionarul completat este depozitat în cutia pentru chestionare de la registratură
sau de pe etaj.
5. Sistematizarea și analiza datelor
o În cazul chestionării:
La finele zilei de lucru chestionarele sunt colectate de către Managerul Relații cu
Clienții. Răspunsurile din chestionare sunt introduse în tabelul Chestionar satisfacţia
263
pacientului. Către finele perioadei de gestiune se determină tendința în opțiunile indicate de
clienți în anchetă.
Reclamațiile și sugestiile vor fi clasificate pe grupe:
o Referitoare la serviciile prestate;
o Referitoare la soluționarea problemelor;
o Referitoare la comunicare între personalul centrului şi pacienţi.
Pentru fiecare grupă va fi indicată natura insatisfacţiei, cauza şi sugestia de soluţionare.
Rezultatele procedurii se includ în Raport privind evaluarea clienţilor.
1.2 Analiza cerinţelor de reglementare
Analiza cerinţelor faţă de calitatea serviciilor medicale prevăzute de normele în vigoare şi
instituţiile cu drept de reglementare este efectuată de Directorul Medical. Scopul analizei este
conformarea în permanenţă a exigenţelor regulatorii privind calitatea serviciilor medicale.
Obiectivul analizei este depistarea modificărilor în cadrul normelor în vigoare şi conformarea
faţă de acestea.
În cadrul procedurii vor fi desfăşurate următoarele procese:
1. Determinarea/revizuirea surselor de informare privind cerinţele regulatorii şi
modificările acestora. Analiza modului de acces la sursele de informare identificate.
Normele de reglementare a serviciilor medicale şi modului de prestare a acestora sunt:
Legile Republicii Moldova în vigoare;
Hotărâri ale Guvernului Republicii Moldova;
Ordine ale Ministerului Sănătăţii;
Codul-cadru de etică (deontologic) al lucrătorului medical;
Deciziile Direcţiei sănătate ale Consiliului municipal Chişinău;
Protocoale Clinice Naţionale;
Deşi nu poartă un caracter normativ deciziile şi recomandările Organizaţiei Mondiale
pentru Sănătate sunt abordate de către Centru în calitate de norme obligatorii pentru
implementare.
2. Recepţionarea şi înregistrarea documentelor care conţin norme privind reglementarea
serviciilor medicale şi a parametrilor de calitate a acestora.
3. Identificarea modificărilor privind cerinţele de calitate.
Directorul Medical la consultarea surselor de informaţie va depista modificările survenite
în cerinţele privind desfăşurarea serviciilor medicale şi parametrilor de calitate a acestora.
Noile cerinţe vor fi concentrate într-o listă, pentru a fi analizaţi în continuare de comun cu
restul parametrilor cerinţelor de calitate identificate.
4. Sistematizarea şi analiza modificărilor privind cerinţele de calitate în domeniu.
Cerinţele regulatorii vor fi descompuse în parametri măsurabili de calitate aplicabili
activităţii centrului.
Totodată, se va analiza efectul noilor cerinţe asupra activităţii şi proceselor Centrului care
nu sunt vizate direct de acestea, lista parametrilor de calitate urmând a fi completată.
1.3 Sinteza cerinţelor de calitate
Scopul procedurii este de a sistematiza totalitatea cerinţelor de calitate, pentru care ulterior
va fi elaborată documentaţia privind asigurarea şi controlul calităţii.
Obiectivul procedurii este determinarea parametrilor măsurabili de calitate care urmează să
fie monitorizaţi în procesul de activitate al organizaţiei.
Procedura în cauză se va desfăşura în trei faze:
1. Efectuarea sintezei şi analizei cerinţelor de calitate.
La prima etapă se vor recepţiona datele acumulate în conformitate cu procedurile 5.1.-
5.3. de către responsabilii respectivi. Datele acumulate vor reprezenta parametri şi cerinţe de
calitate practicate, aşteptările clienţilor, etc. Pentru utilizarea ulterioară a datelor respective
acestea urmează să fie prelucrate întru omiterea dublărilor, formulărilor neclare şi completarea
acestora în funcţie de necesitate. În rezultat va fi generată Lista indicatorilor de calitate.
264
Gruparea cerinţelor de calitate.
În continuare este necesar transformarea indicatorilor de calitate până la obţinerea unor
indicatori de calitate măsurabili în parametri adecvaţi serviciului prestat de întreprindere. În acest
scop, Managerul Calitate va utiliza tehnica grupării şi descompunerii indicatorilor.
Tabela nr.1
AȘTEPTĂRILE CLIENȚILOR (PACIENȚILOR)
Evaluare efectuată pentru perioada de gestiune: __/__/____ - __/__/____
(Denumirea procedurii)
Domeniul Indicatorul Parametrul
1
Durata timpului
de acces la
medic/servicii
diagnostice
1.1 Durata de înregistrare prin telefon 1.1.1 1 – 3 min
1.2 Durata de înregistrare la
registratura 1.2.1 1-7 min
1.3 Durata timpului de aşteptare la
cabinet medicului 1.3.1 1-15 min
2
Informarea
preliminară
despre serviciile
medicale
2.1 Obţinerea informaţiei necesare de
la biroul de informaţie 2.1.1 claritrate
2.2 Acces la informaţia despre servicii,
modul de prestare şi costuri 2.2.1 Până la 15 min
2.3 Întocmirea bonului de înregistrare
la medic
2.3.1 Prezenţa bonului;
2.3.2
Informaţia pe bon:
data, ora, biroul, NP
medicului
3
Co-participarea
pacientului în
asistenţa medicală
3.1 Acordul informat pentru servicii 3.1.1 Semnarea acordului
informat
3.2 Informarea despre mersul
asistenţei medicale 3.2.1
Familiarizarea
pacienţilor cu tactica
3.3 Cunoaşterea riscurilor medicale
posibile 3.3.1
Semnătura benevolă a
pacientului sub
descrierea riscurilor
posibile
4
Durata de
realizare a
asistenţei
medicale
4.1 Procedurile diagnostice 4.1.1 Compact, în timp 1-3
zile
4.2 Concluzia medicală şi indicaţiile 4.2.1 În limita de 5 zile
4.3 Control repetat 4.3.1
Control repetat la
finalizarea curei de
tratament
5 Asistenţă de
reabilitare
5.1 Înregistrarea la proceduri 5.1.1 Înscrierile zilnice
uniforme
5.2 Realizarea procedurii 5.2.1
Începerea
corespunzător
timpului de
înregistrare
5.3 Condiţii individuale de primire a
serviciilor 5.3.1
Primire individuală,
confidenţială
6 Asistenţa la
domiciliu
6.1 Înregistrarea oportună a solicitării 6.1.1 Până la 7 min
6.2 Vizita corespunzătoare programării 6.2.1
Ora vizitei la
domiciliu/ora
programării
265
Tabela nr.2 CERINȚELE TEHNICE DE CALITATE PENTUR SERVICIILE MEDICALE
Întocmită la data de: __/__/____
(Denumirea procedurii)
Domeniul Indicatorul Parametrul
1 Medicina primara
1.1 Programarea de plan
1.1.1 Programarea în limita la 10 zile
1.1.2 Cota programărilor profilactice/pe motiv
de boală nu mai mică de 1:2
1.2 Utilizarea
Protocoalelor Clinice
1.2.1 Prezenţa
1.2.2 Aplicarea în practică
1.3
Starea de alertă pentru
primul ajutor în
condiţii de ambulator
1.3.1 Corespunderea spectrului medicamentelor
şi articolelor medicale standardului
1.3.2 Tonometrul verificat metrologic
2
Servicii
specializate de
ambulatoriu
2.1 Programarea prin
Registratură
2.1.1 Programarea în limita la 10 zile
2.1.2 Corespunderea orei de programare cu
primirea
2.2 Calitatea diagnosticului
stabilit
2.2.1 Diagnostic final în maximum 5 zile
2.2.2 Explorări diagnostice corespunzător
Protocolului Clinic
2.3 Utilizarea
Protocoalelor clinice
2.3.1 Prezenţa Protocoalelor instituţionale şi la
locul de muncă corespunzător profilului
2.3.2 Acces la baza de date a PCN
3 Servicii
diagnostice
3.1 Randamentul utilizării
dispozitivelor medicale
3.1.1 Cota în % a numărului de investigaţii
realizate faţă de programate
3.1.2 Numărul divergenţelor de diagnostic
constatate
3.2
Durata medie de
aşteptare pentru
examinare
3.2.1
Nr. de zile de la programare până la
investigaţia realizată se încadrează în 10
zile;
3.3
Gradul de Securitate
pentru pacient şi
colaboratori medicali
3.3.1
Capacităţile normo-tehnice a
dispozitivelor corespund instrucţiilor de
exploatare
3.3.2 Autorizarea metrologică de exploatare
4 Servicii spitaliceşti
4.1 Randamentul utilizării
patului
4.1.1 Rata de utilizare a paturilor pe fiecare
profil - maximală
4.1.2 % Pacienţilor cu intervenţii chirurgicale
în secţii cu profil chirurgical
4.2
Indicele de
complexitate al
cazurilor pe spital
4.2.1 Letalitatea post chirurgicală
4.2.2 Letalitatea în primele 24 de ore
4.3 Securitatea pacientului
intra-spitalicească
4.3.1 Rata infecţiilor nosocomiale
4.3.2
Rata pacienţilor reinternaţi fără
programare în intervalul de 30 zile de la
externare
5
Medicina
extraspitalicească
şi prin contracte
5.1 Încheierea contractelor 5.1.1
% Re-încheierii contractelor după o
durată fixată;
5.1.2 Cota contractelor corporative;
5.2 Utilizarea
Protocoalelor clinice
5.2.1 Prezenţa Protocoalelor instituţionale şi la
locul de muncă corespunzător profilului
5.2.2 Acces la baza de date a PCN
6 Farmacia
6.1 Inofensivitatea
medicamentelor oferite
6.1.1 Securitatea conformităţii a intrărilor
6.1.2 Respectarea regulilor de păstrare
6.2 Satisfacţia clienţilor în
dinamică
6.2.1 Nr. de reţete în creştere
6.2.2 Lipsa reclamaţiilor
266
La prima etapă toţi indicatorii vor fi grupaţi în (a) indicatori de satisfacţie a clienţilor
(pacienţilor) Aşteptările clienţilor (pacienţilor) şi (b) indicatori de activitate pentru personalul
medical (indicatori necesari pentru prestarea serviciului medical sub aspect profesional)
Cerinţele tehnice de calitate pentru serviciile medicale.
Concluzii - Elaborarea instrumentelor adecvate de studiere a pieţei şi nivelului satisfacţiei populaţiei,
permite de a optimiza cheltuielile şi a canaliza investiţiile în perfecţionarea segmentelor
corespunzătoare aşteptărilor şi nevoilor populaţiei vizând serviciile medicale oferite;
- Utilizarea informaţiilor referitoare la pacienţi/clienţi este utilă pentru modernizarea
serviciilor, respectiv pentru îmbunătăţirea calităţii, siguranţei şi inofensivităţii serviciilor
prestate;
- Consultarea cu beneficiarii serviciilor, prin diferite metode, este o pârghie de a antrena
pacienţii în crearea şi perfecţionarea serviciilor, fapt ce va majora indicele de încredere
din partea pacientului cu evidentă ameliorare a nivelului sănătăţii populaţiei deservit.
Bibliografie
1. Managementul satisfacţiei clientului, 2008 Reţeaua Administraţiilor Publice Europene
(EUPAN);
2. HAFNER, V., COPPLE, L., OSTERGAARD, M., CIOCANU, M., et al. Patient safety in
Europe. Publications WHO Regional Office for Europe. Copenhagen, 2007, 65 p.
3. Ion MEREUŢĂ, Vlad GHERMAN, Victor CIUPERCĂ „Managementul sistemului medico-
tehnic in Republica Moldova”;
4. Standardele internaţionale privind implementarea sistemului de management ISO 9001:2008;
ANALIZA FACTORILOR FAVORIZANŢI AI STRESULUI PROFESIONAL LA
LOCUL DE MUNCĂ ŞI MANAGENENT LUI ÎN ORGANIZAŢIE
Ana Gherboveţchi
(Cond. ştiinţific – dr. în economie, conf. univ., Ludmila Goma)
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină
Summary
Analysis of factors stimulating professional stress at work and
management in organization
The relationship between work stressors and well-being of employees shows a clear
moral obligation to ensure employees maintain the highest attainable standard of physical and
mental health of its employees. Present work is based on determining the existence of significant
relationships between stress and the its effects. The individual differences and effects of
occupational stress management level. It was found that stress has began to have consequences
far greater and more visible on the health, determining a range of psychiatric symptoms,
emotional and physical complaints. Stress has affect dramatically even the ability to concentrate,
lowers efficiency of work and changing the individual's adaptation to the socio-professional
inviorement.
Rezumat
Legătura dintre stresorii muncii şi starea de bine a angajaţilor evidenţiază o obligaţie
morală clară a angajaţilor de a asigura şi menţine cea mai bună stare fizică şi mentală a
angajaţilor săi. Lucrarea dată are ca bază stabilirea existenţei relaţiilor semnificative între stresori
şi efecte, respectiv diferenţe individuale şi efecte ale stresului ocupaţional la nivel managerial.
S-a constatat că stresul a început deja să aibă consecinţe mult mai marcante şi mai vizibile asupra
267
stării de sănătate, determinând o gamă largă de simptome de natură psihică, emoţională şi acuze
fizice. Stresul a ajuns să influenţeze în mod dramatic chiar şi capacitatea de concentrare,
determinând scăderea randamentului la locul de muncă şi modificând adaptarea individului la
mediul socio-profesional.
Actualitatea
Conform datelor statistice a studiului Biroului Naţional de statistică privind Sănătatea
populaţiei în Republica Moldova cota de 8,3% revin tulburărilor mintale şi de comportament.
Ignoranţa cliniciştilor asupra stresul profesional ca fiind cauză a tulburărilor funcţionale, la care
se pot adăuga si bolile organice, ducând nemijlocit la probleme de serviciu iar ulterior şi în
familie. Indiferenţa managerilor faţă de problemele angajaţilor, de diminuare a stresului lor.
Neatenţia clasei muncitoare asupra propriilor neînţelegeri şi conflicte, care ulterior se transformă
în grave probleme de sănătate.
Scopul
Studierea şi evaluarea factorilor favorizanţi ai stresului la locul de muncă, şi identificarea
mijloacelor şi metodelor de diminuare a lui. (pe baza CNSP).
Obiectivele
Studierea situaţiei şi documentarea ştiinţifică în domeniul problemei cercetate; studierea
şi estimarea factorilor de stres profesional; analiza şi determinarea problemelor de sănătate
apărute din cauza stresului; identificarea şi propunerea mijloacelor şi metodelor de diminuare şi
control a factorilor stresanţi la locul de muncă.
Materiale şi metode
Pentru cercetare am folosit următoarele materiale: ancheta proprie şi chestionarul JSS
(Job Stress Survey) care constă în identificarea surselor stresului ocupaţional specifice grupurilor
de angajaţi şi permite compararea nivelului de stres al angajaţilor din diverse departamente ale
aceleiaşi organizaţii. Metode:
- istorică
- epidemiologică
- sociologică
- matematică.
Rezultate şi discuţii
Studiul experimental s-a desfăşurat pe un eşantion de 60 de persoane. Subiecţii
participanţi la experiment sunt: medici constituind cel mai mare procentaj – 46,6; dintre care
23,3% execută funcţia de manager; lucrătorii medicali cu studii medii încadrându-se în 11,7%, şi
laboranţii constituind aceeaşi număr. Iar 6,7% le revin altor specialităţi (ingineri, tehnician,
jurist).
După gen subiecţii sunt împărţiţi în două categorii: 56,7% din eşantion sunt de gen
feminin şi 43,3% de gen masculin. Structura pe vârste a respondenţilor este de la 22 ani până la
66 ani. Vârsta medie a persoanelor inervievate a constituit 42,8±1,2. Agenţii stresori specifici
organizaţiei generează o tensiune nervoasă, ce afectează personalul angajat indiferent de sex.
Totuşi o diferenţă exista, şi anume în modul de reacţie. În stare de stres, femeia poate deveni
pasivă, dezorientată, manifestând tendinţa de subapreciere şi retragere, iar bărbatul reacţionează
prin agresivitate, nervozitate, manifestând tendinţă evidentă de a se descărca nervos.
Persoanele angajate la CNSP, în 63,3% cazuri sunt responsabile, ceea ce duce nemijlocit
la muncă suplimentară, uneori posibilă peste orar, doar pentru a da exemplu celor din preajmă
mărind predispunerea spre stres. Tendinţa spre succese pune în evidenţă caracterul angajaţilor,
cei ce se consideră autoritari - ocupă un nivel slab până la mediu (1-33,3%→3-40%), iar cei
ambiţioşi, atingând valoarea medie (3-30,%).
268
Persoanele cu dorinţă crescută de afirmare şi de ridicare pe treapta societăţii, involuntar
se expun riscului, dar cei ce au o atitudine mai indiferentă uneori pot avea mult mai multe
realizări.
Respondenţii atenţionează că, manifestă schimbări de comportament în ultimul timp, ceea
ce predomină în viaţa cotidiană a cestora. Un număr relativ înalt au menţionat că, comparativ cu
anii trecuţi, conflictelor nu li se atrăgeau atenţia, dar acum după aceste mici neînţelegeri sunt
indispuşi (20,9%). Cei ce nu suportă critica sunt mai puţini, circa - 17%, dintre care 16,3% nu îşi
pot stăpâni nervii când se iscă vre-o neînţelegere. Aşteptarea pentru fiecare din noi este o
„pedeapsă” mai mult sau mai puţin tolerată, persoanele eşantionului selecţionat au răspuns în
număr de 9,3% la sută, iar 11,6% din total au menţionat că: aglomeraţia şi ambuteiajele îi irită.
Ipoteza de start a fost aceea că factorii stresului ocupaţional influenţează negativ sau
pozitiv sănătatea mentală, sănătatea fizică si nivelul de energie, resimţit la locul de muncă. Din
datele obţinute s-a efectuat un calcul din care reiese că 13,9% din respondenţi se consideră într-o
stare excelentă a sănătăţii; 73,3% - bună, iar 12,8% susţin că au o stare proastă a sănătăţii.
Fig. 1. Schimbări în starea de sănătate
În Fig.1 sunt reprezentate schimbările survenite în starea de sănătate. Potrivit acestui
studiu, 21,4% au declarat că se simt rău persistând durerea de cap, care le limitează mult
activităţile zilnice. Migrenele şi cefaleea sunt mult mai frecvent întâlnite la persoanele active,
mai ales atunci când aceştia au productivitatea maximă aşa ca implicaţiile socio-economice ale
acestor afecţiuni cronice sunt extrem de importante. Studiile efectuate în USA şi în Europa
sugerează faptul că, până la 18% dintre persoane suferă de migrenă pe parcursul vieţii.
Prevalenţa cefaleei în Danemarca este foarte mare, ajungând până la 78%. Studiile anterioare au
indicat că până la 37% dintre danezi au episoade dureroase de mai multe ori pe lună, 10% au
episoade dureroase săptămânal şi aproximativ 3% au durere de cap cronica pentru o perioadă
mai mare de 15 zile/luna. Durerea de cap severă şi frecventă este costisitoare pentru societate atît
prin costurile directe cît şi prin cele indirecte. Efectele socio-economice sunt simtiţe în mod
special la nivelul serviciilor medicale prin absenteismul pe caz de boală şi scaderea eficienţei la
locul de muncă.
La valorile minime se atribuie aproximativ 2%, fiind cele de dereglări a ciclului
menstrual şi de scaun. Din totalul schimbărilor indicate în diagramă, nu trebuie de trecut cu
vederea afectarea sistemului cardiovascular: micşorarea / mărirea TA – 11,8%; dureri de inimă –
9,9%; tahicardie / bradicardie – 4,9%. Din acest motiv profilaxia stresului profesional “sau
269
cultivarea unor strategii menite să-l diminue pot fi împletite cu ponderea efectului nociv al
reacţiei simpato-adrenale asupra diferitelor verigi ale aparatului cardiovascular”. Existenţa unor
tipuri de personalitate specifice anumitor boli cardiovasculare este şi ea un potenţial subiect de
discuţii; sindromul comportamental fiind ca predispozant faţă de apariţia bolilor ce implică
cordul şi / sau vasele.
Toţi factorii stresanţi i-am clasificat în 3 grupe:legate de muncă legate de relaţii şi de
casă şi colegi. La conţinutul muncii s-a depistat că un factor stresant este salariul 51,7% afirmând
că salariul este mic in comparaţie cu responsabilităţile pe care le au. Pe lângă aceasta am mai
depistat ca 1/4 consideră că au prea multă muncă şi dificilă, modul nesatisfăcător de primire a
sarcinilor (8,2%), insuficientă susţinere la locul de muncă (6,7%) exigenţe puţin precizate
(6,7%), întâlnindu-se chiar jignirile şi discriminările (1,7%). Cel mai răspândit factor este
motivaţia si lucrul care trebuie efectuat în baza acestei motivaţii
Primul factor stabilit maximal privind conţinutul este desigur acel factor care
interacţionează nemijlocit cu şeful, colegii pendulând în permanenţă în această relaţie.
Cel de-al doilea factor stresant reprezintă factorii legaţi de relaţii. La acest capitol
respondenţii iarăşi au vorbit de motivarea slabă şi prin interrelaţii în organ având necesitatea de
apartenenţă socială. Ce ţine de condiţiile ce influenţează stresul la locul de muncă putem
menţiona orarul inflexibil cu pauze nereglementate, precum şi perspectivele privind cariera
atribuindu-se 5%. Dar dominante se consideră conflictele cu colegii, seful-respectiv câte 9%, la
fel existând şi altă parte – conflictul cu subalternii - 7%. Cât nu ar fi de straniu 10% din cei
chestionaţi atribuie adunărilor şi conferinţelor.
Fig.2. Condiţiile ce influenţează stresul la locul de muncă
Se poate de menţionat, că stresul profesional este întâi de toate, rezultatul scăderii
motivaţiei din cauza nerambursării echivalente a salariului către munca efectuată. Trăim cu
stresul, ne confruntăm cu el zilnic, şi, din nefericire, ne afectează existenţa. Întrucât stresul
generat de locul de muncă se află pe locul doi în ierarhia problemelor de sănătate profesională în
U.E., tind să analizez acest gen de presiune care acţionează asupra oamenilor în această perioadă
socio-istorică de la sfârşitul primului deceniu din mileniul III, şi anume problema relaţiilor
profesionale. La baza apariţiei stresului organizaţional se află un agent stresor central, de natură
psihologică: conflictul de rol. Acest stresor desemnează situaţiile în care o persoană, ce ocupă un
anumit post, este supusă, în cadrul organizaţiei, unor imperative, solicitări, presiuni cu caracter
contradictoriu sau chiar inacceptabile. In majoritatea cazurilor individul confruntat cu conflictul
de rol se afla la mijloc - între superiori şi subordonaţi, situaţiile conflictuale căpătând diverse
forme; ambiguitatea rolului, desemnează lipsa ori insuficienta informaţiilor clare şi oportune
solicitate de rezolvarea corecta a sarcinilor. Astfel 11% au desemnat că problemele la locul de
muncă favorizează apariţia stresului şi a problemelor ulterioare de sănătate. Cele mai evidente
cauze generatoare de stres managerial sunt: complexitatea, diversitatea şi caracterul relaţiilor în
organizaţie, astfel, respective câte 9 % acordându-se conflictului cu colegii, şi acelaşi procentaj
270
revenind conflictului cu şeful. Nu este un decalaj mare în cifrele expuse însă sănătatea mintală
porneşte de la buna înţelegere în colectiv ducând la o conlucrare eficientă. Conflictele cu
subalternii (7%) apare cel mai des din cauza complexităţăţii problemelor, cărora managerul
trebuie să le găsească rezolvarea, şi presiunea exercitată de timpul redus alocat acestora.
Majoritatea persoanelor anchetate, conflictele personale le rezolve prin soluţionare (40%), ¼ din
ei îşi rezolvă prin negociere (27%), aplanare – 22% şi doar 11% îşi amâna problemele de la o zi
la alta. Cum n-ar fi de straniu la CNSP adunările şi conferinţele (10%) câştigă în puncte în faţa
perspectivelor privind cariera (5%).
Un alt stresor este ziua cînd se inceperii lucrului. Comform datelor acumulate din
anchetare cota cea mai mare a apariţiei discomfortului legat de stres apare în zi de luni (53,3%),
un indice relativ mare, ceea ce ne face să medităm asupra faptului că la această întrebare au
răspuns subalternii care consider începutul săptămînii ca un stresor. Acest indice scade spre
miercuri, la valori de 6,7%.
În general în apariţia stresului un loc de frunte îl ocupă familia, deoarece pentru ei este
prezentă în permanenţă dorinţa de-a creşte şi a le oferi sprijinul. Aşteptările familiei şi prietenilor
arată 38,3% că cei dragi prezintă aşteptări aproape întotdeauna. De aici reiese că de activitatea
angajaţilor Centrului Naţional nu prea sunt cointeresaţi managerii spre motivarea lor. Familia şi
prietenii prezintă aşteptări în continuare foarte dese (1/4 din respondenţi), 30% câteodată, şi doar
6,7% niciodată. Sunt schiţate 40% pentru indicele ”câteodată”, relatând ideea sus menţionată
referitor la insuficienta implicare a şefilor în motivarea lucrătorilor.
Din cauzele personale ce pot influenţa stresul respondenţii au menţionat: starea
sufletească 20,8%, starea sănătăţii a lui şi a membrilor familiei 19,2% şi făcând anumite
concluzii putem menţiona: că persoanele cu tipul de caracter mai slab(flegmaticii şi melancolicii)
şi mai emotivi sunt mai stresaţi.
Fig. 3. Managementul stresului
Cei mai mulţi respondenţi susţin că-şi controlează stresul prin plimbări, întâlniri cu
prietenii şi excursii (în 19%), activităţi fizice (14,6%), unii chiar fac şi exerciţii de respiraţie
(4,4%). Cineva îşi stabileşte priorităţile (11,7%), alternând cu pauze mici (10,2%); alţii din
contra renunţă complet la situaţiile care se dovedesc a fi stresante(15,3%). Un procentaj mic dar
nu nesemnificativ este abandonarea lucrului (3,63%), această metodă fiind nu prea reuşită
deoarece sarcinile pe parcurs se acumulează tot mai multe şi apare un risc şi mai mare de situaţii
conflictuale cu conducerea sau cu colegii. Relaţiile interpersonale în colectiv precum şi climatul
nefavorabil ce rezultă din acesta pe 4,4% îi îndeamnă spre susţinere a unor persoane terţe, adică
au nevoie de ajutor social. Rămâne nediscutată metodele de soluţionare a stresului care
271
indiscutabil duc la înrăutăţire şi mai multă a stării de sănătate cum ar fi: fumatul şi alcoolul -
2,9%; şi “mâncatul sănătos” – 13,9%.
Când respondenţii au fost întrebaţi despre ce au făcut ei pentru a micşorarea stresului în
organizaţie ¼ nici n-au încercat să dea vre-un răspuns, iar 26,7% au spus că nu au făcut nimic.
Restul 48,3% au venit cu diferite metode sau acţiuni pe care ei personal le consideră rezultative:
discuţii calme, susţinere morală, evitarea situaţiilor de conflict, iar în cazul izbucnirii unor
situaţii încordate atunci propunerea soluţiilor rapide de rezolvare a lor, prezenţa bunii dispoziţii.
La capitolul „ce au făcut managerii pentru a micşora stresul în organizaţie”, 40%, un
procentaj ce ne înspăimântă, au spus că şefii nu fac absolut nimic şi nici măcar nu sunt
cointeresaţi să vină în întâmpinarea angajaţilor spre diminuarea stresului profesional. Alţii,
28,3% nici nu ai binevoit să dea vre-un răspuns privind încadrarea managerilor în rezolvarea
problemelor colectivului Centrului Naţional de Sănătate Publică. Patru subiecţi di 60 au
menţionat că li s-a adăugat majorări la salariu şi premii; şi cei mai mulţi dintre subiecţi au dat
răspunsuri singulare: organizarea corectă a muncii şi stabilirea priorităţilor; căutarea cauzei de
instalare a stresului pentru soluţionarea. Unii consideră că deciziile democratice, persistarea
respectului şi interzicerea fumatului în incinta organizaţiei sunt destule măsuri întreprinse de
manageri pentru o corelare o factorilor stresanţi.
Concluzii generale
- Stresul este un element esenţial de companie a vieţii noastre, marea majoritate a
timpului pe care îl petrecem este la serviciu. Nivelul stresului la locul de muncă influenţează
foarte mult nivelul stării de sănătate a individului.
- Factorii de bază a stresului profesional sunt: cei legaţi nemijlocit de conţinutul muncii
(28%), cei de contactul interorganizaţional (şefi, colegi, subalterni) - 25%, şi cei familiali –
46,6%.
- Simptomele de bază a organismului la influenţa stresului la locul de muncă sunt:
cefaleea - 21,4%, schimbări bruşte a dispoziţiei - 17,1%, dereglări de somn - 9,9%, şi cele legate
de aparatul cardiovascular (26,6%).
- Cunoaşterea şi aplicarea managementului stresului la managerii instituţiei medicale
duce la o viaţă calitativă atât a personalului, cât şi a organizaţiei (ca exemplu: discuţii,
transparenţă, cunoaşterea limitelor, etc.).
Bibliografie
1. Derevenco P., Anghel I., Băban A. Sresul în sănătate şi boală. Dacia Cluj-Napoca,
1992, 234 p.
2. Dimsale J. Psychosom. Med. 1984, p.463-469.
3. Eţco C. Managementul în sistemul de sănătate. Chişinău, 2006, p. 19-38.
4. Floru R. Stresul psihic. Editura Enciclopedică Română Bucureşti, 1974, pag 259-
260).
5. Frankenhaeuser F. Dinamics of sress Plenum Press New York 1988, p. 101-116.
6. Gulian E. în Floru R. Psihofiziologie activităţii de orientare. Editura Academiei
Bucureşti 1968, p. 239-279.
7. Guyton A. C. Fiziologie umană şi mecanismele bolilor. Ed. Med. Amoltea Ediţia V,
1997 .
8. Holt R. R. Handbook of stress-theoretical and clinical aspects. The FREE Press, New
York, 1982.
9. Iamandescu Ioan-Bradu. Stresul psihic şi bolile interne. Editura ALL, Bucureşti,
1993, 286 p.
10. Levi L. Society, stress and disease (Working life – Vol. 4). Univer Press New York,
Toronto, 1981.
11. Mihăilă I. Bazele ştiinţifice şi aplicative ergonomiei. Ed. Med. Bucureşti, 1982.
12. Pufan P. Psihologia muncii. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1978.
272
13. Rane R. H., Ryman D. H., Ward H. W. Human stress, 1980, p.22-27.
14. Seashore S. Modul de viaţă şi calitatea vieţii. Editura Politica, Bucureşti,1982, 420 p.
15. Tintiuc D., Grosu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007, p. 18-37.
16. Поляков И. В., Соколова Н. С. Практическое пособие по медицинской
статистике. Медицина, Москва 1975, 152 с.
17. Фурдуи Ф. И. Стресс и здоровъе. Штиинца Кишинев: 1990, с.34,82
18. Шверина О. В., Возрастная характеристика функционального состояния
организма с учетом его субъективной оценки: Дис. канд. биолог. наук, Тверь,
2007, 131 с.
FENOMENUL MIGRAŢIEI CADRELOR MEDICALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Oleg Galbur, Nicolae Jelamschi
Şcoala de Managament în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”,
Centrul Naţional de Management în Sănătate
Summary
Migration of health professionalss in Republic of Moldova
Although the existence and the scope of the emigration of healthcare practitioners from
Moldova are well recognized by society and by the authorities, there is currently no official data
on its actual volume. Consequently, this process was evaluated based on available information
with respect to the general migration of population, particularly to emigrants with secondary and
specialized post-secondary education, these categories including people with medical degrees. It
was established that most emigrants owning a medical degree are moving to European Union
countries, where they pursue the legalization of their right to work according to their professional
qualifications. These trends seem to continue to evolve into the future, as the deficit of medical
staff in Europe is on the rise. Therefore, in the medium term, the authorities are not likely to
reduce the intensity of this phenomenon and will be focusing on their involvement in this
process, monitoring emigration flows, and taking advantage of the opportunities offered by
emigrating healthcare professionals.
Rezumat
Deși existența și amploarea fenomenului migraţiei cadrelor medicale în Republica
Moldova sunt recunoscute în societate şi de către autorități, în prezent nu există date oficiale
referitor la dimensiunile acestuia. Astfel, acest proces a fost evaluat prin prisma informațiilor
disponibile privind migrația generală a populației și, în special, a persoanelor cu studii superioare
și medii de specialitate, categorii la care se referă și persoanele cu studii medicale. S-a constatat
că majoritatea migranţilor cu studii medicale se orientează spre ţările Uniunii Europene, unde
tind să-şi legifereze dreptul la activitate conform calificării profesionale, iar aceste tendinţe se
vor menţine şi în continuare, în contextul deficitului de persoanl medical în creştere la nivel
european. Prin urmare, pe termen mediu autorităţile nu vor reuşi să reducă din intensitatea
acestui fenomen, urmând să se concentreze pe implicarea în acest proces, în scopul monitorizării
fluxurilor migraţionale şi valorificării oportunităţilor oferite de migrarea cadrelor medicale.
Actualitatea
În Republica Moldova fenomenul migrației cadrelor medicale, ca parte componentă a
procesului integral de migrațiune a populației, s-a conturat din primii ani de idependență, însă o
amploare deosebită a luat în ultimul deceniu, urmare a dificultăților social-economice tot mai
profunde cu care se confrunta populația, în special în localităţile rurale, unde este concentrată cea
mai mare parte a populaţiei ţării. [6, 7, 14]
273
Deși pe parcursul anilor au fost publicate rezultatele mai multor studii și evaluări din
punct de vedere cantitativ și calitativ a tendințelor migratorii ale populației, acest subiect rămâne
în continuare insuficient elucidat, dat fiind caracterul plurifactorial al acestui fenomen, dar și
imperfecțiunea mecanismelor de evidență și monitorizare. [13]
Insuficient explorat este și compartimentul migrației resurselor umane din sistemul
sănătății, deși existența și amploarea fenomenului sunt confirmate de autorități, dar și de
statisticile neoficiale. În ultimul deceniu Ministerul Sănătății a fost continuu preocupat de
problema migrației resurselor umane din sănătate, fiind lansate mai multe activități cu acest
subiect. Atfel, în anul 2008, în cadrul Rețelei de Sănătate din Europa de Sud Est, a fost organizat
un atelier de lucru „Migrația forței de muncă în sănătate, în UE și Europa de Sud-Est”, cu
participare internațională, în cadrul căruia a fost abordat subiectul cu privire la impactul
migrației cadrelor medicale asupra indicatorilor de activitate a sistemelor de sănătate și asupra
indicatorilor de sănătate a populației. [11]
În același an fost lansate negocieri cu Organizația Internațională a Migrației privind
immplementarea proiectului „Gestionarea impactului asupra sistemului sănătății din Republica
Moldova”, care a fost lansat în anul 2009, unul din obiective fiind implementarea unui sistem de
monitorizare a resurselor umane din sănătate, menit să faciliteze evidența fluxurilor migratorii
interne și externe. [10, 12]
În cadrul Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” a fost
lansat proiectul „Valorificarea capacităților migranților în vederea fortificării sistemului sănătății
din Moldova” și implementat în parteneriat cu Universitatea din Leipzig, Germania [8]
În perioada respectivă au fost inițiate și negocierile privind implementarea unui alt
proiect de amploare „Îmbunatatirea managementului mobilității cadrelor medicale din Republica
Moldova”, implementat cu suportul financiar al Uniunii Europene, prin intermediul Organizațtiei
Mondiale a Sănătății, începând cu anul 2012, având drept obiective identificarea mecanismelor si
intervențiilor în vederea prevenirii și reducerii efectelor negative ale migrației angajaților din
sistemul sănătății, precum si valorificarea efectelor pozitive ale fenomenului dat. [10]
În pofida acestor realizări, subiectul vizat rămâne în continuare insuficient explorat, pâna
în prezent fiind efectuate puţine studii direcționate privind evoluția pocesului migrațional a
persoanelor cu studii medicale. Informatiile statistice oficiale privind procesul migrației sunt
limitate și prezinta doar date generale despre evoluția numărului migranților oficial înregistraţi în
ultimul deceniu și caracteristica acestora conform grupelor de vârstă, nivelului de instruire,
sexului, mediului de trai, țărilor de destinație. Informatiile existente nu conțin date separat pe
diferite categorii de specialisti, inclusiv cu studii medicale, din care motive devine imposibilă
evaluarea migrației persoanelor cu studii medicale. [1]
În aceste condiții nivelul migrației cadrelor medicale poate fi evaluat doar indirect și
estimativ, prin prisma evaluării migratiei generale a populației, inclusiv a persoanelor cu studii
superioare si medii de specialitate. Însă datele statistice oficiale nu reflectă pedeplin situația reală
la acest compartiment, ținând cont de varietatea căilor și metodelor de migrare la care recurge
populația, dar și din cauză că evidenţa statistică oficială prezintă informații despre migraţia
definitivă a populaţiei, cu schimbarea locului de trai, adică doar acelor persoane care au statutul
de imigranţi, emigranţi şi repatriaţi. [2, 3]
În acelaşi timp, în Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2006 (Working
together for health) se menţionează că soluţionarea problemei migrării cadrelor medicale
presupune asigurarea unui echilibru între libertatea fiecărui om de a-şi alege locul de muncă
munci şi necesitatea evitării exodului excesiv al cadrelor medicale atât în rezultattul migraţiei
interne cât şi al celei externe. Experienţa internaţională demonstrează că în cazul când statele
reuşesc planificarea procesului migraţional, efectele şi immpactul negativ al acestuia asupra
sistemelor naţionale de sănătate este mult mai redus, decîât în cazul statelor cu migrare
neplanificată şi nereglementată. Prin urmare, în condiţiile migraţiei neplenificate activităţile
strategice urmează a fi orientate spre implementarea mecanismelor de reţinere a cadrelor in
regiunile defavorizate, să adpateze sistemul educaţional şi de angajare a forţei de muncă la
274
realităţile mediului rural, ameliorarea continuă a condiţiilor de muncă şi stimularea reintoarcerii
migranţilor cu studii medicale în locurile de origine. [15]
Prin urmare, scopul studiului în cauză a fost evaluarea procesului migrațional al
resurselor umane din sistemul sănătății, conturarea tendințelor și identificarea unor soluții pentru
implicarea și gestionarea eficientă a procesului respectiv de către autoritățile competente.
Materiale și metode
Studiul reprezintă o evaluare a fenomenului migraţiei cadrelor medicale în Republica
Moldova în baza datelor statistice referitor la resursele umane din sanatate publicate de către
Ministerul Sănătății și Centrul Național de Management în Sănătate, informațiilor publicate de
către Biroul Naţional de Statistică și în temeiul rezultatelor unor studii, evaluări si sondaje
efectuate în ultimii ani pe marginea acestui subiect.
Repere pentru evaluarea migrației cadrelor medicale au servit informațiile statistice
disponibile privind migrația generală a populației și, în special, a persoanelor cu studii superioare
și medii de specialitate, categorii la care se referă și persoanele cu studii medicale.
Rezultatele şi discuţii
La data ultimului recensământ (2004) cca 273 mii persoane cu domiciliul în Republica
Moldova erau absente, fiind declarate de către alţi membri ai familiilor plecate în străinătate
pentru diferite perioade, din care jumătate din ei lipseau mai mult de un an. Ponderea cea mai
însemnată din rândul acestora o constitueau persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 29 ani
(38%), urmaţi de cei cu vârsta între 30 şi 39 ani (23,1%). Printre persoanele temporar absente,
76% aveau nivelul de instruire secundar general sau general obligatoriu, iar cca 2/3 din emigranți
erau din mediul rural, ccea ce se explică prin diferenţele în calitatea vieţii populaţiei rurale şi
urbane. Ponderea persoanelor temporar absente, din numărul total al populaţiei, constituia 8,1%,
iar în 12 raioane ale ţării fiecare a zecea persoană era peste hotare (10-12%). Numărul efectiv de
migranţi evaluat în cadrul recensământului a fost estimativ din cauza imposibilitatii depistării
persoanelor care au plecat integral cu traiul peste hotare cu întreaga familie şi din cauza ponderii
mari a migraţiei sezoniere sau pe termen scurt. [4]
După anul 2000 procesul migrațional a suportat o intensificare vertiginoasa, în special
până în 2005, când numărul migranților a crescut anual cu cca 40-60 mii, majorându-se de la
138,3 mii în anul 2000, pana la 394,5 mii în anul 2005 sau de cca 3 ori. Desi ulterior ritmul de
creștere a migratiei populatiei s-a stabilizat, totuși aceasta a ramas la un nivel destul de înalt (cca
300 mii anual), ceea ce constituie cca ¼ din populația economic activă. [1] (Fig. 1A).
Fig. 1. Evoluția numărului de migranți (A) și asigurării populației cu personal medical (B)
Reieșind din cele relatate, putem presupune că tendințele menționate ale procesului
migrațional din ultimii 10 ani s-au reflectat și asupra activității sistemului de sănătate, dat fiind
faptul că gradul de satisfacție a medicilor și lucrătorilor medicali cu studii medii din sistemul
275
public al sănătății nu a fost unul suficient de înalt, iar activitatea în scetorul public al sănătății, în
special din mediul rural nu a fost suficient de atractivă.
Însă analiza evoluției în dinamică a gradului de asigurare a populației cu medici și
asistenți medicali/personal medical cu studii medii în aceeași perioada de timp, denota că, în
pofida intensificării procesului migrațional, acest indicator s-a mentinut la un nivel relativ
constant, în anul 2001 în sistemul public al sănătății, inclusiv sectorul departamental, activând
12824 medici și 27519 lucrători medicali cu studii medii, iar în anul 2010 numarul acestora fiind
respectiv de 12780 si 27519. [9] (Fig. 1 B) Evoluţia acestui indicator denotă, că în condițiile
intensificării procesului migrațional, totuși resursele umane din sistemul public al sănătății în
ansamblu s-au menținut la un nivel constant și suficient pentru a asigura populația cu asistența
medicală necesară. Menţinerea numărului de lucrători medicali la un nivel relativ constant, cu
devieri anuale nesemnificative, se datorează echilibrului stabilit între numărul persoanele
angajate, inclusiv tineri specialişti şi numărul persoanelor concediate.
În același timp, pe interior sistemul public de sănătate s-a confruntat cu un nivel înalt al
migraţiei intraramurale, caracterizat prin intensificarea fluxului medicilor și asistenților medicali
din mediul rural spre centrele raionale, din centrele raionale spre municipii, tinerii specialiști
preferând angajarea preponderent în municipiul Chișinău. Ca urmare, gradul de asigurare cu
medici de familie (la 10 mii locuitori), mult mai redus comparativ cu ţările Uniunii Europene, s-a
micşorat în continuare de la 5,8 în anul 2004 până la 5,4 în anul 2010, în pofidă numărului
considerabil de medici de familie licenţiaţi în perioada respectivă, dar şi în pofida implementării
mai multor mecanisme de motivare suplimentară a tinerilor specialiști. Acest fenomen s-a
evidenţiat mai mult datorită agravării situației în raioane, unde gradul de asigurare cu medici de
familie s-a redus în mediu până la 4,7, iar în raioanele din sudul țării până la 4,2. [9]
Evolutia în dinamica a migrației persoanelor cu studii superioare şi medii de specialitate,
categorii la care se referă medicii și asistenții medicali, în linii generale se caracterizeaza prin
aceleași tendinte ca și evoluția numărului total de migranti. Astfel, conform datelor statistice
oficiale care reflectă doar evidenţa migranţilor înregistraţi, numărul persoanelor cu studii
superioare care au emigrat a crescut de la 10,7 mii în anul 2000 până la 33,6 mii în anul 2011, iar
numărul migranților cu studii medii, în aceiași perioadă a crescut de la 18,8 mii până la 40,3 mii.
Deşi numărul real al persoanelor cu studii superioare şţi medii de specialitate este cu mult mai
mare, putem presupune ca aceste tendinţe caracterizează procesul migraţional în ansamblu [1]
(Fig. 2 A)
Analiza comparativa a migranţilor în functie de mediul de trai denotă că majoritatea
absolută a acestora sau cca 2/3 provin din mediul rural si doar 1/3 provin din mediul urban, acest
raport crescând treptat până în anul 2005, menținându-se în următorii ani și fiind în deplină
concordanță cu evoluția numărului total de emigranți în perioada respectivă. (Fig.2 B)
Diagrama nr. 2 Repartizarea migranților după studii (a) și mediul de reședință (B)
Începând cu anul 2003 fluxul de migranţi din zonele rurale a început să crească cu ritmuri
mai sporite decât cel din zonele urbane, iar diferenţa a atins circa 4 - 6 puncte procentuale. Rata
mai mare a migraţiei din localităţile rurale s-a manifestat şi prin cota mai mare a persoanelor care
au migrat pentru prima dată. [7]
276
Această evoluție demonstreaza în esență ritmuri mai avansate ale migratiei din localitatile
rurale comparativ cu cele urbane, care pot fi explicate prin dificultățile vadite ale populației
rurale în a-și asigura prosperarea. În anul 2006 în localitatile rurale doar 12% din populație aveau
acces la sistemul de aprovizionare cu apă, 6% aveau acces la sistemul de canalizare, 4% aveau
acces la sistemul centralizat de încălzire, 1% avea acces la sistemul de aprovizionare cu apă
caldă, doar 2% din drumurile locale erau în stare relativ bună, 31% din gospodăriil dispuneau de
autoturisme, 10% aveau calculatoare și doar 3,5% aveau conexiune la internet. Aceste date
demonstrează că motivele de bază ale migrării populației din mediul rural a fost, în primul rînd,
de natură socială, lipsa infrastructurii, drumurilor etc. [7]
Datele expuse sunt în concordanţă cu evoluţia gradului de asigurare cu personal medical a
localităţilor rurale, care în pofida mai multor încercări ale autorităţilor de a ameliora acest
indicator, situaţia rămâne în continuare tensionată, acesta fiind unul din factorii care
influienţează nivelul calităţii asistenţei medicale oferite populaţiei. [12]
Cele menţionate denotă că şi nedorinţa medicilor şi, în special, a tinerilor specialişti de a
activa în mediul rural este determinată preponderent de factori sociali, inclusiv infrastructura
subdezvoltată a localităţilor rurale, soluţionarea acestor probleme fiind reală doar în contextul
dezvoltării economice a ţării şi creşterii bunăstării populaţiei. Prin urmare, în procesul de
elaborare a politicilor dezvoltării resurselor umane în sănătate, autorităţile urmează să stabilească
obiective reale, etapizate în timp, care să fie în corelare cu evoluţia procesului de modernizare a
ţării, consolidării forţei economice a ţării şi creşterea nivelului de trai a populaţiei, în special, în
mediul rural.
Analiza comparativă a contingentului de migranti conform sexului, atestă o predominare
a barbaţilor, care constituie cca 2/3 din numarul total şi doar 1/3 fiind de sex femenin, iar acest
raport s-a menţinut la un nivel relativ constant în ultimii 10 ani. Concomitent, s-a evidentiat o
tendinta de migratie a femeilor spre ţările Uniunii Europene, preponderent pentru activitate în
sfera ingrijirilor la domiciliu, iar a barbatilor spre tarile CSI, preponderent la muncă în domeniul
constructiilor. Spre exemplu, în anul 2008 ponderea femeilor migranţi în Italia era de 70,1%, în
Israel cca 86,6 %, iar în Turcia era cca 81,5%. [6] La 01 ianuarie 2010 din numărul total al
medicilor care activau în sistemul sănătăţii cca 58% erau femei și cca 42% erau bărbați, la nivel
de ţară acest raport fiind de 51,9% / 48,1%. [3, 9]
Astfel, ţnând cont de faptul că în sistemul sănătății activează predominant femei,
tendinţele caracteristice procesului migraional din ultimul deceniu, ne permit să presupunem că
majoritatea persoanelor cu studii medicale care au migrat au fost de sex femenin şi s-au orientat
preponderent spre ţările Europei de Vest în cautarea unor locuri de muncă mai calificate, deși
prestează totuși, de regulă, servicii de calificare mai inferioară decât în Republica Moldova.
Totuşi, calificarea medicală oferă oportunități mai largi pentru angajare în țările regiunii
europene, dat fiind faptul că majoritatea statelor lumii se confruntă cu deficit de cadre medicale
calificate, astfel că persoanele cu studii medicale pot fi angajați și beneficia de oportunități de
creștere profesională mult mai rapid comparativ cu alte categorii de specialiști. Șansele obținerii
unui loc de muncă peste hotare se dovedesc a fi mult mai mari pentru persoanele cu studii
medicale, integrându-se mult mai eficient și productiv atât în sectorul sănătății, cât și în alte
domenii de activitate.
Conform datelor recensământului din anul 2004, cca 88,7% din migranți erau peste
hotare la munca sau în căutarea unui loc de muncă, respectiv doar cca 6% din emigranți erau la
studii peste hotarele țării, ceea ce reflectă posibilitățile reduse ale tinerilor moldoveni de a-și
continua studiile peste hoatrele țării, din cauza dificultăților în echivalarea studiilor obținute în
Republica Moldova. [4] (Fig. 3 A)
277
Diagrama nr. 3 Scopul și destinația emigrării populației Republicii Moldova
Însă în ultimii ani, datorită promovării la nivel european a mobilității academice,
migrarea tinerilor peste hotare la studii devine tot mai caracteristică societăţii moldoveneşti, ceea
ce asigură posibilități tot mai largi pentru angajare în țările economic avansate. Creşterea
continuă a acestui indicator se datorează în mare parte şi numărului mare de burse de studii
oferite tinerilor din Republica Moldova de către statul român, dat fiind faptul că diplomele
obţinute oferă şanse pentru angajare în tot spaţiul european.
Distribuţia migranţilor după ţările de destinaţie relevă, că cei mai mulţi migranţi se
orientează spre Federația Rusă şi Italia, alte destinații importante fiind România, Portugalia,
Grecia, Turcia, Franța, Germania etc. Orientarea vectoruluii migraţional spre Federaţia Rusă este
argumentată prin cheltuielile relativ mici pentru deplasare, intrarea fără viză în ţară, cunoaşterea
limbii ruse și lipsa dificultăților de comunicare etc. ca urmare, în această ţară, preponderent
lucrează persoanele de sex masculin din mediul rural, de regulă antrenați în muncă necalificată.
În același timp, în ţările Uniunii Europene, în care accesul este mai dificil din cauza costurilor şi
regimului de vize, lucrează cca 1/3 din migranti. [14] (Fig. 3 B)
În linii generale, putem afirma cu certitudine, că procesul migrațional al populației
Republicii Moldova în ultimul deceniu a fost concentrat spre puține direcții, iar acest fenomen
poate fi apreciat ca un avantaj în identificarea soluțiilor pentru monitorizarea și implicarea în
acest proces. Doar în ultimii ani s-a conturat o tendinţă spre diversificarea ţărilor de destinaţie şi
reorientarea către ţările care oferă venituri mai mari, ceea ce crează oportunităţi mai mari pentru
sporirea impactului de dezvoltare al migraţiei, îndeosebi prin fluxuri financiare mai stabile.
Analiza geografica a fluxurilor de migranti, în baza datelor statistice oficiale privind migraţia
forţei de muncă, demonstreaza ca atât peroanele cu studii superioare, cat si cele cu studii medii
de specialitate s-au orientat prioritar spre Rusia si spre Italia, direcții caracteristice intregului
proces migrațional. Însă pentru categoria emigranților cu studii superioare, în special în ultimii
ani se evidențiază o tendința de reorinetare spre alte tări, numărul acestora în anul 2009 fiind
comparabil cu numărul emigranților în Italia. [5] (Fig. 4A)
Numărul emigranților cu studii superioare în alte țări, cum ar fi Israel, Turcia, Grecia,
totuși este mult mai redus, în sumă fiind comparabil cu numărul emigranților în Italia, ceea ce ne
permite a presupune ca o mare parte din medicii care au părăsit țara în ultimii ani, se află în Italia
și alte țări ale Europei de Vest. Concomitent, se atestă o majorare în ultimii ani a migrării
specialiştilor cu studii superioare şi în alte ţări decât cele tradiţionale, în special, spre SUA şi
Canada, ceea ce denotă că oportunităţile persoanelor cu studii superioare sunt mai largi în ţările
economic avansate, comparativ cu migranţii cu studii medii de specialitate.
Analiza separată a migrației persoanelor cu studii medii de specialitate, în principiu,
demonstrează aceleași tendinție de orientare prioritar spre două destinații (Federația Rusă și
Italia), însă numărul migranților spre Est este vădit mai mare. Tendinţele de micşorare a
numărului de migranți cu studii medii de specialitate spre Federația Rusă în ultimii ani poate fi
explicată prin posibilitățile tot mai largi de a călători în țările Uniunii Europene, inclusiv datorită
obținerii cetățeniei române, ceea ce se reflectă asupra geografiei procesuluii migrațional și
reorientarea acestuia spre Vest. [5] (Fig. 4B)
278
Diagrama nr. 4 Ţările de destinaţie a migranţilor cu studii superioare (A) şi medii d specialitate (B)
Dat fiind faptul ca majoritatea migranților cu studii superioare și medii de specialitate,
inclusiv medicii și personele cu studii medicale medii, se afla în Federatia Rusa, țară în care se
echivaleaza studiile obținute în Republica Moldova, una din sarcinile primordiale rămâne a fi
lansarea negocierilor cu autorităţile italiene în scopul facilitării angajării migranților cu studii
medicale conform calificării profesionale.
În anul 2010 în cadrul Ministerului Sănătăţii a fost lansat un studiu al fenomenului
migraţiei cadrelor medicale, fiind organizat un sondaj al persoanelor care solicită confirmarea
studiilor, calificării profesionale şi stagiului de muncă în intenţia echivalării actelor de studii
peste hotarele ţării. Grupul ţintă au fost peroanele cu studii medicale care au emigrat sau
intenţioneză să emigreze în ţările Uniunii Europene, unde procedura de echivalare a actelor şi
recunoaştere a calificărilor profesionale este mult mai complicată comparativ cu ţările Europei
de Est. Studiul a stabilit că pentru printre migranţii cu studii medicale predomină femeile
comparativ cu barbaţii, şi asistenţii medicli comparativ cu medicii. Majoritatea medicilor sunt
distribuiţi în Italia, România şi Franţa, deşi unii dintre ei treptat se reorientează spre Germania şi
Marea Britanie. Pentru lucrătorii medicali cu studii medii, „pământul făgăduinţei” a fost şi
rămâne Italia, unde se află marea majoritate. Principalele cauze menţionate ale migraţiei
medicale au fost condiţiile de trai şi salariile mici, infrastructura subdezvoltată a localităţilor,
condiţiile de lucru nesatisfăcătoare, perspectiva incertă de dezvoltare profesională. [8]
Prin urmare, generalizând informațiile disponibile, putem conchide că pe parcursul
ultimului deceniu s-au conturat următoarele tipuri de migraţie internaţională a populației
Republicii Moldova, inclusiv a cadrelor medicale: migraţia pe termen scurt, predominant spre
Federația Rusă; migraţia pe termen lung, predominant spre ţările Uniunii Europene şi migraţia
legală pe termen lung în Statele Unite ale Americii şi Canada. Este semnificativ că persoanele cu
studii superioare şi medii de specialitate migrază preponderent spre ţările Uniunii Europene, în
special în Italia, unde numărul migranţilor moldoveni este mai mare, comparativ cu alte state.
Concomitent, studiile efectuate în ultimii ani au conturat unele tendinţe clare ale evoluţiei
procesului migraţional, care sunt caracteristice şi pentru migrarea persoanelor cu studii medicale,
cum ar fi reorientarea fluxului migraţional dinspre Europa de Est spre Europa de Vest, trecerea
de la migraţia pe termen scurt la migraţia pe termen lung, ritm ascendent al migraţiei spre Statele
Unite ale Americii şi Canada, diversificarea ţărilor de destinaţie şi legalizarea şederii şi muncii
migranţilor în ţările Uniunii Europene.
Un aspect de importanță majoră pentru gestionarea eficientă a procesului migrațional,
inclusiv al cadrelor medicale, este identificarea factorilor favorizanți pentru implementarea
mecanismelor de monitorizare a migrației, iar în acest sens urmează a fi valorificate
particularităţile specifice migranţilor moldoveni, cum ar fi nivelul înalt al coeziunii sociale în
ţările de destinaţie, menţinerea legăturilor puternice cu familia şi baştina, accesul larg la sursele
de informare, în special electronice.
În procesul evaluării impactului procesului migraținal asupra economiei naționale, dar și
asupra sistemului de sănătate, urmează a se ține cont de beneficiile migrației si oportunitatile de
279
aplicare a acestora, cum ar fi: a) transferul tehnologic, care poate fi valorificat prin preluarea
experienței și tehnologiilor moderne de diagnostic si tratament din țările economic avansate; b)
capitalul uman, care include experienţa de muncă acumulată în instituțiile medicale din țările
europene, aptitudinile şi abilităţile dezvoltate, cunoştinţele și ideile noi de business, strategiile de
planificare şi organizare a afacerilorilor, inclusiv în sfera serviciilor medicale; c) capitalul
financiar, care presupune investiții în domeniul serviciilor de sănătate, instituții medicale private
etc. În condiţiile unor stimulente potrivite, a unui cadru de reglementare adecvat şi a unor
condiţii de securitate asigurate economiile acumulate ar putea fi canalizate în sistemul de
sănătate, având ulterior impact asupra calității serviciilor medicale prin diversificarea
prestatorilor și crearea condițiilor pentru concurență loială; d) capitalul social, care include
contacte, relaţii, insușirea limbilor de circulatie internatională etc.
În continuare rămâne imposibilă evaluarea potențialului uman cu studii medicale din
Republica Moldova, care în prezent nu activează în sistemul public al sănătății sau nu activează
conform calificării profesionale, care poate fi considerat rezerva strategică și care prin
mecanisme de motivare și oferte atractive promovate de autorități ar putea reveni la activitate în
sistemul public de sănătate. Acest potențial include în sine următoarele categorii de persoane cu
studii medicale, care în aspect cantitativ sunt absolut necunoscute: a) persoane care au migrat
peste hotare și activează conform specialităţii; b) persoanele care ai migrat peste hotare, unde
activează în funcţii medicale mai puţin calificate sau activează în alte domenii, însă cu o
remunerare atractiva; c) persoanele care activeaza în instituții medico-sanitare publice prin
cumulare externa sau alte forme de angajare, prioritar în mun. Chisinau, dar care nu se reflecta în
rapoartele statistice; d) persoanele care activează în țară, dar în afara sectorului public al sănătăţii
(servicii, în special cosmetologie, comerț, turism etc.)
În acelaşi timp, Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2006 (Working together
for health) recomandă implicarea activă în procesul migraţional, modelarea, reglementarea şi
chiar planificarea acestuia, măsuri care ar reduce considerabil impactul negativ asupra sistemului
de sănătate, dar şi aplicarea unor măsuri prealabile, inclusiv la etapa planificării, care să asigure
stabilitatea şi durabilitatea potenţialului uman în sănătate. [15]
Prin urmare, ţinând cont de faptul că pe termen mediu autorităţile nu vor reuşi să reducă
intensitatea procesului migraţional, eforturile urmează a fi orientate spre implicarea activă şi
modelarea procesului migraţional, valorificarea beneficiilor migrației cadrelor medicale și a
oportunităților ce rezultă din acest fenomen. Reglementarea, monitorizarea și orientarea fluxului
migrațional spre tărâmul exclusiv legal necesită acţiuni întru implementarea unui mecanism de
evidenţă a migraţiei medicale, stabilirea legăturilor permanente cu migranţii, asigurarea
suportului consultativ migranţilor și stimularea întoarcerii în ţară a acestora.
Recomandări
1. Dezvoltarea unei bazei de date şi extinderea capacităţilor informaţionale privind migraţia
specialiştilor medicali şi deversificarea mecansimelor de colectare a informaţiei la
capitolul respectiv.
2. Reglementarea, stimularea şi facilitarea migraţiei circulare a specialiştilor cu studii
medicale şi transformarea acesteia intr-un mecanism de motivare pentru activitate
ulterioara în cadrul sistemului public de sănătate.
3. Lansarea negocierilor cu tarile în care se înregistreaza fluxuri considerabile de miganţi
(spre exemplu Italia) în scopul incheierii acordurilor/parteneriatelor bilaterale de
mobilitate academică şi a forţei de muncă.
4. Motivarea reîntoarcerii migranţilor cu studii medicale şi facilitarea reintegrării
lucrătorilor medicali care se întorc în ţară, oferirea suportului consultativ, acordarea unor
privilegii la etapa integrării şi adaptării în cazul angajarii conform necesitatilor sistemului
de sanatate.
280
5. Evaluarea migrației persoanelor cu studii medicale în alte domenii ale economiei
naţionale, ceea ce ar crea un tablou clar a migraţiei personalului medical peste hotarele
tarii.
6. Implementarea şi deversificarea mecanismelor de evidenţă şi monitorizare a resurselor
umane cu studii medicale (înregistrarea medicilor, licenţierea activităţii profesionale,
fortificarea asociaţiilor profesionale etc.).
7. Ajustarea continua a standardelor naţionale de formare profesională a specialistilor cu
studii medicale la rigorile comunitatii europene, întru facilitarea mobilităţii academice și
a forței de muncă în sănătate.
8. Fortificarea managementului resurselor umane din cadrul instituţiilor medico-sanitare
prin implementarea principiilor moderne de gestionare a resurselor (transparenta,
implicarea în procesul decizional, remunerare în functie de performante, condiţii pentru
avansare profesională și creșterea carierei, stimularea spiritului de initiativa si inovational
etc.), ceea ce ar face mai atractivă activitatea în cadrul sistemului public de sănătate.
9. Motivarea specialiștilor, care activează în instituţii medicale performante din țările
economic avansate, în promovarea relaţiilor de colaborare cu instituții medicale din
Republica Moldova, în scopul facilitării transferului tehnologic, modernizării serviciilor
medicale și fortificării potențialului uman din sănătate.
Bibiolgrafie
1. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Anuarul statistic al Republicii
Moldova 2011, Chişinau, 2011.
2. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Cartea Verde a Populaţiei Republicii
Moldova, 2009.
3. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Moldova în cifre, Breviar statistic,
Chişinău, 2011.
4. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Recensământul populaţiei, Chişinău,
2006.
5. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Banca de date. Site-ul oficial.
(http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/03%20MUN/MUN07/MUN07.asp),
accesat 10.05.2012)
6. Biroul Național de Statistică, Migratia fortei de munca (Ancheta forței de muncă),
Chisinau, 2010.
7. Centrul de Investigaţii Sociale şi Economice (CASE), Efectele migraţiei şi remitenţelor în
zonele rurale ale Moldovei şi Studiul de caz privind gestionarea migraţiei în Polonia, ,
2008.
8. Migraţie şi dezvoltare în sistemul de sănătate al Republicii Moldova. Tendinţe globale şi
sfidări locale. Studiu final în cadrul proiectului moldo-german „Capacitățile Migranților
pentru Dezvoltarea Sistemului de Sănătate al Republicii Moldova” Chişinău / Leipzig,
2012.
9. Ministerul Sănătăţii, Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova 2010,
Chişinău, 2011.
10. Ministerul Sănătăţii, Monitorizarea activităţilor realizate în baza asistenţei oficiale pentru
dezvoltare acordate sectorului sănătăţii de către comunitatea donatorilor, 2012.
(http://www.ms.gov.md/_files/8139RAPORT%2520ANUAL%2520ASISTENTA%2520EXTERNA%252
02010.pdf) accesat la 16 mai 2012).
11. Ministerul Sănătăţii, Raport de progres privind realizarea planului de acţiuni pentru
implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate, anul 2008.
(http://ms.gov.md/_files/3740Raportul%2520de%2520evaluare%2520a%2520Strategiei%2520Nationale%
2520de%2520Dezvoltare%252C%2520domeniul%2520sanatatii%252C%25202008.pdf, accesat la 22
mai 2012).
281
12. Ministerul Sănătăţii, Raportul anual în sănătate 2010, Chişinău 2010.
(http://ms.gov.md/_files/4651-Raportul%2520anual%2520in%2520sanatate%25202008.pdf, accesat la
20 mai 2012).
13. Moşneaga V., Mohammadifard Gh., Corbu-Drumea L., Populația Republicii Moldova în
contextul migrațiilor internaționale, Volumul I, Iaşi, 2006.
14. Organizatia Internatională pentru Migrației, Misiunea în Moldova, Migratia la propiu. O
retrospectiva a migratiei în Republica Moldova, 2007.
15. WHO, The world health report 2006 – Working together for health. Geneva.
(http://www.who.int/whr/2006), accesat ianuarie 2012)
RESURSELE UMANE IN SECTORUL MEDICAL PRIVAT
DIN REPUBLICA MOLDOVA
Oleg Galbur, Nicolae Jelamschi
Şcoala de Managament în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Centrul Naţional de Management în Sănătate
Summary
Human resources in the private medical sector in the Republic of Moldova
The article describes the results of the evaluation of the human resources in the private
medical sector and the impact upon insuring the presence of resources in the public health
system. The obtained results show that the private medical sector is not able to cause massive
fluctuations because it mostly attracts doctors and medical assistants with experience and
professional achievements, so that young professionals are unlikely to be hired in this sector after
graduating. Thus, the loss of human resources is caused by their movement to other available
jobs in other areas (pharmaceutical companies, services or trade) and their migration abroad,
where most of the time they don't work according to their qualifications. In time, they become
irretrievable for the national health system due to their loss of professional skills.
Rezumat
Articolui descrie rezultatele evaluării resurselor umane din sectorul medical privat şi
impactul asupra asigurării cu cadre a sistemului public de sănătăte. Rezultatele obținute denotă
că sectorul medical privat nu este în stare să genereze fluctuații masive, deoarece atrage
preponderent medici și asistenţi medicali cu experiență în muncă și realizări profesionale
confirmate în timp, astfel că tinerii specialiști au șanse reduse de a se angaja în acest sector
imediat după absolvirea studiilor. Prin urmare, pierderile de resurse umane sunt generate de
fluxul acestora în alte domenii de activitate (companii farmaceutice, prestări servicii, comerț etc.)
și migrarea peste hotarele țării, unde, preponderent, nu activează conform calificării și, în timp,
devin irecuperabili pentru sistemul sănătății din cauza pierderii competențelor profesionale.
Introducere
Politicile de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătăţii promovate, de stat pe
parcursul ultimului deceniu au fost orientate prioritar spre intensificarea procesului de formare a
specialiştilor noi, iar această abordare era percepută ca o măsură sigură care, în timp, va
contribui la asigurarea instituţiilor medico-sanitare cu medici şi asistenţi medicali conform
necesităţilor. [3, 9]
Ca urmre, începând cu anul 2003, planul de admitere în învăţământul medical superior şi
mediu a început să crească continuu, fenomenul în cauză fiind interpretat ca o soluţie de succes
în asigurarea sistemului de sănătate cu resursele umane, fiind reflectat în rapoartele privind
activitatea sistemului educaţional şi a sistemului de sănătate. [2, 4]
282
Însă în pofida acestor activităţi, rezultatele analizei gradului de plasare în câmpul muncii
a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ medical, în special cel mediu, dat fiind durata mai
scurta a studiilor, au demonstrat ca cresterea numărului de absolventi nu contribuie la creşterea
numărului celor angajaţi conform necesităţilor sistemului de sănătate, astfel că instituţiile
medico-sanitare au continuat să se confrunte cu dificultati la compartimentul resurse umane. [10]
Nici eforturile conducătorilor instituţiilor medico-sanitare şi ale autorităilor publice locale, dar
nici facilităţile oferite de către stat tinerilor specialişti, pe care au contat că vor schimba situaţia,
nu au contribuit semnificativ la ameliorarea asigurării sistemului de sănătate cu cadrele necesare.
[1, 7]
În condiţiile în care, anual doar cca 60-65% din absolvenţii învăţământului medical nu se
angajează în sistemul public al sănătăţii, această parte importantă a tinerilor specialişti dispar din
vizorul autorităţilor, deoarece nu există vre-un mecanism de evidenţă a medicilor în afara
sistemului public după finalizarea studiilor. [5]
Astfel, în lipsa unor informaţii veridice, referitor la fluxurile absolvenţilor învăţământului
medical în cazul neangajării în sistemul public al sănătăţii, se presupune că majoritatea acestora
se orientează, în special, către sectorul medical privat, spre cel departamental sau abandonează
activitatea conform profesiei, angajându-se în alte ramuri ale economiei naţionale sau emigrând
peste hotarele ţării. Rapoartele statistice privind resurselor umane din sănătate reflectă prioritar
situaţia în sectorul public şi parţial cel departamental, sectorul medical privat fiind practic lipsa,
iar informaţia absolut insuficientă pentru a permite factorilor de decizie o abordare complexă la
etapa planificării procesului de formare a specialiştilor noi. [8]
Evident, sectorul medical privat s-a dezvoltat continuu, ceea ce implică şi un număr mai
mare de medici şi asistenţi medicali în prestarea serviciilor medicale private, iar acest fenomen,
inevitabil, se reflectă asupra nivelului asigurării sectorului public de sănătate cu personal
medical. [6] Deşi este un factor deosebit de important pentru managementul eficient al resurselor
umane din sănătate, până în prezent, nu au fost efectuate evaluări şi analize ale resurselor umane
din sectorul medical privat, care să ofere autorităţilor informaţiile necesare procesului decizional.
Prin urmare, scopul studiului în cauză a fost analiza evoluției în dinamică a resurselor
umane din sectorul medical privat în perioada anilor 2003-2010, întru identificarea tendințeor de
dezvoltare a acestora și evaluarea impactului asupra resurselor umane din sistemul public al
sănătății.
Materiale şi metode
Evaluarea resurselor umane din sectorul medical privat a fost efectuată în baza datelor
statistice publicate de către Ministerul Sănătăţii, Centrul Național de Management în Sănătate,
Biroul Naţional de Statistică, concomitent fiind utilizate și alte surse, precum ar fi informatiile
publicate de către Camera de Licențiere și European health for all database (January 2012).
Tendințele dezvoltării resurselor umane din sectorul medical privat au fost identificate
prin prisma evoluției unor parametri, ce caracterizează activitatea integrală a acestui sector
(numărul instituțiilor medicale, numărul paturilor spitalicești și numărul pacienților tratați) și
nemijlocit resursele umane din sector (numărul total al medicilor, inclusiv pe unele specialități și
numărul total al lucrători medicali cu studii medii).
Dat fiind faptul că în sectorul privat activează mai multe categorii de medici, ei au fost
sistematizaţi în funcție de profil (internistic, chirurgical și pediatric) și pe specialități
(obstetricieni ginecologi, oftalmologi, otorinolaringologi, neurologi, psihiatri, stomatologi,
dermatovenerologi și de laborator).
Rezultatele şi discuţii
Sectorul privat al sănătății pe parcursul ultimului deceniu s-a dezvoltat continuu, numărul
instituțiilor medicale private crescând de la 436 în anul 2003 până la 644 în anul 2010 sau cu cca
48%. Din numărul total de instituții medicale private care activau în anul 2010, majoritatea
furnizau servicii stomatologice, care sunt mult mai dezvoltate în sectorul privat comparativ cu
283
alte domenii, datorită necesităţlor în investiţii mai reduse pentru iniţierea afecerilor. Un alt
domeniu mai dezvoltat al sectorului medical privat este cel al serviciilor consultativ-diagnostice,
inclusiv de laborator, care se plaseaza pe locul doi dupa serviciile stomatologice, în timp ce
serviciile medicale spitaliceşti private râmân în continuare nesemnificative. Majoritatea
instituțiilor medicale private, în special cele spitaliceşti, sunt amplasate în municipiile Chișinău
și Bălți, ceea ce denotă că activitatea medicală privată în centrele raionale este mai putin
atractivă și, respectiv, mai puțin dezvoltată, iar populația raioanelor beneficiază, în special, de
serviciile sistemului public de sănătate. Subdezvoltarea serviciilor spitalicești private se confirmă
prin numărul redus al spitalelor, care a rămas aproape constant în ultimul deceniu, dar și a
numărului de paturilor spitalicești private, care, deși s-a dublat pe baza deschiderii unui spital
privat în anul 2010, rămâne la un nivel incomprabil cu cel din sectorul public al sănătății. Astfel,
în anul 2009 în sectorul public al sănătăţii au activat în total 21938 paturi spitaliceşti, gradul de
asigurare a populaţiei (la 10 mii locuitori) fiind de 61,6, iar în sectorul privat au activat doar 61
paturi spitaliceşti, gradul de asigurare a populaţiei fiind de doar cca 0,2. Chiar şi după
deschiderea în anul 2010 a unui spital privat, situaţia nu s-a modificat esenţial, deoarece dacă
raportăm numărul paturilor spitalicești publice și private la populați țării, la un pat spitalicesc
public reveneau cca 162 locuitori, iar la un pat spitalicesc privat reveneau cca 17,5 mii locuitori,
ceea ce este de cca 10 ori mau mult, ceea ce reflectă pedeplin situația reală la acest capitol.
Tabelul: Evoluţia unor parametri ce caracterizează dezvoltarea sectorului medical privat
Anii
Indicatorii
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Instituţii medicale total 436 456 470 524 538 571 571 644
Consultativ-diagnostice 369 401 405 460 474 513 521 -
Spitale 11 11 11 11 10 10 10 11
Paturi spitaliceşti 103 115 138 162 151 151 61 204
Pacienţi trataţi în spitale 4787 5261 5417 5860 5926 6684 6635 6996
Un indicator relevant care reflectă volumul serviciilor medicale prestate de sectorul
privat, este numărul de bolnavi tratați în aceste instituții, care în anul 2003 a constituit în total
4787 pacienți, către anul 2009 acest indicator crescând cu cca 46% (6996). Numărul pacienților
trataţi în instituții private a crescut mai mult în anii 2008-2010, ceea ce presupune că în ultimul
deceniu serviciilor medicale cu caracter privat s-a dezvoltat lent și, ca urmare, practic majoritatea
populației țării a beneficiat prioritar de serviciile sistemului public de sănătate. Raportarea
numărului beneficiarilor de servicii medicale private la populația totală a țării, denotă ca în anul
2010 din fiecare cca 500 de cetățeni în mediu doar unul s-a tratat intr-o instituție medicală
privată.
Rezultatele evaluărilor cantitative a potențialului uman din sectorul medical cu formă de
proprietate nestatală în perioada de referință, demonstrează că în acest sector a fost implicat un
număr limitat de medici, care pînă în anul 2005 echivala doar cca 1/10 din numărul medicilor ce
activau în sistemul public de sănătate. Astfel, doar după anul 2005 se constată o creștere a
numărului medicilor ce activează în sectorul privat, ajungând la 1614 în anul 2009, nivel
deasemenea mult mai redus comparativ cu sectorul public al sănătății (Fig. 1).
Numărul nesemnificativ al medicilor din sectorul medical cu formă nestatală de
proprietate, demonstrează ca acest sector nu a fost în stare să atragă un număr mare de medici
tineri, respectiv nu putem afirma că persoanele care nu s-au angajat în sistemul public au fost
ademenite de către sectorul privat. Din numărul total de medici care activau în sectorul medical
privat doar cca 70-75% erau angajați de bază ai acestor instituții, restul 25-30% activau prin
cumulare externă, având ca activitate de bază instituții medico-sanitare publice.
284
Fig. 1 Evoluția resurselor umane în sectorul medical cu formă de
proprietate nestatală (2003-2009)
Prin urmare, rezultatele evaluărlor denotă că numărul medicilor care au activat doar în
sectorul privat al sănătății în perioada de referință este destul de modest, spre exemplu, în anul
2009 în acest sector au activat doar puțin peste o mie de medici, ceea ce demonstrează atât
subdezvoltarea acestui sector al sănătății, cât și incapacitatea de a influienta semnificativ evoluția
nivelului de asigurare cu cadre medicale a sistemului public de sănătate.
Analiza comparativă a resurselor umane din sectorul privat al sănătății în funcție de
profil, denotă că mai mult personal este antrenat în domeniul serviciilor medicale cu caracter
internistic, astfel că din totalul medicilor clinicieni cca 2/3 sunt de profil internistic și cca 1/3
sunt de profil chirurgical, numărul medicilor cu profil pediatric fiind nesemnificativ. Deși în
toate profilurile numărul medicilor aproape s-a dublat în perioada de referință, însă expimat în
cifre absolute numărul acestora este destul de modest comparativ cu numărul medicilor
specialiști similari din sistemul public al sănătății, dar și cu numărul de medici tineri specialiști
care au absolvit instruirea postuniversitară în această perioadă de timp. Evaluările separate ale
serviciilor medicale private în domeniul pediatric, inclusiv neonatologic, demonstrează ca în
prestarea acestor servicii au fost implicați un număr limitat de medici pediatri, dovadă că
majoritatea populației țării beneficiază de servicii pediatrice în cadrul sistemului public de
sănătate.
După cum a fost menționat anterior, majoritatea medicilor din sectorul privat al sănătății
prestează servicii stomatologice, respectiv numărul medicilor stomatologi constituind în perioada
de referință cca 40-45% din numărul total al acestora. Prin urmare, această categorie de medici a
fost una dominantă în sectorul privat al sănătății, numărul medicilor stomatologi crescând de la
423 în anul 2003 până la 703 în anul 2009 sau cu cca 40%. Spre deosebire de alte domenii,
serviciile stomatologice private s-au dezvoltat nu doar în munciipiile Chișinău și Bălți, dar și în
centrele raionale, antrenând în activități profesionale și o mare parte din tinerii specialiști.
Un alt domeniu deasemenea atractiv pentru sectorul privat de sănătate, deși nu în aceși
măsură ca cel stomatologic, au fost serviciile obstetrical-ginecologice, respectiv și numărul
medicilor obstetricieni ginecologi a crescut de la 58 în anul 2004 până la 86 în anul 2009 sau cu
cca 30% (Fig.2).
Deși datele statistice disponibile nu prezintă informații referitor la modul de activitate a
diferitor categorii de medici (de baza/cumulare externă) în sectorul privat de sănătate, totuși
putem presupune că o parte considerabilă a medicilor obstetricieni ginecologi activau prin
cumulare externă, concomitent fiind angajați ai unor instituții medico-sanitare publice. În același
timp, 56 de medici obstetricieni ginecologi care au fost licențiați în perioada respectivă nu s-au
angajat în sistemul public de sănătate, ceea ce permite a presupune că o parte din tineri specialiști
medici obstetricieni ginecologi s-au orientat inclusiv spre sectorul privat.
285
Fig. 2 Evoluția numărului de medici stomatologi (A) şi
obstetricieni ginecologi (B) (2003-2009)
Unicul domeniu al sectorului privat de sănătate, în care numărul medicilor a crescut
semnificativ în perioada de referință este cel al serviciilor oftalmologice. Dacă în anul 2003 în
sectorul privat al sănătății activau doar 22 medici otalmologi, atunci în anul 2009 numărul
acestora a ajuns la 60, ceea ce constituie o creștere de cca trei ori a acestui indicator. O altă
evoluţie se constată în cazul medicilor otorinolaringologi, numărul cărora în perioada de referință
a fost destul de redus, crescând de la 18 în anul 2003 până la 32 în anul 2009, ceea ce dovedeste
ca în mare parte medicii otorinolaringologi tineri specialiști, care nu s-au angajat în sistemul
public de sănătate, s-au indreptat spre alte domenii de activitate decât cel medical.
Un alt domeniul de ativitate al sectorului privat de sănătate, în care s-a constatat o
creștere continuă a numărului de medici a fost cel al serviciilor medicale neurologice. Pe
parcursul perioadei 2005-2009 numărul medicilor neurologi din sectorul privat aproape s-a
dublat, înregistrându-se o creștere de la 31 la 58 medici, deși către finele anului 2009 în sistemul
public al sănătății activau în total 384 medici neurologi sau de cca 7 ori mai mult. De menționat,
că în perioada 2003-2009, au absolvit instruirea postuniversitară de rezidențiat în total 80 medici
neurologi sau în mediu cca 11-12 medici anual, iar în câmpul muncii în sistemul public al
sănătății s-au încadrat doar 36 medici, ceea ce constituie cca 45%. Prin urmare, 44 medici
neurologi tineri specialiști au abandonat sistemul public al sănătății, orientându-se spre alte
domenii sau activități, motivul principal fiind nedorința acestora de a activa în alte instituții
medico-sanitare decât cele amplasate în municipiul Chișinău (Fig. 3).
Fig. 3 Evoluția numărului medicilor oftalmologi şi otorinolaringologi (A),
neurologi şi psihiatri (B)
Analizând dinamica evoluției serviciilor medicale psihiatrice private în aceiași perioadă
de timp, prin prizma evoluției numărului de medici încadrați în prestarea acestor servicii, putem
afirma cu certitudine ca acest gen de servicii este practic înexistent. În primul rând în sfera
privată a activat un număr neesenţial de medici psihiatri, în al doilea rând numărul acestora s-a
286
redus în perioada de referință. Datele în cauză denotă că cei 31 medici psihiatri licențiați în
perioada 2003-2005, care nu s-au angajat în instituțiile sistemului public de sănătate, au preferat
alte domenii de activitate decât cel medical sau au emigrat peste hotarele, ceea ce demonstrează
că serviciile medicale psihiatrice nu sunt atractive nici în sectorul public, nici în sectorul privat
de sănătate.
Evaluările în cauză s-au referit și la serviciile medicale în domeniul dermatovenerologiei,
inclusiv serviciile cosmetologice, care s-au dezvoltat vertiginos în ultimul deceniu. Rezultatele
obținute denotă că numărul medicilor dermatovenerologi care au prestat servicii medicale private
în domeniul respectiv a fost unul destul de modest, deși s-a conturat o evoluție ascendentă a
acestui indicator în perioada de referință. Numărul medicilor dermatovenerologi din sectorul
privat de sănătate s-a majorat de la 24 în anul 2004 până la 44 în anul 2009 sau aproape de două
ori, deși numărul real al medicilor care activează în acest domeniu realmente ar putea fi mai
mare mult mai mare (Fig. 4A). Acest număr redus de medici încadrați în prestarea serviciilor
medicale private în domeniul dermatovenerologiei poate fi explicat prin faptul că în realitate o
parte din medicii dermatovenerologi, dar și alte categorii de medici, prestează servicii în
domeniul cosmetologiei, fiind angajați în funcție de cosmetologi și nu de medici cosmetologi,
respectiv rapoartele statistice, în cazul când există, nu reflectă starea reală a lucrurilor. Aceasta
se datorează faptului că actualmente nu există o reglementare strictă a activităţilor medicale şi
nemedicale în domeniul cosmetologiei, astfel că aceleaşi servicii în unele cazuri sunt prestate de
către medici, iar în alte caziri sunt prestate de către persoane care nu au studii medicale.
O evoluție practic identică se atestă și în cazul serviciilor de laborator private, care sunt
mai dezvoltate comparativ cu alte domenii, însă numărul medicior de laborator implicați în
prestarea acestor servicii conform statisticilor oficiale rămâne destul de limitat. Rezultatelor
cercetărilor au demonstrat că, în perioada 2004-2009, numărul medicilor de laborator care
activau în sectorul privat de sănătate a crescut de la 24 până la 38, ceea ce presupune, că în anul
2009 în toate instituțiile medico-sanitare private care prestau servicii medicale de laborator,
activau doar 38 medici cu calificare profesională în domeniul respectiv (Fig. 4A).
Fig. 4 Numărul medicilor de laborator şi dermatovenerologi (A) și
a personalului medical cu studii medii (B)
Această situație ar putea fi generată de faptul că majoritatea medicilor cu experiență ar
putea activa prin cumulare externă, având activitate de bază într-o instituție medico-sanitară
publică, rapoartele statistice prezentate nu corespund realității sau că medicii sunt angajaţi în alte
funcții decât cele medicale din anumite motive, nefiind incluși în rapoartele statistice ca medici
de laborator.
Un compartiment separat al studiului în cauză a fost axat pe evaluarea numărului
persoanelor cu studii medii medicale, care activează în sistemul privat de sănătate, pentru a
identifica și a stabili ulterior vectorul fluxului absolvenților Colegiilor de Medicină, care nu se
angajează în sistemul public al sănătății. Rezultatele obținute, demonstrează că în perioada de
referință în sectorul privat de sănătate a activat un număr foarte redus de persoane cu stduii medii
287
medicale, doar începând cu anul 2007 acest indicator a trecut puțin de o mie. Prin urmare, către
finele anului 2009 în sistemul public și departamental al sănătății activau în total 27449 de
specialiști cu studii medii medicale, iar în sectorul privat de sănătate activau doar 1040 persoane
cu studii medii medicale, ceea ce este de cca 26 ori mai puțin (Fig. 4B). De regulă, instituțiile
medicale private, recrutează personal medical cu studii medii cu experineță de activitate, care ar
putea să asigure imediat randament și eficiență pentru a nu suporta pierderi financiare. În aceste
condiții putem afirma cu certitudine ca activitatea în instituțiile medico-sanitare private nu este o
oportunitate pentru tinerii specialiști cu studii medii medicale, iar absolvenții învăţământului
medical mediu, în cazul neangajării după absolvire într-o instituție medico-sanitară sin sistemul
publică al sănătăţii, de regulă, nu activează conform calificării profesionale sau emigrează peste
hotarele țării.
Analiza comparativă a numărului total de medici în sectoarele sănătății privat –
departamental – public - total pe țară, denotă că în perioada anilor 2003-2009 populația țării a
beneficiat de serviciile unui număr relativ constant de medici, nefiind înregistrate mari diferențe
anuale. La nivel de țără, în perioada de referință, numărul medicilor care prestau servicii
medicale a crescut lent dar continuu cu cca 450 medici (Fig. 5A).
Fig. 6 Numărul de medici în diverse sectoare ale sănătății (A) şi
asigurarea populației cu medici (B)
Aceiași tendință de creștere ușoară dar continuă s-a înregistrat și în sectorul
departamental, unde numărul medicilor a crescut de la 1671 în anul 2003 până la 1999 în anul
2009, dar și în sectorul privat de sănătate. Doar în sectorul public al sănătății în perioada
menționată s-a înregistrat o tendință ușoară de scădere a numărului de medici de la 10978 în anul
2003 până la 10784 în anul 2009 sau cu cca 200 medici. Datele obținute denotă că numărul
medicilor care au prestat servicii medicale populației a avut o evoluție ușor ascendentă, iar
fluctuațiile cadrelor medicale s-au produs în interiorul sistemului de sănătate cu o dinamică
pozitivă în sectoarele privat și departamental și dinamică ușor negativă în sectorul public.
În același context, a fost analizată și evoluția gradului de asigiurare a populației cu cadre
medicale pe dimensiunile public – public și departamental - public, departamental și privat. De
menționat, că majoritatea datelor statistice referitor la asigurarea populației cu medici fac referire
doar la sistemul public de sănătate, astfel că acest indicator, spre exemplu, în anul 2006 a fost
egal cu 30,1 medici/10 mii locuitori (Fig. 5B).
Conform datelor publicate de European health for all databese (January 2010), în anul
2006, gradul de asigurare cu medici (fără medici stomatologi) a fost în România – 19,2, în
Ucraina – 30,8, în regiunea europeana – 33,9, în Uniunea Europenă – 32,0. [11] Datele în cauză
denotă că densitatea medie a medicilor în Republica Moldova este la un nivel comparabil cu
nivelul înregistrat în ţările europene, deşi sistemul sănătăţii se confrunta cu un deficit sporit atât
de medici.În același timp, raportând numărul total de medici care prestează servicii medicale în
sectoarele public-departamantal-privat la numărul total al populației țării, reiese că fiecare 10 mii
de locuitori în mediu beneficiază de serviciile cca 38,9 medici, ceea ce depașește cu mult nivelul
acestui indicator în țările învecinate și cele europene.
288
În același timp, conform datelor Centrului Național de Management în Sănătate, din
12783 de medici care activau la 01 ianuarie 2010 în Republica Moldova, doar 8682 medici sunt
de profil curativ-profilactic, iar dacă să-i raportăm la numărul populației, gradul de asigurare ar fi
doar de 24,4 la 10 mii locuitori, ceea ce este mult sub nivelul țărilor europene. În plus, se
înregistrează mari diferențe în nivelul de asigurare cu medici în funcție de mediu rural-urban și
de anumite specialități (medicină de familie, medicină de urgență, morfopatologie, dar și altele
mai puțin atractive).
Prin urmare, nivelul indicatorilor privind asigurarea populației cu medici în Republica
Moldova, deseori nu reflectă situația reală în țară, dat fiind faptul că în această categorie sunt
incluși și medicii stomatologi, medicii din sistemul sănătății publice, managerii, cadrele
didactice, dar și alte categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-profilactic.
Instituţiile statistice de specialitate în procesul analizei gradului de asigurare a populației cu
medici urmează sa ia în calcul și medicii din sectorul departamental, dar și cei din sectorul
privat, care deasemenea prestează servicii medicale populației țării. Însă în aceste calcule
urmează a fi incluși doar medicii care sunt implicați nemijlocit în prestarea serviciilor curativ-
profilactice, fiind excluși alte categorii de medici neimplcati direct în acest proces.
Astfel, prin implementarea procedurilor de înregistrare și licențiere opbligatorie a
medicilor se va reuși evidența separată a medicilor înregistrați (numărul total de medici existenți
în țară), medicilor licențiați (medici care prestează servicii curativ-profilactice) și alte categorii
de medici (sănătate publică, cadrele manageriale, didactice ș.a.)
Concluzii
1. Sectorul privat al sănătății, în perioada 2003-2009, s-a dezvoltat lent și nesemnificativ, cu
excepția domeniului stomatologic, nefiind în stare să atragă un număr mare de medici și
să influiențeze, în mod decisiv, fluctuațiile personalului medical în interiorul sistemului
de sănătate. Numărul medicilor și personalului medical în sistemul privat a crescut real
cu doar cca 600, deși în aceiași perioadă de timp în sistemul public de sănătate nu s-au
încadrat în câmpul muncii cca 2000 de medici tineri specialiști și cca 3000 specialiști cu
studii medii medicale.
2. Sectorul medical privat, de regulă, atrage medici și asistenţi medicali cu experiență în
muncă și realizări profesionale confirmate în timp, astfel că tinerii specialiști au șanse
reduse de a se angaja în acest sector imediat după absolvirea studiilor. Cca 1/3 din
medicii sectorului privat de sănătate prestează servicii prin cumulare externă, astfel
activând concomitent în funcții de bază în sistemul public de sănătate, iar la această
categorie se referă, de regulă, specialiștii cu un înalt grad de calificare profesională.
Dezvoltarea sectorului privat al sănătății, din punct de vedere a dezvoltării resurselor
umane din sănătate, urmează a fi perceput nu ca oponent, dar ca un concurent constructiv
al sectorului public de sănătate, dat fiind faptul că în ambele cazuri medicii își continuă
activitatea profesională și acordă asistență medicală populației țării.
3. Sursele disponibile de informare în domeniul resurselor umane din sectorul privat al
sănătății sunt extrem de limitate, ceea ce nu permite a evalua în profunzime din punct de
vedere calitativ și cantitativ acest compartiment. Raportările statistice privind activitatea
sectorului privat de sănătate, dar și a celui departamental, sunt mult mai reduse
comparativ cu cel public și din aceste motive integrarea datelor, în mare parte este
imposibilă, din cauza informațiilor incomplete.
4. Analiza datelor referitor la evoluția resurselor umane din sistemul sănătății (public,
departamental și privat), denotă că pierderile mari de resurse umane sunt generate de
fluxul acestora în alte domenii de activitate (companii farmaceutice, prestări servicii,
comerț etc.) și migrarea peste hotarele țării, unde nu activează conform calificării și, în
timp, devin irecuperabili pentru sistemul sănătății din cauza pierderii competențelor,
cunoștințelor în domeniu și abilităților profesionale. Prin urmare, partea în totalitate
289
tenebră a evoluției resurselor umane din sănătate, sunt anume sectoarele nemedicale unde
medicii nu activează conform calificării, respectiv nu se includ în rapoarte statistice.
Biblografie
1. Atun R., Richardson E., Shishkin S., Kacevicius G., Ciocanu M., Sava V. and Ancker S.
(2008). Moldova: Health system review. Health Systems in Transition. 2008.
2. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Educaţia în Republica Moldova,
Publicaţie statistică, 2008/2009, Chişinău, 2009.
3. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Ocrotirea sănătăţii în Republica
Moldova, Chişinău, 2008.
4. Departamanetul statistică şi sociologie al Republicii Moldova, Anuarul statistic al
Republicii Moldova, 2004, Chişinău, 2004.
5. Lozan O., Jelamschi N., Galbur O., Politica resurselor umane din sănătate în Republica
Moldova, Management în sănătate 2008, Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi
Management Sanitar, Bucureşti, 2008.
6. Mecineanu A., Malanciuc Iu., Politicile în domeniul parteneriatului public-privat,
Monitorul Social, nr. 9, Chişinău, 2011.
7. Ministerul Sănătăţii, Raport anual de sănătate, 2010, Chişinău, 2011.
8. Ministerul Sănătăţii, Sănătatea publică în Republica Moldova, anul 2009, Chişinău, 2010.
9. Ministerul Sănătăţii, Sănătatea publică în Republica Moldova, Chişinău, 2004.
10. Ministerul Sănătăţii, Raport de activitate pentru anul 2007, Chişinău, 2008.
11. WHO, Regional Office for Europe, European health for all databese (January 2012)
(http://www.euro.who.int/en/what-we-do/data-and-evidence/databases/european-health-
for-all-database-hfa-db2, accesat la 04 iunie 2012)
MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN
ASISTENȚA MEDICALĂ PRIMARĂ LA NIVEL DE RAION
Oleg Galbur, Vera Munteanu Școala de Management în Sănătate Publică
Summary
Human resources management in primary medical
attendance at district level
The primary medical attendance is facing a shortage of personnel and particularly
physicians, forecasts being even more worrying, if current trends persist. Although the family
physician is often the only person available at rural communities level, in this area there are also
many disparities, existing a number of localities without a family physician. At national level it
is indispensable to promote a well-founded policy in order to motivate the medical personnel
from rural areas. It is indispensable to create a new mechanism of medical workers
remuneration, based on differential remuneration principles.
Keywords: human resources, family medicine, personnel motivation
Rezumat
Asistenţa medicală primară se confruntă cu un deficit de personal şi în special de medici,
prognozele fiind şi mai îngrijorătoare, dacă actualele tendinţe se menţin. Deşi medicul de familie
este în multe cazuri singura persoană accesibilă la nivelul comunităţilor rurale, în acest domeniu
există numeroase disparităţi, existând un șir de localități fără medic de familie. La nivel național
se impune necesitatea promovării unei politici bine fundamentate de motivație a personalului
medical din localitățile rurale. Se impune crearea unui mecanism nou de remunerare a muncii
lucrătorilor medicali, bazat pe principii de salarizare diferențiată.
290
Cuvintele cheie: resurse umane, medicina de familie, motivația personalului
Actualitatea
Resursele umane sunt elementul cheie pentru buna funcţionare a sistemului de sănătate,
în conformitate cu necesităţile populaţiei, fiind reprezentate de personalul medical şi nemedical,
care face posibilă intervenţia individuală sau colectivă în domeniul sănătăţii publice şi reprezintă
cea mai importantă resursă a sistemului de sănătate. Anume potenţialul uman reprezintă o
resursă cheie de importanţă vitală a tuturor organizaţiilor, care asigură supravieţuirea,
dezvoltarea şi succesul competitiv al acestora. Or, pentru furnizarea unei asistențe medico-
sanitare de calitate, sistemul medical necesită un personal bine instruit, care să acorde servicii
cost-eficiente la nivel profesional înalt. [15, 22]
Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 2006 a constatat o criză curentă la
nivel global în ceea ce privește asigurarea cu cadre medicale din punct de vedere cantitativ și
calitativ, înregistrându-se un deficit de cca 4,3 mln. personal medical, în acelaşi timp
accentuându-se necesitatea soluţionării acestei probleme în următorii 10 ani. Conform acestui
raport, au fost identificate 10 țări din Europa cu cea mai mare criză în asigurarea cu personal
medical: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Israel, Muntenegru, Moldova,
Macedonia, România și Serbia. Ca urmare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit un plan de
acţiuni pentru anii 2006-2015, pentru ca ţările cu probleme, în special cele nominalizate, să
soluţioneze problemele în resursele umane din sănătate cu suportul partenerilor finanţatorilor
globali. [21]
Drept răspuns la Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în Republica Moldova au
fost adoptate mai multe documente de politici în domeniul ocrotirii sănătăţii, care stabilesc
sarcini şi obiective concrete privind dezvoltarea resurselor umane pe termen mediu şi lung.
Astfel, Politica Naţională de Sănătate (2007-2021) menţionează necesitatea îmbunătățirii
continue a managementului resurselor umane din sistemul sănătăţii, iar „Strategia de dezvoltare a
sistemului de sănătate în perioada 2008-2017”, stabileşte clar direcțiile şi mecanismele de
modernizare a managementului resurselor umane din sănătate. [17]
Întru atingerea obiectivelor scontate, Ministerul Sănătăţii în acest an a aprobat
„Concepţia-cadrul de dezvoltare a resurselor umane în sistemul sănătăţii”, care „accentuează
necesitatea dezvoltării continue a managementului resurselor umane, utilizarea raţională a
cadrelor existente, formarea adecvată şi diversificată de cadre performante pentru sistemul de
sănătate prin intermediul unor măsuri menite să consolideze resursele umane din sănătate, cum
ar fi evaluarea necesităţilor şi planificarea asigurării resurselor umane în sistemul de sănătate,
asigurarea acoperirii cu cadre a instituţiilor din regiunile rurale, motivarea şi stimularea
personalului din sistemul de sănătate, îmbunătăţirea politicilor de formare a cadrelor în
învăţământul medical şi cel farmaceutic. [7]
În acest context, eforturile autorităţilor urmează a fi orientate preponderent spre sectorul
asistenţei medicale primare, declarat unul prioritar în documentele de politici de sănătate, însă
care se caracterizează printr-un nivelul redus al densităţii medicilor de familie în mediul rural.
Lipsa sau insuficienţa medicilor de familie în localităţile rurale este unul din factorii primordiali
care generează dificultăţi în asigurarea accesului populaţiei la servicii medicale de calitate.
Prin urmare, scopul studiului în cauză este evaluarea şi analiza surselor bibliografice din
ultimii ani referitor la managementul resurselor umane din sectorul asistenţei medicale primare
în Republica Moldova şi identificarea tendinţelor de dezvoltare pe termen mediu şi lung, dar şi
unor eventuale soluţii pentru atenuarea impactului deficitului de cadre asupra calităţii serviciilor
medicale primare prestate populaţiei.
291
Materiale și metode
Studiul în cauză este reprezintă o analiză a surselor bibliografice mai relevante privind
evoluția și dezvoltarea resurselor umane în sistemul de sănătate, în special, al sectorului de
asistenţă medicală primară, din Republica Moldova.
Rezultatele
Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate, către sfârşitul anului
2011 densitatea generală a medicilor în Republica Moldova a fost de circa 36,3/10 mii locuitori,
fiind în creştere faţă de anii 2009 şi 2010, când s-a înregistrat o densitate de cca 35,9 la fiecare
10 mii locuitori. [2, 3]
Prin urmare, în Republica Moldova densitatea generală a medicilor este mai mare decât
în ţările vecine (în anul 2009 în Ucraina - 31,5/10 mii locuitori şi în România - 225,82/10 mii
locuitori), dar şi decât în ţările Uniunii Europene, unde în anul 2009 la fiecare 10 mii locuitori
reveneau cca 33,0 medici, iar în ţările regiunii europene în acelaşi an la fiecare 10 mii locuitori
reveneau în mediu cca 32,9 medici. [8]
În pofida indicatorilor favorabili la prima vedere, sectorul public al sănătăţii se confrunta
cu grave probleme la compartimentul resurse umane, în special, în asigurarea localităţilor rurale
cu medici de familie, unde gradul de asigurare este mult sub necesităţile reale, ceea ce pune în
dificultate acordarea unor servicii de calitate populaţiei din mediul rural. [19]
Or, densitatea medicilor de familie la nivel naţional în anul 2011, dar şi în anul 2010 a
fost doar de 5,3/10 mii locuitori comparativ cu înregistrându-se o discrepanţă semnificativă pe
dimensiunea rural-urban, astfel că în localităţile municipale la fiecare 10 mii locuitori reveneau
cca 6,6 medici de familie, iar în raioane acest indicator era de doar 4,6, ceea ce este de două ori
mai puţin comparativ cu indicatorul respectiv în Uniunea Europeană (8,7 în anul 2009).
Deosebit de dramatică este situaţia în unele raioane din sudul ţării, cum ar fi Cantemir (2,6),
Hânceşti (2,9), Cimişlia (2,9), unde activează un număr absolut redus de medici de familie, care
evident nu pot asigura accesul populaţiei la servicii medicale primare. [3, 13]
Principalii factori care generează dificultăţi la acest capitol sunt rezultanta condiţiilor
neatractive de activitate în asistenţa medicală primară, în special, în localităţile rurale, unde
condiţiile de trai şi de muncă nu corespund rigorilor timpului. Iar acest fenomen explică refuzul
medicilor tineri de a se angaja în sate şi chiar centre raionale, orientarea majorităţii medicilor
spre localităţile urbane sau suburbane şi distribuirea teritorială neuniformă, orientarea
preferinţelor medicilor preponderent spre calificările considerate prestigioase şi dezechilibrul
sectorial, angajarea în zonele deficitare a medicilor cu performanţe profesionale modeste, ceea ce
afectează calitatea serviciilor, migrarea medicilor spre alte sectoare și domenii sau peste hotarele
ţării. [6, 10, 14, 20]
Prin urmare, nivelul relativ înalt al indicatorilor privind asigurarea cu medici în Republica
Moldova, este determinat de neajustarea la standardele europene a sistemului de raportare
statistică, ceea ce face ca în categoria medicilor să fie incluși și medicii care activează în
sectorului științific, în sistemul sănătății publice, managerii şi cadrele didactice cu studii
medicale superioare, dar și alte categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-
profilactic. Astfel, în anul 2009 din numărul total de 12783 medici, care activau în sistemul
sănătății (public și departamental), în cadrul instituţiilor medico-sanitare publice, care oferă
nemijlocit servicii curativ-profilactice, activau 8682 medici, inclusiv medicii cu atribuţii
manageriale, ceea ce constituie doar cca 2/3 din numărul total al medicilor. Raportând acești
medici la numărul populației, reiese că asigurarea populaţiei în anul 2009 a fost de cca 25,0 la
fiecare 10 mii locuitori, nivel care poate fi considerat relevant pentru sistemul de sănătate,
reieșind din situația reală existentă în prezent. [11]
Sursele bibliografice disponibile, dar şi alte surse de informare (rapoarte de activitate,
rapoarte statistice oficiale etc.) menţionează faptul că sectorul de asistenţă medicală primară se
confruntă cu un deficit sporit de medici, prognozele pentru viitor fiind şi mai îngrijorătoare, în
contextul perspectivelor de simplificare a regimului de circulaţie în ţările europene, ceea ce va
292
intensifica procesul migrator. Deşi medicul de familie este în multe cazuri singura persoană
accesibilă la nivelul comunităţilor rurale, în acest domeniu există numeroase disparităţi, existând
mai multe Centre de Sănătate şi, în special, Oficii ale Medicului de Familie, unde nu activează
nici un medic. La nivel naţional, la un medic de familie în zona rurală revin de peste 2-5 ori mai
mulți locuitori decât în zona urbană. [1, 4, 5, 11, 16, 20]
În pofida investiţiilor efectuate în sectorul medical primar, inclusiv oferirea de facilități și
beneficii financiare tinerilor specialişti angajaţi în mediul rural, acesta rămâne neatractiv pentru
personalul medical. În ţară sunt un șir de localităţi rurale, unde populaţia este deservită de
medicul de familie doar de 1-4 ori pe lună prin deplasarea acestuia din alte instituții medicale
primare din localitățile apropiate. [10, 18, 20]
Un studiu realizat în anul 2010 a arătat, că majoritatea medicilor de familie au vârsta
cuprinsă între 45 şi 55 ani, urmând a se pensiona în următorii 10-15 ani, iar numărul total al
medicilor de familie este în scădere continuă. Dacă această tendinţă se va menţine în viitor,
numărul medicilor de familie ar putea să se reducă dramatic, conducând la o scădere
considerabilă a accesului la serviciile medicale şi creşterea cheltuielilor de funcţionare a
sistemului. [11]
Din punct de vedere al capacităţii personalului sanitar de a răspunde nevoilor de sănătate
ale populaţiei, acest lucru depinde primordial de procesul formării personalului medical.
Actualmente procesul de formare profesională a medicilor de familie corespunde standardelor
europene, fiind organizat prin studii postuniversitare de rezidenţiat cu durata de 3 ani. În pofida
eforturilor depuse de autorităţi pe parcursul ultimului deceniu întru modernizarea procesului de
instruire postuniversitare în domeniul Medicinii de familie, la etapa admiterii la studii de
rezidenţiat nu se atestă o concurenţă reală, bazată pe o competitivitate veridică între candidaţi,
anual numărul de burse de studii postuniversitare în domeniu nefiind completat. Or, această
demonstrează faptul că activitatea în medicina de familie nu este prestigioasă şi atractivă, ceea ce
face ca la domeniul respectiv de activitate sa adere persoane cu performanţe modeste. [5, 10]
Activitățile de promovare a prestigiului profesiei medicale, în special a medicului de
familie, pe parcursul anilor au fost foarte modeste, limitându-se la campaniile de repartizare
organizate anual de către Ministerul Sănătăţii, ceea ce este absolut insuficient şi ineficient, dat
fiind lipsa interesului din partea autorităţilor publice locale la acest capitol. Prin urmare, sporirea
atractivităţii medicinii de familie, prin eforturile comune ale autorităţilor publice centrale şi
locale, a organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, a societăţii civile în general şi
fiecărui cetăţean în particular, ar putea schimba considerabil situaţia la capitolul resurse umane
în sectorul asistenţei medicale primare. [7]
În contextul implementării principiilor medicinii de familie şi, ulterior, a asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală, au fost implementate şi dezvoltate continuu diverse mecanisme
de motivare financiară a medicilor de familie, care, în linii generale, au contribuit la sporirea
nivelului de finanţare a sectorului de asistenţă medicală primară, inclusiv a remunerării muncii
medicului de familie. Documentele de politici, recomandările organismelor internaţionale,
autorităţile de ramură promovează sporirea gradului de autonomie a instituţiilor de asistenţă
medicală primară, inclusiv raţionalizarea structurii asistenţei medicale primare, care să permită
eficientizarea activităţii şi îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale primare prestate. În anul
2010 cuantumul resurselor financiare destinat asistenţei medicale primare a atins nivelul de
1.006.535,2 mii de lei, ceea ce a constituit cca 31,0% din fondul de bază al asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală pentru anul respectiv. Însă majorările salariului medicilor de
familie nu au contribuit la creșterea gradului de satisfacție profesională, iar activitatea în sectorul
asistenţei medicale primare nu a devenit mai atractivă. Nivelul de salarizare al medicilor de
familie este invers proporțional cu densitatea acestora, prin urmare, majorarea salariului este
determinată doar de cumularea unor funcții vacante, dovadă a lipsei unor mecanisme eficiente de
motivare financiară a acestora, care să contribuie pe termen mediu și lung la asigurarea
populației cu cadrele medicale necesare și, respectiv, asigurarea accesului populației la servicii
medicale de calitate. [12, 20]
293
Dificultățile de plasare în câmpul muncii a tinerilor specialiști, generate de atractivitatea
redusă a locurilor de muncă în raioanele țării, în special, în localitățile rurale, determină
dezechilibru în repartizarea geografică și teritorială a cadrelor medicale din asistenţa medicală
primară, iar mecanismele în vigoare de motivare a medicilor de familie pentru activitate în
zonele deficitare nu s-au soldat cu rezultatele scontate. Actualmente nu există principii clare de
planificare a resurselor umane pentru sistemul de sănătate, care să stabilească criterii și condiții
de planificare durabile, iar aceasta generează dificultăţi şi incertitudini la etapa estimării
necesităţilor de perspectivă în medici de familie, dar şi altor categorii de medici pentru sectorul
asistenţei medicale primare. [9, 10]
La nivelul practicii medicului de familie se remarcă o capacitate insuficientă de promovare
a sănătăţii prin transfer de informații către populaţie şi mijloace insuficiente de intervenţie asupra
determinanţilor stării de sănătate, care să deplaseze accentul spre serviciile preventive de
sănătate, precum şi spre creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a populaţiei în vederea
adoptării comportamentelor sănătoase. Acest lucru se datorează atât resurselor insuficiente, cât şi
modalităţilor de motivare, care pun un accent redus pe acest gen de intervenţii. Sistemul de
educaţie medicală actual nu oferă decât în mod sporadic cunoştinţe şi deprinderi în această zonă,
promovând la nivelul asistenţei primare proceduri medicale diagnostice şi terapeutice, cu foarte
puţin accent pus pe prevenţie şi reabilitare. Or, este imperios necesară implementarea unui
management modern al resurselor umane centrat pe om, care să ia în considerare resursa umană
drept un atu strategic și să integreze gestiunea resurselor umane în gestiunea strategică a
sistemului medical. [7]
Generalizând cele menţionate, putem afirma cu certitudine că nemijlocit subiectul
managementului resurselor umane din sectorul asistenţei primare al Republicii Moldova este
insuficient elucidat în sursele bibliografice, fiind reflectat preponderent tangenţial în cadrul altor
abordări şi discuţii. Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui sector al sistemului de
sănătate şi de gravitatea problemelor cu care se confruntă, sunt imperios necesare studii care să
vizeze concret managementul resurselor umane în asistenţa medicală primară.
Concluzii
1. Dificultăţile existente în asigurarea sectorului public de sănătate cu potenţialul uman necesar
sunt determinate preponderent de inechităţi şi disparităţi pe interior (distribuirea teritorială
neuniformă și dezechilibru sectorial etc.), iar eforturile autorităţilor urmează a fi orientate
prioritar spre eficientizarea utilizării resurselor umane disponibile și atragerea medicilor care
activează în alte ramuri ale economiei naționale.
2. Tendinţele care se conturează în evoluţia resurselor umane din sectorul asistenţei medicale
primare denotă că vârsta medie a medicilor de familie este în creştere, numărul medicilor de
familie tineri este în descreştere, profesia medic de familie rămâne în continuare una puţin
atractivă şi prestigioasă, admiterea la studii de rezidenţiat în medicina de familie nu este
bazata pe o competitivitate veridică, iar dacă aceste tendinţe se vor menține, atunci
problemele existente se vor acutiză, se va reduce accesul populaţiei la servicii de sănătate,
vor creşte cheltuielile de funcţionare a sectorului etc.
3. Dificultățile de plasare în câmpul muncii a tinerilor specialiști sunt generate de atractivitatea
redusă a locurilor de muncă în raioanele țării, în special, în localitățile rurale, ceea ce
determină dezechilibru în repartizarea geografică și teritorială a resurselor umane din
asistenţa medicală primară, iar mecanismele în vigoare de motivare a medicilor de familie
pentru activitate în zonele deficitare, nu s-au soldat cu rezultate scontate.
Bibliografie
1. Ababii I., Bivol Gr., ș.a. Dezvoltarea medicinii de familie în Republica Moldova,
Materialele Congresului II al medicilor de familie, Chișinău, 2006.
294
2. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2010. (http://cnms.md/_files/8556-02.%2520Resursele%2520Ocrotirii%2520Sanatatii%2520corectat.pdf, accesat
02.07.2012).
3. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2011 (http://cnms.md/_files/11700-
02.%2520Resursele%2520Ocrotirii%2520S%25C4%2583n%25C4%2583t%25C4%2583%25C5%25A3ii.
pdf, accesat 02.07.2012).
4. Atun R, Richardson E, Shishkin S, Kacevicius G, Ciocanu M, Sava V and Ancker S
(2008). Moldova: Health system review. Health Systems in Transition. 2008.
5. Bivol Gr., Curocichin Gh., Medicina de familie în Republica Moldova: de la Declarația
din Almaty până în prezent. Materialele Congresului III al medicilor de familie din
Republica Moldova, 17- 18 mai, Curierul Medical, nr. 3 (327), 2012.
6. Ciurea D., „Dezvoltarea unui Master Plan pentru Infrastructura si Resursele Umane din
sistemul de Asistenta Medicala Primara Moldova”, Proiectul Servicii de Sănătate și
Asistență Socială, Septembrie, 2007. (http://www.ms.gov.md/_files/6699-
Master%2520plan%2520pentru%2520Infrastructura%2520si%2520Resursele%2520umane%2520din%252
0sistemul%2520AMP.pdf, accesat 03,07.2012).
7. Concepţia-cadru de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătății, (http://ms.gov.md/_files/11302-Planul%2520implementare%2520a%2520conceptiei.PDF, accesat la 28
mai 2012).
8. European health for all database (January 2012), WHO, Regional Office for Europe, (http://www.euro.who.int/en/what-we-do/data-and-evidence/databases/european-health-for-all-database-
hfa-db2, accesat la 03 iulie 2012).
9. Evaluarea Infrastructurii si Resurselor Umane a sistemului de Asistenta Medicala
Primara în Republica Moldova, Proiectul Servicii de Sănătate si Asistenta Sociala, Grant
PHRD, Raport Final, Septembrie, 2007.
10. Galbur O., Raport cu privire la evaluarea numărului de absolvenţi ai studiilor
postuniversitare (rezidenţiat şi secundariat clinic) şi Colegiilor de Medicină şi nivelul de
încadrare în câmpul muncii pentru ultimii 7 ani. (http://www.ms.gov.md/_files/8113-
ARaport%2520IV-V.pdf, accesat la 02, iulie 2012)
11. Galbur O., Raport cu referire la evaluarea (geografică, sectorială, pe specialităţi, gender)
a resurselor umane existente în sistemul sănătăţii, analiza tendinţelor pentru ultimii 7 ani.
(http://www.ms.gov.md/_files/8196-2.pdf, accesat la 03 iulie 2012).
12. Galbur O., Raport cu referire la evaluarea cheltuielilor legate de resursele umane în
sănătate, Chişinău, 2011. (http://www.ms.gov.md/_files/11535-
Raport%2520cu%2520referire%2520la%2520cheltuielile%2520legate%2520de%2520resursele%2520uma
ne.pdf, accesat la 20 iunie 2012).
13. Gramma Rodica, Spinei Larisa, Bivol Angela, Jemna Stella „Analiza stării de sănătate a
populaţiei Republicii Moldova prin prisma indicatorilor statistici (pentru perioada anilor
2005-2009)”, Centrul de Asistenţă pentru Autorităţile Publice, Chişinău, 2010.
14. Lozan O., Galbur O., Jelamschi N., Human resources policy for health in the Republic of
Moldova, Management in Health, vol. 12, No 2 (2008).
(http://journal.managementinhealth.com/index.php/rms/article/viewFile/39/118, accesat la 03 iulie 2012).
15. Materialele Conferinţei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind reforma sistemelor de
sănătate, Ljubljana, Slovenia, 17-20 iunie, 1996.
16. Nemerenco A. Optimizarea serviciilor de asistenţă medicală primară prin implementarea
metodelor manageriale contemporane. Autoreferatul tezei de doctor în ştiinţe medicale,
Chișinău, 2008.
17. Politica Naționala de Sănătate in Republica Moldova, 2007-2021, Ministerul Sanatatii
din Republica Moldova (2006). (http://www.ms.gov.md/_files/1002PoliticaNationala_rom_rus_finall.pdf, accesat ianuarie 2012).
295
18. Raport anual de sănătate, 2010, Ministerul Sănătăţii, Chişinău, 2011. (http://ms.md/_files/9034-Raport%2520anual%2520pe%2520sanatate%25202010.pdf, accesat la 03 iulie
2012). 19. Raportul anual de sănătate 2010. Chişinău, 2011. (http://ms.md/_files/9034-
Raport%2520anual%2520pe%2520sanatate%25202010.pdf, accesat la 04 iulie 2012).
20. Strategia de dezvoltare a Asistenţei Medicale Primare pentru anii 2010-2013. (http://www.ms.gov.md/_files/6601-
ord.%2520460%2520don%252001.07.2010%2520strategia%2520AMP.pdf, accessat 03.07.2012).
21. The world health report 2006 - Working together for health. WHO. Geneva. 2006.
22. Tulchinsky T. H., Varavikova E. A. Noua sănătate publică. Introducere în secolul XXI,
Chişinău, 2003.
TIPOLOGII ALE CULTURII ORGANIZAŢIONALE
DIN SPITALELE MUNICIPALE
Nina Globa, Oleg Galbur
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Typologies of the organizational culture in the municipal hospitals
In order to establish a comprehensive diagnosis of the organizational culture of municipal
hospitals the types of cultures existing in those institutions were determined.
The study highlighted the dominant cultures and subcultures configuration, the intensity
and character of culture and other aspects. It also identified the aspiration of employees to a new
organizational culture.
The findings have served as a basis for the elaboration of practical recommendations on
how to transform the organizational culture in hospitals and to adapt it to modern context.
Rezumat
În scopul stabilirii unui diagnostic amplu al culturii organizaţionale din spitalele
municipale s-au determinat tipurile de culturi existente în aceste instituţii. Studiul a scos în
evidenţă configuraţia culturilor dominante şi a subculturilor, intensitatea şi caracterul culturii şi
alte aspecte. Totodată, el a identificat aspiraţiile angajaţilor spre un nou tip de cultură
organizaţionale.
Concluziile au servit drept bază pentru elaborarea recomandărilor practice privind modul
de transformare a culturii organizaţionale şi adaptare a ei la contextul modern.
Actualitatea
Stabilirea unui diagnostic al culturii organizaţionale din spitale semnifică nu doar
determinarea şi evaluarea elementelor ei, dar si identificarea tipului de cultură organizaţională
existentă.
Organizaţiile sunt mini-societăţi care au tiparele sale distinctive de culturi şi subculturi
[12]. Dat fiind faptul că, cultura organizaţională este un fenomen complex, pentru a fi distinsă,
trebuie aplicată analiza tipologică a principalelor ei varietăţi. Stabilirea unei tipologii a culturilor
organizaţionale permite să ne orientăm mai bine în faţa diversităţii lor [ 14, p.66].
Instituţiile medicale, la fel ca alte organizaţii pot fi evaluate după mai multe criterii pentru
a le stabili tipologiile culturale. Astfel, utilizând diverse instrumente de evaluare, pot fi
determinate: configuraţia culturii dominante şi a subculturilor din organizaţie, intensitatea şi
caracterul culturii şi alte aspecte.
Toate acestea permit un diagnostic cultural mai amplu, rezultatele căruia pot servi ca
suport în transformarea sau consolidarea culturii organizaţionale, cât şi în schimbările
organizaţionale de altă natură.
296
Scopul
Studierea şi evaluarea culturii organizaţionale a Instituţiilor Medico - Sanitare Publice
Spitaliceşti municipale în scopul eficientizării managementului instituţional şi sporirii
performanţelor organizaţionale
Unul din obiectivele studiului a fost identificarea tipurilor de culturi organizaţionale
existente în spitalele municipale.
Materiale şi metode
Lucrare include rezultatele unui studiu descriptiv, transversal, după volumul eşantionului
selectiv. Metodele de studiu utilizate au fost: istorică, epidemiologică, sociologică, statistică,
matematică, bibliografică. Metodele aplicate pentru colectarea informaţiei: observarea directă;
chestionarea; intervievarea; testarea psihologică. Instrumente utilizate în acest scop:
chestionarul; Testul Harrison pentru determinarea configuraţiei culturii, test pentru determinarea
intensităţii şi caracterului culturii organizaţionale.
Au fost chestionaţi 332 angajaţi cu studii medicale, 120 din spitalul municipal “Sfântul
Arhanghel Mihail” şi 212 din spitalul “Sfânta Treime”.
Rezultate şi discuţii
Autorii Gavrilă şi Lefter menţionează următoarele caracteristicile ale organizaţiei care
determină CO [4, p. 267]: modalitatea de abordare a procesului decizional; modalitatea de
comunicare; circumstanţele care conduc la succes; particularităţile personalului.
La părerea noastră, şirul acestor caracteristici poate fi completat cu câteva la fel de
importante: dimensiunile organizaţiilor; tipul de activitate; stilul managerial şi altele.
Tipul de activitate este definitoriu pentru orice organizaţie. În cadrul fiecărei organizaţii se
profilează o cultură organizaţională, o cultură profesională şi mai multe culturi individuale.
Cultura unui spital, indiscutabil, diferă de cultură unei întreprinderi producătoare de careva
bunuri. Chiar dacă în aceste două organizaţii se regăsesc aceleaşi elemente ale CO, tipul lor şi
modul în care se manifestă sunt diferite.
Au fost făcute numeroase încercări de clasificare sau categorisire a CO ca bază pentru
analiza, suportul sau schimbarea acesteia [1].
Clasificarea culturilor organizaţionale implică o serie de dificultăţi datorate nu numai
marilor diversităţi, corespunzătoare personalităţii şi individualităţii fiecărei organizaţii, ci şi
eterogenităţii criteriilor şi punctelor de vedere promovate de diverşi autori [2, p.195].
În cadrul majorităţii organizaţiilor mari există atât o cultură dominantă, cât şi mai multe
subculturi [1; 13; 10]. Culturile dominante sunt cele împărtăşite de majoritatea membrilor
instituţiei. Subculturile reprezintă culturi mai mici care se dezvoltă în cadrul unei CO mai mari
şi sunt bazate pe diferenţe în ceea ce priveşte instruirea, ocupaţia sau scopurile diverselor
departamente [9, p. 278]. Ele sunt tipurile de culturi care pot fi identificate la nivel de
subdiviziuni sau secţii. Existenţa subculturilor poate complica managementul cultural din cauza
posibilelor inconsecvenţe sau conflicte interculturale.
Cercetătorii adoptă două perspective în studierea subculturilor organizaţionale. Prima
defineşte subcultura drept un tipar al culturii dominante, care comportă în special valorile ei
dominante. Din aceasta perspectivă, subculturile sunt clasificate în termeni în care ele sprijină,
neagă sau coexistă alături de valorile culturii dominante. În acest context, organizaţiile complexe
aşa ca spitalele, pot fi caracterizate ca având o varietate de subculturi care coexistă.
În instituţiile medicale există diverse subculturi din punct de vedere a configuraţiei, din punct
de vedere a profilului sau specializării spre exemplu chirurgical sau terapeutic; sub aspect
ocupaţional : medici, asistente medicale, personal auxiliar, manageri; de gender, cum ar fi
subculturi feminine sau masculine etc.
O importanţă mare o are şi configuraţia culturii. Majoritatea clasificărilor referitoare la
configuraţie se exprimă în patru dimensiuni. Charles Handy descrie următoarele patru tipuri
principale de cultură organizaţională [5, 183; 3, p.98; 4, p. 267]: Cultura puterii; Cultura rolului;
Cultura sarcinii; Cultura persoanei.
297
În urma aplicării testului lui Harrison pentru determinarea configuraţiei CO, angajaţilor
instituţiilor medicale, s-au identificat tipurile de CO dominante în spitalele municipale şi tipurile
de subculturi existente în fiecare secţie inclusă în studiu.
La nivel de culturi dominante pentru ambele instituţii incluse în studiu s-a identificat ca
cultură dominantă Cultura Rolului. Conform testului cultura dominantă este cea care acumulează
un număr mai mare de puncte. În cazul nostru acestui tip de cultură îi revin 29,67%, ea fiind
urmată de Cultura puterii cu 25,82%, Cultura Sarcinii cu 25,44% şi Cultura Persoanei cu
19,07%, figura 1.
Astfel, rezultatele studiului efectuat ne demonstrează că noi am moştenit în instituţiile
noastre medicale o cultură şi o structură a rolurilor (birocratică).
Acest tip de cultură are următoarele caracteristici:
aici managerul se consideră eficient daca cere de la subordonaţi îndeplinirea sarcinilor
doar conform funcţiei;
subordonaţii se consideră eficienţi, dacă îndeplinesc cu responsabilitate sarcinile
prevăzute de post;
distribuţia sarcinilor se realizează în dependenţă de posturi;
oamenii concurează pentru poziţia înaltă în ierarhie;
deciziile sunt luate de persoane a căror posturi prevăd această responsabilitate etc.
Figura 1. Tipul de cultură dominantă din spitalele municipale (%)
Analizând caracteristicile expuse mai sus, putem concluziona că cultura rolului are atât
laturi puternice, cât şi slabe. Structura birocratică, ce însoţeşte acest tip de cultură, este una din
cele mai des întâlnite şi, cel mai eficient mijloc de organizare în vederea atingerii scopurilor.
Totuşi, menţionăm că, din considerentul că controlul se concentrează mai ales asupra rezultatelor
şi mai puţin asupra mijloacelor şi proceselor, ea este considerată ca o cultură ce poate genera
instabilitate. Cele mai bune rezultate le obţin astfel de organizaţii în medii stabile, având resurse
suficiente pentru a putea activa. Realitatea existentă, însă, pentru instituţiile medicale denotă un
mediu extern instabil, mereu schimbător şi resurse limitate. În situaţia în care nu avem puterea de
a acţiona asupra mediului extern, pentru a-l face favorabil nouă şi nu putem obţine mai multe
resurse, nu avem alte alternative, decât de a folosi raţional resursele şi de a modifica structurile
organizaţionale. Întrebarea la care trebuie să răspundă astăzi managerul unei instituţii medicale
este: în ce măsură actualul tip de cultură şi structură organizaţională este adecvat obiectivelor şi
situaţiei şi ce acţiuni este necesar de întreprins pentru ca instituţia să se menţină pe piaţă şi să se
dezvolte în continuare?
Răspunsul parţial la această întrebare îl dau chiar angajaţii instituţiilor, dat fiind faptul că
cu ajutorul acestui test s-a pus în evidenţă nu numai tipul de cultură care domină în fiecare
instituţie, dar şi tipul dorit de către angajaţi. În ambele instituţii angajaţii sunt nemulţumiţi de
tipul existent de cultură şi optează pentru un alt tip şi anume cel de cultură a sarcinii. Tipul de
cultură existent într-o instituţie medicală sau cel dorit de angajaţii ei, reprezintă ceva strict
particular. Efectuând, însă, analiza separată a acestor aspecte pentru ambele instituţii nu s-au
identificat diferenţe semnificative (p˃0,05), de aceea prezentăm rezultatele per total, figura 2.
298
Figura 2. Tipul de cultură dorită de angajaţii spitalelor municipale (%)
După cum clar este ilustrat în figura de mai sus, angajaţii spitalelor municipale dau
preferinţă tipului de cultură a sarcinii, caracterizat prin faptul că în astfel de organizaţii:
distribuirea sarcinilor se realizează în dependenţă de nivelul de competenţă a angajaţilor;
controlul are loc prin comunicare şi discutarea cerinţelor sarcinii;
instituţia tratează individul ca pe un membru al echipei care a pus capacităţile şi
competenţa sa in serviciul cauzei comune;
angajaţii concurează din dorinţa de a contribui la realizarea sarcinii;
deciziile sunt luate de persoanele care cunosc problema;
sunt apreciate acele persoane care contribuie cu ce au mai bun la realizarea sarcinilor etc.
Dorinţa angajaţilor are şi o explicaţie ştiinţifică. Cultura sarcinii este cultura echipei. Iar
munca în echipă, reprezintă una din particularităţile activităţii medicului. Medicii sunt mai puţin
centraţi pe reguli, proceduri şi structuri formale şi mai mult orientaţi spre sarcină, spre rezolvarea
cazului prin stabilirea diagnosticului şi efectuarea tratamentului. Medicii din unele secţii deseori
apelează la ajutorul colegilor săi din alte secţii, formează echipe interdisciplinare şi sunt
nemulţumiţi de situaţiile în care anumite proceduri birocratice le limitează comunicarea, accesul
la colegi sau alte acţiuni. Bineînţeles, a se lipsi complet de proceduri şi reguli ar însemna
instaurarea cu timpul a haosului, de aceea managerii au responsabilitatea de a găsi echilibru între
birocratic şi adaptiv, între gradul de centralizare şi descentralizare acceptat, între reguli, restricţii
şi libertate în acţiune etc. în cadrul instituţiilor pe care le conduc Pacientul întotdeauna îşi doreşte
să fie tratat de cel mai bun specialist, de aceea, atât din punct de vedere a medicului, cât şi a
pacientului mai mult contează profesionalismul şi competenţa, decât postul ocupat.
Sumarizând, rezultatele obţinute şi suprapunând configuraţia culturilor existente şi dorite
obţinem tabloul clar al divergenţelor existente între situaţia prezentă şi aspiraţiile angajaţilor,
figura 3.
Figura 3. Culturile prezente şi dorite de angajaţii spitalelor municipale (%)
299
Astfel, după cum este ilustrat în figura de mai sus, aşteptările angajaţilor sunt orientate de
la cultura rolului şi puterii spre cultura sarcinii şi cultura persoanei. Aceasta însemnând o trecere
de la birocraţie, centralizare, reguli şi formalism la libertate în acţiune, descentralizare şi lucru în
echipă.
Analizând subculturile existente şi cele dorite de angajaţi am constatat că în spitalul „Sf.
Arhanghel Mihail” din cele 12 secţii incluse în studiu, cultura rolului predomină în 8 secţii
(66,7% cazuri) iar în celelalte 4 secţii (33,3% cazuri) predomină cultura sarcinii. Referitor la
cultura dorită, în 10 secţii se optează pentru cultura sarcinii. Există totuşi 2 secţii care optează
pentru cultura rolului, dintre care în una din ele la moment predomină cultura rolului, deci îşi
doresc un status - qwo, iar în cealaltă predomină cultura sarcinii.
Situaţia este puţin diferită în spitalul „Sf. Treime”. Aici constatăm o diversitate mai mare a
subculturilor prezente şi dorite. În 11 secţii din cele 18 incluse în studiu, în 61,1 % cazuri, se
constată predominarea culturii rolului. În 4 secţii (22,2 % cazuri) predomină cultura puterii iar în
3 secţii (16,7% cazuri) cultura sarcinii. Analizând culturile dorite constatăm că angajaţii a 14
secţii îşi doresc cultura sarcinii, iar cei din celelalte 4 secţii, cultura rolului. Este interesant a
menţiona că trei din aceste secţii au la moment cultura puterii şi una cultura sarcinii.
Cultura puterii se întâlneşte mai des în organizaţiile mici sau ca subcultură a organizaţiilor
mari. Ea se formează atunci când există un manager-lider puternic şi carismatic care
concentrează puterea în mâinile sale şi are capacităţi de a-i influenţa pe cei din jurul său. În astfel
de organizaţii sau secţii sunt apreciaţi subordonaţii care sunt loiali şefului, pe ei îi motivează
speranţa de a fi recompensat sau frica de a fi pedepsit, distribuirea sarcinilor are loc în
dependenţă de opiniile personale, valorile şi necesităţile celor ce deţin puterea, tot ei fiind cei ce
iau decizii şi soluţionează conflictele prin exercitarea autorităţii.
O importanţă mare pentru organizaţie o are, nu numai configuraţia tipului existent de
cultură, dar şi caracterul lui. Astfel, după caracter, culturile pot fi pozitive şi negative. Culturile
pozitive pun accent pe participare, încredere, adaptare la mediu, comunicare şi flexibilitate.[8,
p.170]. Ele sunt caracterizate prin omogenitatea valorilor şi perspective ce oferă motivarea
pozitivă. Concepţiile de bază sunt orientate spre consultarea subordonaţilor, decizia de grup şi
cooperare. În culturile pozitive se mai pune accent pe creativitate risc şi inovare. Autorii
menţionează ca aceste aspecte nu sunt îndeajuns utilizate în cadrul organizaţiilor, iar „bunica”
tuturor problemelor culturale este impulsionarea organizaţiei şi oamenilor spre acţiuni pe care le
consideră a fi corecte, făcând abstracţie inteligenţa şi creativitatea oamenilor[6].
Culturile negative se întâlnesc, de regulă, în organizaţiile mari ce promovează aroganţa,
birocraţia, centralizarea excesivă [2, p.195]. Ele au ca trăsături lipsa de încredere în individ, lipsa
de dialog, rigiditatea, concentrarea deciziei la nivelurile superioare. Managerii frânează
schimbările în cadrul organizaţiei, în special cele provenite din partea subordonaţilor.
Analizând caracterul culturii în IMSP „Sf. Arhanghel Mihail” am obţinut un punctaj de
3,46±0,11 puncte pentru această caracteristică. Aceasta reprezintă o valoare de mijloc pentru
scară de la 1 la 7 [1,2,3,4,5,6,7] din testul aplicat, în care valorile de 1, 2 şi 3 denotă tendinţă spre
pozitiv, iar cele de 5, 6,7, – tendinţă spre negativ. Acest rezultat indică asupra faptului că în
această instituţie există elemente caracteristice atât pentru cultura pozitivă, cât şi pentru cultura
negativă, cu o mică tendinţă spre pozitiv.
Evaluând caracterul culturii în spitalul „Sf. Treime”, am obţinut un punctaj de 4,28±0,06
puncte. Astfel, deşi se situează foarte aproape de centru, cultura în această instituţie denotă o
uşoară tendinţă spre negativ, înregistrând, spre deosebire de instituţia precedentă o valoare de
5,26±0,09 puncte la caracteristica de evitare a riscului de către conducere.
Per ansamblu, caracterul culturii din spitalele municipale înregistrează o tendinţă foarte
mică spre pozitiv, acumulând 3,96±0,06 puncte, tabelul 1.
O importanţă foarte mare o are şi intensitatea culturii. Conform acestui criteriu, culturile
pot fi puternice şi slabe.
300
CO puternică se caracterizează prin credinţe, valori şi ipoteze intense şi cu tendinţa de a se
răspândi [11]. Cultura puternică asigură un mare consens referitor la „despre ce este vorba în
această organizaţie” şi pentru ce există ea [ 9, p. 278].
Tabelul 1. Tipurile de culturi organizaţionale din spitalele municipale
Nr.
Crt. Tipurile culturii
organizaţionale
Punctaj IMSP
„Sf. Arhanghel
Mihail”
Punctaj IMSP
„Sf. Treime” Total puncte
1. După caracter pozitiv/negativ 3,46±0,11
pozitivă 4,28±0,06
uşor negativă 3,96±0,06 pozitivă
2. După intensitate puternică/slabă 2,24±0,11
puternică 3,69±0,07 puternică
3,06±0,07 puternică
Se consideră că există o cultură organizaţională puternica şi coerentă atunci când
activităţile se desfăşoară în condiţiile unui set de principii şi valori clare şi explicite. În acest tip
de cultura, managerii consuma un timp considerabil pentru comunicarea acestor principii şi
valori şi le explică cum să le conecteze la viziune şi strategii. Aceste valori sunt împărtăşite de
toţi membrii organizaţiei de la managementul de vârf pana la operatorii de la baza organizaţiei.
Autorii Hellriegel, Woodman şi Slocum asociază cultura puternică cu performanţele înalte,
ducând ca argument trei motive: în primul rând o cultură puternică promovează o concordanţă
între strategie şi cultură, acest lucru fiind esenţial pentru implementarea strategiilor; în al doilea
rând o CO puternică orientează angajaţii spre atingerea scopurilor; în cele din urmă ea conduce
la angajament şi motivaţie a angajaţilor. Din acest punct de vedere, cultura este crucială pentru
dedicaţia spre o îmbunătăţire a performanţei, ce caracterizează organizaţiile de succes[7].
O cultură organizaţională este considerată slabă când există un slab acord privind valorile
şi normele care guvernează comportamentul membrilor organizaţiei. Acest lucru s-ar putea
datora liderilor, care n-au realizat o viziune clara a organizaţiei sau n-au reuşit sa-i facă pe
membrii organizaţiei să înţeleagă viziunea. Culturile slabe, în cele mai multe cazuri, sunt
asociate cu performanţe scăzute.
Într-o cultură slabă valorile, normele şi credinţele sunt diferite, neomogene. Nu există un
set de valori cunoscute, unanim acceptate şi promovate de angajaţi. Culturile slabe sunt
caracterizate prin eroi distructivi, ritualuri dezorganizate şi puţine sărbători, angajaţii lucrând în
principal pentru bani. Se observă diminuarea moralului, loialitate slabă şi accentul pe termen
scurt.
Analizând intensitatea culturii în spitalul „Sf. Arhanghel Mihail” evidenţiem un punctaj
de 2,24±0,11. Din datele prezentate în tabelul 1 se observă că pentru acest spital putem vorbi
despre o intensitate a culturii cu tendinţă moderată spre puternică.
În spitalul „Sf. Treime” am obţinut un punctaj de 3,47 pentru caracteristica în cauză.
Aceasta denotă că cultura organizaţională în instituţia dată are atât elemente caracteristice
culturii puternice, cât şi slabe, dar este totuşi o uşoară tendinţă spre puternică.
Concluzii
1. Pentru stabilirea unui diagnostic al culturii organizaţionale din spitale nu este suficientă
doar determinarea şi evaluarea elementelor ei, dar si identificarea tipului de cultură
organizaţională existentă.
2. Diagnosticul tipurilor de culturi existente în spitalele municipale denotă o Cultură a
Rolului după configuraţie, o Cultură slab Pozitivă, după caracter şi o Cultură cu
tendinţă uşoară spre Puternic, după intensitate.
301
3. Angajaţii spitalelor municipale îşi doresc trecerea de la cultura rolului bazată pe
proceduri birocratice, centralizare, reguli şi formalism la cultura sarcinii bazată pe
comunicare, centrare pe sarcină, libertate în acţiune, descentralizare şi lucru în echipă.
4. Deşi tendinţele identificate sunt slabe, sunt totuşi îmbucurătoare, deoarece denotă că la
moment în spitalele municipale se implementează şi se dezvoltă anumite elemente
progresiste care fortifică cultura lor organizaţională.
Recomandări
1. Instruirea managerilor instituţiilor medicale în domeniul culturii organizaţionale şi a
metodologiei diagnosticului cultural.
2. Efectuarea periodică, în cadrul instituţiilor medicale, a auditelor culturale, în scopul
adaptării acestei componente la obiectivele strategice instituţionale.
3. Elaborarea şi implementarea unui mecanism viabil de transformare a elementelor şi
configuraţiei CO a spitalelor municipale în conformitate cu aşteptările angajaţilor dar
şi recomandările moderne ale ştiinţei, pentru dezvoltarea unor culturi organizaţionale
puternice şi pozitive.
4. Elaborarea unui ghid pentru auditul cultural care să includă o gamă variată de
instrumente şi tehnici de evaluare culturală adaptate la specificul instituţiilor medicale.
Bibliografie
1. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Personnel Management Practice, sexth edition.
London: Kogan page, 1996, 959 p.
2. Burduş E., Căprărescu Gh. Fundamentele managementului organizaţiei. Bucureşti:
Ed.Economică, 1999, p. 182 – 206.
3. Cole G. A. Management: teorie şi practică. Chişinău: Ştiinţa, 2004, p. 96.
4. Gavrilă T., Lefter V. Managementul general al firmei. - Bucureşti: Ed. Economică, 2002. –
301 p.
5. Handy, Charles. Undestanding Organizations, fourth edition. London, Penguin Books, 1993,
445 p.
6. Heller R. In Search of European Excellence. The 10 Key Strategies of Europe s Top
Companies. London: Harper Colins Business, 1997, 276 p.
7. Hellriegel, D., Slocum J.W., Woodman R. W. Organizational Behavior, lighth edition. Ohio:
South Western College Publishing, 1998, 635p.
8. Ionescu Gh. Gh., Toma A. Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei. Bucureşti: Ed.
Economică, 2001, p. 153 – 179.
9. Johns, Gary, Comportament organizaţional: înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul
muncii - Bucureşti, Editura Economică, 1996.634 p.
10. Kondalkar V. G. Organizational behaviour. New Delhi:New Age International, 2007,p. 335-
347.
11. Kotter, J.P., Heskett J. Corporate Culture and Performance. New York: Free Press, 1992, p.
15.
12. Morgan, Gareth. Images of organization, Updated Edition of the International Bestseller.
London: Sage Publications, 2006, 504 p.
13. Scott, T., Mannion R. and others, Implementing culture change in health care: theory and
practice. International Journal for Quality in Health Care, 2003, vol 15, no. 2, p. 111-118.
14. Zelenschi A. Cultura managerială şi rolul ei în managementul modern, teza de dr. în
filosofie. Chişinău, 2004, 157 p.
302
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ – ASPECT IMPORTANT
AL MANAGEMENTULUI INSTITUŢIILOR MEDICALE
Nina Globa, Oleg Galbur
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
The organizational culture – an important aspect
of the management of medical institutions
In the last ten-year period, the concept of organizational culture has gained wide
acceptance as a way to understand the organizational systems. From a systemic landing
perspective, each aspect of organizational culture can be viewed as an important environmental
condition affecting the organization and its subsystems.
Organizational culture as one of main aspects of organizational study and management
describes the psychology, attitudes, experiences, beliefs and values of the organization. Using
these and other elements the organizational culture becomes an efficient tool of management
which assures the increase of organizational performance for a long time.
Rezumat
În ultimele decenii, conceptul culturii organizaţionale a căpătat noi valenţe, servind drept
mod de înţelegere a sistemelor organizaţionale. Din perspectiva unei abordări sistemice, fiecare
aspect al culturii organizaţionale poate fi privit ca o condiţie de mediu importantă ce afectează
organizaţia şi subsistemele sale.
Cultura organizaţională, ca unul din principalele aspecte ale studiului organizaţional
şi al managementului, descrie psihologia, atitudinile, experienţele, credinţele şi valorile unei
organizaţii. Prin aceste şi alte elemente cultura organizaţională devine un instrument eficient al
managementului ce asigură sporirea performanţei organizaţionale pe termen lung.
Actualitatea
În perioada anilor ’90, în timp ce managerii din Occident încercau deja să valorifice
cunoştinţele obţinute la facultăţi, privind rolul şi conţinutul culturii organizaţionale, conducătorii
organizaţiilor din ţările în tranziţie se confruntau cu probleme serioase legate de destrămarea
regimurilor socialiste şi trecerea la economia de piaţă. Această tranziţie nu a putut, dar nici nu a
avut ca scop să protejeze de destrămare normele şi valorile deja existente. Era, pur şi simplu,
necesară schimbarea lor cu altele noi. În graba de a efectua această modificare liderii au
împrumutat din alte ţări diverse modele politice, organizatorice şi manageriale pentru a înlocui
practicile distruse de reforme. Aceste noi modele au fost adesea aplicate peste cele vechi, creând
o gamă confuză de mesaje, valori şi norme de operare.
Spre regret, ramura ocrotirii sănătăţii şi instituţiile medicale, în special, au parcurs aceeaşi
cale şi au avut aceeaşi experienţă dureroasă. De la începutul anilor ’90 şi până în prezent
schimbarea este termenul şi procesul la modă. Desigur schimbarea a fost inevitabilă şi necesară.
Problema constă nu în ea înseşi ci în modul cum ea a fost şi este înfăptuită?
Majoritatea autorilor, care au studiat cultura organizaţională, considera că orice
schimbare organizaţională trebuie să înceapă cu o schimbare culturală sau cel puţin să ţină cont
de aceasta. Aproape toate transformările în organizaţii necesită o schimbare de comportament,
atitudini iar o parte din ele şi de mentalitate. Cele din urmă, însă, necesită modificarea valorilor,
normelor, credinţelor, principiilor, care de fapt nu reprezintă altceva decât fundamentul culturii
unui individ, dar şi a unei organizaţii. Iată de ce cultura organizaţională merită sa fie mereu în
atenţia conducătorilor instituţiilor medicale, realitatea practică, însa, demonstrează contrariul.
Numeroşi specialişti din domeniile economic, managerial, sociologic, psihologic sunt de
părerea că, într-o organizaţie, cultura acesteia reprezintă, nu doar un factor important în
schimbare, ci şi un determinant major pentru funcţionalitatea şi performanţele obţinute [17].
303
Conform teoriilor manageriale contemporane, ascensiunea performanţei organizaţiei este
de neconceput fără o cultură organizaţională care, reprezintă atât un instrument cât şi un factor de
majorare a eficienţei managementului modern [16].
Prin faptul că există într-o organizaţie, cultura prezintă importanţă şi sub alte aspecte
dintre care au o relevanţă deosebită următoarele: cultura este un element cheie în conducerea
strategică, ea este încorporată în planul de dezvoltare strategică, în baza unui audit cultural
prealabil. În plus, cultura este un important instrument de gestiune pentru management. O cultură
organizaţională pozitivă şi puternică permite a evita o parte din problemele de organizare, de
gestiune şi control. Cultura mai este şi un punct de reper pentru fiecare membru. Persoanele care
muncesc într-o instituţie cu o cultură puternică ştiu ce se aşteaptă de la ei, iar existenţa normelor
culturale este baza identificării şi angajamentului personal.
Totodată, o cultură organizaţională a succesului reprezintă mai mult decât o tehnică a
managementului. Aceasta nu este un simplu instrument sau o soluţie imediată, ea este un mod de
viaţă şi se bazează pe componentele sale esenţiale aşa ca: încrederea, integritatea personală şi o
soartă împărtăşită [8].
Materiale şi metode
Lucrare include rezultatele unui studiu secundar - reviu narativ al literaturii științifice ce
elucidează domeniul culturii organizaţionale. Au fost analizate 120 de surse ştiinţifice autohtone
şi străine publicate în perioada anilor 1982 - 2010.
Rezultate şi discuţii
Orice sistem social, de la naţiuni la organizaţii sau diferite grupuri, la momente diferite în
timp, îşi creează propriu spaţiu cultural, care este cel mai important cadru de referinţă şi
reprezintă modul său specific de expresie [14]. Pentru organizaţii acest spaţiu este definit drept
cultură organizaţională.
Actualmente, organizaţiile puternice nu se bazează exclusiv pe instrumentele raţionale ale
managementului ştiinţific pentru a realiza o productivitate, respectiv o eficienţă superioară.
Acestea folosesc cultura: convingerile profunde, valorile comune şi eroii care le întruchipează,
variate ritualuri şi ceremonii pentru susţine majoritatea strategiilor şi politicilor [2].
Cultura organizaţională constituie unul dintre domeniile recent apărute în studiul ştiinţelor
socio-umane. Aflată la confluenţa unor discipline în continuă ascensiune, cum ar fi psihologia,
sociologia, antropologia, managementul, cultura organizaţională devine o temă de studiu care
deschide noi orizonturi ale cercetării interdisciplinare [19].
Conceptul de cultură organizaţională a făcut o carieră foarte rapidă în SUA şi, mai recent,
în Europa Occidentală [10].
Actualmente, noţiunea de cultură organizaţională nu mai este un termen de „import” ci a
devenit un termen propriu, de actualitate, la fel ca termenii structură organizaţională, strategie şi
control [11].
In plan teoretic, s-a ajuns deja la unanimitate în ceea ce priveşte faptul că în orice grup
social în care există interacţiuni se instaurează, cu timpul, o anumită cultură. Acest fenomen
apare ca răspuns inconştient al indivizilor la anumite nevoi ce se cer a fi acoperite: furnizarea
unei identităţi comune, facilitarea angajamentului colectiv, ca premisă a atingerii obiectivelor
pentru care s-a constituit acel grup, promovarea şi întreţinerea unui anumit nivel de stabilitate,
crearea unui cadru eficient pentru înţelegerea scopurilor şi obiectivelor comune.
Importanţa studierii culturii organizaţionale este dată de valenţele practice pe care le
prezintă acest instrument utilizat, tot mai des, în potenţarea performanţelor organizaţiilor.
Diagnosticarea dimensiunilor culturii organizaţionale permite observarea comportamentului
uman în organizaţie şi punerea în valoare a realităţilor organizaţiei, relevante pentru funcţionarea
ei. Totodată, analiza culturii organizaţionale prezintă una dintre oportunităţile unei organizaţii de
a avea acces la informaţii care să-i permită elaborarea unor strategii şi politici realiste, în
concordanţă cu valorile acceptate în cadrul ei.
304
Cercetarea culturii organizaţionale oferă celor interesaţi informaţii cu privire la gradul de
cunoaştere şi semnificaţiile atribuite de către angajaţi elementelor acesteia. Pe baza acestor
informaţii se poate identifica care anume este percepţia salariaţilor cu privire la o serie de
elemente şi fenomene organizaţionale şi în ce măsură ele sunt în concordanţă cu mesajele pe care
managerii de pe diferite nivele ierarhice doresc să le transmită [17].
Cunoaşterea culturii unei organizaţii este determinantă pentru funcţionarea acesteia,
factorul cultural având un impact puternic asupra funcţiilor managementului şi asupra acţiunilor
managerului. Cu cât o cultură este mai puternică, cu atât angajaţii acceptă mai uşor valorile
organizaţiei şi au încredere în aceste valori.
Forţa culturii, ca instrument managerial, rezidă în capacitatea stabilizatoare la nivelul
organizaţiei în cauză. Ancorată profund în sistemul social, cultura are multiple efecte de
echilibrare în activitatea de ansamblu a unei organizaţii [6].
Autorul G. Cole menţionează că este dificil să eviţi influenţa „culturii organizaţionale” în
orice analiză a felului în care funcţionează o organizaţie [5]. În acest context A. Androniceanu a
dovedit printr-un studiu efectuat în perioada 1994-2002 că o cauză majoră care explică nivelul
mediu sau redus de performanţă al unor instituţii publice este tocmai cultura organizaţională [3].
Un alt studiu complex, derulat pe o perioadă de 4 ani în SUA, a demonstrat că există o
legătură puternică între cultura organizaţională şi performanţele unei instituţii publice şi că ea va
deveni un factor tot mai important în determinarea succesului sau eşecului unei organizaţii [3].
Cu toate că există deja numeroase argumente ştiinţifice privind importanţa culturii pentru
organizaţii Dygert menţionează ca autorii şi cercetătorii acordă foarte puţină atenţie culturii, pe
când ea este de fapt elementul cheie al schimbării, îmbunătăţirii, calităţii şi satisfacţiei [8].
Există totodată diversitate de opinii şi chiar divergenţe privind modul de interpretare a
elementelor, procedeelor de analiză, tipologiei şi chiar a esenţei culturii organizaţionale.
În această ordine de idei menţionăm că în literatura de specialitate se regăsesc numeroase
definiri ale conceptului de cultură organizaţională [9; 20].
G. Hofstede defineşte cultura organizaţională ca "programare mentală colectivă care
deosebeşte membrii unei organizaţii de membrii altei organizaţii" [11].
Autorul Gh. Ionescu, o descrie ca pe un "sistem de valori, de prezumţii, de credinţe și de
norme împărtășite de membrii unei organizaţii"[15].
Phyllis G. Holland, arată că o cultură organizaţională reprezintă "un set unic de
caracteristici care diferenţiază o organizaţie de alta" [12].
Zorlenţan T., Burduş E., Căprărescu G., făcând o analiză amplă a definiţiilor din
literatură, conchid ca, cultura organizaţiei cuprinde ansamblu produselor artificiale, valorilor şi
conceptelor de bază, a modurilor de gândire şi comportament acceptate într-o organizaţie ca bază
comună de acţiune [21].
În opinia altor autori cultura este un sistem de concepţii, un ansamblu de valori, un factor
de performanţă şi un mod de control [1].
Astfel, cultura unei organizaţiei se naşte din amestecul de convingeri, precepte, idealuri,
comportamente şi limbaje, eroi şi anti eroi. Ca şi individul care se manifestă în societate,
punându-şi în valoare personalitatea, fiind acceptat, respins sau ignorat, organizaţia, prin cultura
ei, se poate impune pieţei şi clienţilor, fiind un cap de afiş, poate exista în limitele mediocrului
sau a supravieţuirii, sau pur şi simplu este destinată izolării şi dispariţiei [4].
Deşi nu există o definiţie standard a conceptului, majoritatea specialiştilor arată că o
cultură organizaţională are următoarele caracteristici: este holistică ceea ce semnifică că ca un tot
întreg reprezintă mai mult decât suma părţilor componente; este determinată istoric, adică
reflectă evoluţia organizaţiei; este fundamentată din punct de vedere social, altfel spus este
creată si păstrată de un grup de oameni şi în final este greu de modificat [11; 24].
Unul din elementele cele mai importante care trebuie considerate pentru înţelegerea
culturii organizaţionale este modul de conceptualizare a legăturii dintre cultură şi organizaţii [14;
6]. În principal există două perspective diferite:
305
1. Cultura este ceva ce organizaţia are sau posedă, implicând posibilitatea de a schimba
acel ceva, de a-l potrivi cu o strategie sau de a-l utiliza ca pe un instrument de
management;
2. Cultura reprezintă ceva ce organizaţia este (perspectiva antropologică), altfel spus
realităţile experimentate în comun, ceva ce membrii acesteia generează prin efort
colectiv, consens, construirea de raporturi şi interconexiuni reciproce.
În această ordine de idei, unii autori descriu cultura organizaţională drept factor intern al
organizaţiei şi o numesc sufletul ei [3; 5; 24]. Astfel, cultura organizaţională este forţa care ajută
a pune în mişcare organizaţia, prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte componente ale
mediului intern al organizaţiei, cum ar fi: scopurile, sarcinile, oamenii, tehnologia etc.
Totodată, cultura organizaţională influenţează în mod direct asupra managerilor şi
angajaţilor, respectiv, asupra performanţelor organizaţionale şi atingerii scopului de către
organizaţie. Cultura influenţează fiecare lucru pe care managerul îl întreprinde, chiar şi
percepţiile sau gândirea lui [15; 16]. Concomitent, cultura acţionează şi asupra angajaţilor. Ea
influenţează gradul de satisfacţie, nivelul şi calitatea performanţei lor. Valorile de bază ale
culturii orientează activitatea zilnică a angajaţilor, determină modul în care oamenii comunică
între ei, ce comportamente sunt acceptabile şi care nu etc. [3]. În acest mod, cultura
organizaţională contribuie la integrarea internă prin aderarea întregului personal la obiectivele
strategice ale organizaţiei, coeziunea grupurilor de muncă fiind vitală pentru funcţionarea
eficientă a organizaţiei.
Cercetările au demonstrat, că angajaţii a căror priorităţi, corespund cu priorităţile
organizaţiei, lucrează mult mai efectiv şi sunt mai satisfăcuţi de munca lor [24].
O cultură organizaţională apare atunci când membrii unei organizaţii îşi asumă sistemul
de valori al acesteia şi stabilesc ipotezele pe care le identifică ca fiind valoroase, sau dezvoltă
modalităţile corespunzătoare pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă [16].
Discordanţele dintre sistemul de valori al angajatului şi cel al organizaţiei, devin o cauză
esenţială a conflictelor, scăderii productivităţii muncii, dezamăgirilor, şi altele.
O teză larg împărtăşită de specialişti şi argumentată din punct de vedere psihanalitic de
cercetătoarea americană Karen Horney arată ca situaţiile conflictuale sunt determinate de factori
culturali, ceea ce, în termeni specifici, semnifică că sunt generate de perturbări apărute în relaţiile
interumane. Cercetătorii, identificând variate comportamente şi modele culturale în diferite
organizaţii, au ajuns la concluzia că, pe lângă caracteristicile pe care acestea le posedă persistă şi
cea conflictogenă, manifestându-se prin diferite nivele de intensitate [13].
Totodată , cultura organizaţională este un factor care influenţează asupra consumatorilor
de servicii. În domeniul medicinii aceştia sunt pacienţii asupra cărora o acţiune majoră au aşa
componente ale culturii organizaţionale ca: comportamentul şi limbajul personalului medical.
Aceste şi alte elemente, cum ar fi: valorile, normele, produsele fizice, influenţează nu doar starea
pacientului ci şi opinia pe care el şi-o formează despre personal şi instituţie iar aceasta
influenţează asupra formării imaginii organizaţiilor.
În literatura de specialitate accesibilă practic nu sunt prezente referinţe despre cultura
organizaţională în instituţiile medico-sanitare publice care ar poseda un caracter aplicativ.
Orice instituţie medicală are ca scop ameliorarea sănătăţii populaţiei prin acordarea
serviciilor medicale calitative. Dygert menţionează ca există trei forţe care influenţează calitatea
muncii şi determină rezultatele acesteia: cultura organizaţională, leadership-ul şi puterea. Din
acest considerent, cultura organizaţională devine un factor foarte important în managementul
instituţiilor medicale [8].
Identificarea şi evaluarea culturii organizaţionale a unei instituţii medico-sanitare publice,
inclusiv spitalicească, este esenţială pentru ridicarea calităţii serviciilor oferite, mai ales în
prezent, când aceste structuri traversează o perioadă de criză. Criză datorată în special de
pierderea fostului statut al medicului şi ştirbirea imaginii lucrătorului medical; declinul moralei
şi motivării; declinul altruismului şi entuziasmului de altă dată; lipsei acute de cadre medicale, în
unele sectoare şi domenii ale medicii, cauzate de părăsirea locurilor de muncă şi
306
deprofesionalizarea asociată cu nedorinţa tinerilor specialişti de a se angaja în aceste sectoare;
lipsei în instituţii a unui sistem de valori acceptate şi cunoscute de toţi angajaţii, existenţa unor
credinţe şi valori individuale cu caracter conservator şi contraproductiv etc.
Problema influenţei culturii asupra managementului instituţional necesită a fi analizată
din, cel puţin, două puncte de vedere: cel al culturii naţionale şi cel al culturii organizaţionale.
Deşi între cele două tipuri de culturi există o relaţie directă, deşi ele se influenţează
reciproc, nu sunt fenomene identice, ele sunt de natură diferită.
Din studiile realizate de Geert Hofstede prin intermediul angajaţilor de la IBM s-au
observat diferenţe în practici şi în valori. Astfel, la nivel naţional, diferenţele culturale constau
mai mult în valori şi mai puţin în practici. La nivel de organizaţie, diferenţele culturale constau
mai mult în practici şi mai puţin în valori [11].
Specialişti precum Hofstede sau Laurent au demonstrat influenţa culturii naţionale şi
organizaţionale asupra comportamentului managerului, asupra stilului acestuia şi asupra
comportamentului în muncă. Tot ei au ajuns la concluzia că o cultură organizaţională nu şterge şi
nu diminuează cultura naţională, uneori ea chiar menţine şi sporeşte diferenţele naţionale.
Totodată, creşterea operaţiunilor la nivel global a scos în evidenţă faptul că diferenţele între
culturile naţionale pot afecta semnificativ eficienţa organizaţională [16].
Organizaţiile îşi dezvoltă culturi proprii care se potrivesc cel mai bine mediului lor dar, în
acelaşi timp, o cultură poate fi responsabilă de schimbările mediului. La rândul său cultura
reflectă atitudinea pe care o are organizaţia faţă de schimbare. De aceea, este foarte important ca
o cultură să fie explicit considerată într-o evaluare internă a organizaţiei.
Într-o organizaţie, cultura este similară personalităţii unui individ [6]. După cum fiecare
om este unic în felul său, la fel şi fiecare organizaţie dispune de o cultură individuală, ce o face
diferită de celelalte organizaţi [23]. Ea reiese din istoria ei, din tipul său de activitate, din
priorităţile şi tipul de oameni implicaţi şi se transmite pe diverse căi, cum ar fi: reguli nescrise,
limbaje speciale care facilitează comunicarea între membrii organizaţiei, standarde de etică
socială şi de comportare.
Cercetările asupra culturii corporaţiilor indică faptul că indivizii o percep ca având
caracteristici unice, care sunt relativ stabile în timp [16]. În plus, odată ce o cultură este bine
stabilită într-o organizaţie, ea poate persista în ciuda fluctuaţiei personalului. Deşi percepţiile
individuale asupra fenomenelor din lumea obiectivă pot varia foarte mult, percepţiile asupra
culturii organizaţiei converg. Adică, indivizii cu nivel de cultură diferit sau de pe diferite niveluri
ierarhice ale organizaţiei tind să fie de acord cu aspectele importante ale culturii.
Pentru descrierea unei culturi organizaţionale, specialiştii în domeniu stabilesc şapte
caracteristici:
1. Autonomia individuală. Gradul de responsabilitate, de independenţă şi facilităţile
oferite pentru exercitarea iniţiativelor pe care le au indivizii într-o organizaţie.
2. Structura. Numărul de reguli şi de norme folosite pentru controlul şi pentru evaluarea
angajaţilor.
3. Suport. Gradul de asistenţă şi facilităţile oferite de manageri subordonaţilor.
4. Identificare. Gradul în care angajaţii se identifică cu organizaţia sau cu domeniul lor
profesional.
5. Recompensarea performanţelor. Modul în care se acordă recompensele.
6. Toleranţa conflictelor. Gradul în care sunt tolerate conflictele în relaţiile dintre
persoane şi dintre grupuri de lucru precum şi capacitatea de a fi oneşti şi deschişi faţă de
neînţelegerile apărute.
7. Toleranţa riscului. Gradul în care angajaţii sunt încurajaţi să fie agresivi în sensul bun
al cuvântului, inventivi şi caută riscul.
În general pot fi identificate mai multe elemente care influenţează o cultură
organizaţională. Printre acestea deosebim: cultura naţională, istoria organizaţiei, mediul,
managerii, personalul, socializarea şi altele.
307
Trecutul organizaţiei influenţează hotărâtor cultura acesteia. Valorile create şi transmise
în timp de lideri puternici se întăresc prin acumularea de experienţă şi rezistă la schimbare.
Trecutul a influenţat semnificativ şi cultura organizaţională a multor instituţii medico-sanitare
publice din Republica Moldova. Personalităţi cunoscute ca Nicolae Testemiţanu, Timofei
Moşneaga, Chiril Draganiuc, Emilian Coţaga şi alţii au marcat existenţa clinicilor, contribuind la
formarea unei culturi organizaţionale puternice.
O influenţă deosebită asupra culturii organizaţionale o au angajaţii. Organizaţiile tind să
angajeze indivizi care posedă valori asemănătoare culturii lor. Compatibilitatea, valorile şi
normele angajaţilor devin criterii importante în procesul de selecţie. Se poate întâmpla, însă, ca
noii angajaţi să nu fie compatibili cu valorile organizaţiei, de aceea este important ca aceştia să
fie ajutaţi să se adapteze şi să adopte cultura organizaţiei.
Evaluarea sau diagnosticarea culturii organizaţionale reprezintă o altă problemă actuală şi
complexă. O astfel de analiză se poate realiza fie din interiorul organizaţiei, fie din afară. O
examinare a culturii din afară poate fi superficială, dar utilă. Se pot obţine informaţii despre
localizare, mediu, modul în care angajaţii îşi petrec timpul liber, impresia lor despre organizaţie.
Avantajul major al diagnosticării din afară este obiectivitatea.
O evaluare din interior poate realiza un studiu detaliat asupra culturii, dar acesta poate fi
subiectiv. Evaluatorii ar trebui să fie într-o astfel de situaţie observatori, nu judecători. Acest tip
de analiză poate surprinde aspecte legate de cariera angajaţilor, de timpul de lucru, de glume și
de povestiri din interiorul organizaţiei. Din aceste considerente, se consideră a fi eficientă o
combinaţie între cele două metode.
Rolul evaluării este acela de a surprinde părţile slabe ale unei culturi care pot fi: izolarea
organizaţiei; sacrificarea intereselor pe termen lung în scopul obţinerii unor rezultate imediate;
probleme de morală - felul în care organizaţia tratează oamenii; existenţa mai multor subculturi
în cadrul organizaţiei, ceea ce determină greutăţi în obţinerea consensului, precum şi izbucniri
emoţionale care apar în culturile slabe datorită problemelor de la locul de muncă sau datorită
problemelor personale.
Cunoaşterea acestor aspecte este deosebit de importantă pentru manageri, deoarece
cultura, aşa cum arătam, influenţează fundamental acţiunile viitoare ale organizaţiei. Iar uneori
redresarea unei organizaţii nu este posibilă decât prin schimbarea culturii, operaţie extrem de
costisitoare şi riscantă.
Din cauza costului, timpului, dificultăţilor pe care le implică schimbarea culturii, foarte
mulţi cred că este mai uşoară înlocuirea angajaţilor cu alţii. Acest punct de vedere se bazează pe
ideea că cele mai multe organizaţii angajează oameni care se potrivesc normelor lor iar valorile
organizaţiei pot fi mai uşor "implantate" acestora.
Specialiştii au ajuns la concluzia că schimbarea cu succes a unei culturi organizaţionale
necesită cel puţin 15 ani, de aceea argumentele în favoarea schimbării trebuie să fie foarte
serioase. Allan Kennedy reţine cinci motive care pot justifica schimbarea de cultură într-o
organizaţie: valori puternice dar care nu se potrivesc mediului, organizaţia nu poate face faţă
concurenţei, activitatea este nerentabilă, instituţia urmează să fuzioneze şi dacă organizaţia este
mică dar se dezvoltă rapid [7].
Analizând aceste motive, putem spune cu certitudine că majoritatea din ele sunt valabile
şi pentru instituţiile noastre medicale, fapt ce serveşte drept un argument în plus în favoarea
necesităţi schimbării culturilor organizaţionale existente în instituţiile medicale
Concluzii
Cultura organizaţională a jucat un rol major în naşterea şi dezvoltarea unui nou mod de a
concepe organizaţia şi de a acţiona în mediul intra şi extraorganizaţional. Motivele care justifică
interesul tot mai accentuat al teoreticienilor şi managerilor pentru studiul culturii organizaţionale
sunt diverse.
Cercetarea culturii organizaţionale asigură un mod de a evalua personalul fără a solicita
folosirea unor modele psihologice sau sociale sofisticate. Cultura permite observarea
308
comportamentului uman, descrierea simbolurilor, valorilor şi concepţiilor existente în
organizaţie.
Cultura este tot mai des acceptată de manageri ca instrument de perfecţionare deoarece
prezintă realităţi ale organizaţiei, care sunt foarte relevante pentru funcţionalitatea acesteia.
Importanţa culturii derivă şi din faptul ca ea contribuie atât la adaptarea organizaţiei la mediul
său extern cât şi la integrarea ei internă.
Şi, deşi există diverse opinii referitoare la cultura organizaţională, trăsătura lor distinctivă
comună rezidă în faptul că aceasta este un factor de obţinere a performanţei organizaţiei, care
consolidează integritatea grupului social, contribuie la aderarea personalului la misiunea
organizaţiei, îmbunătăţeşte mecanismele de socializare şi climatul sociopsihologic în colectiv,
sporeşte productivitatea munci şi gradul de motivare a angajaţilor.
Încercarea de a evalua şi analiza cultura organizaţională, deşi este una complicată, rămâne
a fi, totuşi, foarte importantă. Instituţiile medicale, ca şi alte tipuri de organizaţii, nu pot face
abstracţie de acest lucru, dacă doresc sporire de performanţe şi progres. Totodată, datorită
multitudinii factorilor ce compun şi condiţionează cultura unei instituţii medicale, se impun
necesare studii, care să surprindă particularităţile specifice acestei culturi şi să ofere celor
interesaţi instrumente utile şi practice de operare.
În plus, rămâne a fi necesară pregătirea managerilor în probleme de cultură
organizaţională şi audit cultural, ceea ce le-ar permite sa practice periodic diagnosticului cultural,
în scopul creării unei culturi care să susţină în mod viabil organizaţia şi activitatea sa.
Bibliografie
1. Albu N., Albu C. Instrumente de management al performanţei, control de gestiune,
vol. II. Bucureşti: Ed. Economică, 2003, 272 p.
2. Androniceanu A. Managementul Schimbărilor. Bucureşti: ALL, 1998, p. 97.
3. Androniceanu A. Noutăţi în managementul public. Bucureşti: ASE, 2003, pag. 217.
4. Burduş E., Căprărescu Gh. Fundamentele managementului organizaţiei. Bucureşti:
Ed.Economică, 1999, p. 182 – 206.
5. Cole G. A. Management: teorie şi practică. Chişinău: Ştiinţa, 2004, p. 96
6. Comănesu M. Management European. Bucureşti: Ed.Economică, 1999, p. 103
7. Deal T. E., Kennedy A. A. Corporate Cultures. The Rites and Rituals of Corporate
Life. Addison-Wesley, Reading, 1982.
8. Dygert Ch. B., Iacobs R. A. Managementul culturii organizaţionale: paşi spre succes.
Iaşi: POLIROM, 2006, 180 p.
9. Eţco C. Management în sistemul de sănătate. Chişinău: Epigraf S.R.L., 2006, p. 493-
508.
10. Gordon J., Mondy R. W., Sharplin A., Premeaux S., Management and Organizational
Behavior. Boston: Allyn and Bacon, 1990, p. 622.
11. Hofstede G. Managementul structurilor multiculturale - software-ul gîndirii. Bucureşti:
Ed.Economică, 1999, p 30-34.
12. Holland Ph. Strategic management. New York: McGraw-Hill Company, 1986.
13. Horney K. Our Inner Conflicts. New York: W. W. Norton & Company, 1992, p.12.
14. Huţu, C. Cultura organizaţională şi transfer de tehnologie: premize pentru
transformarea competitivă a organizaţiilor româneşti. Bucureşti: Ed. Economică, 1999,
240 p.
15. Ionescu Gh. Gh., Toma A. Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei.
Bucureşti: Ed. Economică, 2001, p. 153 – 179.
16. Militaru Gh. Comportament organizaţional. Bucureşti: Ed.Economică, 2005, 311 p.
17. Năstase M. Cultura organizaţională şi managerială. Bucureşti: ASE, 2004, p.25.
18. Peters, T., Waterman, R. In Search of Excellence: Lessons from America’s Best Run
Companies. New York: Harper & Row, 1982, p.103.
19. Stog L., Caluschi M. şi alţii. Psihologia managerială. Chişinău: Cartier, 2002, p. 54.
309
20. Zelenschi A. Cultura managerială şi rolul ei în managementul modern, teza de dr. în
filosofie. Chişinău, 2004, 157 p.
21. Zorlenţan T., Burduş E., Căprărescu G. Managementul organizaţiei. Bucureşti: Ed.
Economică, 1998, p. 148 - 177.
22. Кочеткова А. И. Введение в организационное поведение и организационное
моделирование. Москва: «ДЕЛОEd.», 2004, стр. 31.
23. Пятенко С. 9 основ менеджмента. СПб. Питер, 2004, стр. 210.
24. Спивак В. А. Организационная культура. Санкт Петербург: «Нева», 2004, 220
стр.
RESPECTAREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CA ELEMENTE IMPORTANTE
ALE CULTURII ORGANIZAŢIONALE DIN INSTITUIILE MEDICALE
Nina Globa
Catedra Economie, management şi psihopedagogie
Summary
Respect and promote the values as important elements of
organizational culture from medical institutions
The article considers the results of a study aimed in evaluating the aspects of
organizational culture of medical institutions. There were identified and analyzed elements of
organizational culture. This paper describes the values as key elements of invisible level of
organizational culture. Also, there were more mentioned major problems concerning promotion
and compliance the values in the medical institutions.
Rezumat
În articol sunt elucidate rezultatele unui studiu care a avut drept scop evaluarea aspectelor
ce ţin de cultura organizaţională din instituţiile medicale spitaliceşti. Au fost identificate şi
analizate elementele culturii organizaţionale. În lucrare sunt descrise valorile ca elemente
principale ale nivelului invizibil al culturii organizaţionale. De asemenea, sunt menţionate
principalele probleme privind promovarea şi respectarea valorilor în instituţiile medicale.
Actualitatea
Instituţiile medicale, diverse şi complexe după natura lor, aflându-se într-un proces
continuu de schimbare, au de soluţionat multiple probleme care apar în mediul său intern ca
urmare a schimbărilor şi presiunilor tot mai mari din partea factorilor mediului extern. Soluţii
viabile pentru aceste probleme pot fi oferite doar de un management eficient.
Pentru a avea, însă, un management eficient, organizaţiile din sănătate trebuie cunoscute
şi înţelese, iar mecanismele care stau la baza funcţionării lor trebuie armonizate cu cadrul de
reglementare, cu modalităţile de selecţie şi de motivare a resurselor umane şi cu alte
particularităţi din mediul extern cu impact asupra lor [1, 42].
În opinia autorilor Pendleton şi King (2002), la etapa actuală instituţiile medicale se
confruntă cu un şir de probleme ce au tangenţă la cultura organizaţională, cum ar fi: pierderea
fostului statut al medicului şi ştirbirea imaginii lucrătorului medical; declin al moralei şi al
motivării; declinul altruismului şi entuziasmului de altă dată. În plus la acestea putem menţiona:
insuficienţa de cadre medicale în unele sectoare şi domenii din cauza părăsirii locurilor de muncă
şi nedorinţa tinerilor specialişti de a se angaja în aceste sectoare, lipsa în instituţii a unui sistem
de valori acceptate şi cunoscute de toţi angajaţii etc.
Unul din elementele care influenţează managementul şi eficienţa organizaţiilor şi care se
dovedeşte a fi util în soluţionarea multiplelor probleme care apar în instituţiile medicale este
310
cultura organizaţională. La baza acestui element important stau credinţele, normele, valorile şi
conceptele de bază care există în acest tip de organizaţii.
Materiale şi metode
Lucrarea include rezultatele unui studiu descriptiv, transversal, după volumul
eşantionului selectiv. Metodele de studiu utilizate au fost: istorică, epidemiologică, sociologică,
statistică, matematică, bibliografică. Pentru colectarea informaţiei au fost aplicate următoarele
metode: observarea directă; chestionarea; intervievarea; testarea psihologică. Instrumentele care
s-au utilizat în acest scop au fost: chestionarul; Testul Harrison pentru determinarea configuraţiei
culturii, test pentru determinarea intensităţii şi caracterului culturii organizaţionale.
Au fost chestionaţi 332 angajaţi cu studii medicale superioare şi medii de specialitate,
120 din spitalul municipal “Sfântul Arhanghel Mihail” şi 212 din spitalul municipal “Sfânta
Treime”.
Rezultate şi discuţii
În literatura de specialitate există mai multe modele ale culturilor organizaţionale care au
o largă aplicabilitate şi în organizaţiile din sectorul public.
În anul 1992 autorii Kotter şi Heskett, sintetizând componentele culturii şi împărţindu-le
în două mari categorii: aspectele vizibile şi aspectele invizibile, propun unul din cele mai
simpliste modele ale culturii organizaţionale: Modelul Iceberg-ului.
În acest model partea vizibilă şi accesibilă a culturii organizaţionale cuprinde: produsele
artificiale: fizice, de comportament şi verbale; actorii şi eroii; perspectivele aferente indivizilor şi
organizaţiei.
Partea invizibilă a culturii organizaţionale, care deţine rolul primordial în constituirea,
promovarea sau modificarea unei culturi concrete, este formată din concepţiile de bază,
credinţele, valorile şi normele promovate în cadrul organizaţiei.
Unul din elementele de bază ale culturii organizaţionale, care determină în cea mai mare
măsură tipul de cultură organizaţională, îl prezintă valorile. Ele sunt opinii respectate care
acţionează ca principii călăuzitoare pentru indivizi şi organizaţii. Autorii Deal şi Kennedy (1982)
sunt de părerea că valorile sunt „esenţa culturii”, esenţa filosofiei organizaţiei despre succes,
elementul central ce dă sensul unei direcţii comune şi indică membrilor sistemului cum trebuie
să lucreze împreună. Totodată ele creează un sens al identităţii, influenţează toate aspectele
organizaţiei, indică ce este important în cadrul procesului de luare a deciziilor, definesc ce fel de
oameni sunt respectaţi şi semnalează lumii exterioare la ce trebuie să se aştepte din partea unei
organizaţii. Dar există o singură condiţie: pentru ca această funcţie să fie îndeplinită, valorile
trebuie să fie comunicate deci şi cunoscute, însuşite, împărtăşite şi respectate de toţi angajaţii.
Valorile sunt considerate de unii autori „bijuteriile coroanei” din organizaţie [2,74].
Alan Fowler defineşte valorile drept calităţi şi caracteristici pe care organizaţia le
consideră importante. Ele sunt exprimate prin credinţe, prin ceea ce este cel mai bun sau bine
pentru organizaţie şi ce tip de comportament este dorit sau acceptat [3, 7].
Valorile există la două nivele: cel organizaţional şi cel personal. La nivel organizaţional
ele reprezintă liantul ce-i ghidează pe oameni să lucreze împreună. La nivel personal acestea
reprezintă măsura în care individul este loial unei organizaţii [4, 109].
Valorile se găsesc în orice grup, fie că sunt sau nu recunoscute. Angajaţii trebuie să
cunoască care sunt valorile promovate în organizaţie şi dacă există careva probleme legate de
implementarea acestora, deoarece ele reprezintă o arie strategică crucială în asigurarea eficienţei
managementului resurselor umane.
În domeniul serviciilor de sănătate unele valori tradiţionale sunt adânc înrădăcinate în
mentalitatea a numeroşi angajaţi [5, 97]. Aceasta generează un şir de probleme legate de
interesele lucrătorilor medicali.
Un grup separat de valori îl constituie valorile manageriale. Cercetările întreprinse asupra
acestor valori au arătat că ele afectează strategia organizaţiei, precum şi toate formele de
311
comportament organizaţional, cum ar fi: selecţia şi sistemele de recompensare a personalului,
relaţiile şefi-subordonaţi şi nivelele conflictuale [6, 27].
O cercetare concentrata pe valorile managerilor americani a fost întreprinsă de American
Management Association. Compatibile şi cu cercetările anterioare, descoperirile cercetătorilor
Warren Schmidt şi Barry Posner arată ca managerii americani continuă sa fie pragmatici, foarte
interesaţi de eficienţă şi productivitate. Managerii de sex feminin, sunt mult mai orientaţi pe
carieră, decât cei de sex masculin; 60% dintre managerii femei spun că obţin mai multă
satisfacţie din cariera lor decât din viaţa de familie, în timp ce numai 37% din managerii bărbaţi
simt acelaşi lucru. De asemenea, 61% din toţi managerii americani au afirmat că o îmbunătăţire
în calitatea vieţii în S.U.A. va veni odată cu reîntoarcerea la valorile de baza – accentuarea
iniţiativei şi responsabilităţii individuale. Ei consideră că această reorientare este mult mai
importantă decât progresul tehnic, conducerea politică sau un sistem nou de valori [7, 117].
În instituţiile medicale se regăsesc atât valori organizaţionale, cât şi valori profesionale,
chiar dacă deseori, nu există o delimitare clara între acestea. Frecvent există divergenţe între
aceste două sisteme de valori, cum ar fi spre exemplu situaţia în care instituţia medicală pune
accent pe utilizare raţională şi economisire de resurse, iar medicul pune accent pe rezultat, chiar
daca foloseşte în acest scop mai multe resurse.
În scopul identificării valorilor pe care angajaţii le promovează şi le respectă la sine, dar
şi la alte persoane, în cadrul studiului, respondenţilor li s-a propus o listă formată din 13 valori,
din care au fost rugaţi să selecteze cele mai importante 5. În figura 1 sunt ilustrate rezultatele
alegerii respondenţilor.
Figura 1 Valorile angajaţilor (%)
Astfel, cele mai respectate 5 valori s-au dovedit a fi: profesionalismul – 94,32±1,23%;
responsabilitatea – 89,20±1,65%; disciplina – 76,42±2,26%; respectul – 51,70±2,66% şi
colegialitatea – 47,73±2,66%. Iar cele mai puţin respectate valori sunt: utilitatea practică –
15,34±1,92%; beneficiu moral – 8,81±1,51%; insistenţa – 5,11±1,17% şi beneficiul material –
3,41±0,97%. În urma analizei s-au identificat diferenţe semnificative statistice pentru p<0,001,
privind respectarea următoarelor valori de către angajaţii spitalelor: colegialitate, onestitate şi
312
devotament şi pentru un p<0,05 pentru responsabilitate, disciplină şi obiectivitate. Cu toate
aceste diferenţe, cele 5 valori menţionate, rămân a fi prioritare pentru angajaţii ambelor instituţii.
Deşi individuale după natura lor, aceste valori poartă în sine amprenta profesiunii de
medic şi al specificului activităţii. Veacuri de-a rândul, de la medici s-a cerut mai întâi de toate
profesionalism, apoi desigur responsabilitate, disciplină şi respect faţă de pacienţi dar şi faţă de
colegi. Iată de ce aceste valori, rămân a fi primordiale şi la etapa actuală.
Aplicarea testului pentru determinarea caracterului culturii a scos în evidenţă următoarele
valori care se promovează în instituţii: disciplina, conformismul şi respectarea tradiţiilor,
acumulând o medie de 5,03±0,09 puncte din 7 posibile. Iar cele precum riscul, inovarea,
creativitatea şi schimbarea, care conferă un caracter pozitiv culturii rămân a fi insuficient
promovate.
Rezultatele interviului semi-structurat cu managerii spitalelor denotă opinii diferite
privind existenţa unui set de valori în instituţie şi cunoaşterea lor de către angajaţi. Ele sunt
prezentate în figurile 2 şi 3.
După cum se observă din figura 2, doar 83,33±7,61% manageri din Spitalul ”Sf.
Arhanghel Mihail” şi 75±8,18% din managerii Spitalului ”Sf. Treime” consideră că în instituţie
există un set de valori promovate. Având în vedere faptul că un număr mare de manageri
consideră că aceste valori nu există, putem concluziona că ele nu sunt cunoscute de toţi
managerii, respectiv, nici nu sunt promovate de ei.
Figura 2 Opinia managerilor privind existenţa în instituţii a unui set
de valori promovate (% din total)
Figura 3 Opinia managerilor privind cunoaşterea valorilor de către angajaţi (%)
Totodată, managerii au fost întrebaţi, dacă angajaţii de rând cunosc aceste valori. Astfel,
după cum este ilustrat în figura 3, situaţia se prezintă alarmantă pentru Spitalul ”Sf. Treime” în
care mai bine de jumătate de manageri – 53,57±9,42% consideră că angajaţii nu cunosc care sunt
valorile promovate în organizaţie. Daca alăturăm acestei concluzii şi faptul că 50±9,42% din
313
managerii acestui spital consideră că angajaţii lor nu cunosc care este misiunea, sau scopul
principal al instituţiei, iar 25±8,18% consideră că ea nici nu există, atunci asistăm la un fenomen
de confuzie şi neclaritate atât din partea managerilor cât şi din partea angajaţilor privind
priorităţile şi direcţia în care se îndreaptă instituţia.
Pentru a schimba situaţia, este nevoie de a familiariza angajaţii cu misiunea şi valorile
instituţiei. Iar daca acestea nu există atunci vor trebui elaborate, posibil, schimbate, deoarece ele
oferă managerilor direcţia care trebuie să le guverneze acţiunile.
Schimbarea valorilor este o acţiune complicată, care deseori se poate solda cu eşec, în
special când este vorba de valori pe care individul le-a avut ca principii pe o perioadă
îndelungată de timp, de obicei este vorba de vârstele mai înaintate. Dar totodată, acest lucru este
inevitabil atunci când se doreşte o schimbare culturală sau organizaţională. De aceea este foarte
important, ca schimbarea valorilor, în special a celor organizaţionale, să se facă de comun acord
şi cu participarea activă a angajaţilor.
După cum s-a menţionat anterior, în instituţiile medicale se întâlnesc mai multe tipuri de
valori, cele mai importante fiind valorile individuale, profesionale şi organizaţionale. Deseori,
între ultimele două pot apărea divergenţe, care pot genera conflicte. Aceasta se întâmplă
deoarece profesioniştii pun accent pe aspectul profesional şi satisfacţia pacientului, iar managerii
şi administraţia pe aspectul de eficienţă, performanţă şi economisirea resurselor.
Având în vedere faptul că studiu a scos în evidenţă anumite probleme legate de
respectarea valorilor şi în special că angajaţii nu prea cunosc bine care sunt valorile promovate în
organizaţii, din acest considerent, respondenţilor li s-a propus să selecteze 5 valori pe care ei
consideră că trebuie să fie promovate în instituţiile lor. Rezultatele alegerii se prezintă în fig. 4.
Figura 4 Valorile selectate de angajaţi pentru a fi promovate în instituţiile medicale (%)
Astfel, calitatea, lucru în echipă, perfecţionarea, satisfacţia angajaţilor şi beneficiul
pacientului reprezintă valorile de bază pe care angajaţii doresc să fie promovate în instituţii.
Aceste valori corespund întru totul cu cele selectate de angajaţii Spitalului ”Sf. Treime”, dar în
ceea ce priveşte Spitalului ”Sf. Arhanghel Mihail”, angajaţii optează pentru disciplină în locul
beneficiului pacientului. Totuşi, având în vedere că sloganul ”Consumatorul este rege” este
valabil pentru toate tipurile de organizaţii, inclusiv medicale, optăm pentru păstrarea ca valoare
organizaţională a beneficiului pacientului. În special, având în vedere faptul, că beneficiu
pacientului, înseamnă pentru el, până la urmă, un nivel mai bun de sănătate, iar instituţiile
medicale sunt create anume în acest scop.
314
Concluzii
1. Studierea şi evaluarea elementelor culturii organizaţionale din spitalele municipale "Sf.
Arhanghel Mihail" şi "Sf. Treime" denotă asemănări în ceia ce priveşte elementele nivelului
invizibil al culturii organizaţionale. Angajaţii respectă şi promovează aceleaşi valori, norme
şi credinţe.
2. Rezultatele studiului denotă existenţa la nivelul invizibil al culturii a următoarelor valori de
bază promovate în instituţii: profesionalism, responsabilitate, disciplină şi respect.
3. Spitalele municipale nu dispun de misiune şi set de valori organizaţionale de bază care să fie
cunoscute şi respectate de toţi angajaţii, ceea ce produce confuzie la nivel de viziune,
priorităţi şi comportamente aşteptate.
Bibliografie
1. Furtunescu F. Managementul organizaţiilor în sănătate, în lumina actelor normative care
reglementează sistemul sanitar, teză de doctor în medicină, Sibiu, 2005. p. 42
2. Manual Gower de management, coord. Dennis Lock. Bucureşti: Ed. CODEX, 2001, 821 p. 74
3. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Human Resource Management Practice, 8 th edition.
London: Kogan page, 2001, 981 p. 7
4. Sadler, Tony. Human Resource Management, developing a strategic approach. London:
Kogan page, 1997, 208 p. 109
5. Plumb I., Raţiu I. S., Androniceanu A., Popa I. Managementul serviciilor publice. Bucureşti:
Ed. ASE, 2001. 217 p. 97; 27
6. Schmidt Warren H., Posner Barry L. Managerial Values and Expectations: The Silent Power
In Personal on Organizational Life. New York: American Management Association, 1982, p.
52-53. p. 117
7. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Personnel Management Practice, sexth edition. London:
Kogan page, 1996, 959 p. 6
EXPERIENŢA ESTONIEI PRIVIND COMPENSAREA COSTULUI
MEDICAMENTELOR ÎN CADRUL ASIGURĂRII OBLIGATORII DE SĂNĂTATE Constantin Eţco,
Ghenadie Damaşcan, Maria Maruseac,
Doina-Maria Rotaru
Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Experience of Estonia on the compensation of the cost of
drugs within the compulsory health insurance
This article presents the experience of Estonia on the compensation of the cost of drugs
within the compulsory health insurance. The knowledge on Estonia model was achieved during
the collaboration visit held between the National Health Insurance Company from Moldova and
Eesti Haigekassa in May 2012. The following recommendations were suggested to the Republic
of Moldova: overtaking the estimation model/tool on the scheme of drugs compensation,
creating a complete cycle of information, which would include all the stakeholders involved in
the prescription of compensated drugs (in Moldova primary health care institutions are missing
from the informational cycle now). It has been also suggested to introduce digital/electronic
recipes.
Rezumat
În articol este prezentată experienţa Estoniei privind compensarea costului
medicamentelor în cadrul asigurării obligatorii de sănătate acumulată în cadrul vizitei de
colaborare între Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi Eesti Haigekassa în mai 2012.
Au fost recomandate pentru Republica Moldova: preluarea modalităţii de estimare a schemei de
315
compensare a medicamentelor, crearea unui cerc informaţional complect, cuprinzând toţi actorii
antrenaţi în prescrierea medicamentelor compensate (actualmente în Republica Moldova în acest
cerc lipseşte instituţia medico-sanitară primară), de asemenea a fost recomandata introducerea
reţetei digitale.
Introducere
Unul din beneficiile esenţiale ale coşului de garanţii din cadrul asigurării obligatorii de
sănătate îl constituie medicamentele compensate. Compensarea costului medicamentelor a fost
implementată întru sporirea accesului persoanelor asigurate la medicamente, ţinînd cont de
numărul mare al maladiilor ce pot fi tratate în condiţii de ambulator.
Experienţa autohtonă şi cea internaţională denotă faptul, că sumele destinate
medicamentelor compensate sunt în permanentă creştere, iar satisfacerea acestor cerinţe devine o
problemă actuală practic pentru toate sistemele de sănătate publică care au asemenea garanţii.
În acest context, noi am avut scopul de a examina experienţa altor ţări ce ţine de
compensarea costului medicamentelor şi folosirea lor raţională.
Sistemul de compensare a costului medicamentelor în cadrul asigurării obligatorii de
asistenţă medicală în Estonia şi Republica Moldova sunt practic similare, similare fiind şi
problemele cu care la diferite etape s-au confruntat ţările noastre. Republica Estonă are
acumulată o experienţă mai bogată în acest domeniu, ea implementând asigurările obligatorii de
sănătate mai bine de 20 de ani.
Începînd cu anul 2002, au fost efectuate o serie de reforme în domeniul politicii
medicamentului: au fost stabilite preţurile limită pentru medicamentele compensate, iar analiza
farmaco-economică – a devenit obligatorie pentru procesul de primire a deciziilor. A fost stopată
procurarea medicamentelor costisitoare în cantităţi mari. Pentru medicamentele folosite în spitale
au fost stabilite preţurile limită pentru cura de tratament, ele fiind la fel stabilite în baza unei
analize farmaco-economice.
Divizarea responsabilităţilor pe domeniile de activitate:
1) Ministerul Afacerilor Sociale – se ocupă de politici în domeniul medicamentelor,
elaborează lista medicamentelor compensate, formează preţurile la medicamente, încheie
contracte cu firmele farmaceutice.
2) Departamentul medicamente – eliberează autorizaţie de comercializare a
medicamentelor pe teritoriul Estoniei, efectuează controale în farmacii, activităţi în domeniul
publicităţii medicamentelor şi cercetărilor clinice.
3) Casa de asigurări în sănătate (Eesti Haigekassa) – se ocupă de asigurarea accesului
persoanelor asigurate la serviciile medicale şi la medicamente compensate, aprecierea
medicamentelor noi din punct de vedere a eficacităţii economice, participă în elaborarea listei
medicamentelor compensate, monitorizează prescrierea corectă a medicamentelor şi utilizarea
raţională a lor.
Legea privind asigurările medicale stabileşte principiile de bază ce determină rata
compensării medicamentelor.
Guvernul Estoniei adoptă lista maladiilor la tratamentul căror pot fi utilizate
medicamentele compensate. La elaborarea acestei liste se ia în calcul gravitatea bolii, pericolul
pentru viaţa omului, posibilitatea de contaminare a altor persoane, necesitatea medicamentelor.
În lista maladiilor sunt 43 boli în care se folosesc medicamente cu rata compensării 75%
(exemplu: pacienţii diagnosticaţi cu hipertonie, astm bronşic. Toate medicamentele generice,
care au fost recunoscute ca efective în tratamentul acestor maladii, au fost incluse în lista
medicamentelor compensate), iar pentru 29 boli se folosesc medicamente cu rata de compensare
100% (exemplu: pacienţii cu diabet zaharat, boli oncologice).
Lista medicamentelor compensate este elaborată şi aprobată de către Ministerul
Afacerilor Sociale în comun cu Departamentul medicamente şi Eesti Haigekassa. La elaborarea
listei medicamentelor compensate se ţine cont de necesitatea în medicamente a pacienţilor,
eficacitatea medicamentelor, argumentarea economică, alternativele existente, posibilitatea
316
finanţării la moment. Lista enumără circa 1700 preparate medicamentoase. În Tabelul nr.1 este
prezentat tabloul general privind compensarea medicamentelor în anul 2010 în baza a 6,7
milioane de reţete eliberate.
Tabelul nr.1
Rata de compensare
Rata
compensării Cota reţetelor
Cota achitată de
Eesti Haigekassa
Preţul mediu a unei
reţete achitat de Eesti
Haigekassa
Preţul mediu a
unei reţete
achitat de
pacient
100% 11% 48% € 58 € 2*
90% 35% 29% € 12 € 5
75% 7% 6% € 11 € 8
50% 47% 17% € 5 € 10
*Chiar şi în cazul compensării de 100% a costului medicamentului, pacientul achită o mică sumă pentru reţetă.
Aprecierea preţului limită pentru medicamentele compensate.
În Estonia preparatele generice se egalează cu cele originale, fiind considerate la fel de
calitative, sigure şi eficace. Grupul de medicamente cu aceiaşi substanţă activă se aranjează după
principiul de cost în ordine crescândă. Costul – limită a medicamentului este considerat costul
celui de-al doilea medicament din rând (excepţie face cazul când medicamentul este produs doar
de doi producători. În asemenea situaţie costul – limită a medicamentului este considerat costul
primului medicament din rând) (figura nr.1).
Figura nr.1
Mai mult de 2 producători doar 2 producători
preţul limită preţul limită
Costul – limită a medicamentelor se revede de 4 ori pe an, în dependenţă de majorarea
sau micşorarea preţurilor la medicamente. În cazul, cînd pe piaţa farmaceutică apare un
medicament generic nou, cu preţul mai mic, atunci preţul limită scade. În aceste cazuri, însă, se
măreşte suma achitată de pacient pentru medicamentele „C”, „D” din rând. La excluderea din
listă a preparatului generic ieftin, preţul limită creşte.
Diferenţa între preţul în farmacie a medicamentului selectat de pacient şi preţul limită
stabilit pentru grupul cu aceiaşi substanţă activă este acoperită de pacient. Acestea pot fi văzute
în exemplul prezentat în tabelul nr.2 (preparatele sunt produse de producători diferiţi, dar conţin
aceeaşi substanţă activă, au aceleaşi indicaţii şi mod de administrare)
Tabelul nr.2
Studiu de caz: Simvastatin 20 mg N30
Preţul în
farmacie (€)
Preţul limită
stabilit (€)
Suma achitată de
pacient cu reducere
de 75% (€)
Simvagamma 20 mg N30 8,37 8,40 3,04
Simvacor 20 mg N30 10,72 8,40 5,37
Simvastatin Nycomed 20 mg N30 11,25 8,40 5,90
Simvastatin Ratiopharm 20 mg N30 9,35 8,40 4,00
A B
C
D
A
B
317
Analiza datelor din tabelul nr. 2 relevă faptul, că cu cît preţul medicamentului în farmacie
este mai mic faţă de preţul limită stabilit, cu atît pacientul achită mai puţin.
Schema de prescriere: medicul este obligat în reţetă să indice denumirea comună
internaţională a preparatului (substanţa activă), în caz contrar, medicul trebuie să argumenteze
necesitatea în prescriere a unei denumiri comerciale.
La rîndul său farmacistul trebuie să informeze pacientul despre existenţa altor preparate
similare mai ieftine.
Depozitele farmaceutice sunt obligate să propună farmaciilor de rând cu preparatele
originale şi preparatele generice cu aceiaşi substanţă activă.
Deoarece, în Estonia se consideră că preparatele generice sunt la fel de efective ca cele
originale, s-a aşteptat, că din considerente de cost, preponderent vor fi procurate preparatele
generice. În acest context, a fost efectuat un studiu, rezultatele căruia sunt prezentate în tabelul
nr.3:
Tabelul nr.3
Studiu de caz: pacienţii ce utilizează medicamente compensate
Denumirea preparatului
Pacienţi care
utilizează
preparatul
Din ei, cei care
utilizează
preparat original
% pacienţilor care
utilizează preparat
original
Metoprolol 101 000 81 000 80,2%
Amlodipin 51 000 21 500 42,2%
Enalapril 30 000 9 400 31,3%
Ramipril 45 000 40 000 88,9%
Rezultatele studiului arată, că deşi preparatele generice sunt mai ieftine, o bună parte din
pacienţi preferă procurarea preparatelor originale.
Un alt studiu (pentru anii 2005-2009) ne demonstrează că cota parte achitată de pacient
pentru diferite preparate cu aceiaşi substanţă activă, a avut tendinţa de creştere (figura nr.2).
Figura nr.2
Cota parte achitată de pacient
6
6.5
7
7.5
8
8.5
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
%
Factorii de decizie au considerat aceste tendinţe drept unele bazate pe cointeresări ne
legate de tratamentul pacientului. A fost declanşată o campanie de informare prin care s-a adus la
cunoştinţa pacienţilor care utilizează medicamente compensate, că tratează nu marca comercială
a preparatului ci substanţa activă. Rezultatul acestei campanii de informatizare poate fi văzut în
figura nr.3.
Diferenţa în preţ
Acelaşi preparat
318
Figura nr.3
Cota parte achitată de pacient
6
6,5
7
7,5
8
8,5
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
%
Sistemul de evidenţă a medicamentelor compensate prescrise.
În urma precăutării unor căi de uşurare a accesului persoanelor asigurate la medicamente
compensate, muncii medicului şi a farmacistului, a fost propusă o metodă automatizată de
prescriere a medicamentelor. Astfel, în anul 2010, în Estonia a fost implementat Sistemul
informaţional „Reţeta digitală”.
Reţeta digitală – este o reţetă electronică, care se prescrie de către medic direct la
calculator, şi prin intermediul reţelei „Internet” devine vizibilă pentru toate farmaciile din
Estonia. La rîndul său, farmacistul introducînd codul personal al pacientului poate vizualiza
reţeta şi elibera medicamentul prescris.
Reţeta digitală este comodă în utilizare de către medici şi farmacişti, iar sistemul
informaţional propune o serie de posibilităţi suplimentare în utilizarea lui. Sistemul permite
formarea diferitor rapoarte statistice privind medicamentele utilizate.
Cu ajutorul acestui sistem, medicul are acces la prescrierile anterioare ale pacientului
(inclusiv la medicamentele prescrise de alţi medici), ceia ce deseori este foarte important pentru
luarea deciziilor legate de tratament.
De asemenea, acest sistem este convenabil pentru farmacist, deoarece reduce considerabil
activităţile de introducere a datelor în calculator.
Sistemul simplifică schimbul de facturi cu Eesti Haigekassa.
Totodată, el este comod pentru pacienţi, oferindule posibilitatea de acces la toate reţetele
prescrise lor anterior prin intermediul bazei de date a Centrului de Reţete.
Concluzii
1. Garanţiile privind compensarea costului medicamentelor în Republica Moldova şi
Estonia sunt practic similare, similare fiind şi problemele cu care la diferite etape sau
confruntat ţările noastre.
2. Spre deosebire de Republica Moldova cercul informaţional, care vizează circuitul
datelor privind compensarea costului medicamentelor este închis (actualmente în
Republica Moldova în acest cerc lipseşte instituţia medico-sanitară primară).
3. Sunt recomandate pentru implementarea în Republica Moldova:
a) mecanismele de selectare a preparatelor pentru introducerea în lista celor compensate;
b) mecanismul de apreciere a cotei de compensare a medicamentelor.
4. În Republica Moldova este necesară crearea unui sistem informaţional similar reţetei
digitale, care ar cuprinde în circuitul informaţional toţi participanţii antrenaţi în
procesul de prescriere medicamentelor compensate.
319
Bibliografie
1. Estonian digital prescription system - how does it work?,
http://www.haigekassa.ee/eng/digital_prescription;
2. Supplementary benefit for pharmaceuticals,
http://www.haigekassa.ee/eng/benefits/supplementary-benefit-for-phar;
3. The digital prescription ranked first in the category of e-health and environment
projects at a e-service contest, http://www.haigekassa.ee/eng/ehif/news?news=the-
digital-prescription-ranke;
4. The Estonian Health Insurance Fund earned Finnish quality innovation award for the
development and implementation of the digital prescription system,
http://www.haigekassa.ee/eng/ehif/news?news=the-estonian-health-insurance--2.
ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE DE UTILIZARE A SERVICIILOR
STOMATOLOGICE
Zinaida Gurev, Mircea Buga
Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “N. Testemiţanu”
Summary
Attitudes and behaviors use dental services Both the health of a people and population health education is essential as chronic
diseases are spreading around the world. Awareness of the consequences of lifestyle gives the
opportunity to improve general health. The level of dental morbidity influences many diseases of
internal organs and vice versa the affected state of internal organs influences oral health.
Physical and mental health is the main factor determining the productivity of a nation, requiring
a pronounced monitoring.
Rezumat
Atât sănătatea unui popor, cât şi educaţia pentru sănătate a populaţiei este esenţială pe
măsură ce bolile cronice se răspândesc în întreaga lume. Conştientizarea consecinţelor stilului de
viaţă oferă oportunitatea îmbunătăţirii sănătăţii generale. Nivelul morbidităţii stomatologice are o
influenţă asupra multiplelor maladii ale organelor interne şi invers starea afectată a organelor
interne influenţează starea sănătăţii orale. Sănătatea, fizică şi mintală, este factorul principal care
determină productivitatea unui popor, necesitând monitorizare accentuată.
Actualitatea
Dorinţa de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea Economică Europeană - un
vast spaţiu în care funcţionează principiile liberei circulaţii a produselor, serviciilor, persoanelor,
capitalurilor şi în care există o amplă legislaţie, precum şi numeroase standarde - ne obligă să
acordăm o mult mai mare atenţie managementului calităţii medical, produselor şi serviciilor în
domeniu prin principiul de prevenţie. Datorită globalizării şi progreselor rapide din tehnologiile
serviciului, atât competitivitatea medicului cât şi îmbunătăţirea calităţii în medicină, este în
creştere şi rezultatele sunt recunoscute ca fiind definitorii pentru evaluarea serviciilor de sănătate
şi a politicii sanitare.
Important de evidenţiat că, priorităţile globale pentru sec. XXI elaborate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii orientează ţările spre asigurarea unui nivel înalt de sănătate pe parcursul
întregii vieţi. În domeniul stomatologiei pentru Republica Moldova, prioritare este
implementarea măsurilor eficiente în profilaxia maladiilor stomatologice bazate pe un sistem
stomatologic de management bine organizat, care să asigure micşorarea morbidităţii
stomatologice şi concomitent micşorarea resurselor financiare în domeniu ca metodă esenţială
pentru raţionalizarea managementului financiar în sistemul de sănătate. Organizaţia Mondială a
320
Sănătăţii şi organizaţiile care pledează pentru sănătatea dentară au stabilit impunerea unor
standarde pentru prevenirea afecţiunilor dentare. Întrucât nu există o listă care să stabilească
nişte evidente clare, au fost elaborate ghiduri ce recomandă atitudinea populaţiei către
menţinerea sănătăţii orale, cu necesitatea efectuării controlului stomatologic de două ori pe an
sau o dată pe an, pentru persoanele care prezintă risc minim de apariţie a cariilor şi afecţiunilor
gingivale.
În ţările europene există un sistem bine pus la punct, inclusiv pe partea de stomatologie,
unde sunt impuse controale periodice, iar cei care nu se prezintă la acestea îşi pierd dreptul de a
folosi asigurarea medicală, tocmai pe principiul că prevenţia este mai puţin costisitoare decât
tratamentul afecţiunilor grave. Datele ultimului Eurobarometru cu privire la sănătatea orală arată
că - 83% dintre olandezi au fost cel puţin o dată la medicul stomatolog, urmaţi de danezi – 78%,
luxemburghezii şi germanii – 77.0%, francezii – 52%. Jumătate dintre ei au declarat că au fost la
medic pentru un control sau detartaj, o treime au mers pentru un tratament banal, şi aproape un
european din cinci pentru tratament de urgenţă. [4]
Analizând datele statistice peste 32,2% din populaţia Republicii Moldova merg o dată pe
an la medicul stomatolog, iar 46% nu merg la medicul stomatolog nici măcar o dată în an [1].
Aceste procente relevă o accesibilitate foarte redusă a populaţiei la serviciile stomatologice.
Sănătatea orală nu stă pe lista priorităţilor, dar de cele mai dese ori este neglijată chiar şi
atunci când generează absenţe dentare. O igienă orală precară poate crea evidente probleme
dentare (afecţiuni gingivale, abcese, infecţii, etc.), precum şi afectarea stării generale a întregului
organism. Vizitele regulate la stomatolog vor putea să surprindă obiceiuri noi nesănătoase care
uneori se formează, sau schimbări de viaţă care contribuie la probleme dentare sau orale, astfel
să fie corectate.
Materiale şi metode
Cercetarea a vizat comportamentul de utilizare a serviciilor stomatologice, percepţia
populaţiei urbane faţă de medicii stomatologi, accesul la serviciile stomatologice, gradul de
informare cu privire la gratuităţile pe care le suportă statul cu privire la serviciile stomatologice,
starea de sănătate dentară a populaţiei urbane şi comportamentul de igienă dentară, problemele
cu care se prezintă la medic, precum şi sursele de informare cu privire la sănătatea orală.
Studiul cu tematică stomatologică a fost desfăşurat în mediul on-line şi prin aplicarea
chestionarelor, elaborate în acest scop de către autori. În cercetare au participat 1076 de
respondenţi (bărbaţi – 40,%, femei – 59,2%) din diferite sectoare ale oraşului Chişinău. Datele
primare au fost acumulate, prelucrate statistic pentru fiecare sector separat şi pentru întreg
teritoriul urban. Răspunsurile la întrebări ne-au oferit anumite informaţii despre pacienţi,
atitudinea acestora faţă de procesul de tratament, nivelul de satisfacţie a asistenţei stomatologice
acordate, gradul de încredere a populaţiei în medicii stomatologi, conştientizarea importanţei
unei igiene orale.
Rezultatele
Este bine cunoscut faptul că vizita la un cabinet stomatologic nu este printre cele mai
dorite şi mai aşteptate evenimente. Acest lucru se întâmplă pentru că nu se apelează la un medic
stomatolog atât de des pe cât ar trebui. Puţini cunosc că problemele dentare pot afecta starea
generală a întregului organism. O importanţă aparte este necesitatea consultaţiei la medicul
stomatolog, atunci când vorbim despre influenţa factorilor nocivi externi, cum ar fi fumatul şi
alcoolul. Ştiut este că, vasodilataţia produsă de alcoolul consumat, combinat cu fumatul,
favorizează, leziuni de diferite grade, cu sau fără sângerare, urmate în timp, de apariţia unor
formaţiuni maligne. [5] Mulţi dintre cei intervievaţi, în procent de 25,7±1.65 la sută au răspuns
că prezintă inflamaţii, ulceraţii în cavitatea bucală, pe când 73,2±1.67% nu prezintă modificări
vizibile la nivelul cavităţii orale (p<0.001), dar 49,5±1.89% confirmă că există sângerare în
321
timpul periajului dentar, şi 10.0±1.13% din respondenţi spun că există sângerare chiar şi în
timpul consumării alimentelor (p<0.001).
În ciuda ultimilor descoperiri legate de modul de comunicare cu pacientul şi controlul
durerii, frica de medicul stomatolog, anxietatea continuă să creeze probleme serioase atât
pacientului cât şi medicului practician. Studiile de evaluare a anxietăţii stomatologice, explorând
sentimentul de frică constată precum că, cea din urmă influenţează negativ tratamentul,
determinând bolnavul să întârzie sau chiar să renunţe la procedurile stomatologice, chiar dacă
este necesar. 49.0±1.89% dintre respondenţi le este frică în momentul când trebuie să meargă la
medicul stomatolog, gândindu-se cu mult timp înainte la ziua programării, 30,4±1.74% nu
suportă instrumentul stomatologic pe dinţi, 16,1±1.39% gândul că nu vor suporta anestezia, şi
doar 8,1±1.03 la sută nu le este frică şi merg cu plăcere la medicul stomatolog.
Cu toate că una din cele mai mari probleme ale populaţiei este frica de doctori, încrederea
prea mare în starea generală de sănătate, inclusiv frica de cheltuieli generate de mersul la doctor,
populaţia urbană evită controalele periodice, analizele generale şi vizitele la stomatolog,
recurgând la acestea doar în situaţii de criză. Lipsa banilor începe să-şi spună cuvântul din ce în
ce mai mult în rândul populaţiei care au ajuns în situaţia în care nu-şi mai permit să se
îngrijească de sănătatea dentară. 22.0±1.57% din cei chestionaţi au motivat reţinerile de a merge
la medicul stomatolog lipsa banilor. Aceste date nu ar spune nimic, dacă 47,9±2.73% ştiu că au
probleme, dar totuşi evită vizitele la medicul stomatolog. 53,1±2.61 la sută se adresează la
medicul de specialitate doar când apar durerile (p>0.05), când cariile se adâncesc, iar
tratamentele devin anevoioase. Dacă am face un calcul, am ajunge la concluzia că este şi mai
puţin costisitor să mergem periodic la dentist şi să tratăm o problemă înainte ca ea să genereze
complicaţii, precum infecţiile care necesită tratament cu antibiotice, îmbrăcarea dintelui cu o
coroană metalo-ceramică sau chiar înlocuirea lui totală.
Prevenirea este întotdeauna cea mai economică şi confortabilă modalitate de tratament
stomatologic, care ajută la păstrarea sănătăţii dinţilor pe tot parcursul vieţii. Reţinerea faţă de
controalele şi intervenţiile stomatologice este combinată adesea şi cu ignoranţa. 25.0±1.64%
dintre cei intervievaţi au răspuns că nu au dureri şi nu-i interesează vizita la medicul stomatolog,
20,5±1.53 la sută nu au dureri şi nici nu prezintă interes vizita la medicul specialist.
Cunoştinţele populaţiei despre oferta de servicii stomatologice care sunt decontate de
Compania Naţională de Asigurări în Medicină sunt reduse şi incomplete. În studiu au participat
700 de persoane din diferite sectoare ale oraşului Chişinău, din ei 73,2±1.67% prezentând poliţă
de asigurare, 25,8±3.25% fiind neasiguraţi (p<0.001). Doar 31,8±3.13% dintre respondenţi
declară că au beneficiat de tratamente stomatologice compensate de CNAM, iar 58,8±2.42%
dintre cei chestionaţi nu au auzit că acest tip de tratamente pot fi gratuite.
Medicul curant de familie sau stomatolog sunt principalele surse de informare în ceia ce
priveşte sănătatea orală prin folosirea produselor pentru curăţirea dinţilor şi igienizarea cavităţii
bucale, constituind 50,2%. Internetul este a treia opinie (10,2%), urmată de mass media (8,2%).
4,4% dintre respondenţi sunt informaţi din familie, iar 6% se informează de la prieteni, studii,
panouri informative, etc.
Igiena orala zilnica este esenţiala pentru a avea o dantura sănătoasa, o respiraţie proaspăta
si a preveni apariţia cariilor, in acelaşi timp fiind importanta in menţinerea sănătăţii întregului
organism. Conform ultimilor studii efectuate, sa constat că 70±% din bacteriile cavităţii bucale
sunt îndepărtate în momentul periajului dentar. Gradul de utilizare a produselor şi soluţiilor de
curăţare şi întreţinerea igienei danturii în decursul zilei este scăzut. Doar 10,8±3.56 la sută se
spală pe dinţi după mesele luate în timpul zilei, 33,8±3.07 la sută dintre respondenţi folosesc
duşul bucal şi 25,2±1.89% nu intervin cu nimic asupra igienizării cavităţii bucale în timpul zilei
(p<0.05).
Sondajul privind gradul de informare asupra sănătăţii dentare a fost realizat în mediul
on-line, în perioada 21-30.04.2012, cu scopul de a determina gradul de informare al cetăţenilor
cu privire la accesul către serviciile stomatologice. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 172
322
de respondenţi, majoritatea participanţilor au fost de gen masculin 94%, cu vârste cuprinse între
18 şi 65 ani.
Conform sondajului, sursele de informare în ceia ce priveşte sănătatea orală rămân a fi
internetul şi medicul stomatolog 48,3±2.72%, şi doar 8,2±3.63% medicul de familie (p<0.001),
urmat de mass media 3.0%. Potrivit rezultatelor sondajului, populaţia nu este familiarizată cu
normativul de vizite anual efectuate la medicul stomatolog; doar 18,4±3.41% dintre respondenţi
vizitează medicul stomatolog o dată la şase luni, majoritatea, într-un procent de 81,6±1.62%
declară că efectuează vizita la medicul stomatolog doar în momentul când apar durerile
(p<0.001). Pentru cei mai mulţi respondenţi, această vizită determinată de indicii ale existenţei
unei probleme, cum ar fi obturaţiile 44.0±2.83%, sau tratamente endodontice 32.0±3.12%,
extracţii dentare 4.0±3.70%, controlul de rutină fiind o opinie doar pentru un procent mic, de
9.0±3.35 la sută. Rezultatele sunt alarmante, atunci când se analizează datele necesităţii
intervenţiei stomatologice, unde mai mult de 75.0±1.64% din cei intervievaţi au declarat că
necesită tratament stomatologic, fie la unu sau mai mulţi dinţi, urmat de sângerarea gingiei, de la
periajul zilnic 77,7±1.57%. Motivul de a nu vizita medicul stomatolog sunt banii 30.0±3.16%,
urmat de lipsa durerii şi lipsa de timp 28.0±3.21%.
Acest fapt demonstrează că, descoperirea unei probleme stomatologice incipiente este
imposibilă de către medicul specialist, comparativ cu norma de vizite anuale, indiferent în ce
stare sunt dinţii, unde medicul poate descoperi şi rezolva problema apărută la timp. Schimbarea
atitudinilor şi comportamentelor faţă de sănătatea orală se poate realiza pe multe căi şi în variate
contexte, de la o discuţie informală în familie până la participarea la o lecţie de educaţie pentru
sănătate în şcoală, de la o vizită în cabinetul dentar până la expunerea la mesaje persuasive din
mass-media.
Concluzii
1. Insuficienta informare publică asupra importanţei sănătăţii cavităţii bucale, precum şi
lipsa de informare asupra costurilor reale ale tratamentelor stomatologice ne plasează în
rândul ţărilor cu probleme mari şi grave în ceea ce priveşte sănătatea dentară.
2. Lipsa de intervenţii din partea autorităţilor în domeniul educaţiei sanitare şi a prevenţiei
afecţiunilor stomatologice va aprofunda problemele ce se întind între ceea ce dorim din
acest punct de vedere şi ceea ce obţinem în practică.
3. Lansarea /introducerea/ finanţarea unui program de sănătate orală de prevenire a cariilor
prin sigilarea suprafeţelor dentare la vârsta fragedă. Această procedură nu necesită
utilizarea frezei dentare şi oferă o protecţie împotriva cariilor pentru câţiva ani. Tehnica
nu include necesitatea periatului de două ori pe zi şi nici a controalelor stomatologice la
şase luni.
Bibliografie
1. Anuar Statistic al Centrului National de Management în Sănătate, Chişinău, pe anii
2007-2011www.cnms.md
2. Dobrota N. Economia politică: O tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor,
Bucureşti, 2002
3. Dental Holidays Thailand Professional and affordable Dental treatment plus holiday
Dental
4. Eurobarometru – Pagina Medicala.ro
5. Petre A Protetică Dentară Foxă Ocluzologie, Bucureşti
6. Rîndaşu I, „Proteze dentare”,Bucureşti 1993
Surse ONLINE:
7. www.adevarul.ro/life/sanatate/Leziunile_bucale-risc_de_cancer_
8. www.emedic.ro/Articole1/791.htm
9. http://ro.scribd.com/doc/30430402/Educatie-Pentru-Sanatate-Si-Comunicarea-in-
Educatia-Pentru-Sanatate
323
EVALUAREA EFICIENŢEI FORMELOR DE PLATĂ PENTRU CAZURILE DE
LUNGĂ DURATĂ
Constantin Eţco, Ghenadie Damaşcan, Doina-Maria Rotaru, Nina Globa
Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
The evaluation of the types of payment for the long lasting treatment cases
The paper emphasizes some practical aspects related to the application of types of
payment for the long lasting treatment cases in the Republic of Moldova (specifically related to
the hospitalized medical care and home based care). It provides the analyses of the advantages
and disadvantages based on the literature review and statistical data. The need to modify the
payment mechanism is explained and the new type of financing is proposed.
Rezumat
Lucrarea scoate în evidenţă unele aspecte practice privind aplicarea în Republica
Moldova a formelor de plată pentru cazurile de lungă durată (în cadrul asistenţei medicale
spitaliceşti şi îngrijirilor medicale la domiciliu). Sunt analizate avantajele şi dezavantajele
acestor forme în baza literaturii studiate, cît şi a datelor extrase din documentaţia statistică. Este
argumentată necesitatea modificării mecanismului de plată şi propusă o nouă metodă de
finanţare.
Actualitatea
Modalitatea şi volumul finanţării are o importanţă deosebită pentru desfăşurarea cu
succes a oricărei activităţi. Mecanismele de plată a furnizorilor de servicii medicale în cadrul
asigurării obligatorii de asistenţă medicală sunt diverse şi includ: bugetul global, plata „per
capita”, plata „per serviciu”, plata „per caz” [1].
Plata „per caz” a fost introdusă, ca mecanism de finanţare a asistenţei medicale
spitaliceşti, în anul 2004, odată cu implementarea în Republica Moldova a asigurării obligatorii
de asistenţă medicală. Spre deosebire de finanţarea bugetară anterioară, acum instituţiile
spitaliceşti urmau să fie retribuite în funcţie de volumul serviciilor prestate persoanelor asigurate
- număr de cazuri tratate.
Totodată, această metodă a fost aplicată, începînd cu anul 2006 şi pentru finanţarea
serviciilor de îngrijiri medicale la domiciliu. Cazul prevedea efectuarea a 36 de vizite la
domiciliu, cîte 3 săptămîni, durata cazului fiind prevăzută de 3 luni [5].
Printre avantajele pe care le posedă metoda de plată „per caz” putem enumera:
retribuirea se face în funcţie de volumul de activitate real efectuat;
este mai uşor de administrat;
asigură o moderare bună a preţurilor;
încurajează furnizorul să aplice tehnologii moderne cu scopul micşorării duratei
de spitalizare;
asigură o calitate relativ bună a serviciilor prestate etc.
Cu toate avantajele pe care le are această metodă de finanţare, ea nu şi-a dovedit eficienţa
în cazurile de lungă durată cum ar fi: tuberculoza, bolile mentale, îngrijirile medicale la
domiciliu.
Cu referire la serviciile enumerate mai sus, această formă a generat multiple probleme
din cauza unor dezavantaje pe care le are.
Unul din ele ar fi că, deşi furnizorul de servicii spitaliceşti are o sumă globală fixată în
contract, achitările se fac doar după realizarea calitativă a cazului, ceea ce este dezavantajos atît
pentru cazurile de spitalizare de lungă durată, cît şi pentru îngrijirile medicale la domiciliu, unde
suma urma să fie achitată doar după rezolvarea cazului – 2-6 luni de la debut, respectiv. Evident
o atare situaţie genera serioase probleme de finanţare pentru prestatorii de servicii medicale, care
erau nevoiţi să activeze doar din avansul primit lunar de la plătitor.
324
O altă lacună a formei date ar fi problema validării cazurilor. În spitalizările de lungă
durată există situaţii în care pacientul nu rămînea în spital pentru toată durata stabilită, iar în
cazul îngrijirilor medicale la domiciliu, în această perioadă putea surveni decesul şi nu se
îndeplineau numărul de vizite prevăzute. Astfel, cazurile puteau fi nevalidate, ca fiind nefinisate
şi, respectiv nefinanţate, situaţie absolut inconvenabilă instituţiilor care suportau cheltuieli
financiare neacoperite de plătitor. Totodată, dacă cazurile erau validate, se crea o situaţie
nefavorabilă pentru plătitor, care trebuia să plătească pentru nişte cheltuieli ce real nu au fost
suportate de prestatori.
O altă problemă o prezintă faptul, că spitalizările de lungă durată se referă la patologii
specifice, cazuri, nu rareori, dificil de diagnosticat. Deseori pacienţii se spitalizează cu
suspiciune la o anumită maladie, ulterior diagnosticul nefiind confirmat, pacienţii sunt externaţi.
Cazul dat nu este validat, iar instituţia medicală suportă cheltuieli neacoperite de către plătitor.
Există de asemenea probleme şi cu achitarea pentru cazurile, în care spitalizarea sau
îngrijirea medicală la domiciliu începe la finele anului în curs şi finalizează în anul viitor.
Toate cele expuse mai sus ne-au determinat să studiem mai aprofundat problema în
cauză. Drept urmare, s-au propus alte metode de plată, plata per zi şi plata per vizită, care este
benefică pentru prestatorii menţionaţi mai sus [2,3,4].
Obiectivele
Studierea şi evaluarea eficienţei formei de plată „per caz” pentru cazurile de lungă durată
şi elaborarea propunerilor privind perfecţionarea mecanismului de plată menţionat.
Material şi metode
Metodele de cercetare utilizate în studiul dat au fost: metoda analitică, metoda statistică şi
metoda matematică. Au fost analizate peste 50 de surse bibliografice, care vizează problematica
dată. Informaţia prezentată a fost extrasă din formularele de evidenţă medicală primară şi dările
de seamă în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală. S-au studiat aspecte de finanţare
„per caz” pentru cazurile de lungă durată pentru instituţiile medicale spitaliceşti cu profilurile
ftiziatrie şi ftiziatrie multidrogrezistentă (MDR) şi pentru prestatorii de îngrijiri medicale la
domiciliu, perioada supusă analizei fiind anii 2006-2011.
Rezultate
Pentru studierea efectelor plăţii „per caz” în cazurile de lungă durată, la I etapă a fost
analizată durata medie de spitalizare în instituţiile medicale spitaliceşti încadrate în sistemul
asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR.
Rezultatele studiului sunt prezentate în tabelul1.
Analiza datelor prezentate în tabelul 1 relevă faptul, că durata medie de spitalizare
recomandată pentru profilurile ftiziatrie (60 zile) şi ftiziatrie MDR (180 zile) nu este respectată
de către instituţiile medicale spitaliceşti contractate. Durata medie de spitalizare diferă de la o
instituţie medico-sanitară la alta, variind de la 43,4 zile pînă la 89,6 zile pentru profilul ftiziatrie
sau de 2,1 ori şi de la 138,7 zile pînă la 203,8 zile pentru profilul ftiziatrie MDR sau de 1,5 ori.
Aceasta ar însemna, că în anii 2006-2007 Spitalul Raional Soroca a primit o finanţare relatată la
o zi de spitalizare relativ mai mare decît Spitalul Clinic Municipal de Ftiziopneumologie, ambele
instituţii fiind contractate în baza aceluiaşi cost al cazului tratat pe profilul ftiziatrie. Aceste date
relevă faptul, că atunci cînd plata se efectuează în baza cazului tratat, prestatorii de servicii
medicale tind să reducă durata medie de tratament, astfel mărind costul real al zilei de spitalizare.
Pentru a corija neajunsurile metodei de plată „per caz”, începînd cu anul 2008 instituţiile
medicale spitaliceşti pentru profilurile menţionate mai sus au fost contractate după metoda
„buget global”. Finanţarea instituţiilor pe „buget global” prevedea acordarea întregului volum de
asistenţă medicală pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR, ce se impunea conform nivelului de
morbiditate şi prevederilor de etapizare a pacienţilor.
325
Tabelul 1. Durata medie de spitalizare pe profilurile ftiziatrie şi
ftiziatrie MDR în anii 2006-2010, zile
profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010
plata per caz buget global
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 61.3 62.5 63.5 63.8 64.3
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni Ftiziatrie - 63.7 71.7 50.4 63.7
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie Ftiziatrie 77.5 81.9 85.4 81.7 89.6
Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 67.4 68.8 69.9 76.7 72.9
Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 43.4 49.4 47.9 48.2 48.0
Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 53.0 51.4 57.4 62.0 66.2
TOTAL Ftiziatrie 65.9 68.8 72.1 70.9 73.1
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" MDR - 199.6 177.4 163.0 171.6
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni MDR - - 170.1 167.7 143.0
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie MDR - - 166.5 166.5 203.8
Spitalul Clinic Municipal Bălţi MDR - - 138.7 175.4 180.5
TOTAL MDR - 199.6 170.3 167.5 169.5
De obicei, mărimea bugetului global pus la baza contractării era calculată în baza unor
indicatori, cum ar fi numărul de cazuri tratate şi costul cazului tratat pe profil pentru anul
respectiv şi nu se schimba pe parcursul perioadei de executare a contractului. Totodată, unul
dintre rezultatele utilizării bugetului global este micşorarea cheltuielilor destinate asistenţei
medicale, deşi aceasta poate purta şi aspecte negative, în cazul în care se bazează pe
nerespectarea nivelului de calitate a serviciilor oferite şi reducerea volumului de servicii
medicale.
Astfel, la etapa II a fost monitorizată respectarea condiţiilor contractuale de către
prestatorii contractaţi după metoda „buget global” pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR.
Analiza acestor date denotă, că numărul de cazuri tratate real efectuate în majoritatea spitalelor a
fost mai mic comparativ cu numărul de cazuri tratate pus la baza contractului de prestare a
serviciilor în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală. Rezultatele sunt prezentate în
tabelul 2.
Pentru a corecta dezavantajele metodei de plată „buget global” prin avantajele formelor
de plată în dependenţă de volumele de activitate prestată, pentru profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie
MDR a fost propusă metoda „per zi”. Astfel, la etapa III a fost comparat numărul de zile-pat
efectuat de către instituţiile medicale spitaliceşti în perioada utilizării metodelor de plată „per
caz” (anii 2006-2007), „buget global” (anii 2008-2010) şi a celei „per zi” (anul 2011).
Rezultatele sunt prezentate în tabelele 3 şi 4.
Analiza datelor prezentate în tabelele 3 şi 4 denotă faptul, că în lotul spitalelor monoprofil
pentru ftiziatrie s-a observat tendinţa de majorare a numărului de zile-pat efectuate, iar în lotul
spitalelor cu profiluri multiple, unde unul dintre care este ftiziatria, această tendinţă nu a avut
loc. Pentru finanţarea instituţiilor medicale spitaliceşti pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR
aceasta este un lucru pozitiv, luînd în consideraţie faptul, că anterior aceste instituţii nu aveau
stimulente pentru respectarea normativelor de spitalizare pe profilurile menţionate mai sus.
326
Tabelul 2. Îndeplinirea condiţiilor contractuale pe profilurile ftiziatrie şi
ftiziatrie MDR în anii 2006-2010, %
profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010
plata per caz buget global
IMSP Institutul de
Ftiziopneumologie "Chiril
Draganiuc"
Ftiziatrie 82.9 91.6 92.0 90.1 88.6
IMSP Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni Ftiziatrie - 90.0 51.0 12.2 27.3
IMSP Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie Ftiziatrie 88.6 100.0 100.8 81.6 80.5
IMSP Spitalul Clinic Municipal
Bălţi Ftiziatrie 99.8 99.1 98.8 110.8 96.6
IMSP Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 100.0 102.0 78.2 103.9 100.0
IMSP Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 93.6 102.7 106.1 107.1 107.5
TOTAL Ftiziatrie 88.0 96.1 87.9 80.6 86.0
IMSP Institutul de
Ftiziopneumologie "Chiril
Draganiuc"
MDR - 110.4 131.6 116.0 148.0
IMSP Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni MDR - - 63.3 69.9 98.3
IMSP Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie MDR - - 83.7 325.5 334.5
IMSP Spitalul Clinic Municipal
Bălţi MDR - - 51.4 85.0 80.0
TOTAL MDR - 110.4 79.0 105.1 128.0
Tabelul 3. Numărul de zile-pat realizat de instituţiile medicale spitaliceşti în anii 2006-2010
profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010
plata per caz buget global
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 81 004 48 016 56 900 67 160 66 587
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni Ftiziatrie - 28 082 23 432 3 380 2 610
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie Ftiziatrie 73 235 77 530 100 336 89 017 93 011
Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 27 361 29 024 34 087 47 243 43 941
Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 8 679 9 883 10 160 11 626 12 586
Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 3 868 3 910 6 022 7 507 8 544
TOTAL Ftiziatrie 198 862 201 096 236 073 232 103 235 909
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" MDR - 10 578 18 446 18 907 25 401
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni MDR - - 23 127 37 399 40 482
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie MDR - - 5 993 29 801 37 504
Spitalul Clinic Municipal Bălţi MDR - - 2 496 14 905 14 443
TOTAL MDR - 10 578 50 062 101 012 117 830
327
Tabelul 4. Numărul de zile-pat realizat de instituţiile medicale spitaliceşti în anul 2011
profil
Ianuarie-aprilie Mai-decembrie
Nr.ZP
efectuat
Nr.ZP
estimativ
Nr.ZP
efectuat
Nr.ZP
estimativ
plata buget global zi-pat
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 22 752 68 256 48 610 72 915
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni Ftiziatrie 644 1 932 2 758 4137
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie Ftiziatrie 24 883 74 649 49 147 73 721
Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 15 470 46 410 28 885 43 328
Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 3 920 11 760 7 182 10 773
Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 2 695 8 085 4 066 6 099
TOTAL Ftiziatrie 70 364 211 092 140 648 210 972
Institutul de Ftiziopneumologie
"Chiril Draganiuc" MDR 5 862 17 586 16 820 25 230
Spitalul de boli tuberculoase
Vorniceni MDR 12 669 38 007 25 852 38 778
Spitalul Clinic Municipal de
Ftiziopneumologie MDR 14 790 44 370 28 260 42 390
Spitalul Clinic Municipal Bălţi” MDR 4 676 14 028 8 535 12 803
TOTAL MDR 37 997 113 991 79 467 119 201
Pentru a corecta dezavantajele metodei de plată „per caz” prin avantajele formelor de
plată în dependenţă de volumele de activitate prestată, pentru îngrijirile medicale la domiciliu a
fost propusă metoda „per vizită”. Astfel, la etapa respectivă a fost comparat numărul de vizite
efectuat de prestatorii de îngrijiri medicale la domiciliu în perioada utilizării metodei de plată
„per caz” (anul 2008) şi a celei „per vizită” (anul 2009). Pentru studiu au fost selectate instituţiile
medico-sanitare care prestează îngrijiri medicale la domiciliu din zonele: urbană, rurală nord,
rurală centru, rurală sud, astfel încît ele să reprezinte întregul lot de instituţii. Rezultatele sunt
prezentate în tabelul 5.
Datele prezentate în tabelul 5 demonstrează o diferenţă în numărul de vizite per caz la
diferiţi prestatori, ceea ce relevă faptul, că costul relativ al unei vizite este foarte diferit (spre
exemplu, în CS Iargara costul relativ al unei vizite a constituit 117,50 lei, iar în CMF Taraclia,
respectiv 24,20 lei). Aceasta atestă, că metoda de plată „per caz” nu este o metodă eficientă de
finanţare în cazul îngrijirilor medicale la domiciliu. Din aceste considerente, începînd cu anul
2009 pentru aceste îngrijiri a fost introdusă metoda de plată „per vizită”.
Concluzii
1. Metoda de plată „per caz” nu este o metodă eficientă şi echitabilă pentru finanţarea
cazurilor de lungă durată (ftiziatrie, îngrijiri medicale la domiciliu).
2. Substituirea metodelor de plată „per caz” şi „buget global” prin metoda „per zi” („per
vizită”) a avut un impact pozitiv asupra finanţării prestatorilor de servicii medicale pentru
tratamentul patologiilor cu durată lungă de spitalizare şi a creat premize pentru îmbunătăţirea
calităţii serviciilor medicale acordate în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti şi îngrijirilor
medicale la domiciliu
328
Tabelul 5. Numărul de vizite realizat de prestatorii de îngrijiri medicale la domiciliu,
anii 2008-2009
a.2008 a.2009
Nr. vizite
efectuate
Nr. cazuri
efectuate
Nr.
vizite/caz
Nr. vizite
efectuate
Nr. cazuri
efectuate
Nr.
vizite/caz
CS Iargara 20 2 10.0 125 1 125.0
CMF Ceadîr-Lunga 1441 117 12.3 1930 157 12.3
CMF Vulcăneşti 360 23 15.7 266 29 9.2
CMF Leova 119 6 19.8 47 1 47.0
AO "Prosperare-
Zubreşti" 1600 64 25.0 3253 142 22.9
CMF Comrat 1268 50 25.4 1168 57 20.5
CMF Ocniţa 864 28 30.9 1080 30 36.0
AMT Buiucani 2419 70 34.6 2520 36 70.0
CMF Soroca 2376 66 36.0 2160 60 36.0
CMF Drochia 1476 41 36.0 1296 36 36.0
CMF Floreşti 1692 47 36.0 2664 74 36.0
CS Pîrjolteni 180 5 36.0 224 8 28.0
CMF Glodeni 1486 40 37.2 1836 51 36.0
CMF Dubasari 969 25 38.8 896 18 49.8
CMF Briceni 2018 51 39.6 2340 65 36.0
CMF Hînceşti 1188 30 39.6 1632 60 27.2
CMF Ştefan Vodă 1529 38 40.2 3193 79 40.4
CMF Cahul 1800 43 41.9 1242 26 47.8
CMF Taraclia 1359 28 48.5 298 7 42.6 AMT – Asociaţia Medicală Teritorială, AO – Asociaţie Obştească, CMF – Centrul Medicilor de Familie, CS – Centrul de
Sănătate
Bibliografie
1. Eţco C., Buga M., Ciocanu M., Damaşcan Gh., Ursu P. Asigurarea obligatorie de asistenţă
medicală din Republica Moldova: realizări şi pespective. Chişinău, Epigraf SRL, 2011, 432 p.
2. Normele metodologice de aplicare în anul 2008 a Programului unic al asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 462/214-A din 14.12.2007.
3. Normele metodologice de aplicare în anul 2009 a Programului unic al asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 473/213-A din 10.12.2008.
4. Normele metodologice de aplicare în anul 2011 a Programului unic al asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 348/56-A din 29.04.2011.
5. Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.333 din 19.08.2008 „Cu privire la organizarea îngrijirilor
medicale la domiciliu”.
329
EFICIENŢA ASISTENŢEI MEDICALE DE URGENŢĂ ÎN CADRUL ASIGURĂRILOR
OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ
Mihail Moroşanu, Constantin Eţco, Petru Boghea, Oleg Cebotari
Laboratorul ştiinţific Management şi Psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
The efficiency of emergent medical assistance within
obligatory medical assistance insurance
The efficiency of emergent medical assistance service (EMAS) is in a direct inter-
relation with operational activity and the quality of medical services offered to population. The
operational activity depends of means of transport and medical teams insurance level. According
to our research, EMAS is supplied with means of transport in 73,0% cases, from which only
40,0% has less than 50% of efficiency. The medical teams requirements cover 61,70% of cases.
At the same time, the medical transport and medical teams insurance differs essentially in a
various localities and places.
The system needs more preferment EMAS management to improve the situation. Also, the
emergency medical assistance services narrowing, within obligatory medical assistance
insurance (OMAI) is required.
Rezumat
Eficienţa activităţii serviciului de asistenţă medicală de urgenţă (SAMU) depinde de
operativitatea şi calitatea serviciilor medicale prestate populaţiei. Operativitatea este direct
dependent de gradul de asigurare a SAMU cu transport sanitar şi echipe de medici. SAMU este
asigurat cu transport sanitar doar în 73,0% cazuri, dintre care peste 40,0% din el are o uzură de
peste 50,0%. Ponderea solicitării echipei de medici este de 61,70%. Există o divergenţă
semnificativă pe diferite zone în asigurarea cu transport sanitar şi pe echipe de medici a SAMU,
fapt ce necesită un management al SAMU mult mai performant. Se cere aplicarea unor
mecanisme mai eficiente de contractare a serviciilor de asistenţă medicală de urgenţă în cadrul
AOAM.
Actualitatea
Asigurarea populaţiei cu servicii medicale de urgenţă calitative şi eficiente rămâne una
din prerogativele politicii sociale ale statutului în domeniul managementului sistemului de
sănătate publică.
Prestarea serviciilor medicale de urgenţă la timp, eficient şi calitativ este sarcina
primordială a serviciului de asistenţă medicală de urgenţă.
Scopul cercetării efectuate a fost evaluarea asigurării Serviciului AMU cu transport
sanitar şi influenţa acesteia asupra unor indicatori ai activităţii serviciului de asistenţă medicală
de urgenţă.
Materiale şi metode
Au fost aplicate următoarele metode de cercetare: istorică, statistică, analitică, comparativă.
La baza formării unor servicii medicale calitative stă asigurarea financiară a serviciului
AMU, care ar permite îmbunătăţirea asigurării serviciului cu transport sanitar, cu echipe
medicale dotate cu tehnologii medicale, ridicarea permanentă şi continuă a profesionalismului
cadrelor, precum şi creşterea culturii sanitare a populaţiei.
Implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală permite sporirea
accesibilităţii şi echităţii populaţiei la servicii medicale de urgenţă.
Programul naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă pentru anii 2011-2015,
aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. Nr. 945 din 13.12.2011 menţiona că la 01.01.2011 în
dotarea Serviciului de AMU se aflau 333 de autosanitare, alcătuind doar 73% din normativ
330
(455,5), fapt ce diminuează operativitatea deservirii solicitărilor. Din numărul total de ambulanţe
la 01.01.2011, 762 de unităţi de transport sanitar are coeficientul de uzură peste 50% iar 102
unităţi – nu pot fi exploatate având gradul de uzură peste 100%.
Situaţia respectivă diminuează gradul de asigurare a populaţiei cu echipe de medici în
cadrul Serviciului de AMU, cu 37,5% (0,5 faţă de norma 0,8 echipe la 10 000 populaţie) (tab. 1).
Tabelul 1
Dinamica asigurării serviciului de urgenţă cu transport sanitar specializat
(real existente - %)
Anii R.M. (%) ST. Zonală
nord (%)
ST. Zonală
centru (%)
ST. Zonală
sud (%)
ST. UTA
Gagauzia (%)
Mun.
Chişinău (%)
2003 100 100 100 100 100 100
2004 112,9 152,7 84,3 112,5 153,8 100
2005 140 205,5 128,9 133,3 130,7 103,1
2006 136,6 201,8 125,3 120,8 130,7 103,1
2007 131,2 170,9 126,5 133,3 146,1 100
2008 133,3 172,7 126,5 145,8 146,1 100
2009 143,7 210,9 140,9 133,3 146,1 69,2
2010 135,8 174,5 139,7 137,5 153,8 69,2
Analizând nivelul de asigurare a serviciului de asistenţă medicală de urgenţă (SAMU) cu
transport sanitar putem menţiona că în R.M. pe parcursul ultimilor 10 ani nu a fost asigurat
normativul, având cea mai mare pondere doar în anul 2009 – 83,5 % asigurat cu transport din cel
necesar.
Analizând dinamica asigurării cu transport sanitar existent a SAMU pe parcursul anilor
2003 - 2010 vom menţiona o creştere mai evidentă în anul 2005 şi 2009 pe RM, pe când la staţia
zonală nord - în anii 2005, 2006 şi 2009, la staţia zonală centru - în anii 2009, 2010, la staţia
zonală sud - în anii 2008, 2010, la Staţia zonală UTA Găgăuzia - în anii 2007-2010, iar în
municipiul Chişinău - în anii 2005-2006 rămânând unul din cel mai slab asigurat cu transport
sanitar în anul 2010 - doar 57,7 % din necesar, pe când media pe RM este de 69,2 %.
Asigurarea SAMU cu transport sanitar este direct proporţională cu operativitatea
deservirii solicitărilor, cu calitatea serviciilor medicale prestate solicitanţilor. S-a analizat în ce
măsură acest compartiment a influenţat dinamica solicitărilor populaţiei a AMU.
Dacă asigurarea cu transport sanitar a SAMU a crescut pe RM în anul 2010 cu 35,8%,
faţă de anul 2003, apoi numărul de solicitări a crescut cu 67,4%, pe când la staţia zonală nord
aceste cifre constituind - cu 74,5% şi respectiv cu 86,3%, la staţia zonală centru – cu 39% şi cu
104,9%, la staţia zonală sud respectiv - cu 37,5% şi cu 46,4%, la staţia zonală UTA Găgauzia
respectiv - cu 53,8% şi cu 73,8 %, iar în municipiul Chişinău o scădere cu 30,8% în asigurarea
cu transport sanitar şi o creştere a numărului de solicitări cu 42,8%. (Tabelul 2).
Tabelul 2
Dinamica numărului de solicitări la 1000 locuitori
Anii R.M. (%) ST. Zonală
nord (%)
ST. Zonală
centru (%)
ST. Zonală
sud (%)
ST. UTA
Gagauzia (%)
Mun.
Chişinău (%)
2003 100 100 100 100 100 100
2004 128,8 116,8 160,3 118,8 130,8 109,8
2005 150,5 151,1 187 132,4 150,8 123
2006 157,7 160,7 195,5 139,5 152,9 124
2007 166,7 164,7 221,9 144,2 156,6 130,3
2008 167,4 176,3 198,2 148,1 167,7 146
2009 178,8 186,8 208,8 152,6 177,7 164,5
2010 167,4 186,3 204,9 146,4 173,8 142,8
331
Dacă numărul de solicitări a populaţiei urbane a crescut în anul 2010 cu 26,7% faţă de
anul 2003 în RM, apoi numărul de solicitări a populaţiei rurale a crescut de 2,4 ori.
Ponderea solicitărilor efectuat de către medici în dinamică au o tendinţă negativă, fapt ce
influenţează calitatea serviciilor medicale prestate solicitanţilor.
Dacă ponderea solicitărilor efectuate de către medici în anul 2003, pe RM constituia
78,8%, apoi în anul 2010 – 61,7%, la staţia zonală nord aceste cifre constituind 83,5 % şi
respectiv - 63,9%, la staţia zonală centru – 62,3% şi 45,4%, la staţia zonală sud – 64,5% şi
49,3%, la staţia zonală UTA Găgauzia – 39,8% şi 36,3%, în municipiul Chişinău – 99,6% şi
88,3%. Aceste cifre denotă existenţa problemelor în asigurarea SAMU cu medici, fapt menţionat
şi în programul naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă pentru anii 2011 – 2015.
Asigurarea cu cadre medicale este la nivelul de 56,5% din necesar. În anul 2003 fiecare unitate
de transport sanitar a deservit câte 2537 solicitări în anul 2004 – 2868 solicitări, în 2008 – 3235
şi în anul 2010 – 2853, revenind în mediu câte 7-8 solicitări în 24 ore (Tabelul 3).
Tabelul 3
Asistenţa medicală de urgenţă. Ponderea solicitărilor efectuate de medici (%)
Anii
R.M.
(%)
St. Zonală
nord (%)
St. Zonală
centru (%)
St. Zonală
sud (%)
St. UTA
Gagauzia (%)
Mun.
Chişinău (%)
2003 78,8 64,5 62,3 83,5 39,8 99,6
2004 72 63,1 56,1 76,5 31,2 99,4
2005 69,1 56 51,3 73,5 24,6 99,3
2006 64,4 49,1 45,6 69,6 19,1 98,3
2007 63 44,1 46,3 67,8 19 97,2
2008 64,7 45 48,5 65,3 25 96
2009 65,6 48,3 50 65,3 34,8 92,6
2010 61,7 49,3 45,4 63,9 36,3 88,3
Timpul mediu folosit la deservirea unei solicitări de către echipa de medici constituia în
anul 2005 - 43,5 minute pe RM, iar în anul 2010 - 49 minute, pe când în anul 2010, la staţia
zonală nord era de 44 minute, cu un minut mai puţin, decât în anul 2005, la staţia zonală centru –
43 minute, cu 6 minute mai puţin decât în anul 2005, iar la staţia zonală sud - 46 minute, cu 5,7
minute mai puţin decât în anul 2005.
Datele înregistrate la Staţia UTA Găgauzia au fost următoarele: respectiv - 41,7 minute,
ceea ce a fost cu 0,7 minute mai mult, în municipiul Chişinău 44 de minute cu 6,7 minute mai
mult, decât în anul 2005.
Concluzii
1. Divergenţa indicatorilor analizaţi pe diferite zone de deservire a populaţiei cu servicii
medicale de urgenţă în RM, confirmă faptul că în dirijarea SAMU la nivel de ţară nu există un
management eficient, care ar monitoriza şi aplica mecanismele optimale de reglare a activităţilor
SAMU.
2. Însăşi AOAM nu a devenit un mecanism de influenţă pozitivă, eficientă în cadrul
asigurării populaţiei cu AMU calitativă şi oportună, fapt ce impune aplicarea, reformarea şi
elaborarea unor mecanisme eficiente de contractare a serviciilor medicale de urgenţă la nivel de
ţară.
Bibliografie
1. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 945 din 13.12.2011. „Privind
Aprobarea Programului Naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă”
pentru anii 2011-2015.
2. Anuarele statistice ale sistemului de sănătate din Moldova „Ocrotirea Sănătăţii
Populaţiei în Republica Moldova” anii 2003-2010.
332
3. Tintiuc Dm., Grossu Iu. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007.
4. Popuşoi E. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2002.
ACCESUL ADOLESCENŢILOR ŞI TINERILOR LA SERVICII DE SĂNĂTATE ÎN
CADRUL ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE SĂNĂTATE
Galina Leşco*, Ghenadie Damaşcan**, Doina-Maria Rotaru**
*Centrul de Sănătate Prietenos Tinerilor „Neovita”, IMSP AMT Râşcani
**Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Access of adolescents and youth to health services within the mandatory health insurance
This paper presents data from a retrospective program review of existing political and
normative framework related to the access of young people for Youth Friendly Health Services
(YFHS), especially in the context of mandatory health insurance; achievements in providing
YFHS in the Republic of Moldova and results of baseline evaluation of the quality of existing
YFHS according to the Quality Standards of YFHS. Also, it was put into discussions challenges
and potentials in promotion of YFHS.
Rezumat
Lucrarea dată elucidează în ce măsură cadrul legal şi normativ existent facilitează accesul
adolescenţilor şi tinerilor la serviciile de sănătate prietenoase tinerilor (SSPT), în special, în
contextul asigurărilor obligatorii de sănătate; care sunt realizările în prestarea acestui tip de
servcii şi în ce măsură serviciile existente corespund cu Standardele de Calitate SSPT. Totodată,
au fost puse în discuţii obstacolele în accesul adolescenţilor şi tinerilor la SSPT şi căile de
depăşire a acestora.
Actualitatea
Adolescenţii cu vîrsta 10-19 ani constituie circa 15,3% din populaţia ţării, iar populaţia
tînără cu vîrsta 10-24 ani – 25,3% [12]. Conform estimărilor OMS, 70% din decesele premature
la adulţi sunt cauzate de deprinderi nocive iniţiate în timpul adolescenţei. Evidenţele acumulate
la nivel internaţional ne demonstrează, că principalele riscuri pentru sănătatea tinerilor sunt
nivelul redus al sănătăţii sexual-reproductive (infecţiile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV şi
SIDA), creşterea consumului de substanţe-în special al alcoolului, consumul de droguri (de
regulă, prin injectare), fumatul, şi nivelul redus al sănătăţii mintale [1,4, 9].
Totodată, adolescenţii şi tinerii apelează pentru asistenţă medicală în cazul survenirii
acestor probleme de sănătate doar în cazuri limitate sau cu întîrziere, din cauza lipsei unor
servicii bazate pe necesităţile şi particularităţile acestui grup de vîrstă, în special, din frica lipsei
de confidenţialitate şi atitudinii acuzative a personalului medical.
Evidenţele oferite de OMS demonstrează, că asigurarea accesului la servicii calitative de
sănătate pentru tineri, oferite integrat conform standardelor de servicii de sănătate prietenoase
tinerilor, constituie unul dintre factorii majori de protecţie a tinerilor în prevenirea problemelor
de sănătate, în special în prevenirea infecţiei HIV [15,17].
O reţea de servicii de sănătate prietenoase tinerilor a fost dezvoltată în Republica
Moldova începînd cu anul 2001 şi constă actualmente din 27 centre prietenoase tinerilor, şi care
oferă în prezent acces la informaţii şi servicii prietenoase de sănătate la circa 40-50000 mii tineri
anual [7]. Reţeaua a pornit de la 3 Centre-pilot de Sănătate Prietenoase Tinerilor (CSPT), create
în perioada anilor 2001-2003, cu suportul UNICEF, şi în baza experienţei acestora în perioada
2005-2011 a fost creată reţeaua de 12 CSPT (cu suportul financiar UCIMCP TB/SIDA şi tehnic
UNICEF). Este o realizare importantă în asigurarea durabilităţii unui astfel de serviciu. Totodată,
din anul 2007 aceste centre au devenit subdiviziuni a instituţiilor medico-sanitare publice.
333
Astfel, în Republica Moldova există o experienţă importantă în implementarea serviciilor
de sănătate prietenoase tinerilor orientate spre sporirea accesului populaţiei tinere, în special
celor mai vulnerabile, la servicii de sănătate. Totodată, aşa aspecte ca facilitarea de către cadrul
normativ existent a oferirii serviciilor de sănătate prietenose tinerilor, calitatea lor, precum şi
rezultatele în oferirea lor în cadrul asigurării obligatorii de sănătate necesită cercetare ulterioară.
Obiectivele
Evaluarea cadrului legal şi normativ ce vizează accesul adolescenţilor şi tinerilor la
servicii de sănătate, în special în cadrul asigurării obligatorii de sănătate, evaluarea rezultatelor
activităţii CSPT ca subdiviziuni a instituţiilor medico-sanitare existente şi evaluarea gradului de
corespundere a SSPT existente cu Standardele de Calitate a Serviciilor de Sănătate Prietenoase
Tinerilor.
Material şi metode
Metodele de cercetare utilizate în studiul dat au fost: istorică, analitică, sociologică,
statistică şi matematică. A fost analizat cadrul normativ ce visează actualmente accesul
adolescenţilor şi tinerilor la serviciile de sănătate. În rezultatul vizitelor de monitorizare a
activităţii CSPT a fost completată o anchetă privind activitatea şi necesităţile CSPT, datele din
care au servit ca bază pentru analiza situaţiei existente în oferirea serviciilor în cadrul acestor
centre.
Metodele de evaluare a calităţii SSPT prevede utilizarea mai multor instrumente de studiu
adresate diferitor grupuri de persoane implicate direct sau indirect în procesul de prestare şi
utilizare a SSPT. În rezultatul adaptării metodologiei OMS, în Republica Moldova s-a convenit
asupra utilizării următoarelor instrumente de studiu: Chestionarul pentru conducătorul instituţiei
ce prestează SSPT; Chestionarul pentru prestatorii de SSPT; Chestionarul pentru tinerii
beneficiari ai SSPT; Chestionarul pentru tinerii din comunitate (instrumentul de acoperire cu
servicii) şi Fişa de observare a procesului de prestare SSPT. Întrebările incluse în instrumentele
date de evaluare au fost formulate pentru a stabili corespunderea serviciilor actuale cu criteriile
Standardelor de Calitate SSPT. Metodologia dată prevede compararea rezultatelor obţinute din
diferite instrumente de studiu, ceea ce permite reflectarea complexă si maximal reală a situaţiei
prezente. În baza rezultatelor obţinute a fost estimat gradul de corespundere a serviciilor prestate
cu Standardele de Calitate SSPT la etapa de pregătire a implementării standardelor. Evaluarea
dată a fost efectuată în cadrul a 12 CSPT, în 3 Centre de Sănătate a Femeii, 15% din Cabinetele
de Sănătate a Reproducerii.
Rezultate
Analiza cadrului normativ ce vizează sănătatea şi dezvoltarea adolescenţilor şi tinerilor
pune în evidenţă faptul, că în Politica Naţională de Sănătate, Strategia Naţională a Sănătăţii
Reproducerii, Strategia pentru Tineret a Guvernului Republicii Moldova,
Programul Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere
sexuală pentru anii 2006-2010 şi ulterior, pentru anii 2011-2015, sporirea accesului
adolescenţilor şi tinerilor la servicii de sănătate prietenoase tinerilor (SSPT) reprezintă unul
dintre obiectivele prioritare ale asigurării potenţialului uman al ţării [2,11,13,15,16,18].
Procesul de implementare a SSPT în Republica Moldova este susţinut de elaborarea şi
aprobarea unui set de acte normative relevante în acest sens, cum ar fi Conceptul „Servicii de
Sănătate Prietenoase Tinerilor”, aprobat prin Hotărîrea Colegiului Ministerului Sănătăţii şi
Protecţiei Sociale din 21.11.2005, care prevede contextul, caracteristicile, modelele de prestare a
acestor servicii la diferite nivele de asistenţă medicală; Ordinul Ministerului Sănătăţii şi
Protecţiei Sociale nr.533 din 24.12.2006 cu privire la organizarea Centrelor de Sănătate
Prietenoase Tinerilor (regulamentul-tip al CSPT); Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.100 din
10.03.08 cu privire la normativele de personal medical, unde sunt aprobate normativele de
personal în cadrul CSPT; Nomenclatorul serviciilor suplimentare de sănătate acordate copiilor,
334
elevilor şi studenţilor în instituţiile de învăţămînt (aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.934 din
04.08.2008) în componenţa cărora sunt incluse serviciile de profilaxie, serviciile de asistenţă
medicală şi educaţia pentru sănătate; Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.168 din 12 iunie 2009
privitor la aprobarea Standardelor de Calitate a SSPT; Formularul statistic de raportare a
activităţilor CSPT nr.49, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.349 din 15.10.2009 [1,8,
9].
În sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală, 7 din categoriile de populaţie
asigurate de către stat – elevii din învăţămîntul secundar profesional; studenţii din învăţămîntul
superior universitar cu învăţămînt de zi; elevii din învăţămîntul primar, gimnazial, liceal şi mediu
de cultură generală; elevii din învăţămîntul mediu de specialitate (colegii) cu învăţămînt de zi;
copiii neîncadraţi la învăţătură pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani; rezidenţii învăţămîntului
postuniversitar obligatoriu; gravidele, parturientele şi lăuzele se referă la populaţia tînără, ceea ce
facilitează mult accesul acestora la serviciile de sănătate existente.
Din anul 2006 în Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală au fost
incluse serviciile de sănătate prietenoase tinerilor, acest fapt contribuind esenţial la sporirea
accesului tinerilor la astfel de servicii [14].
Analiza activităţii CSPT pune în evidenţă o serie de realizări, precum şi dificultăţi în
prestarea serviciilor respective. În conformitate cu prevederile Regulamentului-tip al CSPT,
activitatea principală a centrelor este orientată spre oferirea serviciilor consultative şi efectuarea
măsurilor educaţionale şi a celor organizator-metodice.
În conformitate cu rapoartele de activitate pentru anul 2011, în cadrul centrelor au
beneficiat de SSPT circa 53 000 tineri, ceea ce este cu 23% mai mult decît în anul 2009.
Comparativ cu anul 2006 această cifră este de 2 ori mai mică decît în anul 2006, cînd centrele
erau susţinute din surse externe de finanţare. În decursul anului 2011, odată cu stabilizarea
finanţării Centrelor, continue să crească numărul consultărilor individuale - 29 236 comparativ
cu 28 098 în anul 2009 şi 16 344 în anul 2008, dar încă acest rezultat nu a atins nivelul anului
2006 (circa 35 0000 consultaţii). Circa 60% din numărul vizitelor sunt cele primare. Printre
beneficiarii centrelor predomină fetele tinere (63%), ceea ce determină necesitatea în acoperirea
mai activă a băieţilor cu asistenţă consultativă a centrelor [7].
Problemele cu care ce adreasează adolescenţii şi tinerii în cadrul acestor centre ţin
preponderent de sănătatea sexual-reproductivă şi cea mentală, adică probleme, cu care cel mai
puţin sunt dispuşi să se adreseze, de obicei, în instituţiile medicale (fig.1.).
dereglari de nutritie
8%
probleme psiho-
emotionale
13%
probleme asociate
utilizarii de substante
12%
dereglari pubertare
9%
pregatirea/prevenire
a sarcinii
20%
IST/HIV
37%
probleme asociate
violentei
1%
Fig. 1. Structura vizitelor consultative din cadrul Centrelor de Sănătate Prietenoase Tinerilor,
anul 2011
335
În cadrul centrelor pe parcursul anului 2011 s-au efectuat 3 144 activităţi informaţional-
educaţionale, de care au beneficiat 32059 tineri - de circa 2 ori mai multe decît în anul 2009, dar
încă sub limita rezultatelor anului 2006, cînd de astfel de servicii au beneficiat mai mult de
60000 tineri. Activităţile informaţionale au fost axate preponderent pe problemele sănătăţii
reproducerii (prevenirea infecţiei HIV şi SIDA şi altor infecţii cu transmitere sexuală, prevenirea
sarcinii nedorite) şi sănătăţii mentale (prevenirea utilizării drogurilor, fumatului, alcoolului, altor
adicţii), dezvoltării personalităţii, comunicarea interpersonală, dezvoltarea pubertară, prevenirea
violenţei, traficului de fiinţe umane, drepturile copiilor, prevenirea tuberculozei, hepatitelor
virale, tulburări de nutriţie şi promovarea modului sănătos de viaţă, şi activităţii fizice [7].
Evaluarea calităţii serviciilor oferite de către CSPT în conformitate cu prevederile
Standardelor de Calitate SSPT a pus in evidenţă faptul, că instituţiile evaluate corespund la circa
57% standardelor respective la etapa de pregătire a implementării acestor standarde, variind de la
49% în cabinetele de sănătate a reproducerii pînă la 60% în CSPT.
În lotul instituţiilor care în prezent acordă SSPT Standardul 3 „Prestatorii de servicii de
sănătate respectă confidenţialitatea şi intimitatea tinerilor” a acumulat scorul cel mai mare de
66,52%, urmat de Standardul 2 „Persoanele tinere au acces uşor la serviciile de sănătate de
care au nevoie şi când au nevoie” cu 66,35% şi de Standardul 1 „Persoanele tinere ştiu când şi
unde să solicite servicii de sănătate” cu 64,27%.
Cel mai mic scor de corespundere a fost pentru Standardul 5 „Prestatorii de servicii de
sănătate oferă servicii efective şi comprehensive în conformitate cu necesităţile reale ale
tinerilor” cu 40,12% şi pentru Standardul 4 „Serviciile de sănătate mobilizează comunitatea
pentru promovarea serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor” cu 52,18% [6]. .
Analiza datelor evaluării în cadrul CSPT (fig.2), denotă faptul că în Centrele din Chişinău
(69,7%), Bălţi (66,7%), Cimişlia (65,4%), Edineţ (64,2%), Ialoveni (69,3%) şi Leova (66,8%)
scorul acumulat de corespundere cu Standardele de calitate SSPT a fost mai mare decât media.
În Criuleni acest scor (59,7%) practic a corespuns cu scorul mediu acumulat pentru CSPT (60%).
Centrele din Anenii Noi (53,3%), Calaraşi (50,8%), Hânceşti (47,3%), Soroca (50,3%) şi Ştefan-
Vodă (54,7%) au acumulat scorul sumar de corespundere cu standardele SSPT mai jos decît
media [6].
38.6 32.445.2 42.5
30.445.9 43.7 39.0
30.448.3 44.1
27.1 28.9
34.833.6
38.3 40.3
32.7
34.8 34.635.1
31.2
38.4 39.4
29.8 31.0
18.315.7
22.0 24.3
14.1
19.2 17.8 19.2
15.0
21.818.3
14.717.9
23.9
20.7
26.4 27.4
18.7
27.022.5 29.9
14.2
31.428.5
20.2 16.3
24.2
22.2
25.6 25.9
23.5
25.3
20.027.4
21.7
23.626.5
22.727.0
16.1
13.8
15.920.8
12.6
17.7
16.6
16.2
10.3
16.717.0
16.521.2
0
20
40
60
80
100
120
140
160
180
200
CSPT,
total
Anenii
Noi
Bălţi Chişinău Călăraşi Cimişlia Criuleni Edineţ Hînceşti Ialov eni Leov a Soroca Ştef an
Vodă
Standardul 6. Toate persoanele tinere au acces egal la serv icii de sănătate
Standardul 5. Prestatorii de serv icii de sănătate of eră serv icii ef ectiv e şi comprehensiv e în conf ormitate cu necesităţile reale ale tinerilor.
Standardul 4. Serv iciile de sănătate mobilizează comunitatea pentru promov area serv iciilor de sănătate prietenoase tinerilor
Standardul 3. Prestatorii de serv icii de sănătate respectă conf idenţialitatea şi intimitatea tinerilor.
Standardul 2. Persoanele tinere au acces uşor la serv iciile de sănătate de care au nev oie şi cînd au nev oie
Standardul 1. Persoanele tinere ştiu când şi unde sa solicite serv icii de sănătate
Fig. 2. Scorul corespunderii CSPT cu Standardele de Calitate SSPT,
Studiu de bază, anul 2009
336
Discuţii
Analiza cadrului normativ ce vizează accesul adolescenţilor la serviciile de sănătate pune
în evidenţă existenţa unor obstacole în acest sens. Cadrul legal este contradictoriu referitor la
vîrsta obţinerii consimţământului părinţilor referitor la serviciile de sănătate. Astfel, Legea
Ocrotirii Sănătăţii prevede vîrsta de 16 ani, iar Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile
pacienţilor – cea de 18 ani. Totodată, în legislaţie nu sunt specificate clar acţiunile în interesul
suprem al copilului în contextul serviciilor de sănătate, în conformitate cu Convenţia despre
Drepturile Copilului [3,5].
Analiza situaţiei în prestarea serviciilor în cadrul CSPT existente pune în evidenţă faptul,
că aceste centre, fiind în decursul ultimilor ani, finanţate la cota minimă, oferă anual servicii la
mai mult de 50 000 tineri sau la circa 7% din toată populaţia de 10-24 ani.
Lipsa unor mecanisme clare şi durabile în cadrul sistemului de sănătate, care la fel se află
în proces continuu de reformare este unul dintre factorii de risc în asigurarea durabilităţii SSPT
create şi extinderii lor la nivel naţional.
De asemenea, lipsa asistenţilor sociali sau a personalului special instruit, precum şi a
mijloacelor de transport limitează oferirea serviciilor outreach grupurilor de adolescenţi în zonele
rurale şi celor vulnerabili, în special celor din familii sărace cu părinţi cu comportament
complicat [7].
Totodată, subordonarea dublă a asistentelor medicale care activează în instituţiile din
învăţămîntul gimnazial, liceal şi mediu de cultură generală (din punct de vedere financiar
Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii din punct de vedere metodic) îngreunează
activitatea acestora.
Discutarea şi elaborarea măsurilor eficiente de depăşire a acestor obstacole în prestarea
serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor ar spori accesul acestora la servicii calitative de
sănătate şi ar eficientiza folosirea banilor publici în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă
medicală.
Concluzii
1. In Republica Moldova există o experienţă în implementarea serviciilor de sănătate
prietenoase tinerilor orientate spre sporirea accesului populaţiei tinere, în special celor din
păturile vulnerabile la servicii de sănătate. Totodată, CSPT existente, fiind finanţate la cotă
minimă în decursul ultimilor ani, oferă anual servicii la circa 45 000 tineri, adică pentru circa
5% din toată populaţia republicii cu vîrsta 10-24 ani. Acest fapt induce necesitatea extinderii
acestui tip de servicii în toate teritoriile republicii.
2. Cadrul normativ ce vizează accesul adolescenţilor şi tinerilor la servicii de sănătate a
fost perfecţionat considerabil în decursul ultimilor ani, fapt ce a facilitat esenţial promovarea şi
accesul la servicii de sănătate prietenoase tinerilor. Totodată, menţinerea unor prevederi
contradictorii a cadrului legal privind puterea de decizie a adolescentului vis-a-vis de propria
sănătate şi a unor necorespunderi a Normelor metodologice de aplicare a Programului unic al
asigurării obligatorii de asistenţă medicală cu Standardele de Calitate SSPT poate limita esenţial
accesul adolescenţilor la serviciile de sănătate prietenoase tinerilor, în special referitor la
sănătatea sexual-reproductivă.
3. „Factorii” de succes în asigurarea accesului maximal al beneficiarilor la SSPT şi
calităţii mai inaltă a serviciilor prestate de Centrele de Sănătate Prietenoase Tinerilor existente se
referă la:
- instruirea continuă a personalului în domeniul sănătăţii şi dezvoltării adolescenţilor,
comunicarea şi consilierea adolescenţilor pe probleme de sănătătate, oferirea SSPT;
- completarea schemei de încadrare mai mult de 70% din normativele prevăzute şi
angajarea şefului Centrului ca loc de bază în cadrul CSPT (mun. Chişinău, mun. Bălţi);
- dezvoltarea continuă a parteneriatelor CSPT cu organizaţii non-guvernamentale care
le-au fondat şi care sunt active din domeniu (în mun. Chişinău cu ONG “Sănătate pentru Tineri”,
mun. Bălţi cu ONG ”Tinerii pentru Dreptul la Viaţă”, la Ialoveni cu ONG “Motivaţie”);
337
- disponibilitatea spaţiilor prevăzute de Regulamentul-tip al CSPT (Chişinău, Bălţi,
Edineţ, Cimişlia, Leova, Ialoveni);
- motivarea morală a personalului (Cimişlia, Leova, Edineţ, Soroca, Călăraşi);
- crearea Centrului în baza Cabinetului Sănătăţii Reproducerii (Cimişlia, Leova).
4. Sporirea accesului la servicii de sănătate a adolescenţilor şi tinerilor în cadrul
asigurării obligatorii de asistenţă medicală ţine de ajustarea continuă a cadrului normativ,
inclusiv prin perfecţionarea mecanismelor de finanţare a SSPT, crearea spaţiilor prietenoase
tinerilor în cadrul instituţiilor medico-sanitare şi oferirea serviciilor de sănătate pentru
adolescenţi şi tineri în corespundere cu Standardele de Calitate a SSPT, precum şi prin
modificarea curriculei universitare şi post-universitare pentru subiectele respective.
Bibliografie
1. Conceptul Naţional Servicii de Sănătate Prietenoase Tinerilor. Ministerul Sănătăţii şi
Protecţiei Sociale. Chişinău, 2005.
2. Legea privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru tineret pe anii 2009-2013, nr.25-XVI din
03.02.2009, Monitorul oficial nr.68/192 din 07.04.2009.
3. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI din 27.10.2005,
Monitorul Oficial 176-181/867 din 30.12.2005.
4. Legea cu privire la profilaxia infecţiei HIV/SIDA nr. 23-XVI din 16.02.2007, Monitorul
Oficial nr.54-56/250 din 20.04.2007.
5. Legea ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.1995, Monitorul Oficial 34/373 din
22.06.1995.
6. Leşco G., Ciubotaru V. Evaluarea calităţii serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor în
Republica Moldova în corespundere cu Standardele de Calitate SSPT (studiu de bază).
Chişinău 2009, raport preliminar nepublicat.
7. Leşco G., Ciubotaru V. Nota informativă în baza vizitelor de monitorizare a CSPT. 2009,
CNSRGM, UNICEF. Chişinău 2009, CNSRGM, UNICEF, document nepublicat.
8. Leşco G. Reviului Rapid de Program a Priorităţii ”Sănătatea sexual-reproductivă a
adolescenţilor şi tinerilor” în cadrul Strategiei Naţionale în Sănătatea Reproducerii. Chişinău
2010, document nepublicat.
9. Moşin V., Ciubotaru V., Leşco G. Standardele de Calitate a Serviciilor de Sănătate
Prietenoase Tinerilor. Chişinău 2009, http://www.ms.md/public/info/Ghid/stand/1039/ .
10. Normele metodologice de aplicare în anul 2011 a Programului unic al asigurării obligatorii
de asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 348/56-A din
29.04.2011.
11. Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova 2007-2021, Hotărîrea Guvernului
nr.886 din 06.08.2007, Monitorul Oficial nr.127-130/931 din 17.08.2007.
12. Populaţia stabilă pe grupe de vîrstă şi sexe, la 1 ianuarie. 2001-2011 //
http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=334&id=2338.
13. Programul Naţional de prevenire şi control a infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere
sexuală pentru anii 2006-2010.
14. Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, Hotărîrea Guvernului nr.1387
din 10.12.2007, Monitorul Oficial nr.198-202/1443 din 21.12.2007.
15. Preventing HIV/AIDS in young people. Evidence from developing countries on that works.
UNAIDS inter-agency Task Team on Young People (WHO, Geneva, 2006).
16. Strategia Naţională în Sănătatea Reproducerii 2005-2015, Hotărîrea Guvernului nr.913 din
26.08.2005, Monitorul Oficial nr.119-122/990 din 09.09.2005.
17. Scutelniciuc O., Ilinschi E.. Studiu de evaluare a riscului de infectare cu HIV în rîndul
adolescenţilor cu risk sporit, Chişinău, 2008.
18. Ştefaneţ S., Leşco G. şi coaut. Sănătatea şi dezvoltarea Tinerilor. Studiu de evaluare a
cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor tinerilor. Chişinău, 2005.
338
TENDINŢE ACTUALE A SISTEMELOR DE ASIGURĂRI MEDICALE
ÎN DIFERITE ŢĂRI
Doina-Maria Rotaru
Catedra Medicină Socială şi Management Sanitar „Nicolae Testemiţanu”,
USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Actual tendencies of health insurance systems from different countries
Improved through times, health insurance contributed to management of different kinds
of problems the national health services had faced. Actually they strengthened the financial and
technical–material basis of the medical institutions, thus participating in creating adequate
conditions for providing high quality health services. The reforms of the health systems through
implementation of health insurances within different countries reduced personal costs of the
citizens related to the medical assistance and increased the access to qualitative medical services.
The majority of countries are at the moment searching the best ways to provide universal
medical assistance, to control in an equitable fashion the costs and to improve the efficiency.
Rezumat
Asigurările de asistenţă medicală, dezvoltate în timp, au contribuit la rezolvarea mai
multor probleme cu care se confruntă sistemele naţionale de sănătate, îmbunătăţind starea
financiară şi tehnico-materială a instituţiilor medicale, asigurînd condiţiile necesare pentru
acordarea asistenţei medicale înalt calitative. Reformele sistemelor de sănătate din diferite ţări
prin implementarea asigurărilor de sănătate au redus cheltuielile personale ale cetăţenilor pentru
beneficierea de asistenţă medicală, au mărit accesibilitatea persoanelor la servicii medicale de
calitate. Majoritatea ţărilor sunt în căutarea căilor de furnizare a asistenţei medicale universale şi
echitabile, de control al costurilor şi îmbunătăţire a eficienţei.
Actualitatea
În prezent nu există un „standard de aur” de asigurare al accesului universal la asistenţa
medicală, care să fie convenabil pentru toate ţările. Fiecare ţară dezvoltă şi modifică programele
de sănătate naţională în conformitate cu propriile necesităţi culturale şi resursele disponibile.
Totodată există anumite principii de organizare a asistenţei medicale, care trebuie învăţate de la o
ţară la alta.
Asigurarea accesului liber pentru toţi la asistenţa medicală a reprezentat şi reprezintă
principiul de bază al sănătăţii publice. În secolul XX practic în toate ţările înalt dezvoltate au fost
implementate sisteme de asigurare cu servicii medico-sanitare a tuturor cetăţenilor, aceasta avînd
o importanţă majoră pentru sănătatea individului şi a populaţiei. Fiecare sistem s-a dezvoltat în
contextul politic al ţării respective şi continuă să se dezvolte în baza experienţei proprii şi celei
internaţionale. Guvernele de diferite orientări politice de rînd cu companiile de asigurare
medicală, furnizorii de servicii medicale sunt preocupate de problemele sănătăţii publice [14,16].
Echitatea accesului la asistenţa medicală cu minimalizarea diferenţelor inter-regionale şi
socio-demografice este de o importanţă vitală pentru menţinerea standardelor înalte ale sănătăţii
publice. Serviciile necesare sunt nu numai acelea pe care le cere pacientul, dar şi acele servicii
care sunt preocupate de asigurarea sănătăţii populaţiei în întregime, în special a grupurilor de risc
care frecvent sunt inapte de a accesa asistenţa medicală.
Un program care oferă un acces echitabil pentru toţi nu-şi poate realiza obiectivul de
îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei fără susţinerea lui prin măsuri guvernamentale de fortificare
legislativă a sănătăţii mediului şi celei profesionale, a nutriţiei, securităţii produselor alimentare,
standardelor calităţii apei, îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei rurale, asigurării unui nivel de
educaţie înalt şi furnizării adecvate a informaţiei sanitare publicului general. Responsabilitatea
pentru sănătate aparţine nu numai profesioniştilor medicali, dar şi societăţii şi organelor ei
339
executive, organizaţiilor guvernamentale, precum şi individului, familiei şi grupurilor de interese
[1].
Material şi metode Este îndeplinit un studiu narativ al surselor bibliografice dedicate sporirii gradului de
acoperire cu asigurări obligatorii de asistenţă medicală a populaţiei. Pentru analiză au fost
acumulate 27 surse citate.
Studiul efectuat relevă faptul, că accesul individual la coşul esenţial de servicii de
beneficiu preplătit (spre exemplu, prin intermediul asigurării medicale) este un element absolut
necesar pentru succesul unui program naţional de sănătate. Fiecare ţară abordează această
problemă în dependenţă de valorile şi tradiţiile sale, dar este important ca în evaluarea acestor
beneficii să se ia în consideraţie costul şi eficienţa acestora pentru satisfacerea necesităţilor
epidemiologice şi demografice. Prevenţia este o măsură foarte cost-eficientă şi trebuie să devină
o parte componentă a coşului de servicii prioritare [17, 22].
Sistemele de asistenţă medicală şi finanţarea lor sunt permanent în centrul atenţiei şi
presiunilor publicului, nu numai din punctul de vedere al asigurării accesului la asistenţa
medicală pentru toţi cetăţenii, ci şi din cel al necesităţii implementării noilor tehnologii avansate
şi al stăpînirii costurilor.
Rezultate şi discuţii Sistemele naţionale de sănătate reprezintă diferite modele de organizare care pot influenţa
planificarea şi organizarea sistemelor sanitare atît în ţările dezvoltate, cît şi cele în curs de
dezvoltare, precum şi în ţările care-şi reformează sistemele sanitare [22].
Fiecare ţară are propriul set de măsuri pentru îndeplinirea celor trei obiective de baza ale
unui sistem de sănătate: menţinerea oamenilor sănătoşi, tratarea bolnavilor şi costuri decente
pentru ca familiile să nu fie obligate la facturi medicale exagerate.
Tradiţia de preplătire a asistenţei medico-sanitare îşi are rădăcinile încă în timpurile
antice, cînd medicii municipali, angajaţi de autorităţile locale acordau asistenţă medico-sanitară
săracilor şi sclavilor. În Evul Mediu autorităţile bisericeşti acordau săracilor o asistenţă medicală
gratuită. În perioada medievală şi a Renaşterii asociaţiile comerciale furnizau servicii medicale
preplătite membrilor lor. Aceste asociaţii ulterior s-au transformat în societăţi prietenoase
(societăţi benevole), programe de beneficii reciproce, care ofereau beneficii medicale, pensii şi
servicii funerare membrilor lor. În secolul XX aceste organizaţii au evoluat în uniuni, care
sponsorizau companiile private de asigurare medicală [3].
Primul program social de asigurare medicală a lucrătorilor a fost introdus de către
Cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck. Acest program adoptat era bazat pe principiul
asigurării sociale, care presupunea efectuarea plăţilor regulate la locul de muncă, fiind implicat
atît angajatul, cît şi patronul, aceste mijloace fiind utilizate pentru acoperirea costurilor medicale,
oferirea beneficiilor în caz de concediere şi a pensiilor pentru lucrători [10].
Pînă la începutul I-lui Război Mondial în multe ţări ale Europei Centrale şi de Est au fost
implementate programe similare. În perioada interbelică în mai multe ţări ale lumii
industrializate au fost iniţiate programe naţionale de asigurare medicală. În Europa în majoritatea
ţărilor au fost implementate programe bazate pe conceptul bismarckian de asigurare medicală cu
finanţarea sistemului de securitate socială de către patroni şi angajaţi, asistenţa medicală fiind
acordată în baza principiului plată pentru serviciu sau finanţată de către fundaţiile de asigurări
medicale. Modelul bismarckian este şi astăzi pe larg utilizat în Europa şi Israel. Acest model a
influenţat şi reformele post-sovietice din ţările Europei de Est [23].
Asigurarea medicală naţională a muncitorilor şi familiilor lor a fost introdusă şi în Marea
Britanie în anul 1911. Medicii generalişti erau salarizaţi sau preponderent remuneraţi în baza
principiului capitaţiei, păstrîndu-şi statutul independent. Acest program era administrat prin
intermediul societăţilor de beneficii reciproce sau uneori prin intermediul companiilor de
asigurare şi a asociaţiilor comerciale.
340
După I-ul Război Mondial ţările europene şi Japonia treptat au implementat asigurarea
medicală obligatorie a populaţiei, obţinînd acoperirea universală după al II-lea Război Mondial
[22].
În Statele Unite ale Americii la mijlocul anilor '60, în pofida dezvoltării sistemelor de
asigurare medicală voluntară şi la locul de lucru, o mare parte din populaţia în vîrstă şi săracă era
lipsită de asigurare. În anul 1965 a fost introdus programul Medicare pentru persoanele în vîrstă
(de peste 65 de ani), cu dizabilităţi şi cele ce necesitau dializă, ceea ce a facilitat asigurarea a
circa 10% din populaţie cu o formă limitată de asigurare medicală. Un alt program implementat
în SUA în acelaşi ani – Medicaid, presupunea finanţarea divizată federală şi statală a
programelor de asistenţă medico-sanitară pentru săraci, cu participarea autorităţilor locale.
Aceste programe au permis includerea a 25% americani în sistemul public de asigurare
medicală.
Pentru definirea asistenţei medicale din Statele Unite este utilizat termenul de „non-
sistem”, care reprezintă un sistem difuz. Încă există inechităţi sociale şi inter-regionale în starea
sănătăţii populaţiei, dar acestea nu sunt cu mult mai mari decît în ţările cu un acces universal la
asistenţa medicală. Lipseşte accesul universal, iar sistemul de asistenţă medicală este cel mai
costisitor din lume. Diferenţele sociale în starea sănătăţii sunt indicatori care dovedesc faptul, că
sistemul sanitar al Statelor Unite încă nu şi-a dezvăluit pe deplin potenţialul curativ profilactic
[2].
Potrivit Biroului american de recensămînt, proporţia persoanelor fără asigurare de
sănătate era în anul 2008 de 15,4%, adică 46,3 milioane de persoane. Dintre aceştia, circa 10
milioane erau străini cu drept de rezidenţă în Statele Unite [27].
Această situaţie a creat premizele iniţierii unei reforme a sistemului de sănătate american.
Reforma iniţiată de Casa Albă în anul 2010 propune crearea unui sistem public al asigurărilor de
sănătate, de care ar urma să beneficieze majoritatea americanilor şi va permite garantarea unei
asigurări medicale pentru 32 de milioane de americani, care în prezent nu beneficiază de acest
drept. Obiectivul este ca 95% dintre americanii cu vîrsta de pînă la 65 ani să aibă o asigurare în
caz de boală. Cei mai în vîrstă sunt deja protejaţi prin sistemul de asigurare publică, Medicare.
Reforma, care va costa 940 de miliarde de dolari în următorii zece ani, ar urma să reducă
deficitul american cu 138 de miliarde de dolari, potrivit Biroului pentru Buget al Congresului şi
prevede o scădere a cheltuielilor programului de asigurări de sănătate pentru persoanele în vîrstă
(Medicare) [24].
Programul naţional sanitar canadian a asigurat populaţia cu un acces universal la un set
complex de servicii medico-sanitare fără a modifica practica medicală de bază de la practica
individuală privată la cea bazată pe plata pentru serviciu [6].
Acest program de sănătate reprezintă un sistem de asigurare medicală provincială,
guvernul federal ocupîndu-se de stabilirea standardelor şi asistenţa financiară. Astăzi acest
sistem este cunoscut ca Medicare. Acest program a permis asigurarea tuturor canadienilor cu
asistenţă medicală finanţată de stat, în acelaşi timp existînd şi modele private de asistenţă
medicală. Programul canadian de asigurare medicală s-a confruntat de asemenea cu creşterea
vertiginoasă a costurilor serviciilor medicale. La sfîrşitul anilor '
90 ritmul de creştere al
costurilor asistenţei medicale a fost micşorat prin intermediul măsurilor stricte de reducere a
asistenţei medicale spitaliceşti. Asigurarea medicală universală a fost implementată fără a
reforma serviciile mixte, căile de finanţare a lor, iniţial serviciilor preventive acordîndu-se o
atenţie insuficientă.
Sistemul sanitar canadian a creat cu succes un program naţional de asigurare medicală
universală în America de Nord şi este un exemplu viu şi reuşit de reforme sanitare pe plan
internaţional.
Însă, acest model are şi neajunsuri în special determinate de tendinţa de a inhiba
dezvoltarea modelului privat de acordare a asistenţei medicale [15]. În pofida impactului
financiar şi al necesităţii analizei economice cu selectarea priorităţilor, canadienii sunt ferm
afiliaţi la principiul accesului universal şi administrării publice a sistemelor sanitare.
341
Unul din momentele cruciale, care a determinat dezvoltarea Sistemului Naţional de
Sănătate a Marii Britanii a fost implementarea modelului propus de William Beveridge.
Principalele caracteristici legate de aspectul financiar al acestui model sunt: populaţia are acces
liber la serviciile de sănătate bazate pe taxele obligatorii din venituri, deci există un grad ridicat
de echitate socială; resursele financiare provin din colectarea de taxe pe venituri, iar sistemul este
gestionat de către stat; cei care oferă servicii medicale în ambulatoriu sunt angajaţi ai statului.
Plăţile către prestatori sunt făcute prin salarii şi în funcţie de numărul pacienţilor. Prestatorii de
servicii medicale secundare au la dispoziţie un buget general.
Cetăţenii englezi au acces în mod egal la toate serviciile medicale necesare, indiferent de
statutul financiar. Tratamentul medical asigurat de un medic este gratuit şi nu există taxe
adiţionale sau co-plăţi. Englezii achită o parte a costurilor pentru medicamente, iar o scutire de
plată este greu de obţinut. Se plătesc extra tratamentul stomatologic şi cel oftalmologic. Pe de
altă parte, cetăţenii din Marea Britanie au libertatea de a alege şi asigurări private de sănătate.
În anul 2003, 15% din britanici aveau deja o astfel de asigurare complementară, iar tendinţa
este în creştere. În Regatul Unit există şi posibilitatea asigurării private totale. Deşi persoanele
care optează pentru acest tip de asigurări nu folosesc serviciul naţional, nu beneficiază de
reduceri de taxe [26].
Serviciul Naţional de Sănătate al Marii Britanii include 3 servicii paralele: serviciul
spitalicesc cu medici salariaţi, servicii medicale oferite de medicii generalişti (şi stomatologi)
independenţi cu remunerarea lor în baza principiului capitaţiei şi serviciul de sănătate publică cu
personal salariat. Serviciile spitalicesc şi general sunt gestionate de administraţii sau consilii
publice, iar cel de sănătate publică – de autorităţile locale. Reformele anilor '
90 au inclus
introducerea competiţiei între furnizorii de asistenţă medicală, dezvoltarea serviciilor medicale
comunitare şi reducerea în continuare a numărului de paturi spitaliceşti. Aceste reforme au
intenţionat să ofere o posibilitate mai mare de alegere pentru pacient şi furnizorul de asistenţă
primară, fiind introdusă motivaţia financiară pentru o asistenţă medicală eficientă şi calitativă.
Una din inovaţiile majore ale sistemului sanitar din Marea Britanie o constituie împuternicirea
serviciilor medicale pentru familie de a administra bugetele deţinătorilor de fonduri în asistenţa
medicală primară, realizată prin intermediul achitării serviciilor medicale şi a celor spitaliceşti în
baza principiului capitaţiei. Finanţarea Serviciului Naţional de Sănătate este realizată prin
alocaţii guvernamentale provenite din veniturile impozitare. O mică parte din finanţarea acestui
serviciu este asigurată din alte surse, inclusiv plata pentru servicii achitată personal de către
consumatori (pentru prescrierea medicamentelor sau servicii stomatologice). În prezent spitalele
nu mai sunt finanţate de către Serviciul Naţional de Sănătate, veniturile lor derivînd din serviciile
furnizate Autorităţilor Sanitare, medicilor generalişti deţinători de fonduri, sistemului de
asigurare medicală privată şi pacienţilor care achită personal costul serviciilor, plata pentru
asistenţa spitalicească fiind achitată în baza grupurilor cu diagnosticuri înrudite (DRG). Aceasta
permite spitalelor să funcţioneze ca unităţi economice independente, determinînd singure setul
necesar de servicii, condiţiile de lucru ale personalului şi avînd posibilitatea de a procura alte
spitale sau terenuri pentru construcţia acestora. Decentralizarea cu delegarea puterii
administrative către Autorităţile Sanitare Districtuale a fost obţinută prin finanţarea acestora în
baza principiului capitaţiei cu rectificarea la factorii de vîrstă, sex şi mortalitate. Serviciul
Naţional de Sănătate a reuşit să asigure accesul universal la asistenţa medicală pentru toată
populaţia Marii Britanii. El este considerat cel mai cost-eficient [7].
Fiecare sistem sanitar din ţările nordice îşi are propriile caracteristice şi grad de progresie
a reformelor. Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia au fost liderii mondiali în
multiple domenii sanitare publice. Sistemele acestor ţări au fost mult influenţate de Serviciul
Naţional de Sănătate britanic. Dar, spre deosebire de Marea Britanie, în aceste ţări prin
intermediul puternicelor organizaţii guvernamentale regionale şi locale au fost decentralizate
programele de asistenţă medicală. Între 50-70% din veniturile sistemelor sanitare din aceste ţări
provin din impozitele personale vărsate în vistieria administraţiilor regionale sau municipale.
Restul cheltuielilor sunt asigurate din veniturile guvernului naţional (TVA, taxe de acciz, pentru
342
bunurile imobile, pentru corporaţii etc.). Mijloacele financiare naţionale sunt distribuite sub
formă de granturi în bloc cu scop de minimalizare a inechităţilor inter-regionale cu oferirea
granturilor suplimentare pentru învăţămîntul medical. Fundaţiile naţionale de asigurare achită
plata pentru serviciile ambulatorii. Autorităţile municipale finanţează asistenţa de lungă durată a
vîrstnicilor. În Finlanda a fost introdusă practica de participare financiară a pacienţilor în
acoperirea cheltuielilor sanitare regionale, care constituie 2-3%. Această participare simbolică la
finanţarea asistenţei medicale nu are un impact semnificativ asupra bunăstării pacientului, fiind
asigurată o prosperitate totală a populaţiei cu un sistem bine organizat de securitate socială [19].
Sistemul de asigurare medicală suedez s-a dezvoltat pe parcursul a mai multor decenii,
devenind obligator în anul 1955, acoperind toate cheltuielile pentru asistenţa medicală
spitalicească şi ambulatorie de stat sau privată. Asistenţa medicală este preponderent finanţată de
stat, sursele de finanţare fiind asigurate de patroni şi guvern, totodată fiind răspîndită şi practica
de participare a pacientului la achitarea serviciilor medico-sanitare. Reformele curente sunt axate
pe îmbunătăţirea asistenţei medicale primare şi reducerea numărului de paturi spitaliceşti. Aceste
reforme au permis contractarea serviciilor de sănătate publică, ceea ce a oferit furnizorilor de
asistenţă medicală primară posibilitatea de a selecta cele mai cost-eficiente. Spitalele în Suedia
funcţionează ca unităţi economice aparte, echilibrînd de sine stătător veniturile şi cheltuielile şi
în noile condiţii ale economiei de piaţă fiind într-o competiţie permanentă pentru fluxul de
pacienţi. Instituţiile medico-sanitare publice concurează cu cele private şi în unele cazuri procură
serviciile de la sectorul privat. Aceasta a contribuit la reducerea timpului de aşteptare a
intervenţiilor chirurgicale şi a dus la falimentul spitalelor ineficiente sau cu un nivel inacceptabil
de asistenţă medicală. Responsabilitatea pentru asistenţa socială de lungă durată a vîrstnicilor a
fost transferată agenţiilor de servicii sociale [18].
Pînă în anii '80 Finlanda dispunea de un număr excesiv de paturi spitaliceşti. Ulterior,
recunoscînd necesitatea limitării asistenţei spitaliceşti şi a fortificării asistenţei primare,
serviciilor preventive şi sociale, şi a promovării sănătăţii, politica sanitară a fost modificată. Ca
rezultat, numărul de paturi spitaliceşti este şi astăzi în descreştere, fiind micşorată şi durata
medie de spitalizare, şi majorată utilizarea asistenţei ambulatorii şi la domiciliu.
Reformarea serviciilor de asistenţă primară în anii '80 a redus spre satisfacţia pacienţilor
ineficacitatea acestora, birocraţia şi durata de aşteptare. Pentru achitarea acestora sunt utilizate
principiile capitaţiei şi platei pentru serviciu. Reformele finanţării asistenţei medico-sanitare au
dus la transformarea sprijinului financiar naţional al serviciilor medico-sanitare municipale în
granturi în bloc oferite în baza principiului capitaţiei autorităţilor municipale, care în prezent sunt
responsabile atît de asistenţa spitalicească, cît şi de cea medico-sanitară primară. Aceasta a oferit
autorităţilor municipale o mai mare libertate în echilibrarea serviciilor în comunitate şi în
redirecţionarea resurselor de la serviciile spitaliceşti la asistenţa primară. Centrele medico-
sanitare locale acordă majoritatea serviciilor medico-sanitare, inclusiv cele de reabilitare şi
auxiliare. În Finlanda accesul universal la asistenţa medico-sanitară este garantat pentru toţi [9].
Reforma sanitară în Finlanda continuă în direcţia decentralizării managementului
serviciilor şi planificării, şi finanţării centralizate.
Ţările Europei Centrale şi de Vest sînt pionerii implementării programelor naţionale de
asigurare medicală la locul de muncă, guvernele naţionale fiind responsabile de reglarea
condiţiilor de asigurare, stabilirea preţurilor la serviciile medicale şi elaborarea politicilor
sanitare. Cel mai răspîndit tip de asigurare medicală este aşa-numitul program bismarckian
naţional de asigurare medicală, bazat pe compilarea elementelor de asigurare socială şi medicală,
introdus în Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria şi Elveţia, fiecare program
din aceste ţări avînd propriile particularităţi şi caracteristici.
În Germania contribuţia guvernului la acoperirea cheltuielilor sanitare totale constituie
21%, în timp ce contribuţiile patronilor/angajaţilor acoperă 60% din aceste cheltuieli, 11% fiind
achitate din mijloace personale şi 7% de către asigurarea medicală privată. Spitalele sînt plătite
în baza principiului de zi de spitalizare. Dacă în anul 1986 în Germania pentru asistenţa medico-
sanitară se cheltuiau 1014 $ SUA la cap de locuitor (pentru comparaţie: 1289 $ în Canada şi
343
1917 $ în SUA), deja către anul 1996 aceste cheltuieli au crescut pînă la 2233 $ în Germania,
2065 $ în Canada şi 3898 $ în SUA [4].
Germania este recunoscută ca fiind una din ţările cu cele mai bune sisteme de asistenţă
medicală din lume. Valoarea serviciilor de asigurări reprezintă circa 80% din fondurile
cheltuite pentru securitatea socială.
Reforma din sănătate, introdusă de guvern în anul 2007, a prevăzut obligativitatea
asigurării medicale a celor care trăiesc în Germania. Contribuţiile la fondurile de asigurare sunt
împărţite 50% la 50% între angajator şi angajat, independent de opţiunea acestuia (schema de
asigurări de stat sau privată). Aproximativ 85% din populaţie este asigurată (mandatoriu sau
voluntar) în cadrul schemei de sănătate publică, în timp ce 15% dintre germani au asigurări
private de sănătate. Asigurarea minimă obligatorie cuprinde accesul la cel puţin un spital şi la
tratament ambulatoriu şi trebuie să includă, obligator, tratamentul pentru femeile însărcinate.
Costurile în sistemul de îngrijire a sănătăţii din Germania sunt ridicate, ca urmare a creşterii
indicilor demografici, precum şi a ratei şomajului.
Prin reformele adoptate recent, guvernul german a încercat să facă spitale cît mai
competitive şi, prin urmare, să reducă costurile pentru asigurările de stat furnizate de companii
precum Gesetzliche Krankenversicherung sau GKV. Asigurările private de sănătate pot fi
achiziţionate doar în anumite cazuri. În general, acoperă mai multe arii de îngrijire, dar nu sunt,
neapărat, mai avantajoase în termeni de costuri. Dacă opţiunea iniţială a fost de a avea
asigurare de sănătate de stat, nu se mai poate face trecerea la asigurări private, deoarece
companiile vor fi obligate să ofere un tarif de bază la aceleaşi costuri, ca şi cele de stat
(începînd cu anul 2009) [26].
Asigurările de sănătate reprezintă un pilon al securităţii sociale franceze. Prin urmare,
toate persoanele cu domiciliul în Franţa beneficiază de protecţie prin asigurare, indiferent de
vîrstă, venituri, sex şi stare de sănătate (principiul solidarităţii). Aproximativ 80% din francezi
sunt asiguraţi cu asigurarea de sănătate generală, aşa-numitul System général d`assurance
maladie.
Asigurarea acoperă riscurile financiare generate de boală, maternitate, invaliditate şi
deces. Mai mult decît atît, aceasta oferă protecţie financiară în caz de accident de muncă şi boli
profesionale. Aşa-numita Couverture maladie universelle (CMU) a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2000, cu scopul de a introduce un sistem obligatoriu de asigurări de sănătate dedicate
celor care nu au ocupaţie. Problema în ceea ce priveşte modelul francez constă în faptul, că
veniturile pentru asigurările generale de sănătate sunt dependente de situaţia economică.
În Franţa există şi alte asigurări de sănătate în afară de cea generală, destinate persoanelor
care desfăşoară activităţi independente, artiştilor şi comercianţilor (3,1%), agricultorilor (4,2%),
precum şi unor grupuri profesionale ca marinarii, minerii sau persoanele care lucrează în
transportul feroviar. Deşi Franţa are un sistem public de sănătate, acesta nu acoperă toate nevoile
pacienţilor. Astfel, 87% din populaţie are poliţe de asigurare privată complementară. Cele 6500
de companii acoperă peste 7% din cheltuielile totale de sănătate. Asigurarea complementară
acoperă costurile totale sau parţiale nerambursate de sistem.
Pe de altă parte, Franţa are şi un sistem de poliţe de asigurare private, diferite de cele
complementare. În acest caz, agentul de asigurări îşi asumă toate riscurile, mai puţin pe cele
neacoperite de poliţă, de-această dată pacientul fiind cel care trebuie să plătească. Poliţele de
asigurări private acoperă 12,7% din cheltuielile de sănătate. Sistemul de sănătate francez este al
treilea cel mai scump din lume, reprezentînd aproximativ 11% din PIB [26].
Sistemul de asistenţă medicală din Olanda este finanţat atît din banii publici, cît şi de
sectorul privat, serviciile medicale fiind acordate de organizaţii private. Fundaţiile de asigurare
medicală au fost înfiinţate după principiul localizării geografice, acoperind cu asigurare
majoritatea populaţiei. Contribuţia angajaţilor constituie 4,95% şi a patronilor – 3,15% din
cheltuielile sanitare totale. Medicii sunt plătiţi în baza principiului plata pentru serviciu pentru
pacienţii asiguraţi privat şi în baza principiului capitaţiei pentru pacienţii – membri ai fundaţiilor
de asigurare medicală.
344
Reforma sanitară în Olanda este axată pe introducerea mecanismelor de piaţă competitive
pentru a le oferi beneficiarilor o mai mare posibilitate de alegere dintre fundaţiile şi companiile
private de asigurare medicală.
Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul acordării
prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire
medicală asiguraţilor. Prin personal autorizat se înţelege cel care a încheiat convenţii cu casele de
asigurări. Prin urmare, pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda, nici în
străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu
casele de asigurări olandeze, decît după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această
autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovadă, că îngrijirile respective sunt necesare şi
nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat în Olanda [25].
În Japonia către mijlocul anilor '60 practic toată populaţia era asigurată medical fie de
către patroni, administraţia locală sau asociaţiile de comerţ. Prin 2 legi a fost stabilit mecanismul
de asigurare statală a vîrstnicilor şi săracilor (32% din toată populaţia). Asigurarea acestor
grupuri vulnerabile este administrată de autorităţile locale şi asociaţiile de comerţ. Serviciul
japonez de sănătate este finanţat din contul taxelor pe salarii, mărirea cărora variază de la 3,6 la
4,55% pentru angajaţi şi 4,1-4,7% pentru patroni. Statul acoperă 65% din cheltuielile sanitare
totale, în acelaşi timp, controlînd preţurile prin intermediul programelor de preţuri obligatorii
pentru coşul de servicii medicale [11].
Pînă la introducerea asigurării medicale obligatorii în anul 1993 în Federaţia Rusă toate
beneficiile sociale erau finanţate din bugetul federal. Programul naţional de asigurare medicală
este bazat pe achitarea obligatorie de către patroni a plăţilor de asigurare în fundaţiile regionale
de asigurare medicală. Decentralizarea managementului şi finanţării serviciilor medicale statale
au majorat autonomia sanitară locală şi regională. Totodată, mişcarea reformistă este lipsită de o
strategie politică sanitară bine determinată de abordare a problemelor sănătăţii publice.
Responsabilitatea pentru elaborarea noilor direcţii de dezvoltare a sistemului sanitar aparţine
autorităţilor sanitare federale şi locale [22].
Israelul a atins standarde înalte de asistenţă medico-sanitară şi indici performanţi ai stării
sănătăţii populaţiei.
Asigurarea medicală a fost introdusă în Israel la 01 ianuarie 1995, acoperind toată
populaţia prin intermediul sistemului naţional de securitate socială. Pentru această asigurare
individul achită 3% din salariu cu o contribuţie echivalentă a patronului. Asigurarea Naţională
cuprinde de asemenea persoanele în vîrstă şi cu dizabilităţi. Fiecare familie trebuie să-şi aleagă
fundaţia de asigurare medicală, care funcţionează după legile organizaţiilor de menţinere a
sănătăţii. Institutul de Asigurare Naţională transferă fondurile fundaţiilor de asigurare medicală
în baza principiului capitaţiei, alocările financiare pentru vîrstnici şi populaţia din regiunile în
curs de dezvoltare fiind mai mari. Implementarea sistemului naţional de asigurare medicală a
permis asigurarea accesului echitabil la serviciile medicale şi a redus influenţele politice asupra
sistemului sanitar. Totodată, serviciile de asistenţă medicală primară sunt încă separate de
instituţiile preventive şi de tratament comunitar orientat, iar fundaţiile de asigurare medicală
acordă o atenţie insuficientă măsurilor preventive [13].
În România, sistemul asigurărilor sociale de sănătate a fost introdus prin Legea
nr.145/1997, renunţîndu-se astfel la modelul de finanţare de către stat a sistemului sanitar şi
adoptîndu-se sistemul sanitar bazat pe asigurări de sănătate, aşa-numitul sistem Bismarckian.
Sistemul presupune obţinerea de venituri prin contribuţii obligatorii şi modalităţi specifice de
redistribuire şi de alocare a fondurilor în sistemul de sănătate. Scopul introducerii acestui sistem
de asigurări sociale de sănătate a fost acela de a contribui la dezvoltarea activităţii medicale,
vizînd în special prevenţia şi menţinerea stării de sănătate a populaţiei, prin asigurarea accesului
fiecărui cetăţean asigurat la servicii medicale calitative. Legea nr. 145/1997 a asigurărilor sociale
de sănătate a suferit numeroase modificări după adoptarea sa, fiind apoi abrogată prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
asigurări sociale de sănătate. In prezent, asigurările sociale de sănătate sunt reglementate în Titlul
345
VIII al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, lege prin care a fost abrogata
O.U.G. nr. 150/2002. Potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de
sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură
accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, obiectivele acestui sistem fiind
protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident şi
asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu.
Asiguraţii, în sensul legii, sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi
cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară
sau au domiciliul în România şi fac dovada plătii contribuţiei la fond. În această calitate,
persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau
prin angajator.
Pentru a putea beneficia de drepturile ce decurg din sistemul asigurărilor sociale de
sănătate, asiguraţii sunt obligaţi, potrivit art. 219 din Lege, să se înscrie pe lista unui medic de
familie, să achite contribuţia datorata fondului şi suma reprezentînd coplata şi să prezinte
furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din: contribuţiile persoanelor
fizice şi juridice, subvenţii de la bugetul de stat şi dobînzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute
din exploatarea patrimoniului caselor de asigurări şi alte venituri, în condiţiile legii. Contribuţia
lunară a persoanei asigurate este în cota de 6,5% aplicată veniturilor obţinute din salarii,
veniturilor din activităţi independente, indemnizaţiei de şomaj şi pensiilor. Persoanele fizice sau
juridice care au calitate de angajator au obligaţia să vireze la fond o contribuţie de 7% asupra
fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă.
Veniturile fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate se utilizează, în conformitate cu
prevederile art. 262 din Legea nr. 95/2006 pentru: plata serviciilor medicale şi medicamentelor
acordate în condiţiile contractului-cadru; cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în
limita a maxim 3% din fondurile colectate; fondul de rezervă în cota de 1% din sumele
constituite anual la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii medicale numai
în cazul urgenţelor medico-chirugicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele
prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuziei,
servicii de planificare familială în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin
contractul-cadru [12].
În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare serviciile medico-sanitare au fost moştenite de
la regimurile coloniale şi ulterior, în anii 1950-1960, influenţate de modelul sovietic de
organizare. Dezvoltarea asistenţei medicale primare a fost neglijată, finanţată prost, resursele
disponibile fiind alocate preponderent spitalelor clinice din centrele urbane mari, o bună parte a
populaţiei care locuia în localităţile rurale rămînînd fără asistenţă. Ca rezultat, ţările în curs de
dezvoltare s-au confruntat cu necesitatea reformării sistemelor de sănătate.
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare cheltuiesc pentru sănătate mai puţin de 4% din
PIB, majoritatea resurselor fiind alocate spitalelor costisitoare din centrele urbane mari. Lipsa
finanţării statale adecvate determină necesitatea implementării asigurării medicale naţionale, în
special în ţările moderat dezvoltate, scopul căreia este asigurarea majorităţii populaţiei cu
asistenţă medicală şi colectarea fondurilor suplimentare pentru sistemul sanitar insuficient
finanţat de stat.
Asigurarea medicală în aceste ţări este realizată prin intermediul sistemului de securitate
socială şi asistenţă naţională, care acoperă grupurile populaţionale specifice, cum ar fi personalul
militar şi muncitorii unor ramuri speciale ale industriei. Practica privată este caracteristică pentru
centrele urbane, deservind în special clasa socială medie.
De asemenea, decentralizarea managementului serviciilor medico-sanitare cu scop de
majorare a rolului autorităţilor districtuale şi locale poate îmbunătăţi considerabil eficienţa
asistenţei medicale acordate. Această decentralizare poate favoriza şi acumularea de noi fonduri
vital necesare sistemului sanitar în condiţiile declinului economic [20].
346
Tranziţia Republicii Moldova spre o economie de piaţă a generat necesitatea unui şir de
reformări, inclusiv în sistemul de sănătate. Implementarea relaţiilor de piaţă a impus reformarea
modului de finanţare a sistemului de ocrotire a sănătăţii prin asigurările medicale obligatorii.
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, implementată în Republica Moldova din
anul 2004, a avut scopul de a majora considerabil alocările financiare în sistemul de sănătate şi
de a spori eficienţa utilizării surselor acumulate. Deosebirea esenţială între asigurarea obligatorie
de asistenţă medicală şi asigurările medicale facultative constă în calitatea serviciilor medicale
prestate de către instituţiile medicale [8]. Relaţiile de ofertă – cerere, calitate – cost sunt
caracteristice numai asigurărilor facultative, deoarece acestea respectă toate caracteristicile
relaţiilor de piaţă. Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, avînd un aspect social pronunţat
nu poate respecta aceste legi [5, 21].
Necesitatea implementării unui sistem de asigurări obligatorii de sănătate în Republica
Moldova a reieşit evident din faptul, că acesta garantează, în primul rînd, o acoperire universală
obligatorie a populaţiei, constituindu-se în acelaşi timp într-un sistem garantat de stat de
protecţie a intereselor cetăţenilor în domeniul sănătăţii, oferindu-le posibilităţi egale în obţinerea
asistenţei medicale calitative, inclusă în Programul Unic de servicii medicale. Deşi în prezent
acest tip de asigurare obligatorie de sănătate are o mare răspîndire în majoritatea ţărilor, inclusiv
în cele din Estul Europei, modelul de bază se regăseşte în sistemul german de asigurări.
Principiile după care se ghidează modelul sunt:
solidaritatea dintre generaţii, dintre persoanele sănătoase şi cele bolnave;
echitate în acordarea serviciilor de sănătate;
accesul universal al populaţiei la servicii medicale şi sociale;
finanţarea din fondurile publice, formate din taxe şi impozite, precum şi din
contribuţii obligatorii şi benevole ale patronatului şi populaţiei active;
asigurarea îngrijirilor de bază, inclusiv de prevenire a bolilor, acordate de medicul de
familie;
descentralizarea economico-financiară a sistemului de sănătate şi asigurarea unui înalt
grad de autonomie prestatorilor de servicii medicale;
garantarea calităţii prin intermediul acreditării instituţiilor medicale şi acordării de
licenţe activităţilor medicale.
Adaptînd acest model necesităţilor Republicii Moldova, el prezintă la nivel naţional
următoarele caracteristici de bază:
aceleaşi servicii medicale pentru toţi contribuabilii;
prima de asigurare se stabileşte în funcţie de venit, nu în funcţie de riscurile
individuale;
contribuţiile sunt plătite de patron şi de salariat;
statul este angajat să achite contribuţiile persoanelor vulnerabile sau dezavantajate din
punct de vedere social;
se exercită controlul public asupra administrării fondurilor asigurării obligatorii de
asistenţă medicală.
Organul responsabil de constituirea şi gestionarea fondurilor este Compania Naţională de
Asigurări în Medicină. În contul acesteia sunt vărsate lichidităţile din partea întreprinderilor,
organizaţiilor, instituţiilor, cetăţenilor, organelor administraţiei publice centrale şi locale,
formîndu-se fondurile de asigurare care vor acoperi cheltuielile necesare tratării afecţiunilor
menţionate în Programul Unic.
Odată cu implementarea asigurării obligatorii de asistenţă medicală finanţarea sectorului
de sănătate a crescut semnificativ, de la 1 070,7 mln lei în anul 2004 pînă la 3 673,0 mln lei în
anul 2011.
Conform Cadrului de cheltuieli pe termen mediu, prima de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală a avut o dinamică pozitivă, majorîndu-se de la 5% în anul 2007 pînă la 7% în
anul 2010, fiind distribuită egal între angajator şi salariat.
347
Concluzii
1. Pe parcursul anilor, cele mai multe ţări, inclusiv ţările-membre ale Uniunii Europene,
au modificat propria legislaţie în domeniul asigurărilor de sănătate. Iar, începînd cu anii ’90,
sistemul de asigurare a sănătăţii a suferit schimbări esenţiale în toată lumea ca urmare a
nemulţumirilor apărute atît în masa contribuabililor şi a utilizatorilor de servicii medicale, a
medicilor şi instituţiilor medicale, cît şi în rîndul autorităţilor politice şi administrative.
Insatisfacţiile au fost generate de creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de
suportat, fără ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu
servicii medicale, absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii actului medical,
insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţă managerială etc.
Pornind de la aceste neajunsuri, specialiştii în domeniu au scos în evidenţă principalele
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sistemul de asigurare a sănătăţii: acoperire generală;
accesibilitate promptă; echitate; posibilităţi de alegere; eficacitate şi eficienţă; acceptabilitate
socială largă; responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.
2. Pînă în prezent în nici o ţară din lume nu s-a găsit formula unui sistem de asigurare a
stării de sănătate, care să răspundă integral acestor criterii, dar se fac mari eforturi de
diversificare a furnizorilor de servicii medicale, care să se adapteze rapid la schimbările, tot mai
frecvente, impuse de evoluţia tehnologiilor, priorităţile de dezvoltare, creşterea economică, şi nu
în ultimul rînd, descoperirile din această zonă sensibilă de activitate.
Reformele demarate urmăresc extinderea obiectivelor pentru a creşte gradul de acoperire
al sistemului. Măsurile luate ţintesc, pe de o parte, garantarea unei mai bune protecţii în caz de
îmbolnăvire, iar, pe de altă parte, susţinerea fondurilor de asigurare. Mai mult ca atît, sînt
înlocuite metodele tradiţionale prin care se încerca reducerea cheltuielilor ca urmare a retragerii
finanţării guvernamentale.
3. Unele ţări se confruntă cu o creştere a absenteismului în muncă determinat de
spitalizări, concedii medicale sau de refacere prelungite. Norvegia, Danemarca şi Suedia, în
particular, sînt nevoite să verifice riguros nivelul crescut al cheltuielilor cu îngrijirile medicale
printr-o monitorizare riguroasă a pacienţilor. Se depun eforturi intense atît pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, cît şi pentru creşterea calităţii vieţii. În acelaşi timp, se fac o serie de studii asupra
relaţiei muncă – reabilitare – asigurări de sănătate, se analizează modul în care mediul de muncă,
îngrijirea sănătăţii, modalităţile de reabilitare vor influenţa diversele scheme de asigurare. O
problemă este şi cea a accesibilităţii persoanelor neasigurate la serviciile medicale. Rezultatele
acestor studii vor sta la baza propunerilor de restructurare a sistemului. Simultan aceste ţări alocă
o parte din fondurile publice de sănătate pentru sprijinirea acţiunilor de consiliere şi de
psihoterapie cu scopul de a accentua întoarcerea cît mai rapidă la locul de muncă.
4. De asemenea, pentru clarificarea statutului pacientului se urmăreşte crearea pîrghiilor
de legătură între sistemul de asigurări pentru îngrijirea sănătăţii cu cel al asigurărilor de
invaliditate. Aceasta, deoarece problema asigurărilor de sănătate este complexă şi, deseori,
discuţia poate trece de sensul ei strict, ajungînd să acopere chiar şi aspecte ale igienei şi
siguranţei muncii. Acesta este motivul pentru care la ora actuală în Europa procesul de
schimbare în domeniul asigurărilor de sănătate este doar la început, iar prima ţintă o reprezintă
evaluarea situaţiei reale şi identificarea opţiunilor de reformă. Ideile sînt orientate, în special, pe
prevenirea îmbolnăvirilor şi pe crearea modalităţilor de monitorizare a beneficiarilor.
5. Procesul de atingere a unor obiective definite frecvent impune necesitatea efectuării
unor alegeri dificile.
Pentru majorarea eficienţei sistemului sanitar naţional în condiţiile unei interdependenţe
şi finanţări comune a serviciilor medicale devin importante controlarea costului asistenţei
medicale furnizate şi alocarea optimă a resurselor pentru atingerea celor mai bune rezultate.
6. În domeniul finanţării serviciilor de sănătate activităţile urmează să includă: elaborarea
mecanismelor de încadrare în schema de asigurări a persoanelor neacoperite; majorarea treptată a
contribuţiei de asigurare pînă la atingerea cotei, care să asigure pachetul de servicii medicale
solicitat de populaţie; definirea categoriilor de cheltuieli finanţate de către autorităţile publice
348
locale; pilotarea mecanismului de plată pentru grupuri omogene de diagnostic; instituirea taxei
pe viciu la comercializarea produselor care dăunează sănătăţii.
7. Necesitatea unor intervenţii devine tot mai evidentă, încît implică o nouă abordare,
inclusiv legislativă şi normativă. Întrebarea constă doar cum de a efectua cît mai eficient
reformările respective.
Bibliografie
1. Aday, L. A., Begley, C. E., Lairson, D. R., Slater, C. H. 1993. Evaluating the Medical Care
System: Effectiveness, Efficiency, and Equity. Ann Arbor, Michigan: Health Administration
Press.
2. Anderson, R. M., Rice, T. H. E., Kaminski, G. F. (eds). 1997. Changing the U.S. Health Care
System: Key Issues in Health Services, Policy, and Management. San Francisco: Jossey-Bass.
3. Avian, R., Abel-Smith, B., Tombari, G. 1990. Health Insurance in the Developing Countries
– The Social Security Approach. Geneva: International Labor Organization.
4. Brawn, L. D., Amelung, V. E. 1999. “Manacled competition”: Market reforms in German
health care. Health Affairs, 18:76-91.
5. Buşmachiu E., Casian A., Sistemul asigurărilor sociale: Reforma, strategiile şi direcţiile de
dezvoltare în Republica Moldova. Informaţie de sinteză, rubrica SATI şi INEI. Chişinău,
2002, 50 p.
6. Canadian Public Health Association. 1996. Focus on health: Public health in health services
restructuring: An issue paper. Ottawa: CPHA.
7. Dobson, F. 1999. Modernizing Britain’s National Health Service. Health Affairs, 18:40-41.
8. Eţco C., Malanciuc Iu., Asigurările medicale. Chişinău, 2007, 456 p.
9. Hermanson, T., Aro, S., Bennett, C. L. 1994. Finland’s health care system: Universal access to
health care in a capitalist democracy. Journal of the American Medical Association,
271:1957-1962.
10. Iglehart, J. K. 1991. Germany’s health care system. The New England Journal of Medicine,
324:1750-1756.
11. Ikegami, N., Campbell, J. C. 1999. Health care reform in Japan: The virtues of muddling
through. Health Affairs. 18:56-75.
12. Legea nr.95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, titlul VIII. (România).,
www.cdep.ro/pls/legis
13. Ministry of Health. 1998. Health in Israel: Selected Data, 1998. Jerusalem: Ministry of
Health.
14. Murray, C. J. L., Govidaraj, R., Musgrove, P. 1994. National health expenditures. A global
analysis. Bulletin of the World Health Organization, 72:623-627.
15. Naylor, C. D. 1999. Health care in Canada: Incrementalism under fiscal duress. Health
Affairs, 18:9-26.
16. Roemer, M. I. 1993. National health systems throughout the world. Annual Review of Public
Health, 14:335-353.
17. Russel, L. B. 1993. The role of prevention in health reform. The New England Journal of
Medicine, 329:352-354.
18. Saltman, R. B. 1990. Competition and reform in the Swedish health system. The Milbank
Memorial Fund Quarterly, 68:597-618.
19. Saltman, R. B., Figueras, J. 1997. European Health Care Reform: Analysis of Current
Strategies. Copenhagen: World Health Organization, Regional Office for Europe.
20. Schieber, G., Maeda, A. 1999. Health care financing and delivery in developing countries.
Health Affairs, 18:135-143.
21. Tintiuc D., Russu Gh., Ciocanu M., Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală (manual de
legi şi acte normative). Chişinău, 2002.
22. Tulchinsky, Theodore H., Varavikova, Elena A. Noua sănătate publică. Introducere în
secolul XXI. Chişinău, 2003.
349
23. World Health Organization. 1997. The World Health Report, 1997: Conquering Suffering,
Enriching Humanity. Geneva: World Health Organization.
24. www.dw-world.de/dw/article, 22 martie 2010.
25. www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/163, 13 mai 2003.
26. www.medicaacademica.com, noiembrie 2009.
27. www.wall-street.ro/articol/international, 23 martie 2010.
PERCEPEREA ROLULUI RESURSELOR UMANE ÎN SISTEMUL DE
SĂNĂTATE DIN REPUBLICA MOLDOVA
(articol de sinteza)
Vitalie Daniliuc, Svetlana Cojocaru Catedra Economie şi management public,
Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova
Summary
The synthesis article "Perception of the role of human resources in the health system in
Moldova" relates the following: although the medical staff of the Republic of Moldova is at the
level of the countries of the EU in terms of quantity, human resources issues in the health system
are caused by an uneven territorial allocation, sector misbalance, characterized by an unequal
relation between primary care and secondary medicine, unbalance of practical skills, reduced
quality of services, low productivity, migration of medical staff, inadequate motivation, etc.
Rezumat
În articolul de sinteză „Perceperea rolului resurselor umane în sistemul de sănătate din
Republica Moldova” se relatează următoarele: deși în Republica Moldova cantitativ personalul
medical este la nivelul ţărilor Uniunii Europene, problemele în resursele umane din sistemul
sănătăţii sunt determinate de distribuirea teritorială neuniformă, disbalanţa sectorială, manifestată
printr-un raport inechitabil între medicina primară şi cea secundară, disbalanţa deprinderilor
practice, calitatea scăzută a serviciilor, productivitatea scăzută, migraţia cadrelor medicale,
motivarea scăzută etc.
Actualitatea Pentru reuşita unei organizaţii la etapa de tranziţie cea mai dificilă problemă este propria
ei schimbare in contextul schimbărilor globale. Ca organizaţia să ţină pasul acestor schimbări, ea
are nevoie de salariaţi competenţi, bine informaţi, loiali, flexibili şi talentaţi. Managerii trebuie să
se ginească bine la ceea ce le oferă angajaţilor şi ce aşteaptă de la ei, dacă doresc ca
performanţele să fie cit mai înalte, iar organizaţiile lor — competitive.
Competenţa esenţială pentru toţi managerii trebuie să fie acea componentă din
Managementul Resurselor Umane, care acordă factorului uman importanţă primordială in
organizaţie. Această competenţă nu este numai de a oferi servicii oamenilor, ci de a-i îndruma
cum să lucreze, a le înregistra performanţele, a da oamenilor forţe, pentru ca ei să acţioneze cit
mai eficient, a folosi la maximum cunoştinţele utile, talentele, imaginaţia şi creativitatea
angajaţilor pentru realizarea obiectivelor organizaţiei.
De aceea, cea mai semnificativă schimbare, ce trebuie înregistrată in perioada de tranziţie
in Republica Moldova, urmează să fie in managementul resurselor umane. Vechile practici,
bazate pe responsabilităţi şi autoritate, se impun a fi înlocuite cu cele ce pun un accent din ce in
ce mai mare pe dezvoltarea indivizilor. Nimeni nu poate menţine monopolul asupra înţelepciunii
umane in toate condiţiile, dar utilizarea ei cu maximă eficienţă, atit pentru organizaţie, cit şi
pentru individ, este o sarcină primordială a organizaţiei, pentru că orice om bine pregătit şi
încurajat poate să ofere ceva valoros organizaţiei.[2]
350
Etapa tranzitorie a Republicii Moldova spre o economie concurenţială implică după sine
fenomene şi mutaţii semnificative in paradigma fenomenelor politice, socio-economice, culturale
şi, nu in ultimul rand, in sistemul sănătătii, care s-a văzut confruntată cu schimbări privind cadrul
propriu de funcţionare, aşteptări din partea medicilor şi poplaţiei, atribuţii, responsabilităţi şi
ierarhizarea semnificaţiei surselor de obţinere a performanţelor. In acest sens, este foarte
important ca resursele umane să fie poziţionate pe cea mai inaltă scară a sistemului de valori.
Utilizarea intregului potenţial al resurselor umane poate fi asigurat doar printr-un
management performant, bazat pe principii strategice, ce ar stimula dezvoltarea permanentă a
acestui potenţial.
De aici rezultă şi importanţa elaborării şi implementării in sistemul sănătăţii a unei
strategii a managementului resurselor umane, deoarece instituţiile medicale, nu au foarte multe
resurse la dispoziţie, dintre cele pe care le au, cea umană este cea mai importantă şi de
performanţa acesteia depinde eficienţa serviciilor acordate.
Complexitatea problematicii gestiunii resurselor umane necesită o abordare complexă,
din momentul in care se pun in faţă exigenţe înalte, iar obiectivul care trebuie atins este
conceptualizarea şi crearea unei funcţionări eficiente, receptive, flexibile la schimbări şi inovaţii
şi orientată spre performanţă.
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), adoptate în septembrie 2000 la
Summit-ul Mileniului, constituie componenta principală a Declaraţiei Mileniului şi au ca scop
principal reducerea sărăciei extreme din întreaga lume până la sfârşitul anului 2015. Cele trei din
opt puncte ale ODM ce ţin de sistemul sănătăţii (Reducerea mortalităţii infantile, Îmbunătăţirea
sănătăţii materne şi Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei) [3] pot fi atinse numai având un
sistem medical performant, asigurat cu resursele umane necesare şi capabile de a întreprinde
măsurile cuvenite pentru atingerea scopurilor scontate.
Deși în Republica Moldova cantitativ personalul medical este la nivelul ţărilor Uniunii
Europene, problemele în resursele umane din sistemul sănătăţii sunt determinate de distribuirea
teritorială neuniformă, disbalanţa sectorială, manifestată printr-un raport inechitabil între
medicina primară şi cea secundară, disbalanţa deprinderilor practice, calitatea scăzută a
serviciilor, productivitatea scăzută, migraţia cadrelor medicale, motivarea scăzută etc. La
moment, sistemul de sănătate nu dispune de principii şi criterii clare de stabilire a normelor de
asigurare cu personal medical a instituţiilor medico-sanitare, punct vulnerabil în definirea
necesităţii reale de personal ale sistemului.
Realizarea obiectivelor „Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada
2008-2017” va permite planificarea generării resurselor umane în funcţie de necesităţile reale ale
sistemului, utilizarea raţională a cadrelor medicale şi formarea adecvată şi diversificată de cadre
performante capabile să ofere asistenţă medicală de calitate populaţiei conform standardelor
internaţionale, întru ameliorarea continuă a sănătăţii populaţiei. [3]
Asigurarea instituţiilor medicale cu personal medical.
Domeniul resurselor umane al sistemului sanatatii in Republica Moldova se confrunta cu
aceleasi dificultati caracteristice majoritatii tarilor, atit din spatiul CSI, cat si din vestul Europei,
si anume: distribuirea teritoriala neuniforma a angajatilor medicali, manifestata prin insuficienta
cadrelor medicale in mediul rural si surplusul lor in mediul urban; angajarea asimetrica
sectoriala, prezent printr-un raport inechitabil intre medicina primara, spitaliceasca si preventiva;
refuzul absolventilor institutiilor de invatamint medical de a se angaja in câmpul muncii;
dezechilibre in aplicarea deprinderilor practice; calitatea scăzuta a serviciilor; productivitatea si
motivarea redusa a angajatilor medicali; migratia cadrelor medicale; etc.[3]
În scopul stimulării materiale a tinerilor specialişti, rezidenţi, angajaţi în muncă în mediul
rural, conform repartizării Ministerului Sănătăţii, pot depune actele către Comisia specializată
pentru a obţine categoria a doua de calificare nemijlocit după angajare, iar cei care au studii
postuniversitare de secundariat clinic şi doctorat – pentru obţinerea categoriei I de calificare
(ordinul Ministerului Sănătăţii, nr. 13-p §3 din 23.01.2007). Tinerii specialişti care activează în
351
mediul rural beneficiază de compensaţii nominale pentru conectarea locuinţelor la conductele de
gaze naturale (Hotărârea Guvernului nr. 1255 din 19.11.2007, MO 180-183 din 23.11.2007, art.
1299). Potrivit datelor comisiei de repartizare, circa 80 la sută din absolvenţii studiilor de
rezidenţiat au acceptat plasarea în câmpul muncii conform repartizării. [4]
În pofida măsurilor întreprinse, asigurarea instituţiilor medicale, comparativ cu ţările
Uniunii Europene, cu personal medical lasă de dorit si este in continua descrestere. (tabelul 1;
figura 1 şi 2).
Figura 1. Asigurarea populatiei cu medici si specialisti cu studii medii in Republica Moldova si
Uniunea Europeana (la 10.000 de locuitori)
Sursa: Raport anual in sanatate 2010. Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.
Din Figura 1. constatăm, că numarul lucratorilor medicali a scazut atat la nivel de
institutii medicale raionale, municipale cit si republicane. Aceasta se datoreaza diminuarii
numarului de noi angajati in sistemul de sanatate in anul 2010, dar si ca rezultat al optimizarii
statelor de personal, masura impusa de conditiile economice. In pofida reducerii numarului de
angajati din institutiile medicale din tara gradul de asigurare cu lucratori medicali la 10.000 de
locuitori este in aria celui mediu european. [4]
Nivelul relativ înalt al indicatorilor privind densitatea medicilor în Republica Moldova,
este determinat de faptul că în această categorie sunt incluși și medicii din sectorul științific,
medicii din sistemul sănătății publice, managerii medici, cadrele didactice medici, dar și alte
categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-profilactic. Din numărul total de
medici, care activează în sistemul sănătății (public și departamental), doar cca 2/3 sunt implicați
nemijlocit în procesul curativ-profilactic, iar dacă raportăm acești medici la numărul populației,
reiese că densitatea acestora este de doar cca 25 la fiecare 10 mii locuitori. Anume acest
indicator este relevant pentru sistemul de sănătate, reieșind din situația reală existentă în prezent
la capitolul resurse umane.
O altă problemă este asigurarea neproporţională a populaţiei teritoriilor administrative ale
Republicii Moldova cu cadre medicale (Tabelul 1). Spre exemplu, raioanele Cimişlia, Cantemir,
Nisporeni, Făleşti, sunt asigurate cu 30-50 la sută mai puţin decât media pe republică. [5]
352
Tabelul 1
Gradul de asigurare a populatiei cu medici (la 10 mii locuitori)
Sursa: Raport Statistica pentru anul 2010, Centrul Naţional de Management in Sănătate.
Distribuirea neuniforma a angajatilor medicali este caracterizata prin insuficienta cadrelor
medicale in mediul rural si numarul, practic, dublu a acestora in institutiile medicale din mediul
urban. Asigurarea raioanelor cu medici este de 16,3 medici /10.000 locuitori, pe cind la nivel de
municipiu aceasta este de 29,1 medici /10.000 locuitori.
Dinamica negativa de aprovizionare cu resurse umane a institutiilor medicale (Figura 2)
ne demostreaza inca o data managementul necalitativ a acestor structuri, cea ce inevitabil se
rasfringe asupra sanatatii populatiei tarii.
În Republica Moldova, la 01 ianuarie 2010, activau 10612 medici și 22996 lucrători
medicali cu studii medii (figura nr.1), ceea ce în total constituie 33608 lucrători medicali. Nivelul
353
densităţii lucrătorilor medicali (sectorul public și departamental) a fost în mediu de cca 117 la 10
mii locuitori, inclusiv cca 37 medici și cca 80 lucrători medicali cu studii medii, ceea ce denotă
că din punct de vedere cantitativ, nivelul densității lucrătorilor medicali este satisfăcător şi
comparabil cu cel din ţările regiunii europene, iar în țară există potențialul uman necesar pentru
asigurarea activității eficiente a sistemului de sănătate.
Gradul de asigurare cu personal mediu include în sine, pe lângă asistenții medicali,
moașele, felcerii, asistenții igienști-epidemiologi, felcerii de laborator, tehncienii dentari,
categorii de specialiști care în majoritatea țărilor europene sunt plasate separat sau nu există.
Respectiv, datele statistice referitor la asigurarea sistemului de sănătate cu personal medical
mediu nu pot fi comparate cu datele similare din țările europene, care inlcud în sine doar două
categorii separate: asistenți medicali și moașe.
Analiza evoluției gradului de plasare în câmpul muncii a medicilor în sectorul public al
sănătății după absolvirea instruirii postuniversitare denotă un nivel extrem de redus al celor
angajați conform calificării profesionale (cca 1/3). La 01 ianuarie 2010 în sistemul public al
sănătăţii ativau în total 1275 medici formați în perioada 2003-2009, inclusiv 807 medici în
Chișinău, 54 medici în Bălți și doar numai 414 în instituții medico-sanitare amplasate în raioane
(cca 12% din numărul celor pregătiți). Respectiv, cca 2/3 din numărul total de absolvenți în
ultimii șapte ani au preferat să abandoneze sectorul public al sănătății, fiind orientați spre cel
privat sau departamental de sănătate, sectorul farmaceutic, spre alte ramuri ale economiei
naționale sau spre activitate profesională peste hotarele țării. [3]
Statistica demonstrează că în republică, practic, s-a stabilit o balanţă dintre numărul de
medici şi personal medical veriga medie, care absolvesc instituţiile medicale de învăţământ şi
cei, care se concediază din proprie iniţiativă pentru a se angaja în alte domenii.
Figura 2. Dinamica numărului absolut de medici şi asistenţi medicali in R.M.
Sursa: Elaborată de autor în baza Raportului pe anul 2011 al Sindicatului „Sănătatea”
De menţionat că majoritatea absolută a personalului medical care se concediază din
proprie iniţiativă sunt apţi de muncă. Îndeosebi rămâne complicată asigurarea cu cadre medicale
a asistenţei medicale primare. Din cauza multor probleme de ordin social şi material, tinerii
specialişti nu doresc să activeze în mediul rural. În ultimii ani problema dată afectează şi
instituţiile medicale din centrele raionale şi municipale, care, de asemenea, nu sunt atractive
pentru tinerii specialişti.
Deficitul de personal medical este explicat si prin mobilitatea inalta a cadrelor medicale
in afara tarii. Anual, Ministerul Sanatatii elibereaza certificate pentru autentificarea actelor de
studii medicale (necesare la angajare peste hotarele tarii) pentru aproximativ 200 de medici si
reprezinta jumatate din numarul de medici, absolventi ai studiilor postuniversitare pregatiti
pentru activitate medicala. Autentificarea actelor pentru lucratorii medicali cu studii medii in
numar de circa 300 de acte pe an este doar varful aisbergului, cunoscut fiind faptul ca marea
354
majoritate a asistentilor medicali lucreaza informal in sectorul de ingrijiri si doar unitati
activeaza legal in domeniul medicinii. [4]
Reieşind din cele expuse mai sus considerăm oportun realizarea următoarelor măsuri:
1. Generarea resurselor umane pentru sistemul de sănătate:
Pentru promovarea continuă a atractivității profesiei medicale se preconizează elaborarea
și implementarea unei concepții de promovare durabilă a prestigiului profesiei medicale și
orientare profesională a tinerilor către profesiile medicale, care să funcționeze continuu și să
includă toate formele de transmitere a informației către potențialii candidați la instruire în
domeniul medical.
Pentru planificarea argumentată a resurselor umane în sistemul sănătății se prevede
aprobarea la nivel de stat a unor principii și criterii de planificare strategică pe principii
științifice, în baza unei corelații echilibrate între oferta învățământului general, capacitățile
instituțiilor de învățământ, evoluția indicatorilor demografici și necesitățile de perspectivă a
sistemului de sănătate, care să asigure condiții adecvate pentru integrarea deplină a tinerilor
specialiști, oferindul-le condiții necesare pentru activitate și creștere profesională.
2. Gestionarea resurselor umane din sistemul de sănătate:
Utilizarea raţională a resurselor umane disponibile, în condițiile actuale economice,
financiare și organizatorice limitate, va fi orientată, în special spre optimizarea și eficientizarea
utilizării acestora, ca unica soluție cost-eficientă de redresare a situației la capitolul respectiv,
deoarece problema majoră a sistemului de sănătate la capitolul resurse umane în prezent nu este
atât lipsa cadrelor, cât anume utilizarea ineficientă a acestora. Atragerea și revenirea în sistemul
sănătății a medicilor care actualmente activează în alte domeniu ale economiei naționale,
constituie o altă sursă cost-eficientă și sigură de majorare a densității lucrătorilor medicali,
capabilă să contribuie la acoperirea necesităților sistemului de sănătate.
Majorarea atractivității sistemului public al sănătății va fi realizată prin perfecționarea
continuă a condițiilor de muncă a lucrătorilor medicali, dotarea tehnică și cu utilaj medical a
locurilor de muncă, asigurarea condițiilor pentru educație medicală continuă, majorarea
semnificativă a nivelului de remunerare a muncii, implementarea unor mecanisme specifice de
protecție socială suplimentară a medicilor și oferirea unor facilități în funcție de complexitatea și
activității profesionale.
Tinerii specialiști vor fi motivați să activeze în sectoarele deficitare, în special, în
localitățile rurale prin acordarea unor facilități financiare, materiale și profesionale, prin
aigurarea instituțiilor din sectorul asistenței medicale primare cu transport medical, condiții de
muncă, iar activitatea în localitățile rurale, cel puțin timp de trei ani, va fi un factor primordial
pentru continuarea activității profesionale.
3. Managementul resurselor umane:
Modernizarea serviciului resurse umane din instituţiile medico-sanitare va fi orientată
spre formarea unor specialiști în domeniu bine pregatiți, capabili să asigure implementarea
principiilor moderne de gestionare a resurselor umane, planificarea strategică a resurselor umane
din instituție și evitarea problemelor de surplus sau deficit de personal, capabil sa raspunda
cerintelor curente si viitoare, adoptarea unui sistem de compensații si beneficii adaptat
specificului activitatii instituții etc.
Pentru asigurarea continuă a performanței profesionale a cadrelor medicale va fi
implementat un sistem competitiv de evaluare a performantelor, cu implicarea factorilor
instituționali și extrainstituționali, vor fi diversificate formele de dezvoltare continuă a calificării
profesionale, cu accent pe autoinstruire continuă, vor fi implementate diverse mecanisme de
motivare și stimulare a dezvoltării profesionale pe parcursul activității.
Satisfacția beneficiarilor și prestatorilor de servicii medicale urmează a fi cel mai relevant
criteriu în aprecierea calității serviciilor oferite de către instituțiile medico-sanitare, în epicentrul
activităților medicale fiind plasat nu doar pacientul dar pacientul-medicul.
355
Bibliografie 1. Strategiea de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017.//Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr.1471 din 24.12.07. 2. COJOCARU, S., .Strategia managementului resurselor umane in administratia publica.
Autoreferat a tezei de doctor in economie. Chisinau. 2005.
3. Strategia de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătății 2011 -2015. Ministerul
Sănătății al Republicii Moldova. Chisinau, 2011. 4. Raport anual in sanatate 2010. Ministerul Sănătătii al Republicii Moldova. Chisinau 2011. 5. Raportul de activitate a Sindicatului „Sănătatea” în perioada anilor 2005-2009.Chisinau 2010. 6. Raport pe anul 2011 al Sindicatului „Sănătatea” .Chisinau 2012. 7. www.statistica.md
ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ POPULAŢIEI RURALE
ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Natalia Ciobanu
Catedra Medicină Socială şi Managment Sanitar „Nicolae Testemiţeanu”
USMF „Nicolae Testemiţeanu”
Summary
Healthcare provided the rural population in Moldova
Article contains the analysis of medical assistance in Republic of Moldova with focus on
the rural conditions and its influence on morbidity.
Rezumat
Articolul elucidează analiza asistenţei medicale în Republica Moldova cu axare pe domeniul de
asistenţă medicală în condiţii rural şi influenţa acesteea asupra morbidităţii.
Actualitatea
În condiţiile în care asistenţa medicală în Republica Moldova este periclitată din cauza
subfinanţării cronice şi a exodului medicilor, principalul flagel care sufera de pe urma acestor
problem ramîne a fi populaţia rurală. Chiar daca populaţia aptă de muncă a Republicii Moldova
este monitorizată de 34 spitale raionale şi 9 în RDD „UTA Gagauzia”, 10 policlinici
independente (inclusiv trei UTA Gagauzia); un spital privat, 182 ambulatorii individuale în anul
2009 (si 202 în anul 2010); 46 AMT, CMF, CS în anul 2009 ( trei în Gagauzia) şi 67 în anul
2010 asistenţa medicală în condiţiile rurale ramine a fi una din confrutările de bază a societăţii
rurale.
Materiale şi metode
Analiza şi sinteza informaţiilor privind asistenţa medicală acordată în condiţiile rurale şi
impactul acesteea asupra morbidităţii.
Rezultate
Completarea instituţiilor medicale cu medici în anul 2009 a constituit 84.9% pe raioane
(86.7 UTA Gagauzia) şi 84.3% în anul 2010 (84.5 UTA Gagauzia) proces în creştere, cum se
vede neafectat de emigraţie.
Sectorul spitale în anul 2009 a înregistrat o completare de 91.7% ( în Gagauzia 96.8) şi
91.5% (Gagauzia 89.2) în anul 2010. Sectorul de asistenţă medicală primară înregistrează o
completare cu medici de 86.2% (97.7% Gagauzia) în anul 2009 şi 85.8% (97.5% în Gagauzia)
în 2010.
356
Secţiile consultative sunt completate cu medici în anul 2009 cu 84.4% (85.0 Gagauzia) şi
84.6% (86.9 în Gagauzia) în anul 2010.
Ponderea funcţiilor ocupate de medici pe toate raioanele în anul 2009 a fost de 26.7%
(28.0 în Gagauzia) comparativ cu 32.0% în municipii iar în anul 2010 27.1% (27.0% în
Gagauzia) comparativ cu 32.8% în municipii. Fapt deloc de neglijat în planificare şi advertising-
ul facilităţilor specialiştilor în mediul rural.
În sectorul de asistenţă medicală ponderea funcţiilor ocupate în toate raioanele în anul
2009 a fost de 34.4% (34.0% în Gagauzia), comparativ cu 29.9% pe municipii şi 34.4% (32.9 în
Gagauzia) faţă de 22.4% pe municipii.
Secţiile consultative 23.2% pe toate raioanele (22.2% în Gagauzia), comparativ cu 22.4%
pe municipii şi 23.1% (23.7% pe Gagauzia), în anul 2010 comparativ cu 22.7% pe municipii,
fapt care poate fi explicat cu migrarea la organizaţiile private ceea ce se observă prin analiza
ponderii funcţiilor ocupate în organizaţiile finanţate din buget. Aici ponderea funcţiilor ocupate
în raioane este de 5.1% (5.5% în Gagauzia) faţă de 11.6% la municipii şi 5.2% (6.2% în
Gagauzia) în anul 2010 faţă de 11.3 pe municipii, cifră dublă înregistrată în municipii faţă de
raioane. O mare atenţie e de acordat dinamicii resurselor umane medicale. În anul 2009 în
sistemul de sănătate pe ministerul Sănătăţii au fost angajaţi 749 persoane din care doar 68 în
mediul rural (cinci în Gagauzia) iar în anul 2010 respectiv 760 (20 în Gagauzia) , în mediul rural
129 (în Gagauzia 1 ).
În acelaşi timp în 2009 au fost eliberaţi din funcţii 676 persoane în total pe raioane ,
inclusiv în mediul rural 86 (32 în Gagauzia), iar în anul 2010 au plecat 812 persoane pe ţară şi
137 din mediul rural.
Astfel, 90.2% persoane în anul 2009 şi 106.8% în anul 2010 au migrat în altă parte decât
Ministerul Sănătăţii inclusiv în mediul rural au plecat în anul 2009 - 86 persoane mai mult decât
au venit (72) şi la fel în anul 2010 din mediul rural au plecat 137 persoane mai mult decât au
venit (129 persoane) direcţiile fiind bine cunoscute: peste hotare sau la firmele private, ce denotă
că reformele din sistemul de sănătate au în vedere doar schimbările structurale, legislative,
funcţionale şi nu factorul uman, cărui ar trebui să-i facă munca mai atractivă, să permită
satisfacerea resurselor umane prin munca sa, să motiveze spre creativitate, inovaţie fapt care ar
mări şi salariile şi capacitatea concurenţială şi ar dezvolta baza tehnico-materială.
În ce priveşte personalul medical cu studii medii situaţia este critică. În anul 2009 au fost
angajate în total pe Ministerul Sănătăţii 2157 asistente medicale (221 în mediul rural) şi au plecat
1693 persoane, sau 78.5% dintre ei iar în anul 2010 au fost angajate pe Ministerul sănătăţii 2342
( 509 în mediul rural) asistente medicale şi au plecat 2241 (587 în mediul rural) adică 95.7%
dintre ele din mediul rural au migrat mai multe persoane decât au fost angajate.
Asigurarea populaţiei rurale cu medici specialişti la 10 mii locuitori a constituit doar
9.2% în anul 2009 comparativ cu 18.6 pe municipii şi 24.4% pe republică, iar în anul 2010
10.1% faţă d 19.7% pe municipii şi 25.9% pe republică, la care dacă mai adăugăm accesibilitatea
şi distanţa până la centrele raionale am avea un tablou de discordanţă a echităţii faţă de populaţia
rurală
Astfel, în situaţia deselor schimbări epidemiologice neprevăzute din ultimul timp, în
raioanele Dubăsari în anii 2009-2010, Basarabeasca 2010 nu sunt medici ai serviciului de
supraveghere de Stat ai Sănătăţii Publice.
Este pozitiv faptul atestării în muncă a personalului medical, astfel, încât în anul 2009 au
primit categorii superioare 1805 medici în mediul rural faţă de 1338 în municipii şi 1945 în anul
2010 în mediul rural faţă de 1448 în municipii proces mai bine organizat, dar şi dorit de către
resursele umane medicale, dat fiind faptul motivării prin măriri de salariu.
La fel se observă şi în situaţia asistentelor medicale în anul 2009 în mediul rural au primit
categoria superioară 7136 persoane şi 2674 în municipii, iar în anul 2010 7524 din mediul rural
şi 2674 din municipii.
Ministerul Sănătăţii influenţează şi motivează resursele umane medicale la cursuri de
perfecţionare astfel, o cifră impunătoare de medici 2103 în anul 2009 în mediul rural şi 1354 în
357
municipii şi 2122 în mediul rural în anul 2010 şi 1243 persoane din municipii au trecut cursuri de
perfecţionare (tab.nr.S5).
Personalul medical cu studii medii a înscris o cifră de 3187 în mediul rural şi 1291 în
municipii în anul 2009 comparativ cu 941 în mediul rural şi 1260 persoane în municipii în anul
2010. Este un procedeu planificat şi o capacitate mare a catedrelor de a instrui un aşa număr
mare de specialişti.
Practic în fiecare raion există farmacii, în total 444 pe republică în anul 2009, 440 în anul
2010, inclusiv în mediul rural 287 în anul 2009 şi 294 în anul 2010. Puţine sunt înregistrate în
raioanele Donduşeni (consecutiv în anul 2009 – 4; în anul 2010 ) farmacii, în Glodeni (4 şi 4); în
Teleneşti (5 şi 5) etc., unde speranţa noastră ar fi asigurarea cu medicamente în toate satele să
fie, de exemplu sub formă de puncte farmaceutice.
Reţeaua instituţiilor medicale
Numărul spitalelor în Sistemul de Sănătate din Republica Moldova (tab. nr.1) cu anii s-a
micşorat de la 110 în anul 2002 la 83 în anul 2009.
Tabelul Nr.1
Spitalele în Republica Moldova
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Spitale 110 111 116 114 84 83 82 83
Ambulatorii 562 577 636 656 679 706 748 755
Centre ale medicinii
de familie
48 48 48 48 49 49 49 49
Instituţiile sanepid 40 40 40 40 40 40 40 40
Staţii şi substaţii de
urgenţă
114 122 122 127 132 132 132 136
Numărul ambulatoriilor au crescut de la 562 în anul 2002 la 755 în anul 2009. Centrele de
medicină a familiei de stat au rămas între 48 în anul 2002 şi 49 în anul 2009, iar staţiile de
urgenţă din 114 în 2002 sunt în creştere numerică din 114 în 2002 la 136 în anul 2009.
Populaţia de la sate şi centrele raionale în anul 2009 au efectuat 12 631 236 (87870 în
Gagauzia) vizite la ambulanţă, iar în anul 2010 12 940 764 vizite ( 871038 în Gagauzia).
Numărul mediu de vizite pe an la un locuitor în raioane au fost în total 4.8 (5.5 în
Gagauzia) în anul 2009 şi 4.9 (5.46 în Gagauzia) în anul 2010 faţă de municipii respectiv 6.9 în
2009 şi 6.7 în 2010, fapt care denotă posibilităţi mai mari pentru populaţia urbană, de a se adresa
la medic.
Numărul mediu de vizite pe an la un locuitor asigurat este de 5.9 în 2009 total pe raioane
şi 7.1 în municipii, iar în anul 2010 6.4 în raioane, comparativ cu 7.0 în municipii. Astfel,
ponderea vizitelor persoanelor asigurate din numărul total de vizite în total pe raioane a fost de
89.0 faţă de 85.6 în municipii şi 87.7 total pe raioane în anul 2010 faţă de 85.1 în anul 2010 pe
municipii (tab.nr. S6), ce demonstrează unele schimbări ale stării de sănătate a populaţiei de la
sate în legătură cu decentralizarea colhozurilor, sovhozurilor, adică în prezent există posibilităţi
mai mici de dispensarizare a grupurilor de oameni şi organizare a protecţiei muncii în mediul
rural.
În medicina de familie situaţia este următoarea: în anul 2009 au fost 7 054 282 vizite în
total pe an pe raioane, în comparaţie cu 3 028 066 pe municipii, iar în anul 2010 7 229 898 în
total pe raioane faţă de 2 947 543 pe municipii (tab.nr. S7).
Numărul mediu de vizite la medicul de familie pe an la un locuitor a fost de 2.7 în anul
2009 în total pe raioane, în comparaţie cu 3.2 pe municipii şi 2.8 în anul 2010 în total pe
raioane, comparativ cu 32 pe municipii.
Astfel, constatăm o adresabilitate de 2 ori mai mare la ambulatorii (5.9 în anul 2009) faţă
de 2.7 la medicii de familie la un locuitor şi 6.4 în anul 2010 la ambulatoriu faţă de 2.8 în anul
358
2010 pe raioane. Deci medicina de familie n-a devenit încă sistemul de profilaxie a bolilor şi n-a
oprit încă nivelul său tratamentul global al pacienţilor astfel, încărcând specialiştii şi purtând pe
drumuri pacienţii.
Drept dovadă avem 91593 vizite la terapeuţi în anul 2009 şi 12998 vizite total pe raioane
şi 191552 pe municipii la medicii de familie, în anul 2010 pe raioane au fost efectuate 129984
vizite, comparativ cu 177961 pe municipii, cifre destul de mari de trimiteri la terapeuţi, dat fiind
faptul că medicii de familie sunt tot aceeaşi terapeuţi şi ar putea soluţiona multe dintre aceste
probleme la nivelul său (tab.nr S7).
Este destul de joasă ponderea vizitelor cu scop profilactic pe raioane, alcătuind în anul
2009 29.2%, iar pe municipii 28.0; în anul 2010 31.0 pe raioane şi 29.9% pe municipii, fapt
care ne demonstrează necesitatea studiului stării de sănătate reale a populaţiei apte de muncă la
sate; modul de protecţie a muncii lor; procesul de promovare a sănătăţii şi a stilului de viaţă
sănătos etc.
Asistenţa medicală de urgenţă a inclus 264.5 solicitări în anul 2009 la 100 locuitori din
mediul rural, comparativ cu 301.9 în total pe republică şi 354.7 în mediul urban, iar în anul 2010
250.5 în mediul rural, 282.7 total pe republică şi 328.0 în mediul urban, proces care fără a fi
studiat poate fi interpretat diferit: adresabilitate joasă a populaţiei de la ţară şi tratament de
sinestătător; accesibilitatea mai mică a populaţiei din mediul rural şi promovarea slabă a
necesităţii adresării la medic în caz de orie afecţiune.
Astfel, este necesar studiul asigurărilor cu maşini, distanţei de la unităţile medicale în
corelare cu adresabilitatea şi asigurarea la timp; a complicaţiilor, mortalităţii, nivelului protecţiei
muncii, a cunoştinţelor populaţiei rurale despre: abdomenul acut, apendicită, stările de urgenţă,
despre plăgi şi complicaţiile ce pot apărea în cazul adresării tardive la medic etc. , adică modul
lor de comportament în diverse situaţii de urgenţă.
Numărul mediu de decedaţi până la sosirea echipelor de asistenţă medicală pe republică
este destul de mare 3673 în anul 2009 şi 3858 în anul 2010, dintre care la nordul Republicii
Moldova consecutiv 939 şi 982, la sud 252 şi 242 iar la centru 894 şi 998 cazuri, (tab.nr.S8) fapt
care are nevoie de studiu special pentru a determina: câte cazuri din vina medicinii de urgenţă,
timp întârzieri, adresabilitate tardivă, intervenţia medicilor de familie şi ambulatoriu; nivelul
cunoştinţelor de acordare a primului ajutor şi intrajutorare al populaţiei din mediul rural, primul
ajutor medical acordat-gradul de competenţă.
Asigurarea cu ambulanţe pe ţară este de 90.7% în anul 2009 (existente 345, normativ
413) şi de 69.2% în anul 2010 (326 existente, normativ 471 ), proces care ar putea fi intensificat
prin aplicarea metodelor de atragere a sponsorizărilor şi elaborarea de proiecte internaţionale.
Examenele medicale profilactice a persoanelor conform listelor medicilor de familie –
grupele la risc.
Acest domeniu se prezintă în felul următor:
Ponderea persoanelor examinate în ce priveşte tuberculoza în total pe raioane în
Republica Moldova a fost d 56.8% pe anul 2009 comparativ cu 79.8% pe municipii şi 60.6% în
anul 2010, comparat cu 79.1% pe municipii, deci cu mult mai joasă la populaţia din mediul
rural, proces de mare însemnătate din punct de vedere epidemiologic, sau de micşorare a
incidenţei şi prevalenţei morbidităţii date.
În ce priveşte tumorile maligne în anul 2009 au fost examinate 53.1% persoane total pe
republică, comparativ cu 61.1% pe municipii şi 57.3% total pe republică în anul 2010 în
comparaţie cu 67.3 pe municipii şi 61.1% pe Ministerul Sănătăţii, proces de care depinde mult
evidenţierea bolii în stadiile incipiente şi micşorarea gradului de invalidizare în timp.
Examene ginecologice în total pe raioane au fost efectuate în 57.7% comparativ cu 51.1%
pe municipii şi 56.2% raioane, 5.53% pe municipiu şi 62.4% pe Ministerul Sănătăţii., procedee
aproximativ echivalente în mediul rural şi urban dar totuşi insuficient cu 100% forma maximă.
Dacă tensiunea arterială pe raioane este măsurată în 83.5% cazuri (74.8% pe municipii şi
81.3% pe Ministerul Sănătăţii) în anul 2009 şi 85.9% pe raioane (84.0% pe municipii şi 85.4%
pe Ministerul Sănătăţii), atunci în ce priveşte celelalte procedee scade brusc colesterolul seric în
359
anul 2009 a fost examinat în 38.1% cazuri în total pe raioane (53.1 pe municipii şi 41.7 pe
Ministerul Sănătăţii) şi 46.8 în anul 2009 pe raioane (50.4 minute şi 47.5 pe Ministerul
Sănătăţii). Glicemia a fost măsurată în 44% cazuri pe raioane 68.3% pe municipii şi 49.6 pe
Ministerul Sănătăţii), în anul 2009 şi 55.0% pe raioane în anul 2010 (64.5 pe municipii şi 58.4%
pe Ministerul Sănătăţii.
Hepatitele mai des întâlnite în mediul rural sunt examinate mai rar: 25.9% cazuri pe
raioane (45.6 pe municipii şi 30 pe Ministerul Sănătăţii) şi 30.2% cazuri pe raioane (47.9 pe
municipii şi 30.2 % cazuri pe Ministerul Sănătăţii) în anul 2010, proces din nou epidemiologic
însemnat, de profilaxie a recidivelor – profilaxia secundară sau asanarea.
Concluzii
Analiza rezultatelor permite de a concluziona că: Chiar daca reforma sanătăţii în
Republica Moldova ar putea arăta rezultate în termen lung, pentru impulsionarea acesteea
Ministerul Sănătăţii ar trebui să atragă o atenţie deosebită factorului uman din domeniu, dat fiind
asigurarea neuniforma a Instituţiilor Medicale cu cadre.
Migraţia cadrelor medicale din domeniu denotă că reformele din sistemul de sănătate au
în vedere doar schimbările structurale, legislative, funcţionale şi nu factorul uman, cărui ar trebui
să-i facă munca mai atractivă, să permită satisfacerea resurselor umane prin munca sa, să
motiveze spre creativitate, inovaţie fapt care ar mări şi salariile şi capacitatea concurenţială ar
dezvolta baza tehnico-materială şi ar micşora morbiditatea structurală.
Bibliografie
1. http://www.ms.md
2. Anuarul Stistic al Republicii Moldova anul 2011
3. Anuarul Statistic Medical 2011.
IMPACTUL MEDICO-SOCIAL AL POPULAŢIEI VÂRSTNICE
Anatol Negară, Dumitru Tintiuc, Tudor Grejdeanu, Natalia Lisnic
Centrul de Geriatrie şi Gerontologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Medicosocial particularities of aging population as a public health problem
In this article are described the medical and social consequences of old population. Aft
these point are establish essential changes in the demography structure due to the changes
stabled in the evolution of the main indicators of the migration of the population – a phenomena
Known as “demographical transition”
Rezumat
În lucrare se descriu aspectele medicale, sociale, economice şi factorii de risc care
influienţează asupra sănătăţii populaţiei vîrstnice. În conţinutul lucrării sunt reflectate aspectele
demografice şi pierderile economice, medicale şi sociale ale acestui segment de populaţie. În
contextul materialului expus sunt descrise impactul socio-medical, morbiditatea specifică,
cauzele de deces, tendinţele demografice şi accesul la servicii de sănătate ale acestui grup de
populaţie.
Actualitatea
Îmbătrânirea demografică este un proces istoric, ireversibil, care afectează întreaga
populaţie atât prin condiţionările sale, cât şi prin multiplele sale consecinţe. Procesul de
îmbătrânire a populaţiei se datorează îndeosebi scăderii natalităţii – îmbătrânirea „de bază” şi
mai puţin creşterii duratei medii a vieţii – îmbătrânire „de vârf”, noţiunile referindu-se la baza şi
360
vârful piramidei vârstelor. Asistăm deci, astăzi, mai ales în ţările avansate, la fenomenul
spectaculos al „răsturnării piramidei vârstelor” [1].
Fenomenul îmbătrânirii demografice se evaluează cantitativ prin proporţia populaţiei de 60
ani şi peste (în %) din totalul populaţiei. Numărul persoanelor vârstnice a crescut în lume fără
încetare – de la mai puţin de 100 milioane înainte de cel de-al doilea Război Mondial la peste
200 milioane în anul 1950, apoi circa 460 milioane în 1990 şi 672,1 mln în anul 2005. Se
presupune că aceste cifre vor creşte până la 1,2 mlrd către anul 2025 şi până la 2 mlrd către anul
2050, când pentru prima dată în istoria omenirii ponderea vârstnicilor va fi mai mare decât
ponderea copiilor. [2]
Îmbătrânirea populaţiei reprezintă un fenomen global, legat în mod direct de aspectele
cotidiene ale vieţii umane şi vizează problemele de care depinde prosperarea economică:
investiţiile şi cheltuielile, piaţa forţelor de muncă, pensiile, impozitarea şi transferul proprietăţii
altei generaţii. Acest proces are consecinţe şi asupra structurii morbidităţii şi mortalităţii
populaţiei, componenţei familiilor, condiţiilor de viaţă. Numărul persoanelor vârstnice creşte în
lume anual cu 2%, cu mult mai repede decât sporul natural al populaţiei. Creşterea rapidă a
numărului populaţiei va necesita reglementări economice şi sociale de perspectivă în majoritatea
ţărilor [3, 4, 5].
Procesul de îmbătrânire demografică are numeroase consecinţe şi implicaţii. Astfel,
modificarea raportului dintre populaţia activă şi cea pasivă determină o creştere a populaţiei
dependenţilor, pe seama adulţilor neproducători, fenomen care creează probleme dificile de ordin
medical şi social-economic.
Consecinţe importante generează procesul de îmbătrânire a populaţiei pe planul protecţiei
sociale şi al asistenţei medicale persoanelor vârstnice, care reprezintă cel mai numeros grup de
populaţie ca adresabilitate, fiind în acelaşi timp categoria populaţională în rândul căreia
modificările de vârstă produc creşteri importante ale mortalităţii şi invalidităţii, şi la care se
produce tranziţia de la patologia infecţioasă specifică vârstelor tinere la patologia cronică
degenerativă a vârstelor înaintate. Îmbolnăvirile la vârstnici au o prevalenţa ridicată, manifestând
o accentuată tendinţă la cronicizare şi la boli asociate [1].
O altă manifestare a procesului global de îmbătrânire a populaţiei planetei este creşterea
numărului femeilor în populaţia persoanelor vârstnice bătrâne. Deoarece durata vieţii femeilor
este mai mare decât la bărbaţi, în prezent la 81 bărbaţi vârstnici revin 100 femei, iar printre cei
mai bătrâni oameni la 100 femei revin doar 53 bărbaţi. Raportul între bărbaţi şi femei de vârstă
înaintată este mai redus în regiunile dezvoltate (71 bărbaţi la 100 femei), decât în cele mai slab
dezvoltate (88 bărbaţi la 100 femei).
Dinamica creşterii numărului populaţiei vârstnice în Republica Moldova, comparativ cu
populaţia tânără şi cea adultă, cât şi faţă de populaţia totală, relevă că în timp ce populaţia totală
a crescut pe parcursul a circa 70 ani (1930-2003) cu 126,3%, populaţia în vârstă de 60 de ani şi
peste a sporit cu 345%; în acelaşi timp, populaţia tânără a cunoscut o tendinţă continuă de
scădere [6].
Pentru Republica Moldova procesul de îmbătrânire demografică a început să devină tot
mai actual pe parcursul ultimului deceniu, raportul de dependenţă al populaţiei vârstnice fiind de
21,6 în anul 2003 [7].
Problema îmbătrânirii, a limitelor naturale ale vieţii preocupă omenirea încă din cele mai
vechi timpuri şi pe cele mai diverse planuri : biologic, social, filozofic, etic etc. Ea capătă astăzi
o însemnătate crescândă , angajând variate sectoare ale vieţii sociale, deoarece omenirea este din
ce în ce mai cointeresata în rezolvarea problemelor multiple si comlexe pe care le ridică
vârstnicii, contingent de populaţie în continuă creştere.
Procesul de îmbătrânire evoluează tot mai mult, de aceea pe ordinea de zi se pune tot mai
insistent o nouă problemă umană, aceea a creşterii numărului şi a proporţiei persoanelor foarte
vârstnice, de 75 de ani şi peste, în totalul populaţiei în vârstă de 60 de ani şi peste. Această
tendinţă este o formă specială a procesului de îmbătrânire demografică ce ar putea fi denumită
„îmbătrânire a bătrânilor”. În Republica Moldova, în afară de intensificarea procesului de
361
îmbătrânire demografică a populaţiei, se conturează o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei
vârstnice prin creşterea relativă a numărului persoanelor de vârsta a patra sau a marilor bătrâni.
Astfel, faţă de anul 1930, în anul 2004 ponderea persoanelor cu vârsta de 75 de ani şi peste a
sporit de la 0,82% până la 3,7%.(2)
În republică în prezent nu există o acoperire corespunzătoare cu fonduri a proceselor de
îmbătrânire a populaţiei. Criza economică şi efectele restructurării societăţii creează probleme
dificile de rezolvat în ceea ce priveşte asigurarea unei protecţii economico-sociale minime, în
cadrul căreia ponderea cea mai importantă a beneficiarilor o deţin persoanele vârstnice. După
pensionare se accentuează mult diminuarea veniturilor. Starea de sănătate a acestui segment de
populaţie prezintă o serie de particularităţi, ce se regăsesc la grupe populaţionale similare cu cele
din alte ţari ale Europei. La această categorie de vârstă pe prim plan se evidenţiază consecinţele
medico-sociale ale îmbătrânirii, care includ următoarele probleme mai importante: morbiditatea
şi starea de sănătate a acestor grupuri de populaţie; nivelul mortalităţii specifice acestor grupuri
de populaţie, cauzele de deces şi tendinţele acestui fenomen; accesul la serviciile de sănătate şi
modul în care unităţile de profil asigură nevoile de asistenţă medico-socială a persoanelor
vârstnice [6].
Starea de sănătate a persoanelor longevive este consecinţa unui cumul de factori
determinanţi, între aceştia mai importanţi fiind: nivelul de îmbătrânire demografică ; calitatea
vieţii aşa cum este susţinută de nivelul pensiilor şi al altor măsuri de suport social şi economic;
de existenţa unei legislaţii de protecţie socială, de alimentaţie, de condiţiile de locuit etc.;
resursele financiare disponibile pentru programele de sănătate ce privesc prevenţia bolilor
cronice, reforma sistemului de sănătate, reţeaua de servicii medicale şi sociale, diversitatea şi
calitatea acestor servicii.
Elaborarea unei politici demografice trebuie să se bazeze pe o cunoaştere fundamentală a
evoluţiei tuturor fenomenelor sociale, economice şi demografice, care influenţează direct sau
indirect reproducerea populaţiei cu tendinţele actuale şi posibilele transformări în dezvoltarea
lor.
Longevitatea, în forma ei activă, nu ni se oferă, ci ea trebuie cucerită; a şti să o cucereşti, a
şti să îmbătrâneşti, este deopotrivă o ştiinţă şi o artă, iar secretul acestei reuşite este viaţă activă,
în mijlocul familiei.
Starea de sănătate a populaţiei de vârsta a III-a este direct influenţată de bunăstarea
socială.
În ultimul deceniu, în aprecierea stării de sănătate a vârstnicului, se insistă tot mai mult pe
metode epidemiologie şi pe autoevaluarea sănătăţii. Autoevaluarea se bazează pe capacitatea
individului de a-şi evalua singur starea funcţională şi raportul dependenţă /independenţă în
legătură cu activitatea vieţii zilnice.
O stare bună de sănătate, pe parcursul întregii vieţi, este elementul determinat al unei
bătrâneţi sănătoase, satisfăcătoare.
Consecinţele fenomenului de îmbătrânire a populaţiei pot fi:
1. demografice:
- creşterea numărului populaţiei vârstnice;
- creşterea numărului familiilor fără copii şi cu persoane vârstnice.
2. medicale:
- polimorbiditate;
- creşterea consumului medial (Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că doar 10%
din tineri au o afecţiune şi doar 2% din vârstnici sunt sănătoşi).
3. sociale
- pierderea autonomiei;
- incapacităţii funcţionale parţiale sau totale, de unde nevoia de servicii sociale adecvate.
Populaţia vârstnică este mare consumatoare de prestaţii medicale, având şi o
vulnerabilitate crescută la stresul fizic şi social.
362
Strategii de menţinere şi protecţie a populaţiei vârstnice:
Aceste consecinţe ale îmbătrânirii populaţiei, impun gândirea şi aplicarea unor strategii pe
termen mediu şi lung care să vizeze:
1. organizarea de reţele comunitare ambulatorii de servicii de îngrijire şi ocrotire a vârstnicilor
la domiciliu (centre de îngrijire de zi, de noapte, de asistenţă medico-socială la domiciliu, de
asistenţă socială specifică vârstnicului, unităţi ambulatorii sau reţea de asistenţă terminală);
2. organizarea de instituţii de îngrijire pe termen lung, unde să se acorde asistenţă socială (case
de retragere pentru pensionari, pentru bătrâni), sau socio-medicală, pentru persoane cu
afecţiuni cronice dependente (cămin spital pentru bolnavi cronici sau unităţi pentru afecţiuni
psihice). În ţările Europei de vest, numai 20% din vârstnici sunt internaţi în acest tip de
unităţi, restul sunt îngrijiţi în familie sau la propriul lor domiciliu.
3. realizarea unor programe de screening pentru identificarea vârstnicilor, car pot să rămână la
domiciliu, integraţi în familiile lor, precum şi a celor care trebuie îngrijiţi în instituţii speciale
rezidenţiale;
4. facilităţi comunitare pentru familiile ce au în îngrijire vârstnici cu probleme sociale sau
socio-medicale.
Concluzii
1. Evoluţia morbidităţii generale şi specifice, precum şi a morbidităţii la persoanele de
vârsta a III-a sunt mult influenţate de o sere de factori socio-economici ca: sărăcia,
singurătatea, lipsa locuinţei sau locuinţa improprie nevoilor specifice vârstei, dependenţa
socio-financiară, lipsa afecţiunii din partea celor dragi, lipsa înţelegerii, toleranţei,
pierderea oricărui ţel, a unui sens în viaţă.
2. Longevitatea, în forma ei activă, nu ni se oferă, ci ea trebuie cucerită; a şti să o cucereşti,
a şti să îmbătrâneşti, este deopotrivă o ştiinţă şi o artă, iar secretul acestei reuşite este
viaţa activă, în mijlocul familiei.
3. În societatea contemporană, se înregistrează o tendinţă de creştere a numărului de familii
nucleare compuse numai din soţ – soţie şi copii şi scăderea numărului de familii lărgite
pe verticală sau orizontală sau pe ambele sensuri, ce cuprind şi vârstnici (părinţi
cuplului, bunicii şi rudele în vârstă, etc.).
Bibliografie 1. Legare J., Ibrahima M., Sossa O., Smuga M., Le vieillissement demographique: un
defi pour les pays en developpement. Montreal, Federation international du
vieillissement, 2002,100 p.
2. Paladi Gh., Penina O., Unele aspecte demografice ale procesului de imbătranire
demografică in Republica Moldova. Simpozionul internaţional “Probleme
demografice ale populaţiei in contextul integrării europene”, Chişinău, 2005, p. 16-23.
3. Borzan Cristina Maria, Mocean Florea. Sănătate Publică, Ediţia Medicală
Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, România, 2002, 274 p.
4. Duda Rene. Gerontologie medico-socială, Ed. Junimea, Iaşi, România, 1983, 185 p.
5. Enăchescu D., Marcu Gr.M. Sănătate Publică şi Management sanitar, colecţia
Medicinalis, Editura All, Bucureşti, România, 1995, 320 p.
6. Melnic B. Omul. Geneza existenţei umane // Chişinău, 1998, 220 p.
363
IMPACTUL SOCIO-ECONOMIC AL OSTEOARTROZEI GENUNCHIULUI ASUPRA
PACIENŢILOR
Virginia Şalaru
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Socio-economic impact of disease in knee osteoarthritis patients
As the most common form of joit disease, osteorthritis (OA) is associated with an
extremely high social and economic burden. This burden is largely attributable to the effects of
disability, the severe effects on quality of life, comorbid disease, and the expense of treatment.
OA is more costly of musculoskeletal condition in economic terms because of its far higher
prevalence. The direct costs are determinates by the medications, hospitalization comprise nearly
half of direct costs. Indirect costs for OA are also high, largely a result of work-related losses and
home-care costs. Its recognition as a major cause of disability, particularly in the aging
population, should increase community focus on this important condition.
Rezumat
Osteoartroza, cea mai frecventă patologie articulară, este asociată cu un impact major
socio-economic. Această povară este datorată dizabilităţii survenite în urma îmbolnăvirii,
efectelor severe asupra calităţii vieţii, comorbidităţii şi costurilor tratamentului. OA, în termeni
economici, este cea mai costisitoare dintre patologiile musculo-scheletale. Costurile directe sunt
determinate, în special, de tratamentul medicamentos şi spitalizare, care reprezintă circa jumătate
din aceste costuri. Costurile indirecte, de asemenea, sunt foarte înalte, fiind datorate pierderii
capacităţii de muncă şi cheltuielilor pentru îngrijirea la domiciliu. Recunoaşterea acestei
patologii drept o cauză majoră de dizabilitate, în special datorită îmbătrînirii populaţiei, ar
trebuie să focuseze atenţia comunităţii asupra acestei stări.
Actualitatea
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte în mod complex starea de sănătate ca
fiind - o stare de “bine fizic, psihic şi social” [1]. Această abordare raţională relevă practic unii
dintre cei mai importanţi determinanţi ai stării de sănătate, de la statutul socio-economic şi pîna
la stilul de viaţa [2], subliniind rolul major al contribuţiei active ai unor factori non-medicali în
acest complex. Osteoartroza genunchiului reprezintă o entitate nozologică complexă, definită de
către Subcomisia de Osteoartroză a Colegiului American de Reumatologie (ACR) drept un grup
heterogen de condiţii care duc în comun la simptome şi semne, asociate cu defecte de integritate
a cartilajului articular, modificări în osul subcondral şi marginile articulare. Creşterea numărului
de pacienţi cu OA reprezintă o povară majoră la nivel global, cu influenţă asupra indivizilor, a
sistemelor de sănătate şi asistenţa socială. La etapa acutuală persistă rezerve la tratamentul
patogenetic. O perspectivă asupra consecinţelor fizice, mentale şi sociale în OA este
semnificativă. În aşa mod impactul asupra calităţii vieţii poate fi mai important pentru
determinarea tratamentului decît influenţa sa asupra severităţii bolii (studiul EPOSA 2011).
Materiale şi metode Studiu reprezintă un reviu secundar descriptiv. Pentru analiză au fost analizate datele
prezentate în 17 artricole din USA, Canada, Franţa, Australia, Germania şi România, pe perioada
anilor 1993-2011.
Rezultate Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, osteoartorza este cea mai frecventă
cauză a durerii cronice la persoanele în vîrstă. Impactul major este transpus în calitatea joasă a
vieţii, restricţii şi deficienţe în activităţile cotidiene, relaţiile interpersonale, activităţile sociale şi
de costuri înalte ale tratamentului [3]. Ea poate afecta orice articulaţii, dar cel mai frecvent sunt
implicate articulaţiile mari, coxofemurale şi genunchii, fiind o cauză majoră de dificultăţi de
364
mobilitate şi deficienţe în autodeservire. Osteoartroza genunchiului este mai frecventă la femei
decît la bărbaţi, iar prevalenţa creşte o dată cu înaintarea în vîrstă. La 45% dintre femeile de
peste 65 de ani există simptome de OA genunchiului, în timp ce simptome radiologice sunt la
peste 70% de cazuri. Conform datelor OMS din 1990 osteoartroza a determinat 2,8%YDL, fiind
a 10-a cauză dintre patologiile non-fatale, iar în 2000 ea a urcat pe poziţia a patra, reprezantînd
3,0% din totalul de YDL, la nivel mondial. OA genunchiului este cea de-a patra cauza la nivel
mondial de dizabilitate la femei şi a opta la bărbaţi.[4]. Bazîndu-se pe tendinţele actuale, s-a
apreciat că OA tinde să devină a patra cauză de dizabilitate la nivel mondial, către anul 2020.
(Woolf and Pfleger 2003). În literatura de specialitate sunt date limitate cu privire la incidenţa
şi prevalenţa OA. O problemă invocată ar fi - definirea patologiei şi stabilirea debutului acesteia.
Estimările la nivel mondial indică faptul că 9,6% dintre bărbaţi şi 18% dintre femei cu vîrsta
peste 60 ani au OA simptomatică. În studiul Framingham (vîrsta medie de participare 70,8 ani)
au dezvoltat OA confirmată radiologic 2% dintre femei şi doar 1% - OA simptomatică, versus
1,4% bărbaţi şi respectiv 0,7% cazuri de osteoartroză simptomatică. Moscowitz R. şi al.(2007)
vehiculează cifre ale incidenţei osteoartrozei de 163,8 cazuri la 100 000 populaţie.
Impactul socio-economic al OA genunchiului nu a fost extensiv studiat. Identificarea
costurilor patologiei este dificilă pe motiv că diagnosticul definitiv necesită efectuarea unei
radiografii, deseori fiind folosit doar sindromul algic la nivelul articulaţiei genunchiului, dar
acest fapt duce la includerea altor cauze, inclusiv artritele inflamatorii. De asemenea, este
problematică estimarea costurilor imputabile doar de OA, deoarece sunt prezente mai multe
comorbidităţi. [5]. Costurile directe reprezintă cheltuielile pentru sănătate asociate direct cu
prevenirea bolilor, depistarea, tratarea şi reabilitarea, inclusiv, îngrijirile în comunitate. Valoarea
costurilor directe reprezintă resurse care ar fi fost disponibile pentru alte utilizări, în sănătate şi
sistemul social, precum şi de către individ, în cazul în care boala nu s-ar fi întîmplat. Costurile
directe includ costurile pentru vizite la medic, teste de diagnostic, medicamente, spitalizări şi
proceduri de diagnostic, ajutoare şi dispozitive de mers, precum şi procedurile ambulatorii,
plătirea transportului la medic sau la alt furnizor de servicii de îngrijire a sănătăţii, cum ar fi
terapii complimentare, alimente pentru diete speciale sau cheltuieli pentru adaptarea locuinţei la
starea de sănătate actuală. Costurile directe suportate de către pacient, denumite în literatura
engleză ca out-of-poket, variază în funcţie de ceea ce este acoperit de asigurările medicale.
Studiile internaţionale şi naţionale au identificat, în mare măsură, costurile artritelor ca un
tot întreg. Cu toate acestea, în Suedia, s-a constatat că OA a indus costuri SKr 7.4 bilioane
(US$749.4 milioane) în 1994, dintre care SKr 739 milioane (US$75 milioane) pentru îngrijirile
în staţionar şi SKr 6.4 bilioane pentru pierderea productivităţii. [6.] Bazîndu-se pe datele
naţionale din Franţa, costurile OA au fost estimate la 0,1% din produsul naţional brut pentru anul
1991 [7], cu echivalentul a US$51.4 bilioane (nivelul anului 2000 pentru dolar). Aproape două
treimi din cheltuieli au fost atribuite costurilor directe pentru îngrijirile medicale. Cheltuielile
medicale la pacienţii cu OA mai tineri de 65 de ani sunt duble faţă de cheltuielile pacienţilor fără
OA.[8] Conform datelor unui studiu, de tip caz-control efectuat în USA, costurile pentru un
pacient mai tînăr de 65 de ani au constituit $2827 per pacient/an, iar pentru cei mai în vîrstă de
65 de ani - $1963 per pacient /an. [9]
Utilizarea resurselor de sănătate se referă şi la tratamentul complicaţiilor survenite, cel
mai frecvent al gastropatiei induse de AINS. Au fost evaluate, în Marea Britanie, cheltuieli £251
milioane pentru tratarea gstropatiiilor post AINS.[10] Costurile directe ale osteoartozei
genunchiului variază în diferite studii, efectuate pe populaţii neomogene, cu diferite grade de
severitate a bolii. Loza şi al [11], care au examinat un eşantion reprezentativ al populaţiei
spaniole cu osteoartroza genunchiului şi coxofemurală (74% femei), au afişat costuri de 1502
euro, dintre care costurile directe erau de 1291 euro (86%). Valoarea costurilor a corelat cu
numărul de comorbidităţi, un scor mai înalt WOMAC şi stadii mai avansate radiografic. Nunez
şi al. au studiat pacienţii cu OA genunchiului de pe lista de aşteptare pentru protezarea
articulaţiei genunchiului (perioada de observare de 6 luni) şi au stabilit că, costurile directe sunt
de 200 de euro, în timp ce costurile nemedicale s-au ridicat la 1235 euro.
365
Datele sunt neomogene din cauza calculelor distincte şi diferenţelor de preferinţe în
tratament în diferite ţări (Leardini- mai multe spitalizări, Nunez-costuri foarte mici de tratament
conservativ). Leardini a constatat că osteoartroza genunchiului poate provoca deficienţe
funcţionale mai mari decît coxartroza. Pacienţii cu OA utilizează frecvent terapii complimentare.
Astfel, un studiu realizat de Ramsey S.D. şi alţii, în 2001, a afişat date conform cărora costul
tratamentului alternativ a fost de 1127 dolari, în comparaţie cu cheltuielile pentru îngrijirile
medicale ambulatorii care au constituit 1148 de dolari. În cazul ineficienţei metodelor
conservative de tratament se aplică tratamentul chirurgical pentru protezarea articulaţiilor
coxofemurale şi genunchi, acestea implică cheltuieli substanţiale asupra sistemelor de sănătate.
Costurile indirecte rezultă din consecinţele patologiei, cum ar fi limitarea activităţilor
uzuale. Abordarea, bazată pe capitalul uman, contează aceste costuri ca valoare a producţiei
pierdute pentru societate, includînd pierderea capacităţii de muncă ca urmare a tratamentului,
concediu medical, productivitatea muncii redusă, pensionare anticipată şi moartea. Costurile
suplimentare legate de auto-îngrijire, întreţinerea casei, de asemenea, pot fi incluse. Costurile
indirecte sunt greu de estimat, din motivele anterior menţionate. Mai mult de jumătate dintre
persoanele cu OA simptomatică au raportat incapacitate temporară de muncă [12], avînd şanse
mai mari de a reduce timpul de lucru sau de imposibilitatea de a obţine un loc de muncă din
cauza bolii. Cu toate acestea, costurile indirecte ale OA sunt mai mici în comparaţie cu cele ale
pacienţilor cu artrită reumatoidă, deoarece mulţi pacienţi sunt pensionaţi pe motivul atingerii
vîrstei[13]. În Australia 25% dintre persoanele cu OA au raportat limitări în activităţile cotidiene,
precum şi necesitatea crescută în echipamente speciale, asistenţă din partea familiei şi
prietenilor, aceste restricţii crescînd o dată cu vîrsta. [14]
Ponderea socială majoră şi gradul de deficienţă datorate osteoartrozei genunchiului au
fost relevate în studiul Framingham, care a cuprins un număr de 1769 pacienţi. Conform datelor
prezentate, pacienţii cu osteoartroză necesitau asistenţă suplimentară pentru efectuarea a patru
dintre cele şapte activităţi funcţionale de bază, şi anume: urcatul pe scară, mersul pe jos o
milă, menajul şi transportarea pachetelor [15]. În acest context, osteoartroza a fost clasată la
acelaşi nivel cu bolile cardiace, insuficienţa cardiacă congestivă şi bronhopneumopatia cronică
obstructivă, fiind o cauză de dezabilitate fizică majoră.
Costurile intangibile sunt asociate cu pierderea funcţiei, durerea crescută şi reducerea
calităţii vieţii pacienţilor, familiilor şi persoanelor care îi îngrijesc. Acestea includ şi costurile
oportunităţilor pierdute. Costurile intangibile reprezintă un beneficiu negativ, în termeni de
economie de sănătate, dar in general nu sunt incluse în studii. Cu toate acestea ele sunt foarte
importante pentru patologia articulară. Pentru că dizabilitatea este un rezultat semnificativ, or,
limitările în viaţa de zi cu zi, reducerea activităţilor şi comunicării, durerea cronică şi problemele
psihologice reduc substanţial starea generală de sănătate. Inversa costurilor intangibile la
pacientul cu osteoartroză este beneficiul pe care îl primeşte un pacient de la un tratament
eficient. Totuşi, costurile intangibile sunt dificil de cuantificat.
Datele studiilor recente sugerează ideea că durerea în OA are un impact major asupra
calităţii vieţii, productivităţii muncii şi asistenţei medicale şi utilizarea resurselor în rîndul
angajaţilor. Osteoartroza duce la o probabilitate semnificativ mai mare de absenteism şi zile de
muncă pierdute, crescînd costurile indirecte pentru femei cu 469 dolari şi cu 520 dolari pentru
bărbaţi, acest lucru fiind echivalent cu 3 zile lucrătoare pierdute [16], iar prezenteismul, ca factor
ce contribuie la productivitatea muncii, a scăzut considerabil. Impactul durerii la pacienţii cu OA
genunchiului determină scăderea productivităţii şi costuri indirecte mai înalte.[17]
Concluzii Costurile directe ale osteoartrozei sunt mari, implicînd cheltuieli exorbitante, inclusiv, din
partea pacientului. Limitările în activităţile fizice cotidiene avansează o dată cu progresarea OA
genunchiului, avînd un pronostic mai puţin favorabil în ceea ce priveşte funcţia fizică decît
coxartroza.
366
Domeniul de cercetare a osteoartrozei ca boală nontransmisibilă importantă, se menţine
printre priorităţile OMS şi programele mondiale de sănătate publică. Prin incidenţa asupra stării
mentale a populaţiei, simptomele bolii şi influenţa lor asupra calităţii vieţii, gradului de
independenţă în activităţile cotidiene, relaţiile interpersonale şi socializare, rămîn a fi domenii de
direcţionare spre dezvoltarea de tratamente şi protocoale clinice de management care vor reduce
substanţial impactul acestei boli grave.
Bibliografie
1. Constitution of The World Health Organization, available at
http://www.who.int/governance/eb/who_constitution_en.pdf
2. Tinica C., Bostan I., Grosu V., Corelatii privind creşterea economica şi evoluţia costurilor
aferente maladiilor cronice, Revista Româna de Bioetică, vol.8 nr.3, iulie septembrie 2010
3. Van der Waal JM, Terwee CB, van der Windt DA. Health-related and overall quality of life
of patients with chronic hip and knee complaints in general practice. Qual Life Res
2005;14:795-803
4. Jordan KM, Arden NK, Doherty M, Bannwarth B, et al. EULAR Recommendations 2003:
An Evidence Based Approach to the Management of Knee Osteoarthritis: Report of a Task
Force of the Standing Committee for International Clinical Studies Including Therapeutic
Trials (ESCISIT). Ann Rheum Dis. 2003; 62:1145-1155
5. March L.M., Bachmeier C.J.: Economics of osteoarthritis: A global perspective. Baillieres
Clin Rheumatol 1997; 11:817-834
6. Jonsson D., Husberg M.: Socioeconomic costs of rheumatic diseases: Implications for
technology assessment. Int J Technol Assess Health Care 2000; 16:1193-1200
7. Levy E., Ferme A., Perocheau D., Bono I.: [Socioeconomic costs of osteoarthritis in
France]. Rev Rhum Fr Ed 1993; 60:63S-67S
8. MacLean C.H., Knight K., Paulus H., et al: Costs attributable to osteoarthritis. J
Rheumatol 1998; 25:2213-2218
9. Dunlop D.D., Manheim L.M., Yelin E.H., et al: The costs of arthritis. Arthritis
Rheum 2003; 49:101-113.
10. Moore R.A.: The hidden costs of arthritis treatment and the cost of new therapy—the burden
of non-steroidal anti-inflammatory drug gastropathy. Rheumatology Oxford) 2002; 41(Suppl
1):7-15.
11. Loza E, Lopez-Gomez JM, Abasolo L, et al. Economic burden of knee and hip osteoarthritis
in Spain. Arthritis Rheum, 61: 158–165, 2009.
12. Pincus T., Mitchell J.M., Burkhauser R.V.: Substantial work disability and earnings losses in
individuals less than age 65 with osteoarthritis: Comparisons with rheumatoid arthritis. J Clin
pidemiol 1989; 42:449-457.
13. Gabriel S.E., Crowson C.S., Campion M.E., O'Fallon W.M.: Indirect and nonmedical costs
among people with rheumatoid arthritis and osteoarthritis compared with nonarthritic
controls. J Rheumatol 1997; 24:43-48
14. Lapsley H.M., March L.M., Tribe K.L., et al: Living with osteoarthritis: Patient expenditures,
health status, and social impact. Arthritis Rheum 2001; 45:301-306.
15. Guccione AA. Felson DT. Anderson JJ. Et al. The effects of specific medical conditions on
the functional limitations of elders in the Framingham study. Am J Public Health 1994-,
84:351-8
16. Kotlarz H, Gunnarsson CL, Fang H, Rizzo JA. Osteoarthritis and absenteeism costs:
evidence from US National Survey Data. J Occup Environ Med. 2010 Mar;52(3):263-8.
17. Marco C, DiBonaventura, Shaloo Gupta , Margaret McDonald, Alesia Sadosky: Evaluating
the health and economic impact of osteoarthritis pain in the workforce: results from the
National Health and Wellness Survey. BMC Musculoskeletal
Disorders 2011, 12:83 doi:10.1186/1471-2474-12-83
367
DEZVOLTAREA ATITUDINII DE VALORIFICARE A SĂNĂTĂŢII PSIHICE ŞI
SOCIALE A STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DE MEDICINĂ
Constantin Eţco, Iuliana Fornea
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Developing attitudes of mental health and social recovery
University medical students
In order to capitalize on the mental health and social medicine university students we
suggested them to assimilate coping strategies and psychological techniques of stress and the
particular application of the medical higher education.
In the mental and physical state psychodiagnostic medical students have found a number
of negative influences on personality and behavior, generating stress. Due to psychological and
psychotherapeutic techniques implemented at students involved in the trainings there were
positive changes in their mental health and positive social adjustment.
Rezumat
În scopul valorificării sănătăţii psihice şi sociale a studenţilor universităţii de medicină
le-am sugerat acestora să asimileze strategiile şi tehnicile psihologice de coping ale stresului şi
particularităţile aplicării lui în cadrul învăţământului superior medical.
În cadrul psihodiagnosticii stării psihice şi fizice a studenţilor medici am depistat o serie
de influenţe negative asupra personalităţii şi comportamentului, generatoare de stres. Graţie
tehnicilor psihologice şi psihoterapeutice implementate la studenţii, implicaţi în training s-au
înregistrat schimbări pozitive în sănătatea psihică a acestora şi adaptare socială pozitivă.
Actualitatea Ocrotirea sănătăţii studenţilor este considerată una din problemele medico-sociale şi
psihologice de importanţă majoră. Dat fiind faptul că formarea studenţilor de la medicină impune
anumite exigenţe pedagogice şi psihologice faţă de procesul de studii universitar, în conformitate
cu noile tendinţe ale spaţiului comun educaţional, psihologii catedrei Economie, management şi
psihopedagogie în medicină au elaborat şi implementat în cadrul cursului de Psihologie
medicală o serie de strategii sub aspect ştiinţific psihologic, social şi medical.
În acest scop, noi am studiat şi diagnosticat starea sănătăţii psihice, fizice şi sociale a
studenţilor facultăţii de Medicină Nr. 1, anul II. Eşantionul a constituit 259 studenţi, anul
universitar 2010-2011, care a cuprins mai mult de 15 grupe academice.
În delimitarea noţiunilor de dezvoltare şi valorificare, este necesar de a clarifica punctele
tangente şi aspectele, ce sunt valoroase pentru cercetarea dată. Dezvoltarea desemnează
ansamblul proceselor de transformare, ce afectează fie organismele vii, fie instituţiile umane, fie
diferitele lor proprietăţi. În cea mai mare parte a cazurilor, acest termen este purtător de conotaţii
continuiste şi finaliste, fiind astfel apropiat de cel al evoluţiei; dezvoltarea conduce entitatea
interesată de la o stare iniţială, considerată simplă sau primitivă, spre o stare finală, considerată
mai complexă, mai stabilă, adică definitivă [1].
În psihologie, noţiunea de dezvoltare este folosită mai ales pentru desemnarea faptelor de
evoluţie ce caracterizează ontogeneza; astfel, ne vom referi la dezvoltare cognitivă, dezvoltare
afectivă, dezvoltarea personalităţii, etc. Studii fundamentale privind legităţile între indicii stării
funcţionale a organismului studenţilor-medici şi factorii modului lor de viaţă, inclusiv şi
condiţiile de formare, de instruire au fost realizate de Т. Ш. Миннибаевым (1989). Savantul a
elaborat o serie de strategii şi activităţi de optimizare a condiţiilor de instruire şi de ridicare a
capacităţii de muncă a studenţilor; a argumentat modelul igienic al bugetului de timp, orientat
spre formarea modului sănătos de viaţă şi eficientizării organizării procesului de studii ai
studenţilor IÎS medical. Analiza literaturii de specialitate a demonstrat, că o serie de cercetători
au fost preocupaţi de studierea condiţiilor activităţii şi vieţii studenţilor-medici, majoritatea
368
lucrărilor acestea au fost realizate în anii’ 70-80 ai sec. XX (О. В. Карева, 1973; В. А.
Курашов, 1975; Т. Ш. Миннибаев, 1989, ş.a.) [4; 6; 10].
Însă, lucrarea lui О. В. Карева ne demonstrează că, asupra reuşitei studenţilor
influenţează particularităţile organizării procesului de studii, nivelul de pregătire preuniversitară,
starea de sănătate, condiţiile de trai, atribuirea de gen, activităţile sociale, etc.
În unele cercetări am depistat, că au fost întreprinse tendinţe de a argumenta modul
sănătos de viaţă în profilactica bolilor şi studierea proceselor de îmbolnăvire a studenţilor
universităţii de medicină din Belarusi (БГМУ), cercetarea a fost realizată de М. В. Мальковец şi
alţi col. în 2004. Datele prezentate în lucrare, corelează cu rezultatele altor cercetări, realizate cu
scopul studierii nivelului de îmbolnăvire şi stării de sănătate a studenţilor de la medicină
(Васильева О. Л., 2001; Емельяненко С. В., 2003; Агаджанян Н. А., 2005).
În această ordine de idei, noi vrem să menţionăm, că sănătatea socială a studenţilor de la
medicină este legată, în primul rând de adaptarea lor şi individualizarea acestora în context
psihosocial. Analiza particularităţii socializării studenţilor, realizată de Гармаева Т. В. şi
Кончаловская М. М. a demonstrat că ei pot fi atribuiţi la 2 grupe, ceea ce este valabil şi pentru
studenţii universităţii noastre:
I. a fost constituită din studenţii, cu un nivel ridicat de socializare. Aceşti studenţi nu
întâmpină greutăţi în comunicare cu pedagogii şi semenii lor. Toţi ei sunt sociabili, prietenoşi,
binevoitori în relaţia cu cei din jur, au atitudine de încredere în ei. Mediul extern îl percep ca
prietenos şi în general ca fiind, în siguranţă. La ei predomină o autoapreciere pozitivă constantă.
II. a fost formată din studenţii, cu nivelul scăzut de socializare. Mediul înconjurător ei
îl percep ca fiind ostil, şi, prin urmare, întâmpină obstacole în calea inegrării lor în grup. În cazul
acesta, cerinţele dure a pedagogilor înaintate lor, le percep ca „lipsă de dragoste” faţă de sine,
fapt ce blochează asimilarea regulilor şi normelor de conduită, ce sunt translate de maturi.
Caracteristicile prezentate pentru aceste 2 grupuri de studenţi, demonstrează indici de
polaritate a sănătăţii sociale a studenţilor de la medicină. Pentru prima grupă indicii prezentaţi
sunt pozitivi şi indică despre starea normală a sănătăţii sociale a studenţilor, iar indicii grupei a
doua – vorbeşte despre devierea de la norma socială a sănătăţii studenţilor medici.
Deci, putem generaliza, că sănătatea psihică şi socială a studenţilor USMF „Nicolae
Testemiţanu” este corelată cu o serie de factori favorizanţi şi constitutivi, ce permit să analizăm
viaţa „internă” a grupei academice şi prin aceasta să fie posibil să corectăm sănătatea socială a
studenţilor de la medicină, însă aceasta este necesar să fie realizat treptat şi într-o formă delicată.
O condiţie optimală de formare a sănătăţii psihice şi sociale a studenţilor este predominanţa
stilului democratic şi asertivitatea în comunicare, tip care necesită să fie implementat şi dezvoltat
la profesorii de la medicină coerent, perspicace şi cu scop bine determinat.
Empatia, toleranţa şi delicateţea profesorilor şi angajaţilor de la USMF „Nicolae
Testemiţanu” este înalt apreciată de studenţii medici (circa 70%).
Rezultatele discuţiilor interactive şi chestionării studenţilor în cadrul lecţiilor practice, ce
au caracter profilactic, au fost monitorizate şi se ţine cont de ele în petrecerea lecţiilor practice şi
evenimentelor psihoprofilactice în procesul de studii la disciplina Psihologie Medicală, care de
obicei sunt orientate spre:
– formarea şi valorificarea atitudinii studenţilor faţă de modul sănătăs de viaţă, ce
influenţează direct sănătatea psihică şi socială a lor, ce împiedică angajarea lor în situaţii
stresante;
– dezvoltarea şi valorificarea priceperilor şi abilităţilor psihologice de opoziţie la
presiunea de grup în soluţionarea situaţiilor de conflict a studenţilor;
– asigurarea studenţilor cu informaţia completă despre problemele social-psihologice şi
informarea maximală a acestora în direcţia aceasta;
– organizarea activităţii profilactice, de coping a strsesului cu colaboratorii
universităţii;
– formarea unui climat psihosocial şi psihopedagogic pozitiv în grupele academice; etc.
Deci, stresul psihic în situaţia de instruire în cadrul universităţii se poate datora:
369
Limitării capacităţilor fizice şi psihice compatibile cu acte de conduită obişnuite sau
specifice (profesionale, personale);
Schimbărilor de ordin ambietal şi relaţional, cu impact mărit în sfera afectivă a
studenţilor;
Anticipării de către student a unor pericole vizând integritatea sa psiho-fizică, precum
şi inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi consecinţelor ei (previzibile sau imprevizibile) [5; 8].
Gradul de stres psihic sporeşte considerabil, dacă schimbările survenite în viaţa
studentului sunt de lungă durată, multiple ori au o amplitudine mare, mai ales când ele ating
anumite câmpuri de preocupări, în care subiectul are o investiţie afectivă considerabilă. De
asemenea, răspunzătoare pentru apariţia precoce a stresului psihic este şi posibilitatea ca
studentul să poată anticipa întregul cortegiu de neplăceri pe care îl va reprezenta problema
apărută, relevarea treptată a dificultăţilor care îl aşteaptă, fiind mai puţin stresantă, decât
perspectiva lor, fie ea şi numai aproximată [2; 3].
În urma celor expuse mai sus, reiese că indivizii reacţionează în mod diferit în faţa
problemelor cotidiene şi situaţiilor stresante şi că, pe plan psihic, sunt de asemenea influenţaţi
diferit, aşa cum putem vizualiza în cercetările lui Cox, citat de Daravenco, Anghel şi Băban,
1992, în contextul căreia putem prezenta principalele influenţe şi manifestări generale ale
stresului la diverse persoane:
1. Influenţe asupra personalităţii: agitaţie, agresivitate, apatie, depresie, oboseală,
deziluzie, culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate.
2. Influenţe asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de
alcool, crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.
3. Efecte cognitive: incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii,
hipersensibilitate la critici, inhibiţie/blocaj mental.
4. Efecte fiziologice: niveluri crescute de Ca şi Cs în sânge şi urină, hiperglicemie,
tahicardie, TA mărită, uscăciune în gură, hipertranspiraţie, midriază, dispnee şi hiperventilaţie,
valuri de căldură sau friguri, furnicături în extremităţi.
5. Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale, diaree, vertije şi leşin, micţiuni
frecvente, cefalee şi migrene, insomnii, coşmaruri, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise.
6. Influenţe asupra capacităţii de muncă: lipsă de concentrare, conflicte la locul de
muncă, productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacţie,
instabilitate/fluctuaţie.
Toate acestea vor conduce la o serie de manifestări psiho-comportamentale diferite, unele
putând fi generalizate la categorii de pacienţi cu anumite afecţiuni (oarecum mai uşor de
cunoscut), dând naştere unor anumite tipologii, altele fiind pur şi simplu individuale şi strict
personalizate.
În cadrul psihodiagnosticii stării psihice şi fizice a studenţilor medici am depistat o serie
de influenţe negative asupra personalităţii şi comportamentului, generatoare de stres ce duc la
disconfort somatic şi psihic. Graţie tehnicilor psihologice şi psihoterapeutice implementate la
studenţii, implicaţi în training, s-au înregistrat schimbări pozitive în sănătatea psihică a acestora
şi tendinţe pozitive în aspect psihosocial şi comportamental.
În acest context este important şi nivelul de competenţă comunicaţională a profesorilor de
la medicină, ce pot prin aceste abilităţi influenţa pozitiv şi valorifica o atitudine pozitivă faţă de
sănătatea psihică şi socială a studenţilor medici.
Competenţa comunicaţională (Marcus S., 2000) are următoarele caracteristici:
adecvarea comportamentului comunicaţional la contextul în care se desfăşoară procesul de
studii; cunoaşterea regulilor comunicaţionale şi formarea abilităţilor de implementare a acestora
la studenţii – medici; dimensiunea relaţională, ce are profil psihosocial pozitiv şi integru.
Eficienţa comunicării poate fi pe deplin înţeleasă la nivel relaţional şi nu în termenii unor
patternuri de comportamente, studenţii ce sunt orientaţi spre formarea relaţiilor psihosociale
pozitive, au un tip specific de sistematizare şi proiectare a acestor relaţii. Dimensiunile capitale
prin care competenţa este evaluată atât de participanţii, cât şi de observatorii comunicării sunt
370
nivelurile de control şi afiliere. O relaţie este văzută competentă în măsura în care indivizii care o
alcătuiesc sunt fie suficient de satisfăcuţi în ceea ce priveşte controlul şi afilierea, fie nemulţumiţi
şi atunci, capabili să acţioneze împreună pentru redefinirea sau finalizarea ei [1; 7; 8].
În urma realizării studiului teoretico-empiric putem afirma cu certitudine, că în prezent se
conturează o conştientizare medie a semnificaţiei sănătăţii psihice şi sociale pentru studenţi, cât
şi pentru sănătatea grupului academic în integritatea lui socială. Nu este clar stabilit în ce măsură
valoarea personală a sănătăţii psihice, fizice şi sociale influenţează atitudinea pozitivă a
studenţilor faţă de sine şi faţă de sănătatea sa.
În general rezultatele experimentului de constatare sunt pozitive: considerăm că în pofida
faptului că studenţii de la medicină au o altă pregătire şi viziune despre sănătate, factori stresanţi
şi uneori, boală; sănătatea este percepută de studenţii noştri, spre deosebire de studenţii altor
universităţi, în mod diferit, deci în acest context se conturează şi gradul de conştientizare diferit a
valorii comportamentului şi modului sănătos de viaţă, a factorilor ce determină o atitudine
pozitivă a personalităţii fiecărui student faţă de starea sănătăţii sale.
Material
În cercetare au participat 259 de studenţi, ai facultăţii de Medicină Nr. 1 (anul de studii
2010-2011), cu instruirea în limba română şi rusă, ai USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Noi am utilizat metoda stratificării în selectarea eşantionului, ce posedă anumite
caracteristici comune (vârsta, studenţi de la medicină, facultatea de Medicină, anul de studii,
etc.). Eşantionul a fost reprezentativ: numărul general de studenţi ai facultăţii de Medicină Nr. 1
– pentru anul 2011, au constituit 422 studenţi.
Metode
În calitate de metode psihodiagnostice au fost utilizate următoarele: Autoaprecierea stării
sănătăţii (Давиденко Д. Н.); Autoevaluarea sănătăţii psihice, fizice şi sociale (Степанов С);
Scala Спилбергера - Ханина pentru determinarea amxietăţii; Evenimentele de viaţă şi stresul
(Андерсон Г. Е.) şi Testul de coping - Lazarus R. (Р. Лазарус şi С. Фолкман, 1988, adaptat de
Т. Л. Крюкова, Е. В. Куфтяк, ş.a. în 2004 [3; 5; 7; 9].
La nivel tehnologic abilităţile date pot fi asimilate şi dezvoltate cu ajutorul strategiilor de
coping, selectate şi atribuite personalizat în cadrul şedinţelor de training elaborate de noi.
Formarea şi valorificarea atitudinii pozitive faţă de sănătatea psihică, fizică şi socială a
studenţilor este un proces complex, cu scop bine determinat şi poate fi dirijat şi direcţionat în
cadrul şedinţelor de lucru şi consultaţiilor psihoterapeutice individuale şi de grup.
Rezultate
După realizarea training-ului studenţii trebuie să-şi modifice atitudinea faţă de sănătatea
psihică, fizică şi socială şi să-şi valorifice atitudinea faţă de sănătatea sa. Monitorizarea
succeselor obţinute în cadrul valorificării atitudinii pozitive a studenţilor a fost realizată prin
teste diagnostice de evaluare a stării de sănătate, aplicate în urma realizării training-ului.
În acest context se propune ca studenţii USMF „Nicolae Testemiţanu” să asimileze
instrumentarul psihologic al Psihologiei Sănătăţii, al Sociologiei în medicină, cât şi a domeniului
de Psihosomatică, pentru a cunoaşte mecanismele principale de apărare a personalităţii, aspectele
şi factorii de bază, generatoare de stres psihic, de disconfort psihic şi somatic, cât şi mecanismele
principale de coping ale stresului la studenţii facultăţii de medicină.
De asemenea, au fost efectuate activităţi de observare directă a studenţilor anului II ai
facultăţii de Medicină Nr. 1 şi completate Fişele de profil. În baza lor au fost stabilite
principalele tendinţe şi particularităţi de adaptare a studenţilor de la medicină în cadrul
activităţilor adesea fluctuante, tensionate şi stresante, induse de procesul de studii şi activitatea
psihosocială a studenţilor.
Reuşita training-ului trebuie să fie asigurată de condiţiile speciale ale şedinţelor, în cadrul
cărora studenţii omnipracticieni, învaţă să-şi reprezinte propriile rezerve psihice ale
371
personalităţii, să-şi perceapă propriul potenţial de dezvoltare personală, pentru a obţine
rezultatele dorite pe viitor. Interesele noastre au fost orientate spre determinarea cauzelor ce duc
la nivel inferior al sănătăţii psihice a studenţilor-medici şi deducţia concluziilor ştiinţifice şi
metodologice adecvate, care vor duce la eliminarea acestor cauze. Sistemul complex de formare
a specialiştilor în medicină trebuie să ţină cont de rezultatele aprecierii calitative a stării psihice,
fizice şi sociale a studenţilor de la medicină.
Eficacitatea procesului de valorificare a atitudinii faţă de sănătatea proprie a studenţilor
depinde de: priceperea acestora de a construi relaţiile interpersonale; posedarea mijloacelor
verbale/nonverbale ale comunicării, tehnicilor de ascultare; cunoaşterea specificului comunicării
profesionale; strategiile de stabilire a contactelor cu profesorii şi cu colegii; procedeele de
gestionare a conflictelor; activizarea atenţiei din partea profesorilor; determinarea valorilor şi
motivaţiilor; clarificarea intereselor şi aspiraţiilor personale; dezvoltarea autocontrolului şi
conştientizarea factorilor şi surselor principale, generatoare de stres psihic [1; 5; 8].
O interacţiune comunicaţională este autentică, dacă fiecare personalitate se angajează
total şi exprimă cu sinceritate emoţiile, ideile, experienţele, acceptând însă şi sentimentele, ideile,
experienţele celorlalţi, putând astfel să le înţeleagă, să-i modifice atitudinile şi intenţiile,
cooperând la nevoie cu partenerii într-o căutare comună [Marcus S., 1999].
Generalizarea rezultatelor obţinute la această etapa experimentală ne-a permis să trasăm
liniile de perspectivă în domeniul ameliorării stării de sănătate la studenţii, ce prezintă risc pentru
sănătatea psihică şi socială proprie. De asemenea, am depistat principalele cauze de disconfort
somatic şi psihic, ce pot duce la înrăutăţirea stării de sănătate fizică, psihică şi socială.
În acest context noi am studiat reacţiile fiziologice ale studenţilor la stres, cu ajutorul
tehnicii psihofiziologice „Simptomele, stresul şi voi” [5, p. 55-59]. De asemenea, noi am
determinat, cât de des se manifestă anumite simptome fizice la studenţii examinaţi.
Rezultatele testării au fost distribuite pe 4 niveluri, în cazul în care subiecţii cercetaţi au
acumulat următoarele sume:
I. 40 – 75 puncte (şansele de îmbolnăvire din cauza stresului sunt minime);
II. 76 – 100 puncte (există o posibilitate nu prea mare de îmbolnăvire);
III. 101 – 150 puncte (posibilitatea de a se îmbolnăvi - este cu mult mai mare);
IV. Mai mult de 150 de puncte (posibil că stresul deja a afectat sănătatea subiecţilor).
Pentru eşantionul dat (259 stud.) noi am apreciat media М -74,17 ± 1,35 puncte – acest
fapt ne dovedeşte că majoritatea stud. (I nivel - 52,9±3,1%) au şanse minime de îmbolnăvire din
cauza stresului. În genere, rezultatele sunt pozitive, în ele se reflectă clar tabloul sănătăţii psihice
a studenţilor examinaţi, astfel am primit corespunzător următoarele rezultate: pentru (nivelul II -
35,52±2,97%); doar - 11,58±1,99% pentru nivelul III, ceea ce reprezintă o posibilitate nu prea
mare de îmbolnăvire din cauza stresului. La nivelul IV nu se atribuie nici o valoare (0%).
În ultimul timp a crescut considerabil intesesul faţă de cercetarea sănătăţii psihosociale a
studenţilor diferitor IÎS. În contextul acesta una din sarcinile principale ale cercetării în cauză a
fost determinarea cauzelor principale şi factorii, ce influenţează starea psihică şi socială a
studenţilor-medici, iar apoi să le formăm strategiile comportamentale de stăpânire a stresului.
Starea de sănătate a studenţilor, cât şi dezvoltarea fizică, depinde şi de condiţiile de trai,
ce influenţează starea organismului, capacitatea de muncă, stabilitate faţă de factorii
nefavorabili, ce satisfac necesităţile energetice, sociale, psihologice, etc. ale organismului
(Кошелев Н. Ф., 1993). De asemenea, sănătatea studenţilor IÎSM este determinată de factorii,
legaţi de particularităţile activităţii sale: de instruire, profesionale şi sociale, inclusive şi modul
de viaţă şi de odihnă.
Cercetarea problematicii stresului, cât şi autoreglarea stărilor emoţionale a studenţilor
medici este una din problemele de bază ale psihologiei sănătăţii şi necesită la ei însuşirea
abilităţilor diverselor strategii psihologice şi psihoprofilactice de coping şi control al stresului.
Stresul poate avea efecte atât pozitive, cât şi negative asupra activităţii studenţilor, uneori
până la dezorganiazarea lor totală, ce pune problema studierii complexe a situaţiei date, cât şi
prognosticul conduitei studenţilor, în deosebi în astfel de situaţii [2; 4].
372
Coping, strategiile de coping (engl. coping, coping strategy) – este ceea ce face persona
pentru a controla stresul. Acest concept întruneşte strategiile cognitive, emoţionale şi de
comportament, care sunt folosite pentru a face faţă vieţii cotidiene, iar în cazul dat – studenţiei.
Problema eficienţei copingului este direct legată de strategiile de coping [3].
Discuţii În urma analizei aplicării Testului de coping a lui Lazarus R., noi am primit următoarele
rezultate experimentale.
Strategiile predominante de coping a studenţilor USMF „Nicolae Testemiţanu” au fost:
Distanţarea – eforturile cognitive de evitate a situaţiei de stres şi diminuare a
semnificaţiei acesteia.
Autocontrolul – eforturile de reglare a sentimentelor personale şi acţiunilor sale;
autocontrolul şi planificarea soluţionării problemei apărute.
Planificarea în soluţionarea problemei – eforturile voluntare, focusate pe problemă,
pe schimbarea situaţiei, ce include abordarea analitică a situaţiei de problemă.
Reevaluarea pozitivă – eforturile pentru crearea semnificaţiei sau valorii pozitive,
focusate pe autodezvoltarea şi autovalorificarea personalităţii. Uneori acesta include şi măsurarea
sau aprecierea în context religios.
Copingul este un mijloc individual de interacţiune cu situaţia de stres; destinaţia lui
psihologică constă în aceea - să îmbunătăţim adaptarea studenţilor faţă de cerinţele situaţionale,
ce le permit studenţilor să diminueze sau să reducă aceste cerinţe, să încerce să evite sau să se
conformeze acestora, deci să stingă acţiunea agenţilor stresori sau a stresului în situaţia dată. De
aceea, sarcina principală a copingului – este asigurarea şi susţinerea sănătăţii fizice şi psihice a
studenţilor [9].
De asemenea, noi am apreciat avantajele, care s-au conturat în cadrul cercetării sănătăţii
psihice a studenţilor medici şi am elaborat o serie de recomandări practice pentru studenţii şi
cadrele didactice de la USMF, în scopul monitorizării problemei date şi activităţii psihoigienice a
profesorilor în direcţia nominalizată.
Training-ul prezintă un set de şedinţe intensive pentru studenţii facultăţii de Medicină Nr.
1, anul II, ai USMF, orientate spre dezvoltarea şi valorificarea atitudinii personale şi abilităţilor
de adaptate şi de coping, de asemenea conştientizarea semnificaţiei modului sănătos de viaţă şi
calitatea stării de sănătate, care pot fi dezvoltate în cadrul sesiunilor de training, de asemenea el a
contribuit la facilitarea procesului de descoperire a resurselor psihice şi fizice personale‚
formarea conştiinţei sociale, autoconştientizarea survenind mai eficient decât în funcţie de alte
influenţe fireşti din mediu şi subiective [2; 6].
Sarcinile principale ale şedinţelor de training au fost: dobândirea şi asimilarea de către
studenţi a abilităţilor de utilizare a tehnicilor de relaxare; asimilarea capacităţilor şi priceperilor
de gândire pozitivă şi constructivă în situaţiile de problemă; primirea şi însuşirea cunoştinţelor
despre factorii şi mecanismele de dezvoltare a stresului psihic; abilităţi de lucru cu strategiile
individuale de stăpânire a stresului şi de adaptare la situaţiile tensionante şi fluctuante.
Generalizând rezultatele studiului realizat, recomandăm studenţilor medici să-şi formeze
şi valorifice următoarele tendinţe şi atitudini, ce vor facilita starea de bine a acestora, care sunt
deosebit de valoroase pentru menţinerea echilibrului psihosocial şi fortificarea sănătăţii acestora,
ca de ex.: autocontrolul, echilibrarea emoţională, stabilitatea, exigenţa controlată faţă de sine şi
faţă de alţii, încrederea în sine, organizarea personală a activităţilor cotidiene, ş.a. Toate acestea
vor ajuta studenţii să devină mai echilibraţi, mai toleranţi şi mai eficienţi în procesul de studiu, în
activităţile sociale şi în viaţa personală.
Concluzii Experimentul de constatare a confirmat importanţa studierii sănătăţii psihice, fizice şi
sociale a studenţilor de la USMF atât pentru echilibrarea stărilor interne, cât şi pentru
valorificarea calităţii relaţiilor interpersonale şi sociale. Şi-a demonstrat viabilitatea ipoteza de
373
lucru cu referinţă la rolul intervenţiilor psihologice în formarea unei atitudini superioare pozitive
faţă de starea sa psihosocială şi fizică a studenţilor medicinişti.
Am constatat, că relaţiile psihosociale pozitive dintre profesori şi studenţi pot influenţa
pozitiv calitatea formării şi valorificării atitudinii faţă de sine, ceea ce contribuie‚ la rândul său,
la consolidarea schimbărilor calitative ale comportamentului studenţilor faţă de sănătatea sa.
Adăugător la cele expuse în lucrare, dorim să menţionăm existenţa şi importanţa
conceptului psihologic „comportament de stăpânire” (în rusă „понятие совладающего
поведения) – o direcţie în psihologie, care se găseşte la răscrucea psihologiei sociale, medicale,
vârstelor şi psihologia personalităţii. Cu toate că există o mulţime de cercetări în domeniul
acesta, până acum există dificultăţi conceptuale şi empirice în clarificarea acestui concept [5; 7].
Întrebarea privind determinarea eficienţei copingului în IÎS medical este condiţionată,
mai întâi de toate de perioada (durata acţiunii) lui. Psihologii şi savanţii domeniilor afiliate cu
medicina, trebuie să acorde o atenţie deosebită în determinarea cauzelor, mecanismelor şi
formelor optimale de reacţie la stres şi modalităţilor de depăşire a situaţiilor tensionate şi dificile
în procesul de studii, aceasta fiind o condiţie importantă de păstrare a sănătăţii psihice, fizice şi
sociale a studenţilor noştri.
Bibliografie
1. Avram E. Psihologia sănătăţii. Abordări aplicate. Vol. I. Normalitate şi disfuncţionalitate
psiho-comportamentală. Bucureşti: Editura Universitară, 2010, 198 p.
2. Daniel A. Girdano, George S. Everly, and Dorothy E. Dusek. Controlling Stress and Tension.
Boston: Allyn and Bacon, 1997, p. 39.
3. Бодров В. А. Проблема преодоления стресса Часть 1. „Coping stress” и теорет. подходы
к его изучению. В: Психологический журнал. 2006. Т. 27, № 1, стр. 122-133.
4. Ерфилова И. С. Новосибирский государственный медицинский университет.
Формирование ценностного отношения к здоровью у студентов медицинского ВУЗа
посредством коммуникативного тренинга. Россия. Новосибирск.
http://sociosphera.ucoz.ru/publ/konferencii_2010
5. Гринберг Дж. Управление стрессом. 7-е изд. СПб.: Питер, 2002, 496 с.
6. Исютина - Федоткова Т. С. Социально-гигиенические проблемы здоровья студентов:
истор. аспект и современное состояние. Мед. журнал. 2008. № 4, стр. 31-34.
7. Крюкова Т. Л., Куфтяк Е. В. Опросник способов совладания (адаптация методики
WCQ) / Журнал практического психолога. Москва: 2007. № 3, стр. 93-112.
8. Марищук В. Л. Поведение и саморегуляция человека в условиях стресса. // Марищук
В. Л., Евдокимов В. И. Изд. Дом: Сентябрь, 2001, 260 с.
9. Психология совладающего поведения: материалы II Междунар. науч.-практ. конф., 23–
25 сент. 2010 г. В 2 т. Т. 1 / отв. ред.: Т. Л. Крюкова, М. В. Сапоровская, С. А. Хазова.
Кострома: КГУ им. Н. А. Некрасова, 2010. 297 с.
10. Роль вуза в формировании врачебных кадров и сохранении их здоровья. В. М.
Тимербулатов [и др.] // Медицина труда и промышленная экология. 2005. № 7, стр.
17-20.
374
IMPORTANŢA STUDIERII SOCIOLOGIEI MEDICALE PENTRU VIITORII MEDICI
Iuliana Fornea, Natalia Daniliuc
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Importance of studying medical sociology for future doctors
Medical sociology is a branch of applied sociology, which began almost with the
publication of "Le suicide. Etude of sociology "(1897) Durkheim's.
Integrates medical sociology concepts, principles and research in medical sociology,
including sociological education of medical students, the study of the health and social
epidemiology, the study of development of a disease or the factors that influence patients'
attitudes to illness (R. Strauss, 1972).
Rezumat
Sociologia medicală este o ramură aplicativă a sociologiei, ce a debutat practic odată cu
publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim. Sociologia în
medicină integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în medicină, inclusiv
educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al
epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care
influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972).
Actualitatea
Reformele socio-economice în domeniul sănătăţii iniţiază schimbări în repertoriul
medicilor – manageri, condiţionate de o serie de aspecte, precum: distanţarea managerului de
colectivul său; pierderea funcţionalităţii profesionale; prevalarea funcţiilor administrative asupra
celor profesionale; necesitatea de a soluţiona probleme în contextul creşterii situaţiei
conflictogene în colectivul mediical, etc.
O ptoblemă ce necesită a fi studiată este cercetarea atitudinilor, mecanismelor sociale şi
calităţilor personale ale conducătorului colectivului medical.
Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători
celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte
ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de
învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele
drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.
Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi
îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei,
precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a
grupurilor umane [4; 6].
Sociologia medicinei studiază fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii,
interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau boală a populaţiei, precum şi
incidenţa stării de sănătate sau boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi grupurilor umane
(promovare sau degradare socială, incapacitate sau handicap) [3, p. 39].
Unii cercetători fac distincţie între sociologia medicinei, sociologia în medicină şi
sociologia sănătăţii.
Sociologia în medicină integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în
medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului
sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale
factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (Strauss R., 1972) [ibidem, p. 39].
Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de
sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale.
În acelaşi timp cercetarea liderismului în profesiunea medicală poartă caracter discret.
Cercetările actuale ale rolului profesional al medicului în problematica Sociologiei medicale
375
studiază detaliat anumite specialităţi medicale, cum sunt: oftalmologia, chirurgia,
dermatovenerologia, ş.a., din aceste considerente problema cercetării generale a fenomenului
liderismului în medicină nu este prevăzută (Буромский И. В., 2009; Федорова Л. М.; 2009;
Гребенюк М. О., 2009; Ефремова Т. Г., 2010; Скотенко О. Л., 2010; Толкунов В. И., 2010)
[1; 3; 1 1; 12; 13].
În legătură cu acest fapt, interesul practicienilor în cercetarea problematicii date în
domeniul sociologiei medicinei este orientat spre nivelul micro-social, care va permite să
determinăm parametrii de statut şi rol ale activităţii medicului – conducătorului colectivului
medical, cât şi să explice invariantele competenţelor lui social-psihologice, necesare pentru
conducerea eficientă a colectivului medical.
În acest context se conturează şi necesitatea studierii acestei problematici în contextul
sociologiei medicale, care proiectează clar scopul cercetărilor viitoare: analiza medico-
sociologică şi psihologică a parametrilor de statut şi de rol ale activităţii medicului pentru
explicarea fenomenului „liderismului” în profesiunea medicală ca o competenţă social-
psihologică specifică, ce determină eficienţa funcţionalităţii colectivului medical ca o sistemă
socială [12].
Scopul cercetării va putea fi realizat, dacă vor fi soluţionate următoarele probleme
ştiinţifice şi empirice:
1. Prin studii comparative să fie realizată analiza fenomenului liderismului în contextul
sociologiei medicale şi să fie determinate particularităţile psihosociale ale
managementului în medicină.
2. Realizarea diagnosticii medico-sociale a caracteristicilor de rol şi a funcţionalităţii
managerului colectivului medical.
3. Realizarea evaluării eficienţei îndeplinirii rolului social a medicilor-conducători, pe
baza integrării datelor empirice într-un model sau stil managerial. 4. Elaborarea recomandărilor practice, de pe poziţia Sociologiei medicale, în scopul
optimizării politicii cadrelor în limitele modernizării sistemului sănătăţii în Republica
Moldova. Semnificaţia teoretică şi practică a studierii problematicii elucidate va fi bazată pe
următoarele accepţiuni: materialele şi concluziile cercetării ştiinţifice vor putea fi utilizate pentru
crearea unui sistem valid de evaluare a eficienţei conducerii colectivului medical în limitele
atestării specialiştilor, ce va fi prezentat şi asimilat în cadrul cursurilor şi lecţiilor practice cu
studenţii facultăţilor de Medicină Nr. 1 şi Sănătate Publică a USMF „Nicolae Testemiţanu”, cât
şi în cadrul cursurilor de perfecţionare în domeniul vizat la specialităţile de profil.
De asemenea, în cadrul disciplinei de Sociologie medicală (în cazul în care aceasta va fi
introdusă în planul de învăţământ la nivel universitar şi postuniversitar) toate aceste cunoştinţe,
abilităţi şi competenţe psihosociale şi socio-medicale le va ajuta viitorilor medici pentru
formarea poziţiei de lider în contextul pregătirii pre - şi postuniversitare a stagiului de
profesiogeneză în medicină.
La etapa actuală în cercurile ştiinţifice din lume se observă un interes vădit spre analiza şi
cercetarea problemelor sociale ale medicinei (Юдин Б. Г., Римашевская Н. М., Антонов А. И.,
Журавлева И. В., Никифоров Г. С., Нилов В. М., Максимова Т. М, Татарников М. А.,
Суслин С. А., Морозов П. Н., ş.a.) [9; 11; 13].
Între diversele obiective ale sociologiei medicale se numără:
distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie,
sex, clase sociale, profesie.
factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
tipul de tratament adoptat
elementele sociale care intervin în procesul terapeutic
etiologia socială şi ecologia bolii
comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
376
medicina ca instituţie socială
sociologia învăţământului medical
studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
bazele socio-economice ale serviciilor medicale
influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
conexiunea dintre structura socială şi boală
influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii
la sănătate şi îmbolnăvire.
Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar există
diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de fiecare disciplină în
parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării în acest context.
Rezultate analizei literaturii de specialitate şi discuţii
Propunem ca în orarul facultăţii de Medicină, pentru anul II, sem. IV să fie introdusă
disciplina Sociologie Medicală, preluând exemplul unor universităţi din România (Cluj-
Napoca: Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”; Oradea: Universitatea din
Oradea); Federaţia Rusă (Москва: Московская Медицинская Академия им. И. М. Сеченова;
Санкт-Петербург; ş.a.).
Există un număr considerabil de lucrări ştiinţifice, realizate pe baza rezultatelor teoretice
şi empiriceale cercetărilor sociologice, legate de studierea interacţiunii pacienţilor cu lucrătorii
medicali, instituţiile medicale, sistemului de sănătate şi societăţii în general (Lipp M. R., Preston
Т., Shorter Е., Mengel М. В., Lindholm С., Угетти, Лапис Г. А., Ушаков Е. В.) [9; 11; 12].
Aspectele deontologice ale problemei „medic-pacient” sunt cercetate şi prezentate în
lucrările următorilor savanţi: Фармаковского Н. В., Хорхе Г. Л., Яшинскаса П., Коротких Р.
В., Галкина В.А., Blomm S.W., Byrne P.S. [6; 10]
Problematica relaţiilor medic-pacient a fost analizată de către savanţi din România, aşa
ca: Iamandescu I.-B. (1995), Hatieganu I., Moga A., Râmniceanu A., Podeanu-Popescu C.,
(1997; 1998) ş.a.; Rudică T., Costea D. (1998); Restian A. (1997); Brâbzei P., ; din Federaţia
Rusă, aşa ca: Гриненко А. Я., Тришин В. М. (2003); Железняк Е. С., Петрова Н. Г.,
Пенюгина Е. Н. (1998); Юрьев В. К., Сажин В. Л. (2000); Максимова Т. М., Гаенко О. Н.
(2001); Лившиц С. А., Дубоделова Н. К., Тимофеева Т. А. (2003); Горбунков В. Я., Шипова
В. М. (2003); Астафьева Н. Г., Китавина Н. В. (2005) şi din alte ţări: Marrsella, Snyder
(1981); Engel G., Tatossian A.; Balint M.; Suchman E., ş.a. [1; 2; 7; 8; 9]
Suportul social, ce se referă la rezultatele favorabile ale relaţiilor interpersonale şi inter-
umane, ele fiind funcţia mai multor factori, incluzând caracteristicile reţelei sociale. Însă mult
mai important este faptul că suporturile sociale în medicină sau în oricare alt domeniu afiliat cu
medicina, constituie resursele la care subiectul social poate apela pentru rezolvarea problemelor
sale. Studiile, ce au prezentat aceste suporturi sociale, ca evaluări valabile pentru persoane, când
acestea se confruntă cu o problemă sunt întâlnite la următorii cercetători: Michael S. Gottlieb
(1981); Cohen S. şi Willis T. A. (1985); Christine Dunk-el-Schetter & Laurie A. Skokan (1987),
Лазарус Р., Фолкман С. (1988); Coyne, J. C., & Downey, G. (1991); ş.a. [8, p. 165-167].
Recomandări practice, ce pot avea impact pozitiv asupra pregătirii viitorilor specialişti în
medicină, privind implementarea cercetărilor în domeniul Sociologiei medicale:
1. Este necesar ca să fie introdusă disciplina Sociologie Medicală, în contextul
standardelor de pregătire profesională universitară şi postuniversitară medicală, în programul de
studii a USMF „Nicolae Testemiţanu”, la facultăţile de Medicină şi Sănătate Publică.
2. În acest context vor fi introduse probleme şi tematici, ce ţin de planificarea carierei
medicale, proiectarea traiectoriei profesionale a medicilor în contextul relaţiilor socio-medicale,
ce va include, pe de o parte dezvoltarea personală şi profesională a viitorilor specialişti în
medicină (mobilitatea orizontală, după Решетников А. В.), iar pe de altă parte – deţinerea
377
constructivă şi eficientă a specialităţilor medicale, deţinerea experienţei de muncă, care este
necesară pentru realizarea cu succes a funcţiilor de conducere a colectivului medical (mobilitatea
verticală).
3. În programul de masterat, doctorat şi facultăţii de educaţie continuă a medicilor şi
farmaciştilor să fie integrate ciclurile de studii pentru formarea competenţelor manageriale,
orientate spre dezvoltarea culturii conducătorilor, asimilarea cunoştinţelor psihologice şi socio-
medicale, formarea poziţiei lor sociale eficiente pentru luarea deciziilor manageriale corecte şi
constructive.
4. Este necesar de creat şi proiectat o bază metodologică, ştiinţific argumentată şi
validată pentru planificarea şi pregătirea rezervelor de resurse umane în domeniul managerial al
medicinei autohtone, cât şi elaborarea Hărţii competenţelor profesionale a candidaţilor pentru
ocuparea posturilor în domeniul medical, ce va include elemente de evaluare a mecanismelor
socio-medicale şi a particularităţilor şi trăsăturilor personalităţii pretendenţilor în domeniul vizat.
Concluzii
În scopul optimizării funcţionalităţii manageriale şi socio-medicale a specialiştilor în
sistemul sănătăţii în Republica Moldova este necesar şi important să fie elaborat şi prezentat spre
auditoriul specialiştilor în medicină o serie de resurse electronice a sait-urilor medicale, a
paginilor web pentru specialiştii diverselor domenii ale medicinei pentru asigurarea suportului
informaţional medicilor diverselor domenii şi niveluri funcţionale, cât şi managerilor în
medicină, nu doar în direcţia măririi eficienţei activităţii instituţiilor medico-profilactice, dar şi în
direcţia formării orientării altruiste de dirijare şi conducere a colectivelor medicale autohtone.
Bibliografie
1. Bonomi, A. E., Patrick, D. L., Bushnell, D. M., Martin, M., Validation of the United
States' version of the World Health Organization Quality of Life (WHOQOL), 2000.
2. Iamandescu I.-B. Psihologie Medicală. Bucureşti: Editura INFOMEDICA, p. 127-143.
3. Karpovich A. V. Socially-psychological determinants professional competetions / A. D.
Donika, A. V. Karpovich // European journal of natural history/ 2011, № 1.
4. Lupu Iu., Zanc I. Sociologie Medicala - teotie şi aplicaţii. Iaşi: Polirom, 1999.
5. Lupu Iu. Calitatea vieţii în sănătate. Definiţii şi instrumente de evaluare. In:
http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-1-2-06/7.pdf.
6. Lupu Iu., Zanc I. Sociologia sănătăţii. De la teorie la practică, Piteşti, Editura: Tiparg,
2004.
7. Slade G. D. Measuring oral health and quality of life, Chapel Hill: University of North
Carolina, 1997.
8. Tudose Fl. Orionturile Psihologiei Medicale. Bucureşti: Editura Medica, 2003, p. 162-
249.
9. Ефименко С. А. Социальные аспекты взаимоотношений врача и пациента. //
Социология медицины. 2006. №1.
10. Карпович А.В. Влияние образования на социально-профессиональный статус / А.Д.
Доника, А. В. Карпович // Международный журнал экспериментального
образования. 2011, № 3.
11. Карпович А. В. Медицинская конфликтология как составная часть социологии
медицины / А.В.Карпович, М.Е.Волчанский, К.В.Сунцова // Социология медицины
– реформе здравоохранения: мат-лы III всерос научн-практ конфр. Волгоград,
2010. Изд-во ВолГМУ, стр. 198-204.
12. Карпович А. В. Социальные параметры деятельности врача-руководителя в
контексте модернизации высшего профессионального образования / А.В. Карпович
// Международный журнал экспериментального образования. 2011. № 2.
13. Решетников А. В. Социология медицины: руководство. Москва:ГЭОТАР-Медиа -
2010, стр. 127-132; 193.
378
STUDII PRIVIND RATA INCIDENTEI VIOLENTEI IN FAMILIE
IN DIFERITE TARI
Diana Vizitiu Catedra Sănătate Publică şi Management “Nicolae Testemiţanu”
Summary
Studies on rate of domestic violence incidence in differents countries
The article includes the outcomes of several studies highlighting the impact that violence
can have upon the integrity of every family. It reflects most of the causes and consequences that
victims are passing through. Women and children are the most vulnerable parts in a family, the
effects of the maltreating inside the house have often an impact on body and mental integrity of
women and children.
Rezumat
Articolul “Studii privind rata incidentei violentei in familie in diferite tari” include
rezultatele unor studii care denotă, în mod evident, impactul violenţei în famile asupra integrităţii
familiei. Sînt elucidate cauzele şi consecinţele , de suprafaţă, şi de profunzime asupra victimelor.
Femeile şi copii sunt, în mod evident părţile vulnerabile din cadrul familiei, iar efectele
abuzurilor casnice se răsfrâng de cele mai multe ori asupra integrităţii corporale şi psihice a
acestora.
Violenţa în familie constituie o problemă universală, care afectează toate ţările lumii,
indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor segmentelor societăţii.
Comunitatea internaţională a recunoscut că violenţa în familie constituie un fenomen grav, care
lezează drepturile fundamentale ale omului la viaţă, siguranţă, libertate, demnitate, integritate
fizică şi psihică. Organismele internaţionale au adoptat o serie de documente internaţionale care
recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ şi financiar ce se impun
pentru a preveni şi combate fenomenul violenţei împotriva femeii.
Se numeşte „violenţă în familie” orice act vătămător, fizic sau emoţional, care are loc
între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multiple forme: abuzul
verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi
atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a
presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în familie, în urma unor cercetări s-a
descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează
această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit
decât arată sondajele, pentru simplul fapt că unele agresiuni nu sunt raportate poliţiei sau
spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei devine mai puţin transparentă
şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă
izolarea socială a acestor familii. Ele sunt stigmatizate de anturaj şi în acelaşi timp
autoculpabilizarea le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată
mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbaţilor violenţi, ca şi caracteristici de personalitate le lipsesc
abilităţile şi bucuria de a comunica. Pentru partenerii violenţi, comunicarea, în mediul intim al
căminului, este mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce la locul de muncă
rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Studii recente au arătat că violenţa domestică se manifestă în întreaga lume (Heise,
Pitanguy & Germain, 1994; MacFarquhar, 1994; Robinson & Epstein, 1994) [1]. În Germania
şi în SUA, o femeie din trei a fost victimă a violenţei domestice, vinovat pentru aceasta fiind un
bărbat din familie, soţul sau partenerul de viaţă. În Rusia, 80% din toate faptele penale sunt
comise în cadrul domestic. În 1992, în Cuba, 26,2% din femeile cuprinse într-un studiu au fost
379
victimele violenţelor fizice, iar 33,5% ale violenţelor de ordin psihologic, au fost savîrşite de
soţi sau partenerii de viaţă. Conform rezultatelor unui proiect de cercetare efectuat la Beijing,
una din cinci femei incluse în acest proiect au fost victimele abuzurilor comise de soţi. În Egipt,
una din trei soţii au fost lovite cel puţin o dată de partenerii lor; în Kuweit, cca. 15% din soţii
sunt afectate de violenţa domestică; în Pakistan, 80% din femei cad victime violenţei
domestice; în Papua-Noua Guinee, două treimi din femeile măritate sunt bătute de soţii lor; în
Lituania, 34,5% din totalul persoanelor ucise sunt femei, criminalii fiind soţii acestora; în
Africa de Sud, la fiecare şase zile o femeie este ucisă de soţul sau prietenul ei [6] .
Un studiu realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2003 arată că în
România rata globală a incidenţei violenţei în familie este de 14,3% la nivel naţional,
reprezentând o valoare medie care relevă că între 12,4% şi 16,2% din populaţia adultă a
României a avut experienţe de violenţă în familie de-a lungul vieţii, sub una sau mai multe
forme. Violenţa domestică în România are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul,
sărăcia, socializarea într-un mediu marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare a
familiei [4]. Violenţa are loc în toate grupurile etnice, rasiale, economice, religioase, de gen,
vârstă şi clasă (Masaachussets Coalition of Battered Women Service Groups, 1990) [1].
Agresorii şi victimele lor pot fi tineri sau bătrâni, integri fizic sau handicapaţi, bogaţi sau săraci,
cultivaţi sau analfabeţi, muncitori de rând, oameni cu studii superioare (Adams 1989),
celebrităţi sau chiar şomeri. Violenţa în familie poate coincide cu folosirea şi abuzul de alcool
sau droguri. Poate fi asociată cu problemele mintale, suportarea în copilărie a violenţei în
familie şi a abuzurilor sau cu nici unul din aceşti factori [1].
Conform art. 1 alin. (11) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie, „prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica
integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate
publică” [7]. A fi victimă a violenţei în familie reprezintă un risc major pentru sănătatea
persoanei în cauză. Pe lângă efectele imediate asupra sănătăţii fizice şi mintale, violenţa creşte
riscul de îmbolnăviri în viitor. Studiile arată că femeile care au fost victime ale violenţei fizice
sau sexuale, în copilărie sau mai târziu, prezintă risc crescut pentru probleme de sănătate
ulterioare.
Ca orice fenomen de ordin social, efectele violenţei implică “costuri” morale şi
economice enorme. Se estimează că în fiecare an 2-4 milioane de femei suferă abuzuri fizice
grave din partea partenerilor (Asociaţia Medicală Americană - AMT, 1992; Departamentul de
Justiţie al SUA, 1986) şi că un milion de femei solicită îngrijire medicală în fiecare an pentru
asemenea leziuni (Congresul pentru Problemele Femeilor, 1992). Nu există studii care să
stabilească numărul de victime ale violenţei în familie care solicită în fiecare an îngrijire psihică
drept rezultat al maltratării cronice. De aceea, practic costurile asociate nu pot fi măsurate [5].
Dr. Robert McAfee, fost preşedinte al Asociaţiaţiei Medicale Americane, considera
violenţa în familie drept „o problemă majoră de sănătate publică, în aceiaşi măsură ca şi
fumatul, SIDA, narcomania sau alcoolismul”. În privinţa comportamentului violent al ambelor
sexe, bărbaţii sunt cei care folosesc formele de violenţă cele mai periculoase şi mai vătămătoare,
produc mai multe pagube prin forţă fizică, folosesc violenţa în mod repetat (Straus ş.a., 1980) şi,
chiar fiind neînarmaţi, sunt o ameninţare fizică pentru femei mai degrabă decât viceversa
(Browne, 1993). După estimările lui Browne (1993), pretenţia că femeile şi bărbaţii ar fi la fel de
violenţi nu ia în considerare faptul că bărbaţii sunt aproape întotdeauna autorii agresiunilor
familiale. Este de asemenea important să recunoaştem că motivaţia actelor violente diferă adesea
între partenerii bărbaţi şi femei (Browne, 1987), ca şi consecinţele fizice (Saunders, 1988).
Bărbatul poate să-şi atace partenera pentru că nu-i place ceva ce a făcut aceasta, nu şi-a impus
punctul de vedere sau nu i-a plăcut felul cum aceasta i-a răspuns. Folosirea violenţei de către
femei poate avea loc mai frecvent în autoapărare (Browne, 1987), pentru a opri un atac în curs
sau o ameninţare cu atacul din partea partenerului [5]. Fostul chirurg-şef C. Everett Koop
identifică violenţa împotriva femeilor exercitată de soţii lor ca fiind cel mai grav risc pentru
380
sănătate în Statele Unite. El a remarcat că violenţa familială produce mai multe leziuni în rândul
femeilor decât accidentele de maşină, tâlhăriile şi violurile laolaltă (Stark & Flitcraft, 1985).
Studiile arată că femeile abuzate îşi restricţionează în mod constant accesul la informaţii
şi la servicii, îşi limitează participarea la viaţa publică şi accesul la sprijin emoţional de la
prieteni şi rude. O mare parte din aceste femei nu au capacitatea să-şi poarte singure de grijă sau
să-şi construiască o carieră. Femeile abuzate de soţii lor suferă într-o proporţie mare de depresie,
anxietate, fobii şi un înalt risc de suicid. Situaţia este gravă când violenţa are loc în cursul
perioadei de sarcină, deoarece traumele apar atât la mamă, cât şi la făt. În aşa cazuri efectele sunt
devastatoare: întrerupere spontană de sarcină, naşterea unui copil mort, naşterea prematură,
leziuni ale fetusului, greutate scăzută a copilului la naştere, o importantă cauză a mortalităţii
infantile şi chiar moartea maternă.
De asemenea, abuzurile în sânul familiei care au ca martori sau victime copiii îşi lasă
nemijlocit amprenta asupra acestora. Deşi funcţia principală a familiei este îngrijirea şi educarea
copiilor, perturbarea acestei funcţii are loc permanent şi se acutizează în momentele critice de
violenţă. Într-o familie bântuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de
bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile
parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să
asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, sănătate fizică) sau să-l
protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru
ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de
teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994), femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din
rolurile impuse de viaţa familiei [5]. Cercetările demonstrează că în familiile, în care domneşte
atmosfera de violenţă, chiar dacă copiii nu sunt victime directe, traumatizarea lor, de regulă, este
cu mult mai intensă şi cu consecinţe mult mai grave decât ale maturilor.
Consecinţele violenţei în familie pot afecta buna dezvoltare psihomotorie a viitorilor
adulţi, având greutăţi de limbaj şi motrice, stări de autoculpabilizare, rezultate slabe în procesul
de studii, timiditate excesivă sau, din contra, agresivitate, probleme în propria căsnicie prin
repetarea violenţelor cunoscute în copilărie, scăderea autocontrolului, depresii, care pot genera în
crimă sau suicid. 49,78% dintre toţi factorii motivaţionali ai actelor suicidale printre copiii şi
adolescenţii din Republica Moldova reprezintă conflictele familiale [3]. Fuga de acasă,
vagabondajul, absenteismul şcolar exagerat şi alte comportamente ale copiilor şi adolescenţilor
au uneori drept cauză violenţa din familia din care provin aceştea.
De exemplu, o cercetare finanţată de către Institutul Naţional de Justiţie din SUA a
descoperit că abuzul în copilărie sporeşte în general cu peste 40% şansele delicvenţei viitoare şi
ale criminalităţii adulte (Departamentul de Justiţie al SUA, 1992b). Conform Asociaţiei
Psihologice Americane (1996), băieţii care asistă sau suportă violenţa acasă au şanse majore de a
deveni agresori la rândul lor. Pe măsură ce aceşti copii cresc, concepţiile lor despre felul cum se
rezolvă conflictele şi cum pot fi controlate acestea pot fi deviante. Astfel, violenţa poate deveni
un comportament învăţat, acceptînd astfel, ca un bărbat să agreseze o femeie. Aceşti băieţi cresc
crezând că violenţa este o normă şi un mod firesc de a rezolva problemele personale sau de a
obţine ceea ce doresc (Dutton & Painter, 1981). Astfel, violenţa în familie se perpetuează din
generaţie în generaţie.
Chiar şi la copiii foarte mici, martori la violenţă, pot apărea simptome de genul:
anxietate, coşmaruri, regresie în limbaj sau în dezvoltarea motorie şi stres posttraumatic. Ei
absorb tot ce se întâmplă în jurul lor de la cea mai fragedă vârstă. Copiii percep violenţa şi furia
care-i înconjoară aşa cum percep dragostea şi atenţia din partea celor care-i îngrijesc. Din aceste
considerente, calitatea relaţiilor cu un copil foarte mic şi natura acestor relaţii contează destul de
mult pentru dezvoltarea lui în viitor.
Acest fenomen, care persistă în marea majoritate a ţărilor, rămâne a fi şi pentru Republica
Moldova o problemă destul de acută şi actuală. Statistica oficială nu constată o creştere a
fenomenului, pe când statistica neoficială şi unele cercetări sporadice atestă o amploare
elocventă a acestui flagel social. Aceste riscuri de sănătate sunt confirmate şi de rezultatele
381
studiului (realizat în cadrul Campaniei regionale informaţionale pentru drepturile femeii) “Viaţă
fără violenţă” UNIFEM, care confirmă că majoritatea populaţiei consideră drept admisibile
relaţiile violente dintre oameni şi admit aplicarea violenţei faţă de femeie.
Un alt studiu realizat de către IMASinc (Institutul de Marketing şi Sondaje) din
Republica Moldova, în cadrul Proiectului „Noi Perspective pentru Femei” (NPF), implementat
de către Winrock International, relevă că în Republica Moldova rata violenţei în familie şi
impactul psihologic provocat de aceasta este de 41% [2]. În decembrie 2006 la Chişinău s-a
desfăşurat Conferinţa regională cu genericul „Practici pozitive de elaborare şi promovare a
legislaţiei în violenţa domestică”. În 2008 a fost aprobată de către Parlamentul Republicii
Moldova „Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie”, care reprezintă
unul din paşii importanţi pe care republica noastră i-a întreprins în vederea combaterii acestui
flagel dăunător, ţinând cont de faptul că sănătatea familiei este o parte inseparabilă a procesului
de dezvoltare şi evoluţie a societăţii.
Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a detecta şi interveni în cazurile de
violenţă în familie. Multe victime se simt confortabil să vorbească despre ceea ce li se întâmplă
cu medicul lor de familie sau cu alt specialist. Persoanele care suferă abuzuri în familie
reprezintă un procent substanţial al celor care se adresează serviciilor medicale. Problemele de
sănătate cronică pot fi rezultatul violenţei în familie, ceea ce se asociază cu prezenţa mai
frecventă a acestor persoane în serviciile medicale. Victimele trebuie să beneficieze de informaţii
de bază despre violenţa în familie, să cunoască faptul că violenţa în familie este un fenomen
prezent în societatea noastră, că are caracter continuu, ciclic şi creşte în timp ca frecvenţă şi
severitate, că are efecte devastatoare pe termen lung asupra copiilor care sunt victime sau martori
ai violenţei în familie, că violenţa este o infracţiune şi că există resurse unde victima poate primi
ajutor. Înainte ca victima să părăsească unitatea medicală, trebuie evaluată siguranţa pacientei
victimă a violenţei şi întocmit un plan de siguranţă.
Deşi puţini medici şi asistente medicale au fost instruiţi în domeniul violenţei în familie,
s-a demonstrat că medicii, ca orice alt personal medical specializat, pot avea un impact pozitiv
substanţial asupra victimelor.
Concluzionând toate aceste afirmaţii, putem spune că violenţa în familie se află la
originea celor mai dificile probleme sociale ale sănătăţii publice a comunităţilor. Pare de
necrezut faptul că atenţia publică şi a specialiştilor pentru această maladie socială datează de
puţin timp.
Bibliografie
1. Faţă în faţă. Centrul de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei, Chişinău, 2001.
2. Femei aflate în situaţii de risc în RM, Sondaj de opinie reprezentativ naţional realizat de
IMASinc, Chişinău, 2005.
3. Rolul familiei în determinismul suicidal //Analele ştiinţifice ale USMF “Nicolae
Testemitanu”, Chişinău.-V.1.ed.V.p.114-117.
4. Strategia naţională în domeniu prevenirii şi combateii fenomenului violenţei în familie,
România, Monitorul Oficial nr. 678 din 28.06.2005.
5. Violenţa domestică şi asistenţa medicală. Traducere din engleză de Vivia Dolores
Săndulescu, Chişinău, 2003.
6. United Nations: The World’s Women 1995. Trends and Statistics. New York 1995
Dorette Wesemann, Redactare: Ragnar Müller.
7. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, România,
2003.
382
PRIN EVALUAREA COMPLEXĂ BAZATĂ PE CIF – SPRE INCLUZIUNE SOCIALĂ
Ludmila Sochircă1, M. Luchian
1, Ana Moscovciuc
2
1Consiliul Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii
2IMSP Institutul de Ftiziopneumologie ,,Chiril Draganiuc”
Summary
Through complex evaluation bazed on ICF towards social inclusion
The methodology of expertise is based on the International Classification of
Functioning, Disability and Health (ICF), adopted in 2001. Areas included in ICF are
considered both health areas as well as health related areas, and are grouped in two main
lists: (1) Structures and Functions of the body, and (2) Activities and Participation. The
emphasis is done on the participation and on the preserved function, not on the incapacity
and restrictions. ICF serves as the statistical tool, of research, clinical investigation, social
politics and represents an adequate instrument in implementation of human rights at the
international level.
Rezumat
Metodologia expertizării contemporane se bazează pe Clasificarea internaţională a
funcţionării dizabilităţii şi sănătăţii (CIF) adoptată în 2001. Domeniile incluse în CIF sunt
considerate domenii de sănătate şi domenii asociate sănătăţii şi sunt grupate în două liste
principale: (1) structuri şi funcţii ale corpului, şi (2) activităţi şi participare. Accentul se
pune pe participare şi pe funcţie pastrată, nu pe incapacitate şi restricţii. CIF serveşte ca
instrument statistic de cercetarea, de investigaţie clinică, de politică socială şi reprezintă
un instrument adecvat de implemenate a drepturilor omului la nivel internaţional.
Ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi de către
Parlamentul RM şi aprobarea Strategiei de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi au
stat la baza elaborării şi adoptării recente a Legii privind incluziunea socială a persoanelor cu
dizabilităţi, unde sunt stipulate şi acţiunile de reformare a sistemului de expertiză medicală a
vitalităţii în 2010-2015, în corespundere cu standardele internaţionale şi europene . Reformarea
expertizei medicale a vitalităţii în RM la nivel conceptual, metodologic şi structural prevede şi
dotarea cu cunoştinţe profunde a specialiştilor din domeniile de activitate cu persoane cu
dizabilităţi.
Expertiza medicală a capacităţii de viaţă şi de muncă prezintă o activitate integrantă
medico-socială care are ca sarcină principală să răspundă cu argumente ştiinţifice fundamentale
la întrebarea dacă persoana supusă expertizării este în stare şi în ce măsură să-şi îndeplinească
funcţiile şi rolul său social. Decizia emisă de consiliul de expertiză medico-socială trebuie să fie
o concluzie ştiinţific argumentată, bazată pe competenţă, corectitudine, înaltele principii ale
umanismului şi respectarea legislaţiei în vigoare.
Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, cunoscută sub
denumirea de CIF, adoptată de Sesiunea 54-a OMS în 2001, Geneva, completată cu versiunea
pentru copii şi adolescenţi în 2007 este acceptată ca una din clasificările sociale ale ONU, făcînd
trimiteri şi încorporînd Regulile Standard cu privire la egalitatea şanselor persoanelor cu
dizabilităţi şi reprezintă un instrument adecvat de implementare a drepturilor omului la nivel
internaţional. Are la bază modelul bio-psiho-social. Domeniile incluse în CIF sunt considerate
deopotrivă domenii de sănătate cât şi domenii asociate sănătăţii. Aceste domenii sunt descrise
din perspectiva corpului, individului şi societăţii şi sunt grupate în două liste principale: 1-
structuri şi funcţii ale corpului, 2- activităţi şi participare. Ca şi clasificare, CIF grupează
anumite domenii în care se poate încadra o anumită persoană aflată într-o anumită stare de
sănătate (de exemplu ce poate să facă sau să nu facă o persoană cu o anumită boală sau
tulburare). Prin domeniu se înţelege un set practic şi cu o anume semnificaţie de funcţionări
fiziologice, structuri anatomice, acţiuni, sarcini sau arii de viaţă.
383
Funcţionarea este un termen general în care sunt incluse toate funcţiile, activităţile şi
participarea corpului; similar dizabilitatea este termenul general pentru afectări, limitări de
activitate sau restricţii de participare. De asemenea, CIF include factorii de mediu şi
personali care interacţionează cu toate aceste sintagme. CIF şi CIM (Clasificarea
internaţională a maladiilor, revizia 10-a OMS) sunt reciproc complimentare. Prin CIM se
oferă un cadru etiologic, „un diagnostic” al bolii, tulburării sau altor stări de sănătate, iar
prin CIF se oferă datele suplimentare de elementele de funcţionare. Prin utilizarea atât a
informaţiilor privind diagnosticul cât şi celor referitoare la funcţionare se poate ajunge la o
imagine mai clară a stării de sănătate a populaţiei, care poate fi ulterior considerată şi
utilizată în procesul de luare a deciziilor. CIF nu se referă doar la persoane cu dizabilităţi, ci
la toţi oamenii. Ea serveşte ca instrument statistic,de cercetare,de investigaţie clinică, de
politică socială - pentru planificarea securităţii sociale, sistemelor de compensaţie, în
conceperea şi implementarea politicilor; ca un mijloc de realizare a drepturilor omului.
Tabelul 1
Prezentare generală a CIF
Partea 1:
Funcţionare şi dizabilitate.
Partea 2 :
Factorii contextuali.
Componente Funcţii şi structuri ale
corpului
Activităţi şi
participare
Factori de mediu Factori personali
Domenii Funcţiile corpului
Structurile
corpului
Arii de viaţă
(sarcini de viaţă)
Influenţe externe
asupra
funcţionării şi
dizabilităţii
Influenţe interne
asupra funcţionării şi
dizabilităţii
Constructe
Schimbări ale
funcţiunilor corpului
(fiziologice)
Schimbări ale
structurilor
corpului(anatomice)
Capacitate
Executarea de
sarcini într-un
mediu standard
Performanţă
Executarea de
sarcini în mediul
curent
Facilitarea sau
prevenirea
impactului
caracteristicilor
realităţii fizice,
sociale şi
atitudinale
Impactul
caracteristicilor
personale
Aspect
pozitiv
Integritate funcţională
şi structurală
Activităţi
Participare
Elemente de
facilitare
Nu e cazul
Funcţionare
Aspect
negativ
Afectare Limitare de
activitate
Restricţie de
participare
Bariere /
obstacole
Nu e cazul
Dizabilitate
Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii pune accent pe
participare. şi pe funcţia păstrată, nu pe incapacitate şi restricţii. În abordarea afectărilor
etiologia joacă un rol mai puţin important. În CIF sunt folosite următoarele definiţii în contextul
sănătăţii:
Funcţiile corpului - funcţii fiziologice ale sistemelor corpului (inclusiv funcţiile psihice)
Structurile corpului - părţile anatomice ale corpului (organe, membre şi componentele
acestora)
Afectări - probleme ale funcţiilor sau structurilor corpului cum sunt pierderile sau devierile
semnificative. Afectările structurii implică o anormalitate, un defect, o pierdere sau o altă
384
deviere a structurilor ce pot fi temporare sau permanente, evolutive, regresive sau staţionare,
intermitente sau continue, de diferit grad de severitate.
Activitatea - executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către un individ
Participarea - implicarea în situaţii de viaţă
Limitarea activităţii - dificultăţi pe care un individ le poate avea în a executa activităţi.
Restricţii de participare - probleme pe care un individ le poate întâmpina prin implicarea
în situaţii de viaţă.
Factori ambientali (de mediu) - constituie mediul fizic, social şi atitudinal în care trăiesc
oamenii.
Aspectul CIF la general este prezentat în tabelul 1.
Interacţiunile dintre componentele CIF sunt prezentate în figura nr.1
Figura 1. Interaciuni dintre componentele CIF
Funcţionarea unui individ într-un anume domeniu este o interacţiune sau o relaţie
complexă între condiţia de sănătate a acestuia şi factorii contextuali (de exemplu, factorii
de mediu şi factorii personali). Intre aceste entităţi există o interacţiune dinamică: intervenţia
asupra unei entităţi are capacitatea de a modifica una sau multe din celelalte entităţi.
Baza fundamentală a procesului de expertiză medicală o constitue studierea consecinţelor
bolii. Fenomenele legate de succesiunea boală-consecinţele bolii, conform aprecierii OMS pot fi
reprezentate după schema : BOALĂ → DEFICIENŢĂ FUNCŢIONALĂ → DIZABILITATE
→ LIMITAREA PARTICIPĂRII. Consecinţele bolii sunt în primul rînd deficienţa
funcţională, dizabilitatea, după care pot urma problemele de participare la activitatea socio-
profesională.
Deficienţa funcţională este devierea de la normalitate prin orice pierdere sau anomalie a
funcţiei fiziologice, psihologice, sau a structurii anatomice. In fond este o manifestare exterioară
a stării patologice, reflectînd insuficienţa organo-specifică a persoanei suferinde. Funcţiile
organismului dispun de două aspecte principale :
Condiţia de sănătate
(tulburare sau boală)
Funcţii şi structuri Participare
ale organismului
Funcţionarea unui individ într-un anume domeniu este o interacţiune sau o relaţie complexă între
condiţia de sănătate a acestuia şi factorii contextuali (de exemplu, factorii de mediu şi factorii
personali). Intre aceste entităţi există o interacţiune dinamică: intervenţia asupra unei entităţi are
capacitatea de a modifica una sau multe din celelalte entităţi.
Baza fundamentală a procesului de expertiză medicală o constitue studierea consecinţelor
bolii. Fenomenele legate de succesiunea boală-consecinţele bolii, conform aprecierii OMS pot fi
reprezentate după schema : BOALĂ -> DEFICIENŢĂ FUNCŢIONALĂ -> DIZABILITATE - >
LIMITAREA PARTICIPĂRII. Consecinţele bolii sunt în primul rînd deficienţa funcţională,
dizabilitatea, după care pot urma problemele de participare la activitatea socio-profesională.
Deficienţa funcţională este devierea de la normalitate prin orice pierdere sau anomalie a
funcţiei fiziologice, psihologice, sau a structurii anatomice. In fond este o manifestare exterioară a
stării patologice, reflectînd insuficienţa organo-specifică a persoanei suferinde. Funcţiile organismului
dispun de două aspecte principale :
Factorii de mediu Factori personali
385
1. Aspectul pozitiv, cînd constatăm funcţiile organismului în normă.
2. Aspectul negativ, cînd se depistează o deviere sau chiar pierdere totală a funcţiilor
organismului, prezentînd unul din obiectivele majore de studiere în procesul
expertizării medicale.
Deficienţele, fiind o deviere de la normalitatea sănătăţii, pot fi considerate ca studiu al
sănătăţii al persoanei în cauză în raport cu condiţiile şi modul de viaţă al acestuia. De aceea, este
necesară o atenţie deosebită din partea medicilor implicaţi în determinarea şi evaluarea
deficienţelor funcţionale. La aprecierea devierii de la normal a funcţiilor organismului se vor lua
în consideraţie multiplele criterii şi parametri ai explorărilor morfo-funcţionale clasice, unanim
recunoscute în practica medicală mondială. Utilizarea lor urmăreşte evaluarea cât mai exactă şi
completă a valorilor funcţionale ale organismului uman şi activităţile referitoare la protecţia
social a persoanelor cu deficienţe. Termenul de „sechelă” cuprinde stările calificate ca atare, ca
efecte tardive sau prezente după un an şi mai mult după debutul afecţiunii cauzale. Tipurile de
deficienţe:
În raport cu severitatea:
1. Fără deficienţă
2. Deficienţă funcţională uşoară
3. Deficienţă funcţională moderată
4. Deficienţă funcţională accentuată
5. Deficienţă funcţională severă (inclusiv absolută)
În raport cu durata:
1. Temporare (zile, săptămîni, luni)
2. Îndelungate ( unul - doi ani)
3. Permanente
În raport cu stadiul evolutiv:
1. Progresive
2. Regresive
3. Statice
În raport cu afectarea funcţională sau structurală a organelor sau sistemelor de organe:
1. Deficienţe funcţionale mentale şi de comportament
2. Deficienţe funcţionale de vorbire
3. Deficienţe funcţionale de auz
4. Deficienţe funcţionale de vedere
5. Deficienţe funcţionale viscerale
6. Deficienţe funcţionale neuro-musculare
7. Deficienţe funcţionale osteo-articulare (locomotorii)
8. Deficienţe funcţionale cauzate de diformităţi
Deficienţele respiratorii, imunitare se referă la deficienţile viscerale.
În conceptul OMS, noţiunea de bunăstare (stare de bine) (nomenclatura engleză - „ well-
being“) reprezintă un termen general, care reflectă domeniul universal al vieţii omului şi include
aspect de stare fizică, psihologică şi socială. Termenul de „bunăstare” include un şir de domenii
(învăţătură, acces la activităţi, anturaj favorabil, etc) care constituie prosperitatea vieţii omului.
Un compartiment exclusiv de important al „bunăstării” este „sănătatea”. Starea de sănătate în
ansamblu de domenii ale bunăstării este reflectată de abilităţile vitale, care se pot modifica în
urma unor boli cronice, traume, malformaţii, etc. Domeniul „ sănătate”, din cadrul sferei
universale cuprinde următoarele abilităţi vitale umane (funcţii generale ale organismului):
1. Abilitate de comportament (inclusiv de învăţămînt)
2. Abilitate de comunicare
3. Abilitate locomotorie (de deplasare)
4. Abilitate de autoservire
5. Abilitate de aptitudine a corpului
386
6. Abilitate de mobilitate (dexteritate)
7. Abilitate de activitate socio-profesională - cuprinde participări la activităţi de
producţie şi intelectuale (de muncă)
8. Abilitate situaţională
Boala, prin intermediul deficienţelor funcţionale, poate afecta una, două sau mai multe din
cele opt abilităţi vitale umane generînd dizabilităţi, provocând dereglări ale activităţii zilnice (în
nomenclatura engleză - Activities of Dayly Living (ADL). Termenul de persoane cu dizabilităţi
este folosit în majoritatea ţărilor lumii. Acestea sunt persoane recunoscute în mod oficial de către
organele respective de stat. Aceste persoane sunt limitate în activităţile profesionale, sociale şi
în altele .
Dizabilitatea sau restricţia participării (în nomenclatura engleză — disability) în aspectul
caracteristic al sănătăţii este orice limitare, imposibilitate de a desfăşura o activitate într-o
manieră considerată, ca fiind normală pentru orice om. Dizabilitatea, după aprecierea OMS, este
un termen general în stabilirea modificărilor la nivelul organismului individului şi la nivelul
societăţii.
Dizabilitatea în raport cu durata poate fi clasată:
a) temporară, b) îndelungată c) fară termen de reexpertizare.
După caracter, dzabilitatea poate fi:
a) reversibilă b) ireversibilă, c) regresivă d) progresivă.
MODELUL MEDICAL consideră dizabilitatea - ca pe o problemă a persoanei,
cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate, care necesită o îngrijire medicală,
oferită ca tratament individual de către profesionişti.
MODELUL SOCIAL al dizabilităţii consideră dizabilitatea - ca fiind în principiu o
problemă, creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea individului în
societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de
mediul social. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acţiune socială şi
este responsabilitatea comună a întregii societăţi în sensul producerii acelor schimbări de
mediu necesare participării persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale.
Astfel, managementul dizabilităţii este o problemă de atitudine şi de ideologie, care
implică o schimbare socială, ceia ce în termeni politici devine o problemă de respectare a
drepturilor omului. CIF se bazează pe combinarea acestor două modele.
Pentru a reda esenţa integrării diverselor perspective ale funcţionării este utilizat
MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL. De aceia, pentru a oferi un punct de vedere coerent,
CIF încearcă să realizeze o sinteză asupra tuturor perspectivelor sănătăţii: din punct de
vedere biologic, individual şi social. Scopul final al modelului bio-psiho-social este
incluziunea (integrarea) socială a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa activă a societăţii.
Bibliografie
1. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), OMS
Geneva, 2007.
2. Clasificarea internaţională a maladiilor (CIM), revizia a 10-a. OMS. 2007.
3. Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de Parlamentul
RM la 09.07.2010.
4. Legea nr.169-XVIII din 09.07.2010 pentru aprobarea strategiei de incluziune socială a
persoanelor cu dizabilităţi (2010-2013).
5. Materialele de suport elaborat de MMPSF pentru grupul de lucru de reformare a
expertizei medicale a vitalităţii, Chişinău, 2011-2012.
6. V.Serbin „Expertiza medicală a vitalităţii”. Chişinău, 2006.
7. Assessment of Disability in Nowadays and perspective. ICF as biopsychomedical
approach, 2 nd
Baltic, North Conference on PRM .Vilnius, sepember, 2011.
8. L. Sochircă ,,New disability aproach the medico-social expertise perspective”. Vilnius,
sepember, 2011.
387
MUZEUL DE ISTORIE A MEDICINII UNIVERSITARE
Vladimir Iurcovski, Galina Maistrenco
Muzeul USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Medical historical university museum
„Man himself is curios, and namely he, following the mysterious order of the nature he
wants to know everything he can know, because knowleadge brings more happiness than
unknowledge. Therefore, the natural order is … to investigate, search, fiind out, know.”
Rezumat
„Omul e curios din fire, adică urmând o tainică poruncă a naturii, el doreşte să ştie tot ce
se poate şti, fiindcă ştiinţa e mai aducătoare de fericire decât neştiinţa. E, deci, porunca firească
… să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să ştim.”
Muzeul universitar este o instituţie educaţională si ştiinţifică creată cu scopul studierii
fondării şi dezvoltării universităţii, educaţiei etico-deontologice a tinerei generaţii in cultura
medicala. Ţinând cont de faptul că valorificarea trecutului generează un viitor prosper, iar
adevărata generozitate a lui rezidă în a da totul prezentului, putem afirma cu certitudine că
muzeul este instituţia care adună, depozitează, reţine cele mai alese vestigii istorice materiale, în
scopuri atât cultural-educative, cât şi promotoare de noi idei, viziuni, progrese.
Pentru orice universitate care se respectă, una dintre datoriile de onoare este cunoaşterea
propriei istorii. In această ordine de idei, vrem să amintim că muzeul a fost conceput în ideea
respectului pentru trecut şi a valorilor transferate spre noile generaţii, iar exponatele –
fotografiile, tratatele, lucrările ştiinţifice, reviste de specialitate, diplome, certificate, - sunt
acumulate de-a lungul timpului.
De la fondarea in anul 1975 a muzeului de istorie a medicinii univrsitare si pină in
prezent au fost traversate cîteva etape in evolutia muzeului, unele mai productive , altele de
stagnare, datorita unor circumstante neprevazute.
Prima etapa – crearea muzeului.
Muzeului de istorie a medicinii a apărut la iniţiativa şi sub conducerea nemijlocită a
ilustrului medic, savant, om de stat Nicolae Testamitanu - organizator al ocrotirii sănătăţii din
Republica Moldova, rector al institutului de Stat de Medicină din Chişinău în intervalul anilor
1959-1963, fondatorul bazelor învăţământului medical din Moldova. Nicolae Testimiţanu a fost
întotdeauna de părerea că Moldova trebuie sa-şi pregătească specialişti proprii în ramura
medicinii. Muzeul înfiinţat din initiativa lui Nicolae Testimiţanu îşi are începutul în anul 1975
( primul director al muzeului a fost V.Ioxa) şi era axat pe fotografii importante din istoria
medicinii. Primele expoziţii a muzeului de istorie a medicinii au fost consacrate memoriei
medicilor din institutul de medicina si farmacie, participanţi la Marele Război pentru apărarea
Patriei (1941-1945), acestea fiind subiectul multor altor expoziţii în muzeele Chişinăului. În anul
1975 un grup de colaboratori ai Catedrei de Igienă Socială, sub conducerea profesorului Nicolae
Testimiţanu a primit Premiul de Stat în domeniul Ştiinţei şi Tehnicii, fenomen pe larg promovat
in activitatea muzeului.
A doua etapa – perioada stabilirii activitătii muzeistice.
Iniţial încaperea in care a fost amplasat muzeul (actuala sala de sedinţe, blocul C) era
depasita in timp, din cauza necorespunderii cerinţelor faţă de un muzeu. Toate obiectele expuse
au fost amplasate fară nici un sistem, expoziţii tematice nu erau posibil de petrecut din lipsa de
spaţiu, incăperi auxiliare de păstrare a exponatelor lipseau. Pentru a solutiona intrebarea spatiilor
muzeistice in 1985 , de catre senat si rectorul universitaţii V.Anestiadi se primeste decizia de a
interveni cu un demers către guvern in care se solicita transmiterea in gestiunea universităţii a
„Casei muzeu S.Lazo”. Conform hotaririi de guvern transmiterea imobilului in gestiunea
388
institutului de medicina si farmacie este solutionata, in acelas an încep lucrări de reconstrucţie şi
reparaţie a sediului pentru viitorul muzeu universitar , care se extind pina in anul 1987.
In perioada anilor 1978-1986 activitatea muzeistică a fost consacrată lucrului ştiinţific şi
didactic. În acest interval de timp muzeul avea mulţi vizitatori şi se bucura de popularitate atât
în rândul studentilor, cât şi specialiştilor în medicină. De asemenea, se intensifică considerabil
activitatea instructiv-didactică, care implementează noi forme şi metode de predare şi evaluare a
cunoştinţelor. Se reeditează materialele didactice şi metodice pe toate disciplinele şi se
ameliorează simţitor procesul educativ, evidenţiindu-se ca unul dintre cele mai intensive şi
progresive în universitate. O activitate metodică renovatoare s-a efectuat şi la bazele practice,
unde studenţii îşi petreceau stagiul practic.
A treia etapa – perioada activitatii muzeistice in sediu nou.
In primavara anului 1987 conform deciziei rectorului (L.Cobileanschi) muzeul din incinta
blocului administrativ C, a fost transferat in casa unde a locuit intre anii 1910-1912 compatriotul
nostru S.Lazo, participant la razboiul civil din Extremul Orient a fostei Uniuni sovietice.
Director al muzeului a fost numit Iu.Grossu, care a activat pînă în 2001.In această perioadă de
timp de catre Iu.Grosu şi E.Popuşoi se elaborează un plan tematico-expoziţional. In curînd
vizitatorii muzeului se familiarizează cu noua expoziţie amplasată în şapte săli cu tematica:
invaţamântul medical superior; stiinţa medicală; personalitaţi marcante; fondatori de catedre şi
şcoli stiinţifico-medicale; realizările ocrotirii sanătatii cu potenţialul ştiintific. S-a început
completarea fondurilor cu materiale şi exponate. acestea au depăşit cifra de 3000 unităţi, rata de
frecvenţă a ajuns la 5000 vizite anual, au sporit statele de lucrători ai muzeului. Muzeul a fost
vizitat de foştii Preşedinţi ai ţării M.Snegur şi P.Lucinsch, numeroase delegaţii internaţionale
(România, Germania, Franţa, Bulgaria, Rusia etc.).
Anii 2002- 2003 director al mueului a fost numit A.Leşanu, care a activat o perioada
scurta de timp. În anul 2002 de catre Parlamentul Republicii Moldova este adoptată Legea
organică Nr.1596-XV cu denumirea „Legea muzeelor” in care sunt stipulate structura,
organizarea si functionarea muzeelor, patrimoniul muzeistic, baza tehnico-materiala. Datorita
Legii susmentionate de catre colaboratorii muzeului au fost intreprinse careva actiuni pentru a
sistematiza patrimoniul muzeistic, de asemenea au fost intreprinse primele tentative de
reamplasare a muzeului intrun alt sediu, deoarece, dupa alunecarile de teren sediul muzeului a
fost grav avariat.
În anii 2005-2011 director de muzeu este doctor în medicină – M. Raevschi . In perioada
data de timp activitatea muzeistica se limiteaza doar cu lunile anului cu temperaturi pozitive. In
perioada rece a anului incaperile nu se incalzesc din cauza deteriorarii sistemului de incalzire si
ineficientei de a fi reparat. Totodata se selecteaza materiale pentru reinoirea standurilor
muzeului, ce se referă la Academicieni şi membri corespondenţi ai Academiei de Ştiinte ai
Republicii Moldova. Directorului muzeului îi revine ideea de editare a lucrări cu denumirea
„Ghid al Muzeului”, unde sunt reflectate unele etapele de dezvoltare a muzeului universitar.
Ţinând cont de importanţa funcţionării în continuare a muzeului universitar, actualul
rector - academicianul I. Ababii, pe parcursul anilor, întreprinde acţiuni energice pentru a găsi la
prima etapă posibilităţi financiare pentru reamplasarea actualului muzeu într-un nou sediu şi
promovarea ideii creării Muzeul de Istorie a Medicinii din Republica Moldova.
În prezent, actualii colaboratori ai muzeului ( şef al muzeului din februarie 2012 Vladimir
Iurkovski) activează în vederea evidenţei stricte a exponatelor muzeului. Este elaborat atât un
chestionar, care va fi remis conducătorilor IMSP pentru acumularea materialelor istorice din
instituţiile medicale din ţară, cât şi crearea unei baze de date ce se referă la istoria medicinii.
Paralel, se desfăşoară activităţi ce ţin de întocmirea bazei de date a fotografiilor muzeului în
format electronic. In perspectivă, materialul acumulat va sta la temelia fondării Muzeului de
Istorie a Medicinii din Republica Moldova. Cu acordul conducerii universităţii, în comun cu
serviciul tehnologii informaţionale şi fotograful universitar, avem drept scop crearea unui muzeu
virtual pe site-ului universităţii, în vederea recunoaşterii pe larg a acestuia.
389
Deşi sunt multe planuri si idei, realizarea lor depinde de conceptul de dezvoltare al
muzeului si de finantarea acestora.
Concluzii
Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului, iar calea de descoperire nu
poate fi decât porunca fireasca : să cerceteze, să caute, să afle; ceea ce ar implica pasarea
cunoştinţelor mai departe pentru a rămâne zidite în temelia memoriei asemeni unui testament.
In urma prezentării acestor date, putem afirma cu convingere că Muzeul de Istorie a
Medicinei are cele mai distinse şanse de a atinge scopul dorit: posedarea unui arsenal puternic cu
care un popor îşi poate arăta ce a moştenit de la strămoşi în domeniul medicinei. Retrospectivele
evoluţiei presupun crearea unui muzeu virtual pe site-ului universităţii, în vederea recunoaşterii
pe larg a acestuia. Astfel , aceste scopuri ar genera un adevărat Muzeu de Istorie a Medicini din
Republica Moldova.
Bibliografie
1. Анестиади Н.Х.. „Развитие медицинской науки» Кишинев,1967.
2. Ежов Н. Очерки истории медицины, Кишинев,1958
3. Тестемицану Н. А. Кишиневский государственный медицинский институт, Кишинев
1984.
PROGRAMUL SCREENING-ULUI ŞI MONITORING-ULUI FAMILIILOR
CANCEROASE ÎN REPUBLICA MOLDOVA. CERCETAREA RUDELOR
ASIMPTOMATICE
Diana Garit-Brega, Larisa Spinei
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „N.Testemiţanu”
Summary
The screening and monitoring programme of the cancer families in the Republic
of Moldova. Investigation of the asymptomatic relatives of the pacients
Individuals having high family risk (there are 3 and more cases of the malignant
neoplasms registered in the family) need special screening approach, in comparison with those,
having the moderate risk and requesting standard screening.
Among the 278 investigated relatives from 163 families having a non-complicated
oncological anamnesis, different pathologies were found out at 78 (28.0%) of people. This
pathology was prevailingly represented by colorectal adenomas (13.3%) and other benign tumors
(12.6%) The rate of malignant neoplasms among the immediate relatives formed 2.3%.
In those 74 families having a complicated oncological anamnesis in which, there were 2
and more cases of NFM, among the immediate relatives except the probands who were not
formally referred to anyone of the mentioned syndromes; the frequency of finding out the pre-
cancerous and cancerous pathologies at the immediate relatives was considerably high – 44.8 %
Among the immediate relatives in these families the CCR was found in 11(10.3%) cases, NMPM
– in 3(2.8%), CEM, CGM and other NFM in 1(0.9%) cases. The colorectal adenomas were
found at 19 (17.7%) patients.
The highest rate per cent of finding the NFM was marked in the families with the classic
syndrome of HNPCC. From the 45 asymptomatic immediate relatives of the probands with the
HNPCC syndrome, via colonoscopic investigations 29 (64.4%) cases found to have colorectal
pathology: 11(24.4%) – solitary and multiple adenoamas colorectal and at 18(37.7%) too. The
increasing rate per cent of finding the malignant neoplasms among the members of the families,
having a complicated hereditary-collateral anamesis, requires the necessity of the screening at
390
these people, with a purpose of early finding out the incipient cancer forms and secondary
prevention of cancer.
The dates obtained during the investigation can be used as a base for the elaboration of
the screening algorithm of the asymptomatic relatives of the patients with PTK, cancer of the
reproductive system organs at the women and primary-multiple malignant neoplasms (NMPM).
Rezumat
Indivizii care prezintă un risc canceros familial majorat (în familie sunt udentificate 3 şi
mai multe cazuri de neoformaţiuni maligne) necesită o abordare de screening deosebită de
persoanele cu risc mediu, ce necesită screening standart.
Printre cele 278 rude cercetate din 163 de familii cu anamneza oncologică neagravată
diverse patologii au fost depistate la 78 (28.0%) persoane. Preponderent această patologie era
reprezentată prin adenoame colorectale (13.3%) şi alte tumori benigne (12.6%). Rata
neoformaţiunilor maligne printre rudele de gradul întâi a constituit 2.3%.
În cele 74 familii cu anamneza oncologică agravată, în care printre rudele de gradul întâi,
în afară de proband, erau 2 şi mai multe cazuri de NFM, dar formal care nu se raportau nici la
unul din sindroamele menţionate, frecvanţa depistării patologiilor precanceroase şi canceroase la
rudele de gradul întâi era destul de înaltă - 44.8%. Printre rudele de gradul întâi în aceste familii
CCR a fost depistat în 11(10.3%) cazuri, NMPM – în 3(2.8%), CEM, CGM şi alte NFM în câte
1(0.9%) caz. случаю. Adenoame colorectale au fost depistate la 19(17.7%) pacienţi.
Procentajul cel mai înalt de depistare a NFM a fost observat în familiile cu sindromul clasic
HNPCC. Din cele 45 de rude asimptomatice de gradul întâi a probanzilor cu sindromul HNPCC,
prin cercetarea colonoscopică la 29(64.4%) s-a depistat patologie colorectală: la 11(24.4%) –
adenoame solitare şi multiple colorectale şi la 18(37.7%). Procentajul majorat de depistare a
neoformaţiunilor maligne printre membrii familiilor cu anamneză eredo-colaterală agravată
dictează necesitatea efectuării screeningului la aceste persoane cu scopul depistării precoce a
formelor incipiente de cancer şi profilaxiei secundare a cancerului. Datele obţinute în urma
cercetării pot servi ca bază pentru elaborarea algoritmului de screening la rudele asimptomatice
ale pacienţilor cu CCR, tumori maligne ale sistemului reproductiv feminin şi neoformaţiunilor
maligne primar multiple.
Actualităţi
Efectuarea şi implimentarea screening-ului în oncologie este o problemă dificilă. La
moment există mai multe modalităţi de abordare a metodelor şi termenelor efectuării screening-
ului. Una din modalităţi este efectuarea screening-ului o singură dată pe parcursul vieţii la
întreaga populaţie. Însă, în acest caz este extrem de dificil de depistat persoanele cu maladii pre-
şi canceroase, iar cheltuielile materiale şi resursele umane utilizate la depistarea unui asemenea
caz sunt destul de importante. O altă modalitate constă în identificarea persoanelor cu
predispunere pentru apariţia neoformaţiunilor maligne (inclusiv – primar multiple), adică cu risc
oncologic înalt. În baza istoricului familial este necesar de identificat persoanele care necesită să
fie supuse screening-ului [3,18]. Indivizii care au un risc familial oncologic înalt (în familie sunt
depistate 3 şi mai multe cazuri de neoformaţiuni maligne) necesită o abordare specială în
screening, comparativ cu persoanele care prezintă un risc moderat şi necesită un program
standart de screening [1,2,12,16]. În legătură cu acest fapt mulţi cercetători propun efectuarea
screening-ului la rudele asimptomatice, care corespund următoarelor criterii: a) două şi mai
multe rude de gradul I afectate oncologic; b) una din rudele afectate este mai tânără de 45 ani; c)
prezenţa în familie a pacienţilor cu neoformaţiuni maligne primar-multiple; d) cancer familial
ereditar dominant evident, inclusiv cancer colorectal, endometrial, mamar, ovarian [14]. Un grup
special este constituit din pacienţii cu vârsta până la 45 ani cu sindroame ereditare cunoscute:
cancer colorectal nonpolipozic ereditar – sindromul Lynch-I [5,9,10,11] sindromul cancer
mamar-ovarian, cancer ovarian ereditar, cancer endometrial ereditar, cancer mamar ereditar,
sindromul ereditar cancer mamar/ovarian, sindromul ereditar cancer mamar/ovarian/endometrial,
391
sindromul ereditar cancer mamar/ovarian/endometrial/colorectal (sindromul Lynch-II);
sindromul ereditar cancer mamar/endometrial/gastrointestinal/pulmonar, sindromul ereditar
cancer endometrial/gastrointestinal [4,9,15]. "Anamneza canceroasă familială" la aceşti pacienţi
este întâlnită, conform datelor diferitor autori, de la 19% până la 44%. Însă, ţinând cont de faptul
că în aceste familii predispunerea ereditară pentru cancer nu este strict specifică, screeening-ul
trebuie să fie complex. În afară de screening-ul endoscopic, la rudele de gen feminin se
efectuează consultaţia mamologului şi ginecologului, iar la rudele de gen masculin se cercetează
prostata. O astfel de abordare a screening-ului este economic argumentată, deoarece permite
identificarea familiilor cu risc canceros major şi reducerea cheltuielilor pentru tratamentul
patologiei depistate.
Scopul Depistarea precoce şi prevenirea dezvoltării tumorilor maligne în familiile oncologic
agravate şi, ca rezultat, diminuarea morbidităţii şi mortalităţii prin neoplasmele maligne (NM) la
persoanele cu predispunere ereditară.
Materiale şi metode La baza lucrării se află datele registrului familiilor canceroase (circa 6357), care include
datele cercetărilor clinico-genealogice ale pacienţilor cu cancer colorectal, genital feminin,
glandei mamare, tumori maligne primar multiple verificate morphologic. Pentru analizarea
datelor au fost utilizate metodele clinice, epidemiologice, clinico-genealogice şi matematice.
Obiectul de bază al cercetării: familiile cu sindroame canceroase ereditare, familiile cu cancer
colorectal, cancer al sistemului reproductiv feminin, neopasmele maligne primar multiple
(NMPM), familiile cu adenoame colorectale, introduse în registrul familiilor canceroase al
Institutului Oncologic sau noi depistate.
Criterii clinice pentru includerea familiilor în studiu au servit: а) vârsta tânără de
depistare a neoformaţiunile maligne (NFM) (mai puţin de 45 ani); b) prezenţa în familie a două
şi mai multe cazuri de CCR sau NFM de altă localizare; c) NFM primar-multiple; d) sindromul
HNPCC; e) adenoame solitare sau multiple colorectale;.
La efectuarea screening-ului familiile erau divizate în patru grupuri de risc: I - grupul cu
risc redus, era compus din familiile pacienţilor cu cancer colorectal, vârsta cărora depăşea 50 ani;
II - grupul cu risc moderat – familiile pacienţilor (cu vârsta de la 45 până la 50 ani), în care erau
1-2 cazuri de NFM; III - grupul cu risc înalt l-a costituit familiile pacienţilor cu următoarele
sindroame elucidate: cancer nonpolipozic colorectal ereditar (HNPCC), NFM primar-multiple,
familiile pacienţilor cu cancer colorectal şi ale sistemei reproductive feminine, în care erau 3 şi
mai multe cazuri de NFM cu vârsta mai tânără de 45 ani. Şi în final, IV - grupul de control -
datele populaţionale.
Rezultate În procesul screening-ului în familiile pacienţilor cu cancer colo-rectal (CCR) au fost
cercetaţi 416 rude (392 – de gradul I de rudenie, 24 – de gradul II) din 242 familii ale
probanzilor cu CCR şi tumori maligne primar-multiple.
Printre rudele de gradul I frecvenţa NFM a constitutit 6.2%. CCR a fost depistat la 14(3.8%)
rude, inclusiv la 4 – adenome multiple (fig. 1). ACR au fost decelate la 54(14.5%) rude
examinate, adenoame solitare la 47(12.6%) şi multiple - la 7(1.9%), cea ce depăşeşte frecvenţele
populaţionale de 3,9 si 1.3 ori corespunzător. NMPM au fost depistate la 5(0.8%) rude, alte NFM
- la 5(1.3%): CGM - la 2(0.8%), cancer endometrial – la 2(0.8%) rude. Alte NFB au fost decelate
la 46(12.4%) rude, inclusive: polipoză endometrială - la 7(2.7%), miom uterin - la 25(9.5%),
chist ovarian - la 9(3.4%), endometrioză - la 1(0.4%), polip al colului uterin - la 1 rudă etc.
392
Figura 1. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor afectaţi de CCR (total)
6.1%
393
Rata cea mai înaltă de CCR a fost depistată la părinţii (18.2%) şi rudele (9.3%).
probanzilor. Frecvenţa depistării active a CCR printre copiii cercetaţi ai probanzilor a constituit
1.1%. Frecvenţa adenoamelor colorectale depistate printre rudele de gradul I a constituit: la
părinţi – 27.3%; la sibşi – 21.6% şi copii – 11.4%. Alte NFM au fost depistate la 5 (1,3%) rude:
CM – 2 (0.8%); CEM - 2 (0.8%) cazuri din totalitatea de femei cercetate; NMPM au fost
depistate la 3 (0.8%) rude. Printre rudele de gradul II NFM au fost depistate la 12.5% persoane.
Dintre ele la 8.3% au fost depistate NMPM, adenoame colorectale – la 12.3% şi alte tumori
benigne – la 4.2% persoane. Rata înaltă de depistare activă a NMPM printre rudele de gradul II a
fost condiţionată de faptul, că cercetării au fost supuse rudele din familiile ereditar agravate, în
special cu sindroamele Lynch I-II şi Gardner.
Noi am efectuat analiza eficacităţii utilizării programului de screening în familiile ereditar
agravate.
Printre cele 278 rude cercetate din 163 de familii cu anamneza oncologică neagravată
diverse patologii au fost depistate la 78(28.0%) persoane. Preponderent această patologie era
reprezentată prin adenoame colorectale (13.3%) şi alte tumori benigne (12.6%). Rata
neoformaţiunilor maligne printre rudele de gradul întâi a constituit 2.3%, dintre care CCR -
3(1.1%), NMPM - 1(0.38%), CEM - 1 и CGM – 1 (fig. 2).
În cele 74 familii cu anamneza oncologică agravată, în care printre rudele de gradul întâi,
în afară de proband, erau 2 şi mai multe cazuri de NFM, dar formal care nu se raportau nici la
unul din sindroamele menţionate, frecvanţa depistării patologiilor precanceroase şi canceroase la
rudele de gradul întâi era destul de înaltă - 44.8%. Printre rudele de gradul întâi în aceste familii
CCR a fost depistat în 11(10.3%) cazuri, NMPM – în 3(2.8%), CEM, CGM şi alte NFM în câte
1(0.9%) caz. случаю. Adenoame colorectale au fost depistate la 19(17.7%) pacienţi, inclusiv
solitare – la 15(14.0%) şi multiple- la 4(3.7%) pacienţi, cifre ce depăşesc frecvanţa populaţională
pentru CCR de 60 ori, pentru NMPM – de 700 ori, pentru CEM – de 4,5 ori şi pentru CGM – de
1,6 ori (fig. 3).
Procentajul cel mai înalt de depistare a NFM a fost observat în familiile cu sindromul
clasic HNPCC. Din cele 45 de rude asimptomatice de gradul întâi a probanzilor cu sindromul
HNPCC, prin cercetarea colonoscopică la 29(64.4%) s-a depistat patologie colorectală: la
11(24.4%) – adenoame solitare şi multiple colorectale şi la 18(37.7%) – CCR (fig. 4).
Este necesar de menţionat, că din 18 cazuri de CCR la 5(11.1%) rude a fost depistat CCR
primar-multiplu: la 2 – metacron, la 1 – metacron-sincron şi la 2 – sincron-metacron. CCR
(inclusiv primar-multiplu) era depistat mai frecvent la femei – 10(55.5%) cazuri, decât la bărbaţi
- 8(44.4%) cazuri. În acelaşi timp, dacă luăm în consideraţie numai CCR primar-multiplu
depistat, atunci frecvenţa la rudele-bărbaţi - 4(80%) considerabil depăşeşte acest indicator la
rudele-femei – 1( 20%).
Ţinând cont de prezenţa diversităţii de vârstă a manifestării patologiei, a fost efectuată
analiza termenului de apariţie a semnelor maladiei la probanzi şi rudele lor de gradul I (fig. 5).
Astfel, vârsta medie a probanzilor în familiile cu sindromul HNPCC a constituit 40.3±3.4
ani. Vârsta medie la debutul maladiei la rudele de gradul I a probanzilor cu NMPM colorectale a
constituit 49.7±2.0 ani (în populaţie – 57.8±1.7 лет). La 11 din 30 probanzi cu sindromul Lynch
I, la care diagnosticul a fost confirmat până la 45 ani, printre eredocolateralele lor au fost
depistate mai mult de două cazuri (cu excepţia probandului) de neoformaţiuni maligne. Totodată,
NMPM la eredocolaterale se dezvoltau până la 50 ani (49.7±2.0).
Este interesant faptul, că adenoamele colorectale la acest contingent de pacienţi sunt
depistate la o vârstă şi mai tânără – 44.5±6.1 ani. Deosebirile depistate de vârstă la apariţia
maladiei sunt condiţionate probabil de factorii genetici. Acest fapt trebuie luat în consideraţie în
cazul efectuării screening-ului. Deoarece CCR pe fondal de adenom se dezvoltă în timp de circa
7-10 ani, cercetarea rudelor pacienţilor trebuie începută la vârsta mai tânără cu 10 ani decât cea a
probandului.
394
Figura 2. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor în familiile neagravate
5.6%
395
Figura 3. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor în familiile canceros agravate
19.1%
%
396
Figura 4. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor cu sindromul HNPCC
37.6%
397
Figura 5. Vârsta medie la debutul maladiei la rudele de gradul I a probanzilor
cu NMPM şi sindromul HNPC
Ţinând cont de variabilitatea interindividuală după vârsta manifestării maladiei, am
efectuat analiza vârstei de manifestare a maladiei la probanzi. Vârsta medie a maladiei a variat
de la 51.6±1.9 în cazul NMPM (cancer ovarian) până la 60.4±1.5 – în cazul NMPM (una din
tumori afecta corpul uterin).
La 11 din 30 probanzi cu sindromul Lynch I, la care diagnosticul a fost stabilit până la 45
ani, în toate familiile printre rude au fost depistate mai mult de două cazuri (cu excepţia
probandului) de tumori maligne. În aceste cazuri NMPM la rude apăreau la vârsta până la 50 de
ani (49.7±2.0). Este important de menţionat, că screening-ul endoscopic la rudele probanzilor
decelează adenomele colo-rectale la o vârstă mai tânără – 44.5±6.1 ani. Vârsta medie a
dezvoltării tumorilor metacrone în tot contingentul de pacienţi cu polineiplazii a constituit
95.1±4.5 luni. Perioada de apariţie a tumorilor metacrone la probanzii femei cu NMPM (una din
tumori afecta sistemul reproductiv feminin) a variat de la 101.9±17.2 luni în cazul NMPM (una
din tumori afecta colul uterin) până la 152.7±33.3 luni în cazul NMPM (una din tumori afecta
glanda mamară). În legătură cu acest fapt noi considerăm extrem de important determinarea
vârstei medii a debutului maladiei la pacienţii cu NMPM metacrone.
Concluzii 1. Procentajul majorat de depistare a neoformaţiunilor maligne printre membrii familiilor cu
anamneză eredo-colaterală agravată dictează necesitatea efectuării screeningului la aceste
persoane cu scopul depistării precoce a formelor incipiente de cancer şi profilaxiei
secundare a cancerului.
2. La moment, fiecare familie cu anamneză eredo-colaterală agravată necesită o abordare
individuală.
3. Persoanele, care au un risc sporit ereditar canceros necesită screening special, comparativ
cu cei din grupul de risc moderat, cărora li se va aplica programul standart de screening.
4. Screeningul rudelor asimptomatice din familiile cu anamneză oncologic agravată poate fi
o parte componentă a unui program complex de profilaxie a NFM, cu includerea
aprecierii riscului familia şi sănătăţii pe parcursul întregii vieţe.
5. Sunt necesare eforturi suplimentare îndreptate spre crearea criteriilor efecace şi credibile,
care ar permite depistarea potenţialilor pacienţi din grupurile cu risc majorat.
0
10
20
30
40
50
60
70
Familii cu antecedente eredocolaterale canceroase
Familii fara antecedente eredocolaterale canceroase
398
Bibliografie 1. Bampton P.A., Sandfort J/J., Young G.P. Applying evidence-based guidelines improves
use of colonoscopy resources in patients with moderate risk of colorectal neoplasia
//eMLA.-2002.-V.176,N4.-P.155-157.
2. Beaudin D.J. Results of screening first-degree relatives of patients with colorectal cancer:
a community practice perspective //Can. J. Gastroenterol.-2000.-V.14,N.6.-p.489-492.
3. Bujanda L., Sarasqueta C., Zubiaurre L. et.al. Low adherence to colonoscopy in the
screening of the first-degree relatives of patients with colorectal cancer //Gut.-2007.-
V.56.-P.1714-1718.
4. Dove-Edwin I., de Jong A.E., Adams J. et al. Prospective results of surveillance
colonoscopy in dominant familial colorectal cancer with and without Lynch syndrome
//Gastroenterology.-2006.-Issue 7.-P.1995-2000
5. Halbert C. H., Lynch H., Lynch J., Main D. et.al. Colon Cancer Screening Practices
Following Genetic Testing for Hereditary Nonpolyposis Colon Cancer (HNPCC)
Mutations //Arch Intern Med.-2004.-V.164.-P.1881-1887.
6. Halipli S.D. Aspecte clinico-genetice ale neoformaţiunilor maligne primar-multiple
//Disertaţie. D.m.- 2001.- p.151.
7. Heikki J. Järvinen, Jukka-Pekka Mecklin and Pertti Sistonen Screening reduces colorectal
cancer rate in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer
//Gastroenterology.- 1995.-V.108, Issue 5. P.1405-1411
8. Heikki J. Järvinen, Markku Aarnio, Harri Mustonen, Controlled 15-year trial on
screening for colorectal cancer in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer
//Gastroenterology.-V.118, Issue 5.- P.829-834.
9. Jarvinen H.J., Aarnio M., Mustonen H. et al. Controlled 15-year trial on screening for
colorectal cancer in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer //
Gastroenterology.-2000.-V.118,N5.-P.829-834.
10. Lynch H.T., Lynch J.F. Hereditary nonpolyposis colorectal cancer //Semin. Surg. Oncol.-
2000.-V.18,N4.-P.305-313.
11. Lynch H.T., Lynch J.F., Attard T.A. Diagnosis and management of hereditary colorectal
cancer syndromes: Lynch syndrome as a model //CMAJ.-2009.-V.181,N5.-p.273-278.
12. Platell C.F.E., Philpott G., Olynyk J.K. Flexible sigmoidoscopy screening for colorectal
neoplasia in average-risk people: of a five-year rescreening interval.-2002.-V.176,N7.-
P.371-373.
13. Recommendations from the EGAPP Working Group: genetic testing strategies in newly
diagnosed individuals with colorectal cancer aimed at reducing morbidity and mortality
from Lynch syndrome in relatives. Evaluation of Genomic Applications in Practice and
Prevention (EGAPP) Working GroupEvaluation of Genomic Applications in Practice and
Prevention (EGAPP) Working Group //Genet Med. 2009 V.11,N1.-P. 35–41.
14. Smith R. A., Cokkinides V., Brooks D., Saslow D. and Brawley O. W. Cancer Screening
in the United States, 2010: A Review of Current American Cancer Society Guidelines
and Issues in Cancer Screening //CA Cancer J Clin.- 2010.-V.60.-P.99-119.
15. Smith R.A., Cokkinides V., von Eschenbach A.C. et al. American Cancer Society
Guidelines for the early detection f cancer //CA Cancer J. Clin.-2002.-V.52,N1.-P.8-22.
16. Swaroop V.S., Larson M.V. Colonoscopy as a screening test for colorectal cancer in
average-risk individuals //Mayo Clin. Proc.-2002.-V.77.-P.951-956.
17. Syrigos K.N., Charalampopoulos A., Zbar A. et al. Colonoscopy in asymptomatic
individuals with a family history of colorectal cancer //Ann. Surg. Oncol.-2002.-V.9,N5.-
P.439-443.
18. Winawer S.J., Zauber A.G., Gerdes H. et al. Risk of colorectal cancer in the families of
patients with adenomatous polyps. National Polyp Study Workgroup //N.Engl. J. Med.-
1996.-V.334.-P.82-87.
399
FONDUL DE DEZVOLTARE ŞI MODERNIZARE A PRESTATORILOR PUBLICI DE
SERVICII MEDICALE – O SURSĂ SUPLIMENTARĂ DE FINANŢARE A
ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR MEDICO-SANITARE PUBLICE
Stela Gladei, Valeriu Sava
Şcoala de Management în Sănătatea Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Fund of development and modernization of the public providers of medical services
is an additional source of financing of the public medical institutions activity
There has been adopted the regulatory framework for creation of the fund of development
and modernization of the public providers of medical services in order to improve the quality of
medical services, effectiveness and productivity of the public medical institutions. Financial
assets accumulated in this fund are designed for financing of investment projects in the following
domains: purchase of high-performing medical equipment and ambulance transport;
implementation of new heating and water-supply technologies, as well as technologies of
medical waste processing; modernization and optimization of buildings and infrastructure;
implementation of new information systems and technologies. It is necessary to bring to
potential participants’ knowledge the objectives of usage of the present fund and criteria of
investment projects selection in order to provide the use of the financial assets from the fund in
the conformity with the legislation.
Key words: compulsory medical insurance, public medical institutions, fund of
development and modernization of the public providers of medical services
Фонд развития и модернизации государственных поставщиков медицинских услуг –
дополнительный источник финаисирования деятельности публичных
медицинских учреждений
В целях повышения качества медицинских услуг, эффективности и продуктивности
публичных медицинских учреждений была принята нормативная база для создания фонда
развития и модернизации государственных поставщиков медицинских услуг. Финансовые
средства, накопленные в этом фонде, предназначаются для финансирования
инвестиционных проектов в следующих областях: покупки высокопроизводительного
медицинского оборудования и санитарного транспорта; внедрения новых технологий
обогревания и водоснабжения, переработки медицинских отходов; модернизации и
оптимизации зданий и инфраструктуры; внедрения новых информационных систем и
технологий. Для обеспечения использования финансовых средств фонда развития в
соответсвии с законодательством, необходимо донести до сведения потенциальных
участников конкурса цели использования данного фонда и критерии отбора
инвестиционных проектов.
Ключевые слова: обязательное медицинское страхование, публичные
медицинские учреждения, фонд развития и модернизации государственных поставщиков
медицинских услуг
Pentru a stabili statutul juridic al prestatorilor de servicii medicale încadraţi în sistemul de
asigurări obligatorii de asistenţă medicală (AOAM), în anul 2003 au fost operate modificări în
Legea ocrotirii sănătăţii [1], prin care acestea au fost transformate în instituţii medico-sanitare
publice (IMSP), ce activează pe principiile de autofinanţare şi nonprofit. Ulterior, au fost
aprobate documentele-tip de constituire şi activitate a IMSP pentru ca să se poată trece procedura
de înregistrare la organul abilitat cu înregistrarea şi evidenţa unităţilor de drept.
Către anul 2006, Ministerul Sănătăţii a aprobat Regulamentul cu privire la instituţiile
medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală [9]
care prevedea formarea patrimoniului instituţiei din bunurile transmise de către fondator
(Ministerul Sănătăţii sau consiliile municipale şi raionale) în gestiune economică, la care se mai
400
puteau adăuga alte bunuri şi mijloace financiare obţinute pe parcursul activităţii instituţiei. Însă
prevederea respectivă nu şi-a găsit reflectare adecvată în actele legislative care stabileau
atribuţiile autorităţilor publice locale şi destinaţia mijloacelor financiare acumulate la nivel local,
fapt ce a creat incertitudini şi ambiguităţi în interpretarea de către autorităţile publice locale a
rolului fondatorului la formarea patrimoniului IMSP.
Totodată, prin actul normativ menţionat [9], IMSP au obţinut dreptul de a constitui
rezerve din mijloacele financiare economisite pe parcursul perioadei de gestiune, iniţial în
valoare de pînă la 5% din suma totală a veniturilor, excepţie făcând veniturile cu destinaţie
specială (sponsorizări, granturi, etc) în dependenţă de posibilităţile financiare şi fără a prejudicia
activitatea de bază a instituţiei. Ulterior, mărimea rezervelor a fost majorată pînă la 10% din
suma totală a veniturilor.
Rezervele IMSP puteau fi utilizate pentru activităţi de genul: implementării tehnologiilor
medicale, achiziţionării utilajului medical şi altor mijloace fixe, implementării sistemelor
informaţionale în cadrul instituţiei, reparaţiei capitale a clădirilor şi mijloacelor fixe, etc. Mai jos
sunt prezentate datele care arată volumul de mijloace financiare rezervă utilizate de către IMSP
din fondurile de în perioada anilor 2008 – 2010 (9 luni).
Tabelul nr.1
Utilizarea mijloacelor financiare din fondurile de rezervă a IMSP în aa. 2007 - 2010 (9 luni),
pe tipuri de asistenţă medicală, lei
Tip de asistenţă medicală
(AM)
2008 2009 9 luni 2010
(date operative)
AM Urgentă 5 856 980 16 750 147 1 608 314
AM Primară 17 779 634 30 231 351 28 497 869
AM Specializată de
ambulatoriu
4 303 879 5 461 446 5 674 532
AM Spitalicească 7 357 754 18 841 135 19 827 500
Servicii medicale de înaltă
performanţă (SMÎP)
704 681 3 712 673 1 270 700
TOTAL 36 002 928 74 996 752 56 878 915
Tabelul nr.2
Utilizarea mijloacelor financiare din fondurile de rezervă a IMSP în aa. 2008 - 2010 (9 luni),
pe tipuri de cheltuieli, lei
Tipuri de cheltuieli 2008 2009 9 luni 2010
(date operative)
Procurarea mijloacelor fixe 21 868 231 44 657 436 31 522 564
Reparaţia capitală a
mijloacelor fixe
11 773 490 22 114 291 21 941 119
Alte cheltuieli 2 361 207 8 225 025 3 415 232
TOTAL 36 002 928 74 996 752 56 878 915
Sursă: CNAM, generalizarea informaţiei din Formularul nr.1-16/d „Dare de seamă despre
îndeplinirea devizului de venituri şi cheltuieli (business-plan) al instituţiei medico-sanitare din
mijloacele fondurilor AOAM”
Deşi în structura cheltuielilor fondului de rezervă a IMSP predomină cheltuielile ce ţin de
procurarea mijloacelor fixe, dotarea instituţiilor cu utilaj performant de diagnosticare şi tratament
rămîne o problemă actuală. Problema este elucidată în Strategia de dezvoltare a sistemului de
sănătate în perioada 2008-2017 [7], în care s-au identificat printre părţile slabe ale sistemului:
401
starea fizică precară a edificiilor şi dotarea insuficientă a instituţiilor medicale; tehnologii
medicale cost neeficiente şi sisteme informaţionale depăşite. Toate acestea confirmă riscurile de
necorespundere a condiţiilor de activitate a IMSP la standardele de acreditare şi la cerinţele
protocoalelor clinice de calitate a serviciilor medicale prestate, aprobate de Ministerul Sănătăţii.
În aceste condiţii, a apărut necesitatea identificării unor mijloace financiare suplimentare
menite să asigure sporirea capacităţii IMSP de prestare a serviciilor medicale conforme
politicilor din sistemul de sănătate orientate spre sporirea accesibilităţii, calităţii, cost-eficienţei
şi siguranţei prestaţiei medicale.
Drept urmare, la iniţiativa Ministerului Sănătăţii, a fost modificat art.16 din Legea cu
privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală [2, 4], prin care s-a legiferat formarea din
contul mijloacelor totale acumulate şi gestionate de către Compania Naţională de Asigurări în
Medicină (CNAM) a fondului de dezvoltare şi modernizare a prestatorilor publici de
servicii medicale, destinat sporirii calităţii serviciilor medicale prin finanţarea proiectelor
investiţionale elaborate şi prezente de IMSP şi Ministerul Sănătăţii. În acest sens, pentru anul
2010, Parlamentul Republicii Moldova a legiferat [3, 5] cuantumul mijloacelor acumulate în
fondul de dezvoltare în sumă de 17 172,0 mii lei, fapt ce corespunde normativului stabilit de
Regulamentul cu privire la modul de constituire şi administrare a fondurilor asigurării obligatorii
de asistenţă medical [6], modificat şi completat la data de 18 august 2010 [8].
Criteriile de lansare, elaborare, prezentare, evaluare, selectare şi monitorizare a
proiectelor investiţionale sînt stabilite în Regulamentul privind criteriile şi modalitatea de
selectare şi derulare a proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare şi modernizare
a prestatorilor publici de servicii medicale, aprobat de Ministerul Sănătăţii şi CNAM [10].
Astfel, conform deciziei Comisiei mixte de selectare, evaluare şi monitorizare a
proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare (Comisie mixtă) formată din
reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, CNAM şi ai societăţii civile, dar şi normelor legale din
domeniu, finanţarea proiectelor investiţionale se efectuează în baza unui contract de finanţare
încheiat de beneficiar (IMSP care corespund criteriilor de eligibilitate sau Ministerul Sănătăţii)
cu CNAM.
Lansarea concursurilor de selectare se face de către Comisia mixtă în baza planului
calendaristic anual aprobat sau, la necesitate, în baza demersului Ministrului Sănătăţii sau
Directorului general al CNAM. Anunţul referitor la desfăşurarea concursului se publică cu cel
puţin 2 săptămâni înainte, în mass-media şi pe site-urile Ministerului Sănătăţii şi CNAM şi
trebuie să conţină informaţii detaliate despre perioada desfăşurării concursului şi condiţiile
acestuia; cuantumul maxim de mijloace financiare alocate pentru contractarea proiectelor
investiţionale; criteriile de eligibilitate a proiectelor, inclusiv grilele de evaluare (numărul de
puncte acordate); lista documentelor necesare pentru a fi prezentate de solicitanţi la concurs;
termenul-limită şi ordinea prezentării documentelor; datele de contact şi adresa la care urmează a
fi prezentate propunerile de concurs; data, ora şi locul deschiderii plicurilor ce conţin dosarele
proiectelor investiţionale depuse de participanţi, etc. De asemenea, în caz de necesitate, Comisia
mixtă poate prelungi termenul de organizare a concursului, fără a schimba condiţiile acestuia.
Participanţii care vor depune cererea de participare şi dosarul proiectului la concurs în
termenii stabiliţi trebuie să îndeplinească următoarele criterii de eligibilitate:
1) înregistrarea de către Ministerul Sănătăţii în Nomenclatorul instituţiilor medico-
sanitare publice;
2) includerea în sistemul AOAM şi acordarea asistenţei medicale în baza contractului de
acordare a asistenţei medicale (de prestare a serviciilor medicale) încheiat pentru anul respectiv
de gestiune;
3) în cazul proiectelor finanţate din mai multe surse, este necesară deţinerea acordului
scris al potenţialilor cofinanţatori, precum şi a condiţiilor de obţinere, gestionare şi rambursare a
mijloacelor financiare acordate;
402
4) lipsa datoriilor la bugetul public naţional, inclusiv la fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, precum şi a datoriilor creditoare faţă de furnizorii de bunuri, servicii şi
lucrări.
Criteriile de eligibilitate a proiectelor investiţionale sînt determinate de corespunderea
acestora scopurilor de utilizare a mijloacelor financiare acumulate în fondul de dezvoltare,
stabilite de actele normative în vigoare: procurarea utilajului medical performant şi a
transportului sanitar specializat; implementarea noilor tehnologii de încălzire, de prelucrare a
deşeurilor medicale şi de alimentare cu apă; modernizarea şi optimizarea clădirilor şi
infrastructurii; implementarea sistemelor şi tehnologiilor informaţionale. [8, 10].
Ministerul Sănătăţii şi IMSP au dreptul să participe la concurs personal sau prin
intermediul persoanelor împuternicite. Altfel spus, IMSP sau Ministerul Sănătăţii pot delega
altor persoane fizice sau juridice (ex: mandat) dreptul de a depune din numele lor documentele
de participare la concurs. De asemenea, participanţii au dreptul să prezinte la concurs mai multe
proiecte investiţionale, în condiţia cînd suma totală a proiectelor înaintate nu va depăşi suma
mijloacelor financiare anunţată de CNAM.
Propunerea de proiect investiţional va conţine următoarele elemente:
a) informaţii generale privind proiectul (situaţia actuală, descrierea investiţiei, date
tehnice ale investiţiei, durata de realizare şi etapele principale, relevanţa faţă de documentele de
politici guvernamentale şi sectoriale, beneficii sociale aşteptate, impactul de mediu);
b) planul de finanţare (costurile estimative ale investiţiei, graficul de realizare, analiza
cost-beneficiu şi cost-eficienţă, costuri recurente, capacitatea financiară a IMSP);
c) avize şi acorduri de principiu;
d) piese desenate (planuri generale, de amplasare, speciale);
e) altă informaţie relevantă pentru proiectul propus.
Diseminarea proiectelor investiţionale se va efectua ţinîndu-se cont de informaţia
prezentată în dosarele de concurs, fiind întocmite grile de evaluare pe următoarele criterii de
prioritate: corespunderea obiectivelor proiectului Politicii Naţionale de Sănătate, Strategiei de
Dezvoltare a Sistemului de Sănătate şi Programului de guvernare; costurile şi beneficiile
investiţiei propuse; stadiul de execuţie al proiectului; fondurile cheltuite de solicitant pînă la data
evaluării proiectului; gradul de pregătire a IMSP pentru realizarea proiectului investiţional;
numărul locurilor de muncă ce se vor crea în procesul realizării proiectului investiţional.
În baza punctelor din grilele de evaluare stabilite de Comisia mixtă pe care le va obţine
fiecare proiect, se va întocmi un tabel centralizat cu indicarea în descreştere a punctelor obţinute
de fiecare participant la concurs. În cazul în care se va obţine un punctaj identic pentru mai multe
proiecte investiţionale din acelaşi domeniu, Comisia mixtă va alege proiectul ce va corespunde
specificului concursului sau va accepta toate proiectele, dacă acestea sînt atractive din punctul de
vedere al priorităţilor sectoriale şi dacă mijloacele financiare acumulate în fondul de dezvoltare
sînt suficiente pentru finanţarea acestora.
Comisia mixtă are dreptul de a anula rezultatele concursului în cazul în care: nici o
propunere de proiect investiţional nu a corespuns cerinţelor concursului; în actele prezentate se
vor depista informaţii neautentice sau false; cîştigătorii concursului refuză să încheie cu CNAM
contractul de finanţare; CNAM constată insuficienţa mijloacelor financiare pentru încheierea
contractelor.
Comisia mixtă va consemna rezultatele şedinţei într-un proces-verbal şi le va face publice
în termen de 10 zile din ziua deschiderii concursului. La anunţarea rezultatelor concursului pot
asista participanţii sau persoanele împuternicite, reprezentanţi ai autorităţilor publice şi mass-
media.
Participanţii la concurs pot contesta rezultatele concursului anunţate de Comisia mixtă
printr-o adresare depusă la Ministerul Sănătăţii şi CNAM. Examinarea contestărilor se va face de
către Comisia de contestare, formată pe bază de paritate de către Ministerul Sănătăţii şi CNAM.
CNAM va încheia cu învingătorii concursului un contract de finanţare a proiectului
investiţional în termen de pînă la 30 zile de la data aprobării rezultatelor concursului. Contractul
403
de finanţare va stipula: obiectul şi durata contractului; valoarea proiectului de investiţii;
drepturile şi obligaţiile părţilor; prevederi despre evaluare, monitorizare şi control;
responsabilitatea părţilor pentru nerespectarea clauzelor contractului, etc. Monitorizarea derulării
contractelor de finanţare a proiectelor investiţionale şi evaluarea rezultatelor se va efectua de
către Comisia mixtă.
Analizînd cele expuse putem concluziona că implementarea în practică a procedurii de
finanţare a proiectelor investiţionale descrise va avea un impact pozitiv, deoarece va permite
prestatorilor publici de servicii medicale de a fortifica baza tehnico-materială şi de a moderniza
tehnologiile aplicate, diminuîndu-se prin aceasta riscul de necorespundere a condiţiilor de
activitate a IMSP standardelor de acreditare şi cerinţelor protocoalelor clinice.
În acelaşi timp, subliniind importanţa şi impactul pozitiv a acestei surse suplimentare de
finanţare a IMSP asupra sporirii performanţelor prestatorilor şi calităţii serviciilor medicale
prestate populaţiei, mecanismul descris de selectare şi finanţare a proiectelor investiţionale din
fondul de dezvoltare nu este lipsit şi de imprecizii şi ambiguităţi.
Astfel, deşi Comisia mixtă poate prelungi termenul de organizare a concursului de
selectare a proiectelor investiţionale, fără a schimba condiţiile acestuia, rămîne insuficient
elucidat termenul de “necesitate” ceea ce poate crea riscul de interpretare ambiguă a normei
respective.
Nu este suficient dezvăluită procedura de aplicare a grilelor de evaluare în selectarea
proiectelor cîştigătoare, inclusiv cuantificarea gradului de corespundere ale acestora principalelor
documente de politici elaborate de Ministerul Sănătăţii, ceea ce poate duce la unele erori
decizionale.
În acest context, pentru a evita riscurile ce pot apărea în procesul de diseminare şi
derulare a proiectelor investiţionale, este recomandată monitorizarea aplicării mecanismului
aprobat cu identificarea tuturor lacunelor posibile, ceea ce va permite perfecţionarea ulterioară a
cadrului legal din domeniu cu norme care să asigure utilizarea eficientă a mijloacelor financiare
ale fondului de dezvoltare şi să prevină actele de corupţie.
Totodată, este important ca atît prestatorii publici de servicii medicale cît şi fondatorii
acestora să conştientizeze că destinaţia fondului de dezvoltare este strategică şi mijloacele
acestuia vor fi utilizate pentru realizarea obiectivelor trasate în documentele de politici ale
sistemului sănătăţii.
În acest scop este imperios necesar de a mediatiza cît mai larg şi de a duce la cunoştinţa
potenţialilor solicitanţi informaţia despre destinaţia fondului respectiv şi criteriile de eligibilitate
ale proiectelor investiţionale, fapt care ar asigura utilizarea mijloacelor financiare ale fondului de
dezvoltare în strictă corespundere cu prevederile normative descrise.
Bibliografie
1.Legea ocrotirii sănătăţii, nr. 411 din 28.03.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.34 din 22.06.1995, art. 373.
2.Legea nr.1585 din 27.02.1998 “Cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală”,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39 din 30.04.1998, art. 280.
3.Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2010, nr.128 din
23.12.2009, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.193-196 din 29.12.2009, art.615.
4.Legea nr. 186 din 15.07.2010 “Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative”,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.138-140 din 06.08.2010, art.492.
5.Legea nr. 214 din 09.09.2010 “Pentru modificarea şi completarea Legii fondurilor asigurării
obligatorii de asistenţă medical pe anul 2010” nr. 128-XVIII din 23 decembrie 2009,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.202-205 din 15.10.2010, art.670.
6.Hotărîrea Guvernului nr. 594 din 14.05.2002 “Despre aprobarea Regulamentului cu privire la
modul de constituire şi administrare a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală”,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.66-68 din 23.05.2002, art.691.
404
7.Hotărîrea Guvernului nr. 1471 din 24.12.2007 “Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare
a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017”, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
8-10 din 15.01.2008, art.43.
8.Hotîrîrea Guvernului nr. 743 din 18.08.2010 “Pentru aprobarea modificărilor şi completărilor
ce se operează în unele hotărîri ale Guvernului”, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.153-154 din 24.08.2010, art.835.
9. Regulamentul cu privire la instituţiile medico-sanitare publice încadrate în sistemul
asigurărilor obligatorii de asistenţă medical, aprobat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei
Sociale la data de 26.04.2006, nr. 331, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90 din
09.06.2006, art. 303.
10. Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină nr. 663/175-
A din 27.09.2010 “Despre aprobarea Regulamentului privind criteriile şi modalitatea de
selectare şi derulare a proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare şi
modernizare a prestatorilor publici de servicii medicale”, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.206-209 din 22.10.2010, art.719.
UNELE ASPECTE MEDICO-SOCIALE ALE PERSOANELOR CARE BENEFICIAZĂ
DE ASISTENŢA GARANTATĂ DE STAT ÎN MUNICIPIUL CHIŞINĂU
Zinaida Gurev
Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “N. Testemițanu”
Summary
Some medical aspects of persons receiving social
assistance to state guaranteed in Chisinau In all developed countries to have access to oriental education, including health system in
general, is considered to be a basic right of human being. Despite of these rights all health
systems and dental also has many difficulties in covering all population. In Chisinau both
poverty of people and dysfunction of educational medical system generate a lot of social reforms
to encourage poor social groups through the accordance of free dental service.
Rezumat
În toate ţările civilizate, accesul la serviciul de educaţie oro-dentar, cât şi de sănătate în
general, este considerat un drept fundamental al individului. În ciuda acestor drepturi toate
sistemele de sănătate, inclusiv cel stomatologic, se confruntă cu dificultăţi în acoperirea întregii
populaţii. În municipiul Chişinău, sărăcia populaţiei, ca şi disfuncţie a sistemul educaţional
medical generează o serie de reforme de excluziune socială, favorizând grupele social
dezavantajate prin acordarea asistenţei medicale stomatologice gratuite.
Actualitatea
Accesul la serviciile de sănătate este unul din cele mai importante obiective a tuturor
sistemelor medicale de sănătate. Toate ţările incluse în Comunitatea Europeană, cât şi pentru
ţările ce sunt în drum spre aderare în Uniune, accesul la serviciile de sănătate este la nivel
legislativ şi garantat în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene „oricine are dreptul
la accesul serviciilor medicale preventive şi dreptul de a beneficia de tratament medical”(Health
and care in enlarged Europe, 2003, pag1)
Deciziile de politică sanitară sunt cele care hotărăsc tipul de organizare a sistemului spre
maximalizarea unuia sau altuia dintre obiective, în funcţie de tradiţia şi ideologia fiecărui stat.
Libertatea de opţiuni pentru furnizori şi beneficiari, utilizarea eficientă a resurselor existente,
accesul echitabil şi cât mai larg la un pachet definit de servicii se numără printre obiectivele
urmărite de fiecare sistem sanitar.
405
Sistemele de sănătate europene, cu excepţia SUA, şi-au asumat un grad ridicat de
responsabilitate privind starea de sănătate a populaţiei, asumându-şi responsabilitatea precum că
„sănătatea este un drept social, la care trebuie să aibă acces toţi cetăţenii”. Toate statele membre
ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică optează pentru finanţarea sistemului
sănătăţii din fonduri publice, astfel acoperind în totalitate cheltuielile la capitolul de sănătate.
Necesitatea ameliorării şi menţinerii sănătăţii populaţiei este scopul final în asigurarea
productivităţii sociale şi economice al fiecărui stat. În această situaţie este important să fie
evidenţiate problemele cu caracter prioritar ce influenţează sănătatea populaţiei. Politica
elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Sănătate pentru toţi (SPT) în sec. XXI,
prezintă un interes aparte. În această perioadă accentul este pus pe acordarea asistenţei medicale
categoriilor de populaţie social dezavantajate, persoanelor vârstnice, dezvoltarea asistenţei
medicale de urgenţă.
În general, Republica Moldova include aceleaşi principii de organizare în sistemul
sănătăţii, prin urmare, aceleaşi probleme: a) managementul instituţional; b) alternative de
finanţare; c) calitatea şi accesul la serviciile medicale; etc. Toate aceste aspecte necesită
întreprinderea unui efort considerabil, continuând să fie o problemă prioritară de stat. Serviciul
stomatologic ca parte componentă a asistenţei medicale specializată de stat reprezintă o gamă
largă de servicii medicale profesionale, care necesită permanentă perfecţionare, luând în
consideraţie cerinţele populaţiei, precum şi formele de organizare în domeniu, utilizate în
procesul de reformă şi de perfecţionare a sistemului de sănătate. Aceste exigenţe, presupun în
cea mai mare măsură o infrastructură din sistemul de sănătate, adaptarea activităţilor în domeniul
stomatologiei la condiţiile actuale de implementare a principiilor economiei de piaţă în
Republica Moldova. Serviciul stomatologic constituie un domeniu distinct de referinţă, de
sistemul de sănătate adoptat, prin fiabilitatea şi performanţele înregistrate, prin cultură şi
educaţie sanitară precum şi de tehnicile şi procedurile aplicate, prin nivelul dotării cu aparatură,
instrumentar şi al asigurării cu material/medicamente.
Asistenţa stomatologică este frecvent solicitată din cauza morbidităţii stomatologice
sporite în rândul populaţiei. Trebuie de menţionat în mod deosebit, importanţa asanării cavităţii
bucale în profilaxia maladiilor cardio-vasculare, castro-intestinale, aparatului respirator,
afecţiunilor renale, etc. Pentru menţinerea şi ameliorarea sănătăţii populaţiei atât în municipiul
Chişinău, cât şi întreaga Republică sau pus în aplicare un şir de reforme. Schimbările introduse
denotă grija statului faţă de sănătatea populaţiei, strict atribuită păturilor sărace a populaţiei:
1. Guvernul Republicii Moldava intervine în calitate de „asigurat” şi de plătitor al
primelor de asigurare obligatorie, efectuând transfer către fondurile Asigurărilor Medicale
Obligatorii în anul 2012 pentru 14 categorii de persoane social – dezavantajate. Contribuţia
Statului la fondurile asigurării de asistenţă medicală rămâne a fi mare.
2. Este important că la etapa actuală, perioada de implementare a Asigurărilor Obligatorii
prevede crearea unui sistem garantat de stat, orientat spre acoperirea necesităţilor populaţiei,
inclusiv stomatologice. Sistemul Asigurărilor a păstrat un nivel ridicat, mărind anual spectrul de
activităţi în acordarea asistenţei medicale stomatologice. Astfel, conform Programului unic
asistenţa medicală stomatologică acordată include următoarele activităţi acordate de medicul
stomatolog: Asistenţă stomatologică de urgenţă în următoarele cazuri; extracţii dentare la
indicaţii medicale; consultaţie profilactică gravidelor; [2]. Suma anuală contractată este direct
proporţională cu numărul de populaţie a medicului de familie de sector.
3. Mai mult ca atât, un rol important în ameliorarea asistenţei stomatologice în municipiul
Chişinău, îi revine Primăriei, care în conformitate cu Programul municipal ″Antisărăcie″, aprobat
prin decizia Consiliului municipal nr.28/6 din 04.08.2005 ″ Cu privire la protezarea dentară
gratuită a populaţiei din categoriile social-dezavantajate şi măsurile de ameliorare″, populaţia din
grupele social-dezavantajate beneficiază de asistenţă stomatologică gratuită, prioritar fiind
protezarea dentară.
Cu toate aceste măsuri, o mare parte din populaţia municipiului Chişinău nu apelează la
asistenţa stomatologică decât în caz de urgenţă, neglijându-şi problemele dentiţiei.
406
Materiale şi metode
Prezenta lucrare şi-a trasat drept obiectiv evaluarea accesibilităţii populaţiei urbane, la
serviciile stomatologice, factorii care limitează accesul către serviciile stomatologice şi, prin
urmare contribuţia statului la identificarea precoce a maladiilor stomatologice populaţiei cu
probleme de acces.
Aspectele rezultatelor studiului au fost scoase în evidenţă în urma studiului şi analizei
literaturii de specialitate din ţară, surselor accesibile din internet, a unor acte legislative şi
instructiv-metodice, utilizând metoda istorică, statistică şi de analiză comparativă.
Rezultatele
Sistemul de stat de organizare şi dirijare a serviciului funcţionează efectiv atunci când
problemele ce stau în faţă sunt simple, precizate şi ajustate după necesităţile fiecărei instituţii
stomatologice. Indicatori bine determinaţi au un rol important în activitatea stomatologică
reflectând adecvat rezultatele activităţii instituţiei, mai mult ca atât, denotă faptul
responsabilităţii fiecărei persoane faţă de propria sănătate .
Hotărârea Guvernului nr. 672 din 21.07.1999 „Cu privire la trecerea instituţiilor
stomatologice la autofinanţare” a avut drept obiectiv crearea condiţiilor pentru dezvoltarea
durabilă a serviciului stomatologic, cu regret, nu s-a ţinut cont de faptul că circa 90% din
populaţie avea un nivel de trai sub limita sărăciei, motiv pentru care s-a redus acordarea
asistenţei stomatologice păturilor vulnerabile.
Odată cu implementările asigurărilor obligatorii de sănătate de la 01.01.2004 activitatea
stomatologică a trecut la activitate după principiul autogestiune integrală, deoarece sursele de la
asigurările medicale nu pot fi utilizate la finanţarea serviciu stomatologic, cu excepţia sumelor
contractate de Compania Naţională de Asigurări în Medicină, [3] pentru acordarea asistenţei
medicale de urgenţă. Cu toate acestea asistenţa medicală stomatologică acordată în cadrul
Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină acoperă un număr stringent şi amplu de servicii
medicale stomatologice. Astfel, numărul populaţiei asigurate în municipiul Chişinău pentru anul
2010 – 575670 mii populaţie, ceia ce constituie 77,4% comparativ cu anul 2011 – 629207 mii
populaţie asigurată, constituind 80,3%. Numărul populaţiei asigurate este evident în creştere,
totodată şi numărul de vizite la medicul stomatolog se măreşte de la 228310 - anul 2010 la
245304 vizite în anul 2011. [3] Este remarcabil faptul, că pentru serviciul stomatologic total în
Republica Moldova, pentru asistenţa medicală acută stomatologică s-a alocat 32248,097 mln lei
în anul 2010, şi 35061711 mln lei în anul 2011. În special pentru municipiul Chişinău suma
alocată din fondurile Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină a constituit 10345900 mln.
lei în anul 2010, urmând o creştere semnificativă în anul 2011 – 11493000 mln lei. Analizând
volumul asistenţei medicale acordat populaţiei adulte din municipiul Chişinău, rata adresării
constituie 310 cazuri la 1000 populaţie în anul 2010 în comparativ cu 261 cazuri în anul 2008
[1].Tot aici ar fi prioritar monitorizarea rezultatele adresabilităţii populaţiei la medici
stomatologi după specialităţi: medici stomatologi terapeuţi – 77,8 %; medicii stomatologi
chirurgi 13,6%; medici stomatologi ortopezi – 8,6%. Cunoaşterea acestor rezultate servesc ca
măsură pentru optimizarea proceselor financiare de activitate în cadrul AMO.
Evidența statistică generală, demonstrează precum că, în municipiul Chişinău numărul de
vizite la medicul stomatolog la 100 locuitori în anul 2009 – 48,5% este la acelaşi nivel,
comparativ cu numărul de vizite din anul 2011 – 49,9% vizite. Situaţia alarmantă este, în
momentul când se analizează ponderea persoanelor ce necesită asanarea cavităţii bucale din
numărul examinaţilor în anul 2009 constituind 31,4%, iar în anul 2011 – 31,1%. [1] Aceste date
reprezintă că populaţia municipiului Chişinău se adresează la medicul stomatolog doar în
cazurile acutizării maladiilor sau când apar diferite complicaţii. Această idee se confruntă,
analizând indicii: raportul dintre dinţii trataţi cu carie , carie complicată şi raportul dintre dinţi
trataţi şi extraşi (Tab.1)
407
Tabelul 1
Activitatea curativă a serviciului stomatologic în mun. Chişinău
Nr. 2009 2010 2011
1. Raportul cariei necomplicate faţă de caria complicată 3,0:1 3,7:1 3,6:1
2. Raportul dintre dinţi trataţi şi dinţi extraşi 7,2:1 8,2:1 8,1:1
3. Raportul persoanelor protezate (la 10 mii locuitori)(%) 45,2 78,7 77,1
O stare deplorabilă s-a creat în acordarea asistenţei protetică dentară, unde numărul de
persoane ce au primit proteze dentare la 10 mii populaţie matură, constituie pentru anul 2009-
45,2% comparativ cu anul 2011-77,1% persoane protezate [1]. Este important de menţionat
faptul că la această etapa, Primăria municipiului Chişinău prin decizia Consiliului municipal
nr.28/6 din 04.08.2005 ″ Cu privire la protezarea dentară gratuită a populaţiei din categoriile
social-dezavantajate şi măsurile de ameliorare″, este orientată la acoperirea necesităţilor
populaţiei social dezavantajate în asistenţă medicală, inclusiv asistenţa stomatologică, ca serviciu
medical prioritar. De asistenţa stomatologică, cu accent protezarea dentară, beneficiază numai
persoanele cu viza de reşedinţă în municipiul Chişinău, oraşele, satele şi comunele adiacente
municipiului. Acordarea asistenţei stomatologice în mod gratuit se efectuează în baza invitaţiilor
distribuite Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi organizaţiilor obşteşti beneficiare, conform
categoriilor de populaţie aprobate. Monitorizarea situaţiei şi distribuirea invitaţiilor organizaţiilor
se efectuiaza în conformitate cu cota aprobată şi sursele financiare alocate lunar din bugetul
administraţiei publice locale. Suma alocată constituie 1 mln lei anual, beneficiind în jur de 545-
560 de persoane. Din schema distribuirii invitaţiilor pentru persoanele din grupele social
dezavantajate care solicită asistenţă medicală stomatologică gratuită au prioritate pensionarii,
invalizii, membrii organizaţiei veteranilor, veteranii de război din Afganistan, invalizii în urma
participării la lichidarea consecinţelor catastrofe de la Cernobîl, alte categorii.
Analiza datelor permit a menţiona că asistenţa stomatologică este apreciată ca o problemă
de stat, care este orientată spre asigurarea necesităţilor, în primul rând, a păturilor social –
dezavantajate şi a persoanelor care necesită asistenţă medicală de urgenţă. În condiţiile create,
facilităţile şi efortul Statului şi nemijlocit a Primăriei municipiului Chişinău, nivelul sporit al
morbidităţii afecţiunilor cavităţii bucale este direct proporţional cu nivelul socio-economic al
ţării, inclusiv educaţia sanitară a populaţiei. Răspândirea cariei dentare, caracterul intensiv de
creştere al acesteia, răspândirea bolilor parodonţiului, prezenţa anomaliilor şi deformațiilor
dento-maxilare sunt indicatorii principali ai morbidităţii stomatologice.
Concluzii
1. Priorităţile în domeniul stomatologic este implementarea măsurilor eficiente în
profilaxia maladiilor stomatologice bazate pe un sistem bine organizat de prevenţie.
Promovarea modului sănătos şi educaţia sanitară oro dentară va avea consecinţe pe
lung termen asupra dezvoltării sociale.
2. Particularităţile evidenţiate în structura morbidităţii afecţiunilor stomatologice,
generează o reorganizare a structurii serviciului stomatologic din municipiul
Chişinău.
3. Colaborarea cât mai strânsă între medicii stomatologi şi medicii de familie, în care cei
din urmă vor antrena metode în obligarea populaţiei pentru consultul stomatologic.
4. Asistenţa stomatologică bine organizată prin consultaţia stomatologică obligatorie, cu
introducerea sistemului informaţional şi optimizarea metodelor de programare a
pacienţilor.
Bibliografie
1. Anuar Statistic al Centrului National de Management în Sănătate, Chişinău, pe anii
2007-2011www.cnms.md
408
2. Burlacu V.”Unele măsuri tactice în dezvoltarea contemporană a stomatologiei
terapeitice naţionale”
3. C. Eţco, M.Buga, M.Ciocanu, Gh.Damaşcan, P.Ursu „Asigurarea Obligatorie de
Asistenţă Medicală: realizări şi perspective” Editura Chişinău 2011
4. Normele metodologice de aplicare în anul 2012 a Programului unic al asigurării
obligatorii de asistenţă medicală
Surse ON-LINE:
5. http://www.referatele.com/referate/medicina/online6/influienta-procesului-de-
ingrijire- medicala-asupra-satisfactiei-pacientului-referatele-com.php
6. http://www.referate-scolare.ro/medicina/aspecte-ale-cariei-explozive-la-pacientii-cu-
tulburari-imune-clinic/http://facultate.regielive.ro/cursuri/stomatologie/preventia-
afectiunilor-stomatologice-132294.html
7. http://www.ms.gov.md
IMPACTUL PROGRAMELOR DE REDUCERE A RISCURILOR ASUPRA
UTILIZATORILOR DE DROGURI INJECTABILE DIN REPUBLICA MOLDOVA
Cristina Gaberi, Larisa Spinei
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF ”N. Testemiţanu”
Summary
The impact of harm reduction programs among injecting
The impact of Harm Reduction Programs is a study made in the beneficiary group, among
injecting drug users, in order to demonstrate their efficiency. The strategy of harm reduction
programs is a public health philosophy and intervention that seeks to reduce the harms associated
with drug use at individual, social and economic level without imposing abstinence. This study is
important due to the differences between the 9000 IDUs officially registered and those 14815
beneficiaries from harm reduction programs (needle exchange).
Rezumat Impactului programelor de reducere a riscurilor reprezintă un studiu efectuat într-un
anumit grup de beneficiari, şi anume în rândul utilizatorilor de droguri injectabile pentru a
demonstra eficienţa acestora. Stategia de reducere a riscurilor reprezintă un ansamblu de politici
şi programe de sănătate publică orientat către reducerea consecinţelor negative ale consumului
de droguri la nivel individual, social şi economic, fără a impune abstinenţa. Acest studiu este
important şi din motivul discrepanţei dintre numărul de 9000 de utilizatori de droguri injectabile
înregistrat oficial în Republica Moldova şi 14815 de beneficiari UDI din cadrul programelor de
reducere a riscurilor (schimbul de seringi).
Scopul Evaluarea impactului programelor de reducere a riscurilor asupra utilizatorilor de droguri
injectabile din Republica Moldova.
Obiectivele
1. Caracteristica utilizatorilor de droguri injectabile, beneficiari din cadrul programelor de
reducere a riscurilor.
2. Evaluarea accesului utilizatorilor de droguri injectabile la programele de reducere a
riscurilor.
3. Evaluarea schimbărilor comportamentale ale utilizatorilor de droguri injectabile, ca
rezultat al programelor de reducere a riscurilor.
4. Estimarea cost-eficienţei programelor de reducere a riscurilor.
409
5. Estimarea maladiilor asociate consumului de droguri injectabile.
Oficial, la nivel global sunt aproximativ 210 milioane de utilizatori care consumă droguri
ilicite în fiecare an, dintre care 200 000 mor în urma utilizării acestora. Consumul de droguri
injectabile duce la răspândirea infecţiilor HIV/SIDA şi hepatitele virale B şi C, infecţiilor cu
transmitere sexuală din motivul că utilizatorii de droguri injectabile (UDI) sunt PRSI (persoane
cu risc sporit de infectare). Prevalenţa HIV în rândul UDI- este de 16,4%, în rândul lucrătoarelor
sexului comercial, de-6,1%, a bărbaţilor ce practică sex cu alţi bărbaţi -1,7%, şi deţinuţii-3,5%.
Consumul de droguri reprezintă o problemă ”nu la nivel de individ” ci la nivel de
”societate” deoarece afectează atât familia, prietenii, colegii de lucru precum şi comunitatea.
Valoarea estimativă a consumului de cocaină din Europa este de aproximativ 33miliarde $
SUA, iar în America de Nord – 37 miliarde $ SUA.
La momentul actual, epidemia HIV din Republica Moldova este considerată concentrată în
populaţiile cu risc sporit de infectare (PRSI), în cea mai mare parte în rândurile utilizatorilor de
droguri injectabile din sectoarele civile şi din cadrul penitenciarelor, lucrătoare ale sexului
comercial şi bărbaţi care întreţin relaţii sexuale cu bărbaţi, precum şi partenerii lor. Prevalenţa
HIV din rândul utilizatorilor de droguri injectabile şi lucrătoarele sexului comercial este
semnificativ mai ridicată (5%) decât în rândul altor subpopulaţii supravegheate din Republica
Moldova (migranţii, tinerii, donatorii de sânge, femeile însărcinate). Statisticele oficiale cu
privire la HIV/SIDA indică o reducere a cazurilor de infectare cu HIV în funcţie de modul de
transmitere şi nu pe categoriile populaţiei cu risc sporit de infectare, astfel încât la finele anului
2010, modul de transmitere a HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile reprezenta
43% din cazuri cumulate, modul de transmitere pe cale sexuală - 55%, transmitere perinatală –
1,5%, şi 1,2% - nedeterminat. Există semen de transmitere a HIV prin intermediul partenerilor
sexuali în rândul populaţiei cu risc sporit.
Primul caz de infecţie HIV din Republica Moldova a fost înregistrat în anul 1987. Până la
mijlocul anilor 1990 au fost depistate cazuri sporadice de HIV, iar în anul 1995 se înregistrează
începutul epidemiei HIV în rândul utilizatorilor de droguri injectabile. Începând cu anul 2000,
proporţia căii heterosexuale de transmitere a HIV este în continuă creştere, ajungând în 2005 să
prevaleze asupra transmiterii prin utilizarea de droguri injectabile. Totuşi la sfârşitul anului 2008,
calea de transmitere prin injectare de droguri a reprezentat 50% din numărul cumulativ de cazuri
de infecţie, calea heterosexuală de transmitere – 47.3%, calea perinatală – 1.3 şi calea
nedeterminată de transmitere – 1.3%. Se atestă la fel o feminizare şi o ruralizare a procesului
epidemic. Chiar dacă în ultimii ani se atestă trecerea căii de transmitere de la cea prin
intermediul injectării drogurilor la cea heterosexuală, până la urmă acest fenomen poate avea loc
de asemenea în rândul consumatorilor de droguri injectabile şi partenerii acestora. Acest lucru
are o importanţă majoră în stabilirea tipului de epidemie, rămâne ea una concentrată sau cu
tendinţă de trecere în populaţia generală.
Accesul utilizatorilor de droguri injectabile la programele de reabilitare prin terapie de
substituţie, precum şi sporirea accesibilităţii populaţiei cu comportamente riscante la programele
de prevenire a infecţiei HIV/SIDA/ITS este o prerogativă a Politicii naţionale de sănătate pentru
anii 2007-2021. Combaterea infecţiei HIV/SIDA, a tuberculozei, malariei şi ale altor boli
reprezintă al 6-lea Obiectiv de Dezvoltare ale Mileniului pe care Republica Moldova s-a angajat
să le atingă până în anul 2015. Reducerea incidenţei infecţiei HIV/SIDA până la 8,0 la 100000
locuitori, iar în vârsta 15-24 de ani la 11 cazuri la 100000 populaţie reprezintă un indicator de
progres prevăzut în Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate pentru anii 2008-2017.
Activităţile de prevenire pentru consumatorii de droguri injectabile sunt prevăzute şi în
Programul Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere
sexuală pentu anii 2011-2015.
Importanţa evaluării impactului programelor de reducere a riscurilor este prioritară prin
stabilirea dacă aceste contingente şi-au diminuat efectul negativ al unui comportament
iresponsabil în ce ţine de prudenţa actului sexual şi al actului injectării drogurilor în privinţa
infecţiei HIV/SIDA şi a altor boli cu transmitere sexuală.
410
Reducerea Riscurilor
Scopul Programului Reducerea Riscurilor este de a diminua efectele negative de ordin
medical, social şi economic asociate consumului drogurilor injectabile şi practicării sexului
neprotejat, prevenind raspîndirea infecţiei HIV şi infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS) în
grupurile vulnerabile (utilizatorii de droguri injectabile, persoanele care oferă servicii sexuale
contra plată, bărbaţii care întreţin relaţii sexuale cu alţi bărbaţi, detinuţii etc.).Îmbunătăţirea
calităţii vieţii şi sănătăţii beneficiarilor şi menţinerea contactului cu grupul de beneficiari în
vederea referirii lor către servicii de asistenţă medicală şi socială.
În calitatea sa de instituţie-partener al Ministerului Sănătăţii în implementarea
Programului Naţional de profilaxie şi control al HIV/SIDA, Fundaţia Soros-Moldova are rolul
de facilitator pentru ONG-uri în implementarea proiectelor de combatere şi reducere a incidenţei
infecţiei HIV/SIDA şi ITS, activităţile programului fiind susţinute financiar de Fondul Global de
combatere a SIDA, TB şi Malarie, precum şi Institutul pentru o Societate Deschisă.
Programul Reducerea Riscurilor combină un program de granturi şi programe operaţionale
(administrate direct de Fundaţia Soros).
În anul 2012 programul:
va continua să susţină proiectele bazate pe strategia de reducere a riscurilor, inclusiv în
instituţiile penitenciare
va asigura organizaţiile care implementează activităţi în cadrul programului Reducerea
Riscurilor cu materiale informationale şi consumabile pentru distribuţie
va dezvolta politici în domeniul reducerii riscurilor
va organiza traininguri pentru dezvoltarea capacităţilor organizationale şi profesionale ale
personalului proiectelor
va continua să susţină proiecte care oferă asistenţă persoanelor cu HIV
va susţine proiecte care oferă asistenţă persoanelor cu tuberculoză.
Metodele
Lotul de 950 de beneficiari va fi cercetat în baza chestionării, precum şi a datelor din
statistica oficială, şi datele din studiile integrate biocomportamentale şi de seroprevalenţă din anii
2007, 2009, şi care se iniţiază în iunie 2012.
Concluzii În urma acestui studiu se va determina aspectul socio-medical al acestui grup. Se va
determina accesul la astfel de servicii, satisfacţia beneficiarilor, schimbările comportamentale
care au survenit în rezultatul participării la aceste programe, precum şi eficacitatea programelor
de reducere a riscurilor.
Bibliografie
1. Standard de reducere a riscurilor la utilizatorii de droguri, 2009 (M. Oprea, M. Revenco, T.
Vasiliev, Șt. Savin. A. Iațco)
2. Ghid de supraveghere a populației cu risc sporit de infectare HIV, 2011 (OMS)
3. Guide to starting and managing needle and syringe programmes, 2007 (WHO)
4. Technical guide for countries to set targets for universal access to HIV prevention, treatment
and care for injecting drug users, 2009 (UNAIDS, WHO, UNODC)
5. Ghidul formatorului „Reducerea stigmei şi discriminării în infecţia HIV”, 2009 (V.Prisăcaru,
A. Nemerenco, R. Gramma, L. Guțu, Șt. Gheorghița, E. Iovu, ș.a)
411
SUPRADOZELE ÎN MEDIUL CONSUMATORILOR DE DROGURI INJECTABILE:
ASPECTE MEDICALE ŞI SOCIALE
Ala Iaţco, Rodica Gramma
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Overdoses among the injecting drug users: medical and social aspects
The subject of this article is focused on the medical and social aspects assess of the
overdose among injecting drug users from Balti Municipality.
In the frame of the drug-related problems, the overdoses have a significant position due to
the number of deaths. Drug-related deaths can be prevented both through the information of the
drug users about the methods of the overdose risk reducing and the increasing of
the addressability for an emergency medical help. The drug users’ social stigmatization in the
Republic of Moldova includes the medical staff negative attitude towards IDUs, which
determines a low level of access to health care services in case of overdoses.
Rezumat
Subiectul acestui articol constituie evaluarea aspectelor sociale şi medicale ale
supradozelor în mediul consumatorilor de droguri injectabile din mun. Bălţi.
În cadrul problemelor asociate consumului de droguri, supradozele deţin o pondere
considerabilă din motiv că se pot solda cu decese. Decesele asociate consumului de droguri pot fi
prevenite prin informarea consumatorilor de droguri cu privire la modalităţile de reducere a
riscului de supradozare, dar şi prin creşterea adresabilităţii după ajutorul medical de urgenţă.
Stigma socială marchează consumatorii de droguri din Republica Moldova inclusiv prin
atitudinea negativă a personalului medical faţă de CDI determinind nivelul jos de accesare a
serviciilor de asistenţă medicală în caz de supradoză.
Actualitatea
Dependenţa de droguri constituie o problemă majoră pentru sănătatea publică, favorizînd
mortalitatea în urma supradozării, suicidelor, transmiterea HIV, hepatitei virale, tuberculozei,
marginalizînd persoana şi contribuind la săvîrşirea unor infracţiuni.
Dependenţa cauzată de consumul drogurilor prezintă unul din fenomenele cele mai
complexe, profunde şi tragice ale lumii contemporane. Circa 200 mln. populaţie a globului
pământesc consumă ilicit droguri (4.8 %), dintre care anual circa 25 mln (0.6%) au probleme de
ordin medical, juridic, social legate de acest consum. Mortalitatea legată de consumul drogurilor
(OMS a.2000) la nivel mondial constituie 194 mii persoane, dintre care bărbaţi 149 425 (77%),
femei - 44 463 (23,9%) (Aceijas C. et al. Global overview of injecting drug use and HIV
infection among injecting drug users. AIDS, 2004, 18:2295-2303).Cauze ale mortalităţii sunt
supradozarea, SIDA, suicidele, hepatitele şi traumele. Răspîndirea acestui fenomen ia amploare
în Republica Moldova după anii 90, atunci ţara noastră devenind nu numai o ţară de tranzit şi
depozitare, ci una de producere şi consum a drogurilor. Condiţiile climaterice favorizează
creşterea macului opiaceu, care se cultivă pe întreg teritorul ţării. Din el, în condiţii casnice sau
„laboratoare” se extrage opiumul.
În abordarea problemei consumului de droguri, Republica Moldova se bazează pe
conceptul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii „Sănătate pentru Toţi în secolul al 21-lea”
(http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0004/109759/EHFA5-E.pdf), conform căruia
consumul de droguri este o problemă ce periclitează sănătatea publică şi care ar putea împiedica
dezvoltarea sănătoasă a cetăţenilor şi a societăţii în context mai larg.
La data de 1 ianuarie 2011, pe malul drept al rîului Nistru, în baza de date a IMSP
Dispensarul Republican de Narcologie erau înregistraţi oficial 8390 consumatori de droguri. În
decursul anului 2010, pe malul drept al rîului Nistru, în baza de date au fost înregistrate 1304
cazuri noi de consum de droguri, numărul acestora fiind mai mare comparativ cu anii precedenţi.
412
Numărul estimat de consumatori de droguri injectabile în Republica Moldova, grup cu cea mai
înalta prevalenţă a supradozelor, este de peste 31 000 persoane, pentru ambele maluri ale rîului
Nistru (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău
2011)
O problemă aparte în cadrul consumului şi dependenţei de droguri constituie supradozele.
Programele de asistenţă medicală a consumatorilor de droguri din Republica Molodva nu deţin şi
desfăşoară intervenţii de prevenire a supradozelor. Inclusiv programele de reducere a riscurilor
implementate în ţară (http://uorn.wordpress.com/servicii/), în măsură mică abordează problema
supradozelor în cadrul serviciilor dezvoltate sub aspect de prevenire şi instruire a beneficiarilor
cu privire la măsurile de prim ajutor necesar. Pe de altă parte Republica Moldova nu dispune de
date pentru raportarea supradozelor în conformitate cu definiţia standard.
Tabelul 1. Numărul de cazuri posibile de decesuri asociate consumului de droguri, Republica
Moldova (malul drept al rîului Nistru), 2000-2010*
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Decesele
cercetate de
CML
6072 6617 7261 7503 7787 9195 9004 9246 9249 9232 9715
Decesele
suspectate de
moarte
violentă
3303 2696 3019 3230 3236 4128 4078 3791 3824 3753 3774
Numărul de
investigaţii
toxicologice
la prezenţa
drogurilor
ilegale
195 111 114 88 116 140 156 209 132 90 82
Rezultate
pozitive ale
investigaţiilor
toxicologice
16 29 24 13 12 10 12 14 10 11 12
*Sursa: (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”,
Chişinău 2011.)
Deţinem o pondere extrem de mică a investigaţiilor toxicologice pentru identificarea
drogurilor ilegale în probele prelevate examinate de Centrul de Medicină legală. Astfel pe
parcursul anului 2010 au fost investigate 82 cadavre pentru determinarea prezenţei de
droguri ilegale. Aceasta constituie 2,2% din decesele suspectate a fi violente (3774) sau
0,8% din numărul total de cadavre (9715) examinate de Centrul de Medicină Legală (Tab. 1).
În 12 cazuri rezultatele au fost pozitive (Tabelul 1), constituind 14% din numărul total de cazuri
cercetate şi 0,3% din numărul total de cazuri suspectate de moarte violentă.
Numărul mic de DAD (decese asociate consumului de droguri), cel mai probabil, este
cauzat de faptul că certificatele constatatoare ale decesului trebuie să fie emise înainte de
înmormîntarea cadavrului (adică în cîteva zile de la găsirea cadavrului) şi rezultatele investigaţiei
toxicologice sunt disponibile mult mai tîrziu (în 3-4 luni), iar medicii nu modifică ulterior cauza
morţii în certificatele constatatoare ale decesului, pentru că nu sunt motivaţi şi nici nu dispun de
mijloace să o facă.
Inconsistenţa datelor din domeniu confirmă faptul că realitatea DAD şi a supradozărilor
fatale cu droguri şi alte substanţe psihotrope rămîne puţin cunoscută în Republica Moldova. În
contextul descris, sunt evidente deficienţele sistemului de investigare şi înregistrare a cazurilor
de decese asociate consumului de droguri injectabile şi supradozelor. Investigaţiile toxicologice
la prezenţa drogurilor ilegale în probele biologice ale cadavrelor examinate nu sunt obligatorii,
413
fapt ce sporeşte riscul pierderii din vizor a cazurilor de DAD. Efectuarea expertizei doar în cazul
unor suspiciuni, cum ar fi vătămăturile corporale (locuri de injectare), seringi găsite la faţa
locului, prafuri etc., exclud cazurile de decese, la care lipsesc semnele externe de administrare a
drogurilor. Stigma socială aferentă consumului de droguri determină pe de o parte consumatorii
de droguri sa nu apeleze la servicii de asistenţă medicală în caz de supradoză, iar pe de altă parte
determină rudele defunctului (deces în urma supradozei) să recurgă la ascunderea cauzei reale a
decesului asociat consumului de droguri.
Materiale şi metode
Pentru determinarea aspectelor medico-sociale ale supradozelor în mediul CDI, ca
problemă cu impact asupra sănătăţii publice în Republica Moldova a fost realizat studiul de
evaluare a situaţiei cu privire la supradoze în mediul CDI din mun. Bălţi, care a inclus în mare
parte beneficiari ai Programului de reducere a riscurilor implementat de Asociaţia Obştească
„Tinerii pentru Dreptul la Viaţă”, filiala Bălţi. Mecanismul aplicat în cadrul studiului s-a bazat
pe elaborarea algoritmului de evaluare a supradozelor, în termeni ce ţin de experienţa de consum
a drogurilor, tipul drogului consumat, intensitatea prezenţei supradozelor în mediul utilizatorilor
de droguri injectabile, adresabilitatea către serviciile de asistenţă medicală în situaţia de
supradoză, atitudinea personalului medical faţă de UDI şi nivelul de cunoştinţe al lor cu privire
la supradoze şi primul ajutor.
Numărul de persoane chestionate este reprezentat de 261 consumatori de droguri
injectabile. Perioada de desfăşurare a studiului: ianuarie – martie 2012.
Ca instrument de cercetare a fost folosit chestionarul. Chestionarul a fost elaborat în baza
revistei literaturii de specialitate de ultimă oră şi a studiilor realizate la nivel naţional şi
internaţional, în care a fost cercetat fenomenul supradozelor în mediul utilizatorilor de droguri
injectabile (Eurasian Harm Reduction Network. 2008. Overdose: A Major Cause of Preventable
Death in Central and Eastern Europe and Central Asia. Евразийская сеть снижения
вреда/ЕССВ: Руководство по организации и внедрению программ профилактики
передозировки. – Вильнюс, 2012). Totodata în elaborarea chestionarului un rol important a
jucat experienţa autorului acumulată pe parcursul a 10 ani de activitate în domeniul asistenţei
CDI şi a participării în implementarea programelor bazate de Strategia de Reducere a Riscurilor.
Cercetarea a derulat în conformitate cu prevederile Legii nr. 263-XVI din 27 octombrie
2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Participarea la studiu a fost
benevolă, fără a implica constrângeri. Participanţii au semnat formularul consimţământului
informat înainte de a li se aplica instrumentul de cercetare, primind o copie a formularului
semnat. Respondenţilor li s-a asigurat dreptul de a se retrage în orice moment al chestionării
precum şi confidenţialitatea totală a informaţiei colectate pe parcursul studiului.
Rezultate şi discuţii
Numărul de persoane chestionate în cadrul studiului constituie 261 consumatori de droguri
injectabile, cea mai mare parte fiind constituită din bărbaţi – 67%, majoritatea beneficiari ai
programului de reducere a riscurilor implementat în mun. Bălţi de către Asociaţia Obştească
„Tinerii pentru dreptul la Viaţă”, Bălţi.
Dintre cei chestionaţi 54,4%±3,08 respondenţi deţin studii medii complete, iar
27,2%±2,75 persoane studii medii de specialitate, 13,0%±2,08 studii medii incomplete. Referitor
la statutul marital cei mai mulţi sunt celibatari (34,55%±2,94), concubinează (33,0%±2,91),
căsătoriţi (17,2%±2,34) şi divorţaţi (13,0%±2,08). La momentul realizării studiului cea mai mare
parte a respondenţilor nu este antrenata în nici o activitate (55,9%±3,07), 2,95%±2,82
respondenţi deţin un loc stabil de muncă, 12,3%±2,03 sunt implicaţi în munci ocazionale. Doar
7,0% persoane din numărul celor chestionaţi sunt antrenaţi în munci cu caracter intelectual,
predominînd munca fizică (45,2%) şi munca cu caracter mixt (47,8%).
Din cei 261 respondenţi, 37,9%±3,00 deţin o experienţă de consum a drogurilor
cuprinsă între 6 şi 10 ani, 35,2%±2,96 de respondenţi implicaţi în studiu consumă droguri,
414
pentru o perioadă de 11-20 ani, rata celor ce consumă droguri mai puţin de 5 ani constituie
18,0%±2,38. Dar avem şi respondenţi care deţin o experienţă mai mare de 21 ani de consum -
8,8%±1,75.
Conform tipului de drog consumat, 63,5% respondenţi au indicat că consumă droguri din
clasa opiaceelor, 23,7% respondenţi consumă heroină, 5,7% respondenţi – metadonă(pacienţi ai
programului de tratament de substituţie cu metadonă din mun. Bălţi), 3,1% respondenţi –
amfetamine şi 4,0% respondenţi – altele (cînepă) (Figura 1). În acest mod datele obţinute în
cadrul studiului cu referire la tipurile de droguri consumate corespund rezultatelor studiului
integrat biocomportamental realizat în anul 2011 de către Centrul Naţional de Management în
Sănătate (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău
2011.).
Figura 1. Structura lotului de cercetare în funcţie de tipul drogului consumat (%)
94,6%±1,39 din totalul tuturor respondenţilor consumă droguri în mod injectabil.
Respondenţii implicaţi în studiul desfăşurat au fost întrebaţi dacă în relaţie cu dependenţa
de droguri au efectuat tratamente şi tipurile de tratamente utilizate. Astfel 54% au afirmat că
au optat pentru tratament antidrog. Din ei 33,3%±3,97 au recurs la dezintoxicare, 53,2%±4,20 au
efectuat tratamente medicamentoase, 24,1%±3,60 au fost încadraţi în programul de tratament
substitutiv cu metadonă şi 21,3%±3,45 au apelat la ajutor psihologic, metode psihoterapeutice şi
de suport reciproc.
Din totalul respondenţilor chestionaţi 174 persoane ( 67%) au avut experienţa supraveţuirii
supradozelor (Figura 2).
Figura 2. Structura lotului de cercetare în funcţie de prezenţa supradozelor(%)
415
În majoritatea cazurilor alături de persoana în stare de supradoză se aflau alţi
consumatori de droguri 75,3%±2,91, iar în 14,2%±2,36 cazuri membrii familiei, doar unităţi au
menţionat faptul că alături se aflau persoane necunoscute sau nu cunosc cine se afla alături în
acel moment. În circa 79% cazuri respondenţii ne-au confirmat că substanţele opiacee consumate
au produs fenomenul de supradoză. Pentru 20,1%±2,71 heroina a constituit drogul consumat în
urma căruia a survenit supradoza. Amfetaminele, metaamfetaminele, metadona şi alte droguri
deţin valori nesemnificative în răspunsurile oferite de respondenţi.
Pentru a evalua şi a analiza nivelul de adresabilitate a consumatorilor de droguri
injectabile în situaţii de supradoze către ajutorul medical specializat, respondenţii au fost
chestionaţi referitor la faptul dacă au apelat după acest tip de ajutor. Rezultatul analizei acestei
întrebări prezintă cifra de 41% respondenţi care au solicitat ajutorul, astfel 59% dintre
consumatorii de droguri care au supraveţuit supradozelor nu au apelat la asistenţă medicală
specializată (Figura 3).
Figura 3. Structura lotului de cercetare în funcţie de adresabilitatea CDI
după ajutorul medical specializat în cazuri de supradoze(%)
Dintre cei care au apelat la ajutor medical specializat (41 %), circa 93% din respondenţi au
afirmat că în urma adresării au primit ajutorul solicitat.
Respondenţii care nu au solicitat ajutorul medical specializat (59%) fiind întrebaţi de ce nu
au apelat după ajutor, 76,7%±4,17 au menţionat că ajutorul necesar a fost acordat de către
persoanele care se aflau alături, 98,1%±1,35 au indicat faptul că sunt marcaţi de frica de a avea
ulterior probleme cu poliţia, 40,76%±4,92 au evitat în acest mod confruntarea cu atitudinea
negativă a personalului medical faţă de CDI şi în 2,9%±1,65 solicitarea a fost de către serviciul
de asistenţă de urgenţă. Respondenţii au menţionat aceste motive combinat, numind mai multe
cauze care au influienţat să refuze ajutorul medical. Observăm că atitudinea faţă de asistenţa
medicală este condiţionată de un set de factori atît medicali cît şi non-medicali, care se atribuie în
responsabilitatea altor actori importanţi ai acestui fenomen, cum ar fi poliţia, familia, societatea.
O altă informaţie importantă, rezultată în urma realizării studiului, constituie faptul că 80%
din respondenţi nu cunosc despre existenţa preparatului medical „Naloxone”, despre faptul că
acest preparat este utilizat în cazul supradozelor rezultate în urma consumului de substanţe
opiacee preîntîmpinind decesul în urma supradozei şi că acest preparat poate fi administrat de
însuşi consumatorii de droguri.
Una dintre sarcinile studiului a constituit evaluarea atitudinii personalului medical faţă de
consumatorii de droguri injectabile din mun. Bălţi. În acest context respondenţii studiului au fost
rugaţi să ofere 3 caracteristici ale atitudinii personalului medical faţă de consumatorii de droguri.
Rezultatele sunt reflectate în Tabelul 2.
416
Tabelul 2. Repartizarea lotului de cercetare în funcţie de atitudinea
personalului medical faţă de CDI
Atitudine: Nr. respondenţi P±ES(%)
Normală 44 31,2±3,90
Negativă 90 63,8±4,05
De compasiune 13 9,2±2,43
De dezgust/greaţă 18 12,7±2,80
Indiferenţă 27 19,1±3,31
Neglijenţă 20 14,2±2,94
Aceste date cu privirea la atitudinea personalului medical faţă de CDI pot fi completate cu
datele unui studiu din 2010 realizat în populaţia generală, care a avut drept obiectiv principal
măsurarea cunoștințelor, atitudinilor și practicilor cu referire la HIV şi SIDA și consumul de
substanțe psihotrope în rîndul populației generale. Ţinta eşantionării au constituit-o populația
de 15-64 ani care locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova (malul drept al
râului Nistru). Eşantionul studiului a fost constituit din 4060 respondenţi. În studiul dat,
participanţii au raspuns la întrebările: care este atitudinea vis-a-vis de consumatorii de
stupefiante, consumul de stupefiante şi legalizarea consumului anumitor tipuri de
stupefiante. O treime din intervievați (38,7%) consideră un consumator de droguri mai mult un
pacient, iar 23,4% consideră un consumator de droguri mai mult un delincvent (Raportul anual
“Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău 2011).
Concluzii
1. Datele studiului ne permit să conchidem asupra faptului că grupul de respondenţi studiat
prezintă un risc major asociat supradozelor - majoritatea respondenţilor implicaţi în
studiu 63,5% consumă droguri din clasa opiaceelor, 23,7% - heroină( în 78,5% ±2,78
cazuri substanţele opiacee consumate au produs supradoza). 94,6%±1,39 din totalul
tuturor respondenţilor consumă droguri în mod injectabil, factor care la fel sporeşte riscul
de supradozare.
2. Supradozele sunt un fenomen des întîlnit în mediul consumatorilor de droguri injectabile
din mun. Bălţi (67%), dar datele referitor la supradoze rezultate în urma consumului de
nu sunt colectate şi raportate corespunzător de către instituţiile de asistenţă medicală.
Rezultatele studiului confirmă faptul că realitatea supradozărilor cu droguri şi alte
substanţe psihotrope rămîne puţin cunoscută în Republica Moldova, fiind evidente
deficienţele sistemului de investigare, înregistrare şi monitorizare a cazurilor
supradozelor.
3. Consumatorii de droguri injectabile în cazuri de supradoză nu apelează după ajutor
medical (59%), fiind marcaţi de frica de a avea probleme cu poliţia (98,1%±1,35) şi de
atitudinea negativă a personalului medical (40,76%±4,92). Stigma socială aferentă
consumului de droguri constituie o realitate prezentă manifestată prin atitudinea negativă
a personalului medical faţă de CDI determinind nivelul jos de adresabilitate a acestora
către servicii de asistenţă medicală în caz de supradoză.
Recomandări
1. Programele de asistenţă a consumatorilor de droguri injectabile, cele de asistenţă
medicală ale serviciilor narcologice de stat sau cele de asistenţă psiho-socio-medicală
implementate de organizaţii neguvernamentale sub forma Programelor de Reducere a
Riscurilor trebuie să includă în lista serviilor prestate, servicii şi activităţi de prevenire a
supradozelor, dar şi servicii de instruire a consumatorilor de droguri injectabile şi privire
la măsurile de prim ajutor în caz de supradoză.
417
2. Serviciile de prevenire şi asistenţă a consumatorilor de droguri trebuie să prevadă şi să
includă aplicarea preparatului „Naloxone” în situaţii de supradoze atît de către serviciile
de asistenţă medicală de urgenţă, cît şi de către însuşi consumatorii de droguri injectabile,
care necesită a fi instruiţi în vederea utilizării acestui preparat. Accesul către preparatul
respectiv trebuie asigurat prin intermediul farmaciilor şi a Programelor de Reducere a
Riscurilor implementate în Republica Moldova.
3. Sistemului de investigare, înregistrare şi monitorizare a cazurilor supradozelor în
Republica Moldova necesită a fi analizat, revizuit şi fortificat în vederea unei colectări
eficiente şi vizibile a datelor în corespundere cu realitatea prezentă.
4. Este necesar de a crea şi desfăşura activităţi de schimbare a percepţiei şi a atitudinii
personalului medical faţă de consumatorii de droguri, pentru a asigura o mai bună
adresabilitate a acestora către instituţiile de asistenţă medicală şi a asigura implementarea
măsurilor de ocrotire a sănătăţii publice.
Bibliografie
1. Aceijas C. et al. Global overview of injecting drug use and HIV infection among
injecting drug users. AIDS, 2004, 18:2295-2303.
2. Атаянц, Ж., Латыпов, А. и Очерет, Д. (2011). Передозировка: Обзор ситуации и
ответные меры в 12 странах Восточной Европы и Центральной Азии. Вильнюс:
Евразийская сеть снижения вреда.
3. Drew, L. R. H. (1982) Avoidable deaths from drug intoxication, Medical Journal of
Australia, 2, 215.
4. Eurasian Harm Reduction Network. 2008. Overdose: A Major Cause of Preventable
Death in Central and Eastern Europe and Central Asia. Recommendations and overview
of the situation in Latvia, Kyrgyzstan, Romania, Russia and Tajikistan
5. Евразийская сеть снижения вреда (ЕССВ). Руководство по организации и
внедрению программ профилактики передозировки. – Вильнюс, 2012.
6. Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău
2011.
7. Manning, F. J. & Ingraham, L. H. (1983) Drug "overdoses" among U.S. soldiers in
Europe, 1978-1979. 1. Demographics and toxicology, International Journal of the
Addictions, 18, 89-98.
8. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,
Chisinau 2010.
9. Segest, E., Mygind, 0. & Bay, H. (1990) The influence of prolonged stable methadone
maintenance treatment on mortality and employment: an eight year follow-up,
International Journal of the Addictions, 25, 53-63.
10. Sergeev Boris, Andrey Karpets, Anya Sarang , Mikhail Tikhonov ( 2003), “Prevalence
and Circumstances of Opiate Overdose Among Injection Drug Users in the Russian
Federation” Journal of Urban Health, Vol. 80, No. 2.
11. Spinei L., Lozan O., Badan V. Biostatistica, Școala de Management în Sănătate Publică,
Chișinău, 2009
418
REDUCEREA RISCULUI DE ÎMBOLNĂVIRE PRIN EFECTUAREA SCREENING-
ULUI ONCOLOGIC A PROCESELOR PRECANCEROASE ŞI A CANCERULUI
CCOLULUI UTERIN ÎN RAIONUL FĂLEŞTI
Ion Ionesie
Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “Nicolae Testimiţanu”
Summary
The reduction of risk to fall ill by performing of oncological screening
and precancerons processes and of uterine cervix in Faleşti district
Late diagnosis of cancer in Republic of Moldova is one of the main factors
leading to excessive mortality and reduced survival rates.It is a well known fact that
one of the most efficient measures oriented to an early revealing of the uterine cervix
is the popular screening .The given screening in Făleşti district will allow the decreasing
of the incidence through revealing and treatment of the diseases that preceed the uterine
cervix cncer.
Rezumat
Diagnosticul tardiv al cancerului în Republia Moldova este unul dintre factorii
principali care duc la mortalitate excesivă şi rate de supravieţuire reduse.Este cunoscut că
una dintre cele mai eficiente măsuri ,orientate spre depistarea precoce a cancerului de col uterin,
este screening-ul populaţional. În raionul Făleşti screening-ul dat v-a permite reducerea
incidenţei prin depistarea şi tratamentul maladiilor premergătoare cancerului de col uterin .
Actualitatea
În structura mortalităţii generale în R.Noldova maladiile oncologice se situiază pe locul
doi cu decesul anual a peste 5000 de pacienţi fiind o problemă prioritară atît pentru sistemul
sănătăţii cît şi pentru societate.[1.2]
Majoritatea maladiilor canceroase sunt determinate de factorii de risc externi şi de aceea
pot fi prevenite. Cercetările au stabilit că cel mai frecvent sunt implicaţi factorii determinaţi de
stilul de viaţă (tutun, alcool, dietă, sedentarism, expunere la soare etc., factori legaţi de anumite
ocupaţii, infecţii (HPV, HBV/HCV, H. Pylori), factori sexuali şi reproductivi (vîrsta la prima
naştere, vîrsta la debutul sexual şi parteneri multipli, utilizarea estrogenilor în menopauză,
etc.).[6.7.8]
In Republica Moldova factorii de risc pentru cancer cu o pondere inaltă sunt: tabagismul,
consumul excesiv de alcool, obezitatea şi alimentarea iraţională, consumul insuficient de produse
vegetale, activitate fizică limitată, expunerea la cancerigeni, la radiaţii, etc. O mare parte a
populaţiei adulte (51% dintre bărbaţi şi 7% dintre femei) fumează, iar majoritatea (81% bărbaţi şi
59% femei) consumă alcool în mod curent.
Deşi incidenţa prin cancer în Republica Moldova este la un nivel mai jos decît media
europeană, numărul cazurilor noi înregistrate sunt în creştere continuă, acesta fiind un semnal
alarmant pentru sistemul sănătăţii. Astfel doar în ultimii ani, incidenţa prin cancer a crescut de la
140 cazuri noi per 100 mii populaţie în 2001, la 177 in 2003, 193 în 2005 şi 226 in 2009. S-ar
putea, însă, ca cifrele reale ale incidenţei să fie mai înalte, fiind vorba despre un sistem de
raportare ineficient. Incidenţa colului uterin 17,8 la 100000 se situează pe locul V.
Cifrele prevalenţei cancerului sunt de asemenea înalte. Astfel, prevalenţa prin diferite
tipuri de cancer pentru anul 2009 a constituit 1205 cazuri la 100 mii populaţie. Deşi prevalenţa
Prin cancer este sub nivelul mediu al regiunii europene , aceasta constituie o povară destul de
înaltă asupra populaţiei şi sănătăţii publice din Republica Moldova. În timp ce ratele incidenţei şi
a prevalenţei se află sub nivelul mediei europene, nivelul mortalităţii prin cancer în Republica
Moldova este relativ mult mai înalt.[3.6.7.8]
419
Conform datelor OMS, rata standardizată a mortalităţii (RSM) în Republica Moldova
(2008) pentru toate tipurile de cancer la persoane sub 65 ani, a constituit 96.3 decese la 100 mii
populaţie, ceia ce depăşeşte cu mult cifrele înregistrate în UE (75), sau regiunea Europeană a
OMS (79.5). Media RSM pentru CSI este de asemenea mai joasă în comparaţie cu Republica
Moldova, constituind 88.4 decese la 100 mii populaţie.
Dacă analizăm separat rata standardizată a mortalităţii pentru toate vîrstele, la anumite
tipuri de cancer, putem observa un alt tablou. De exemplu în Republica Moldova RSM pentru
cancerul glandei mamare şi cancerul colului uterin sunt unele din cele mai înalte în comparaţie
cu ţările de referinţă, constituind 26 şi 9 decese respectiv la 100 mii populaţie. Doar în România
RSM pentru cancerul colului uterin este mai mare (14 decese la 100000 populaţie). Este
important de menţionat, că cancerul pulmonar, care este pe primul loc după numărul de decese in
RepublicaMoldova, are o rată standardizată a mortalităţii relativ mult mai joasă în comparaţie cu
ţările de referinţă pentru cancerul pulmonar.[3.6.7.9.11]
Un alt aspect important in descrierea situaţiei cu referire la afecţiunile oncologice este
rata de supravieţuire şi anume rata relativă de supravieţuire de cinci ani pentru pacienţii
diagnostic şi cu cancer. “Rata relativă de supravieţuire de 5 ani” descrie raportul dintre proporţia
pacienţilor cu o afecţiune, care sunt în viaţă la cinci ani după diagnosticarea maladiei sale şi
proporţia populaţiei generale, de sexul şi varsta corespunzătoare, care sunt in viaţă după cinci
ani. De regulă, ratele relative de supravieţuire la cinci ani ale cancerului sunt plasate sub nivelul
de 100%, reflectand mortalitatea excesivă în randul pacienţilor oncologici comparativ cu
populaţia generală.
În R.Moldova în 2010 rata de supravieţuire de 5 ani a pacienţilor cu cancer este mult
mai joasă în comparaţie cu alte ţări europene. Astfel, ratele relative de supravieţuire de 5 ani
pentru cancerul mamar (41%), cervical (26%), uterin (50%) şi prostată (27%) sunt net inferioare
in comparaţie cu alte ţări europene. Mediile europene constituie 79%, 63%, 76% şi 76%
respectiv pentru aceleaşi localizări ale cancerului.[2.4.6.7.14]
Longevitatea vieţii pacienţilor cu aceste tipuri de cancer depinde în primul rand de
diagnosticarea precoce şi tratamentul efectiv, iar datele de mai sus arată că in Republica
Moldova există rezerve mari pentru imbunătăţirea măsurilor adecvate de depistare precoce şi
tratament calitativ a patologiilor oncologice.
Conform datelor statistice existente, aproape jumătate dintre cazurile de cancer mamar şi
de col uterin sunt diagnosticate in stadii avansate, iar lipsa măsurilor eficiente de prevenire şi
depistare precoce duc la creşterea continuă a incidenţei şi menţinerea unui nivel inalt al
mortalităţii prin cancer.[3.6.9]
La nivel de asistenţă medicală primară raională există unele lacune de tehnologii pentru
diagnosticul paraclinic şi tratament din cauza lipsei echipamentelor moderne. Lipsesc sau sunt
invechite unele utilaje şi echipamente medicale necesare pentru diagnosticul precoce (aparate
ecografice, colposcoape, analizatoare clinico‐biochimice şi imunologice, microscoape, aparate de
diagnostic endoscopic).
In raion lipseşte specialist oncolog, medic laborant citolog. Eforturile medicilor, care
sunt implicaţi in special la etapa de tratament, nu sunt destule pentru a obţine imbunătăţirea
indicatorilor cu privire la maladiile oncologice. Insuficienţa şi ineficienţa măsurilor de profilaxie
şi depistare precoce, duc la o incidenţă mărită şi depistarea cazurilor noi de cancer in stadii
avansate, care in consecinţă măresc povara maladiilor oncologice asupra populaţiei şi a
sistemului sănătăţii.
De asemenea, au o acoperire insuficientă serviciile de support psihosocial, educaţie a
pacientului şi ingrijiri la domiciliu.
Sistemul de monitorizare şi evaluare este dezvoltat nesatisfăcător la etapa de introducere a
datelor şi analiza acestora. Majoritatea datelor sunt prezentate pe hîrtie şi este dificilă generarea
unor rapoarte analitice care ar permite evaluarea performanţei şi a progreselor realizate.[1.3.6]
420
Material şi metode Studiul cuprinde screening-ul pe patologia colului uterin, femei în vîrstă de 25-59 ani în
număr de -21191.
Reducerea riscului de îmbolnăvire prin efectuarea screening-ului oncologic a proceselor
precanceroase şi cancerului colului uterin are ca bază :
-depistarea precoce prin screening clinic instrumental al acestor procese ;
-explicarea semnelor şi simptomelor de patologie benignă şi malignă a colului uterin;
-promovarea unui mod sănătos de viaţă;
-informarea populaţiei privind factorii de risc care pot declanşa în organism un proces malign;
-implimentarea unui program de screening populaţional al cancerului de col uterin şi înrolarea a
cel puţin 60% din toată populaţia femenină a raionului către 30.06.2012;
-creşterea ratei de depistare a cancerului de col uterin în stadii incipiente (I-II) pînă la 70% către
30.06.2012;
-etapizarea efectuării screeningului:
I . Etapă A.Tuşeul vaginal;
B.Examinarea instrumentală cu oglinda ginecologică;
C.Colectarea frotiului citologic.
II. Etapă A.Analiza şi interpretarea datelor citologice
III. Etapă A.Recomandări profilactice;
B.Recomandări de diagnostic şi tratament.
-invitarea activă a femeilor la screening ,fiind purtată evidenţa pentru fiecare persoană în
parte :[1.2.3.5.10.12.13]
Rezultatele scontate Cheia succesului este demonstrarea că: screening-ul populaţional este cea mai eficientă
măsură,orientată spre depistarea precoce a cancerului de col uterin,care permite atît reducerea
incidenţei prin depistarea maladiilor premergătoare cancerului de col uterin , cît şi mărirea
ratei de diagnosticare în stări iniţiale , care în consecinţă duc sporirea succesului tratamentului
şi creşterea longevităţii vieţii pentru pacienţi;
-în urma rezultatelor obţinute v-a fi un exemplu pentru implimentarea în toată Republica
dat fiind că este concret şi măsurabil ;
-vom răspunde la întrebările :
1.Ce necesităţi tehnice de schimbat ?
2.Cît de mult trebuie de schimbat ?
3.Cine beneficiază de schimbări?
4.Cînd vor apărea aceste schimbări ,pe măsura derulării screening-ului?
-sensibilizarea populaţiei privitor la responsabilităţile pentru sănătatea personală şi promovarea
perceperii pozitive a modului sănătos de viaţă , şi practicarea screening-ului de către femeile
din grupul ţintă.[1.2.3.10.14]
Prin toate acestea de mai sus este îndeplinit un studiu secundar, reviu literaturii pentru a
descrie problema reducerii riscului de îmbolnăvire prin efectuarea screening-ului oncologic.
Pentru analiză au fost acumulate 14 surse bibliografice publicate în perioada anilor
2003-2010.
Concluzii
1.Programele de screening, cum sunt cele utilizate în programele de control al cancerului
colului uterin, sunt o intervenţie care se concentrează asupra populaţiei supusă riscului acestei
maladii, scopul acestora este identificarea persoanelor asimptomatice, care sunt predispuse unui
risc înalt de îmbolnăvire, rezultatele anormale necesită mereu teste suplimentare de confirmare;
2.Testele de screening nu sunt teste de diagnosticare, ele trebuie să fie uşor de utilizat, non-
invazive, sensibile, specifice, ieftine şi acceptabile pentru persoanele ce urmează a fi supuse
screening-ului;
421
3.Acopereirea optimă pentru screening nu se poate face decît prin intervenţia activă a medicilor
de familie, dat fiind că chiar şi în rîndul medicilor ginicologi este insuficient promovat,
ca urmare costurile screeningului pot fi mai mici decît costurile socio-economice şi ale
tratamentului medical pentru cazurile care dezvoltă cancer invaziv de col uterin ;
4.Este necesară punerea la punct a unei metodologii de screening , care să cuprindă şi să
integreze segmentele-cheie :
-Medici de familie;
-Citologi;
-Ginecologi;
-Organizatori ai sistemului de sănătat
Bibliografie 1.V.Cernat, D.Sofroni, I.Lazarev, M.Gabunia ”Problema screeningului citologic a cancerului
colului uterin în RM”
2.N.Codreanu,V.Friptu, M.Stratila,V.Cernat-”Ghidul Naţional de profilaxie a cancerului de col
uterin”.
3.Îmbunătăţirea măsurilor de prevenire şi depistare precoce a cancerului mamar şi de col uterin
în Republica Moldova-Politica Publică-Ministerul Sănătăţii .
4.Gr.Bivol,Olga Cerneţchi, Boris Gîlcă ,Natalia Farbailov,Tatiana Buzdugan,Vera Melniciuc –
”Sănătatea reproducerii”-”Ghid practic pentru medici şi asistente medicale”
5.Cancerul cervical-Protocol Clinic Naţional.
6.Argumentarea ştiinţifică a particularităţilor de depistare a tumorilor în populaţia mediului
rural-Elena Palanciuc.
7.Date epidemiologice privind cancerul de col uterin-”Agenţia Internaţională de Cercetare a
cancerului”.
8.”Studii epidemiologice, clinice şi morfopatologice în neoplasmul de col uterin”-Doina
Iancu,Universitatea de medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”Iaşi.
9.Aspecte epidemiologice, factori de risc şi screening în neoplaziile colului uterin –Mariana
Priatu-Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”-Iaşi.
10.Ghid de prevenire a cancerului de sîn şi col uterin –Conf Univ.Dr.Daniel Popescu-
Bucureşti,UMF “Carol Davila”.
11.Profilaxia secundară a cancerului de col uterin
-Prof.Dr.Cabriel Banceanu,Dr.Ciprian Pop-Bejan,Dr.Marius Calombirescu.
12.Screeningul pentru Cancerul de col uterin –de la teorie la practică
-Dr.Tereza Franciuk,Dr.Cătălin- Iulian Chiurcin,Bucureşti.
13.Папаниколау тест-Борисова Александра –Rusia.
14.Ghidul Societăţii Americane de Cancer privind depistarea precoce a neoplaziei şi
cancerului de col uterin-Saslow D., Runovicz CD,Solomon D,Mosciki A.B,Smith RA,Eyre
H,Cohen C.
422
FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN CONTEXTUL EVOLUTIV-ISTORIC
Artiom Jucov, Larisa Spinei
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „N. Testemiţanu”
Summary
Phenomenon of migration in the evolutionary-historical context
During the centuries the phenomenon of migration not only developed and encompassed
several territories, but also has evolved. Migration of peoples, especially people of various
tribes, known as the Zenith and revocation periods. Appoint a qualifying period or year specific,
as the genesis of the phenomenon of migration is not correct, because various historical sources
and archaeological data which is sometimes in contradictory with each other for years, figures,
facts and scale of the migration phenomenon. Over the centuries, the phenomenon of migration
had the same reasons similar to those of today, among them can be named: economic, political,
social, military, commercial, etc.
Rezumat Pe parcursul secolelor fenomenul migraţiei nu numai că s-a dezvoltat şi a cuprins mai
multe teritorii, dar şi a evoluat. Migraţia popoarelor, mai ales a diferitor triburi, persoane, a
cunoscut atît apogeele, cît şi perioadele de recensiune. A numi o perioadă concretă sau un an
anumit, ca punct de geneză a fenomenului de migraţie nu este corect, deoarece diferitele surse
istorice şi arheologice conţin date care uneori se cotrazic în vederea anilor, personajelor, faptelor
şi amploarii fenomenului de migraţie.Pe parcursul secolelor, fenomenul migraţiei a avut aceleaşi
motive asemănătoare cu cele din ziua de astăzi, printre ele pot fi numite cauze: economice,
politice, sociale, comerciale, militare etc.
Actualitate Pînă în zilele de astăzi, există diverse contradicţii şi ipoteze privind perioada apariţiei
fenomenului migraţiei. Dar cert este faptul că posibilităţile crescînde ale acapărării surplusurilor
au condus la conflicte episodice între triburi, care s-au derulat în epoca prosperării formaţiei
gentilice, se schimbă tot mai mult şi mai mult în dese incursiuni asupra altor teritorii , migraţiuni
a marilor triburi, în cadrul cărora au fost cucerite pămînturi, vitărit, robi, alte bogăţii [1].
Astfel, leagănul civilizaţiei mondiale cu drept este socotit Orientul Antic. Statele
Orientului Antic au apărut pe acele teritorii care reprezentau depresiunile marilor rîuri—Nil,
Tigru şi Eufrat, Inda şi Ganga, Ianţzî şi Huanhe. Aceasta asigura oamenilor posibilitatea de a
folosi apa rîurilor pentru irigarea pămînturilor şi prin aceasta de a spori producerea produselor
alimentare, care servea ca stimul pentru crearea sistemului de divizare a muncii şi colaborării
interdependente. Rîurile de asemenea serveau şi ca arterii de transport [2].
Civilizaţia Indiei antice în comparaţie cu statele vecine prezenta o altă lume socioculturală.
Ea a apărut în mileniul IV p.e.n.. Mai complet sunt prezentate mărturii istorice în aşa-numita
perioada vedică ( a II-jumătate a mileniului II p.e.n.—I jumătate a I mileniu e.n.), cînd apare
divizarea societăţii în diferite grupuri sociale. Aceasta a fost favorizată de continuitatea
pătrunderii de mai multe secole în India din partea nord-estică a diferitor triburi indo-ariice.
Revenind pe continentul european, ţinem să menţionăm Statul Spartan. Stabilirea orînduirii
statale şi publice a Statului Spartan este legată de numele legendarului Lycurg, legislatorul
Spartei în sec. IX-VII p.e.n.. Fiind fiul regelui Spartei, el a vizitat multe ţări, întorcîndu-se acasă
a adus trei lucruri fără de preţ: „orînduire statală raţională, legi dure şi înţelepte şi poemele lui
Homer”.
Materiale şi metode
Studiul dat este un studiu secundar bazat pe reviiul literaturii din domeniu. Obiectul
studiului este de a evidenţia migraţia ca factor major în modificarea societăţii, care are impact
423
major în toate sferele vieţii sociale, economice, medicale şi politice a societăţii. Studiul poartă un
caracter retrospectiv şi de analiză a fenomenului migraţiei.
Rezultate şi discuţii
După cunoscuta afirmaţie, romanii „au cucerit lumea de trei ori”: prima dată—cu legiunile,
a doua oară—cu creştinismul; a treia oară— cu dreptul. Autorul Cristina Burian în lucrarea sa
„Fenomenul migraţiei şi statul juridic al străinului în dreptul internaţional public”,ne vorbeşte că
în limba latină cuvîntul migraţie înseamnă a schimba reşedinţa, a merge de la un loc la altul, a
pleca. Migratum est Romam (a se muta cu traiul în Roma), migrare suis finibus (a emigra în
străinătate); ex urbe rus habitatum migrare ( a emigra din oraş pentru a se stabili cu traiul în
mediul rural), exemple care coincid aproape în totalitate cu conceptul de astăzi a emigrării. În
schimb romanii îl foloseau şi în alt sens: Migrare ad generum (a muta casa la fiu) ad alium
matrimonium migrare (a emigra la o altă căsătorie= a se recăsători), migrare in colorem
marmoreum (a emigra la culoarea de marmură). Această noţiune este folosită de asemenea cu
construcţii: Jura migrare (=emigra de la drepturile sale), omne migrat (totul este schimbător,
totul este trecător), panta rei (= totul provine din Heraclitus); migrare ex hac vita ( a emigra de la
această viaţă =a muri) [3].
Criza de dezvoltare a Imperiului Roman din secolul din sec.IV, reformele întreprinse de
către împărat au dus ca în anul 395 e.n. Imperiul Roman a fost divizat între împăraţii –fraţi, care
au constituit două imperii— Imperiul Roman de Răsărit, sau Bizanţ, cu capitala în
Constantinopol şi Imperiul Roman de Apus. În sec. IV-VII e.n. în Bizanţ are loc constituirea
feodalismului, ceea ce duce la slăbirea puterii de stat, favorizînd în sec. VI-VII e.n. pătrunderea
în Imperiul Bizantin a triburile slave. Ei păstrează obiceiurile sale tribeşti şi favorizează
renaşterea populaţiei libere autohtone.
Referindu-ne la teritoriul Carpato-dunărean, autorul Costică Voicu ş.a., în lucrarea sa „
Istoria statului şi dreptului Romînesc”[4], ne comunică că pe teritoriul României civilizaţia
fierului se dezvoltă începînd cu secolul al XI-lea î.H., purtătorii acestei civilizaţii fiind triburile
tracice, de origine indo-europeană.Ramura nordică a blocului tracic au constituit-o geto-dacii,
două denumiri ale aceluiaşi popor. Teritoriile populate de geto-daci intră în sfera de interes a
lumii greceşti, fiind declanşată o veritabilă acţiune de colonizare a bazinului Ponto Euxin (marea
Ospitalieră) prin cele 90 de colonii întemeiate pe parcursul a trei secole. Populaţia greacească
stabilită în colonii a exercitat o evidentă influenţă asupra autohtonilor.
După transformarea Daciei în provincie a Imperiului Roman, aşezările umane, localităţile,
din Dacia Romană, erau de trei tipuri: colonii, municipii şi sate. Coloniile erau putenice centre de
romanizare, amplasate în mijlocul populaţiei autohtone, tocmai pentru a exercita o influenţă
necesară asupra acesteia.Colonizarea masivă a Daciei cu populaţia adusă din celelalte provincii
ale Imperiului Roman şi sistemul de organizare impus la producerea unei accentuate stratificări
sociale, la rupturi clare între clasele şi categoriile sociale, fiecare dintre acestea avînd un regim
juridic bine reglementat.Prima categorie o reprezenta cetăţenii romani, a doua categorie socială
cu drepturi limitate o reprezenta latinii: oameni liberi aduşi în Dacia din alte provincii ale
Imperiului Roman, a treia categorie socială, reprezentînd marea masă a populaţiei libere, a
constituit-o peregrinii.
Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani, de obicei foşti ostaşi care se
stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din Dacia au avut acest statut: Sarmisegetusa,
Apulum, Potaisa, Napoca şi Dierna.Singurul oraş format exclusiv de romani este Ulpia Traiana,
fondat prin colonizarea masivă a cetăţenilor romani [5,6].
După retragerea din Dacia a autorităţilor şi trupelor romane (a.275 î.H.), aici au continuat
să locuiască daco-romanii, adică dacii romanizaţi, împreună cu coloniştii romani, veteranii şi
dacii liberi.Timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii de puternice
confruntări cu o serie de triburi migratoare care au invadat, pe rînd, teritoriul fostei provincii
romane Dacia: goţii, hunii, avarii, slavii etc.
424
Cele cinci veacuri cuprinse între dispariţia Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi anul
1000 sunt decisive pentru formarea statelor europene. Este perioada de stabilizare a popoarelor
care vor da naştere diferitor state europene: este epoca de formare a unei Europe Occidentale de
cultură latină (cu puternică prezenţă germanică) şi a unei Europe Occidentale de cultură greacă (
cu o puternică prezenţă slavă).Istoricii recunosc, aprope în unamitate, rolul fundamental al
invaziilor, în formarea Europei. În marele uragan al mişcărilor de populaţii se disting,
cronologic, trei mari cicluri: cel al germanilor, cel al slavilor şi arabilor şi cel al vikingilor şi
ungurilor.
La sfîrşitul sec. IV- începutul sec. V popoarele Europei au intrat într-o etapă calitativ nouă
a dezvoltării sale. La hotarul Antichităţii şi Epocii Medievale se naşte o civilizaţie mai
dezvoltată. Apariţia ei a coincis cu relocalizare de amploare a popoarelor. Migraţia mare a
cuprins hunii, germanii, slavii, arabii, sarmaţii. Apăreau şi încetau uniunile de triburi, dispăreau
grupuri etnice şi chiar întregi popoare.
În cadrul popoarelor migratoare pe teritoriul Europei erau şi triburile germanice. Din ele
cele mai puternice erau francii. Eu au avut nevoie de mai puţin de 20 de ani, ca la sfîrşitul
sec. V- încep. sec. VI e.n. să cucerească un teritoriu mare a Galiei.
Primii locuitorii a insulelor britanice au fost triburile britice (celţii). Ei au fost cuceriţi în
sec. V e.n. de triburile germanice anglo-saxe.
În sec. VII e.n.triburile slave încep colonizarea Balcanilor. Este creată uniunea a şapte
triburi slave. Însă în acest timp pe teritoriul Balcanilor pătrund şi triburile tiurcilor-bulgarilor.
Între triburile slave şi triburile tiurce-bolgare se încheie o alianţă.
Nu trebuie să uităm cum apar regii „ de fapt nişte capetenii de trib”, dar care vor deschide
cale ideii de regalitate, atît de străină lumii romane, unde împăratul a rămas atîta timp, măcar
formal, „ primus inter pares”, dar atît de familiară Evului Mediu. Din prăbuşirea unui mare
Imperiu pe ruinele căruia se edifică regatele barbare amintite, sintetizînd o moştenire, o formă
care umple cu un fond nou, va lua naştere Europa feudală, o Europă a Evului mediu originală în
raport cu orice alt ansamblu politic. Naşterea acestei Europe a stat însăşi ideea fărămiţării şi
sintezei realizate între ideologiile imperiale şi cele barbare. „ Acum se zamisleşte Europa” afirma
Le Goff, vorbind despre structurile pe care Evul Mediu le aşează la temeliile Europei, din care
fundaţia ar consta tocmai în această stabilire a migratorilor pe fostul teritoriu roman.
Fiind elementul etnic statornic şi predominant în regiunea carpato-pontică, romanii (vlahii)
au asimilat elementele care au rămas în mijlocul lor: gnazii, slavii, pecenegi, cumani. În sec. XIII
elementele ale ultimilor migratori fuseseră asimilate (slavi, pecenegi), iar cumanii fiind alungaţi
de tătari.
Un loc aparte în istorie îl deţin cruciadele. Începute la apelul lui Papa Urban al II-lea în
anul 1095 şi sfîrşite în anul 1299, cele 7 cruciade, ne mărturisesc despre amplele procese
migraţionale. Principalul drum pe uscat folosit de cruciaţi, coboară de-a lungul Dunărei pînă la
Belgrad, urmînd apoi cursul Moraviei pînă la Niş. De aici se ajungea la Salonic sau pe la nord de
munţii Rodopi, prin Sofia şi rîul Mariţa, ajungînd la Andrianopol şi Constantinopol. Prima
cruciadă a dus la întemeierea în Ţara Sfîntă a cîtorva state ale căror păstrare sau recucerire au
constituit scopul celorlalte. Aceste state au fost; Siria, Ierusalim, Liban, Antiohia, Armenia.
După crearea ţărilor româneşti şi îndeosebi a statului moldav, după conducerea acestori ţări
de marii domnitori ai neamului, peste cîteva secole se înstaurează dominaţia otomană. Astfel, în
anii 80 ai sec. XVI este lichidat dreptul de strămutare a ţăranilor, ei devenind dependenţi de
marii boieri. Apare o categorie de ţărani numiţi lăturaşi, ţărani liberi,care erau veniţi şi aveau
drept la strămutare.
În perioada regimului turco-fanariot are loc consolidarea boierimii. În hrisovul lui C.
Mavrocordat din anul 1734 se menţiona că boieri sunt doar cei care deţin dregătorii. Apare o
categorie socială nouă- ruptaşii, ruptaşi deveneau cei întorşi de peste hotare sau coloniştii străini
care erau stimulaţi să populeze localităţile pustii. Categoriile lăturaşilor şi vecinilor (categorie de
ţărani) au fost păstrată. În anul 1741 ţăranilor li se permite să se strămute de pe moşii cu
permisiunea administraţiei ţinutului.
425
Pe parcursul dominaţiei Rusiei, categoriile sociale au fost egalate cu categoriile sociale ale
Imperiului Rus. Ţăranii ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti. Din anul 1828 a fost limitat
dreptul de strămutare a ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai în cazul îndeplinirii a două
condiţii:- preîntîmpinarea proprietarului cu jumătate de an înainte de plecare; --strămutarea se
permitea de la 1 octombrie pînă la 1 aprilie. În iunie a. 1871 reforma agrară s-a extins şi asupra
coloniştilor, care au primit în proprietate toate pămînturile pe care le-au avut pînă la reformă.
Una din clasificările istorice ale migraţiilor cel mai de invocate, este propusă de Massey şi
colaboratorii săi în 1998. Aceasta face distincţia între patru mari perioade ale migraţiei din sec.
XVI pînă în contemporanietate. Perioada aa.1500-1800, etapa mercantilă, este timpul marilor
cuceriri coloniale ale europenilor, iar mişcările de populaţie sunt preponderent legate de
descoperirile unor noi teritorii. Nevoia forţei de muncă ieftină, dă naştere cele mai consistente
migraţii forţate: Migraţia sclavilor din Africa în special către Americi, ducînd la dislocarea a
milioane de persoane ( aproximativ 15 milioane între secolele XV-lea şi al XIX-lea).
Perioada aa.1800-1925, etapa industrială,. Pe parcursul, mai mult de 48 de milioane de
europeni migrează către Americi (în special SUA, Canada, Argentina) sau Australia şi Noua
Zeelandă. Numai în intervalul aa.1861-1920, statul american primeşte aproximativ 30 de
milioane de imigranţi, în majoritate europeni.
Perioada aa.1925-1960 este astăzi etichetată ca etapă a migraţiei limitate. Sintagma face
mai degrabă referire la evoluţia migraţiei (imigraţiei) în Statele Unite ale Americii. La nivel
global, perioada este marcată de marile reajustări teritoriale, consecinţe ale primului război
mondial, dar mai ales ale celui de-al doilea. Sute de mii de oameni, fără să-şi părăsească
teritoriul, devin străini în noile state. Persecuţiile sau teama de persecuţie, nevoia de forţă de
muncă deplasează forţat populaţii, în special în/către spaţiul european.
Perioada din a.1960 pînă astăzi, etapa postindustrială, duce migraţia internaţională la
statutul de fenomen global: tot mai multe state devin fie origine, fie destinaţie, fie origine şi
destinaţie în acelaşi timp pentru migraţia internaţională. Locurile către care se migrează se
multiplică şi sunt din ce în ce mai diferite: centrul şi nordul Europei (anii 1950-1960), ulterior
statele bogate în petrol ale Golfului Piersic ( după criza din a.1973), ulterior statele cu dezvoltare
economică explozivă din sud-estul Asiei şi sudul european ( anii ’80) devin arii de destinaţie [7].
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa a cunoscut un mare val de
refugiaţi, aproximativ 30 de milioane, care fugeau din zonele devastate de lupte, mulţi din ei s-au
instalat în Statele Unite, în ţările Commenwealth-ului şi în zona occidentală a Germaniei. În
scopul realizării reconstrucţiei au avut loc schimburi de muncitori între ţările care dispuneau de
rezerve de forţă de muncă ( Italia, Olanda, Germania de Vest) şi ţările vecine cu deficit de forţă
de muncă ( Franţa, Belgia). Ca urmare, patronii francezi şi-au îndreptat interesele spre Spania,
Portugalia, Algeria. După stoparea imigrărilor dinspre Răsărit, Germania şi-a extins zona de
recrutare spre Grecia şi Spania, iar apoi spre Iugoslavia şi Turcia. Anglia a continuat să solicite
forţa de muncă din ţările Commonwealth-ului şi Irlanda. Pentru statele coloniale europene care
dispuneau de imperii dincolo de ocean, perioada de decolonizare s-a realizat prin intermediul
revenirii masile ale coloniştilor Europei.
Concluzii
Fenomenul migraţiei a avut un impact major asupra dezvoltării statelor pe parcursul
veacurilor, fiind generat de diferite cauze economice, politice, sociale, comerciale,
militare .
Amplasarea favorabilă a statelor româneşti în spaţiul carpato-pontin a dus la faptul ca
fenomenul migraţiei să aibă un rol major în stabilirea orînduirii lor politice, economice şi
dezvoltării culturale.
Influenţa fenomenului migraţiei a cunoscut apogeele , cît şi perioadele de recensiune,
avînd ca legitate de bază evoluţia ciclică a sa, durata ciclului variind de la o perioadă
istorică la alta.
426
Bibliografie
1. Smochină Andrei, Istoria Universală a Statului şi Dreptului, Casa Editorial-Poligrafică
Bons Offices, Chişinău, 2006, 552- pag (pag.16)
2. Прудников М.Н., История государства и права зарубежных стран, Второе издание,
переработанное и дополненное, Издательства Юнити-Дана, Москва, 2004, 366 стр
(11 стр)
3. Burian Cristina, Fenomenul migraţiei şi statul juridic al strinului în dreptul internaţional
public, Inst. De Istorie, Stat şi Drept al AŞM, USEM, Asociaţia de Drept Intern din Rep.
Moldova—Chişinău, CEP USM, 2010.—192 pag (p.37)
4. Costică Voicu, Istoria statului şi dreptului romînesc: curs universitar, Editura Szlvi,
Bucureşti, 2011-pag.9
5. Bantuş Igor, Bantuş, Mariana, Istoria Statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău,
2001—pag.35
6. Cernea Emil, Molcuţ Emil, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Edit Press Mihaela
S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.21
7. Vlăsceanu Lazăr (coord.) ş.a., Sociologie, -Iaşi:Polirom, 2011-pag. 800
PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII ASISTENŢEI MEDICALE URGENTE
POPULAŢIEI VÎRSTNICE ÎN CONDIŢIILE ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE
SĂNĂTATE
Liviu Mogîldan
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Summary
Characteristics of emergency medical services to elderly
population in health insurance system conditions
According to researches done by our colleagues from developed countries, the common
problems and needs of older patients are often substantially different from those of younger
patients. Older patients may have multiple co-morbidities, cognitive disfunctions, gait disorders,
polypharmacy and complex social care needs. Usually they have a higher frequency to call
Ambulance. So, many doctors and paramedics are not enough trained in geriatric medicine and
find such patients more difficult to manage. That`s why we need in Moldova a specialized study
to understand specifics of our patients and to adapt our services to these needs, because,
according to pessimistic forecasts, the elderly population will double in coming decades,
exceeding 31% of the entire country population of Moldova.
Rezumat
Conform cercetărilor colegilor noştri din ţările dezvoltate, problemele şi necesităţile
pacienţilor vîrstnici adesea diferă substanţial de cele a pacienţilor mai tineri. Pacienţii vîrstnici au
mai multe boli concomitent, disfuncţii cognitive, deficienţe de mişcare, tratament medicamentos
divers şi necesităţi sociale complexe. De regulă, au o adresabilitate mai înaltă la serviciile de
Ambulanţă.
Astfel, mulţi medici şi felceri, neavînd pregătire suficientă în medicina geriatrică,
întîmpină dificultăţi la deservirea acestor pacienţi. Deaceea, în Moldova este necesar un studiu în
domeniu, pentru a înţelege mai bine şi a adapta serviciile medicale la necesităţile pacienţilor
vîrstnici, deoarece, conform prognozelor pesimiste, populaţia vîrstnică se va dubla în
următoarele decenii, depăşind cota de 31% din toată populaţia ţării.
427
Actualitatea Din vremurile străvechi, la baza tuturor legilor şi normelor de conduită stau normele
moral-spirituale biblice. Din cele zece porunci biblice, cea de-a cincea spune astfel: „Cinsteşte
pe tatăl tău şi pe mama ta...” sau, altfel spus: cinsteşte, respectă, ajută pe toţi cei mai în vîrstă.
Aceasta se referă la fiecare om şi profesie, inclusiv Asistenţa Medicală Urgentă, atît în Moldova,
cît şi în toate ţările comunităţii Europene.
Republica Moldova este în continuă tranziţie demografică a populaţiei, ceea ce este
confirmat de statistica oficială prin datele privind procesele de reformare structurală şi evoluţia
principalelor variabile ale mişcării naturale a populaţiei. Potrivit datelor oficiale ale Biroului
Naţional de Statistică [9], numărul populaţiei stabile la 01.01.2010 a constituit 3563,7 mii
persoane, fiind în scădere 80 mii persoane în ultimii 10 ani, astfel confirmîndu-se cursul de
degradare demografică. Astfel, evoluţia demografică a ţării noastre se manifestă ca fenomen de
“declin demografic”, cu numărul populaţiei în scădere continuă, datorită sporului natural şi
migraţional negativ, cu modificarea structurală a populaţiei după vîrste şi gen. Concomitent,
reducerea natalităţii a provocat un dezechilibru în structura pe vîrste a populaţiei şi a intensificat
procesul de îmbătrînire demografică. Prognoza demografică apreciată de cercetătorii Institutului
Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei [10] demonstrează că
în deceniile următoare va avea loc creşterea rapidă a numărului şi ponderii populaţiei vîrstnice,
care va proveni din generaţiile mai numeroase născute în perioada anilor 1970-1990. În anul
2009 coeficientul îmbătrînirii populaţiei (numărul persoanelor în vîrstă de 60 ani şi peste – la 100
locuitori) a constituit 14,0, în anul 2008 avînd valoarea de 13,7, iar în anul 2000 – 13,6.
În conformitate cu scara Bojio-Garnier valoarea indicatorului de 12,0 şi mai mult clasifică
populaţia drept una îmbătrînită. Republica Moldova a depăşit coeficientul 12 de îmbătrînire
după anul 1985 şi se menţine pînă în prezent peste 14.[10]
Coeficientul îmbătrînirii populaţiei în 2011 a constituit 14,4. Aproape 15,2% din
populaţia rurală a depăşit vîrsta de 60 ani, în totalul populaţiei feminine rurale ponderea femeilor
vîrstnice fiind de 18,1%. Numărul persoanelor de peste 60 de ani este de 512,3 mii, dintre care
mai mult de jumătate (60,5%) sînt femei.
Evoluţia prognozată pe perioada anilor 2008-2050 a numărului de pensionari (femei în
vîrsta de 57 şi peste, bărbaţi în vîrsta de 62 de ani şi peste) prezintă o majorare de peste 2 ori a
acestui contingent în cele 3 variante ale scenariilor: pesimist, mediu şi optimist. Dacă în anul
2012, (conform scenariului pesimist) în R. Moldova, 570 mii persoane vor atinge vîrsta de
pensionare, atunci către anul 2020 numărul lor va fi de 680,6 mii, în 2030 – 712,9 mii, în 2040 –
727,2 mii, iar către anul 2050 – 819,4 mii (sau aproximativ 31,6% din toată populaţia ţării). [8]
Scenariile de prognoză se bazează pe ipoteza de reducere a mortalităţii, respectiv, pe
creşterea duratei medii de viaţă, ceea ce presupune că se vor înregistra valori încă mai înalte ale
numărului de persoane în vîrsta de pensionare, astfel că accentuarea procesului de îmbătrînire a
populaţiei pe parcursul următoarelor 2-3 decenii nu poate fi evitată. Comparativ cu 01.01.2000,
se remarcă reducerea ponderii populaţiei tinere (de 0-14 ani) şi creşterea ponderii celei vîrstnice
(de 65 ani şi peste) de la 9,4% la 10,1% (+19,1 mii persoane), inclusiv şi peste 85 ani. Valul de
îmbătrînire considerabilă se va produce începînd cu anul 2014, cînd în structura populaţiei se va
egala ponderea persoanelor cu vîrsta de 0-14 ani cu ponderea persoanelor cu vîrsta peste 60 ani !
În consecinţa acestor fenomene şi a schimbărilor coraportului ce se prefigurează între
grupurile mari de vîrstă ale populaţiei, vor fi necesare intervenţii la nivel instituţional în toate
domeniile în vederea reprofilării cantitative şi calitative a serviciilor publice, inclusiv medicale,
pentru asigurarea deplină a drepturilor populaţiei în cadrul prestării acestor servicii [5].
R. Moldova, prin aderarea la „Planul de acţiuni de la Madrid privind îmbătrînirea”[6] din
2002, şi-a asumat responsabilitatea de a întreprinde măsuri de soluţionare a problemelor ce ţin de
îmbătrînirea populaţiei şi corelarea lor cu politicile la nivel naţional. Modificarea structurii de
vîrstă a populaţiei implică schimbarea structurii generale a necesităţilor sociale, ridicînd aşa
probleme ca asigurarea unor servicii medicale accesibile şi adaptate necesităţilor populaţiei, şi a
428
creşterii fondului de finanţare a acestora, ţinînd cont şi de Produsul Intern Brut, veniturile
populaţiei pe cap de locuitor, minimul de existenţă, salariul mediu pe ţară, media pensiei pe ţară.
Strategia Regională pentru Implementarea Planului menţionat (Berlin,2002)[6] determină
priorităţile de bază ale ţărilor-membre ale Comisiei Economice pentru Europa a ONU (UNECE,
Geneva) în domeniul îmbătrînirii şi accentuează necesitatea promovării măsurilor privind
consolidarea protecţiei sociale adecvate pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Astfel, ţinînd cont de toate aceste prognoze, serviciile de AMU deja acuma trebuie să-şi
adapteze activitatea la modificările structurii populaţiei (îmbătrînirii ei) pentru a face faţă în
viitorul apropiat necesităţilor populaţiei. Dar, acest lucru nu este posibil fără o înţelegere
profundă a tuturor caracteristicilor şi particularităţilor acestei pături sociale a populaţiei,
necesităţilor şi aşteptărilor ei, ceea ce prezintă unul din argumentele principale ale acestui studiu
de master în domeniul sănătăţii publice.
În acelaşi context, protecţia populaţiei faţă de riscurile financiare asociate cu serviciile de
sănătate este una din obiectivele Strategiei Naţionale de dezvoltare a sistemului de sănătate pe
anii 2008-2017 [4],[2] în paralel cu receptivitatea sistemului la doleanţele şi necesităţile
populaţiei.
Şi din nou, este necesară cunoaşterea perfectă a necesităţilor şi caracteristicilor populaţiei, pentru
a răspunde eficient aşteptărilor. Iar în ceea ce priveşte protejarea populaţiei de vîrstă pensionară
de riscurile aferente serviciilor medicale, Parlamentul şi Guvernul ţării [11] au decis ca pachetul
minimal de servicii medicale, indiferent de cost, (sau, minimul garantat de Stat) să fie suportat de
bugetul Companiei Naţionale de Asigurări Medicale[12], începînd cu anul 2004 şi pînă în
prezent, inclusiv şi serviciile de asistenţă medicală urgentă [1]. Acest fapt este deosebit de
important pentru populaţia în vîrstă, deoarece mărimea medie a pensiei lunare în anul 2011 a
constituit 873,9 lei, ceea ce constituie doar 72,4% din valoarea medie a minimului de existenţă
pentru pensionari, după cum informează Casa Naţională de Asigurări Sociale[13]. Ar fi corect de
menţionat şi faptul, că populaţia de vîrstă înaintată beneficiază gratuit de un spectru larg de
facilităţi medicale, cum ar fi: tratament staţionar gratuit, medicamente compensate, îngrijiri
paliative la domiciliu, vizite gratuite ale medicului de familie, analize şi proceduri medicale
gratuite, etc. [12],[7] Totodată nu putem afirma cu toată certitudinea că ştim totul şi facem tot
posibilul pentru această categorie a populaţiei. Mai sunt rezerve pentru perfecţionare.[3]
Aş presupune şi faptul că la nivelul asistenţei medicale de urgenţă nu sunt suficient cunoscute şi
aplicate cunoştinţele din domeniul geriatriei / gerontologiei, fie datorită limitării de timp sau
datorită imperfecţiunii standardelor noastre în acest domeniu, fie datorită numărului prea mic de
cercetări ştiinţifice în acest domeniu. Este chiar regretabilă lipsa unor studii în domeniu, care ar
oferi o claritate maximală în ce priveşte particularităţile populaţiei de vîrstă pensionară,
necesităţile ei şi aşteptările la care trebuie să răspundă prompt şi eficient sistemul de sănătate.
Din acest motiv, studiul prezent este oportun şi foarte necesar. Astfel, noutatea ştiinţifică a
studiului iniţiat de autor este faptul, că pentru prima dată în republică vor fi studiate
particularităţile acordării asistenţei medicale urgente populaţiei de vîrstă pensionară şi impactul
sistemului de asigurări medicale obligatorii asupra acestui serviciu medical. Scopul cercetării
vizează identificarea măsurilor (cantitative şi calitative) necesare pentru îmbunătăţirea
accesibilităţii şi calităţii serviciilor de asistenţă medicală urgentă populaţiei de vîrstă pensionară,
în cadrul asigurărilor obligatorii de sănătate, care ar duce la îmbunătăţirea considerabilă a
indicatorilor demografici şi medicali, la un răspuns bun aşteptărilor şi necesităţilor populaţiei şi
la obţinerea satisfacţiei populaţiei de serviciile AMU.
Reformele implementate în sistemul de sănătate din R. Moldova, care au avut impact
pozitiv şi asupra serviciilor medicale prestate în raionul Rîşcani, au ameliorat considerabil
situaţia în privinţa calităţii şi accesibilităţii populaţiei la serviciile medicale de urgenţă
comparativ cu anii anteriori (de pînă la 2004, cînd s-a implementat sistemul de asigurări
medicale obligatorii). Despre acest fapt vorbeşte evident creşterea incidenţei solicitărilor de
AMU la 1000 locuitori, care este în continuă creştere – de la 77,5 în 1998 şi 116 în 2002 pînă la
243 în 2011. Dar, în acelaşi timp, o mulţime de alţi indicatori ai statisticii medicale demonstrează
429
prezenţa unor rezerve de ameliorare, în deosebi pentru populaţia rurală. Este suficient de
menţionat indicele încă relativ înalt a mortalităţii la domiciliu, atît pe Republică cît şi în raion.
Ultimul argument al eforturilor depuse în cadrul acestui studiu este faptul, că tot ce facem azi în
calitate de prestatori ai serviciilor medicale de specialitate, vom suporta mâine deja în calitate de
consumatori ai acestor servicii. Din acest considerent, merită atenţie orice efort îndreptat spre
dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului şi serviciilor medicale în general şi al asistenţei medicale
urgente în particular – cu respect faţă de generaţia de azi şi cele viitoare.
Materiale şi metode
Pornind de la obiectivele principale ale studiului, care sunt:
1) Studierea şi însuşirea experienţei altor ţări în domeniul serviciilor medicale de urgenţă
acordate populaţiei în vîrstă; adaptarea lor la condiţiile reale din Moldova,
2) Identificarea şi implementarea măsurilor care vor duce la scăderea mortalităţii şi morbidităţii
populaţiei vîrstnice, scăderea mortalităţii la domiciliu, creşterea speranţei de viaţă şi a
satisfacţiei populaţiei de serviciile AMU în r-nul Rîşcani.
3) Crearea unui model sau standard de servicii medicale urgente acordate populaţiei vîrstnice,
care ulterior ar putea fi implementat şi în toate celelalte raioane ale Republicii Moldova.
Rezultate
Am ales, pentru început, în calitate de Suport metodologic (surse utilizate) publicaţiile
din ţările dezvoltate care se referă la pacienţii vîrstnici: SUA, Marea Britanie, Canada, Korea,
etc.
Deşi trebuie să menţionăm că aproape nu sunt studii relevante care se referă anume la
deservirea pacienţilor vîrstnici de către serviciile de asistenţă medicală urgentă, există totuşi
cercetări axate pe studierea particularităţilor de vîrstă a populaţiei de peste 65 ani în calitate de
pacienţi.
Astfel, specialiştii din Canada [14], Korea de Sud [15] au constatat că frecvenţa
adresabilităţii populaţiei vîrstnice după servicii medicale este invers proporţională cu asigurarea
cu cadre medicale a localităţilor, în deosebi în regiunea rurală. Pacienţii vîrstnici preferă să fie
vizitaţi şi trataţi la domiciliu (în condiţiile cu care sunt deprinşi) de către medicul de familie
(specialist cunoscut, în care au încredere) decît să fie spitalizaţi, unde spectrul problemelor creşte
simţitor. Totodată, insistă de a fi spitalizaţi pacienţii care se confruntă cu probleme sociale mai
serioase decît problemele medicale (singurătate, izolare, deficit de comunicare, neglijare din
partea copiilor sau lipsa familiei, sărăcie, frica de moarte în singurătate, imobilizare la pat sau
incapacitatea de autodeservire, etc). În acest context rezolvarea ţine mai degrabă de amplasarea
persoanei concrete în azilul de bătrîni, dar nu apelul la serviciile medicale specializate or salvare.
Studii mai profunde domeniul vîrstnicilor au fost efectuate de către Societatea Americană
de Geriatrie [16] care a identificat cauzele cele mai frecvente ale adresabilităţii şi spitalizării
pacienţilor vîrstnici: durerea precordială şi dispnee; hipertensiunea arterială şi patologiile
vasculare, inclusiv cele trombotice, care duc la accidente vasculare cerebrale şi infarct miocardic
acut; traume prin cădere, cu producerea fracturilor. La fel au fost studiate problemele generale de
afectare a mişcarilor, slăbiciunea musculară, pierderea orientării şi echilibrului la pacienţii
vîrstnici. Acest studiu a dus la elaborarea unui şir de recomandări şi chestoinare de conduită
pentru medici, care să ajute la stabilirea mai corectă a diagnosticului în cazurile cînd este
afectată luciditatea mintală a pacienţilor şi anamneza colectată nu este suficient de relevantă. La
fel, s-a constatat că din numărul pacienţilor vîrstnici transportaţi la spital, aproximativ 40% sunt
spitalizaţi cu diferite patologii, din care 6% - în secţiile de terapie intensivă. O parte din ei sunt
chiar abandonaţi de copii în spitale, lăsaţi pe sama sistemului de protecţie socială a populaţiei.
În acelaşi timp, merită atenţie deosebită şi cercetările din cadrul Societăţii Britanice de
Geriatrie [17], în parteneriat cu Colegiul Regal al Medicilor, care prezintă abordări multilaterale,
studiind un şir întreg de aspecte, cum ar fi: particularităţile de vîrstă (disfuncţionalitatea
mişcărilor, riscul traumatizării prin cădere şi demineralizarea oaselor la bătrîni, problema
430
incontinenţei urinare sau fecale); efectele adverse la administrarea sau combinarea
medicamentelor şi prevenirea consecinţelor nedorite; riscurile vasculare: trombotice şi
hemoragice şi prevenirea AVC şi IMA; efectele imobilizării îndelungate la pat pentru pacienţii
vîrstnici; şi altele.
Studiile colegilor din alte ţări au clarificat unele aspecte, şi anume: problemele şi
necesităţile pacienţilor vîrstnici adesea diferă substanţial de cele a pacienţilor mai tineri. Pacienţii
vîrstnici au mai multe boli concomitent, disfuncţii cognitive, deficienţe de mişcare, tratament
medicamentos divers şi necesităţi sociale complexe. De regulă, pacienţii vîrstnici au o
adresabilitate mai înaltă la serviciile de Ambulanţă şi o rată mai mare de spitalizare, inclusiv
repetată pe parcursul anului, inclusiv şi tendinţa de prelungire a duratei de aflare în spital. Acest
fapt nu trebuie neglijat, deoarece instituţiile medicale tind permanent spre optimizarea
cheltuielilor şi reducerea numărului de paturi sau a numărului de zi/pat, iar creşterea fluxului de
pacienţi vîrstnici spitalizaţi consumă resursele medicale de care ar putea beneficia pacienţii în
vîrsta aptă de muncă. Acest fapt poate produce un dezechilibru cu consecinţe imprevizibile, atît
de natură organizatorică, cît şi de natură economică. Deşi se fac permanent cercetări în sfera
geriatriei, mai sunt oportunităţi de cercetare în domeniu.
Concluzii
1. Aspectele deservirii pacienţilor vîrstnici de către serviciul de asistenţă medicală urgentă
nu este suficient studiat nici în alte ţări, dar cu atît mai mult în Moldova. Prognosticul
pesimist referitor la îmbătrînirea populaţiei impune cunoaşterea acestor aspecte şi
adaptarea cît mai rapidă a serviciilor prestate la particularităţile acestui contingent.
2. Mulţi medici şi felceri de urgenţă, neavînd pregătire suficientă în medicina geriatrică,
întîmpină dificultăţi la deservirea acestor pacienţi.
3. Cercetarea iniţiată este foarte oportună, necesară şi importantă.
Pentru obţinerea datelor veridice, vor fi efectuate cercetări în privinţa a cel puţin 990
pacienţi vîrstnici deserviţi, pentru a putea considera că ei reprezintă tot eşantionul populaţiei de
vîrstă pensionară. Eşantionul mai urmează a fi precizat prin prisma a 2 divizări diferite: bărbaţi /
femei şi urban / rural reeşind din raportul procentual mediu pe raion.
Bibliografie
1. Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova 2007-2021 aprobată prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova № 886 din 6 august 2007. Publicat : 17.08.2007 în
Monitorul Oficial Nr. 127-130 art Nr : 931
2. Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al
Republicii Moldova. - Chişinău, 2007. – 65 p. http://ms.md/_files/1002-Politica
Nationala_rom_rus_finall.pdf
3. Ciobanu, Gh. Managementul serviciului de urgenţă în sistemul sănătăţii publice al Republicii
Moldova. – Chişinău, 2011. (Î.S. F.E.-P. „Tipografi a Centrală”). – 540p. ISBN 978-9975-
53-004-0.
4. Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017, aprobată prin
Hotarîrea Guvernului nr. 1471 din 24.12.07, Publicat : 15.01.2008 în Monitorul Oficial Nr.
8-10 art Nr: 43
5. Legea Republicii Moldova „Cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului” nr. 263-
XVI din 27.10.2005. Publicata : 30.12.2005 în Monitorul Oficial Nr. 176-181 art Nr : 867
6. „Planul de acţiuni de la Madrid privind îmbătrînirea” http://www.demografie.md
7. http://www.ms.gov.md
8. http://www.mpsfc.gov.md/file/buletin/PS_ianuarie_2012.pdf
9. Anuarul statistic 2010, disponibil pe Internet: www.statistica.md
10. Buletinul informativ „Populaţie&Dezvoltare” al Comisiei Naţionale pentru Populaţie şi
Dezvoltare a Republicii Moldova. Disponibil pe Internet: http://demografie.md/
431
11. http://lex.justice.md Legi, Hotărâri de Guvern şi alte documente normative.
12. http://www.cnam.md/ Portalul informaţional al Companiei Naţionale de Asigurări în
Medicină
13. http://www.cnas.md/
14. Canadian Medical Association Journal, November 20, 2007 vol. 177 no. 11
15. Seoul Emergency Rescue Service. Clinical policy in emergency medical services. Seoul
(SK): The National Medical Center Press; 2004.
16. Journal of the American Geriatrics Society 34:119–126, February 2010, James O. Judge,
MD, Gait Disorders in the Elderly.
17. Royal College of Physicians of London, Working Party Report, June 2000. Management of
the Older Medical Patient: teamwork in the journey of care – the interface between general
(internal) medicine and geriatric medicine.
PRESTAREA SERVICIILOR MEDICALE PROFILACTICE LA NIVELUL ASISTENŢEI
MEDICALE PRIMARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Violeta Panico
Universitatea de stat Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”
Summary
Providing preventive healthcare services at the primary healthcare
level in the european union and Republic of Moldova
The general level of health of a population is an integrated indicator of the overall
social development of a country, a reflection of the socio-economic and moral welfare of a
society and a decisive factor in the economic, cultural and workforce development potential of a
community.
The promotion of healthcare and preventive care involves public health activities both at
the local and national levels, activities that focus on reducing risks at the individual level
(identify vulnerable groups) and at the population level (mediation of social factors which
influence health - poverty, lack of education, unemployment etc.)
In the Republic of Moldova, Primary Healthcare institutions ensure a wide array of
preventive medical services in order to prevent, control and monitor diseases that have a major
impact on the health of the general public.
Rezumat Starea sănătăţii populaţiei este un indice integrat al dezvoltarii sociale a ţării, o reflectare
a bunăstării social-economice şi morale, un factor decisiv de influienţă asupra potenţialului
economic, cultural şi forţei de muncă a societăţii.
Realizarea scopului de promovare a sănătăţii, precum şi de profilaxie a maladiilor,
include acţiuni de sănătate publică atât la nivel local, cât şi la nivel național axate pe reducerea
riscului la nivel de individ(identificarea grupurilor de risc) şi la nivel populaţional(eradicarea
factorilor sociali, ce influienţează sănătatea-sărăcia, lipsa educaţiei, şomajul etc);
În Republica Moldova asistenţa medicală primară asigură o serie amplă de servicii
medicale profilactice întru prevenirea, controlul şi monitorizarea maladiilor cu impact major
asupra sănătăţii populaţiei.
Actualitatea
Sănătatea cetăţenilor este una din principalele priorităţi ale Uniunii Europene.Politica
europeana în domeniul sănătăţii prevede dreptul tuturor de a avea acces la asistenţă medicală de
înaltă calitate. Prin politica care o promovează, Uniunea Europeană îşi propune:
-să prevină îmbolnăvirile;
432
-să promoveze un stil de viaţă mai sănătos;
-să îi protejeze pe cetăţeni de ameninţări la adresa sănătăţii cum sunt pandemiile [13].
În timp ce organizarea şi prestarea serviciilor de asistenţă medicală întră în
responsabilitatea statelor membre, Uniunea Europeană contribuie la punerea în comun a
eforturilor, cu scopul a face faţă unor provocări, precum îmbătrânirea populaţiei şi problemele
asociate acestui fenomen.
Tendinţele actuale ale medicinii de familie în Republica Moldova sunt:
-Orientarea spre profilaxie;
-Orientarea spre omul sănătos;
-Orientarea spre promovarea stării de sănătate [8].
Pentru a descrie acestea tendinţe, sunt realizate următoarele obiective:
-a prezenta formele, rolul şi importanţa serviciilor medicale profilactice acordate la nivel de
asistenţă medicală primară în menţinerea şi îmbunataţirea stării de sănătate a populaţiei în unele
ţări din lume şi Republica Moldova;
-a veni cu concluzii referitor la acţiunile ce se cer şi se îndeplinesc în asistenţa medicală
primară in Republica Moldova.
Materiale şi metode
Studiul secundar, s-a bazat pe analiza narativă şi comparativă a 14 surse ştiinţifice
publicate în perioada anilor 2001-2010 în literatura universală despre prestarea serviciilor
medicale profilactice la nivel de asistenţă medicală primară.
Rezultate si discutii
La baza măsurilor luate de Uniunea Europeană stă Strategia în domeniul sănătăţii
întitulată” Împreună pentru sănătate”, care stabileşte trei obiective ambiţioase menite sa-i ajute
pe oamenii nu numai să traiască mai mult, ci şi să menţină mai sănătoşi:
-ameliorarea sănătăţii într-o Europă afectată de îmbătrînirea populaţiei;
-protejarea cetăţenilor împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii;
-promovarea unor sisteme de sănătate dinamice şi a noilor tehnologii [13]
Programul Sănătate în Uniunea Europeană contribuie la îndeplinirea obiectivelor
strategiei, venind în completatrea şi în sprijinul politicilor şi măsurilor statelor membre prin:
-protejarea şi promovarea sănătăţii, inclusiv reducerea inegalităţii în domeniu;
-furnizarea mai multor informaţii şi cunoştinţe în domeniul sănătăţii;
-desfăşurarea unor activităţi de cooperare cu părţile implicate.
În România serviciile preventive urmăresc protejarea şi promovarea stării de sănătate şi
includ:
-Servicii de profilaxie primordială, care urmăreşte prevenirea apariţiei şi consolidării în
populaţie a unor factori etiologici sau de risc inexistenţi anterior;
-Servicii de profilaxie primară, care se adresează omului sănătos pentru a rămâne în continuare
sănătos prin:
1.Imunoprofilaxie;
2.Educaţie sanitară pentru schimbarea comportamentelor nefavorabile sănătăţii;
3.Supravegherea mediului;
4.Supravegherea aprovizionării cu apă potabilă;
5.Supravegherea colectivităţii;
6.Supravegherea gravidei şi a lăuzei;
7.Supravegherea copilului şi a adolescentului.
433
-Servicii de profilaxie secundară, în scopul depistării precoce a bolii şi corectarea abaterilor de
la starea de sănătate în vederea limitării consecinţelor acestora, prin:
-screening;
-examen medical la angajare
-control periodic.
-Servicii de profilaxie terţiară, care cuprind o serie de activităţi necesare pentru a preveni
complicaţiile în cazul în care boala este manifestată deja prin:
1.Aplicarea corectă a tratamentului;
2.Dispensarizare[12,13].
Conceptul de prevenire nu este nou, chinezii au fost primii, care l-au aplicat, ei nu puteau
plăti medicul decât dacă îngrijirile acestuia reuşeau să împedice apariţia bolii.
Consecinţele unor deprinderi dăunătoare cum ar fi: sedentarismul, consumul exagerat de alcool,
diferite comportamente alimentare, fumatul, au fost cunoscute cu sute de ani în urmă şi sunt
actuale şi astăzi. Chiar dacă nu se cunoştea etiologia sau patologia anumitor boli, prin aplicarea
unor măsuri de prevenire, s-a reuşit înlăturarea consecinţelor lor.
Starea sănătăţii populaţiei este un indice integrat al dezvoltarii sociale a ţării, o reflectare
a bunăstării social-economice şi morale, un factor decisiv de influienţă asupra potenţialului
economic, cultural şi forţei de muncă a societăţii.
Ocrotirea sănătăţii şi procesul de combatere a maladiilor existente a fost una din
priorităţile activităţii umane din cele mai vechi timpuri în prezent şi în viitor.
Sănătatea nu este numai o problemă individuală, ci o problemă complexă, care priveşte
întreaga societate şi determină existenţa fizică a naţiunii în continuu. Astfel, suntem obligaţi să
susţinem şi să promovăm principiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii “ Sănătate pentru toţi în
secolul XXI”. Aceste principii derivă din dreptul fundamental al omului la viaţă şi sănătate,
declarat de Organizaţia Naţiunilor Unite[12].
Dezvoltarea societăţii condiţionează o viaţă sănătoasă şi lungă ca una din priorităţile
fundamentale ale comunităţii umane [2]. Medicina de familie este cea mai cost-eficientă formă
de organizare a asistenței medicale, care oferă posibilitatea de a vedea persoana, familia integră
în sănătate şi boală, este medicina de” prevenire”, prin depistarea activă a stărilor premorbide şi a
bolilor, prin educaţie sanitară şi numeroase activităţi profilactice [7.11 ]. Profilaxia, potrivit
prevederelor legale, este principiul fundamental în asigurarea sănătății populației .Controlul
sănătăţii este o obligaţie, în primul rând, a fiecărui individ, responsabil faţă de el însuşi şi faţă de
colectivitatea, în care trăieşte(în familie, la serviciu etc). Dar fiind faptul, că nu este posibil de a
lăsa totul numai la latitudinea şi dispoziţia a individului, se instituie un sistem riguros, menit să
coordoneze sistematic o serie de acţiuni, care să răspundă mai multor necesităţi, deosebit de
diverse, privind acest control medical. Controlul medical profilactic este un control periodic axat
mai mult pe factorii de risc, condiţionaţi de mediu, climă, vârstă, sex, factori genetici, regim de
viaţă, consumul de produse cu risc recunoscut pentru sănătate, stres ş.a .
Scopul principal al examinării medicale profilactice este:
1. Cunoaşterea ponderii în populaţie a factorilor determinanti pentru bolile cu impact major
asupra stării de sănătate a acesteia, diagnosticarea precoce şi monitorizarea acestor boli pentru
evitarea deceselor premature;
2. Îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei prin prevenirea, controlul şi monitorizarea bolilor
cu impact major asupra sănătăţii.
3. Îmbunătăţirea accesului la servicii de sănătate a întregii populaţii a ţării.
Astfel, evaluarea stării de sănătate a populaţiei Republicii Moldova şi a factorilor de risc
este obligatorie pentru toată populaţia, înregistrată pe lista medicului de familie şi se efectuiază
din contul mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală, programelor
434
naţionale, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare(Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28 martie 1995;Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală,
Ordinele MS nr.225 din 29.04.2011 şi nr.743 din 04.10.2011”Cu privire la intensificarea
activităţilor profilactice în asistenţa medicală primară”,Politica Naţională de Sănătate 2007-2021,
Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017).
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, pe care le are în sistemul de sănătate, medicina de familie
asigură o serie de servicii profilactice, care constau în:
1. Supravegherea stării de sănătate a populaţiei;
2. Prevenirea maladiilor;
3. Identificarea şi combaterea factorilor de risc;
4. Examene medicale de bilanţ;
5. Anchete epidemiologice;
6. Activităţi de prevenţie specifice;
7. Educaţia sanitară a populaţiei;
8. Acţiuni de screening;
9. Promovarea sănătăţii.
Promovarea sănătăţii este procesul de împuternicire a cetăţenilor de a-şi asuma în mod
mai serios controlul asupra sănătăţii proprii şi îmbunătăţirea acesteia. Programele de promovare
a sănătăţii presupun o planificare minuţioasă, ce include un studiu al necesităţilor şi
disponibilităţii resurselor, precum şi consultarea unor parteneri din diverse domenii.
Realizarea scopului de promovare a sănătăţii, precum şi de profilaxie a maladiilor, include
acţiuni de sănătate publică atât la nivel local, cât şi la nivel naţional axate pe:
- reducerea riscului la nivel de individ(identificarea grupurilor de risc);
- reducerea riscului la nivel populaţional(eradicarea factorilor sociali, ce influienţează sănătatea-
sărăcia, lipsa educaţiei, şomajul etc);
- folosirea raţională a serviciilor medicale primare.
Menţinerea şi îmbunătăţirea indicatorilor de sănătate contribuie la bunăstarea socială prin
impactul asupra dezvoltării economice, competitivităţii şi productivităţii. Astfel, investiţia în
sănătate este o contribuție la dezvoltarea umană, la bunăstarea populaţiei. Putem considera
volumul investiţiilor în sănătate drept un indicator, ce reflectă politica în sfera dată. Studiile
despre relaţia dintre indicatorii sănătăţii populaţiei şi indicatorii economici, mai ales cei care
reflectă cheltuielile financiare în sistemul ocrotirii sănătăţii, prezintă un interes sporit.
În Republica Moldova mai există probleme la compartimentul informării şi mobilizării
populaţiei, privind necesitatea examenelor profilactice, supravegherii ulterioare a persoanelor în
funcţie de patologia depistată şi riscul determinat.
Concluzii
1.Ameninţările la adresa sănătăţii publice constituie un motiv permanent de îngrijorare pentru
autorităţile sanitare din toată lumea. UE contribuie la punerea în comun a eforturilor, cu
scopul de a face faţă unor provocări precum îmbătrânirea sănătoasă a populaţiei, depistarea
maladiilor canceroase în stadiile incipiente,prevenirea consecinţelor grave ale maladiilor
cardio-vasculare etc.
2. În Republica Moldova se realizează examenele medicale profilactice, în conformitate cu
prevederile actelor normative, programelor naţionale de prevenire şi combatere a maladiilor
cu impact major asupra sănătăţii.
3. În ultimii ani s-a majorat cuprinderea populaţiei cu examinări profilactice, s-a mărit şi numărul
persoanelor cu patologii primar depistate, cum ar fi: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat,
neoplasmele, tuberculoza, glaucomul. Concomitent, apar şi unele probleme, care diminuiază
posibilităţile de cuprindere cât mai eficiente a populaţiei cu control medical profilactic şi
anume:majorarea bruscă a fluxului de pacienţi cu creşterea semnificativă a numărului de
investigaţii efectuate şi a cheltuielilor pentru acestea, defectarea periodică a utilajului medical
învechit, dificultăţile în cuprinderea cu examene medicale profilactice a persoanelor din
435
grupurile social-vulnerabile, precum şi calitatea supravegherii ulterioare în funcţie de riscul
determinat.
Bibliografie
1.ABABII I.,BIVOL G.,CUROCICHIN G. , NEMERENCO A. Dezvoltarea medicinii de familie
în Republica Moldova.Congresul II al Medicilor de familie din Republica Moldova. Medicina
de familie. Chişinău, 2006.
2.CERBU A.Sănătatea Publică a naţiunii ca suma sănătăţilor individuale.Chişinău, 2002.
3.ETCO C. ,REABOVA E. ,CIOBANU M. Managementul serviciilor în sectorul asistenţei
medicale primare:cheltuieli,eficienţa,calitate.Chişinău, 2000, p 23-42.
4.LEGEA REPUBLICII MOLDOVA. Ocrotirea sănătăţii. nr. 411-XIII din 28.03.95. art.3(1,2).
Orientarea profilactică a asigurării sănătăţii populaţiei.
5.NEMERENCO ALA .Asistenţa medicală primară - noţiuni,principii. Chişină, 2007, p.147.
6.NEMERENCO ALA. Optimizarea serviciilor de asistenţă medicală primară prin
implementarea metodelor manageriale contemporane.Chişinău, 2008.
7.OPREA S.,OPREA R.,SORINA POP,ONACĂ E. Locul şi rolul medicului de familie în cadrul
fiunui sistem de Sănătate Publică.Clujul Medical 2010, vol.LXXXIII.
8.Ordinele Ministerului Sănătăţii nr.225 din 29.04.2011 şi nr.743 din 04.10.2011 Cu privire la
intensificarea activităţilor profilactice în asistenţa medicală primară.
9.RESTIAN A. Diagnosticul de Sănătate în Bazele Medicinii de Familie.2001.Bucureşti, p111-
116
10.POLITICA NAȚIONALĂ DE SĂNĂTATE 2007-2021.Chişinău, 2007.
11.STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SISTEMULUI DE SĂNĂTATE în perioada 2008-
2017.Chişinău, 2007.
12.STRATEGIA ORGANIZAȚIEI MONDIALE A SĂNĂTĂȚII”SĂNĂTATE PENTRU TOŢI
în secolul XXI”, 2010.
13.STRATEGIA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII”ÎMPREUNĂ PENTRU
SĂNĂTATE”Bruxelles, 2007.
14.TINTIUC D.,SAVIN M., MORARU C. Managementul asistenţei medicale primare în
Republica Moldova.USMF Nicolae Testemiţanu.Chişinău.2005, p280.
REVISTA LITERATURII
PRIVIND ASPECTE DE EVALUARE A COMUNICĂRII PENTRU SCHIMBARE
COMPORTAMENTALĂ ÎN CONTROLUL TUBERCULOZEI
Svetlana Plămădeală, Viorel Soltan
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Literature review related to aspects of behavior change communication in TB control
Tuberculosis represents a major public health problem for Moldova. In penitentiaries it is
tenth times higher than in civil sector due to overcrowding, poor living conditions, inadequate
ventilation, stress, poor knowledge and risky behaviors among prisoners [12]. One of the
important aspects of international standards, to which Moldova is aligned relates to the behavior
change communication. In tuberculosis control, there is an own model developed called
advocacy, communication and social mobilization. It is very important to measure and evaluate
those efforts in order to understand what the effects and results they produce are at the individual
and community levels. The evaluation of communication interventions generates valuable
information which can be used for several goals: improving the communication efforts; using
data as basis for pledging on the need of those efforts and influencing certain policies;
436
consolidating the efforts of empowering and involving people living and affected by the disease
as well as the endemic communities to be part of the national response to the disease.
Rezumat
Tuberculoza este o problemă majoră de sănătate publică în Moldova. În penitenciare,
această problemă este de zeci de ori mai mare, fiind condiţionată de factori precum
suprapopulare, condiţii precare de trai, ventilare inadecvată, condiţii de stres, malnutriţie,
cunoştinţe şi practici de risc printre deţinuţi [12]. Unul din aspectele importante ale strategiilor
internaţionale, la care s-a aliniat Republica Moldova în controlul acestei maladii este
comunicarea pentru schimbarea comportamentală. În domeniul controlului tuberculozei
comunicarea pentru schimbare comportamentală se încadrează în modelul standardizat numit
advocacy (pledoarie), comunicare şi mobilizare socială. Este foarte important ca aceste
intervenţii să fie măsurate şi evaluate, pentru a înţelege care sunt efectele pe care le-au produs la
nivel de individ şi comunitate. Evaluarea intervenţiilor de comunicare generează informaţie
importantă care poate fi utilizată în cîteva scopuri: modelarea ulterioară a eforturilor într-o formă
îmbunătăţită; argumentarea eficienţei şi eficacităţii acestora şi influenţarea deciziilor şi
politicilor; consolidarea eforturilor de responsabilizare a persoanei şi comunităţilor afectate şi
implicării acestora în efortul de răspuns naţional la această maladie.
Cuvinte cheie: control TB, comunicare pentru schimbare comportamentală, implicare a
comunităţii, mobilizare a comunităţii.
Introducere
Tuberculoza este o problemă majoră de sănătate publică pentru Republica Moldova.
Chiar dacă incidenţa globală a tuberculozei cunoaşte o stabilizare şi chiar descreştere în ultimii
ani (2008 – 128%ooo; 2009 - 116%ooo) [37], Republica Moldova rămîne a fi un focar de
răspîndire a infecţiei şi este una din ţările din regiunea Europeană a OMS de înaltă prioritate în
controlul tuberculozei [13, 32, 36].
Incidenţa prin tuberculoză în Moldova printre rîndurile deţinuţilor înregistrează cifre de
zeci de ori mai mare decît în sectorul civil, în anul 2009: 1097o%ooo (de aproximativ 10 ori mai
mare) [37]. Această situaţie epidemiologică a tuberculozei este similară ţărilor din regiunea
Europei de Est, în care se înregistrează cele mai înalte rate a populaţiei penitenciare din lume,
pentru anul 2011: Moldova – 175 deţinuţi la 100 mii populaţie, Armenia – 165 deţinuţi la 100
mii populaţie, faţă de Elveţia sau Suedia care înregistrează 78 deţinuţi la 100 000 populaţie [12],
iar serviciile de control ale tuberculozei sunt insuficient integrate în cele civile.
Deţinuţii au riscuri mai mari de a se îmbolnăvi şi deceda de tuberculoză decît populaţia
generală, datorită condiţiilor proaste de trai din închisori, precum suprapopulare, ventilare
inadecvată, malnutriţie, condiţii igienice şi de îngrijire şi tratament inadecvate [12]. Cunoştinţele
joase despre tuberculoză şi tratamentul acesteia reprezintă un fenomen comun printre deţinuţi, iar
acestea influenţează negativ adresarea la serviciile de sănătate şi aderenţa ulterioară la tratament.
De asemenea, campaniile de educare printre deţinuţi sunt mai puţin disponibile în comparaţie cu
cele din sectorul civil. Studiile realizate la nivel mondial demonstrează existenţa printre deţinuţi
şi personalul medical din închisori a concepţiilor şi cunoştinţelor greşite despre etiologia,
prevenirea şi tratamentul tuberculozei [12].
Populaţia penitenciară reprezintă astfel un sol fertil pentru răspîndirea TB şi TB-MDR
printre alţi deţinuţi, personal şi comunitate.
Scopul acestui articol este de a evidenţia factorii ce determină eficienţa comunicării
pentru schimbare comportamentală şi metodele de evaluare a impactului şi efectelor produse de
comunicare, în special în controlul tuberculozei.
437
Metode
A fost efectuată analiza literaturii de referinţă autohtone şi internaţionale la subiectul
abordat. Pentru identificarea resurselor on-line au fost folosite următoarele sintagme
"comunicare pentru schimbare comportamentală", "eficienţă, eficacitate, evaluare comunicare".
In total au fost identificate in jur de 50 referinţe relevante. Criteriile de selectare şi analiză a
materialelor s-au bazat pe următoarele variabile:
- factorii de succes sau insucces în comunicare pentru s
- metode de evaluare a efectelor, eficienţei sau eficacităţii produse de intervenţiile de comunicare
pentru schimbare comportamentală în diferite domenii, în particular în controlul tuberculozei,
inclusiv în penitenciare.
Rezultate
Noţiuni şi definiţii de comunicare
Comunicarea, reprezintă un element şi mijloc esenţial al vieţii individuale şi sociale.
Rolul acesteia în domeniul sănătăţii ţine de relaţia între medic şi pacient, cît şi modificarea
comportamentului în sănătate, de la unul de risc către unul sănătos. Schimbarea
comportamentală stă la baza a multiple modele şi teorii de comunicare actuale şi reprezintă o
finalitate către care tinde orice act de comunicare. Comunicarea pentru schimbare
comportamentală este definită drept un proces interactiv de dezvoltare a mesajelor şi abordărilor
cu utilizarea unui mixaj de canale de comunicare cu scopul de a încuraja şi a menţine un
comportament pozitiv şi adecvat [8, 26, 28]. Definiţia OMS a comunicării pentru schimbare
comportamentală evidenţiază că aceasta are scopul de a schimba cunoştinţe, atitudini şi practici
în diverse grupuri de oameni [3].
Pentru controlul tuberculozei, la nivel internaţional a fost adoptat modelul de „advocacy,
comunicare şi mobilizare socială” (ACMS), iar termenul de comunicare al acestui model se
referă de fapt la comunicarea pentru schimbare comportamentală. Modelul ACMS este utilizat în
majoritatea documentelor de politici internaţionale şi naţionale de control a tuberculozei. Aceasta
reiterează faptul că mesajele şi comunicarea eficientă de schimbare a comportamentului necesită
să transmită mai mult decît fapte medicale, deoarece acestea nu neapărat motivează persoanele
să se adreseze la medic sau să completeze/finalizeze tratamentul. Mesajele trebuie să exploreze
motivele persoanelor de a nu acţiona atunci cînd primesc sau posedă anumite informaţii şi să se
focuseze pe schimbarea comportamentului actual, adresînd cauzele identificate – norme sociale
sau atitudini personale, de exemplu. Comunicarea pentru schimbare comportamentală creează un
mediu în care comunităţile afectate pot discuta, dezbate, organiza şi comunica perspectivele
personale asupra tuberculozei. Aceasta are scopul de a convinge persoanele care au simptome de
tuberculoză să caute tratament, iar cele bolnave de tuberculoză să adere şi să fie compleante la
tratament pentru a se vindeca şi trata completamente, favorizînd astfel, schimbarea socială [3].
Documente de politici internaţionale
Comunicarea pentru schimbare comportamentală, în cadrul modelului "Advocacy
(pledoarie), comunicare şi mobilizare socială" este parte a strategiilor internaţionale de
mitigare a impactului tuberculozei in lume. Strategia globală de control a tuberculozei pentru
anii 2011-2015 lansată de către Parteneriatul STOP-TB în ianuarie 2006 se axează pe
următoarele 6 scopuri majore: 1) extinderea de înaltă calitate şi consolidarea strategiei DOTS
bazată pe tratamentul direct supravegheat de scurtă durată; 2) adresarea co-infecţiei TB şi HIV;
3) contribuirea la fortificarea sistemelor de sănătate; 4) implicarea tuturor prestatorilor de
servicii; 5) împuternicirea şi implicarea persoanelor afectate de tuberculoză şi a comunităţilor 6)
promovarea cercetării [2, 3, 5, 10, 44].
Activităţile ACMS pot contribui la realizarea tuturor acestor şase obiective şi de fapt, se
consideră că incorporarea activităţilor ACMS în cadrul Programelor Naţionale de control a
tuberculozei reprezintă o abordare de eficienţă a controlului acestei maladii [3].
Obiectivele formulate în cadrul strategiei globale de control ale tuberculozei reprezintă
repere pentru documentele de politici de nivel regional şi naţional.
438
Astfel, Planul de combatere a tuberculozei în cele 18 ţări înalt prioritare a regiunii
Europene a OMS, printre care şi RM stipulează şi detaliază obiectivele strategiei globale
"împuternicirea persoanelor cu TB şi ale comunităţilor, după cum urmează: dezvoltarea sau
extinderea iniţiativelor comunităţii, crearea cererii de servicii prin activităţi specifice ACMS,
inclusiv promovarea dreptului de a primi îngrijire adecvată şi dezvoltarea mecanismelor de
implicare a pacienţilor şi comunităţii în diverse aspecte de control ale tuberculozei"[32]. Planul
conţine recomandări per fiecare obiectiv strategic al său pentru grupuri de ţări europene,
problemele Moldovei de control ale tuberculozei fiind adresate împreună cu cele ale Ucrainei şi
Belarusului. Pentru obiectivul 5, al planului european ce adresează situaţia în grupul de ţări din
care face parte Moldova sunt enumerate următoarele recomandări: de dezvoltare a planurilor
naţionale scrise ACMS, asigurarea resurselor financiare şi umane adecvate, implementarea
activităţilor ACMS bazate pe evidenţă şi specifice fiecăreia din ţări; evaluarea impactului
activităţilor ACMS prin studii populaţionale; explorarea şi utilizarea oportunităţilor pentru
îngrijirea comunitară în controlul TB [32].
ACMS este parte a politicilor de control şi profilaxie a tuberculozei în penitenciare, de
asemenea. În acest context, "Ghidul controlului tuberculozei în penitenciare” enunţa faptul că
una din strategiile de bază STOP TB ţine de protejarea populaţiilor vulnerabile şi afectate de
sărăcie de TB, TB/HIV şi TB-MDR[12]. Nici unul din tipurile de aşezări umane nu evidenţiază
aceste necesităţi mai bine decît penitenciarele. Convergenţa grupurilor cu multipli factori de risc
antrenează necesitatea evaluărilor şi răspunsurilor speciale la situaţia din aceste aşezăminte.
Strategia subliniază cinci componente strategice, care implementate în sinergie vor conduce spre
atingerea scopului şi obiectivelor propuse. Acest scop, se consideră că poate fi atins prin
implementarea strategiilor de ACMS, care să îşi propună drept ţintă prevenirea răspîndirii şi
controlul tuberculozei.
Modelul ACMS al Parteneriatului STOP TB foloseşte următoarele trei definiţii:
Advocacy, sau pledoarie care ţine de convingerea factorilor de decizie despre
importanţa activităţilor de control ale tuberculozei;
Comunicare care ţine de utilizarea tuturor formelor media relevante pentru a
informa, convinge şi genera acţiune şi schimbare printre persoane în ce priveşte
tuberculoza;
Mobilizare socială ce vizează angajarea şi împuternicirea (implicarea)
comunităţilor şi persoanelor afectate de tuberculoză în lupta împotriva acestei
maladii [3, 12,13].
Deşi, de fapt, iniţiativele ACMS adresează populaţia generală, nu poate fi subestimată
necesitatea aplicabilităţii acestora în penitenciare. Închisorile reprezintă comunităţi dezvoltate,
închise, descrise de particularităţi bine determinate, precum: suprapopulare, ierarhii interne
specifice cu reguli şi valori proprii, factor de securitate, finanţare inferioară decît cea disponibilă
pentru populaţia generală, riscuri mai mari pentru sănătate, provocările astfel fiind de cîteva ori
mai mari. Deţinuţii, deci, necesită servicii ce ţin de controlul tuberculozei, care este necesar să se
focuseze pe identificarea activă a cazurilor noi de tuberculoză (screening şi intervenţii de
investigare a cazurilor contacţilor cu bolnavii TB) [3, 12,13]. Aceste servicii trebuie să includă şi
activităţi ACMS.
Un alt document de politici de nivel internaţional şi regional este Carta pacientului,
care este elaborată de pacienţi cu tuberculoză şi reprezintă un document esenţial care se bazează
pe principiul implicării active a persoanelor cu tuberculoză. Acesta afirmă că împuternicirea
persoanelor cu tuberculoză este catalizator pentru o colaborare eficientă cu prestatorii de servicii
şi autorităţi şi este esenţial în reducerea poverii tuberculozei şi atingerii obiectivelor de
dezvoltare ale mileniului. Această cartă este primul standard de îngrijire elaborat de pacient şi
centrat pe acesta, reprezintă un instrument cooperativ, pentru o cauză comună pentru întreaga
comunitate a pacienţilor cu tuberculoză. Acesta descrie drepturile (la asistenţa, informare,
demnitate, alegere, confidenţă, justiţie, organizare, confidenţialitate) şi responsabilităţile
439
pacientului (ofere informaţii, urmarea tratamentului, demonstrarea solidarităţii, suportul sănătăţii
comunitare) [31].
Documente de politici naţionale
La nivel naţional, o multitudine de politici adresează problemele promovării sănătăţii şi
profilaxiei maladiilor, obiective propuse a fi atinse inclusiv prin activităţi de comunicare.
Politica Naţională de Sănătate pentru anii 2007-2021 formulează drept scop major „crearea
condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe
parcursul întregii vieţi şi atingerea unor standarde adecvate de calitate a vieţii populaţiei” [8]. În
capitolul „Promovarea sănătăţii şi prevenirea maladiilor” al Politicii Naţionale de Sănătate se
menţionează că „Procesul de promovare a sănătăţii şi prevenire a maladiilor va purta un caracter
complex şi se va desfăşura cu implicarea întregii societăţi, iar măsurile vor fi realizate la toate
nivelurile: de stat (ca putere de decizie), de unităţi administrativ-teritoriale (raioane, municipii,
oraşe, sate), de unităţi economice, de familie şi individ”. [8] Promovarea sănătăţii este
reglementată, inclusiv prin Legea Republicii Moldova privind supravegherea de stat a
sănătăţii publice, care defineşte promovarea sănătăţii drept „proces de difuzare a informaţiei, de
instruire şi educare în scopul formării unor cunoştinţe şi deprinderi individuale sănătoase de
consultare şi implicare a publicului, de creare a parteneriatelor care oferă individului şi
colectivităţii posibilităţi de a-şi controla şi îmbunătăţi sănătate din punct de vedere fizic, psihic şi
social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în domeniul sănătăţii”. [8, 24]. Politica enumeră
printre activităţile de bază în supravegherea de stat a sănătăţii publice, articolul 4 promovarea
sănătăţii prin informare, educare şi comunicare, enumerînd de asemenea acest aspect şi la
capitolul domeniilor de bază ale politicii, articolul 5 [24]. Legea Republicii Moldova cu privire
la controlul şi profilaxia tuberculozei se referă la activităţile de profilaxie prin comunicare în
capitolul 3 al său „Profilaxia tuberculozei” şi stipulează următoarele: „Sensibilizarea opiniei
publice la nivel naţional se asigură prin activităţi de informare, educare, comunicare şi prin
campanii ale mass-mediei de promovare a unui mod de viaţă sănătos, a comportamentelor
responsabile şi inofensive, a nediscriminării şi compasiunii” [25].
Aspectele ce ţin de informare, educare şi comunicare inclusiv pentru schimbare
comportamentală sunt abordate în Programul Naţional de promovare a modului sănătos de
viaţă pentru anii 2011-2015, prin care se transpun în viaţă prevederile Legii privind
supravegherea de stat a sănătăţii publice. Programul reiterează următoarele în definirea scopului
şi obiectivelor sale: „Promovarea în societate a unui mod sănătos de viaţă se impune ca un
imperativ actual şi prevede un ansamblu de măsuri organizatorice, metodologice şi tehnice, care
au drept scop însuşirea de către populaţie a cunoştinţelor necesare în domeniul sanogenezei,
protecţiei mediului, igienei individuale, igienei alimentaţiei, prevenirii îmbolnăvirilor; evitarea
abuzului de medicamente şi alcool, renunţarea la droguri, cunoaşterea şi identificarea timpurie a
principalelor semne de boală, luarea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi colectivă”
[22]. Una din direcţiile prioritare de activitate ale Programului ţine de „intensificarea acţiunilor
de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, punînd accent pe bolile social-condiţionate
(tuberculoza, infecţia cu HIV/SIDA, infecţiile cu transmitere sexuală, alcoolismul, narcomania,
toxicomania etc.) [22].
Răspunsul naţional de control al tuberculozei, tuberculozei multirezistente este reflectat
în Programele Naţionale de control şi profilaxie a acestei maladii. Începînd cu Programul
Naţional pentru anii 2006-2010, şi următorul pentru perioada 2011-2015 reflectă asupra
necesităţii eforturilor de prevenire a tuberculozei prin activităţi de informare, educare şi
comunicare. Astfel, strategia 9, a PNPCT pentru anii 2006-2010, îşi propunea scopul de
„informare a populaţiei şi a personalului medical privind căile de transmitere a tuberculozei,
dezrădăcinarea concepţiilor greşite privind tratamentul tuberculozei, reducerea stigmatizării
bolnavilor de tuberculoză şi a familiilor acestora” [22]. Activităţile programului respectiv vizau
campanii de comunicare mass media inclusiv în penitenciare şi vizau de fapt efecte la nivel de
sensibilizare, îmbunătăţire de cunoştinţe şi schimbare de atitudini faţă de propriul comportament,
dar şi faţă de persoanele bolnave sau afectate de această maladie.
440
Programul Naţional de Control al tuberculozei pentru anii 2011-2015 reflectă amplu
asupra interconexiunii prevenirii şi profilaxiei tuberculozei şi activităţilor de pledoarie,
comunicare şi mobilizare socială. Astfel, în analiza situaţiei, acesta descrie următoarele tipuri de
probleme: „Este redus numărul de acţiuni intersectoriale, de sensibilizare a opiniei publice şi de
creştere a rolului autorităţilor administraţiei publice locale în activităţile de control al
tuberculozei, care determină o constrîngere fundamentală în elaborarea şi implementarea unor
programe eficiente de control al tuberculozei. Mobilizarea socială nu a atins nivelul la care să fie
mobilizate toate resursele şi capacităţile în lupta cu tuberculoza, iar educarea pacienţilor,
prestatorilor de servicii de sănătate şi informarea publicului încă nu sînt considerate activităţi de
importanţă majoră, fapt confirmat de studiul „Tuberculoza: Cunoştinţe, atitudini şi practici”,
realizat de Ministerul Sănătăţii în anul 2008. În cadrul studiului jumătate din respondenţii care au
auzit de tuberculoză consideră că o persoană care se îmbolnăveşte de tuberculoză s-ar strădui să
ascundă aceasta de cei ce-l înconjoară, iar 61,0% din respondenţi consideră că, în caz de
îmbolnăvire de tuberculoză, cei din jur şi-ar schimba atitudinea[22, 40]. Programul îşi propune în
acest sens, un obiectiv pe de o parte ambiţios: „Sporirea către anul 2015 a nivelului de cunoştinţe
al populaţiei despre tuberculoză la un nivel de cel puţin 80%”, dar care rămîne a măsura doar
cunoştinţele, impactul şi eficacitatea în comunicare masurîndu-se prin schimbările
comportamentale [22]. Acest obiectiv este prevăzut a fi realizat prin activităţi de sensibilizare a
opiniei publice, informare şi comunicare [22].
În scopul realizării Programelor Naţionale de control şi prevenire a tuberculozei au fost
elaborate Ordine ale Ministerului Sănătăţii cu privire la implementarea acestora, care de fapt
reprezintă şi nişte planuri măsurabile de acţiuni [29, 30]. Planurile respective de activitate, îşi
propun să măsoare prin indicatorii concreţi gradul de realizare a obiectivelor ce ţin de pledoarie,
comunicare şi mobilizare socială. Indicatorii stabiliţi totuşi îşi propun să măsoare schimbarea dar
la nivel de cunoştinţe şi număr de activităţi realizate în acest sens [29, 30], şi mai puţin să
măsoare efectele ce ţin de schimbările comportamentale.
Efectiv, eficient, eficace. Ce este caracteristic procesului de comunicare?
Un aspect important analizat prin revista literaturii ţine de evaluarea eforturilor de
pledoarie, comunicare şi mobilizare socială în general, şi cele ce ţin de profilaxia tuberculozei, în
special care se exprimă în efecte şi rezultate produse. Pentru a determina nivelurile evaluării:
producere de efecte, eficienţă, eficacitate autorul şi-a propus să studieze interpretarea acestor
noţiuni în literatură.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, ediţia a II, Bucureşti, 1998, se dau
definiţiile a cîtorva noţiuni: efect, efectiv, eficace, eficacitate.
Termenul „efect” este definit drept fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită
cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu acesta. De asemenea termenul este asociat cu cel de
rezultat, urmare, consecinţă. Pentru sintagma „a-şi face efectul” este propusă interpretarea de „a
da un anumit rezultat, a avea consecinţa scontată”. Etimologic cuvîntul provine de la latinescul
effectus (cu sens. Fr - effet). Noţiunea de „efectiv”/ă, ca adjectiv semnifică „real, adevărat, care
are un anumit efect, care se încununează cu efecte, rezultate reale, adevărate”, iar substantivul
„efectiv” se pare nu are nici o legătură cu niveluri de atingere a rezultatelor pentru că de fapt,
semnifică numărul indivizilor care face parte dintr-o anumită colectivitate, mai ales dintr-o forţă
sau unitate militară. Termenii „eficace”, "eficient" sunt tratate ca sinonime şi semnifică "care
produce efectul pozitiv, aşteptat". Noţiunile de „eficacitate” şi "eficienţă" sunt explicate ca şi
calitatea de a produce efectul (pozitiv) aşteptat, eficienţă (etimologic provine din franţuzescul
"Efficacite".
Dicţionarele explicative engleze (Wikipedia) atestă diferenţe între termenii "eficienţă" şi
"eficacitate". Astfel noţiunea de "eficient" semnifică capacitatea de a realiza sau funcţiona în
maniera cea mai bună posibilă, utilizînd minim de resurse, inclusiv de timp şi efort, cunoştinţe,
abilităţi şi instrumente necesare şi adecvate. Eficienţa astfel, se referă la măsura în care timpul
sau efortul au fost utilizate adecvat pentru a realiza o anumită sarcină sau scop.
441
"Eficacitatea" reprezintă capacitatea de a produce efecte şi rezultate şi de a atinge ţintele
propuse. Totuşi, este necesar de atras atenţie la diverse domenii de activitate, care au însuşit
aceşti termeni într-un mod diferit.
O modalitate simplă pentru a face diferenţă între aceşti termeni, este propusă de
dicţionarul wikipedia, care se referă la "eficienţă" ca modalitatea de a face anumite lucruri în cel
mai economic mod (analiza intrărilor versus ieşirilor, în sens de resurse), iar la termenul de
"eficacitate" ca atingere a ţintelor propuse.
Pentru domeniul comunicării pentru schimbare comportamentală, autorii naţionali
operează cu termenii de efectiv şi eficient. Strategiile efective de comunicare pentru schimbare
comportamentală constau în totalitatea planurilor pe un termen lung şi de largă cuprindere, prin
care se stabileşte modul cum va interacţiona organizaţia cu mediul, avînd ca scop atingerea
obiectivelor stabilite[29, 30]. Pentru ca o strategie de comunicare să fie efectivă, aceasta trebuie
să includă următoarele etape: dezvoltarea viziunii, implicarea persoanelor cheie, analiza situaţiei,
stabilirea audienţei primare, conducerea evaluării formative a CSC, conducerea evaluării CSC,
planificarea, prioritizarea segmentării audienţei, obiectivele CSC.
Eficienţa sau eficacitatea comunicării pentru schimbare comportamentală este abordată
foarte mult în contextul evaluării activităţilor respective. Astfel, autori naţionali determină
diferite niveluri de evaluare, care de fapt ţin de rezultatele şi impactul obţinut în relaţie cu
eforturile depuse şi atingerea obiectivelor preconizate. O evaluare eficace, astfel, acoperă toate
nivelurile unei campanii de comunicare. Nivelurile unei evaluări se referă la reacţii şi gînduri;
însuşiri şi cunoştinţe; deprinderi şi comportamente; eficacitate. Eficacitatea este definită ca o
schimbare urmărită ca rezultat al comportamentului modificat, care de fapt, ne spune dacă cele
planificate au condus la rezultatul scontat. De exemplu, dacă acele comportamente dominante la
nivel de comunitate s-au schimbat, a condus oare aceasta la ameliorarea stării sănătăţii în
comunitate. Eficacitatea este strîns legată de scopuri ale campaniei, care pot fi atinse doar cu
eforturi comune şi în congruenţă cu alte eforturi decît comunicare [8, 16].
Pentru a face o deosebire clară între nivel de eficienţă şi eficacitate a comunicării pentru
schimbare comportamentală, autorii utilizează şi abordarea prin prisma întrebărilor la care
fiecare din acestea trebuie să răspundă. Astfel, pentru a determina eficienţa unei campanii este
necesar să se răspundă la următoarele întrebări: "Au fost lucrurile îndeplinite corect? Ce
activităţi au fost efectuate pentru a obţine rezultatele proiectului, programului, campaniei?
Aceste rezultate au putut fi obţinute cu resurse economice mai modeste? Au fost activităţile
îndeplinite la timp? A fost repartizarea timpului reuşită? A fost reuşit aleasă metoda de
implementare?" [8]. Pentru aspectele de eficacitate, este necesar de răspuns la următoarele
întrebări: "Au fost realizate corect prevederile planului, au fost realizate toate prevederile
planului de implementare a unei campanii de comunicare? Cît de eficace au fost strategiile şi
activităţile proiectului/programului/campaniei de comunicare în atingerea obiectivelor?"[8, 16].
Manualul de advocacy, comunicare şi mobilizare socială pentru controlul tuberculozei
prezintă două tipuri de evaluare:
Evaluarea de rezultat (obiectiv) sau eficienţă. Aceasta măsoară cît de bine
intervenţia ACMS a realizat obiectivele şi ce trebuie de schimbat pentru a
îmbunătăţi eforturile ulterioare de ACMS. O astfel de evaluare va cuprinde
următorii paşi: determinarea informaţiei necesare a fi evaluate, definirea datelor
care vor fi colectate, luarea deciziilor privind metodele de colectare a datelor,
dezvoltarea şi pre-testarea instrumentelor de colectare a datelor, colectarea
datelor, procesarea datelor, analiza datelor pentru a răspunde la întrebările
evaluării, scrierea şi diseminarea raportului de evaluare. Pentru că de fapt, ar
putea apărea multiple limitări şi constrîngeri ce ţin de realizarea unei astfel de
evaluări, este recomandabil să se conducă evaluări la scară mică, care ar fi mai
valoroase decît cele la scară largă şi care presupun o pregătire îndelungată și
costisitoare.
442
Evaluarea de impact sau eficacitate face legătura între schimbarea
comportamentului şi efectele de sănătate individuală/comunitară sau sociale. O
evaluare de impact va răspunde la întrebarea: „persoanele care au adoptat noi
experienţe sau comportamente au avut schimbări la nivel de sănătate şi bunăstare
a sa sau a comunităţii sale?” Evaluarea de impact nu este utilizată des de
specialişti, pentru că aceasta implică costuri mari, dar de asemenea presupune
evaluarea altor factori care contribuie la atingerea rezultatelor de impact[3,11].
Mai multe surse bibliografice sugerează de fapt, în contextul realizării oricărui tip sau
nivel de evaluare, de utilizat indicatori, care să fie măsurabili. Se identifică indicatori de nivel
individual şi comunitar. Indicatorii individuali ţin de cunoştinţe, atitudini, convingeri, practici,
comportamente, date demografice. Indicatorii comunitari utilizează datele din partea
organizaţiilor, agenţiilor publice, sau altor grupuri care pot arăta tendinţele de schimbare la o
scară mai largă. O metodă cheie de urmărire a indicatorilor comunitari ţine de observarea
comportamentelor persoanelor sau factorilor relevanţi ai comunităţii. Aceştia măsoară
schimbarea la nivel de politici şi reglementări, accesibilitatea la informaţie, comportament,
norme sociale, inclusiv stigma şi prezenţa sau mobilizarea reţelelor sociale[3, 8, 26, 28].
Instrumentele sau metodele utilizate pentru colectarea datelor pot cuprinde: studii repetate (de
bază şi final); istorii, jocuri de rol pentru a prezenta informaţia importantă sau anumite
evenimente, interviuri în profunzime cu participarea beneficiarilor campaniei sau observatorilor,
discuţii focus-grup, revizuirea propunerilor de proiect, rapoarte sau documente.
Metodele de colectare a datelor sunt cantitative şi calitative. Metodele calitative se referă
la interviurile în profunzime, discuţiile focus-grup, studii bazate pe observaţii (urmărirea vizuală
a persoanelor în comunităţi fără a explica aceasta şi observînd comportamentele). Metodele
cantitative pot include date despre vînzări, statistică şi studii [3, 8, 26, 28]. Este bine şi
recomandabil de utilizat metode participative care permit includerea persoanelor bolnave sau
afectate de tuberculoză în acest proces [3].
Rolul, efectul, eficienţa, eficacitatea, impactul comunicării în articole științifice
Numeroase articole, în jur de 20 identificate de autor comunică despre rolul, efectul,
eficienţa, eficacitatea, impactul comunicării sau fac legătura între intervenţiile de comunicare şi
schimbările la nivel de cunoştinţe, atitudini, practici, norme comunitare şi/sau sociale. Astfel,
pentru activităţile de comunicare pentru schimbare comportamentală în sănătatea reproducitvă,
realizată pentru o perioadă de trei ani, în una din regiunile Indiei, evaluarea impactului a
demonstrat creşteri semnificative statistic la nivel de cunoştinţe de pînă la 50% şi de schimbări
de comportamente de pînă la 20% [15]. Evaluări similare privind eficacitatea intervenţiilor de
CSC utilizînd modelul COMBI în Sudan cu referire la utilizarea paturilor tratate cu insecticide in
controlul malariei, demonstrează o creştere semnificativă a utilizării acestora de la 8% (evaluarea
iniţială) la 48% (evaluarea post-intervenţie) (OR=4.8) [16].
Analiza mai multor articole ce ţin de controlul tuberculozei, la nivel internaţional au
demonstrat de asemenea, că intervenţiile ACSM sau CSC pot fi atît eficiente, cît şi eficace.
Majoritatea articolelor atestă, ca rezultate, de realizare a intervenţiilor de comunicare în controlul
tuberculozei, creşteri semnificative la nivel de cunoştinţe şi atitudini de la 10 la 20%. Evaluări au
fost realizate în lumea întreagă, de la fostul spaţiu ex-sovietic către statele continentului
american şi african. Eficacitatea intervenţiilor de comunicare, în sensul schimbării
comportamentelor şi influenţării indicatorilor ce ţin de controlul tuberculozei: rata depistării
active sau pasive, cît şi influenţarea indicatorilor de succes a tratamentului atestă creşteri
începînd cu 5% şi pînă la 10-12%. Sumarul articolelor respective, este prezentat în tabelul de mai
jos.
443
Tabelul 1. Sumarul a 21 articole privind „Eficienţa şi/sau eficacitatea intervenţiilor de
comunicare” (în ordinea datei de publicare)
Țara Anul Metoda Rezultate Tematica centrală
Moldova
[39]
2004 Studiu de cunoştinţe,
atitudini şi practici
70% din populaţie
cunoaşte simptomele TB,
62% cunoaște că aceasta
se transmite prin aer și
tuse, doar 13% consideră
că tuberculoza poate fi
tratată, doar 60% s-ar
adresa la medic dacă ar
observa simptomele
tuberculozei
Cunoştinţe,
atitudini şi practici
TB, design
campanie de
comunicare TB
Vietnam
[14]
2004 Studiu transversal de
evaluare a
cunoştinţelor,
atitudinilor şi
practicilor
A crescut nivelul de KAP
pînă la 80% (nu prezintă
valoarea de bază), cît şi
numărul de cazuri TB per
100 000, ca rezultat al
extensiei DOTS şi
intervenţiilor de
comunicare.
DOTS
Comunicare
Depistare timpurie
a TB
Uzbekistan
[46]
2005 Analiză SWOT Rigiditatea medicilor
privind DOTS, cunoştinţe,
atitudini şi practici joase
ale populaţiei, încrederea
mică a pacienţilor în
medici
Provocări DOTS,
depistare tîrzie a
TB
Zambia
[43]
2005 Studiu calitativ Creşterea depistării active
şi pasive a tuberculozei,
acceptarea DOT de către
pacienți
Efect comunicare,
depistare timpurie
TB, acceptare
DOT
Lituania
[18]
2005 Metoda nu este descrisă Rată înaltă de aderenţă la
tratament (87%), numărul
pacienţilor care au
întrerupt tratamentul a
scăzut cu 5% de la 7% la
1,5%.
Eficienţa
comunicării asupra
aderenţei la
tratament
Uzbekistan
[20]
2005 Analiza documentaţiei
medicale
Creşterea numărului de
cazuri noi pozitive de la
35.5% la 44.9% într-o
perioadă de trei ani, RST a
crescut de la 80,0% la
84,8% în regiunea unde au
fost realizate activităţi
IEC
Eficacitate IEC
Depistare TB şi
RST
Mexico
[4]
2005 Analiza documentaţiei
medicale
RST – 77%, eşec doar în
1,7%
Eficacitate CSC,
tuberculoză,
penitenciare
Moldova
[47]
2006 Instruire a lucrătorilor
outreach şi voluntari
500 beneficiari acoperiţi
cu materiale IEC, testare
Advocacy TB,
persoane care
444
la TB a 34 UDI trăiesc cu HIV
Sudan
[16]
2006 Studiu bazat pe design
quasi-experimental
constituit din două
grupuri: de control şi
experimental.
Creştere semnificativă a
utilizării acestora de la 8%
(evaluarea iniţială) la 48%
(evaluarea post-
intervenţie) (OR=4.8) [16]
Eficacitate CSC,
model Combi,
controlul malariei
SUA
[33]
2006 Analiza documentaţiei
medicale
Creşterea depistării
timpurii a tuberculozei, cu
aprox. 5% timp de 1 an
Educaţie de la egal
la egal,
tuberculoza în
închisori,
eficacitate CSC
România
[34]
2006 Studiu printre populaţia
romă
Acoperirea cu servicii a
13000 persoane,
identificarea a 450
persoane contacţi cu TB
Eficienţă
comunicare,
populaţii
vulnerabile,
depistare timpurie
TB
Indonezia
[42]
2006 Studiu calitativ Cunoştinţe eronate și
mituri despre tuberculoză
existente. Prezența stigmei
în special printre
comunități
Factori de risc,
adresarea la medic,
cunoştinţe şi
practici, stigmă
Filipine
[48]
2006 Studii pre şi post
intervenţie
Îmbunătăţirea depistării
active şi RST cu 5%
Eficacitate CSC
India,
Bihar
[15]
2008 Studii pre şi post
intervenţie
Creşteri semnificative
statistic la nivel de
cunoştinţe de pînă la 50%
şi de schimbări de
comportamente de pînă la
20%
Comunicare în
sănătate
Sănătatea
comunitară
Sănătatea
reproducerii
Moldova
[40]
2008 Studiul privind
cunoştinţele, atitudinile
şi practicile în
tuberculoză
Se atestă o creştere între
perioada comparată 2004:
2008 la nivel de cunoştinţe
TB. Cea mai mare creştere
ţine de cunoaşterea
faptului că TB poate fi
tratată, cu aprox. 25%, TB
se transmite prin aer –
20%.
KAP, tuberculoză,
comparaţie KAP
Moldova
[37]
2008 Studiu repetat,
transversal
Indicator integrat
cunoştinţe HIV este mai
jos printre deţinuţi (aprox.
40%) decît alte grupuri de
risc, în civil (aprox. 48%)
cu aprox. 8%
HIV/SIDA,
comportamental,
grupuri de risc,
inclusiv
penitenciare
Moldova
[6]
2009 Studiu naţional Succesul RST legat de
managementul pacienţilor,
calitatea monitorizării,
continuitatea
monitorizării, cunoştinţele
pacientului despre
Factori de risc
RST în TB,
cunoştinţele despre
tratament
445
tuberculoză şi tratament
Moldova
[27]
2009 Analiza documentaţiei
medicale
Identificarea prin metoda
depistării pasive a 49
cazuri noi TB pozitive
(60% din totalul cazurilor
depistate).
Eficienţă CSC,
TB, penitenciare
Croația
[17]
2010 Nu este descrisă
metoda exactă a
studiului
Cele mai commune motive
de adresare tîrzie la medic
ţin de necunoaşterea
simptomelor (34.5%) şi
subestimarea acestora
(32.9%).
Motive de adresare
tîrzie după servicii
TB
Influenţa nivelului
de cunoștințe
asupra
fenomenului
Bolivia
[49]
2010 Studiu calitativ KAP Cunoştinţe joase ale
deţinuţilor și personalui
pentienciarelor despre TB,
stigmatizare înaltă
TB penitenciare
KAP
Moldova
[35]
2010 Cercetare integrată,
bazată pe studiul
epidemiologic analitic
cu elemente de studiu
descriptiv
Doar 18% din pacienţi cu
TB-MDR au cunoştinţe
înalte pentru indicatorul
integrat ce ţin de
tratamentul maladiei
Pe parcursul tratamentului
încrederea în medic scade
cu aprox. 10%
Factori de risc
asociaţi aderenţei
la tratament a TB
MDR, semnificaţia
factorilor de
cunoştinţe, factorul
relaţie medic-
pacient
Moldova
[36]
2010 Analiza comprehensivă
a documentaţiei
medicale şi SIME-TB
Analiza indicatorilor TB
prin prisma indicatorilor
OMS
Indicatori si
situaţie TB
Moldova
[38]
2010 Studiu repetat,
transversal
Indicator integrat
cunoştinţe HIV este mai
jos printre deţinuţi (aprox.
43%) decît alte grupuri de
risc, în civil (aprox. 53%)
cu aprox. 10%
HIV/SIDA,
comportamental,
grupuri de risc,
inclusiv
penitenciare
Concluzii
1. Închisorile reprezintă comunităţi dezvoltate, închise, descrise de particularităţi bine
determinate, precum: suprapopulare, ierarhii interne specifice cu reguli şi valori proprii,
factor de securitate, finanţare inferioară decît pentru populaţia generală, riscuri mai mari
pentru sănătate, inclusiv ce ţin de răspîndirea tuberculozei. Tuberculoza în penitenciare
(incidenţa) este de zeci de ori mai mare decît în sectorul civil, în Moldova în anul 2009,
această diferenţă fiind de aproximativ 9 ori mai mare.
2. Comunicarea pentru schimbare comportamentală este o intervenţie care şi-a demonstrat
eficacitatea în diferite domenii ale sănătăţii publice. Pentru domeniul tuberculozei,
conform standardelor OMS, aceasta se înscrie în modelul numit Advocacy (pledoarie),
comunicare şi mobilizare socială, şi care a fost preluat de documentele de politici
internaţionale, regionale, naţionale şi poartă implicaţii inclusiv pentru penitenciare.
3. Intervenţiile de comunicare pentru schimbare comportamentală produc efecte măsurate la
nivel de
a) rezultate de produs – îmbunătăţire a cunoştinţelor şi atitudinilor într-un anumit domeniu
(de la 10% şi chiar 30 -40% dacă intervenţia este realizată pentru perioade de peste 3 ani).
Acest tip de efecte amplasează eforturile de comunicare ca fiind efective.
446
b) Rezultate de obiectiv – schimbare a comportamentelor (de la 5% la 10%) pentru diferite
tipuri de probleme. Pentru domeniul tuberculozei acestea ţin de adresarea la medic sau
aderenţa la tratament. Acest tip de efect este de nivelul eficienţei comunicării.
c) Rezultate de impact sau scop al campaniei de comunicare - schimbări ale
indicatorilor esenţiali de sănătate şi schimbări ale sănătăţii comunitare. Pentru domeniul
tuberculozei aceasta ţine de rata depistării şi a succesului tratamentului. Prin intervenţii
sistematice de comunicare, s-au atestat progrese de la 3 la 5%. Acest tip de efect este de
nivelul eficacităţii comunicării. 4. Metodele de măsurare şi evaluare sunt în special, studiile care evaluează cunoştinţele,
atitudinile şi practicile înainte şi post intervenţie, de asemenea şi analiza statisticii
medicale, studii transversale etc.
Bibliografie
1. A guide to developing knowledge, attitude and practice survey, World Health Organziaiton,
2008
2. Actions for Life. Towards a World free of tuberculosis. The Global Plan to Stop TB 2006-
2015. Stop TB Department, World Health Organization, 2006
3. Advocacy, Communication and social mobilization, a handbook for country managers, Stop
TB Department, World Health Organization, 2007
4. Arand D. and co-authors, Impact of active search and social mobilisation on tuberculosis in
prisons of Mexico, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr
11, November IUATLD 2005
5. Arandottir T., Tuberculosis and Public Health, IUATLD, 2009
6. Bivol S., Scutelniciuc O., Soltan V. Raport de studiu “Factorii de risc asociaţi cu situaţiile
de abandonşi eşec al tratamentului strict supravegheat al tuberculozei în Republica
Moldova”, Chişinău, 2009
7. Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănătate, “Studiu privind cunoştinţele, atitudinile şi
practicile populaţiei referitor la tuberculoză”, Bucureşti, 2007
8. Chicu V., Curocichin G., Nemerenco A. Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii de
risc şi de criză (Ghid pentru medicii de familie), Chişinău, 2009
9. Chicu Valeriu, Supravegherea şi controlul bolilor infecţioase, Chişinău 2007, p. 86riat
10. Colombani P, Banatvala N, Zaleskis R, Maher D. European framework to decrease the
burden of TB/HIV, World Health Organization, 2003, EUR/03/5037600
11. Communication for Better Health, Evaluation, Family planning Programmes, Series J, N 56
http://www.k4health.org/pr/j56/index.shtml
12. Dara M., Grzemska M., Kimerling M., Reyes H., Zagorskiy A. Guidelines of tuberculosis
control in prisons, TCTA and ICRC, 2009
13. Dara M. TB infection control in European high TB priority countries, The International
Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 12, nr 11, November IUATLD 2008
14. Do Huu Thoy and co-authors, Health communication insights: the role of communication in
Vetnam’s fight against tuberculosis, Health Communication parthership, September, 2004
15. Elkan E., Rekha M., Mizanur R., The effect of community-based reproductive health
communication interventions on contraceptive use among married couples in Bihar, India,
December 1, 2008
16. Elsheikh I., Effectivness of communication for behavioral impact (COMBI), April 1, 2007
17. Jurcev-Savicevic A, Kardum G. Health-care seeking behaviour for tuberculosis symptoms in
Croatia, Eur J Public Health, 2010 Sep 15
18. Gajanskiene V., DOT implementation in Lithuania: patient training, The International
Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November IUATLD 2005
19. Informing patients about TB, Guidelines, WHO&StopTBPartnership, 2003
447
20. Khodjkhanov M., Usakova S. Effectiveness of a comprehensive TB communication campaign
on rayon level, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11,
November IUATLD 2005
21. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1409 din 30 decembrie 2005 “Cu privire la
aprobarea Programului Naţional de prevenire şi control al tuberculozei pentru anii 2006-
2010” (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 27 ianuarie 2006, nr. 16-19, p.II, art. 87)
22. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 658 din 12.06.2007 “Cu privire la Programul
naţional de promovare a modului sănătos de viaţă pentru anii 2007-2015”(Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 15.06.2007 Nr. 82-85, art Nr : 676)
23. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1171 din 21 decembrie 2010 “Cu privire la
aprobarea Programului Naţional de control al tuberculozei pentru anii 2006-2010”
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2010, nr. 259-263, art. 1316)
24. Legea Nr. 10 din 03.02.2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 03.04.2009 Nr. 67, art Nr : 183)
25. Legea Nr. 153 din 04.07.2008 cu privire la controlul şi profilaxia tuberculozei (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 05.08.2008, Nr. 143-144, art Nr : 583)
26. Lozan-Tîrşu C., Guţu L., Cojocaru R. Comunicare pentru schimbare comportamentală,
Chişinău, 2008
27. Morosan V, Plamadeala S., Corloteanu A., Taranu V, Burisnchi V., Feit M., Improving
early TB detection through peer education in prisons, Moldova, IUATLD abstract book,
Paris, 2009, p.249
28. Nemerenco A., Cărăruş M., LozanTîrşu-Carolina, Guţu L. Noţiuni de comunicare.
Comunicarea în sănătatea publică, SMSP, Chişinău, 2009
29. Ordinul MS al RM nr. 180 din 08.05.2007 “Cu privire la optimizarea activităţilor de control
şi profilaxie a tuberculozei în Republica Moldova”
30. Ordinul MS al RM nr. 571 din 14.07.2011 “Cu privire la implementarea Programului
naţional de control al tuberculozei pentru anii 2011-2015”
31. Patients’ Charter for Tuberculosis Care, 2006 World Care Council
www.worldcarecouncil.org
32. Plan to Stop TB in 18 High-priority Countries in the WHO European Region, 2007–2015,
World Health Organization 2007
33. Peer educators to promote TB care finding in prisons in USA, The International Journal of
Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November IUATLD 2006
34. Radulescu G., Dev A. Tuberculosis control among the Roma in Romania: a community
approach, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11,
November IUATLD 2006
35. Raport de studiu “Evaluarea factorilor de risc asociaţi aderenţei la tratament a pacienţilor cu
tuberculoză multidrogrezistentă (MDR-TB) înrolaţi în tratamentul DOTS plus”, Chişinău,
2010
36. Raport anual “Tuberculoza în Republica Moldova pentru anul 2009“, CNMS, 2010
37. Report “Behavioral and seroprevalence study, Moldova 2007”, NCHM, NCPCPM, Chisinau
2008
38. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,
Chisinau 2010
39. Scurt raport al sondajului sociologic “Tuberculoza în Moldova: cunoştinţe, atitudini şi
practici în comportamentul populaţiei”, Chişinău, 2004
40. Tuberculoza în Moldova: cunoştinţe, atitudini şi practici”, CNMS, MS, Chişinău, 2008
41. Soltan Viorel, „Managementul colaborativ al serviciilor de control al infecţiilor HIV/SIDA şi
tuberculoză”. Autoreferatul tezei de doctor în medicină, Chişinău 2010
448
42. Suharna S., Purwanta P., Health care seeking behavior of TB patients in Indonesia, The
International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November
IUATLD 2006
43. Tauba L., Sichinga K. Scale up TB control: development of IEC for behavior change, The
International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November
IUATLD 2005
44. The power of partnership, WHO, Global Partnership to STOP TB, Geneva, 2003
45. TB training and education materials, http://www.findtbresources.org/
46. Youldashev A., Uzakov G. Challenges of tuberculosis case detection in Uzbekistan, The
International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November
IUATLD 2005
47. Zatusevski I., Soltan V., TB advocacy among people living with HIV/AIDS: experience of
Moldova, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11,
November IUATLD 2006
48. Villanueva R., Finding and curing TB cases in Phillipines, The International Journal of
Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November IUATLD 2006
49. Waisbord S., Participatory communication for tuberculosis control in prisons in Bolivia,
Ecuador, and Paraguay, pubmed, 2010 Mar;27(3):168-74.
50. http://www.cdc.gov/tb/education/patientedmaterials.htm
51. Evaluation guide of TB communication programmes
http://www.cdc.gov/tb/programs/Evaluation/Guide/AppC_logic_models.htm#IV
52. Effective communication
http://www.comminit.com/global/search/apachesolr_search/effective%20communication?filt
ers=tid:36
53. 10-Step Promotion Program Toolkit: Helping Service Professionals Improve Water,
Sanitation and Hygiene Programs, USAID http://www.10step-toolkit.org/
EFICIENȚA ACTIVITĂȚILOR DE COMUNICARE PENTRU SCHIMBARE
COMPORTAMENTALĂ CU REFERIRE LA TUBERCULOZĂ ÎN PENITENCIARELE
DIN REPUBLICA MOLDOVA
Svetlana Plămădeală, Viorel Soltan
Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”
Summary
Efficiency of behavior change communication interventions
in TB field in penitentiaries from Republic of Moldova
The evaluation of the efficiency of behavior change communication referring to TB in
penitentiary system of the Republic of Moldova is the main subject discussed in this article.
In TB field, communication is part of the strategy called Advocacy, Communication and
Social Mobilization. This strategy is reflected in international, regional and local policy
documents and is also recommended for the penitentiaries. This recommendation is in line with
the factors that describes the penitentiaries: TB and MDR TB ten times higher indicators than in
civil sector, overcrowded spaces, poor ventilation, weak knowledge and risky behaviors of
inmates, which appear to be also weaker than in general population or other risky groups. The
efficiency of the communication activities is measured by the increase of knowledge from 10 to
20% in the targeted group and modification of behavior like addressability to the doctor.
449
Rezumat
Subiectul acestui articol este evaluarea eficienței activităților de comunicare pentru
schimbare comportamentală cu referire la tuberculoză în șapte din penitenciarele Republicii
Moldova.
În domeniul tuberculozei, comunicarea este parte a strategiei numită Advocacy (pledoarie),
comunicare și schimbare comportamentală. Aceasta este parte a documentelor de politici
internaționale, regionale și locale și de fapt este indicată și sectorului penitenciar, care este
caracterizat de factori precum indicatori ai tuberculozei, tuberculozei multirezistente de zeci de
ori mai înalți decît în sectorul civil, suprapopulare, cunoștințe joase și practici de risc mai
evidențiate decît în alte medii de trai. Eficiența activităților de comunicare ține de modificări
comportamentale precum adresarea la medic, creșterea nivelului de cunoștințe de la 10 la 20%
ca rezultat al intervențiilor.
Actualitatea
Activităţile de advocacy, comunicare şi mobilizare socială cu referire la tuberculoză sunt
reflectate în documentele de politici şi strategiile globale şi regionale de control ale tuberculozei
şi măsurarea intervenţiilor acestea în diferite ţări ale lumii au demonstrat eficienţa pentru
domenii precum îmbunătăţirea depistării cazurilor şi complianţei la tratament, reducerea stigmei
şi discriminării, împuternicirea persoanelor afectate de tuberculoză şi mobilizare a
angajamentului politic şi resurselor financiare [1,2,4,7,8]. Multiple studii efectuate printre
deținuți în Moldova în special cele bio-comportamentale privind HIV/SIDA atestă că deținuții au un nivel mai jos de cunoștințe decît cele măsurate în alte populații de risc. Astfel, indicatorul
integrat de cunoștințe HIV pentru deținuți, anul 2009, este de 30,8% față de 64,4% în utilizatori
de droguri injectabile și 57,7% pentru lucrătoarele sexului comercial[9]. Aceasta ne poate indica
faptul că aceste diferențe de cunoștințe sunt posibile și cu referire la tuberculoză.
Indicatorii epidemiologici privind tuberculoza, tuberculoza multirezistentă care sunt de
zeci de ori mai înalți în penitenciare decît în sectorul civil, condiţiile de detenţie care sunt
nesatisfăcătoare, suprapopularea din penitenciare, cunoştinţele joase cu referire la tuberculoză şi
practicile de risc printre deţinuţi, dar şi considerarea de către personalul medical din penitenciare
a intervenţiilor de comunicare pentru schimbare comportamentală ca puţin eficiente şi utile,
relevă faptul că acesta este un subiect important, care necesită a fi abordat într-un mod
comprehensiv şi exhaustiv[5]. Cunoștințele joase, atitudinile negative, practicile de risc sunt
factori care influențează comportamentul de adresare la medic, și respectiv depistarea la timp
tuberculozei, factori ce influențează atît asupra rezultatului tratamentului, dar în special asupra
procesului de răspîndire a maladiei[5], ori conform datelor OMS fiecare persoană cu tuberculoză
poate infecta în medie între 10 şi 15 persoane anual [3,11].
Campania de comunicare „Tuberculoza poate fi prevenită” și-a propus în anul 2009 să
încurajeze deținuții din 7 instituții penitenciare IP 1 Taraclia, IP2 Lipcani, IP3 Leova, IP 4
Cricova, IP 6 Soroca, IP 15 Cricova, IP 18 Brănești să se adreseze la medic la apariția
simptomelor TB și a făcut-o prin mesajul „Adresează-te la medic, dacă tușești mai mult de 3
săptămîni”, să aerisească încăperile/camerele cît mai des prin mesajul „Aerisește camera de cel
puțin 5-6 ori pe zi” și să respecte regulile de igienă a tusei prin mesajul „Acoperă gura și nasul
cînd tușești și strănuți” prezente în diferite tipuri de materiale. Deținuții au fost implicați în
această campanie începînd cu elaborarea materialelor informaționale, dar și distribuire de mesaje
etc.
Materiale și metode
Pentru analiza eficienței activităților de comunicare cu referire la tuberculoză în
penitenciare au fost realizate studii de cunoștințe, atitudini și practici la etapa de pre-intervenție
și post-intervenție (studiu descriptiv selectiv). Mărimea eşantionului a fost calculată în
450
conformitate cu formula elaborată de organizaţia „Sănătatea Familiei la nivel
internaţional”/„Family Health International. Behavior Surveillance Surveys: guidelines for
repetead behavioral survey in population at risk for HIV”, 2004 [6]. Numărul respondenţilor
pentru fiecare penitenciar este prezentat în tabelul 2.
Tabelul 1. Distribuţia respondenţilor în cadrul eşantionului, deţinuţi,
Republica Moldova (malul drept al Nistrului), 2010
Nume Localitate Număr
Instituţia Penitenciară N1 Taraclia 36
Instituţia Penitenciară N2 Lipcani 26
Instituţia Penitenciară N3 Leova 20
Instituţia Penitenciară N4 Cricova 27
Instituţia Penitenciară N6 Soroca 37
Instituţia Penitenciară N15 Cricova 20
Instituţia Penitenciară N 18 Brăneşti 28
Total 7 locaţii 194
Acelaşi eşantion de respondenţi a fost utilizat la etapa de chestionare pre-intervenţie şi post
–intervenţie.
Pentru estimarea veridicităţii diferenţelor dintre valorile eşantioanelor supuse comparării s-
a utilizat criteriul “t” Student. Mai întîi, a fost calculată valoarea lui “t calculat” şi apoi s-a
stabilit valoarea lui “t tabelar”, în funcţie de numărul frecvenţelor celor două eşantioane.
Au fost considerate concludente diferenţele cu probabilitatea de peste 95% (p<0,05) [10].
De asemenea, pentru a măsura eficiența activităților de comunicare a fost calculat
coeficientul de corelație între creșterea cunoștințelor deținuților și creșterea adresării la medic.
Formula de calcul utilizată a fost:
Pentru interpretarea intensităţii legăturii de dependenţă dintre fenomene au fost utilizate
următoarele criterii:
valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±1 denotă o corelaţie foarte puternică
între fenomene;
valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,99 şi ±0,70 denotă o corelaţie
puternică între fenomene;
valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,69 şi ±0,30 denotă o corelaţie medie
între fenomene;
valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,0 şi ±0,29 denotă o corelaţie slabă
între fenomene[10].
Rezultate și discuții Majoritatea respondenților din studiu aparțin grupului de vîrstă mai mare de 22 ani - peste
73%, după criteriul de educație majoritatea respondenților au 8/9 clase sau mai puțin - în jur de
42%, , conform criteriului de statut marital respondenții se încadrează în următoarea structură:
451
singuri -45,8% (89 respondenți); căsătoriți - 24,4% (47 respondenți); divorțați - 19,5%
(divorțați); în concubinaj – 6,2% (12 respondenți); văduvi -4,1% (8 respondenți).
Indicatorul integrat de cunoștințe a fost măsurat ca rezultat al răspunsurilor corecte pentru
toate 7 întrebări cu referire la cunoștințele despre TB, care a cuprins întrebările despre tipul
maladiei, simptomatică, tratament, metode de prevenire, căi de transmitere a TB. Conform
acestui indicator cel mai înalt grad de cunoştinţe se atestă la penitenciarul de la Lipcani, P2 de
61,5% şi cel mai scăzut grad de cunoştinţe se atestă printre deţinuţii de la Leova P3, de 41,7% la
nivel de pre-intervenţie (Tabelul 2). Pentru toate penitenciarele, diferenţa între indicatorul
integrat de cunoştinţe de la etapa de pre-intervenţie şi post intervenţie este semnificativă statistic.
Diferenţa dintre media indicatorului pentru toate penitenciarele la etapa de pre-intervenţie
50,3±3,69 şi media indicatorului post-intervenţie 64,5±3,53 (p<0,01) este semnificativă, şi de
fapt acesta constituie 14,2% (p<0,01).
Este interesant, că se atestă diferenţe semnificative între nivelul integrat de cunoştinţe de la
Penitenciarul de la Lipcani - 61,5±3,59 şi Penitenciarul de la Leova - 41,7%±3,64 (p<0,001), dar
aceste semnificaţii nu se regăsesc între celelalte penitenciare Cricova P 15 - 51,7±3,58 şi Leova
P3 - 41,7±3,64 (p>0,05), Lipcani fiind penitenciarul în care nivelul de studii superioare este cel
mai înalt. Aceasta ne poate induce la concluzia, că de fapt, este legătură între nivelul de
cunoştinţe şi nivelul de educaţie al persoanelor, dar pentru a demonstra aceasta este necesar de
asemenea, de calculat coeficientul de corelaţie.
Același fenomen se atestă la analiza indicatorului integrat de cunoştinţe la etapa de post-
intervenţie. Astfel, diferenţa dintre nivelul de cunoştinţe post-intervenţie 81,5%+2,87 şi nivelul
cel mai înalt de cunoştinţe atestat ca rezultat al intervenţiilor post-intervenţie în Cricova P 15 -
65±3,52, p<0,001 este semnificativă, ceea ce înseamnă că diferenţele cu penitenciarele în care
nivelul de cunoştinţe este mai jos vor fi de asemenea semnificative.
S-a realizat analiza diferenţei indicatorului integrat de cunoştinţe pentru penitenciarul în
care a fost atestat cel mai înalt nivel de cunoştinţe Cricova P 15 - 65±3, 52 şi cel mai mic nivel
de cunoştinţe Cricova P 4 - 55,9±3,67 p>0,05, care este nesemnificativ statistic. Concluzia
acestei analize este că eficienţa campaniilor de comunicare este mai mare pentru penitenciarul în
care nivelul de educaţie al deţinuţilor este mai mare – Lipcani P2 (în care se deţin foşti
colaboratori ai Ministerelor de forţă şi majoritatea dintre aceştia au studii superioare, faţă de
penitenciarele celelalte – în care majoritatea deţinuţilor – peste 40% au nivel de educaţie de 8-9
clase şi mai puţin).
Tabel 2. Tabel comparativ al indicatorului de cunoştinţe integrat,
pre-I şi post-I, deţinuţi, KAP, 2009
Penitenciar P±ES%, pre-I P±ES%, post-I p
Lipcani maturi, P2 61,5±3,59 81,5±2,87 <0,001
Leova P3 41,7±3,64 61,7±3,59 <0,001
Cricova P4 43,6±3,66 55,9±3,67 <0,05
Soroca P6 52,7±3,58 63,8±3,55 <0,05
Brănești, P18 50,5±3,71 62,7±3,57 <0,05
Cricova P15 51,5±3,67 65±3,52 <0,01
Taraclia P1 50,6±3,62 61,4±3,59 <0,05
Media 50,3±3,69 64,5±3,53 <0,01
Cea mai înaltă creştere a cunoştinţelor se atestă pentru penitenciarele de la Lipcani către
81,5% (p<0,001) şi pentru Penitenciarul de la Leova – 61,7% (p<0,001) – (Figura 1). Cea mai
mică diferenţă între media indicatorului pre-intervenţie şi post-intervenţie se atestă la
Penitenciarele din Soroca P6, Cricova P4, Brăneşti P18, Taraclia P1. Ca rezultat al intervenţiei
de comunicare, cel mai scăzut nivel de cunoştinţe se atestă pentru penitenciarele Cricova P4 –
55,9%, Taraclia P1 – 61,4% şi Leova P3 – 61,7%. (Figura 15)
452
Figura 1. Indicator integrat de cunoștințe (simptome, aerisire, cultura tusei), %, sistem
penitenciar, 2009, Pre-I şi post-I, KAP, 2009
Cunoștințele deținuților au fost măsurate și separat per fiecare întrebare. La toate
întrebările se atestă diferențe semnificative între etapa de pre-intervenție și post-intervenție cu
excepția celei ce ține de ventilarea încăperilor/camerelor, probabil legate de elemente puternice
de sub-cultură și condiții proaste de trai, care condiționează comportamentul acoperirii
ferestrelor mai ales pe timp rece.
La întrebarea “Care este una din cele mai eficiente metode de prevenire a răspîndirii
tuberculozei” (răspunsul corect fiind legat de ventilare), deținuții au demonstrat un nivel foarte
jos de cunoștințe – 25,9% și nivelul de creștere a indicatorului respectiv este la fel foarte mic.
De fapt, deținuții cred ca o metodă eficientă de prevenire a răspîndirii infecției ar fi să se facă
tratament profilactic cu una – două pastile (peste 50%).
Pentru toate penitenciarele indicatorul de 25,9%±3,14 care crește către 33,2%±3,38
(p˃0,05) este nesemnificativ statistic pentru această întrebare. De fapt, doar pentru penitenciarul
de la Lipcani, se atestă o creștere semnificativă a cunoștințelor printre deținuți ca rezultat al
intervenției 34,6%±3,41 (pre-I) către 70%±3,29 (post-I) pentru p˂0,001 (Figura 13).
Figura 2. Cunoștințele privind metoda de prevenire – ventilare/aerisire, deținuți,
Pre-I și post-I, KAP, 2009
Deoarece pentru toate celelalte întrebări, diferențele între nivelul de cunoștințe la etapa de
pre-intervenție și post-intervenție sunt semnificative, se poate deduce că această campanie de
comunicare este una eficientă și de fapt, cunoştinţele deţinuţilor au crescut cu 14,2% (conform
453
revistei literaturii acest % de creștere atestă eficiență), la etapa de pre-intervenție indicatorul
integrat de cunoştinţe era de 50,3±3,69 şi indicatorul post-intervenţie 64,5±3,5, p<0,01.
Eficienţa intervenţiilor de comunicare a fost determinată prin calcularea coeficientului de
corelaţie. A fost realizată corelaţia între creşterea nivelului de cunoştinţe pentru fiecare
penitenciar (%) şi creşterea nivelului de adresare la medic (%). Pentru fiecare penitenciar a fost
calculat % de creştere şi înserat în tabelul 3, cu ajutorul căruia se poate calcula coeficientul de
corelaţie.
Tabel 3. Tabelul corelării
%,
cunoștințe adresari dx dy d2x d2y dxdy
Taraclia P1 10,8 14,2 3,4 -1,3 11,56 1,69 -4,42
Lipcani P2 20 19,1 -5,8 -6,2 33,64 38,44 35,96
Leova P3 20 8,1 -5,8 4,8 33,64 23,04 -27,84
Cricova P4 12,3 11 1,9 1,9 3,61 3,61 3,61
Soroca P6 11,1 10,5 3,1 2,4 9,61 5,76 7,44
Cricova 15 13,5 14,4 0,7 -1,5 0,49 2,25 -1,05
Branesti 18 12,2 13,6 2 -0,7 4 0,49 -1,4
Total 99,9 90,9 96,55 75,28 12,3
media 14,2 12,9 25,62
rxy=12,3/25,62=0,48
Astfel, indicatorul de corelare este rxy = 0.48. Indicatorul respectiv poate fi interpretat în felul
următor: Există o legătură de corelație directă medie cuprinsă între ±06,9 și ±0,30 egală cu
rxy=0,48 între nivelul de creștere al cunoștințelor deținuților și nivelul de creștere al adresării la
medic.
Concluzii
1. Campania de comunicare este una eficientă, deoarece a reușit creşterea nivelului de
cunoştinţe al deţinuţilor cu 14,2%.
2. Diferenţa dintre media indicatorului integrat de cunoştinţe la etapa de pre-intervenţie
50,3±3,69 şi indicatorului post-intervenţie 64,5±3,5, p<0,01este semnificativă, ceea ce
demonstrează încă odată eficienţa acestei campanii de comunicare.
3. Pentru toate penitenciarele indicatorul cu referire la ventilare este de 25,9%±3,14 care
crește către 33,2%±3,38 (p˃0,05) si este de fapt nesemnificativ statistic, cu excepția
Penitenciarului P2, Lipcani, în care se atestă creștere semnificativă: 34,6%±3,41 (pre-I)
către 70%±3,29 (post-I) pentru p˂0,001. Aceasta demonstrează faptul că există mituri
privind metodele de prevenire a tuberculozei, și deținuții nu cunosc informația corectă și
respectiv, practica ventilării încăperilor este foarte joasă.
4. Între fenomenul de creştere a nivelului de cunoştinţe şi creştere a nivelului adresării la
medic există o legătură directă medie rxy = + 0,48.
Bibliografie
1. Actions for Life. Towards a World free of tuberculosis. The Global Plan to Stop TB 2006-
2015. Stop TB department, World Health Organization, 2006
2. Advocacy, Communication and social mobilization, a handbook for country managers,
Stop TB Department, World Health Organization, 2007
3. Arandottir T., Tuberculosis and Public Health, IUATLD, 2009
4. Chicu V., Curocichin G., Nemerenco A. Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii
de risc şi de criză (Ghid pentru medicii de familie), Chişinău, 2009
454
5. Dara M., Grzemska M., Kimerling M., Reyes H., Zagorskiy A. Guidelines of tuberculosis
control in prisons, TCTA and ICRC, 2009
6. FHI, Behavior surveillance surveys: Guidelines for repeated behavioral survey in
population at risk for HIV, Family Health International, 2004
7. Lozan-Tîrşu C., Guţu L., Cojocaru R. Comunicare pentru schimbare comportamentală,
Chişinău, 2008
8. Nemerenco A., Cărăruş M., LozanTîrşu-Carolina, Guţu L. Noţiuni de comunicare.
Comunicarea în sănătatea publică, SMSP, Chişinău, 2009
9. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,
Chisinau 2010
10. Spinei L., Lozan O., Badan V. Biostatistica, Școala de Management în Sănătate Publică,
Chișinău, 2009
11. http://www.who.int/tb/publications/global_report/en/index.html
PARTICULARITĂŢI ALE COMUNICĂRII ÎN CADRUL RELAŢIEI MEDIC –
PACIENT
Gheorge Roşu
Şcoala de Management în Sănătate Publica
Summary
The particularities of communication within the relationship physician – patient This article describes different models of communication between a doctor and a patient
(parental, technical, contractual, and collegiate). There are summarized the two functions of the
communicative act between the doctor and the patient: an informative one (reciprocal, between
the doctor and the patient) and the therapeutically one. There are also highlighted the
peculiarities of the communication in stationary and ambulatory conditions.
Rezumat
În acest articol sunt descrise diferite modele (parental, tehnic, contractual, colegial) de
comunicare dintre medic şi pacient. Sunt rezumate două funcţii ale actului comunicativ dintre
medic şi pacient: una informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică. Sunt
evidenţiate particularităţile comunicării în condiţii de staţionar şi ambulator.
Actualitatea
Relaţia interpersonală dintre medic şi pacient apare ca un fenomen inerent practicării
profesiunii medicale. Multiple implicaţii şi particularităţi ale acestei relaţii au impus-o ca
principal obiect de studiu al psihologiei medicale, cu atât mai mult că nu există aspect al practicii
medicale care să nu depindă de relaţiile medic – pacient.
Fiind o relaţie interpersonală duală, având drept protagonişti bolnavul care solicită ajutor
calificat şi medicul care este în măsură să acorde acest ajutor – se desfăşoară, în trei planuri
fundamentale intelectual (predominant informaţional) afectiv şi moral.
Studierea caracteristicilor psihologice precum şi înţelegerea profundă a semnificaţiei
actului intersubiectiv care ia naştere din întâlnirea celor două persoane (medic – bolnav), permite
cunoaşterea aspectelor care le unesc şi desparte în scopul optimizării aspectelor pozitive, în
multiple valenţe de comunicare în practici prin oferirea pentru omul suferind a unui suport
afectiv şi moral, având consecinţe benefice de necontestat în procesul însănătoşirii.
Aşadar raportul medic-bolnav depinde în egală măsură de bolnav (de structura sa
psihofiziologică individuală), de medic (de experienţa pregătirii medicale, scopul pe cale-l
urmăreşte prin tratamentul său ) şi de boala, afecţiunea de care suferă bolnavul. Ştiinţa medicală
nu presupune doar aducerea în practică a unor principii ştiinţifice bine determinate, ci şi luarea în
455
considerare, aprecierea consecinţelor asupra echilibrului psihic în încercarea de menţinere sau
păstrare a acestui echilibru indispensabil în lupta împotriva bolii [7].
Material şi metode
Este realizat un studiu secundar - reviu narativ a surselor bibliografice ştiinţifice dedicate
problemei de comunicare. Analiza este bazată pe 36 surse literare a autorilori străini şi
autohtomi.
Rezultatele
În baza cunoştinţelor de psihologie medicală, medicul are oportunitatea de desfăşurare a
acestei activităţi complexe în cadrul relaţiei intersubiective cu bolnavul prin comunicarea cu
acesta.
Cadrul de desfăşurare a activităţii medicale reclamă contacte nemijlocite între oamenii
aflaţi într-o relaţie de independenţă, de mare răspundere şi în acelaşi timp de profund umanism.
Starea de boală în toată complexitatea sa îi creează bolnavului nevoia (dar nu şi
disponibilitatea) de a fi abordat, într-un model comprehensiv prin intermediul unei „regizări”
pline de tact din partea medicului a unor detalii care, deşi aparent minore, sunt menite a-l înarma
cu mijloace psihologice capabile să-i permită depăşirea multiplelor obstacole apărute în lupta
împotriva bolii [3].
Modelele surprind destul de bine esenţa relaţionării celor două persoane implicate în
relaţia de întrajutorare, şi în aceeaşi măsură modelul este aplicabil asistentelor medicale, sau în
particular celor care acordă bolnavului îngrijirile primare.
Modelul parental corespunde relaţiei de întrajutorare în care pacientul pasiv este sub
îngrijirea medicului (sau asistentei), persoane a căror imagine este supradimensionată (sunt
văzute ca nişte zei), care hotărăşte şi acţionează absolut singur. Acest gen de relaţionare este
considerat neetic, în măsură în care consimţământul pacientului nu este cerut. Fac excepţie
pacienţii incapabili de a-şi acorda consimţământul, pacienţii în stare gravă, inconştienta,
persoanele cu handicap mintal sever, copiii de vârstă foarte mici.
Modelul tehnic (mecanicist) corespunde unui tip de relaţii în care medicul este privit ca
un atotcunoscător. Aceasta are nevoie de la pacient de toate datele în legătură cu boala, după care
poate hotărî singur. „Profesioniştii sănătăţii” devin în acest model simpli executanţi ai
necesităţilor de îngrijire ai pacienţilor. Nici acest model nu este considerat satisfăcător atât timp,
cât pacientul este văzut doar ca un simplu obiect de investigaţie.
Modelul contractual este foarte diferit. În acest tip de relaţie sentimentele bolnavului
sunt explorate şi discutate. Cadrul medical devine, în acest caz, de o importanţă vitală,un
colaborator în deciziile care urmează a fi luate. Acest model este cel mai apropiat ca înţeles de
conceptul de îngrijire. în el se regăseşte respectul pentru persoană şi este clădit pe o relaţie de
reciprocitate, întrajutorare şi respectarea dorinţelor şi nevoilor fiecăruia.
Modelul colegial este considerat impracticabil, nerealist. În cadrul acestui tip de model,
atât medicul cât şi pacientul împărtăşesc obiective comune şi acţionează ca prieteni iar deciziile
sunt luate în consens.
O altă abordare a relaţionării dintre cadrul medical şi pacient aparţine lui May (1975).
Acesta face distincţie între relaţiile caracterizate de un codice, „târg” (învoială), contract sau
filantropie.
De-a lungul timpului complexităţi ale relaţiei dintre medic şi pacient au impus
reglementarea aspectelor relaţionale prin diverse coduri mai vechi sau mai noi, valabile pentru
anumite ţări (cum este de exemplu codul francez, englez, polonez, elveţian, etc.) sau având
importanţă internaţională (ex. Declaraţia de la Helsinki).
Un astfel de cod modelează comportamentul profesionistului medical, îl susţine sau îl
demolează. Respectarea timp îndelungat a acestui cod se transformă treptat într-o
„autodisciplină”.
456
O relaţie profesională care este bazată pe respectarea strictă a unui astfel de cod este clară
în sensul că nu sunt încurajate implicarea medicului în relaţia cu pacienţii, iar sentimente cum ar
fi compasiunea, încalcă acest gen de principii profesionale [10].
Consimţământul informat înseamnă mai mult, în aceeaşi măsură, dreptul de a şti dreptul
de a spune „nu”. Consimţământul decurge dintr-un principiu fundamental care este libertatea
bolnavului şi în acelaşi timp principiu de bază al deontologiei medicale. Referitor la acest fapt
G.Thibon a scris „schimbul uman (între medic şi pacient) implică respectul libertăţii mele”.
Referitor la acest lucru Portes, citat de Athanasiu, afirma că „dintre toate contractele actul
medical este fără îndoială cel al cărui conţinut moral şi psihologic, este cel mai bogat şi cel mai
greu de sesizat prin concepte pur juridice” [1].
Contactul medic – pacient este rareori căutat ca un scop în sine, ca o nevoie de contact
interuman (la diferite nivele, de la nivel etologic).
În marea majoritate a cazurilor acest contact este impuls de situaţia morbidă ca o condiţie
a diagnosticului şi prescriere a unui tratament. Contactul comunicant dintre medic şi pacient nu
se reduce la o comunicare verbală completată de una paraverbală în sensul lingvistic al acestora,
deşi cuvintele joacă un rol important. „Limbajul corpului” alcătuit din expresia facială, mimica,
gestuală, alături de simptome transportă o sumă de informaţii extrem de necesară pentru medic
care prin sesizarea şi decodarea lor le transformă în tot atâtea informaţii relevante pentru
confirmarea unui diagnostic. În afară de informaţiile strict necesare pentru confirmarea
diagnosticului este necesară şi stabilirea unei atmosfere de un acordaj reciproc ca între un post de
emisie şi unul de recepţie.
Putem rezuma două funcţii ale actului comunicativ dintre medic şi pacient: una
informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică implicită – medicul ca
„medicament”, prin prestigiu, atitudine – sau simpla detensionare adusă de actul de comunicare
prin psihoterapie [2].
Luând drept criteriu de clasificare statutul interlocutorilor (medic – pacient) comunicarea
în cadrul acestor relaţii este verticală (statutul celor doi fiind inegal). După gradul de activare al
conţinuturilor comunicarea este operantă sau latentă.
Alte clasificări ale comunicării cadrului medical - pacient mai pot fi făcute ţinând seama
de locul unde se desfăşoară (medicina primară, spital, domiciliu, loc de muncă), în funcţie de
timp (consultaţie de urgenţă, consultaţie obişnuită), de împrejurări (la prima consultaţie, etc.), de
sex, vârstă, statutul pacienţilor, starea bolnavului, specialitatea medicală, etc.
În acest dialog se produce un schimb de informaţie, timp în care medicul şi bolnavul sunt
alternativ receptori şi emiţători de informaţie.
Pentru bolnavul care este internat într-un salon de spital, viaţa „în care urmează să
trăiască câteva săptămâni apare în multe privinţe total diferinţă de cea cotidiană, fiind guvernată
de o serie de legi, în bună parte neobişnuită pentru el”[6].
Pentru un bolnav internat există două surse de stres: una a problemei legate de boală,
stresul inerent dat de manifestările şi complicaţiile bolii şi alta legată strict de mediul
intraspitalicesc, cu toate aspectele legate de particularităţile relaţiilor interpersonale din mediul
spitalicesc, comportamentul şi comunicarea cu personalul medical varietatea procedurilor
investigative şi terapeutice, precum şi inegalitatea „balanţei” între privaţiune şi tovărăşie [9].
Majoritatea pacienţilor suportă mai uşor stresul spitalizării atunci când privesc doctorul
ca fiind atotcunoscător şi adoptă, în consecinţă, o poziţie de totală dependenţă faţă de aceasta.
Emoţiile încercate de pacient în cursul spitalizării pot complica procesul de însănătoşire,
reducând eficienţa tratamentului.
Există o variată clasificare a principalelor tipuri de bolnavi spitalizaţi, după o multitudine
de criterii semnalată în literatura medicală de Balint, Wise, Păunescu – Podeanu, Iamandescu,
etc. Acestea reprezintă tot atâtea tipuri diferite de abordării pe care medicul trebuie să le
efectueze pentru stabilirea unei relaţionării eficiente.
457
Bolnavii care în mod conştient se sustrag de la obligaţia lor de a-şi pune toate capacităţile
(comunicarea tuturor datelor pe care le posedă despre boală – o colaborare binevoitoare şi
respectuoasă) la dispoziţia medicului sunt clasificaţi în:
Cadrul de desfăşurare a activităţii terapeutice presupune nemijlocite contacte între medici
şi pacienţi, aflaţi într-o necesară relaţie de interdependenţă, bazată pe o structură
comunicaţională explicită.
În orice tip de comunicare umană există şi o relaţie implicită de tip empatic. În activitatea
terapeutică, pacientul resimte acut nevoia de ajutor, iar medicul simte în plan afectiv,
necondiţionat, obligaţiunea să ofere ajutor. în acest sens empatia terapeutului se justifică prin
valenţa sa mediatoare în exercitarea comportamentului „helping” [8].
Integrând atitudinea empatică în personalitatea terapeutului, acesta devine nu doar un pol
al unei comunicări fortuite, ci un factor determinant într-o relaţie necesară cu profunde valenţe
responsabile şi umaniste. Prin urmare în relaţia terapeutică dintre medic şi pacient se utilizează o
comunicare explicită de tip verbal şi/sau non verbal, ca şi o comunicare implicită de natură
empatică.
Este o întreagă măiestrie a terapeutului de a se raporta la cadrul interior de referinţă al
individului fără a se identifica total cu acesta şi fără a-şi pierde identitatea proprie.
Funcţia cognitiv-anticipativă a empatiei se completează cu funcţia de comunicare
implicită între parteneri, ca modalitate specifică de a infera direct din comunicarea cu pacientul
cadrul său intern de referinţă. Aceasta nu implică doar comunicarea empatică dintre medic şi
pacient dar şi invers, deschiderea pacientului în raport cu medicul.
Funcţia de comunicare empatică a medicului se potenţează în raport cu nivelul
comunicativităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţă de precaritatea empatică a
partenerilor de comunicare. Şi tot această însuşire cu valenţe aptitudinale îl însoţeşte pe medic pe
tot parcursul întâlnirii cu pacientul ca o condiţie necesară reuşitei profesionale care face din
examenul clinic o experienţă agreabilă. Fenomenul de detaşare, atât de prezent în luarea deciziei
ponderează prin contrabalansare această aptitudine specifică terapeutului [4].
Abilitatea empatică a medicului trebuie diferenţiată de simpatie care semnifică o
participare alături de bolnav la stările afective ale acestuia (şi nu de pe aceeaşi poziţie cu el)
precum şi de identificare (nivelul maxim de transpunere în situaţia şi coordonatele de bază ale
altei persoane).
Diferenţa constă tocmai în atitudinea faţă de bolnav în virtutea căreia medicul trebuie să-
şi angajeze o parte a ego-ului în procesul empatic, în timp ce altă parte menţine distanţă şi
supraveghează [1].
Aceiaşi autori citaţi conchid asupra faptului că – după cum la simpatia medicului pentru
pacient, acesta răspunde cu încredere – tot aşa se efectuează un dublu transfer psihologic:
medicul înglobează în sine suferinţa bolnavului iar el transferă acestuia voinţa de a se vindeca.
În plan afectiv de asemenea îi sunt solicitate medicului încredere în „armele” sale pe care
le pune la dispoziţia pacientului, optimism şi buna dispoziţie care să emane din personalitatea
acestuia (indiferent de eventualitatea unor neplăceri personale).
De cele mai multe ori optimismul medicului constituie un element catalizator favorabil,
inducând buna dispoziţie pacientului, ceea ce are ca urmare sporirea confortului psihic al
acestuia.
Cauzele pentru care de multe ori pacienţii nu sunt capabili să transmită mesaje suficient
de coerente, sunt multiple: blocaje (inhibiţii) afective, stări generate de boală, o exprimare
inadecvată (datorate fie nivelului intelectual redus, fie unor particularităţi ale personalităţii lor –
flegmatici, depresivi, fie datorită utilizării unui jargon loco-regional. Literatura medicală abundă
în semnalarea numeroaselor exemple de acest gen, atrăgând atenţia asupra termenilor „tehnici”
vehiculaţi de pacient [5].
458
Concluzii
1. În literatura de specialitate sunt descrise diferite modele de comunicare, care
determină relaţia medic – pacient (parental, tehnic, contractual, colegial).
2. În urma analizei au fost evidenţiate două funcţii ale actului comunicativ dintre medic
şi pacient: una informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică.
3. Funcţia de comunicare empatică a medicului se potenţează în raport cu nivelul
comunicativităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţă de precaritatea
empatică a partenerilor de comunicare.
4. Cauzele când pacienţii nu sunt capabili să transmită mesaje suficient de coerente, sunt
multiple: blocaje afective, stări generate de boală, o exprimare inadecvată şi altele.
Bibliografie
1. Athanasiu A. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti: Medicină, 1983.
2. Cain A. Psihodrama Balint – Metodă, teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Trei, 1996.
3. Dutescu B. Etos în medicină. Bucureşti: ed.Medicală, 1979.
4. Dudley White P. Cheile diagnosticului şi tratamentul bolilor de inimă. Iaşi: Junimea,
1972
5. Enătescu V. Dialog medic – bolnav. Cluj Napoca: Dacia, 1981
6. Iamandescu Bradu I. Psihologie medicală. Bucureşti: ed.Infomadica, 1997.
7. Rudica T. Relaţia medic – bolnav. Aspecte şi caracteristici psihologice. în: Curs de
psihopedagogie, Psihologie medicală. Iaşi: ed. Universităţii Al.I.Cuza, 1981.
8. Stroe M. Empatie şi personalitate. Bucureşti: Aros, 1997.
9. Sims A.C.P., Hume W.I. Lectures notes on behavioural sciences. London: Blackwell
Scientific Publication, 1984.
10. Tschudin V. Ethics în nursing – The caring relationship. Oxford: Butterworth
Heinemann. 1992.
COMUNICAREA ÎN FUNCŢIE DE PROFILUL PROFESIONAL ŞI GRUPELE
DE VÂRSTĂ ALE MEDICILOR
Gheorge Roşu
Şcoala de Management în Sănătate Publică
Summary
Communication according to the professional profile
and age groups of the physicians
There have been elaborated a descriptive survey. To accumulate the primary data there
have been processed two questionnaires. The investigated doctors, in number of 50 persons, are
divided into two groups: a group of doctors with therapeutic specialization, who activate in
PMSI Riscani Hospital, implying 14 persons within the age of 26-40 and 10 persons within the
age of 40-62; the second group consists of 25 doctors with surgical specialization who work in
PMSI Riscani Hospital implying 13 persons within the age of 28-40 and 12 persons within the
age of 40-56.
The third group is formed by the interviewed nurses in number of 46 persons from the
same PMSI consisting of 38 women within the age of 25-52 and 8 men within the age of 26-30.
The material was processed by the program ANOVA. When assessing the „attitude” of the
doctors towards their patients there were achieved the following results: the doctors with a
therapeutically specialization, especially the ones from the first group (26-40 years) manifest a
more open attitude (27,64±1,32%) toward their patients in comparison with the surgeons from
the group of age (24,64±1,09%). In the second group of age (41-62 years) the indicators are
459
practically the same for therapeutically and surgical groups of doctors (25,93±1,49%
and26,39±1,50%) (p>0.05).
As a result of the interaction of two variables group-age it was established that the
attitude of internists from the second age group toward their patients is modified by the
professional experience in comparison with the internist from the first age group.
Rezumat
Este realizat un studiu descriptiv selectiv. Pentru acumularea datelor primare au fost
elaborate două chestionare. Medicii investigaţi în număr de 50 se împart în două loturi. Un lot de
medici profil terapeutic (25 de persoane) care activează în IMSP Spitalul raional Râşcani, din
care 14 persoane cu vârste cuprinse între 26-40 de ani şi 10 persoane cu vârste între 40 – 62 ani.
Al doilea lot de medici profil chirurgical (25 de persoane), care activează în IMSP Spitalul
raional Râşcani, din care 13 persoane cu vârste cuprinse între 28 – 40 ani şi 12 persoane, cu
vârste cuprinse între 40 – 56 ani. Asistenţii medicali chestionaţi formează al treilea lot de 46 de
persoane din aceeaşi IMSP 38 femei cu vârste cuprinse între 25-52 ani şi 8 bărbaţi cu vârste
cuprinse între 26-30 ani. Prelucrarea materialului a fost făcută în programul ANOVA. În cazul
aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de profil terapeutic în
primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai deschisă (27,64±1,32%) faţă de
pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de vârstă (24,64±1,09%). În a doua grupă de
vârstă (41-62 ani) indicatorii practic nu se deosebesc la lotul terapeutic şi chirurgical
(25,93±1,49% şi 26,39±1,50%) (p>0.05).Ca urmare a interacţiunii variabilelor grup – vârstă se
constată că atitudinea interniştilor în a doua grupă de vârstă faţă de bolnav este modificată prin
experienţa profesională comparativ cu interniştii din prima grupă de vârstă
Actualitatea
Asistenta medicală îndeplineşte rolul de intermediator între medic şi pacient, relatându-i
medicului despre starea prezentă a pacientului – fapt care o plasează pe o poziţie de importanţă
deosebită în cadrul relaţiilor terapeutice – transmiţându-i bolnavului prescripţiile medicale [2].
Cu cât asistenta medicală înţelege mai bine implicaţiile pe care le are maladia asupra
bolnavului, cu atât ea este mai capabilă să-l ajute pe acesta să depăşească unele efecte
psihologice ale îmbolnăvirii respective. Dacă ea înţelege rolul său în comunicare şi de interpretă
pentru bolnav, ea va căuta ocazia de a fi mai mult timp în apropierea acestuia [3].
În evoluţia relaţiei dintre medic şi pacient s-a pus şi problema efectelor negative pe care
le poate avea actul medical asupra pacientului. Istoria atitudinii justificate faţă de posibilele
efecte iatrogene ale actului medical începe cu Hipocrate prin perceptele acestuia cuprinse în
“Jurământul” [4].
Stabilirea diagnosticului implică cunoaşterea bolnavului, cunoaşterea patologiei medicale
şi consecutive, încadrarea bolnavului într-un cadru nozologic [1].
Material şi metode
Este realizat un studiu descriptiv selectiv. Pentru acumularea datelor primare au fost
elaborate două chestionare. Medicii investigaţi în număr de 50 se împart în două loturi. Un lot de
medici profil terapeutic (25 de persoane) care activează în IMSP Spitalul raional Râşcani, din
care 14 persoane cu vârste cuprinse între 26-40 de ani şi 10 persoane cu vârste între 40 – 62 ani.
Al doilea lot de medici profil chirurgical (25 de persoane), care activează în IMSP Spitalul
raional Râşcani, din care 13 persoane cu vârste cuprinse între 28 – 40 ani şi 12 persoane, cu
vârste cuprinse între 40 – 56 ani. Asistenţii medicali chestionaţi formează al treilea lot de 46 de
persoane din aceeaşi IMSP 38 femei cu vârste cuprinse între 25-52 ani şi 8 bărbaţi cu vârste
cuprinse între 26-30 ani. Prelucrarea materialului a fost făcută în programul ANOVA.
460
Rezultatele
În cazul aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de profil
terapeutic în primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai deschisă (27,64±1,32%)
faţă de pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de vârstă (24,64±1,09%). În a doua
grupă de vârstă (41-62 ani) indicatorii practic nu se deosebesc la lotul terapeutic şi chirurgical
(25,93±1,49% şi 26,39±1,50%) (p>0.05).
Ca urmare a interacţiunii variabilelor grup – vârstă se constată că atitudinea interniştilor în
a doua grupă de vârstă faţă de bolnav este modificată prin experienţa profesională comparativ cu
interniştii din prima grupă de vârstă (Fig.1).
Fig. 1. Repartizarea loturilor de cercetare pentru aprecierea atitudinii în funcţie de vârstă (%)
În cazul comunicativităţii s-a obţinut că interniştii în primul grup de vârstă sunt mai
comunicativi decât chirurgii (16,93% şi 14,92%), în a doua grupă de vârstă nu au fost stabilite
diferenţe semnificative statistice (Tab. 1).
Tabelul 1. Ratele comunicativităţii în funcţie de profilul medical şi vârstă (%)
Internişti Chirurgi χ2
26-40 ani 16,93 14,92
gr.l.=1
χ2=3,9
p<0,05
41-62 ani 14,18 13,75
gr.l.=1
χ2=3,5
p>0,05
Pentru factorul „emiţător” s-a obţinut, că lotul terapeutic în primul grup de vârstă rata
mesajelor verbale este mai mică decât în a doua grupă de vârstă (27,57% şi 28,82%, χ2=4,3,
gr.l.=1, p<0,05).
Interniştii în o doua grupă de vârstă emit mai multe mesaje verbale (explicaţii mai
detaliate în privinţa diagnosticului şi a prescripţiilor terapeutice) decât interniştii tineri, datorită
experienţei profesionale şi capacităţii de a fi mai buni psihoterapeuţi, sau datorită faptului că au
disponibilitate mai mare de a discuta cu pacientul.
La chirurg se observă acelaşi rezultat: în a doua grupă de vârstă valorile sunt mai mari
decât în prima grupă de vârstă (23,69% şi 25,25%, χ2=3,9, gr.l.=1, p>0,05).
Interniştii în al doua grupă de vârstă sunt mai atenţi la compartimentul non-verbal cu
pacientul comparativ cu chirurgii din acelaşi grup de vârstă (20,82% şi 18,0%, χ2=5,4, gr.l.=1,
p<0,05).
461
La internişti şi chirurgi în prima grupă de vârstă nu au fost stabilite diferenţe semnificative
statistice.
Aceasta se datorează faptului că în timpul stabilirii unui diagnostic medical internist este
mult ajutat de comportamentele non-verbale relevante. Faptul că această calitate este prezenţă
numai la interniştii în a doua grupă de vârstă comparativ cu internişti tineri se explică prin
experienţa profesională acumulată pe parcursul practicii.
În cazul factorului „opinia”, diferenţa semnificativă între cele două loturi (internişti şi
chirurgi) se explică prin specificul ramurii medicale: medicii internişti acordă o mai mare
importanţă dialogului cu pacienţii (Tab.2).
Tabelul 2. Factorul „opinia” în loturile cercetate în funcţie de grupele de vârstă (%)
Internişti (%) Chirurgi (%) χ2, p
26-40 ani 24,10 20,56
χ2=4,1
gr.l.=1
p<0,05
41-62 ani 23,44 21,09
χ2=3,9
gr.l.=1
p<0,05
În privinţa factorului „opinia”, în funcţie de variabila grup se constată că medicii internişti
acordă o mai mare etenţie dialogului cu pacienţii în comparaţie cu medicii chirurgi şi cu grupul
de asistente. în cazul asistentelor valorizarea mică a dialogului din partea acestora se explică
probabil prin lipsa timpului disponibil sau prin lipsa solicitudinii.
Utilizarea designului experimental de tip 2X3, (sex masculin şi feminin), şi trei grupuri
(internişti chirurgi, asistenţi), prin programul ANOVA (Analiza de varianta simplu factorial). Se
constată că există diferenţe ale factorului „receptor”, în sensul că interniştii se folosesc mai mult
de ascultarea activă în comparaţie cu chirurgii.
Nu au fost stabilite diferenţe semnificative statistice între internişti şi chirurgi în funcţie
de sex (χ2=3,2, gr.l.=1, p>0,05).
Asistentele medicale de sexul feminin ascultă mai mult de pacient în comparaţie cu
asistenţii de sexul masculin (χ2=3,9, gr.l.=1, p<0,05) (Fig. 2).
Fig. 2. Factorul „receptor” în funcţie de grupul profesional şi sex (%)
Factorul feed-back în funcţie de sex şi profesie a scos în evidenţă că dintre internişti rata
este mai mare la bărbaţi (32,19%) decât la femei (30,33%), la chirurgi – invers, la femei este mai
mare decât la bărbaţi (33,43% şi 29,67%). La asistenţii medicali nu au fost stabilite diferenţe
semnificative în funcţie de sex (10,78% şi 11,17% , χ2=2,7 gr.l.=1 p>0,05).
462
În lotul interniştilor pe locul I se plasează competenţa în valoare de 68,0±4,66%, pe locul
II – răbdare cu valoare de 14,0±3,47%. În lotul chirurgical pe I loc s-a plasat profesionalismul în
valoare de 74,0±4,39% şi pe locul II – fermitatea cu valoarea de 18,0±3,84%.
Numai asistentele medicale în rând cu profesionalismul, care s-a plasat pe locul I
(64,2±4,79%), au indicat în valoare de 20,7±4,05% cazuri amabilitatea.
Personalul medical trebuie să înţeleagă vulnerabilitatea emoţională a pacienţilor, datorată
în mare parte spitalizării şi prin comunicarea efectivă cu aceştia să încerce să o reducă. Sunt
recunoscute în literatura de specialitate, patru tipuri de manifestări emoţionale care în mod
obişnuit sunt înregistrate în situaţia spitalizării: anxietate, depresie, iritabilitate şi dependenţă.
La întrebarea despre sentimentele care le are pacientul în faţa cadrului medical toate trei
loturi pe primul loc au plasat încrederea cu ratele de răspuns de 86,0±3,47% la internişti,
80,0±4,00% şi asistente – 71,5±4,51%.
Un interes deosebit prezintă răspunsurile lucrătorilor medicali la întrebarea despre intenţia
pacientului când el face medicului un dar.
Din toate răspunsurile putem cumulativ să facem concluzia că pacientul face un dar
medicului pentru a atrage atenţia şi pentru garanţia ca să fie tratat. În Fig. 3 sunt prezentate ratele
de răspuns la această întrebare.
46,0
52,0
58,2
36,0
10,0
20,018,0
38,0
21,8
0,0
10,0
20,0
30,0
40,0
50,0
60,0
70,0
Internişti Chirurgi Asistente
de a mulţumi şi recompensa de a obţine garanţia de a fi tratat de a atrage atenţia medicului asupra sa
Fig. 3. Ratele de răspuns la întrebarea „Atunci când pacientul face medicului un dar,
intenţia sa este?”
În cazul când lucrătorul medical refuză dar de la pacient au fost analizate opiniile
lucrătorilor medicali. Aşadar, interniştii consideră în majoritatea cazurilor (44,0±4,96%) creează
o suspiciune de o maladie incurabilă. În 28,0±4,49% cazuri că pacientul se simte jignit.
14,0±3,47% internişti sunt de părerea că pacientul consideră că darul nu este suficient. Totuşi
4,0±1,96% internişti sunt convinşi că refuzul darului nu are nici un efect asupra pacientului.
Chirurgii au dat practic variante asemănătoare, dar cu valori mai pronunţate decât
interniştii. În 58,0±4,94% cazuri chirurgii consideră că refuzul darului creează la pacient
impresia că maladia este incurabilă. 12,0±3,25% din chirurgi sunt de părerea că pacientul
consideră că nu este suficient cât a oferit. Fiecare al treilea chirurg (30,0±4,58%) este ferm
convins că refuzul darului nu are nici un efect asupra pacientului.
La întrebarea „Care sunt însuşirile medicale care trezesc neîncrederea pacientului?”
asistentele medicale au prezentat următoarele rate de răspuns. Mai mult de jumătate
(54,6±4,98%) consideră că aceasta se referă la lipsa de profesionalism. 27,1±4,44% - sunt de
părerea că aceasta este irascibilitatea. O parte din asistentele medicale (15,2±3,59%) sunt de
părerea că asupra neîncrederii pacientului este importantă şi ţinuta neîngrijită, 2,1±1,43% -
consideră nepunctualitatea în efectuarea tratamentului (rata nu este semnificativă).
Din numărul total de factori analizaţi a fost făcută ierarhia lor. Aşadar, pe locul I s-a plasat
factorul atitudinea cadrului medical faţă de pacient (z=4,28). Pe locul II – factorul pentru
calitatea de emiţător de mesaje verbale (z=3,85). Opinia faţă de dialogul medicului cu pacientul
463
s-a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă locul IV (z=2,67)
(Fig.4).
0,67
1,33
1,65
2,13
2,48
2,67
3,67
3,85
4,28
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5
Fb (feed-back)
Ev (extraverbal)
R (receptor)
Nv (nonverbal)
Emot (emoţional)
Emp (empatie)
Opin (opinie)
Emit (emiţător)
Atit (atitudine)
Fig.4. Ierarhia factorilor ce determină comunicarea dintre medici şi pacienţi (scorul z)
Concluzii
1. În cazul aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de
profil terapeutic în primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai
deschisă (27,64±1,32%) faţă de pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de
vârstă (24,64±1,09%).
2. Interniştii în al doua grupă de vârstă (41-62 ani ) sunt mai atenţi la compartimentul
non-verbal cu pacientul comparativ cu chirurgii din acelaşi grup de vârstă (20,82% şi
18,0%, χ2=5,4, gr.l.=1, p<0,05). La internişti şi chirurgi în prima grupă de vârstă nu au
fost stabilite diferenţe semnificative statistice.
3. În structura factorilor analizaţi a fost făcută ierarhia lor: pe locul I s-a plasat factorul
atitudinea cadrului medical faţă de pacient (z=4,28). Pe locul II – factorul pentru
calitatea de emiţător de mesaje verbale (z=3,85). Opinia faţă de dialogul medicului cu
pacientul s-a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă
locul IV (z=2,67).
Bibliografie
1. Dudley White P. Cheile diagnosticului şi tratamentul bolilor de inimă. Iaşi: Junimea,
1972.
2. Enătescu V. Dialog medic – bolnav. Cluj Napoca: Dacia, 1981.
3. Morariu–Nicolae L. Personalitatea nurselor medicale. în: Jurnal de nursing, 1996, nr.
1.
4. Rudica T. Relaţia medic – bolnav. Aspecte şi caracteristici psihologice. în: Curs de
psihopedagogie, Psihologie medicală. Iaşi: ed. Universităţii Al.I.Cuza, 1981
ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE DIZABILITĂŢII (REVISTA LITERATURII)
Vitalie Bivol Şcoala de Management în Sănătatea Publică
Summary
Conceptual approach of disability (literature review)
This article describes different models of disability used in international practice. General
considerations are summarized on disability (definition, interpretation, approach). Approach is
highlighted features disabled by medical and social system.
464
Rezumat
În acest articol sunt descrise diferite modele ale dizabilităţii, utilizate în practica
internaţională. Sunt rezumate consideraţiunile generale asupra dizabilităţii (definiţii, interpetări,
abordări). Sunt evidenţiate particularităţile abordării persoanelor cu dizabilităţi de către sistemul
medical şi social.
Actualitatea
Dizabilitatea este o oarecare abatere de la normă pe care noi o înţelegem ca pe o stare
deosebită. Dar persoanele sănătoase nu ştiu cu adevărat ce este de fapt această stare în realitate.
Un singur lucru este evident pentru cei sănătoşi din punct de vedere fizic - persoanele cu
dizabilităţi au nevoie de o atitudine specială şi un suport. Maturitatea societăţii, nivelul
moralităţii ei, în mare parte, poate fi constatată prin măsura în care oamenii ştiu să ofere un
ajutor celor cu dizabilităţi — prin ajutorarea acestora din copilărie până la moarte.
Material şi metode
Este realizat un studiu secundar - reviu narativ al surselor bibliografice ştiinţifice dedicate
problemei dizabilităţii. Analiza este bazată pe 42 surse literare a autorilor din Republica
Moldova, Franţa, Marea Britanie, SUA etc.
Rezultatele Organizaţia Mondială a Sănătăţii propune următoarea definiţie a dizabilităţii:
“Dizabilitatea este reprezentata de orice restricţie sau lipsă (rezultată în urma unei infirmităţi) a
capacităţii (abilităţii) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale
pentru o fiinţă umană”.
Dizabilitatea este o stare socială şi nu o condiţie medicală, dar, totodată ea este la fel de
strâns legată de sistemul ocrotirii sănătăţii, ca şi de cel al ocrotirii sociale [22].
Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi (DPI), dizabilitatea este
definita ca fiind “rezultatul interacţiunii dintre o persoana care are o infirmitate şi barierele ce ţin
de mediul social ţi atitudinal de care ea se poate lovi”.
La momentul de faţă, noile tendinţe pe plan mondial impun termenul de “persoana
dizabilitată” (de către societate) în locul celei de “persoana cu dizabilităţi”, tocmai pentru a
sublinia faptul ca dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relaţiei persoană
– mediu.
Dizabilitatea este văzută ca o problema a întregii societăţi. Aceasta presupune pregătirea
şi adaptarea continua în toate sferele vieţii, pentru primirea şi menţinerea acestor persoane în
curentul principal al vieţii sociale [24].
Studiile efectuate la nivel european au arătat[6, 7]:
numărul persoanelor cu dizabilităţi este de 65 de milioane în Uniunea Europeana,
aproximativ 10% din populaţia UE.
Unul din patru europeni are un membru de familie care suferă de o dizabilitate.
Persoanele cu mobilitate redusă reprezintă mai mult de 40% din populaţie.
Comparativ cu numărul persoanelor care nu suferă de nici o dizabilitate şi care nu au un
loc de munca, numărul persoanelor cu dizabilităţi fără un loc de muncă este de 2 pana la
3 ori mai mare.
Doar 16% dintre cei care au nevoie de asistenţa la locul de muncă beneficiază de această
asistenţă.
Multe persoane cu dizabilităţi sunt muncitori descurajaţi şi nici măcar nu îndrăznesc sa
intre pe piaţa muncii. De aceea intră în categoria persoanelor inactive.
Cu cat este mai sever gradul de handicap, cu atât participarea pe piaţa forţei de muncă
este mai redusă. Aceasta participare reprezintă un procent de 20% în cazul persoanelor cu
dizabilităţi severe comparativ cu 68% în cazul persoanelor care nu suferă de nici o
dizabilitate.
465
În comparaţie cu persoanele fără dizabilităţi, persoanele cu dizabilităţi au cu 50% mai
puţine şanse să urmeze alte studii după cele secundare.
38% dintre persoanele cu dizabilităţi cuprinse cu vârste între 16-34 de ani au un venit
câştigat în Europa, comparativ cu un procentul de 64% al persoanelor fără dizabilităţi.
Venitul persoanelor cu dizabilităţi este în mod dramatic mult mai mic decât cel al
persoanelor fără dizabilităţi.
Una din două persoane cu dizabilităţi nu a luat parte niciodată la activităţi sportive sau de
petrecere a timpului liber.
1/ 3 dintre persoanele cu dizabilităţi nu a călătorit niciodată în străinătate sau nu a
participat în excursii turistice din cauza condiţiilor şi a serviciilor inaccesibile.
Oamenii cu dizabilităţi suferă de izolare. Comparativ cu numărul persoanelor fără
dizabilităţi, de doua ori mai multe persoane cu dizabilităţi îşi întâlnesc prietenii şi rudele
mai puţin de o dată sau de două ori pe lună.
88% dintre europeni consideră că accesul la transportul public pentru persoanele cu
handicap fizic şi vizual este dificil.
97% dintre europeni considera că trebuie luate măsuri pentru a asigura o mai bună
integrare în societate a persoanelor cu dizabilităţi.
93% exprimă dorinţa lor de a aloca mai mulţi bani pentru a înlătura barierele fizice care
complică viaţa persoanelor cu dizabilităţi.
În Republica Moldova dizabilitatea la adulţi este puţin studiată atât în aspect medical, cât
şi în aspect social (Serbin V., Grejdianu T. 2006, Israfilova M, 2011). Problema dizabilităţii la
copii a fost cercetată de Spinei L. (1996-2000, 2005-2011).
Statistica medicală oficială din Republica Moldova oferă datele doar cu privire la
invaliditatea primară, neglijând persoanele reexpertizate şi cele cu grad de invaliditate stabilit
fără termen. Chiar şi în acest context se atestă o majorarea cu 16,5% a nivelului invalidităţii
primare de la 372,7 cazuri în a. 2004 la 319,8 cazuri la 100 mii populaţie [1].
De-a lungul timpului, definirea handicapului sau a dizabilităţii a fost dificilă şi a trecut
prin modificări importante. Termenul de handicap, aplicabil realităţilor umane, a glisat de la
sensul medical, de limitare fizică a capacităţii oamenilor, la cel de dezavantaj social, rezultat al
unor deficienţe.
Căutarea unei definiţii a persoanelor cu dizabilităţi care să fie în acelaşi timp riguroasă şi
să nu stigmatizeze a constituit obiectul preocupărilor unui număr mare de cercetători. Printre
aceştia s-a remarcat P. Wood care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior
prin consens de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1980; inovaţia sa a constat în utilizarea
a trei concepte distincte [21]:
- infirmitatea sau deficienţa (eng. ”impairment”) care desemnează orice pierdere,
anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice ori
psihice. Prin acest termen se descrie perturbarea la nivelul unor membre, organe sau a
altor structuri ale organismului, ca şi la nivelul funcţiilor psihice. Conceptul este
operaţional la nivelul sistemului „organism”. Iată câteva exemple de formulări care au
fost utilizate pentru realizarea unor cercetări şi recensăminte: „lipsa vederii”,
„ambliopia”, „surzenia”, „mutismul”, „paralizii ale membrelor”, „amputaţii ale
membrelor”, „întârzierea mintală”, „deficienţa de vorbire” ş.a.;
- incapacitatea sau dizabilitatea (eng. „disability”), care desemnează orice reducere,
lipsă ori pierdere (rezultând dintrâo deficienţă) a aptitudinii de a desfăşura o activitate în
condiţiile considerate normale pentru o fiinţă umană. Dizabilităţile sunt descrieri ale
perturbărilor la nivelul persoanei, al personalităţii; ele ilustrează limitarea funcţională sau
restricţia în activitate (de durată) cauzate de o deficienţă. În cadrul studiilor şi
recensămintelor au fost urmărite diferite tipuri de dizabilităţi, formulate ca dificultăţi,
cum ar fi: „de vedere”, „de auz”, „de deplasare”, „de autoservire” etc.;
- handicapul (eng. „handicap”), definit ca orice dezavantaj de care suferă o anumită
persoană ca urmare a unei deficienţe sau a unei dizabilităţi care o împiedică să satisfacă
466
total ori parţial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, genul şi cu
diferiţi factori sociali şi culturali). Noţiunea de handicap descrie rolul social atribuit
persoanei cu deficienţă sai dizabilitate, rol care o plasează ca dezavantajată comparativ cu
alte persoane. Dezavantajele apar şi se manifestă în cadrul interacţiunii persoanei cu
mediul ei social şi cultural specific. În recensămintele şi studiile realizate în diferite ţări
au fost utilizate formulări de tipul „imobilizat la pat”, „limitat la domiciliu”, „inapt de a
utiliza transportul comun”, „inapt de muncă”, „izolat social” ş.a.
În acest mod, dizabilitatea tinde să capete accepţiunea unei probleme sociale, aceea a
respingerii sau excluderii persoanei cu deficienţă sau cu dizabilitate.
Pe baza acestor delimitări s-a elaborat Clasificarea Internaţională a Deficienţelor,
Dizabilităţilor şi Handicapurilor (ICIDH-1) care a fost adoptată ca document de lucru de către
O.M.S. în anul 1980. Ea a fost revăzută în 1993. Acest proces de revizuire a dus la o mai
sofisticată şi mai cuprinzătoare ICIDH-2 în 2001. ICIDH este bazată pe modelul biopsihosocial
bolii, descrie consecinţele bolii în trei dimensiuni: deficiente structurale şi funcţionale ale
corpului, dizabilităţile (ICIDH-1) sau restricţiile în activitate (ICIDH-2) sunt analizate în raport
cu activităţile de zi cu zi, handicapul (ICIDH-1) sau limitarea în participare (ICIDH-2) - în
funcţie de integrarea socială [13].
Originea cuvântului de handicap se regăseşte în traducerea termenilor care compun acest
cuvânt. Hand (în engleză) înseamnă mana in = în, cap = cascheta sau căciula. Aceasta sintagmă
provine de la un joc de origine engleza, în care participanţii la joc îşi disputau anumite obiecte,
iar prin intermediul unui arbitru se extrăgeau obiectele la întâmplare. În evoluţia termenului,
consoana „n” a dispărut, iar astfel a luat forma cuvântul handicap. Evoluţia cuvântului de la o
semnificaţie primară la una secundară s-a realizat prin atribuirea acestui termen în cursele de cai.
Ulterior, în decursul anilor, acest termen a trecut şi în sfera umană, desemnând acele persoane
care erau dezavantajate social; termen care a suferit mai multe modificări la nivel de
semnificaţie. Ideea de dezavantaj şi dificultate pe care îl implică acest termen la nivel social a
fost derivat mai apoi spre o semnificaţie accentuat medicalizată în care dezavantajul se traducea
în cel bio-psihic [18].
Termenul dizabilitate se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor
unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El
descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu. Din perspectiva acestui concept,
conform legislaţiei în vigoare în acest domeniu, persoanele cu dizabilităţi sunt acele persoane pe
care mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedica
total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor
materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării
lor sociale şi profesionale [19].
Termenul de „handicap” se referă la un dezavantaj social, prin limitele sau pierderea pe
care o poate avea o persoană la participarea în viata comunităţii într-un mod egal cu celelalte
persoane. Handicapul este o rezultantă a construcţiei dintre relaţiile dintre o persoană cu
dizabilităţi şi mediul înconjurător în care acesta trăieşte, mai ales în unele activităţi organizate de
către societate, cum ar fi accesul la informaţii, la comunicaţii şi la mediul fizic, acestea putând
împiedica participarea lor activă în cadrul societăţii în condiţii de egalitate. Prin concluzie,
handicapul apare în momentul în care, „persoanele cu dizabilităţi întâlnesc bariere sociale,
culturale sau arhitecturale, împiedicându-le accesul la diferite sisteme la care, în condiţii de
normalitate”, au acces persoanele fără dizabilităţi [20].
Prin documentele oficiale ONU, persoana cu dizabilitate se poate defini drept o persoană
care se afla în situaţia în care nu îşi poate asigura prin ea însăşi „toate sau o parte din nevoile
vieţii individuale sau sociale normale”. În această situaţie, autonomia existenţiala personală este
principala condiţionare prin care este determinată prezenta sau absenţa dizabilităţii [25].
Marianne Schulze, avocată pentru drepturile omului, care a fost negociatoare a
Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi afirmă că din perspectiva
drepturilor omului, dizabilitatea nu este o afecţiune, ci doar o percepţie a manifestării sale fizice.
467
Este vorba, mai degrabă, despre felul în care stigmatizarea, stereotipurile şi alte prejudecăţi
creează bariere sociale, care exclud persoanele cu dizabilităţi [4]. Convenţia ONU privind
drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost adoptată la sfârşitul anului 2006. Parlamentul
Republicii Moldova a aprobat, la mijlocul anului 2010, proiectul de lege pentru ratificarea
respectivei Convenţii ONU [26].
Ph. Hood (2000), defineşte dizabilitatea ca fiind un dezavantaj care este rezultanta unei
incapacităţi sau a unei deficienţe, împiedicându-l pe individ să îşi îndeplinească rolurile sociale
raportate la vârsta, factori culturali sau sociali. Programul mondial de acţiune privind problemele
dizabilităţii, indică faptul că, dizabilittaea este pierderea egalităţii de şanse la participarea activa
socială în raport cu comunitatea din care acesta face parte [11].
Aria de acoperire a conceptului de dizabilitate este relativ largă, cuprinzând deficienţele
de ordin mental, senzorial, fizic, dar în ultima perioadă acest concept şi-a lărgit aria de acoperire
cuprinzând şi disfuncţionalităţi de integrare, de ordin social, economic etc. [2]
Datorită faptului că, termenul de handicap a dobândit o conotaţie negativă la nivel de
percepţie a limbajului, există o tendinţă din ce în ce mai accentuată de a un mai fi folosit. Astfel
se încearcă în loc de „handicap”, folosirea termenului de persoana cu deficienţe (mentală,
senzorială, fizică, etc.) său persoana cu nevoi speciale. Spre exemplu în Anglia s-a introdus un
nou termen pentru a defini această categorie de concepte, şi anume „physically challenged” [8].
Semnificaţia termenului de deficienţă este pierderea, alterarea sau absenţa unei structuri
sau a unei funcţii din punct de vedere anatomic, fiziologic sau psihic. Aceasta poate să fie
rezultanta unei boli, a unui accident etc. dar şi rezultatul unor factori negativi de dezvoltare a
mediului, în special carenţele afective [9].
Conceptul de deficienţă nu trebuie confundat cu conceptul de boala deoarece, are o altă
semnificaţie. Boala implica alterarea funcţională şi/sau structurală a organismului din punct de
vedere somatic, psihic sau psihosomatic şi are ca şi caracteristică suferinţa sau durerea.
Deficienţa implica invaliditatea, dar care ale un element comun cu boală, şi anume starea de
anomalie. Deficienţa este caracterizată prin prezenţa invalidităţii prin pierderea sau absenta unei
anumite aptitudini a persoanei, aptitudine prezenta la celelalte persoane [5].
Handicapul social este rezultatul unei inadaptări la mediu, implicând consecinţe pe plan
economic, social şi chiar pe planul sănătăţii. Astfel, termenul de inadaptare provine de la
cuvântul adaptare. Astfel pentru determinarea conceptului de inadaptare este nevoie trecerea în
revistă a câtorva aspecte ale „adaptării”. Ea se poate realiza prin 3 modalităţi: adaptarea prin
asimilare, cea mai dezirabilă, se produce atunci când conexiunile sunt suficient de puternice
pentru a putea învinge rezistenţele exterioare; adaptarea prin acomodare - datorită dificultăţilor
exterioare, individul renunţa la dorinţele afirmare iniţială şi adoptă o poziţie de conformare şi
adaptarea prin deplasare producându-se în momentul în care individul nu reuşeşte să treacă peste
obstacolele din calea sa, deturnând calea normală pentru satisfacerea nevoilor. Astfel când nici
una dintre cele 3 ipostaze menţionate mai sus nu sunt posibile, intervine inadaptarea. În acest
sens se pot considera inadaptaţi, acei indivizi care datorită unor deficienţe senzoriale, fizice
psihice, etc. nu reuşesc să se adapteze la mediul în care aceştia trăiesc putând fi divizată în:
inadaptări preponderent sociale, psihologice şi/sau organice [10].
În final pentru depăşirea interpretării bilaterale a termenului de handicap unii autori
propun revenirea la semnificaţia iniţială a termenului de handicap, adică la acel dezavantaj social
care este determinat de un lanţ cauzal, pornind de la maladie, apoi deficienţa, trecând prin
incapacitate şi ajungând la handicap. În concluzie se poate afirma că acest model este
semnificativ pentru descrierea noţiunii de handicap şi a implicaţiilor acestuia, dar şi a etapelor ce
îl determină [3, 14].
Nu orice persoană care prezintă deficienţă este în mod automat şi persoană cu dizabilitate
sau persoană cu handicap. Atunci când se stabileşte gradul şi durata dizabilităţii se au în vedere
aspecte complexe ce ţin de natura acesteia, de starea generală, de vârsta şi de restantul morfo-
funcţional. În definirea handicapului intervin întotdeauna anumite variabile sociale [15].
468
Dizabilitatea apare atunci când persoanele se confruntă cu bariere culturale, fizice sau
sociale care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societăţii, sisteme care sunt disponibile
altor cetăţeni. Astfel dizabilitatea are accepţiunea pierderii sau limitării şanselor de a lua parte la
viaţa comunităţii la un nivel egal cu al celorlalţi. De aici rezultă că definirea dizabilităţii unei
anumite persoane presupune identificarea dificultăţilor cu care aceasta se confruntă, în condiţii
specifice ale mediului fizic, social, cultural, familial etc. [15]
Până de curând în Republica Moldova pentru persoanele cu dizabilităţi s-a folosit
cuvântul „invalid”, care însă nu corespunde statutului acestor persoane, deoarece în limba
română invalid (din lat. invalidus) este o persoană care are o infirmitate (din cauza căreia este
inaptă de muncă), infirm, mutilat, schilod. Acest termen este preluat din practica medicală
sovietică, care folosea cuvântul „инвалид” pentru a determina o persoană cu dizabilităţi.
Totodată acelaşi termen continuă să fie utilizat şi în sintagma grad de invaliditate, utilizat în
practica expertizei medicale a vitalităţii din Republica Moldova. Persoanele cu dizabilităţi la noi
în ţară au fost privite prin prisma modelului medical, care îl vom descrie în continuare.
Modelele sunt influenţate de două filosofii fundamentale. Prima vede persoanele cu
dizabilităţi dependente de societate. Acest lucru poate duce la paternalism, segregare şi
discriminare. Cea de a doua percepe persoanele cu dizabilităţi drept consumatori a ceea ce
societatea are de oferit. Acest lucru duce la libertatea în alegere, abilitare, egalitatea drepturilor
omului şi integrare.
Modelele dizabilităţii nu ar trebuie abordate drept o serie de opţiuni exclusive superioare
sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea şi popularitate lor ne oferă o continuitate în raport cu
schimbarea atitudinii sociale faţă de dizabilitate şi nivelul ei la momentul actual. Modelele se
schimbă odată cu schimbarea societăţii. Având în vedere acest grad de înţelegere, obiectivul
nostru de viitor, ar trebui să fie dezvoltarea şi aplicarea unui grup de modele, care va permite
persoanelor cu dizabilităţi accesul la drepturi depline şi egale, alături de concetăţenii lor.
Studiile au demonstrat că numai diagnosticul nu este suficient pentru a face predicţii
referitoare la nevoia de servicii, la durata spitalizării, la nivelul îngrijirilor sau la rezultatele
funcţionale. La fel, prezenţa unei tulburări sau a unei afecţiuni nu apare ca un predictor adecvat
în raport cu beneficiile pentru dizabilitate, cu performanţa în munca, cu redobândirea
potenţialului de muncă sau cu probabilitatea integrării sociale. Aceste aspecte sugerează că dacă
este utilizată numai o clasificare medicală bazată pe diagnostic, nu se poate asigura informaţia
necesară pentru scopurile managementului şi planificării în domeniul sănătăţii, întrucât lipsesc
datele referitoare la nivelurile funcţionalităţii şi dizabilităţii [15].
Clasificarea Internaţională a Funcţionalităţii, Dizabilităţii şi Sănătăţii - CIF (The
International Classification of Functioning, Disability and Health - ICF), propusă de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, face distincţie între funcţiile corpului (fiziologice sau psihice,
ex. vederea) şi structuri ale corpului (părţi anatomice ex. ochi şi structurile aferente). Deprecierea
în structura corporală sau funcţională este definită ca implicând o anomalie, defect, pierdere sau
altă abatere semnificativă de la anumite standarde general acceptate de populaţie, care poate
varia în timp. Activitatea este definită drept executarea unei sarcini sau acţiuni. ICF enumără 9
domenii generale ale funcţionalităţii, care pot fi afectate:
Învăţarea şi aplicarea cunoştinţelor
Sarcinile şi cerinţele generale
Comunicarea
Mobilitatea fizică de bază,
Viaţa casnică,
Auto-îngrijirea
Interacţiunile şi relaţiile interpersonale
Viaţa comunitară, socială şi civică, inclusiv angajarea în câmpul muncii
Alte arii majore ale vieţii [16].
În paralel cu ICF au mai fost propuse o largă varietate de modele conceptuale pentru a
înţelege şi explica dizabilitatea şi funcţionalitatea, care urmăresc integrarea.
469
Modelul medical abordează dizabilitatea drept o problema pur personală, cauzată direct
de maladii, traume sau alte afectări ale stării sănătăţii, care necesită îngrijiri medicale acordate
sub formă de tratament individual acordat de către profesionişti. În modelul medical,
managementul dizabilităţii este vizat drept aplicarea tratamentului sau ajustarea individuală prin
schimbările de comportament care ar putea duce la vindecare sau ameliorarea stării. În modelul
medical, îngrijirile medicale sunt privite ca sarcina principală, iar la nivel global se solicită
modificarea sau reformarea politicii de asistenţă medicală.
Persoanele cu dizabilităţi resping acest model. Ei spun ca acest model a dus la scăderea
respectului propriu, nedezvoltarea abilităţilor vieţii, educaţie slabă şi un grad mare de neangajări.
Pe deasupra, toţi recunosc că modelul medical duce la ruperea legăturilor naturale cu familiile,
comunitatea şi societatea în general.
Între 1960 şi 1970 grupuri noi formate din persoane cu dizabilităţi au început să aducă
schimbări în modul în care erau trataţi sau priviţi de societate. Definiţiile alternative date
dizabilităţii sau deteriorărilor de sănătate au fost dezvoltate şi formează baza a ceea ce este
cunoscut ca modelul social.
Modelul social al dizabilităţii vede această problemă drept una socială şi o chestiune de
integrare deplină a persoanelor în societate. În acest model, dizabilitatea nu este atributul unui
individ, ci mai degrabă un complex de condiţii, dintre care multe sunt create de mediul social.
Prin urmare, gestionarea problemei necesită o acţiune socială şi este responsabilitatea colectivă a
societăţii în general pentru a face modificările de mediu necesare pentru participarea deplină a
persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale. Problema este atât culturală cât şi
ideologică, care implică individul, comunitatea, şi pe scară largă întreaga societate. Din această
perspectivă, accesul egal pentru cineva cu o dizabilitate este o problema a respectării drepturilor
omului la nivel global.
Modelul social se centrează pe ridicarea barierelor sociale, mai degrabă decât pe
„tratamentul” persoanelor care au probleme de sănătate.
În afară de modelele de bază ale dizabilităţii menţionate anterior mai există un şir de
modele cu diverse abordări ale problemei dizabilităţii.
Modelul spectral se referă la gama de simţuri văz, auz şi sensibilitate care participă în
funcţionalitate. Acest model afirmă că dizabilitatea nu înseamnă neapărat reducerea spectrului de
operaţii efectuate.
Modelul moral se referă la afirmaţia conform căreia oamenii sunt responsabili dinpunct
de vedere moral pentru propria dizabilitate. De exemplu, dizabilitatea poate fi văzută drept
rezultatul acţiunilor negative ale părinţilor în cazul afecţiunilor congenitale ale copiilor, sau ca
rezultat al practicării unor lucruri agresive etc. Acest model are aspecte religioase fiind un ecou
de al doctrina de karma din religiile indiene [12].
Modelul expert/profesionial oferă o interpretare tradiţională a problemelor legate de
dizabilitate şi poate fi văzută ca o ramură a modelului medical. În cadrul lui, profesionişti
urmează un algoritm de identificare a dizabilităţii şi limitările persoanei (folosind modelul
medical), după care se întreprind măsurile necesare pentru a îmbunătăţi situaţia persoanei cu
dizabilităţi. Acest lucru a produc un sistem în care un furnizor de servicii foarte activ şi autoritar
acţionează pentru un client pasiv.
Model de tragedie/caritate descrie persoanele cu dizabilităţi drept victime ale
circumstanţă, care sunt demne de milă. Acest model, de rând cu cel medical, sunt modelele cele
mai utilizate de către persoanele fără dizabilităţi pentru a defini şi a explica dizabilitatea.
Modelul legitim apreciază dizabilitatea drept o decizie bazată pe dovezi întru atribuirea
unei persoane a acestui calificativ. Acest punct de vedere permite mai multe interpretări, deci nu
poate fi considerat viabil şi finalizat.
Modelul social adaptat al dizabilităţii menţionează că deşi o persoană cu dizabilităţi
întâlneşte unele limitări într-o societate aptă de muncă, de cele mai multe ori societatea şi mediul
înconjurătore sunt mult mai limite decât invalidul însuşi [17].
470
Modelul economic defineşte dizabilitatea drept incapacitatea unei persoane de a fi
antrenată în câmpul muncii. Acesta evaluează, de asemenea, gradul în care dizabilitatea
afectează productivitatea unei persoane, precum şi consecinţele economice pentru individ,
angajator şi stat. Astfel de consecinţe includ scăderea veniturilor şi plata pentru asistenţă de către
individ, profituri mai mici pentru angajator, precum şi plăţile sociale efectuate de către stat.
Acest model este direct legată de modelul de tragedie/caritate.
Modelul delegării permite persoanei cu dizabilităţi şi familiei sale a decide tratamentul şi
de care servicii doresc să beneficieze. Acest model transformă profesionaliştii într-un furnizor de
servicii al cărui rol este ghidarea şi grija faţă de rezolvarea deciziilor clientului. Acest model
permite individului urmarea propriilor obiective [17].
Modelul de piaţă al dizabilităţii este modelul aliniat la drepturile minorităţilor şi
consumatorilor care recunoaşte persoanele cu dizabilităţi ca reprezentanţi ai unui grup mare de
consumatori, angajaţi şi alegători. Acest model permite persoanelor să-şi identifice dizabilitatea
în mod personal care le permite participarea în activităţile de zi cu zi, cu un accent special pe
angajarea economică. În baza acestui model, conform datelor recensământului din SUA, există
1,2 miliarde de oameni în lume care se autoconsideră a avea o dizabilitate. Alte doua miliarde de
oameni sunt considerate cu dizabilităţi de către persoanele înconjurătoare (familie, prieteni,
angajatori), şi atunci când este suplimentat la numărul de persoane fără dizabilităţi, reprezintă
53% din populaţie [23].
În final putem conchide că modelele dizabilităţii sunt instrumente pentru definirea,
aprecierea şi, în cele din urmă, pentru furnizarea unor date către guvern şi societate, în baza
cărora cele din urmă pot să elaboreze strategii pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu
dizabilitate. Ele sunt adesea tratate cu scepticism, deoarece se crede că acestea nu reflectă o lume
reală, sunt adesea incomplete şi încurajează gândirea îngustă, nu oferă direcţiile şi căile de
soluţionare a problemelor. Cu toate acestea, ele sunt un cadru util pentru a înţelege problemele
legate de dizabilitate, şi, de asemenea, o perspectivă pentru cei care creează şi aplică aceste
modele.
Modelele dizabilităţii sunt în esenţă modele concepute de oameni despre alte persoane.
Ele oferă o imagine de ansamblu de atitudini, concepţii şi prejudecăţi ale celor ce le-au creat şi
modul în care aceste noţiuni au un impact asupra celor pentru care au fost create. Din aceste
aspecte modelele dezvăluie modul în care societatea noastră oferă sau limitează accesul la
muncă, bunuri, servicii, influenţa economică şi puterea de decizie pentru persoanele cu
dizabilităţi.
Concluzii
1. Abordarea semantică a noţiunilor utilizate în raport cu persoanele cu dizabilităţi
(handicap, dizabilitate, invalid) duc deseori la stigmatizarea celor din urmă.
2. În literatura de specialitate sunt descrise diferite modele ale dizabilităţii, care
determină relaţia persoană cu dizabilităţi – mediu/societate (medical, social, etc.).
3. Modelele dizabilităţii sunt influenţate de două filosofii fundamentale: prima vede
persoanele cu dizabilităţi dependente de societate, cea de a doua percepe persoanele
cu dizabilităţi drept consumatori a ceea ce societatea are de oferit.
4. Modelele dizabilităţii nu ar trebuie abordate drept o serie de opţiuni exclusive
superioare sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea şi popularitatea lor ne oferă o
continuitate în raport cu schimbarea atitudinii sociale faţă de dizabilitate şi nivelul ei
la momentul actual. Modelele se schimbă odată cu schimbarea societăţii.
Bibliografie
1. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2010.
2. Barnes C., Oliver M., Barton L. Disability Studies Today. Cambridge: Polity Press. 2002.
288 p.
471
3. Byron M. et al. What does "disability" mean for medical students? An exploration of the
words medical students associate with the term "disability". In: Med Educ. 2005, vol. 39,
nr. 2, p. 176-183.
4. Dizabilitatea între afecțiune și percepție. In: SOMATO-Info. Buletin informaţional al
Asociaţiei SOMATO. 2012, Aprilie, p. 1-2.
5. Enachescu C. Tratat de igienă mentală, Ed. 2-a. Iaşi: Ed. Polirom, 2004.
6. Eurobarometer 54.2 Attitudes of europeans to disability. Belgium, 2001. 82 p.
7. Eurostat report: Disability and social participation in Europe, 2001 edition. Luxemburg.
94 p.
8. Gleeson B.J. Geographies of disability. London: Routledge, 1999.
9. Hahn H. The political implications of disability definitions and data, Disability Policy
Studies. 1993, vol. 4, nr. 3, p. 41-52.
10. Harris J. One principle and three fallacies of disability studies. In: J Med Ethics. 2001,
vol. 27, nr. 6, p. 383-387.
11. Hood P.R. Handicapped parking. In: Am J Nurs. 2000, vol. 100, nr. 9, p. 11-13.
12. Kaplan D. Disability Model. In: . World Institute on Disability. Retrieved 30 October
2011.
13. Leistner K. Is the ICIDH (International Classification of Impairments, Disabilities and
Handicaps) suitible for geriatric rehabilitation? In: Z Gerontol Geriatr. 2001, vol. 34,
suppl 1, p. 30-35.
14. Louhiala P. Philosophy meets disability. In: J Med Ethics. 2009, vol. 35, nr. 9, p. 570-
572.
15. Manea L. Asistenţa socială a persoanelor cu handicap. Bucureşti, 2008. 69 p.
16. Mpofu E., Oakland T. Rehabilitation and health assessment : applying ICF guidelines.
New York: Springer Publishing Company, 2010. 756 p.
17. Nikora L. et al. Disabled Maori and Disability Support Options. University of Waikato
and the Ministry of Health, 2004.
18. Popescu G., Pleşa O. Handicap. Readaptare. Integrare. Bucureşti: Ed. Pro Humanitate
1998
19. Stoica L. Asistenta socială a persoanelor cu dizabilităţi. Alba-Iulia. 2004.
20. Vrăjmaş T., Daunt P., Musu I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative
speciale, Ministerul Învăţământului şi Reprezentanta UNICEF în România, 1996.
21. Wood P: International Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps.
Geneva: World Health Organization. 1980
22. Коробов М.В., Помников В.Г. Справочник по медико-социальной экспертизе и
реабилитации. СПб.: Гиппократ, 2005. 856 с.
23. http://www.returnondisability.com/
24. http://www.rtbf.be/cap48/
25. http://www.un.org/ru/youthink/disabilities.shtml
26. http://www.un.org/russian/disabilities/countriesconv.asp
472
ANALIZA FORMELOR DE EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATEA
POPULAŢIEI URBANE
Vladimir Marcenco
(Cond. ştiinţific: Moroşanu Mihail, dr. în med., conf. univ.)
Catedra Economie, Managment şi psihopedagogie în medicina,
USMF “Nicolae Testemiţanu”
Summary
Analysis of forms of education for health in urban population
Education for health is a very important method of action in insuring of the population
health. It has the following tasks: increasing of the level of knowledge in the domain of
sanogenesis; formation and development of some correct habits; creation of an active position of
promoting the health. According to the results of the investigation, it is evident that the most
influential method in education for health is – the audio-visual (mixed), on the second and the
third place is: visual method and the complex one.
Rezumat
Analiza formelor de educaţie pentru sănătatea populaţiei.
Educaţia pentru sănătate reprezintă o importanta metodă de acţiune în asigurarea sănătăţii
populaţiei. Ea are următoarele scopuri: ridicarea nivelului de cunoştinţe al populaţiei în principal
în domeniului sanogenezei; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze
sănătatea; crearea unei poziţii active faţa de sănătatea. Acordând la rezultatele cercetării este
evident, că cea mai des întâlnita metodă este – audio-vizuala (mixta), locul doilea şi treilea ocupă
– metoda vizuala şi complexa.
Actualitatea Educaţia pentru sănătate este o ramura a sănătăţii publice care studiază nivelul de cultura
(cunoştinţe, deprinderi atitudini, comportamente) al diferitor grupuri de populaţie, precum şi
mijloace şi procedurile educaţionale necesare formării şi dezvoltării unui comportament sanogen,
igienic. Privita astfel, educaţia pentru sănătate reprezintă o importanta metoda de acţiune în
asigurarea sănătăţii populaţiei şi a medicinei omului sănătos, constituind totodată o parte integră
a ansamblului acţiunilor educaţionale adresate populaţiei.
Educaţia pentru sănătate are următoarele scopuri:
- ridicarea nivelului de cunoştinţe al populaţiei în principal in domeniului sanogenezei,
protecţiei mediului şi prevenţiei bolilor;
- formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;
- crearea unei poziţii active faţa de sănătatea individuala şi faţa de problemele sănătăţii
publice, în sensul atragerii şi capacităţii maselor la participarea activa în realizarea consolidării
sănătăţii.
In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (elaborata în anul 1984) se menţionează
că “O opinie publica pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei”.
Creşterea interesului unor largi paturi de populaţie pentru cunoaşterea mijloacelor de
apărare şi păstrare a sănătăţii este o realitate încurajatoare, constituind în acelaşi timp o premisa
pentru elaborarea unor programe de acţiuni cultural-sanitare adresate tuturor categoriilor de
populaţie.
Obiectul de baza al educaţiei pentru sănătate constă în formarea şi dezvoltarea în rândul
populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii şi a unui comportament
igienic, sanogen, în scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase şi fortificării organismului, a
adaptării lui la condiţiile mediului ambiant, natural şi social, precum şi în scopul participării
active a populaţiei la opera de asigurare a sănătăţii publice. In acest sens este necesară formarea
unei opinii de masa, fundamentată ştiinţific, faţă de igiena individuală şi colectivă, faţă de
alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă şi odihnă, faţa de utilizarea raţionala a timpului liber şi a
473
factorilor naturali de călire a organismului, faţă de evitarea factorilor de risc, precum şi faţă de
modul de solicitare a asistenţei medicale şi a diferitelor mijloace de investigaţie şi tratament. A
modifica un comportament nociv pentru sănătate sau, mai bine zis, a învăţa comportamente care-
i sunt favorabile – acesta este obiectul educaţiei pentru sănătate.
Scopul studiului: a analiza formele de educaţie pentru sănătatea populaţiei urbane.
Obiectivele 1. Studierea cunoştinţelor despre formele de instruire în educaţie pentru sănătate.
2. Elaborarea unor propuneri strategice privind situaţia curentă în domeniul educaţiei
pentru sănătate.
Materiale si metodele folosite în studiul:
1. Istorică (bibliografică)
2. Statistică
3. Sociologică (sondaj)
4. Analiza comparativă
Formele si mijloacele.
Formele şi mijloacele de instruire şi educaţie pentru sănătate sunt foarte numeroase şi pot
fi clasificate în baza mai multor criterii. În mod obişnuit este utilizata clasificarea în funcţie de
calea de transmitere, de comunicare a mesajului educaţional, criteriu de baza căruia ele pot fi
împărţite în următoarele categorii:
1. forme auditive (orale)
2. tipărituri
3. forme imagistice (vizuale)
4. forme audio-vizuale
5. forme complexe
După criteriul adresabilităţii, deosibim:
1. mijloace individuale
2. de grup (microgrup)
3. mijloace de masă (mass-media).
Formele individuale şi de grup abordează tematici specifici, adaptate strict
caracteristicilor persoanelor cărora li se adresează mesajul educaţional, în formele de masa, de
larga informare, adresate întregii populaţii, se abordează unele teme de interes personal.
În practica activităţii educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forme şi mijloace.
Chiar pentru aceeaşi acţiune medicală (de ex. Organizarea unei acţiuni de dispensarizare) pot fi
utilizate mai multe forme şi metode (conferinţe, convorbiri în grup, lecţii, proiecţii de filme s.a.).
Educaţia pentru sănătate se poate diferenţia după mediul social (urban, rural), după vârstă
şi sexul participanţilor, după tipul de colectivitate (şcoala, grădiniţa de copii, întreprindere,
şantier, instituţie, cămin de nefamilişti, cultura, cartier, domiciliu), după nivelul de instruire şi
interesele educativ-sanitare ale beneficiarilor. După categoria de persoane cărora li se adresează
formele educaţionale, mai deosibim educaţia pentru sănătate a persoanelor sănătoase şi cea a
diferitor categorii de bolnavi (de boli acute sau cornice, infecţioase sau neinfecţioase). Educaţia
persoanelor sănătoase utilizează, de regula, mijloacele informării largi a populaţiei prin forme de
masă, precum şi instruirea diferenţială a unor grupe populaţionale, categorii profesionale sau
formaţiuni sanitare. În cadrul acestei forme, deosibim educaţia pentru sănătate în învăţământ
preşcolar, şcolar şi universitar, educaţia muncitorilor la locul de munca ş.a.
Familia constituie un factor esenţial în asigurarea şi promovarea sănătăţii; de aceea ea
trebuie corect informată supra problematicii sănătăţii, pentru a incorpora aceste informaţii în
sistemele de valori şi a le utiliza în comportamentul ei general. Fiecărei familii îi sunt proprii o
474
serie de practici şi de atitudini faţă de sănătate, de care fiecare membru este puternic influenţat in
cursul întregii sale existenţe.
Nivelul de cultura şi instruire al părinţilor are o mare importantă şi influenţa asupra
modelării caracterului copilului, în formarea lui pentru viaţa şi societate. De asemenea, relaţiile
dintre părinţi, climatul familial au o însemnătate covârşitoare pentru dezvoltarea somatică şi
neuropsihică a copilului, pentru formarea lui ca om şi cetăţean.
Presa, radioul, televiziunea şi celelalte mijloace de comunicare în masă joacă astăzi un rol
esenţial în modelarea unei gânduri şi a unei conştiinţe civice favorabile activităţilor medicale
preventive. Deosibit de utile sunt articolele, notele şi interviurile în care se abordează probleme
educativ-sanitare în cadrul unor ziare sau reviste.
În aceea ce priveşte educaţia pentru sănătate prin radio şi televiziune, menţionam
emisiunile de tipul: “Sănătatea”, “Sfatul medicului”, “Medicina pentru toţi” etc. În unele ţări se
utilizează, cu mare eficienţa, seriale TV cu subiecte privind sănătatea omului şi a familiei,
rolurile fiind interpretate de cei mai populari actori.
Rezultatele şi discuţii
• La studiu au participat 88 studenţi de la 2 instituţii superioare de învăţământ din
Chişinău: USMF si USM.
• Participanţii sunt 36,4 % băieţi şi 63,6 % fete cu vârsta cuprinsă între 20-26 ani.
• Vârsta medie a lor constituie 23 ani.
O parte majoră din respondenţi - 73,86% aveau vârstă cuprinsă intre 21-23 de ani.
Tab.1.
Gradul de cunoaştere a formelor audio de către respondenţi (%)
Nu ştiu despre
metodă
Au întâlnit
aceasta metodă
numai odată
Metodă este des
întâlnită
Metodă este
întâlnită de
fiecare zi
Conferinţe 7,95 29,55 62,5 0,0
Zilele tematice 30,68 63,64 5,68 0,0
Şcolile de
sănătate
46,59 50,0 3,41 0,0
Ziarele orale 60,23 26,14 13,63 0,0
Lecţii la cursuri
sanitare
46,59 50,0 3,41 0,0
Discuţii la
mesele rotunde
63,64 20,45 15,91 0,0
Convorbiri in
grup
0,0 15,91 47,73 36,36
Zilele de
întrebări şi
răspunsuri
29,54 54,54 15,92 0,0
Convorbiri
individuale
0,0 21,59 78,41 0,0
După cum este ilustrat in primul tabel, este evident că, cele mai des întâlnite forme sunt:
convorbiri în grup, convorbiri individuale, panouri şi broşuri. Cele mai rar întâlnite – zilele
tematice, şcolile de sănătate, lecţii la cursuri sanitare.
475
Tab.2.
Gradul de cunoaştere a formelor tipografice şi imagistice de către respondenţi (%)
Nu ştiu despre
metodă
Au intalnit
aceasta metodă
numai odată
Metodă este des
intalnită
Metodă este
intalnită de
fiecare zi
Panouri 0,0 0,0 86,36 13,64
Broşuri 0,0 7,95 72,73 19,32
Microplacate 10,22 23,86 45,45 20,47
Buclete 10,22 26,14 52,27 11,37
Pliante 7,95 30,68 54,55 6,82
Modele 26,14 21,59 40,91 11,36
Machete 12,5 35,23 50,0 2,27
Fotogazete 3,41 21,59 64,77 10,23
Fotografii 0,0 0,0 68,18 31,82
Postere 0,0 6,81 90,9 2,27
După cum se vede în tabelul doi, observăm ca cele mai des întâlnite forme sunt:
microplacate, panouri, broşuri, fotografii şi postere. Cele mai rar întâlnite – modele, machete.
Tab.3.
Gradul de cunoaştere a formelor audio-vizuale şi complexe de către respondenţi (%)
Nu ştiu despre
metodă
Au întâlnit
aceasta metodă
numai odată
Metodă este des
întâlnită
Metodă este
întâlnită de
fiecare zi
Desene animate 0,0 17,05 79,55 3,40
Diferite emisiuni 0,0 10,23 76,14 13,63
Filme 0,0 0,0 20,45 79,55
Seriale cu
tematica legata
cu medicina
0,0 9,09 17,05 73,86
Standuri 0,0 19,32 69,32 11,36
Excursii 0,0 46,59 53,41 0,0
Expoziţii 65,91 27,27 6,82 0,0
Colţul sănătăţii 61,36 29,55 9,09 0,0
După cum este ilustrat în tabelul trei este evident că cele mai des întâlnite forme sunt:
desene animate, diferite emisiuni, filme, standuri şi excursii. Cele mai necunoscute sunt –
expoziţii, colţul sănătăţii.
Concluzii 1. Din forme orale cele mai des întâlnite sunt – convorbiri individuale - 78,41%,
convorbiri în grup – 84,09% şi conferinţe – 62,50%.
2. Din tipărituri cele mai des întâlnite sunt – panouri – 100%, broşuri – 92,05%, buclete –
63,64%.
3. Din forme imagistice cele mai des întâlnite sunt – fotografii - 100%, postere – 93,17%
şi reviste-foto – 75%.
4. Din forme audio-vizuale cele mai des întâlnite sunt – filme – 100% şi diferite emisiune
(ex: Sănătatea) – 89,77%.
5. Din forme complexe cele mai des întâlnite sunt – seriale cu tematica legată cu medicina
– 90,91%, şi panouri – 80,68%.
476
Recomandări 1. Promovarea programelor direcţionate spre educarea pentru sănătatea în scopul asigurării
societăţii cu informaţia necesară referitor la apărarea şi păstrarea sănătăţii.
2. Promovarea educaţiei pentru sănătatea în şcoli, universităţi şi alte instituţii de
învăţământ.
3. Folosirea cele mai potrivite metode de educaţie pentru sănătatea, cum ar fi forme
vizuale, mixte şi complexe, la care toată societate are acces.
4. Dezvoltarea telemedicinei ca o mijloace de mare influenţă.
Bibliografie
1. Eţco Constantin, Management în sistemul de sănătate, Chişinău: Editura Epigraf, 2006,
pag. 372.
2. Tintiuc D., Grossu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău: „Medicina”, 2007, 896
p.
3. Василенко Н. Ю. Основы социальной медицины: Учебное пособие. 2004. In:
http://window.edu.ru/library/pdf2txt/932/40932/18237
4. Социальная медицина. In: http://www.medicentro.ru/медицина/социальная-
медицина/
5. http://www.meduniver.com
EVALUAREA ATITUDINILOR, PRACTICILOR ŞI COMPORTAMENTULUI SEXUAL
AL TINERILOR DE LA INSTITUŢIILE SUPERIOARE DE ÎNVĂŢĂMÎNT
DIN MUNICIPIUL CHIŞINĂU
Tatiana Ceban, Vladimir Povar
(Cond. şt. - Alina Ferdohleb, dr. în med.; Mihai Moroşanu dr. în med., conf. univ.)
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină
Summary
Evaluation of attitude, opinions and sexual behaviour of young people
from the institutions of higher education from Chisinau
This article is based on a study that has been conducted this year, in order to determine the
attitudes, knowledge and behavior of the young students from Institutions of Education from
Chisinau. There were analyzed the following particularities, as part of the research: 1) education
received in family in the analyzed field; 2) youth’s attitude towards sexual behavior, 3) risks
related to unprotected young people’s sexual experience; 4) knowledge about sexually
transmitted infections and HIV/AIDS, and 5) knowledge about contraception and planned
pregnancy.
Rezumat Articolul respectiv este bazat pe un studiu desfăşurat anul curent, menit să determine
atitudinile, cunoştinţele şi comportamentul tinerilor studenţi de la instituţiile de învăţămînt din
municipiul Chişnău. În cercetare au fost analizate particularităţi în domeniul: 1) educaţiei primite
în familie în domeniul abordat; 2) atitudinea tinerilor faţă de comportamentul sexual, 3) risuri
legate de experienţa sexuală neprotejată a tinerilor; 4) cunoştinţe privind Infecţiile Sexual
Transmisibile şi HIV/SIDA şi 5) cunoştinţe privind contracepţia şi sarcina planificată.
Actualitatea
Sănătatea reproducerii este domeniul prioritar al OMS, care în 2001 a elaborat Strategia
Europeană în Sănătatea Sexuală şi a Reproducerii, şi a chemat toate cele 51 de state-membre ale
Consiliului Europei să elaboreze documente strategice similare, reieşind din specificul naţional.
477
În susţinerea cerinţelor internaţionale Guvernul Republicii Moldova a elaborat:
• Strategia Naţională a Sănatatii Reproducerii, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 913
din 26.08.2005;
• Hotărîrea privind aprobarea Programului Naţional de prevenire şi control al infecţiei
HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011-2015, nr. 1143 din
16.12.2010.
Scopul acestei lucrării a fost evaluarea atitudinilor, practicilor şi comportamentului sexual
în domeniul planificării familiale a tinerilor, care studiază la instituţiile superioare de învăţămînt
din municipiul Chişinău.
Obiectivele
1. Evaluarea influenţei educaţiei sexuale primite din familie asupra comortamentului sexual al
tinerilor care studiază la instituţiile superioare de învăţămînt din Chişinău.
2. Studierea cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor privind infecţiile sexual-transmisibile şi
HIV/SIDA.
3. Evidenţirea opinii şi atitudinilor tinerilor în privinţa comportamentul sexual adecvat şi
depistarea riscurilor asociate experienţei sexuale a tinerilor.
4. Studierea cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor privind contracepţia şi sarcina la tineri.
5. Elaborarea unor propuneri strategice privind ameliorarea situaţiei în domeniul sănătăţii
reproductive.
Metodele de cercetare au fost: bibliografică şi studiu de caz, matematică şi statistică,
epidemiologică, sociologică (anchetare / sondaj), şi analiza comparativă. În luna februarie anul
2012, cu suportul organizatoric al D-lui Adrian Cotelea Prodecan Sănătate Publică, conf. univ. şi
D-lui Marcel Abraş - preşedintele Asociaţiei Studenţilor şi Rezidenţilor USMF “Nicolae
Testemiţanu” a fost posibilă completarea anonimă de către studenţii a patru instituţii superioare
de învăţămînt a chestionarelor. Eşantionul de cercetarea sa repartizat în următorul fel: 16,6 %
băieţi şi 83,3 % fete cu vîrsta cuprinsă între 18-30 ani; Vârsta medie a constituit 24 ani.
La studiu au participat 216 studenţi de la următoarele instituţii superioare de învăţămînt
din Municipiul Chişinău:
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu – 36 studenţi anul I, şi 32
studenţi anul VI;
Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă – 46 studenţi;
Universitatea de Stat din Moldova – 56 studenţi;
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova – 46 studenţi.
Baza de date a fost structurată şi prelucrată (Microsoft Exel - 2010) de către cercetătorii Povar
Vladimir şi Ceban Tatiana, studenţi ai anului trei – facultatea Sănătatea Publică.
Rezultatele cercetării generale Educaţia sexuală - În decursul ultimelor decenii cînd riscul comportamentului sexual
nesigur (incidenţa ITS, HIV/SIDA, sarcina nedorită) au crescut vădit în special printre tineri.
Este evidentă necesitatea formării unui comportament sexual fără risc.
O serie de studii au demonstrat că educaţia sexuală calitativă poate duce la nivel mai înalt
de abstinenţă, începutul mai tîrziu al activităţii sexuale, utilizarea mai înaltă a contracepţiei şi
număr mai mic al partenerilor sexuali.
Părinţii sunt una din sursele principale de informare a tinerilor (atât reală cât şi solicitată)
despre sexualitate. Totodată s-a scos în evidenţă că în realitate, în majoritatea cazurilor în
familiile adolescenţilor nu s-a discutat pe aceste teme (Fig. 1).
478
Schimbările din
organism din
timpul
adolescenţei
Cum apar
sarcinile
Cum se poate
evita o sarcină
nedorită
Cum se pot
preveni IST
63,7756,73
39,9046,15
27,5435,09
53,84
39,90
8,70 8,17 6,2513,94
Au discutat Nu au discutat Nu-şi amintesc
Fig. 1. Relatările tinerilor privind educaţia sexuală primită în familie (%).
Rezultatele cercetării selective - Respectiv mai mult de treime din tineri nu au discutat
cu părinţii la nici o temă privind sexualitatea. Iar în aproximativ jumătate din familiile din
Moldova nu se vorbeşte despre metodele de contracepţie cu adolescenţii.
Atitudinea tinerilor faţă de comportamentul sexual:
Opiniile tinerilor referitor la vârsta primei relaţii sexuale - Cea mai mare rată de
respondenţi au optat pentru începutul relaţiilor sexuale după 18 ani – 66.5%. Datele studiului
au confirmat, legătura directă dintre opinie şi experienţa sexuală a tinerilor. Iaraşi, 25.60%
din respondenţii, care au avut experienţă sexuală au optat pentru o vârstă mai fragedă de 18
ani; drept potrivită pentru începutul relaţiilor sexuale, spre deosebire de cei care nu au avut
experienţă sexuală care au fost de aceiaşi părere în doar 8.50% cazuri.
Opiniile tinerilor referitor la vîrsta creării familiei - Evaluarea tinerilor referitor la vârsta
creării familiei e unul din componenţii de bază ai estimării orientărilor reproductive a
populaţiei; ce a permis prognosticul asigurării societăţii cu potenţial uman în viitorul
apropiat. Aşadar, Conform datelor studiului majoritatea tinerilor consideră că familia trebuie
creată la 22-25 ani – 70.29%. Aşadar, opinia domnişoarelor, referitor la vârsta creării
familiei, diferă de cea ai băieţilor. Majoritatea fetelor au considerat că vîrsta ideală pentru
începerea familiei ar fi de 22-25 ani – 72.15%. Pe când băieţii în mare parte (58.34 %) au
optat pentru vîrsta de 24-27 ani. Deasemenea vârsta medie optimă pentru crearea familiei în
opinia fetelor este de 25 de ani, iar a băieţilor 30 ani (Fig. 2).
8,33
16,67
44,45
13,89
5,56
11,117,96
31,81
40,34
7,96
1,71
10,228,02
29,25
41,04
8,962,36
10,38
20-21 ani 22-23 ani 24-25 ani 26-27 ani 28,30,40 ani Nu ştiu
Băieţi Fete Total
Fig. 2. Vîrsta la care consideră tinerii că ar fi bine să formeze o familie (%)
Menţionăm, că opinia viitorilor MEDICI nu diferă în privinţa vârstei căsătoriei de cea a
tinerilor de la alte instituţii de învăţămînt, în pofida faptului că durata studiilor pe care le fac e
mai mare.
479
Atitudinea tinerilor faţă de valorile ce ţin de căsătorie - Respondenţilor li s-au
propus întrebări ce ţin de valorile legate de virginitate şi necesiatea înregistrării căsătoriei şi să-şi
manifeste acordul sau dezacordul cu ele. Aproape jumătate din respondenţi (39.6%) au fost de
părerea că doar fata trebuie să îşi păstreze virginitatea pînă la căsătorie şi 0.94 % că numai
băiatul.
Opiniile tinerilor referitor la motivele neutilizării prezervativului - Dintre tinerii
care au recunoscut că întreţin relaţii sexuale 21.98% au afirmat că utilizează prezervativul la
fiecare contact sexual, 49,45 % uneori îl utilizează, alteori nu şi 28.57% din respondenţi nu au
folosit niciodată prezervativul în decursul ultimelor 12 luni. Pentru a vedea care e cauza
refuzului utilizării acestuia, tinerii au încercuit obţiunile din graficul (Fig. 3).
3,09
5,40
6,56
2,70
24,32
1,54
25,09
5,79
14,28
11,19
Alte motive
Cred că prezervativele nu sunt sigure şi nu
protejează
Le este ruşine să le procure
Sunt scumpe
Au numai un partener sexual în care au încredere
Prezervativele sunt greu de găsit
Prezervativul este incomod, micşorează plăcerea
Le este ruşine să îi propună partenerului
/partenerei să îl folosească
Partenerul/partenera refuză să folosească
prezervativul
Nu au relaţii sexuale
Fig. 3. Opinia tinerilor referitor la motivele neutilizării prezervativului (%).
Menţionăm, că fetele au indicat cele mai frecvente cauze a neutilizării prezervativului
incomoditatea lui 23.78%, faptul că au numai un partener sexual în care au încredere şi ceea ce e
mai grav că partenerul refuză să îl folosească. Iar băieţii refuză utilizarea prezervativului pentru
că este incomod şi le micşorează plăcerea 42.10%. Acest fapt ne face să presupunem că băieţii
nu doresc să-şi asume responsabilitatea pentru consecinţele unui raport sexual neprotejat într-o
măsură mai mare decît fetele.
Experienţa sexuală a tinerilor şi Riscuri asociate - În cadrul studiului dat, s-au
evaluat componentele de bază ale experienţei sexuale printre tineri: începutul relaţiilor sexuale
(vârsta la primul contact sexual, utilizarea prezervativului la primul contact sexual), experienţa
sexuală curentă (parteneri stabili sau ocazionali, utilizarea curentă a prezervativului) şi
consecinţele comportamentului sexual riscant.
Începutul experienţei sexuale - Din 216 respondenţi, 37.96% au recunoscut că au
experienţă sexuală. Vârsta medie a primului contact sexual printre tinerii care studiază la
instituţiile superioare de învăţămînt din capitală este de 17,5 ani. Din grupul de băieţi interogaţi
61.11% au relaţii sexuale, iar din grupul de fete 39.44%.
Utilizarea prezervativului la primul contact sexual - Folosirea prezervativului la
primul contact sexual indică gradul de informare a tinerilor la începutul relaţiilor sexuale despre
măsurile de protecţie împotriva sarcinii nedorite şi a ITS şi HIV/SIDA, precum şi pregătirea
480
tinerilor pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru relaţiile sexuale. Din tinerii care au declarat
că şi-au început viaţa sexuală 52.14% nu au folosit prezervativul şi doar 37.42% au avut un act
sexual protejat.
Activitatea sexuală curentă printre tineri - Întreţinerea unei relaţii de cuplu stabile
este un factor esenţial în prevenirea multor riscuri de sănătate, aşa ca infecţiile sexual-
transmisibile, inclusiv HIV/SIDA şi evaluarea ei, conform rccomandărilor UNAIDS este inclusă
ca punct de pornire în estimarea riscurilor comportamentului sexual printre tineri. În acest
contest, tinerii au fost întrebaţi, dacă în decursul ultimelor 12 luni au avut o relaţie (soţ / soţie,
prieten / prietenă). Menţionăm că, majoritatea respondenţilor (47.37 %), ce au experienţă sexulă,
întreţin o relaţie de cuplu stabilă.
Aşadar, studiul conturează o tendinţă pozitivă de sporire a stabilităţii în relaţiile sexuale
printre tineri odată cu avansarea în vârstă. Dacă tinerii ce au experienţă sexuală de la 12-17 ani
au relatat în 23.08% de cazuri o relaţie stabilă, cei de 18-24 ani în 68.66%.
Totodată, studiul denotă că aproape jumătate dintre tinerii ce au avut experienţă sexuală au
raportat despre contacte sexuale ocazionale în decursul ultimului an, această experienţă fiind mai
răspîndită printre băieţi decît printre fete. Odată cu înaintarea în vîrstă tendinţa de a avea numai
un singur partener creşte.
Pentru a evalua continuitatea deprinderilor de a pratica sexul protejat, tinerilor li s-a propus
întrebarea referitor la utilizarea prezervativului în decursul ultimului an, în general şi cu ultimul
partener ocazional. Rezultatele studiului referitor la fregvenţa utilizării prezervativului în
decursul ultimului an denotă că doar 23,53% dintre tineri, care au relaţii sexuale, utilizează
prezervativul la fiecare contact, pe cînd 40,00% nu l-au folosit niciodată, iar 36,47% îl folosesc
episodic. Acest fapt este deosebit de îngrijorător, deoarece riscurile sarcinii nedorite şi a
infectării cu ITS/HIV/SIDA în cadrul unei relaţii ocazionale sunt cu mult mai mari decât într-un
cuplu stabil şi, respectiv, utilizarea prezervativului în asemenea situaţii are o importanţă majoră
pentru evitarea acestor riscuri.
Cunoştinţe, atitudini şi practice privind la infecţiile sexual-transmisibile şi HIV/SIDA:
Cunoştinţele tinerilor referitor la identificarea infecţiilor care se transmit pe cale
sexuală - Pentru evaluarea cunoştinţele tinerilor la acest subiect respondenţilor li s-a propus să
selecteze maladiile infecţioase care se transmit pe cale sexuală. Cu toate că majoritatea
respondenţilor au indicat HIV infecţia, sifilisul, gonoreea ca infecţii cu transmitere sexuală,
numai 48.14% din responenţi au indicat corect toate cele 3 mai răspândite ITS.
S-a observat vădit nivelul de cunoştinţe în acest domeniu mai ridicat la USMF „Nicolae
Testemiţanu”, toţi studenţii din anul VI au răspuns corect la această întrebare, excepţie făcînd o
persoană; iar din anul I au răspuns corect 58.33% dintre studenţii interogaţi. Din celelalte
instituţii de învăţămînt care au participat la studiu (Universitatea Pedagogică de Stat Ion
Creangă, Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova) au
răspuns corect doar 30 - 40% din respondenţi.
Răspîndirea printre tineri a semnelor infecţiilor aparatului genital, inclusiv a
infecţiilor cu transmitere sexuală (IG/ITS). Indicatorul de bază al sănătăţii reproducerii tinerilor a
fost prevalenţa infecţiilor genitale (IG), inclusiv ai infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS). Este
bine cunoscut că persoanele cu IG/ITS au riscul crescut pentru a se infecta cu HIV şi pentru a
transmite HIV infecţia partenerului/partenerilor lor (C. M. Huezo, C. S. Carigan, 1997).
În cadrul studiului, acest fenomen s-a evaluat prin intermediul întrebărilor referitor la
prezenţa pe parcursul ultimului an de studiu, la tineri a celor mai uşor identificabile semne ale
infecţiilor genitale (eliminări din uretră, vagin, urinări fregvente, dureri abdominale).
Este necesar de menţionat că datele obţinute au fost tratate cu atenţie, luând în consideraţie
cîteva momente ce ar putea influenţa relatarea corectă a tabloului real. Astfel, semnele date de
afectare a sistemului genital pot fi provocate atît de infecţiile cu transmitere sexuală cît şi de alte
infecţii genitale ce nu se transmit sexual, dar la fel pot afecta aparatul genital. De aceea noi nu le-
am referit doar la infecţiile cu transmitere sexuală ci am utilizat termenul general de infecţie
genitală, ce include şi cel de infecţii sexual transmisibile. Un alt aspect este că, pe de o parte, un
481
număr mare din cei infectaţi nu au nici un semn de boală pînă la 70% din femei şi 30% dintre
bărbaţi, conform datelor studiilor (C. M. Huezo, C. S. Carigan,1997), iar, pe de altă parte, multe
personae nu pot să identifice semnele infecţiilor genitale. Conform datelor studiului s-a constatat
că 22,18 % din numărul total de tineri au relatat prezenţa la ei a semnelor infecţiilor genitale.
Studiul denotă diferenţe esenţiale în relatările tinerilor despre semnele infecţiilor genitale în
funcţie de experienţa sexuală.
Printre fetele şi băieţii cu experienţă sexuală, semnele infecţiilor genitale se observă circa de
2 ori mai fregvent decît la cei care nu au avut relaţii sexuale. Situaţia de mai sus poate fi
explicată în mare măsură de practicarea sexului neprotejat printre tineri ceea ce sporeşte riscul
infecţiilor cu transmitere sexuală. Studiul a elucidat, iarăşi şi o problemă legată de răspîndirea
infecţiilor genitale printre tineri – tratamentul infecţiilor. Astfel, 54,54% dintre tinerii cu o astfel
de probleme de sănătate nu s-au adresat la medic şi nu au urmat un tratament. Majoritatea
tinerilor nu au putut explica din ce motive nu s-au adresat la medic sau nu au tratat problema de
sănătate cu care s-au confruntat. Aşadar, o rată destul de mare au răspuns că nu au încredere în
personalul medical (16.22%); în aceeaşi măsură că le e teamă că cei din jur vor afla despre
problema lor. De menţionat, ce este destul de alarmant 10.81% din respondenţii care au afirmat
că au neregularităţi ale aparatului genital nu s-au adresat la medic şi nu s-au tratat pentru că nu
au avut bani.
Cunoştinţe, atitudini şi practice privind la contracepţia şi sarcina la tineri:
Metodele care le utilizează tinerii cu scopul prevenirii sarcinilor nedorite - În
cadrul studiului s-au evaluat practicile contraceptive curente printre tineri şi rezultatele obţinute
denotă următoarele. Cele mai fregvent folosite metode de contracepţie printre tineri sunt raportul
sexual întrerupt (46.96%) şi prezervativul (44.35%). Utilizarea pe larg a raportului sexual
întrerupt cu scop de contraceţie este un fapt îngrijorător datorită eficacităţii scăzute a metodei şi
riscul sporit a survenirii unei sarcini nedorite. Respectiv responsabilitatea în ceea ce priveşte
prevenirea unei sarcini nedorite este atribuită mai mult băieţilor. Totodată 20,43% din tinerii care
au afirmat că întreţin relaţii sexuale nu folosesc nici o metodă de contracepţie. Este îmbucurător
faptul că steriletul nu este folosit de nici unul din respondenţii studiului.
Cunoştinţele tinerilor referitor la concepţie şi contraceptive (pastile
anticoncepţionale şi prezervativ) - Evaluarea cunoştinţelor elementare ale tinerilor despre
fiziologia survenirii sarcinii poate explica, în mare măsură, practicile contraceptive eronate. În
cadrul studiului, respondenţilor li s-a propus o serie din 2 cele mai răspîndite concepţii despre
apariţia sarcinii, pentru a indica dacă sunt false sau adevărate. Rezultatele studiului au elucidat
unele lacune în nivelul de cunoştinţe ale tinerilor la această temă. Însă, majoritatea tinerilor
(93.33%), însă, au cunoştinţe veridice în domeniu cercetat.
Atribuirea responsabilităţii pentru prevenirea sarcinii nedorite - Evaluarea
atitudinii faţă de atribuirea responsabilităţii pentru utilizarea contracepţiei printre tineri ne
permite să stabilim în ce măsură tinerii sunt motivaţi să acţioneze personal în cadrul cuplului
pentru a lua măsurile de prevenire a unei sarcini nedorite. Conform, rezultatelor studiului,
majoritatea tinerilor (92.00%) consideră că ambii parteneri sunt responsabili pentru apariţia unei
sarcini nedorite.
Atitudinea tinerilor faţă de avort - Pentru a realiza programe eficiente în sensul
reducerii reale a avorturilor printre adolescenţi şi tineri e necesar de a evalua atitudinea lor faţă
de întreruperea de sarcină. În cadrul cercetării tinerilor li s-a propus să-şi manifeste acordul sau
dezacordul cu opţiunea că avortul e o metodă bună de control al naşterilor. Majoritatea 81.73%
au susţinut idea că avortul nu trebuie să fie o metodă de control al naşterilor. Opinia studenţilor
anului VI, (USMF “Nicolae Testemiţanu”), nu diferă de opinia generală aproximativ 10% susţin
că avortul este o metodă bună de control al naşterilor, iar mai mult de 10% nu şi-au exprimat nici
o atitudine referitor la acest fapt.
Experienţa sarcinilor printre tineri - Pentru a evalua experienţa sarcinilor printre
tineri în cadrul studiului respondenţii au fost întrebaţi: fetele dacă au avut sarcini, iar băieţii dacă
au provocat sarcini, şi care a fost rezultatul acestora – naştere sau avort.
482
Conform rezultatelor studiului circa 6.22% din respondenţi au avut experienţa unei sarcini, pe
cînd 2,87% dintre tineri şi tinere nu sunt siguri dacă au lăsat pe cineva însărcinată sau dacă la
moment pot fi însărcinate. Dintre tinerii care s-au confruntat cu o astfel de situaţie, o treime au
păstrat sarcina, aproape o cincime au recurs la avort artificial şi 9.52% au suferit o pierdere de
sarcină.
Tinerii care au avut experienţa unui avort au declarat că şi-au început viaţa sexuală între
14-17 ani, iar cei a unei naşteri între 17-21 ani.
Constatări
În ceea ce priveşte educaţia tinerilor 39.09% dintre ei au afirmat că nu au discutat
niciodată cu părinţii despre teme legate de sexualitate, însă verificînd influenţa acestui fenomen
asupra comportamentului sexual a lor nu am primit date semnificativ diferite de cele generale.
Iarăşi, 51.86% din respondenţi nu ştiu că HIV/SIDA, gonoreea şi sifilisul sunt infecţii sexual-
transmisibile. 30.52% (7.44% căsătoriţi) din respondenţi, au recunoscut că au experienţă sexuală.
Aproximativ 40% din tinerii activi din punct de vedere sexual au mai mult de 1 partener în
decursul ultimului an. Peste 76% din tineri nu folosesc regulat prezervativul, dintre care 40% nu
îl utilizează niciodată. 10% dintre tineri susţin că avortul este o metodă bună de control al
naşterilor, iar mai mult de 10% nu şi-au exprimat nici o atitudine referitor la acest fapt (Opinii
studenţilor anului VI, (USMF “Nicolae Testemiţanu”, nu diferă de opinii generale a tinerelor
studenţi). Aproape 20% dintre tinerii activi sexual au riscat suportînd un avort sau mai multe.
Bibliografie
1. Ministerul Sănătăţii, Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova, 2007-2021,
http://www.ms.gov.md
2. Ministerul Sănătăţii, Programului Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA
şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011-2015, nr. 1143 din 16.12.2010,
http://www.ms.gov.md
3. Ministerul Sănătăţii, Strategia Naţională a Sănătăţii Reproducerii, aprobată nr. 913 din
26.08.2005, http://www.ms.gov.md
4. Societatea de planificare a familiei din Moldova, http:/www.iubire.md
5. Asociaţia Obştească “Centrul de instruire în domeniul sănătăţii reproductive” din
Republica Moldova, http://www.avort.md
DEZVOLTAREA PERSONALULUI CA ASPECT IMPORTANT AL
MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE AL INSTITUŢIILOR MEDICALE
Doina Sirbu
(Conducător ştiinţific - Constantin Eţco, dr. hab. în medicină, profesor universitar)
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină
Summary
Staff development as an aspect of human resource management
of medical institutions
This paper reports the results of research done in a state public medical institution aimed
to diagnosing human resource management in medical institutions of the Republic of Moldova
and the development of measures to improve of the efficierncy staff; to raise efficiency of
medical work in Municipal Hospital No.1. Also to develop measures to improve human
resources management algorithm specific scientific medical institutions.
483
Rezumat
Lucrarea relatează despre rezultatele unei cercetări desfăşurate într-o instituţie medico-
sanitară publică de stat care a avut drept scop diagnosticarea managementului resurselor umane
în instituţiile medicale din Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri de perfecţionare a
dirijării personalului în scopul ridicării eficienţii activităţii medicale în Spitalul Clinic Municipal
Nr. 1. De asemenea şi elaborarea măsurilor de perfecţionare a algoritmului ştiintific al
managementului resurselor umane specifice instituţiilor medical .
Actualitatea
Managemenul Resurselor Umane (MRU) constituie complexul de activităţi orientate către
utilizarea eficientă a ,,capitalului uman”, în scopul realizării obiectivelor organizaţionale,
simultan cu asigurarea condiţiilor ce garantează satisfacerea nevoilor angajaţilor.
Actualmente, orice activitate poate fi desfăşurată cu o eficacitate maximă numai cu
condiţia, că unitatea respectivă este asigurată la timp cu resurse umane din punct de vedere
cantitativ, structural şi calitativ.
Obiectivul de baza al tezei îl constituie sporirea eficienţei activităţii instituţiilor medicale
din Republica Moldova prin perfecţionarea managementului resurselor umane.
Scopul cercetării constă în diagnosticarea managementului resurselor umane în instituţiile
medicale din Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri de perfecţionare a dirijării
personalului în scopul ridicării eficienţii activităţii medicale.
Sarcinile
- identificarea problemelor majore şi a oportunităţilor în instituţiile medicale din Republica
Moldova la etapa actuală;
- sistematizarea indicatorilor eficienţei resurselor umane şi determinarea corelaţiei dintre
aceştia şi eficienţa activităţii instituţiilor medicale;
- analiza managementului resurselor umane utilizat actualmente de instituţiile medicale din
Moldova şi evidenţierea principalelor probleme existente;
- formularea strategiei în domeniul resurselor umane pentru instituţiile medicale;
- elaborarea măsurilor de perfecţionare a managementului resurselor umane şi reorganizare
a funcţiei de personal în instituţiile medicale;
Material şi metode
Metodele principale de cercetare utilizate în lucrare sunt: metoda analitică, comparaţia,
deducţia, etc.
Baza metodologică şi teoretico-ştiintifică a cercetării au constituit-o lucrările savanţilor
străini şi autohtoni în domeniul managementului resurselor umane.
Ca metodă de cercetare am folosit chestionarul, care a fost efectuat pe un eşantion de 150
de subiecţi, persoane angajate în Spitalul Clinic Municipal Nr. 1.
Am încercat să obţinem informaţii referitoare la:
- Părerea angajaţilor cu privire la condiţii de lucru.
- Părerea angajaţilor cu privire la salarizare.
- Părerea angajaţilor cu privire la conducerea instituţiei medicale, legătura acesteia cu
angajaţii şi relaţiile dintre aceştia.
- Părerea angajaţilor cu privire la promovarea în cadrul instituţiei medicale.
Rezultate şi discuţii Necătînd la tendinţele de creştere a numărului de personal, instituţiile medicale din
Moldova se confruntă cu un neajuns drastic de forţă de muncă, ceea ce este cauzat de mai multe
motive şi anume:
484
- migraţia masivă a populaţiei, inclusiv a femeilor în ţările înalt dezvoltate (Italia, Spania,
Portugalia etc.) în căutarea unor locuri de muncă;
- pregătirea slabă în domeniu a studenţilor;
- motivarea slabă a angajaţilor la instituţiile medicale mici şi mijlocii;
Atît gradul de eficienţă a utilizării forţei de muncă, cît şi performanţele angajaţilor
instituţiei medicale, direct depind de gradul de asigurare a spitalelor cu medici calificaţi,
deoarece de calitatea lucrului efectuat depinde foarte mult evoluţia viitoare a instituţiilor
medicale.
68% 32%32%68%
00
0% 20% 40% 60% 80% 100%
Cursuri de perfecționare
Cursuri de seminare
Cursuri rotativde 2 ori
de 5 ori
Fig. 3.1. Repartizarea participărilor angajaţilor instituţiei medicale la
perfecţionările din ultimii 5 ani
Din analiza datelor prezentate în tabelul de mai sus se vede că tendinţa generală în ce
priveşte dezvoltarea personalului este cea de creştere, fapt care poate fi apreciat pozitiv la prima
vedere. În ultimii 5 ani au participat de 2 ori la cursuri de perfecţionare 102 persoane,adică
68%,iar la seminare 48 persoane, adică 32%. De 5 ori la cursuri de perfecţionare au fost 48 de
persoane, adică 32% şi la seminare 102, adică 68%. Desigur, instituţiile medicale, care
înregistrează o creştere a performanţelor mai mult de 50 %, nu pot asigura o creştere a nivelului
de remunerare, iar că consecinţă, apare personalul nemotivat şi fluctuaţie înaltă, ceea ce nu
permite sporirea productivităţii.
Fig. 3.2. Incidenţa perfecţionărilor şi locul desfăşurării lor
Ultima perfecţionare a fost organizată de instituţia unde sînt angajaţi şi a avut loc la
USMF,,Nicolae Testemiţanu” unde au participat 78 de persoane, adică 52%, şi în SCM nr. 3, aici
au participat 72 de persoane, adică 48%, instituţia medicală organizează dezvoltarea personalului
eficient.
485
Fig. 3.3. Distribuţia perfecţionărilor pentru angajaţii instituţiei medicale
după utilitate
La întrebarea cît de utilă a fost ultima perfecţionare am obţinut următoarele
răspunsuri:pentru 77 de persoane = 51,33% a fost foarte utilă, pentru 50 de persoane=33,3% a
fost utilă, pentru 21 de persoane=14% a fost mediu şi pentru 2 persoane=1,33% a fost parţial
utilă.
0%
50%
100%
RelaxanteDe prietenie Amicie
Încordate
10% 0
82%
8%
Fig. 3.6. Repartizarea relaţiilor corespunzător mediului de lucru
Relaţiile în mediul în care lucrează personalul preponderent sînt de amiciţie - 82% (123
persoane), relaxante - 0% (15 persoane), încordate 8% (12 persoane). Nici un angajat nu este de
părere că relaţiile din mediul în care lucrează sunt de prietenie.
Ca punct final, se poate aprecia că schimbarea locului managementului resurselor umane
atît sub aspect structural, prin introducerea acestuia în sistemul indicatorilor de eficienţă, cît si
practic, prin utilizarea rezervelor, care există în acest sens în oricare dintre activităţile
productive, va trebui să reprezinte punctul central în construirea strategiilor viitoare ale
managementului resurselor umane.
Concluzii 1. Managementul resurselor umane ca orice alt domeniu ştiinţific este rezultatul cercetării
specializate şi se înscrie pe traiectoria deja cunoscută a unei evoluţii şi diversificări relativ rapide
în numeroase domenii de activitate.În opinia noastră, managementul resurselor umane reprezintă
managementul strategic şi operaţional, care se concentrează asupra activităţilor de asigurare,
menţinere şi folosire eficientă a personalului instituţiei medicale în concordanţă cu nevoile
instituţiei medicale şi condiţiile mediului economic şi social în care aceasta funcţionează.
2. Teoria managementului resurselor umane propune practicienilor algoritmul ştiinţific de
derulare a conducerii personalului în cadrul unei instituţii medicale. Acest algoritm ştiinţific
cuprinde astfel de etape ca: planificarea strategică a resurselor umane, analiza şi descrierea
posturilor, recrutarea şi selectarea personalului, adaptarea la muncă, evaluarea competenţelor
angajaţilor, instruirea etc.
486
3. Deşi activitatea de management a resurselor umane nu este nouă, pîna în prezent, nu s-a
acordat importanţă acestei probleme, decît în mod tangenţial. Această situaţie este cauzată atît de
lipsa cunoştinţelor şi experienţei manageriale în acest domeniu, cît şi de mentalităţile ce mai
persistă din perioada sistemului economic de comandă.
4. Fiind un domeniu bine conturat în ştiinţa managerială, managementul resurselor umane
apare că o problematică mai puţin cunoscută . Cauzele principale ale situaţiei create sunt: lipsa
specialiştilor calificaţi în domeniu, fară o argumentare ştiinţifică şi pe termen lung, atribuirea
rolului secundar departamentului resurse umane, persistenţa inerţiei şi mentalităţii vechi.
Recomandări 1. Este absolut cert că o instituţie medicală modernă să adopte o viziune strategică în
domeniul managementului resurselor umane. Necesitatea rezidă din faptul că competitivitatea şi
performanţele economice sunt determinate în cele din urmă de competenţele şi performanţele
personalului. Influenţele, aportul şi contribuţiile pe care le pot avea resursele umane sunt
dependente de politicile şi obiectivele capabile să dezvolte această resursă. Reieşind din
condiţiile actuale de dezvoltare a instituţilor medicale este binevenită promovarea strategiei
resurselor umane orientate spre investiţii în capitalul uman.
2. Reieşind din practica mondială şi diagnosticarea MRU, în opinia noastră, se impune
reorganizarea radicălă a funcţiei de personal în sector. În acest context, pentru eficientizarea
funcţiunii de personal au fost selectate activităţile necesare pentru departamentul resurse umane,
ce reiesă din algoritmul ştiinţific al MRU.
3. Una din deficienţele principale în managementul resurselor umane se reduce la lipsa
unei abordări complexe în acest domeniu. Drept măsură de perfecţionare a managementului
resurselor umane este propusă revizuirea algoritmului ştiinţific, care prevede următoarele.
a. pentru planificarea eficientă a necesarului de personal se impune elaborarea Planului
necesarului în personal şi este prezentată metodologia de calcul a necesităţii în personal;
b. pentru recrutarea şi selectarea personalului s-a elaborat un regulament special precum şi
forma Planului de recrutare a resurselor umane;
c. evaluarea competenţelor angajaţilor se propune de a fi efectuată în 2 etape: (I) evaluarea
angajatului de către superiorul sau nemijlocit prin metoda scărilor numerice şi (II) evaluarea
angajatului în baza testării profesionale şi psihologice;
d. managerul resurse umane trebuie să elaboreze Planul de instruire conform necesităţilor
de instruire identificate. Este important de evaluat şi eficienţa instruirii. O forma de evaluare o
constituie raportarea costurilor antrenate de pregătire a personalului la profitul obţinut în urma
aplicării programului de pregatire sau a altor efecte ale acestui;
e. se propune elaborarea Planurilor anuale a carierei angajaţilor şi planificarea candidaţilor
pentru promovare. Orice angajat trebuie să-şi cunoască perspectivele sale în companie pe durată
lungă de timp, precum şi obiectivele pe care trebuie să le atingă pentru a fi promovat.
4. Actualmente, îşi creează sisteme de motivare proprii, care prevăd calculul salariului
fiecărui angajat în dependenţă de performanţele în muncă a acestuia. În aceste sisteme de
motivare sunt prevăzuţi anumiţi indicatori necesari pentru evaluarea performanţelor angajatului
şi calcularea salariului acestuia.
5. Impactul componenţei umane asupra eficienţei economice este foarte
puternic. Evaluarea eficienţei dirijării personalului include două tipuri de evaluări: evaluarea
eficienţei economice (productivitatea, costul de producţie, rentabilitatea, calitatea muncii
personalului) şi evaluarea eficienţei sociale (loialitatea personalului, gradul de satisfacţie al
angajaţilor etc.). Eficienţa economică totală a managementului resurselor umane se determină ca
raportul rezultatului activităţii personalului pentru o perioada anumita către cheltuielile
respective.
6. În teza s-a propus metodologia de evaluare a eficienţei managementului resurselor
umane. Esenţa metodologiei constă în determinarea indicatorilor de performanţă pentru fiecare
487
etapa a MRU şi determinarea indicatorului general al eficienţei MRU, precum şi evaluarea
acestuia în comparaţie cu valorile optime.
7. Ridicarea eficienţei dirijării personalului va contribui la creşterea eficienţei economice
totale. După cum arată rezultatele analizei de corelaţie, cea mai mare influenţă asupra
rentabilităţii economice o au factorii: salariul mediu lunar, cheltuielile de recrutare şi coeficientul
de stabilitate a personalului.
Dirijarea eficientă a resurselor umane şi luarea oportună a deciziilor manageriale este un
nou model de conducere, iar lucrul permanent cu angajaţii trebuie să devină una din priorităţile
de bază pentru că este un element component al culturii de afaceri, care trebuie să o însuşească
managerii din secolul XXI.
Bibliografie
1. A. Bîrcă Salarizarea personalului. // Chişinău, ASEM, 2001.
2. A. Bîrcă Managementul Resurselor Umane. // Chişinău, ASEM, 2005.
3. A. Manolescu Managementul Resurselor Umane. // Bucureşti, Editura Economică, 2001.
4. Baieşu M. Managementul Resurselor Uman. // Chişinău, ASEM, 2003.
5. Baieşu M. Managementul Resurselor Uman. // Chişinău, ASEM, 2004.
6. Burloiu P. Managementul Resurselor Umane. // Bucureşti, Editura Lumina Lex: 1997.
7. Eţco C. Management în sistemul de sănătate // Chişinău,EPIGRAF, 2006.
8. D.Tintiuc I.Grossu Sănatate Publică şi Management // Chişinău, 2007.
9. D. Torrington, L. Hall Personnel Managemen // Ediţia a 3-a, Prentice Hall, 1995.
10. Drucker P. Inovaţia şi sistemul antreprenoria // Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993.
11. Iosif Gh. Managementul resurselor umane: psihologia personalului // Bucureşti: Victor,
2001.
12. Mathis R., Jackson J. Human resource management // N.Y.: West Publishing Company,
1991.
13. Mathis R. L., Nica P. Rusu C. Managementul Resurselor Umane // Bucureşti, Editura
Economică: 1997.
14. Mihuleac E. Bazele managementului // Bucureşti: Editura Economică, 1993.
15. Moldovan M. Ergonomie //Bucureşti: Editura Didictică şi Pedagogică, 1993.
16. Moldovan-Scholz M. Managementul Resurselor Umane // Bucureşti, Editura Economică,
2000.
17. M. Jalencu Managementul Resurselor Umane // Chişinău, UCCM, 2003.
MODALITĂŢI DE ABORDARE ŞI METODE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR
APLICATE DE STUDENŢII MEDICI
Aculina Zaporojan
(Conducător ştiinţific: Nina Globa, asistent universitar)
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină
Summary
Ways to approach and methods of conflict resolution applied by medical students
This paper describes some results of a study aimed at identifying ways to approach and
methods of conflict resolution, applied by medical students. The most common causes of
conflicts between students are examined and considered. Are analyzed also the features of
conflict management.
Rezumat
În lucrare sunt descrise rezultatele unui studiu care a avut drept scop identificarea
modalităţilor de abordare şi a deverselor strategii de rezolvare a conflictelor, aplicate de studenţii
488
medici. Sunt elucidate de asemenea cele mai frecvente cauze ale conflictelor între studenţi şi sunt
analizate particularităţile managementului conflictelor.
Actualitatea
Un studiu efectuat de către Asociaţia Americană de Management [Lippitt, 1982, p. 67 - 72] a
relevat faptul că managerii superiori şi intermediari îşi consumă circa 24% din timpul lor pentru
soluţionarea unor situaţii conflictuale. Datorită acestui fapt, tot mai mulţi specialişti consideră
managementul conflictului ca fiind la fel de important ca şi celelalte funcţii ale managementului [7].
Existenţa unui mare număr de situaţii conflictuale şi amplificarea acestora, pe fondul unei
situaţii economice precare, a făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, o pondere tot mai
importantă având-o conflictele colective de munca [4].
În domeniul relaţiilor de muncă, grupurile se angajează în consultări atunci când
interesele lor fundamentale intră în conflict iar în rezolvarea problemelor se implică doar atunci
când interesele sunt comune [6].
Dată fiind importanţa deosebită a soluţionării eficiente a stărilor conflictuale, în viitor este
necesar ca managerii să posede mai multe cunoştinţe despre posibilităţile de rezolvare constructivă a
situaţiilor conflictuale, iar resursele instituţionale alocate soluţionării conflictelor individuale să fie
sporite. În acelaşi timp, prin sistemul educaţional, îndeosebi cel superior, ar trebui să se acorde o mai
mare atenţie pregătirii în domeniul soluţionării stărilor conflictuale cu caracter distructiv [3].
Material şi metode
Scopul acestei lucrări a fost identificarea modalităţilor de abordare şi a deverselor
strategii de rezolvare a conflictelor, aplicate de studenţii medici.
Obiectivele cercetării au fost: studierea managementului conflictului din perspectiva
abordării lui de către studenţi; analiza şi interpretarea metodelor de rezolvare a conflictelor
folosite de studenţi, psihodiagnosticul cu ajutorul testului ”Stilul personal de rezolvare a
conflictelor”. Metodele folosite în cercetare au fost: bibliografică, comparativă, sociologică şi de
psihodiagnostic. Materialele utilizate în studiu reprezintă date bibliografice şi date obţinute prin
chestionarea şi testarea studenţilor. Eşantionul de studiu a fost constituit din 66 de studenţi ai
facultăţii de sănătate publică a USMF ”N. Testemiţanu”.
Rezultate şi discuţii
Conflictul este rezultatul manifestării diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei stări
conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea diferenţelor. Termenul de conflict
are deseori o puternică conotaţie negativă, evocând cuvinte ca opoziţie, mânie, agresivitate. Dar
conflictul nu trebuie să fie neapărat o experienţă negativă [7].
Conflictul presupune un dezacord sau un comportament incompatibil între părţile
implicate, perceput chiar de acestea. Această definiţie ilustrează o gamă largă de conflicte
experimentate de oameni în organizaţii – incompatibilitatea scopurilor, diferenţe în interpretarea
faptelor, dezacorduri privind aşteptările comportamentale ş.a. [5].
Conflictele sunt diverse şi au o taxonomie care ia în calcul mai multe criterii, însa cel mai
des se întâlnesc conflictele externe, personale şi subiective. Ele îşi pot schimba forma şi tipologia
în funcţie de paşii întreprinşi de părţi. Uneori putem să schimbăm cursul conflictului doar prin
privire la el din alt punct de vedere. În aşa mod, conflictul pe parcursul derulării sale se poate
încadra în mai multe tipologii însă această transformare cere o pregătire specială şi o artă din
partea unei părţi participante în conflict [3].
Conflictele pot avea mai multe cauze, printre care putem numi:
1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informaţii insuficiente sau incomplete,
folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj neadecvat
interlocutorului.
2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele şi modalităţile în
care trebuie exercitată puterea etc.
489
3) Existenţa unor scopuri diferite - devine periculos atunci când indivizi sau grupuri
au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori diferite de cele ale organizaţiei, pe
care le urmăresc în detrimentul acesteia.
4) Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţionale – unii manageri alimentează
conflicte inter - personale tocmai pentru a-şi întări poziţia.
5) Resursele limitate – limitarea oricărei resurse poate da naştere la conflict: timpul,
banii, resursele materiale, cele umane şi informaţia [6].
6) Dependenţă departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe
departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele, conflictul
structural este de neevitat.
7) Diferenţe inter-grup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut
profesional considerat în exterior mai bun faţă de cel al membrilor din alt grup, constituie o
importantă cauză de conflict [6].
Încercând să soluţioneze conflictul, persoanele pot adopta diverse strategii de
rezolvare cum ar fi:
Retragerea - retragerea fizică sau emoţională din conflict, în general de teama
confruntării directe.
Aplanarea - refuzul de a accepta existenţa unui conflict este un comportament la
care recurgem din dorinţa de a avea linişte cu orice preţ.
Forţarea - acest stil este adeseori rezultatul tendinţei inconştiente de a vă proteja
de durerea eşecului. În strategia victorie/înfrângere se produce o etalare de forţe din care
obligatoriu o parte iese înfrântă.
Compromisul - este o strategie care reclamă anumite capacităţi de negociator
pentru ca fiecare să câştige câte ceva.
Rezolvarea problemei - este strategia ideală, care nu presupune un învingător şi un
învins. Procesul de găsire a soluţiei poate fi mai lung şi mai anevoios, însă cu siguranţă
relaţiile se vor consolida, iar soluţia va fi mai durabilă [2].
Dupa datele studiului efectuat pe un lot de 66 de studenţi ai USMF „Nicolae
Testemiţanu” am obţinut că conflictul este abordat diferit de studenţii care au participat în
studiu, fig.1. Conform criteriului de sex, eşantionul a fost repartizat după cum urmează: 11
băieţi (16,7%) şi 55 de fete (83,3%), având vârsta medie de 21,12 ani (vârsta minimă - 19
ani, vârsta maximă - 26 ani).
43,94
48,48
7,58
0 10 20 30 40 50 60
tradițională
relațiile umane
interacționistă
Abordările conflictului
Fig.1.Abordările conflictului de către respondenţi (%)
Din cei care au răspuns la întrebarea cum abordează ei conflictul, 48,48% au spus că
adoptă o abordare bazată pe relaţiile umane, adică pentru ei conflictul este ceva pozitiv, natural şi
inevitabil. Dacă analizăm lucrurile la nivel de organizaţie în realitate conflictul poate avea efecte
pozitive în organizaţie. Iniţierea şi rezolvarea unui conflict duce adesea la o soluţionare
constructivă a problemei. Rezolvarea conflictului reprezintă deseori un stimulent pentru o
490
schimbare pozitivă în cadrul companiei. De asemenea, un aspect pozitiv a conflictului este că el
îi încurajează pe oameni să-şi rezolve diferenţele şi să se implice în dezvoltarea unei organizaţii
etice şi echitabile.
O altă categorie de respondenţi - 43,98% au răspuns că ei au o abordare tradiţională,
adică pentru ei conflictul este ceva negativ care nu duce la nimic bun. Conflictul poate avea
serioase efecte negative şi poate dăuna eforturilor de atingere a scopurilor.
Conflictul poate epuiza resursele, în special timpul, banii şi confortul psihic al studenţilor.
Ideile, gândurile, părerile conflictuale pot conduce la resentimente, tensiune, anxietate. Pe de altă
parte, conflictele şi competiţia puternică afectează negativ rezultatele atunci când cooperarea
între studenţi este necesară.
O parte mult mai mică de studenţi au afirmat că ei au o abordare interacţionista, adică ei
consideră că conflictul nu numai că este inevitabil ba chiar este şi ceva necesar. Oamenii pot
suferi de pe urma unui grad prea scăzut sau prea ridicat de conflict. Punctul de vedere echilibrat
promovează ideea că un conflict, într-un anume fel, nu numai că este o forţă pozitivă într-un
grup, dar este absolut necesar pentru ca un grup să fie eficient. Această abordare încurajează
şeful de grup să menţină un nivel moderat de conflict – îndeajuns pentru a menţine grupul viabil,
critic cu sine însuşi şi creativ.
Cauzele intrării în conflict la studenţi sunt diferite şi diferă după situaţiile în care sunt
puşi studenţii de către mediul ce-i înconjoară, fie asta decanat, profesori sau colegi, fig. 2.
Cauza care a fost aleasă de 50% din respondenţi este existenţa unor scopuri diferite în
ceea ce priveşte relaţiile dintre colegi pentru frecventarea lecţiei cât şi dintre studenţi şi profesori
în privinţa metodelor de predare a cursurilor, prelucrarea absenţelor şi a notelor negative.
Pe al doilea loc se află comunicarea defectuoasă care a acumulat 45,45% din opiniile
respondenţilor. Această cauză se referă la sistemul de informaţii a universităţii, deoarece
informaţia care ajunge la studenţi este mai des incompletă, sau ajunge cu o zi înainte de data de
dare a unor documente. La fel şi pe pagina web a universităţii orarul examenelor, sau altă
informaţie apare uneori cu o zi înainte de examenele propriu zise.
O a treia cauză de apariţie a conflictelor o reprezintă diferenţele inter-grup de statut social
care au acumulat 33,33% din numărul respondenţilor, adică fiecare al treilea respondent
consideră că în cadrul universităţii persistă diferenţe de grup social cu care el personal s-a
întâlnit. Sub diferenţele de grup social se înţelege că în cadrul universităţii există o diferenţă de
comportament a unor profesori faţă de studenţii diferitor facultăţi. Aceste cauze duc la conflicte
care au un final neplăcut în special pentru studenţi.
0 10 20 30 40 50
comunicare defectuoasă
sisteme de valori
scopuri diferite
stiluri manageriale
resurse limitate
diferențele intergrup
45,4521,21
50
24,24
10,6
33,33
Fig.2. Cauzele care provoacă conflicte între studenţi (%)
Alte cauze care provoacă conflicte printre studenţi sunt stiluri manageriale şi ambiguităţi
organizaţionale care au acumulat 24,24% din alegerile respondenţilor, sistemele de valori au
acumulat 21,21%, şi o cauză care este de doar 10,6% este cauza resurselor limitate, în special
cele de timp.
491
Când au fost întrebaţi cu cine intră mai des în conflict, 90% dintre studenţi au răspuns că
cu colegii şi doar 10% din ei afirmă că intră mai des în conflict cu profesorii.
Marea majoritate a studenţilor afirmă ca atunci când nu sunt de acord cu profesorul
preferă să nu intre în conflict (86,4%). Drept cauze care îi opreşte să intre în conflict, 59,9% au
răspuns că cred că conflictul va înrăutăţi situaţia iar alţii 18,2% cred că dacă vor intra în conflict
cu profesorul cel din urma işi va schimba comportamentul faţă de dânsul. Iar 15,5% sunt de
părerea că conflictul este inutil deoarece părerea profesorului nu va putea fi schimbată. Și numai
7,6% cred că profesorul ştie mai bine problema şi nu are rost să intre în conflict căzând de acord
cu părerea profesorului.
Unele conflicte ajută studenţii să rezolve problemele la universitate. Astfel, 68,2% din cei
anchetaţi au afirmat că conflictele doar câteodată pot să rezolve problema. Pe când 21,2% afirmă
că conflictele nu rezolva problemele ci mai tare le înrăutăţesc şi doar 10,6% au răspuns că
conflictele întotdeauna i-au ajutat să rezolve problemele. Conflictul rezolvat prin metoda
confruntării poate aduce beneficii în rezolvarea unor probleme la universitate.
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
negocierile mediere arbitrajul judecata
80,3
9,14,5 6,1
Fig. 3. Procedeele de abordare a conflictului da către studenţi(%)
Procedeul cel mai des utilizat cu care abordează conflictul studenţii este negocierea
(80,3%) sau discuţiile care vor duce la aflarea cauzei şi la alegerea celei mai bune soluţii de
rezolvare a conflictului, fig. 3.
Întrebaţi cât de des provoacă sau se folosesc de un conflict în scopuri personale
respondenţii au răspuns că o dată în lună 36,4%, o dată în an 28,8% din respondenţi şi 27,3% din
studenţi au răspuns că nu fac asta niciodată. Aceste rezultate ne vorbesc despre faptul că
conflictul nu numai este o situaţie pozitivă sau negativă dar este şi o modalitate prin care oamenii
îşi pot atinge scopurile personale.
În urma aplicării testului pentru determinarea stilului personal de soluţionare a
conflictelor s-au obţinut următoarele rezultate, prezentate în figura 4.
Fig.4. Stilurile personale de rezolvare a conflictului (%)
492
Metodele interpersonale de rezolvare a conflictului folosite de respondenţi sunt:
Evitarea, retragerea ceea ce face broasca ţestoasă care se retrage în carapacea ei. Aceasta
metoda este folosită de 6,06% din respondenţi în rezolvarea conflictelor, aceste persoane preferă
să nu nimerească în situaţii de conflict evitând persoanele şi situaţiile conflictuale. Persoanele
consideră că e mai uşor să te retragi fizic şi psihologic din conflict decât să îl confrunţi [8].
Prin forţare sau constrângere rezolvă conflictele 15,15% din respondenţi. Rechinii îşi
domină adversarii şi le impun punctul lor de vedere prin acceptarea soluţiei propuse de el în
rezolvarea conflictelor. El consideră că rezolvarea conflictului este atunci când este un câştigător
şi un învins.
La aplanare sau atenuare apelează 27,27% din persoanele anchetate, aceştia fiind
ursuleţii. Ei pun accent pe relaţiile interpersonale, lăsând în umbră propriile scopuri. În aceste
cazuri se uită de problema conflictului, care poate reapărea cu un val mai mare de forţă care duce
la explozie de emoţii [9].
Vulpea este cea care foloseşte compromisul în rezolvarea conflictului, astfel de persoane
sunt 15,16% din respondenţi. Aceste persoane accepta opinia părţii opuse doar într-o oarecare
măsură. Soluţia vulpii este cea de mijloc între două extreme. Însă partea negativă a acestei
metode este că nu are loc diagnosticarea problemei şi înlăturarea factorului declanşator [9].
Confruntarea sau însăşi rezolvarea problemei este folosită de 36,36% din studenţii testaţi.
Bufniţele recunosc existenţa mai multor puncte de vedere şi nu se opresc până nu găsesc soluţia
cea mai bună, convenabilă ambelor părţi. Ea vede conflictul ca pe o metodă de îmbunătăţire a
relaţiilor prin reducerea tensiunii [8].
Cele cinci stiluri de rezolvare a conflictului reprezintă de fapt o intenţie de a rezolva un
conflict între părţi. Însă comportamentul părţilor aflate în conflict poate fi diferit de intenţiile lor
din cauza unor greşeli şi cuprinde declaraţiile, acţiunile şi reacţiile lor.
Concluzii
Desfăşurând acest studiu şi analizând rezultatele am ajuns la concluzia că
conflictul este o situaţie de neînţelegere care inevitabil apare între persoane şi care
necesită soluţionare.
75,76% dintre studenţii se află în conflict cel puţin o data pe săptămână.
Din punct de vedere a abordării conflictelor, 48,4% dintre studenţii de la
facultatea de Sănătate Publică au o abordare bazată pe relaţii iar 43,9% aplică
abordarea tradiţională.
Astfel, conflictele se întâlnesc frecvent printre studenţi şi ei aplică diverse metode
pentru a le soluţiona. Cea mai des utilizată metodă este rezolvarea problemei
aplicată de 36,36% dintre studenţi. Totodată, 27,27% studenţi aplică aplanarea iar
15,1% compromisul.
Bibliografie
1. Constantin Eţco, ş.a. Management în sistemul de sănătate. Chişinău: Epigraf, 2006. p.
552-580.
2. Silvia Nistor. Managementul conflictului-o nouă provocare, Bucureşti, 2004.
3. Gary Johns. Comportament organizaţional, înţelegerea şi conducerea oamenilor în
procesul muncii. Bucureşti:Economica, pag. 419 – 449.
4. Şerban Iosifescu. Negociere şi managementul conflictului. Bucureşti: Fortius, 2006.
5. www.regielife.ro.
6. www.tinapse.ro.
7. www.stiucum.com.
8. www.enachescupsihologie.wordpress.com.
9. www.wall-street.ro.
493
COMUNICAREA EFICIENTĂ – UN FACTOR ESENŢIAL
AL UNEI ACTIVITĂŢI REUŞITE
Olga Cara
(Conducător ştiinţific: dr. hab în med., prof. univ., Constantin Eţco)
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină
Summary
Effective communication - an essential factor for a successful activity
This paper describes results of a study aimed at identifying the communication skills in
society and interpersonal barriers to communication between students. It highlights the
importance of information exchange process between people. Also describes the ability of
individuals to communicate and types of people according to these skills.
Rezumat
În lucrare sunt descrise rezultatele unui studiu care a avut drept scop identificarea
aptitudinilor de comunicare în societate şi a barierelor în comunicare interpersonală a studenţilor.
Ea elucidează importanţa procesului schimbului de informaţie între persoane. De asemenea sunt
descrise abilităţile persoanelor de a comunica şi tipurile de persoane conform acestor abilităţi.
Actualitatea Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Ea
reprezintă un element fundamental al existenţei umane, încă din antichitate înţelepţii
preocupându-se de arta retoricii [2].
După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, 10% sunt verbale (numai
cuvinte), 35% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale) iar 55% sunt
mesaje non-verbale.
Conform estimărilor profesorului Ray Bridwhistell, o persoană obişnuită, de-a lungul
unei zile, vorbeşte efectiv timp de 10-11 minute, iar o propoziţie durează aproximativ 2 secunde
şi jumătate. El consideră că în cadrul unei conversaţii, componenta non-verbală poate să ajungă
la mai mult de 65% [1; 4; 5].
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu constatarea, potrivit căreia comunicarea
verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce comunicarea non-
verbală este folosită pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar în anumite cazuri, pentru a
înlocui mesajele verbale.
Studierea aspectelor de comunicare are o importanţă deosebită, deoarece comunicarea
reprezintă un element indispensabil al relaţiilor interumane şi deseori o comunicare ineficientă
este cauza multor neînţelegeri sau conflicte între persoane şi grupuri [6; 7; 9].
Din aceste considerente am selectat pentru analiză şi elucidare anume acest subiect.
Material şi metode
Scopul acestei lucrări a fost identificarea aptitudinilor de comunicare în societate şi a
barierelor în comunicarea interpersonală a studenţilor medici.
Metodele folosite în cercetare au fost: bibliografică, sociologică şi de psihodiagnostic.
Pentru colectarea informaţiei studenţilor le-au fost aplicate două teste: testul “Atitudinile
de comunicare” şi testul „Cât de comunicativ eşti?”.
Eşantionul de studiu a fost constituit din 70 de studenţi ai facultăţii de sănătate publică ai
USMF „Nicolae Testemiţanu”.
Rezultate şi discuţii
Comunicarea este un proces activ de transmitere şi recepţionare a informaţiei. Pentru ca
această comunicare să se poată realiza sunt necesare: ascultarea activă, înţelegerea mesajului
transmis, interpretarea limbajului non-verbal şi susţinerea conversaţiei [2].
494
Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau
mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre
indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea
voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.
Comunicarea umana se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în forma orală
sau scrisă şi de cel al informaţiei non - verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi
folosirea spaţiului [4; 5].
Principala problemă pe care o presupune studiul noţiunii de comunicare este cea a
stabilirii conţinutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât priveşte
conţinutul, aceasta are un conţinut informaţional, un conţinut afectiv-emoţional, un conţinut
motivaţional şi un conţinutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informaţii: cognitive;
indiciale; injonctive sau conative [3].
Scopurile comunicării sunt multiple: de atenţionare, de informare, de explicare, de
descriere, de convingere etc.
Totodată, comunicarea îndeplineşte mai multe roluri: de informare, de instruire, de
motivare, de obtinere a informatiei.
Modelul de comunicare elaborat de matematicianul american Claude Shannon (1952)
este relativ simplu şi include următoarele elemente:
emitentul - este orice angajat care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiective
privind comunicarea;
receptorul - este orice angajat - manager sau executant - care primeşte mesajul;
mesajul - este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător
receptorului;
contextul sau mediul - este o componentă adiacentă, dar care poate influenţa mult
calitatea comunicării. Se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele
zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia sau
provoca întreruperi, confuzii.
Există numeroase diferenţe între "a spune" şi "a comunica", sau între "a auzi" şi "a
asculta". "A spune" este un proces într-un singur sens, iar "a comunica" presupune transfer de
informaţie în ambele sensuri. Din aceste considerente în cadrul procesului de comunicare pot
apărea diverse bariere, cum ar fi: bariere fizice; semantice; bariere determinate de factori
interni; diferenţe de percepţie; concluzii grăbite; lipsa de cunoaştere; lipsa de interes; blocajul
psihic; emoţiile etc.
Ca urmare a unor studii statistice cu privire la modul de ocupare zilnică a timpului în
cazul unor lucrători din administraţie şi servicii, s-a ajuns la următoarele rezultate: – 9 % din
timp persoana scrie; – 30 % vorbeşte; -16 % citeşte şi – 45 % ascultă. Astfel, conform statisticii
lucrătorul îşi petrece 45% din comunicare, ascultând. Prin urmare, ascultarea este cea care duce
povara comunicării [10].
După alte statistici, pentru o bună comunicare este necesar ca mai mult de 50 % din
timpul de comunicare sa fie utilizat în procesul de ascultare. S-a identificat că aproximativ 60 %
din neînţelegerile care apar în general sunt datorate ascultării incompetente. Concluzia comună a
acestor studii este că, componenta de “ascultare” a comunicării este extrem de importantă [7].
În cadrul cercetării în cauză, noi am studiat diverse aspecte de comunicare pe un
eşantion de 70 de studenţi ai facultăţii de sănătate publică. Fiecărui respondent i s-au administrat
două anchete-test : testul „Atitudinile de comunicare” şi testul „Cît de comunicativ eşti?”.
Aceste teste pun în evidenţă abilităţile de apreciere, de ascultare şi de exprimare a
persoanelor în cauză, precum şi determină tipul lor.
Testul “Cât de comunicativ eşti?” descrie următoarele tipuri de persoane:
Tipul A – Comunicativ sau vorbăreţ;
Tipul B – Taciturn sau tăcut şi interiorizat;
Tipul C – Sociabil;
Tipurile mixte A/B şi A/C.
495
Repartizarea respondenţilor în eşantion conform criteriului de sex a fost următoarea: 56
(80%) femei şi 14 (20%) bărbaţi, cu un raport de 4:1.
Conform datelor, la sondaj au participat 5,71% femei în vârsta de 16-19 ani şi 1,42%
bărbaţi din aceeaşi categorie de vârstă; 72,85% femei şi 15,71% bărbaţi din categoria de
vârstă 20-25 ani, 1,42% femei şi 2,85% bărbaţi din categoria de vârstă cuprinsă între 26-43
ani, fig.1
0,00%
10,00%
20,00%
30,00%
40,00%
50,00%
60,00%
70,00%
80,00%
femei bărbaţi
16-19 ani
20-25
26-43
Fig.1. Repartizarea respondenţilor pe grupe de vârstă (%)
Tipurile de persoane identificate cu ajutorul testului “Cât de comunicativ eşti? ”, au fost
următoarele:
tipul A - 9 persoane (12,85%);
tipul B - 14 persoane (20,0%);
tipul C - 33 persoane (47,15%);
tipul A/B - 5 persoane (7,15%);
tipul A/C - 9 persoane (12,85%), fig 2.
0,00%
5,00%
10,00%
15,00%
20,00%
25,00%
30,00%
35,00%
40,00%
45,00%
femei bărbaţi
tip A
tip B
tip C
tip A/B
tip A/C
Fig.2. Repartizarea respondenţilor după sex şi tipul de comunicare
Astfel, observăm o prevalare a tipului C la femei (42, 41%), ceea ce semnifică că
femeile sunt mai sociabile decât bărbaţii.
Testul “Atitudinile de comunicare” pune în evidenţă abilităţile de apreciere, de
ascultare şi de exprimare a respondenţilor. Conform rezultatelor obţinute:
* abilitatea de apreciere o poseda 22,85% din respondenţi;
* abilitatea de ascultare o poseda 31,42 %;
* abilitatea de exprimare o posedă 44,28%.
Iar 1,42% din respondenţi posedă toate trei abilitaţi la un nivel înalt, fig. 3.
496
0,00%
5,00%
10,00%
15,00%
20,00%
25,00%
30,00%
35,00%
40,00%
45,00%
abil. de apreciere
abil. de a asculta
abil.de exprimare
comunicare
Fig.3.Repartizarea respondenţilor după tipul de abilităţi de comunicare pe care le posedă (%)
Conform rezultatelor studiului, se observă prevalarea abilităţii de exprimare în
comparaţie cu cele de apreciere şi de ascultare.
Se ştie că utilizarea gesturilor şi mimicii pot crea bariere în calea unei comunicări
eficiente. 44,28% din respondenţi afirmă că acestea au importanţă doar pentru persoana care
vorbeşte, dar nu şi pentru acea care ascultă; 41,42% din respondenţi au opinia contrară şi 12,85%
din respondenţi nu sunt siguri de importanţa acestei bariere într-o comunicare eficientă.
La întrebarea ”a asculta şi a recepţiona nu este ceva identic ”, respondenţii au răspuns
în 67,14% că sunt absolut de acord, 10,0% sunt în dezacord total şi 21,42% din respondenţi nu
sunt siguri de această afirmaţie, fig.4.
0,00%
10,00%
20,00%
30,00%
40,00%
50,00%
60,00%
70,00%
acord nesigur dezacord
gesturi, mimică
a asculta / a recepţiona
Fig.4. Repartizarea opiniilor respondenţilor referitor la unele bariere în comunicare.
Concluzii În toate interacţiunile sale, oamenii îşi doresc să aibă o comunicare eficientă, discuţii
deschise, oneste, să primească şi să poată oferi la rândul său, instrucţiuni precise, clare, să
recepţioneze feedback-uri la timp şi utile, care să-i inspire în acţiunile viitoare şi astfel să se
bucure din plin de efectele comunicării eficiente. Cu toate acestea, majoritatea se luptă exact cu
opusul acestor stări, plângându-se frecvent de comunicare ineficientă sau de "lipsă de
comunicare". Comunicarea implică ambele părţi; e o chestiune reciprocă, un schimb.
Rezultatele studiului denotă că tipul de comunicare care predomină (47,15%), în special
printre persoanele de sex feminin (42, 41%) este tipul sociabil.
Referitor la abilităţile de comunicare, prevalează abilităţile de exprimare cu 44,28% şi
de ascultare cu 31,42 %, primele fiind exprimate mai bine la femei.
Conform rezultatelor studiului, se observă prezenţa mai multor bariere în calea unei
comunicări eficiente. Astfel, persoanele deseori sunt copleşite de unele trăiri exterioare, de
stereotipuri, nu cunosc îndeajuns vocabularul limbii materne şi întâmpină o dificultate în
exprimare.
497
Bibliografie
1. Eţco C., Moroşanu M., Goma L., Davidescu - Creangă E. Comunicarea pentru
schimbarea comportamentală. Chişinău: Medicina, 2008.
2. Dinu M. Comunicarea – repere fundamentale, Editura Algos, 2000
3. Iosifescu Ş. Managementul educaţional pentru instituţiile de învăţământ. Tipogrup
press, 2001.
4. Mariş M. Administraţie publică. Cluj: Accent, 2002.
5. Paillart I. Spaţiul public şi comunicarea. Bucureşti: Editura Polirom, 2003.
6. Rogojinaru A. Teme de Relaţii Publice. Bucureşti: Editura Ars Docendi, 2000.
7. Roşca L. Tehnici de comunicare profesională, Note de curs. Sibiu: Ed.ULB, 2000.
8. Vera B. Antrenamentul comunicării sau arta de a ne inţelege. Gemma Pres, 1998.
9. Tudorel N. Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză.
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006.
10. http://horamare.md.
11. http://www.cezarcaluschi.ro.
EVALUAREA COMPARATIVĂ A CARACTERISTICILOR DE BAZĂ ÎN
ANGOR PECTORAL LA BOLNAVII VÎRSTNICI
Eugenia Ciumac
(Cond. şt. - Moroşanu Mihai - dr. în med., conf. univ.;
Negreanu Mariana - director adjunct clinic CNMF)
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină, USMF Nicolae Testemiţanu
Summary
Comparative evaluation of basic characteristics in angina pectoris in elderly patients
Cardiovascular diseases are the number one of death globally: more people die annually
from cardiovascular diseases than from any other cause. According to statistics of World Health
Organization cardiovascular diseases cause more than 17,3 million deaths annually worldwide,
of which 7,2 million deaths from ischemic heart diseases,than manifested by angina pectoris.
Rezumat
Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial. Conform datelor
statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii patologiile cardiovasculare povoacă anual peste
17,3 milioane de decese în lume, dintre care 7,2 milione decese în urma cardiopatiei ischemice,
ce se manifesta prin angor pectoral.
Actualitatea
Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial: nu există vreo altă
cauză care duce la decesul anual al unui număr atît de mare de oameni, cum de patologiile
cardiovasculare. Conform datelor statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, patologiile
cardiovasculare apovoacă anual peste 17,3 milioane de decese în lume. Din acest număr 7,2
milioane de oameni au decedat în urma bolii ischemice a cordului [1].
Pînă în 2030 aproximativ 23,6 milioane de oameni vor deceda din cauza bolilor
cardiovasculare, în primul rînd, de patologii cardiace şi accidente cerebro-vasculare, care,
corespunzător statisticelor, vor rămîne singurele cauze de deces în lume [1].
Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate prevalenţa generală a
populaţiei Republicii Moldova prin boli cardiovasculare a crescut de la 1233,4 la 10.000
locuitori în 2009 la 1249,2 la 10.000 locuitori în 2010, ceea ce denotă actualitatea
subiectului(vezi Tabelul Nr.1) [5].
498
Tabelul Nr.1
Prevalenţa generală prin bolile cardiovasculare a populaţiei Republicii Moldova pentru
anii 2009-2010 (la 10.000 locuitori)
Conform datelor Societăţii Europene de Cardiologie, prevalenţa anginei pectorale creşte
odată cu vîrsta, pentru ambele sexe: de la 2-5% (la bărbaţii de 45-54 de ani) pînă la 10-20%( la
bărbaţii cu vîrste cuprinse între 65-74 de ani), de la 0,1-1% ( la femeile în vîrsta de 45-54 de ani),
pînă la 10-15%( la femeile cu vîrste cuprinse între 65-74 de ani). [3]
Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate, în anul 2010 în Republica
Moldova au fost înregistrate 24.512 decese din cauză maladiilor cardiovasculare, ceea ce
reprezintă 56,20% din totalul deceselor înregistrate în Republica Moldova; din acest număr 60%
decese au fost în urma cardiopatiei ischemice. Dinamica mortalităţii prin maladiile
cardiovasculare este variată: în 2009 de patologii cardiovasculare au decedat 23.647 bolnavi
(56,1%), în 2010 – 24512 (56,2%), iar în 2011 – 22550 (57,5%). [6]
Din totalul de bolnavi inapţi permanent de lucru, cei cu patologie cardiovasculară ocupă
locul de frunte, constituind 20,3 la 100 000 populaţie. Este alarmant faptul, că din 56,1% de
decese cauzate de patologia cardiovasculară, 29,3% au fost persoane în vârstă aptă de muncă. [2]
Creşterea incidenţei, prevalenţei şi letalităţii prin maladii cardiovasculare este în strînsă
concordanţă cu expunerea populaţiei la diverşi factorii de risc: stresul cotidian, obezitatea,
incidenţa majorată a pacienţilor cu diabet zaharat, factorul alimentar şi socio-economic. [2]
În structura invalidităţii primare a populaţiei din Republica Moldova, bolile cadiovasculare
prezintă 21% cu tendintî spre majorare. [4]
Despre importanţa medico-socială a bolilor cardiovasculare denotă şi cota de 30,80% a
asistenţei medicale solicitate de către pacienţii în cauză din totalul chemărilor anuale, iar
medicamentele pentru tratamentul bolilor cardiovasculare ocupă unul dintre primele locuri în
producţie şi consum general. [4]
Scopul
Studierea particularităţilor clinice şi epidemiologice al angorului pectoral la bolnavii
vîrstnici în vederea acordării serviciilor medicale de calitate bolnavilor cu angor pectoral.
Materiale şi metode
Studiul efectuat a fost realizat la baza Centrului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie. Lotul
experemental a cuprins 21 bărbaţi şi 29 femei.
Bolnavii au fost evaluaţi după criteriile de vîrstă, sex, locul de trai, eriditatea, tipul
constituţional, deprinderi vicioase, activitatea profesională exercitată. Studierea datelor de
examenare paraclinică de laborator şi instrumental a bolnavilor s-a bazat pe următoarele metode
499
ale biostatisticii: metoda istorică, metoda epidemiologică, metoda observaţiei, prin calea
evaluării statistice cu cercetare selectivă, evaluarea şi expertizarea documentaţiei (Fişa medicală
– Formular Nr.003/e, aprobat de MS RM 28.05.2002 Nr. 139, Cartela de ambulator, Extras din
fişa medicală - Formular Nr. 027/e, aprobat de MS RM 28.05.2002 Nr. 139 ), participarea la
examenarea paraclinică a bolnavilor: ECG.
Rezultate şi discuţii
Lotul de studiu a inclus 21 (42,00%) bărbaţi şi 29 (58,00 %) femei. Am constatat că raportul
bărbaţi/femei din lotul de bolnavi examinaţi cu angor pectoral a constituit 2/3.
Evaluarea răspîndirii angorului pectoral la persoanele din raioanele rurale/urbane, incluşi în
studiul nostru, a demonstrat, că 60,00% (30) de bolnavi sunt din raioanele rurale şi 40,00% (20) -
din raioanele urbane.
Menţionăm, că IMSP Spitalul Clinic al Ministerului Sănătăţii al RMoldova este o clinică de
talie republicană, unde să trătează în special bolnavii din raioanele rurale ale republicii, deaceea
rezultatele obţinute nu pot fi considerate statistic certe.
Analizînd lotul experimental, am constat că în grupa de vîrstă 50-55 ani incidenţa angorului
pectoral constituie 2,00% (1) cazuri, în grupa de vîrstă cuprinsă între 55-60 ani - 4,00% cazuri
(2). În grupa de vîrstă cuprinsă între 60-70 ani predomină rata incidenţei de 44,00% (18), iar în
grupa de vîrstă cuprinsă între 70-80 ani rata incidenţei constituie 38,00% (19). Evaluînd grupa de
vîrstă 80-90 ani am constat că incidenţa angorului pectoral constituie 20,00% (10).
Realizînd faptul, că un rol important în dezvolatarea angorului pectoral îi revine eredităţii
agravate, evaluarea istoricului vieţii bolnavilor a constat, că raportul dintre bolnavii cu eriditatea
agravată versus eriditatea neagravată constituie 7:3.
Bolnavii incluşi în studiu au manifestat în 34,00% cazuri (17 bolnavi) exercitarea activităţii
intelectuale şi în 66,00% cazuri (33 bolnavi) pacienţii au marcat activitate preponderent fizică.
Analizînd raportul deprinderilor nocive la bolnavii cu angor pectoral (tabacismul, consum
excesiv de alcool şi de sare de bucătărie) am determinat, că în 30,00% (15 bolnavi) cazuri
bolnavii afirmă fumatul activ/pasiv, în 46,00% cazuri bolnavii fac abuz de sare de bucătărie şi
10,00% bolnavi utilizează alcoolul în exces. Din lotul experimental 14,00% bolnavi neagă
prezenţa factorilor nocivi în viaţa cotidiană. (vezi diagrama Nr.1).
Diagrama Nr.1
Realizînd faptul, că în dezvoltarea angorului pectoral un rol aparte îl prezintă patologiile
concomitente, un criteriu important de evaluare în studiul nostru a fost studierea acestor
patologii. Conform datelor obţinute, hipertensiunea arterială este diagnosticată la 62,00%
bolnavi, diabetulu zaharat se înregistrează la 8,00% bolnavi incluşi în studiu, dereglărilede ritm
şi conducere sunt prezente la 44,00% bolnavi, iar obezitatea - la 14,00% bolnavi.(vezi diagrama
Nr.2).
500
Diagrama Nr. 2
Evaluarea condiţiilor de apariţie a sindromului algic la bolnavii cu angor pectoral incluşi în
studiul nostru a demonstrat, că suprasolicitarea emoţională provoacă apariţia sindromului
anginos în 42,00% cazuri, efortul fizic în 86,00% cazuri, puseul hipertensiv determină accesul de
angor pectoral în 20,00%. La 16,00% bolnavi este înregistrată angină pectorală Prinzmetal, iar la
8,00% bolnavi accesul de dureri retrosternale apare în repaus. (vezi diagrama Nr.3).
Diagrama Nr.3
Conform rezultatelor obţinute la 38,00% de bolnavi accesul de angor pectoral dispare după
înlăturarea factorului provocator (efortul fizic/emoţional), la 36,00% din bonavi se determină
jugularea sindromului algic după administrarea nitroglicerinei şi la 28,00% de bolnavi
normalizarea cifrelor tensiunii arteriale prin administrarea remediilor hipotensive. (vezi
diagrama Nr. 4).
Diagrama Nr.4
501
Concluzii
1. Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial
2. Creşterea prevalenţei generale a maladiilor cardiovasculare în anii 2009 - 2010 în
Republica Moldova denotă importanţa şi actualitatea studierii problemei propuse.
3. Rezultatele cercetărilor noastre indică predominarea angorului pectoral la femei
(58%), morbiditate crescută la persoanele din mediul rural (60%) şi afectarea
preponderentă a populaţiei din gupele de vîrstă 60-70 ani (44%) şi 70-80ani (38%), ceea ce
corespunde cu statisticile oficiale.
4. Realizînd faptul, că un rol important în dezvolatarea angorului pectoral îi revine
eredităţii agravate, evaluarea istoricului vieţii bolnavilor a demonstrat, că raportul dintre
bolnavii cu eriditatea agravată versus eriditatea neagravată constituie 7:3, ceea ce denotă
necesitatea promovării modului sănătos de viaţă în rîndurile populaţiei cu eriditatea
cardiovasculară agravată.
5. Analizînd raportul deprinderilor nocive la bolnavii cu angor pectoral (tabacismul
cronic, consum excesiv de alcool şi de sare de bucătărie) am constatat, că în 30,00% cazuri
bolnavii afirmă fumatul activ/pasiv, în 46,00% de cazuri bolnavii fac abuz de sare de
bucătărie şi 10,00% bolnavi utilizează în exces alcoolul, ceea ce permite de a influenţa
nemedicamentos prognosticul angorului pectoral la această categorie de bolnavi.
6. Prezenţa la bolnavii cu angor pectoral a maladiilor concomitente (hipertensiunea
arterială, dereglările de ritm şi de conducere, obezitatea şi diabetul zaharat), dictează
necesitatea abordării complexe a acestor bolnavi în asigurarea calităţii serviciilor medicale
acordate.
7. Evaluarea condiţiilor de apariţie a sindromului algic la bolnavii cu angor pectoral
a demonstrat, că suprasolicitarea emoţională (în 42,00%), efortul fizic (în 86,00%), şi
puseul hipertensiv (în 20,00%) reprezintă cauzele principale de provacare a acceselor de
angor pectoral, ceea ce trebuie de menţionat de către specialiştii medicali în discuţiile
tematice de educaţie pentru sănătate.
8. Conform rezultatelor obţinute, accesul de angor pectoral este jugulat de
înlăturarea factorului provocator/stresul emoţional sau fizic (în 38,00% cazuri),
administrarea nitroglicerinei (în 36,00% cazuri), normalizarea cifrelor tensiunii arteriale
(în 28,00% cazuri), ceea ce trebuie de menţionat în consilierea bolnavilor cu angor
pectoral în vederea acordării serviciilor medicale de calitate pacienţilor vîrstnici.
Bibiografie
1. Bodrug N., Zlatovcena A., Barba D., Negară A., Botezatu A., Maniuc O., Baraniuc L.,
Evaluarea efectului clinic al ozonoterapiei cu ajutorul probelor veloergometrice la
bolnavii vârstnici cu angină pectorală stabilă. In: Anale ştiinţifice ale universităţii de
stat de medicină şi farmacie “nicolae testemiţanu”, ed. a XII-a, vol.3, Chişinău, 2011,
p. 78 – 81.
2. Caproş N., Istrati V., Dragan I., Didic V., Cuzor T., Josan D., More T., Colesnic I,
Cuantificarea prognosticului nefavorabil la pacienţii cu angină pectorală instabilă. In:
Anale ştiinţifice ale universităţii de stat de medicină şi farmacie “nicolae testemiţanu”,
ed. a XII-a, vol.3, Chişinău, 2011, p. 59 – 62.
3. Revenco V.,Grăjdieru R., Ochişor V., Maximenco E., Protocolul Clinic Naţional
“Angina pectorală stabilă”. Chişinău 2011.
4. Tintiuc D., Grosu I., Sănătate Publică şi Management. Chişinău 2007, p.762 - 771
5. Centrul Naţional de Management în Sănătate, Anuar Statistic 2009-2010, Chişinău
2010, p. 13.
6. Indicatori preliminari în format prescurtat privind sănătatea populaţiei şi activitatea
instituţiilor medico-sanitare pe anii 2010-20112, Chişinău 2012.
502
STRATEGII DE MOTIVARE ÎN SITUAŢIE DE CRIZĂ
Diana Oţel
(Conducător ştiinţific: Mihai Moroşanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar)
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină
Summary
Motivation strategies in crisis
This work reports the results of research that took place in a public state medical
institution that aimed to assess the forms and methods of motivation of staff in crisis conditions
applied in CNSP from Chisinau. It also describes strategies used by managers to motivate the
staff within the institution.
Rezumat
Lucrarea relatează despre rezultatele unei cercetări desfăşurate într-o instituţie medico-
sanitară publică de stat care a avut drept scop evaluarea formelor şi metodelor de motivaţie a
personalului în condiţiile de criză aplicate în CNSP din mun.Chişinău. De asemenea sunt
descrise strategiile de motivare utilizate de către manageri asupra personalului din cadrul acestei
instituţii.
Actualitatea
Criza (economiei, a culturii, a valorilor, etc.) a devenit o stare cotidiană, iar cuvântul a
intrat în vocabularul curent al conducătorilor de instituţii, al jurnaliştilor şi al publicului larg.
Prezenţa aproape continuă a crizelor, plasate la cele mai diferite niveluri, a făcut ca tot mai mulţi
lideri politici, conducători de întreprinderi, specialişti în management şi practicieni ai relaţiilor
politice să vorbească despre “gestiunea de criză”, “managementul crizelor” şi despre
”comunicarea de criză”.
Perioada pe care o strabate în prezent economia ţării noastre dovedeşte o dată în plus, că
orice tranziţie în funcţionarea sistemelor de sănătate se face cu eforturi considerabile şi de regulă,
cu risipă de resurse (financiare, tehnice, umane), pe fondul unor puternice dezechilibre.
În acest context, mutaţii profunde se impun a fi operate şi în domeniul managementului
sistemului de sănătate care necesită abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor, precum şi a
relaţiilor de management, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a
proiectării de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să asigure
creşterea eficienţei organizaţiei mai ales în perioada de criză economico-financiară. Să
gestioneze raţional utilizarea resurselor umane, financiare, materiale, informationale etc.
Scopul
Evaluarea formelor şi metodelor de motivaţie a personalului în condiţiile de criză aplicate
în CNSP din mun.Chişinău.
Obiectivele 1. Descrierea caracteristicelor crizelor economice prezente în ţările Europei (revista
literaturii).
2. Evidenţierea formelor şi metodelor de motivaţie a personalului organizaţiei aplicate în
situaţii de criză.
3. Evaluarea eficienţei formelor şi metodelor de motivare a personalului aplicate în CNSP
în situaţie de criză economico-financiară.
4. Elaborarea unor recomandări de strategii motivaţionale în condiţii de criză economico-
financiară caracteristice IMSP.
503
Material şi metode
Pentru evaluarea strategiilor motivaţionale se folosesc o serie de metode de studiu
grupate în următoarele categorii:
Metode de evaluare bazate pe rezultate (metoda observaţiei, metoda istorică, metoda
comparativă, metoda statistică)
Metode de evaluare bazate pe comportament (metoda sociologică-chestionar)
Metoda de bază pentru colectarea datelor a fost cea sociologică în care am folosit
chestionarul de tip semideschis, constă din 31 de întrebări, cu răspunsuri concrete şi făra
raspunsuri, la care persoanele intervievate trebuiau să selecteze un raspuns la dorinţă, cît mai
aproape de adevar, iar la cele fără răspunsuri, persoanele intervievate dădeau un răspuns la
discreţia lor.
În chestionar s-au pus diverse întrebari ce ţin de strategile de motivare aplicate asupra
personalului în situaţie de criză.
Prin elaborarea acestui chestionar am încercat să obţin informaţii referitoare la:
- Părerea managerilor cu privire la motivarea personalului pentru a ramîne în organizaţie;
- Părerea managerilor cu privire la strategiile de motivare aplicate pentru a creşte imaginea
organizaţiei;
- Părerea managerilor cu privire la conducerea organizaţiei, legatura acesteia cu angajaţii şi
relaţiile dintre aceştia.
- Părerea managerilor cu privire la promovarea angajaţilor în cadrul organizaţiei.
Chestionarul s-a efectuat pe un eşantion de 28 de manageri, persoane angajate în Centrul
National de Sănătate Publică (CNSP).
Rezultate şi discuţii
Criza este unul dintre termenii foarte des întîlnit în zilele nostre ce vehiculează în
administrarea afacerilor din majoritatea organizaţiilor. Criza, conform DEX, poate fi definită ca: „manifestare a unor disfuncţionalităţi
(economice, politice, sociale), perioadă de tensiune, de tulburare, de
încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate.[20]
Din punct de vedere etimologic, termenul de criză provine din
limba greacă -
krisis - care face trimitere la decizie ca element final al procesului de
evaluare, interpretare şi comunicare a modului de rezolvare a unei situaţii.
În Dicţionarul de sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu criza este definită
ca: „o perioadă în dinamică a unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a
dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcţionarea sa normală,
declanşându-se puternice presiuni spre schimbare’’.[20]
Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta fie întregul ansamblu social, fie anumite
sectoare ale acestuia (viaţa economică, sistemul politic, relaţiile internaţionale, sistemele
financiar-bancare, structura socială, instituţiile de sănătate publică, învăţământ şi cultura etc.)
[13]. Termenul de criză aproape că s-a demonetizat prin suprautilizarea lui în diferite domenii:
medicină, psihologie, sociologie, diplomaţie, relaţii internaţionale, economie – toate aceste
domenii folosind cu semnificaţii anume acelaşi termen (astfel, se analizează crizele în evoluţia
unor maladii, crizele sociale, crizele politice, crizele economice, crizele organizaţionale). Toate
acestea au un punct comun şi anume încercarea de a surprinde, de „a diagnostica” starea de
anormalitate.
În perioadele de criză nu apar factori motivaţionali noi, total diferiţi faţă de cei din
perioadele de dezvoltare economică. Oamenii încep să fie mai preocupaţi de nivelurile de bază
ale necesităţilor sale.
504
Factorii motivaţionali rămân aceiaşi, dar creşte importanţa celor legaţi de acoperirea
nevoilor de bază, de existenţă şi de securitate. Securitatea locului de muncă şi acoperirea
nevoilor de bază, de existenţă ale angajaţilor reprezintă cele mai importante lucruri în aceasta
perioadă.
Situaţiile normale nu scot ce e mai bun din oameni, dar situaţiile de criză da. Criza este
ceva pozitiv, îi face pe oameni mai motivaţi, care sa-şi îndeplinească bine obligaţiunile de
funcţii, pentru ca să se ţină la locul lor de muncă, avînd mai mult profesionalism în toate
domeniile.
Drept obiect de cercetare a fost selectat Centrul Naţional de Sănătate Publică din
Republica Moldova.
Centrul Naţional de Sănătate Publică (CNSP) este o instituţie ştiinţifico-practică
predestinată efectuării cercetărilor ştiinţifico-practice şi monitorizării situaţiei în domeniul
Sănătăţii Publice având drept sarcini primordiale:
o Supravegherea şi evaluarea sănătăţii populaţiei, monitorizarea indicatorilor de sănătate
stabiliţi;
o Supravegherea eficienţei măsurilor de prevenire a maladiilor, realizate cu scop de
profilaxie primară;
o Examinarea cererilor şi expertizarea sanitară a procedeelor tehnologice noi;
o Expertiza sanitară a produselor alimentare noi şi suplimentelor alimentare;
o Supravegherea şi controlul bolilor extrem de periculoase cu potenţial de răspîndire
internaţionala sau de folosire în calitate de arma biologică.
Centrul se finanţează din contul mijloacelor bugetare, conform planurilor aprobate de
Ministerul Sănătăţii al R.M, şi finanţelor alocate pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice de catre
Academia de Ştiinţe al R.M., precum şi de sursele suplimentare de finanţare.
În urma realizării sondajului în CNSP în ceea ce priveşte strategiile de motivare în
situaţie de criză am constatat urmatoarele:
- Din punct de vedere socio-demografic, situaţia managerilor care îşi desfaşoară
activitatea în cadrul organizaţiei se caracterizează prin următoarele: predomină bărbaţii în funcţia
de manageri (60,7) vis-a-vis de femei (39,3%).
- Se observă o concentrare a femeilor în grupa de vîrstă 31-40 ani, iar a bărbaţilor în
categoria de vîrstă 51-60 ani astfel se combină cel mai bine entuziasmul specific tînărului şi
spiritul calculat, temperat al omului în vîrstă.
- Analiza scalei nevoilor care îi menţine pe manageri în funcţie a demonstrat că sunt
nevoile fiziologice, existenţionale pentru femei (45,5%), iar pentru bărbaţi sunt nevoile
fiziologice şi cele relaţionale – 47,0%. Nevoile de autorealizare, de dezvoltare, de creştere în
carieră ocupă doar 29,5% la bărbaţi şi 27,3% la femei.(fig. 1; tabelul 1).
23,5%
45,5%
23,5%
18,2%
29,5%
27,3%
23,5%
9,0%
0,00%
10,00%
20,00%
30,00%
40,00%
50,00%
nevoi fiziologicenevoi relaţionale nevoi de
dezvoltare
nevoi de
securitate
Bărbaţi Femei
Fig. 1. Structura necesităţilor angajaţilor, după sex (%).
505
Tabelul 1
Structura necesităţilor angajaţilor, după sex (%)
Necesităţi Nevoi fiziologice Nevoi relaţionale Nevoi de
dezvoltare
Nevoi de
securitate
Bărbaţi 23,5% 23,5% 29,5% 23,5%
Femei 45,5% 18,2% 27,3% 9,0 %
- Gradul de satisfacţie al managerilor în privinţa postului deţinut ca bună au menţionat
75,0% din respondenţi, ca relativ bună 21,4%, iar nesatisfăcuţi sunt 3,6%.
Satisfăcuţi de salariul lunar primit totalmente au fost 21,4% din respondenţi, relativ
satisfăcuţi 60,7% din respondenti, iar 17,9% nu sunt satisfăcuţi de salariul lunar.
Satisfăcuţi de relaţiile existente în organizaţie au fost 60,7% din respondenţi. Relativ
satisfăcuţi de relaţiile din organizaţie au fost 32,1% din cei chestionaţi.
Nu sunt satisfăcuţi de relaţiile existente în colectivele structurale ale organizaţiei 17,9%,
iar de cele din organizaţie – 7,2%. (fig. 2; tabelul 2).
75,0%
21,4%
3,6%
21,4%
60,7%
17,9%
46,4%
39,3%
14,3%
60,7%
32,1%
7,2%0,00%
20,00%
40,00%
60,00%
80,00%
postul de
muncă
salariu relaţiile din
colectiv
releţiile din
organizaţie
DA RELATIV NU
Fig. 2. Structura eşantionului după gradul de satisfacţie a angajaţilor în raport cu postul ocupat,
salariu, relaţiile din colectivul de munca şi din organizaţie (%).
Tabelul 2
Structura eşantionului după gradul de satisfacţie a angajaţilor în raport cu postul ocupat, salariu,
relaţiile din colectivul de muncă şi din organizaţie (%)
Gradul de satisfacere DA RELATIV NU
Post ocupat 75,0% 21,4% 3,6%
Salariu 21,4% 60,7% 17,9%
Relaţiile din colectiv 46,4 % 39,3% 14,3%
Relaţiile din organiz. 60,7% 32,1% 7,2%
- Din cele expuse putem menţiona că majoritatea managerilor (96,4%) sunt satisfăcuţi de
postul ocupat, 92,8% sunt satisfăcuţi de relaţiile existente în organizaţie, iar de relaţiile existente
în colectivele structurilor funcţionale sunt satisfăcuţi doar 85,7%. Nu sunt satisfăcuţi de salariile
plătite 17,9% din manageri.
506
19,2%
11,5%34,7%
23,1%11,5%
recompensa promovarea respectul implicarea competiţia
Fig. 3. Structura formelor de motivare aplicate în organizaţie (%)
Tabelul 3
Structura formelor de motivare aplicate în organizaţie (%)
Recompensa Promovarea Respectul Implicarea Competiţia
Formele de
motivare
23,1% 34,7% 11,5% 19,2% 11,5%
- Ca forme de motivare a personalului spre noi performanţe de catre respondenţi au fost
menţionate promovarea pe post – 34,7%, recompensa materială şi morală - 23,1 %, implicarea,
participarea în diferite forme de dirijare, de luare a deciziilor – 19,2%, implementarea diferitor
competiţii între structurile funcţionale ale organizaţiei şi între salariaţi, precum şi ridicarea
respectului faţă de salariat, ambele cîte 11,5% din salariaţi.
- Toţi respondenţii au menţionat că organizaţia a trecut şi trece prin criză economică
(75,3%), criză tehnică, tehnologică (16,8%) şi criză profesională (7,9%) (fig. 4; tabelul 4).
7,9%
16,8%
75,3%
economică tehnică profesională
Fig. 4. Structura aprecierii tipului de criză de către manageri (%)
Tabelul 4
Structura aprecierii tipului de criză de către manageri (%)
Tipul crizei Economică Tehnică Profesională
Structura 75,3% 16,8% 7,9%
- Ca metode aplicate pentru ieşirea din criză chestionaţii au menţionat reducera
cheltuielilor şi gestionarea judicioasa a finanţelor în 50,0%, reducerea locurilor de munca şi a
507
cadrelor - 27,0%, elaborarea noilor strategii, noilor misiuni ale organizaţiei - 11,5%, motivarea
suplimentară a salariaţilor - 7,7%, iar 3,8% din respondenţi s-au reţinut de la răspunsuri
concrete.(fig. 5; tabelul 5).
7,7%
11,5% 3,8%
27,0%
50,0%
reducere cadrelor
reducerea cheltuielilor
motivarea suplimentară
noi strategii
altele
Fig. 5. Structura metodelor aplicate pentru ieşirea din criză (%)
Tabelul 5
Structura metodelor aplicate pentru ieşirea din criză (%)
Metode aplicate
p/u ieşirea din
criză
Reducerea
cadrelor
Reducerea
cheltuielilor
Motivarea
suplimentară
Noi misiuni,
strategii
Altele
Structura met. 27,0% 50,0% 7,7% 11,5% 3,8%
Concluzii
1. Nevoile fiziologice şi cele relaţionale sunt principalele motive de menţinere în postura
de manager – 53,5%, pe cînd cele de autorealizare şi de dezvoltare doar 28,6%.
2.Performanţele activităţii organizaţiei sunt direct influenţate de nivelul
profesionalismului şi gradul responsabilităţii cadrelor (41,4% ).
3. Principalele forme de motivare a performanţelor în situaţie de criză şi aşteptate de
managerii intervievaţi sunt adausurile la salariu, recompensa morala şi materială (73,0%), pe
când aplicate în organizaţie sunt promovarea pe post, recompensa morală şi materială (57,7%).
4. Prezenţa crizei în organizaţie au menţionat-o 75,4% din manageri, evidenţiind-o pe cea
economică cu 75,3%, avînd drept cauză lipsa resurselor financiare (86,8%).
5. Reducerea cheltuielilor şi a cadrelor (locurilor de muncă) ca una din căile strategice de
ieşire din criză au menţionat-o 77,0% din respondenţi pe cînd implimentarea noilor proiecte şi
programe finanţate din exteriorul ţării şi aplicarea unui sistem efectiv de stimulente au
menţionat-o 83,1% din respondenţi.
6. Pregătirea joasă a managerilor în domeniul managementului situaţiilor de criză.
Recomandări
1. Reducerea cheltuielilor indirecte procesului de activitate al organizaţiei, cît şi celor
directe, prin reducerea funcţiilor de ordin secundar, economia resurselor pentru întreţinerea
organizaţiei şi altele.
2. Atragerea investiţiilor străine (programe, proiecte ) cît şi lărgirea formelor economice
de finanţare suplimentară a organizaţiei.
3. Ridicarea profesionalismului de toate nivelurile în managementul situaţiilor de criză,
managementul schimbării, managementul comunicării eficiente, prin cursuri de perfecţionare.
4. Aplicarea celor mai eficiente pîrghii concrete de motivare pentru fiecare colectiv a
structurilor funcţionale, cît şi a întregii organizaţii în situaţii de criză – stimulente efective,
reducerea cheltuielilor, perfecţionarea cadrelor, management financiar eficient.
508
5. Aplicarea celor mai evidente şi valide forme de comunicare, de sondaje, de motivare a
personalului în scopul ieşirii din criza existentă.
Bibliografie
1. Boudon R. şi colab. Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1996.
2. Chicu V., Nemerenco A., Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii de risc i de criză,
2009.
3. Druţă F. Motivaţia economică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
4. Eţco C., ş.a. Management în sistemul de sănătate. Chişinău, 2006.
5. Herzberg F., Manners B., Synderman B. B. The Motivation at Work, Chapman and Hall,
1959.
6. Locke E. A. Towards a Theory of Task Motivation and Incentives, Organizational Behavior
and Human Performance, vol. 3, 1968.
7. Luchian D. G., Managementul schimbărilor în situaţie de criză, 1997.
8. Maslow H. A Theory of Human Motivation, Psychological Review, iulie 1943; Motivation
and Personality, Editia a 3-a, Harper & Row, 1987.
9. Newsom D., Scott S. Organizational crisis, 1993.
10. Rossart J. P. Crisis tipology, 2001.
11. Rotaru P. Managementul strategic, 1998.
12. Sirota D. Motivarea angajaţilor. Edit.: Arc Bucureşti, 2010.
13. Soros. G. Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie. Ed., p. 49.
14. Stacey Ad., Equity Theory, 1965.
15. Timothy W. Coombs. Helping Crisis Managers Protect Reputational Assets: Initial Tests of
the Situational Crisis, 1999.
16. Timothy Coombs, Situational Crisis Communication Theory, 2002.
17. Vroom V. H., “Work and Motivation”, Wiley, 1964.
18. Walonick David S., Ph.D.,1993 Causes and Cures of Stress in Organizations, America, Inc,
Boston, 1989.
19. Warr apud Furnham, Teorii ale motivaţiei prin muncă, 1997, Polirom Arc, Iaşi, 1999.
20. Zamfir, C. şi Vlăsceanu L. (coord.) Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
MANAGERII INSTITUŢIILOR MEDICALE: STILURI DE LEADERSHIP
ŞI EFICIENŢA LOR
Ion Purice
(Conducător ştiinţific: Nina Globa, asistent universitar)
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină
Summary
The managers of medical institutions: the leadership styles and their efficiency
This paper highlights the results of research conducted in a public health institution
aimed at studying and evaluating leadership styles practiced by managers of health services, in
order to improve and enhance their organizational performance. It also describes some aspects of
leadership and management accomplishment in this institution.
Rezumat
Lucrarea elucidează rezultate unei cercetări desfăşurate într-un centru de sănătate publică
care a avut drept scop studierea şi evaluarea stilurilor de leadership practicate de managerii
serviciului de sănătate publică, în scopul eficientizării lor şi sporirii performanţelor
organizaţionale. De asemenea sunt descrise unele aspecte de realizare a leadershipului şi
managementului în cadrul acestei instituţii.
509
Actualitatea
În condiţiile contemporane ale dezvoltării societăţii, în majoritatea domeniilor ştiinţifice,
medicale, politice etc. un rol primordial îl ocupă persoanele care stau în fruntea organizaţilor:
manageri, leaderi, conducători, administratori, directori, şefi de secţie etc.
Cheia succesului în management, o constituie în mare parte gradul înalt de implicare în
activitate a managerilor şi subordonatilor de la fiecare nivel al organizaţiei. Despre succesul
managerului de cele mai frecvente ori se judeca nu după lucrul efectuat de el, dar după felul în
care el reuşeşte de a-i impulsiona la lucru pe subalterni. Impulsionarea sau motivarea
personalului de a activa poate fi realizată prin intermediulinfluenţei sau/şi puterii [3].
Conform opiniei mai multor autori( Likert, W.I. Reddin, D. McGregor ) stilurile de
leadership aplicate în organizaţii au o influenţă deosebită asupra angajaţilor, performanţelor
acestora şi a modului de funcţionare a întregii instituţii.
La început de mileniu, problemele conducerii organizaţiilor necesită o abordare nouă. La
etapa actuală instituţiile au nevoie de un număr mare de conducători cu viziuni moderne, lipsiţi
de vechile stereotipuri şi de modul de conducere administrativă de comandă. Metodele şi stilurile
de conducere cer schimbări esenţiale pentru aplicarea mai eficientă în practica managementului
resurselor umane, care constituie factorul strategic pentru orice tip de organizaţie.Un loc deosebit
revine şi leadership-ului în conducerea organizaţiilor contemporane, aplicării teoriilor şi stilurilor
de conducere, a puterii şi influenţei [3].
Ca urmare, apare necesitatea de a studia diverse aspecte privind realitatea practică de
desfăşurare a proceselor manageriale şi de leadership în instituţiile medicale. Cercetarea,
rezultatele căreia sunt elucidate în lucrare a fost iniţiată pentru a răspunde acestor necesităţi
Scopul
Studierea şi evaluarea stilurilor de leadership practicate de managerii serviciului de
sănătate publică, în scopul eficientizării lor şi sporirii performanţelor organizaţionale.
Obiectivele
1.Studierea surselor bibliografice privind stilurile de leadership şi eficienţa lor.
2.Identificarea şi caracteristica stilurilor de lideri practicate în Centrul Naţional de
Sănătate Publică (CNSP).
3.Studierea interrelaţiilor manager-lider, stil de leadership - proces managerial în cadrul
CNSP.
4. Evaluarea relaţiilor între manageri şi subordonaţi, prin prisma stilurilor de leadership
practicate în CNSP.
Material şi metode
Metodele de cercetare aplicate în cadrul studiului au fost: metoda observării, metoda
sociologică,metoda epidemiologică, metoda istorică, metoda bibliografică.
Cercetarea ştiinţifică actuală este un studiu descriptiv, selectiv. Drept metode de
colectare a informaţiei au servit: chestionarul şi extragerea informaţiei din documentele
statistice.
Studiul s-a desfăşurat în cadrul Centrului Naţional de Sănătate Publică, în perioada
ianuarie -mai 2012, pe un eşantion de 40 de angajaţi.
Chestionarul aplicat conţinea 20 de itemi cu referire la diverse aspecte de leadership, care
ulterior au fost analizate şi elucidate în lucrare.
Rezultate şi discuţii
Leadershipul este una din temele managementului despre care s-a discutat, cercetat şi
scris cel mai mult. Numai în ultimi 75 de ani ai secolului XX s-au scris peste 5000 de cărţi şi
articole şi zeci de teorii şi modele de leadership au fost propuse. Şi totuşi, pare că se ştie relativ
puţin despre factorii care determină succesul sau eşecul unui lider [8].
510
Stilul de conducere sau de leadership influenţează organizaţia în care este practicat în mai
multe direcţii. El determină nivelul productivităţii muncii şi a productivităţii intelectuale a
grupului condus, relaţiile psihosociale din cadrul grupului, atitudinile membrilor, coeziunea şi
motivaţia subordonaţilor etc.[1].
Creşterea eficienţei stilurilor constituie o preocupare importantă a teoriei şi practicii
manageriale. Deşi au fost realizate numeroase studii în acest domeniu, nu s-a ajuns la formularea
unor principii, a unor reţete universal valabile a căror aplicare să asigure în mod cert o eficienţă
crescută a conducerii.
Aprecierea eficienţei stilurilor nu este o acţiune simplă. Ea presupune luarea în
considerare a unor criterii şi adecvarea lor la tipul organizaţiei. Cert este faptul că stilurile de
conducere apreciate ca eficiente se vor găsi reflectate în performanţele obţinute de organizaţii
[9].
Termenul „leadership” este polisemantic şi nu poate fi tradus în limba română printr-un
singur cuvânt care să exprime adevăratele lui semnificaţii. Dicţionarele româneşti [4] îl traduc
ca: conducere, comandă; şefie; comandament.
Există multe interpretări ale leadership-ului. Definiţia tradiţională spune că: leadership-
ul este influenţa interpersonală îndreptată către atingerea unui obiectiv sau a unor
obiective.
Leadershipul şi managementul nu sunt similare. Mai degrabă leadership-ul şi
management-ul sunt doua sisteme de acţiune distincte şi complementare. Fiecare are funcţia
proprie şi activitati caracteristice.În cadrul unei organizaţii managementul acoperă o sferă mai
largă, ce include şi leadershipul. Există persoane care ocupă funcţii manageriale şi care nu au
capacităţi de lider şi vice-versa. Există lideri care nu sunt totodată şi manageri.
Majoritatea companiilor de astăzi sunt mai mult gestionate (managed) şi mai puţin
conduse (lead). Ele au nevoie să-şi dezvolte capacitatea de a-şi exercita leadership-ul.
Companiile de succes nu aşteaptă ca liderii sa vina spre ele. Ele căuta în mod activ persoane cu
potenţial de a deveni lideri şi în timpul carierei lor îi pun în situaţii proiectate pentru a le dezvolta
potenţialul. Într-adevăr cu o selecţie atentă, dezvoltare şi încurajare, zeci de persoane pot juca
roluri importante de lideri într-o organizaţie.
Bineînţeles nimeni nu este în acelaşi timp un foarte bun lider şi un foarte bun manager.
Unele persoane au capacitatea de a deveni excelenţi manageri dar nu sunt la fel de buni ca liderii.
Un bun lider motivează angajaţii, le urmăreşte performanţele, îi ajută, îi îndrumă şi ia decizii.
Flexibilitatea, inteligenţa şi integritatea sunt caracteristici cheie ale unui lider adevărat [5,6].
Un leader eficient promovează întotdeauna o viziune, adoptă un stil democratic de
conducere, ia decizii corecte şi la timp, are capacitate de a gândi în perspectivă, este un bun
coaching (ghid, meditator, antrenor), om al viziunii, conduce eficient discuţiile, dinamizează
grupul, stabilind obiective realiste, e pretenţios în ceea ce priveşte calitatea, îşi înţelege şi îşi
controlează propriile emoţii, are încredere în forţele proprii, este uşor adaptabil, optimist,
ambiţios, disponibil să acţioneze şi să profite de oportunităţi, delegă sarcini, creează cadrul
necesar pentru o activitate eficientă, comunică clar, încurajând feedback-ul, sprijină membrii
echipei, formează echipa în adevăratul sens, menţine integritatea grupului, foloseşte tactici de
persuasiune, prezintă empatie şi stimulează abilităţile celor din jur prin feed-back şi îndrumare.
Indiferent de pregătirea universitară, de cantitatea de şcoli urmate, de mediul din care vine,
pentru un lider contează, în primul rând, să ştie să se poarte cu oamenii.
Nu în toate cazurile liderii sunt şi manageri. Ei pot fi întâlni-ţi mai ales în lumea politică,
oamenii care nu au funcţii guvernamentale, nu au deci putere decizională, nefiind investiţi formal
cu aşa ceva, dar, cu toate acestea, întreprind acţiuni sociale de mare complexitate, reuşind să
antreneze în acţiunile lor mişcări sociale de masă [6].
Înstituţia în care s-a desfăşurat studiul - CNSP, reprezintă o instituţie de stat ce şi-a
câştigat respectul sau datorită activităţii profesioniste pe care a desfăşurat-o de-a lungul timp.
Această instituţie are o istorie de peste 64 ani, fiind fondată în decembrie 1948, iniţial ca Staţie
Sanitaro - Epidemiologică Republicană.
511
Scopul actual al instituţiei este axat pe elaborarea cadrului legislativ şi normativ în
domeniul sănătăţii publice, promovarea sănătăţii şi supravegherea bolilor netransmisibile,
monitorizarea indicatorilor de sănătate, asigurarea supravegherii epidemiologice a bolilor
transmisibile şi de alertă a urgenţelor în sănătate, supravegherea sanitară a obiectivelor,
evaluarea sănătăţii în relaţie cu mediu, activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în domeniu,
etc.[7].
În urma chestionării efectuate, vârsta medie identificată a angajaţilor incluşi în studiu a
fost de 44 ani, iar repartiţia pe sexe a fost următoarea: 47,5% - bărbaţi şi 52,5% - femei. În
funcţie de postul ocupat repartizarea a fost următoarea: manageri -35%, medici - 30 %, asistenţi
medicali -12,5% şi alte funcţii - 22,5%.
Studiind viziunea angajaţilor, dacă managerii instituţiei sunt şi lideri, am determinat
următoarele: 55% au răspuns - d a, 35% - nu ştiu şi 10%-nu (figura 1).
55%
10%
35% Da
Nu
Nuștiu
Figura1 Răspunsul angajaţilor la întrebarea: dacă managerii sunt şi lideri în instituţie
Analizând formele predominante de comunicare în instituţie am determinat: forma
directă nemijlocit între persoane - 62% cazuri şi indirectă (scris, telefon, e-mail, fax) - 38%. În
ceea ce priveşte fercvenţa delegării unor activităţi spre îndeplinire ponderea este următoarea:
deseori – au menţionat 47,5% angajaţi, uneori - 40%, rareori - 30% şi niciodată -10%.
Studiind viziunea angajaţilor faţă de managerul superior al instituţiei am obţinut
următoarele rezultate: 62,5% din angajaţi văd în managerul lor un lider, 47% din ei îl condideră
imaginea principală a instituţiei, 32,5% - difuzor de informaţie, 12,5% - un simbol şi 7,5% -
întreprinzător (fig.2).
12,5%
62,5%
32,5%
7,5%
47%
0 10 20 30 40 50 60 70
Un simbol
Lider
Difuzor de informație
Întreprinzător
Imaginea principală a instituții
Figura 2 Viziunea angajaţilor asupra managerului superior al instituţiei
512
Referitor la atitudinea managerilor (conducătorilor) faţă de angajaţi, 20% din respondenţi
ne-au răspuns că au o atitudine foarte bună, 57,5% - bună , 22,5% - satisfăcătoare. Studiind
atitudinea angajaţilor faţă de manageri am obţinut: 10% din angajaţi au o atitudine foarte bună
faţă de managerii lor, 55% - bună, 32,5% - satisfăcătoare şi 2,5% - rea.
În privinţa frecvenţei realizării funcţiei de control, superiorii controlează subordonaţi:
lunar - 2,5%, săptămînal - 42,5%, zilnic - 40% şi altele - 15%.
Un aspect foarte important îl constituie gradul de motivare al angajaţilor. 52,5% din
angajaţi se consideră motivati, 35 % - parţial motivaţi, şi 2,5% - nemotivati. Modalităţile
principale de motivare a angajaţilor sunt: cuvintele de laudă în faţa colegilor - 60%, diplomele de
merit -45%, primele -52,5%, majorările de salariu-35 %, diverse înlesniri-35%, promovarea în
post - 22,5%.
În cadrul studiului dat angajaţii au fost întrebaţi ce stil de leadership practică managerii
instituţiilor. 50% din angajaţi au raspuns că managerii lor practică un stil democrat, 40%-
autocrat iar 10% - liberal-permisiv (fig. 3).
Figura 3 Stilurile de leadership practicate de manageri
Fiind întrebaţi cum se simt în prezenţa şefului răspunsurile angajaţilor au fost
următoarele: important -7,5%, competent -35%, încrezut -20% şi parte a echipei-37,5%.
Cele mai importante valori promovate în instituţie sunt: profesionalismul -72,5%,
disciplina -55%, responsabilitatea - 57,5%, obiectivitatea - 50%, insistenta - 20%, respectul -
32,5%, democraţia - 45%.
Concluzii 1.Studiind literatura privind stilurile de leadership şi eficienţa lor putem afirma că un
leader eficient: promovează întotdeauna o viziune clară; adoptă un stil democratic de conducere;
ia decizii corecte şi la timp; conduce eficient discuţiile; dinamizează grupul, stabilind obiective
realiste; are încredere în forţele proprii; creează cadrul necesar pentru o activitate eficientă etc.
2.Analizînd stilurile de leadership practicate în CNSP am determinat că stilul
predominant este cel democrat - 50% cazuri, fiind completat de următoarele calităţi: încredere
(81%), profesionalism (72,5%), responsabilitate (57,5%), obiectivitate(50%), ceia ce ajută la
îmbunătăţirea calităţii muncii.
3.Studiind interrelaţia stil de leadership – proces managerial în cadrul CNSP, s-a
evidenţiat legătura între stilul democrat şi procesele de organizare, motivare, control,
comunicare, luarea deciziilor. Astfel, stilul democrat se asociază cu o comunicare mai frecventă
cu angajaţii, o motivaţie mai bună (52,5%), o implicare mai frecventă a angajaţilor în procesul de
luare a deciziilor, accent pe delegare (47,5%), ceia ce sporeşte dinamica şi eficienţa procesului
managerial.
4. Evaluând relaţiile între manageri şi subordonaţi s-a identificat: atitudinea managerilor
faţă de angajaţi predominant bună (57,5%) şi a angajaţilor faţă de manageri similar (55%),
accent pe comunicarea directă (81,5%) şi discuţii permanente (50%) a superiorilor cu angajaţii.
5. Majoritatea managerilor (55%) sunt priviţi ca lideri de către angajaţi, ceia ce este un
proces favorabil instituţiei.
50% 40%
10%
0
2040
60
Democrat Autocrat Liberal
513
Recomandări
1. Continuarea perfecţionării cadrelor manageriale privind stilurile de leadership şi utilizarea lor
eficientă.
2. Însuşirea şi practicarea diferitor stiluri de leadership şi a flexibilităţii lor în aplicare.
3. Adoptarea de către manageri a stilurilor de leadership în dependenţă de contextul
comportamental şi situaţional.
Bibliografie
1. Eţco Constantin, Management în sistemul de sănătate, Chişinău: Editura Epigraf, 2006, pag.
372.
2. Tintiuc D., Grossu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău: „Medicina”, 2007, 896 p.
3. Ţurcan Tosia, Psihologie managerială. Chişinău: Editura Epigraf, 2004, pag. 7, 95.
4. Dicţionar englez-român, Bucureşti, Chişinău: Editura Academiei, 1974.
5. http://www.scribd.com/doc/55294568/2/I-1-Definirea-leadership-ului.
6. www.scribd.com/.../39544893-Management-de-La-Teorie-La-Practic.
7. http://www.cnsp.md/info.php?id1=45&id2=0.
8. Ioan Ursachi, Management. Bucureşti: ASE, 2005, p. 209 – 234.
9. Cornescu, I. Mihăilescu, S. Stanciu, Managementul organizaţiei. Bucureşti: ALL BECK,
2003, p. 125-143.
SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ A MALADIEI HIV/SIDA,
TENDINŢELE ÎN PERIOADA ANILOR 2006-2011
Olga Cara
(Cond şt. – Morosanu Mihail, dr. în med., conf. univ.)
Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină
Summary
Epidemiological supervision of HIV / AIDS diseases,
tendencies in the period of 2006-2011 years
This article describes some features of epidemiological research and their significances. It
emphasizes the importance of prevention and the need to control HIV / AIDS among people. In
this work are described the phenomena of morbidity population and the prevalence of HIV /
AIDS, as well as the results of test prevention in pregnant women and other risk groups.
Rezumat
Articolul respectiv descrie unele particularităţi a cercetărilor epidemiologice a maladiei
HIV/SIDA și însemnătatea acestora. El elucidează importanţa profilaxiei şi necesitatea
controlului infecţiei HIV/SIDA în populaţie. În această lucrare sunt descrise prevalenţele
fenomenelor morbidităţii populaţiei cu infecţia HIV/SIDA, rezultatele examenelor profilactice la
femeile gravide şi a altor grupe de populaţie expuse riscului de infectare.
Actualitatea
Fenomenul HIV/SIDA este un subiect de meditaţie în contemporaneitate pentru individ,
mediu, legiuitor şi societate. Infecţia HIV/SIDA prezintă o problemă globală pentru sănătate şi
dezvoltarea economică. SIDA este o boală cronică incurabilă cu sfârşit letal, reprezintă o
problemă medico–socială ale umanităţii, care trebuie preîntâmpinată [1] .
Scopul acestei lucrări a fost studierea şi analiza prevalenţei maladiei HIV/SIDA printre
populaţia RM. Descrierea cercetării/studiilor în ceea ce priveşte situaţia epidemiologică a
infecţiei HIV/SIDA.
514
Metodele de studiere în cazul nostru au fost:istorică/bibliografică, comparativă, statistică,
etc.
Definiţii, concepte: HIV (Virusul Imunodeficienţei Umane) este virusul care atacă şi distruge progresiv
sistemul imunitar, provocând, în final, SIDA. Deoarece virusul nu distruge celulele rapid,
persoanele infectate cu HIV pot să nu prezinte simptome ani de-a rândul.
SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Umane Dobândite) este manifestarea finală a infecţiei
cu HIV, o boală cronică cu evoluţie îndelungată, imprevizibilă. O persoană este bolnavă de
SIDA când virusul a deteriorat sistemul de apărare al organismului, distrugând celulele care îl
protejează. O dată sistemul imunitar slăbit, corpul este vulnerabil în faţa diverselor tipuri de
infecţii oportuniste, cum ar fi cancerul sau pneumonia [1; 3] .
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie
1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor
acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de
39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul
persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani [4] .
Procesul epidemic a infecţiei HIV/SIDA în Republica Moldova poate fi divizat în 3
perioade: * anii 1987 - 1995 înregistrarea cazurilor sporadice în unele teritorii, preponderent în
rîndurile studenţilor străini cu transmitere sexuală;
* anii 1996 – 2001 se caracterizează prin extinderea teritorială cu răspândirea
preponderentă în rîndul utilizatorilor de droguri injectabile;
* din anul 2002 până în prezent răspândirea infecţiei în toate teritoriile administrative,
inclusiv în teritoriile rurale, sporirea numărului persoanelor infectate pe cale sexuală, inclusiv
femeilor şi gravidelor [2; 6].
În perioada anilor 1987-2010, în total au fost înregistrate 6404 persoane infectate cu
virusul HIV, inclusiv 2041 - în teritoriile de est. Numărul cazurilor noi de infecţie cu HIV în anul
2010 s-a menţinut la nivelul anului 2009 – 704 persoane (17,12 la 100000 populaţie) (figura 1).
92,7
470
609
713 735709
474417
362
258 280234
101 91 116 111159
240 257 254290 296 298 291
8 9 6 2 0 2 3 3 755
413
538
618
731790
407
157176
234206
257
360
704
704
0
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Persoane testate mii Cazuri HIV noi depistate
Figura 1. Dinamica înregistrării cazurilor noi HIV şi volumul de testări la marcherii virusului
HIV în Republica Moldova pe perioada anilor 1987 – 2010.
Situaţia epidemică prin infecţia HIV/SIDA în Republica Moldova se menţine sub
supraveghere şi monitorizare permanentă. În 2011 au fost depistate 721 cazuri noi de infecţie
HIV, inclusiv în teritoriile de est – 227 (2010-704, inclusiv în teritoriile de est – 247). Incidenţa
515
infecţiei HIV la 100000 populaţie a constituit 13,87 în teritoriile din dreapta Nistrului şi - 42,10
în teritoriile de est [5; 6] .
Răspîndirea infecţiei are loc în toate teritoriile administrative cu o prevalenţă diferită. Cel
mai înalt indice al prevalenţei la 100000 populaţie se înregistrează în municipiile: Bălţi - 860,9;
Chişinău - 146,4; raioanele: Floreşti – 179,9; Glodeni – 159,2; Basarabeasca -132,6; Sîngerei -
131,3; Făleşti - 103,3; din teritoriile de est ale republicii în or.Tiraspol - 579,4 şi raioanele
Rîbniţa - 609,6; Slobozia – 302,4 şi Grigoriopol - 210,3 [5; 6] .
Figura 2. Prevalenţa infecţiei HIV/SIDA la 100000 populaţie (date cumulative 1987-2010)
Conform statisticilor autorităţilor transnistrene de profil, printre localităţile „lider” din
regiune cu incidenţa cea mai ridicată sunt Tiraspol – cu peste o mie de îmbolnăviri, Râbniţa – cu
peste 510 de cazuri şi Tighina – cu peste 260 de infectaţi. „Localităţile rurale nu sunt afectate în
mare măsură de epidemie, deşi „revoluţia sexuală” a ajuns şi acolo. Tradiţiile de familie
puternice şi sfidarea libertinajului tineresc le protejează de SIDA [7] .
Rata înaltă de prevalenţă a HIV/SIDA în Transnistria, care este de aproximativ patru ori
mai mare decât pe malul drept al Nistrului, în opinia Organizaţiei Internaţionale „Medici Fără
Frontiere”, este atribuită faptului că regiunea a fost exclusă timp de mai mulţi ani din programele
de asistenţă internaţională, în vederea combaterii flagelului.
În 2010 au făcut boala SIDA 290 persoane (138 în teritoriile de est). Cele mai frecvente
maladii SIDA indicatoare: infecţia pulmonară cu Mycobacterium tuberculosis, candidoza
esofagiană si sindromul de istovire HIV-11.7% [5] .
În perioada de referinţă, s-a prelungit supravegherea epidemiologică în rîndul grupurilor de
populaţie, inclusiv în grupul cu risc sporit de infectare. Pe parcursul anului au fost testate la
marcherii HIV 290856 persoane (2009 –298310), inclusiv donări de sânge, plasmă – 80335 sau
23,8% din numărul total de mostre de sînge testate (2009 -88444), persoane care se află la
evidenţă cu tuberculoză, inclusiv şi cele depistate cu diagnosticul primar - 7474 (2,5%), persoane
examinate conform indicaţiilor clinice 22474 (7,72%), cetăţenii care pleacă peste hotarele ţării -
18045 (5,35%), recipienţii de sânge pînă la transfuzia preparatelor din sînge 22583 (6,7%),
utilizatoare de droguri injectabile – 3410 (1,2%).
Infecţia HIV/SIDA se înregistrează în rîndul persoanelor tinere de vîrstă reproductivă, apte
de muncă (vîrsta 15-39 ani – 79,5%), iar în segmentele de vârstă 20 - 24 ani – 17,47% şi 25-29
de ani – 22,3% (figura 3).
516
20-24 - 17,5%
25-29 - 22,3%
15-39 -
79,5%
Figura 3. Distribuţia cazurilor infecţiei HIV înregistrate în republica Moldova în 2010 dupa
vârsta la momentul depistării.
Creşte ponderea de transmitere a infecţiei HIV pe cale sexuală – 86,79% (inclusiv
teritoriile de est – 82,9%), comparativ cu anul 2009 - 81,25% (figura.4).
0
100
200
300
400
500
600
700
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
drog heter perin nedet
Figura 4. Distribuţia cazurilor noi de HIV dupa calea de transmitere în Republica Moldova pe
perioada anilor 2001-2010.
La evidenţă medicală se află 8960 persoane utilizatoare de droguri, inclusiv 1304 persoane
luate în evidenţă în 2010, din ele 34 au fost depistate cu infecţia HIV. Acest contingent
insuficient se testează la HIV în 26 de raioane: Aneni Noi, Briceni, Cahul, Cantemir, Călăraşi,
Căuşeni, Cimişlia, Drochia, Edineţ, Făleşti, Hînceşti, Ialoveni, Leova, Nisporeni, Ocniţa, Orhei,
Rezina, Rîşcani, Soroca, Străşeni, Taraclia, Teleneşti, Ungheni, Comrat, Ciadîr Lunga,
Vulcăneşti [5; 6; 7] .
Riscul de contaminare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin
statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Valoarea statistică depinde și de calea
de transmitere, riscul prin contact sexual repetat cu o persoană infectată fiind mai mic decât cel
care îi urmează unei înțepături. Mai mare chiar este riscul de transmitere de la mama netratată la
făt (cu cca. 40%), iar cel de contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. Statistica de mai jos
se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de latență a persoanelor infectate, circa
3 luni după infectare și înaintea izbucnirii bolii:
Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv, comportă un risc de 0,05-0,15 %
la femei și 0,03-5,6% (un studiu) la bărbați ;
Infecția prin înțepăturile de ac (obiecte taioase) sau folosirea lor în comun de către
narcomani;
Transplacentar (de la mama la făt în timpul travaliului sau în timpul alăptării), riscul este
de 30 % ;
În timpul transfuziilor de sînge şi a componentelor sale.
Se știe că riscul este direct dependent de următorii factori:
517
concentrația de viruşi din produsul contaminat;
contagiozitatea (virulenţa) virusului;
transferul de celule infectate;
starea generală a sistemului imun a celui expus [3] .
În republică s-a realizat al treilea Program Naţional de profilaxie şi control al infecţiei
HIV/SIDA şi ITS pentru anii 2006-2010, acesta prevedea:
Instrucţiuni:
*Privind profilaxia infecţiei HIV intraspitalicească;
*Prevenirea infecţiei HIV în caz de expunere profesională;
* Utilizarea testelor rapide.
Ghiduri:
„Controlul infecţiilor” (2008);
„Infecţia HIV cu transmitere materno-fetală (2008).
Supravegherea epidemiologică de generaţia a doua s-a efectuat în rîndul:utilizatori de
droguri injectabile – 1093 persoane (Chişinău, Bălţi, Tiraspol), lucrătorii sexului comercial - 863
(Chişinău, Bălţi), bărbaţilor care fac sex cu bărbaţii – 397 (Chişinău, Bălţi) şi deţinuţilor – 530
persoane. Conform studiului efectuat răspîndirea infecţiei HIV în rîndul acestui grup constituie:
utilizatori de droguri injectabile - 16.4%, lucrătorii sexului comercial - 6.1%, bărbaţilor care fac
sex cu bărbaţii - 1.7% şi deţinuţilor - 3.5%.
În scopul asigurării accesului la servicii de consiliere şi testare voluntară la infecţia HIV a fost
fortificată reţeaua cabinetelor de consiliere şi testare voluntară. În anul 2010 au fost acordate
servicii de consiliere în 67 de cabinete de consiliere şi testare voluntară, inclusiv 52 în IMSP
din teritoriile din stînga Nistrului, 7 instituţii penitenciare şi 8 în teritoriile de est. [3; 5; 6]
Premizele tendinţelor de generalizare a procesului epidemiologic a infecţiei
HIV/SIDA în populaţie
sporirea anuală a incidenţei infecţiei HIV/SIDA;
extinderea ariei geografice;
extinderea cazurilor noi de infecţie în rîndul populaţiei generale, inclusiv populaţiei
rurale;
ponderea înaltă a femeilor infectate cu HIV;
sporirea prevalenţei infecţiei HIV în rîndul gravidelor;
nivel înalt depistării persoanelor HIV în rîndul donatorilor de sînge;
creşterea numărului de persoane infectate cu HIV in rândul migranţilor.
Luând în consideraţie tendinţele actuale ale procesului epidemic, persistenţa unor
probleme în calitatea asistenţei medicale persoanelor cu infecţia HIV şi SIDA este necesar
(recomandari):
1. continuarea realizării obiectivelor prioritare:extinderea accesului universal la prevenire,
consiliere şi testare binevolă cu acordul informat, tratament, îngrijiri şi suport;
2. asigurarea instruirii cadrelor medicale privind profilaxia primară: acoperirea cu activităţi
informaţionale, de profilaxie primară a grupurilor ţinte predispuse la riscul larg de infectare
(migranţii, femeile care practică sex comercial, utilizatori de droguri intravenos, contingentul
instituţiilor penitenciare, bărbaţii care practică sex cu bărbaţii);
3. efectuarea supravegherii epidemiologice, inclusiv de sentinelă în scopul evaluării şi
monitorizării aspectelor şi factorilor comportamentali care favorizează extinderea infecţiei
HIV/SIDA pe grupe de populaţie;
4. aderarea persoanelor cu HIV/SIDA la terapie antiretrovirală specifică;
5. neadmiterea şi excluderea stigmei şi discriminării în viaţă socială, în acordarea
asistenţei medicale şi sociale persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA [1; 7; 8] .
Constatări Comparând datele statistice referitor la situaţia epidemiologică a infecţiei HIV/SIDA,
determinăm o creştere considerabilă a cazurilor de infectare cu virusul HIV printre populaţia
518
tânără (vârsta 19-45 de ani) a RM, din cauza narcomaniei, sexului neprotejat, modului indecent
de viată şi a femeilor gravide seropozitive ce nu sunt la evidenţă la medicul de familie.
Totuşi organizaţiile: UNFPA, ONU, UNAIDS, Medicina fără frontiere, Crucea Roşie şi
alte organizaţii non-guvernamentale, împreună cu MS al RM si CNSP, conlucrează, având
scopul de a continua realizarea activităţilor stipulate în Programul Naţional de prevenire şi
control a infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011 – 2015.
Bibliografie
1. Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10-XVI din 03.02.2009.
2. SĂNĂTATE PUBLICĂ, ECONOMIE ŞI MANAGEMENT ÎN MEDICINĂ. Revistă
ştiinţifico-practică, Chisinau, 2008.
3. Tintiuc D., Grossu Iu., Grăjdeanu T. Sănătate publică şi management., Chişinău: Medicina,
2007.
4.http://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA
5. www.statistica.md
6. www.cnsp.md
7. ms.gov.md
8. www.azi.md.
top related