psihologia grupurilor sociale rezolvare teme
Post on 25-Jul-2015
120 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Page | 1
1.)Grupul de apartenenta – grupul de referita, asemanari si deosebiri. Exemplificati
Grupul de apartenenţă este grupul din care dorim să facem parte.
- acest tip de grup influenţează atitudinile şi valorile membrilor
- este grupul la care individul spera să se afilieze personal, instituţional şi psihoafectiv.
Grupul de referinţă – este un concept propus de Hyman în 1942
- serveşte ca model, chiar dacă individul nu.i aparţine(dar speră să-i aparţină, identificându-se cu acest
grup)
Adesea, cele doua caracteristici se suprapun: individul alege un grup ca model de conduită, îl consideră
grup referenţial pe acela de care aparţine.
Împărţirea grupurilor în grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă rezultă din faptul că
individul face parte, concomitent, din diferite grupuri sociale. Aşteptările, valorile, normele de conduită
ale acestor grupuri pot fi foarte diferite sau chiar contradictorii.
Deosebiri:
În cadrul acestei pluralităţi, grupul de apartenenţă indică grupul sau grupurile din care face parte
individul, în timp ce grupul sau grupurile de referinţă sunt cele din care nu face parte, dar acceptă
valorile, normele lor de conduită. Grupul de referinţă constituie, deci, o bază de raportare a propriei
situaţii faţă de un sistem de valori şi norme, pentru autoapreciere şi orientare.
Grupul de referinţă poate fi unul din grupurile de apartenenţă(propria familie), dar poate fi şi
un alt grup, sau, în funcţie de sfera activităţii, mai multe grupuri. Grupul de referinţă, îndeplinind o
funcţie de raportare şi de comparaţie, are o importanţă crecândă pe măsură ce individul poate formula
opţiuni personale în legătură cu grupul sau grupurile din care doreşte să facă parte conform intereselor,
aspiraţiilor sale.
Numărul mare de grupuri sociale, din care face parte concomitent, reprezintă zona prin
intermediul căreia individul vine în legătură cu societatea: omul se aflăîn focarul relaţiilor de grup, iar
grupurile mediază legăturile sale cu societatea.
Exemple orentative:
Grupul de apartenență: grupul de prieteni, grupele de la facultate.etc
Grupul de referință: o trupă de muzică rock- Metalica sau alte celebrități, familia Columbeanu(Iri și
Moni)
Page | 2
2.) Grupul ca frondă, opoziţie, protest: Exemple din societatea românească
Există și grupuri care nu sunt reunite pentru muncă, învăţare, distracţie, creativitate sau discuţie.
Unele grupuri au caracter nonformal și exprimă atitudini de frondă, de opoziţie la structurile oficiale.
Liantul colectiv este refuzul, împotrivirea, protestul faţă de „ceilalţi”.
Grupul acţionează ca o cultură specifică, ca o comunitate care inventează rituri, punând în scenă,
într-o manieră scenică, dramatizată, emoţii, „fluide”, „fantasme” - toate născute din trăirea intensă a
vieţii de grup.
Cazul grupurilor de „muzicieni underground”, comunităţi „neotribale” care modifică identităţile şi
conştiinţele participanţilor, care propun alternative estetice şi sociale la societatea adultă încremenită,
valori „autentice”, vitalitate şi ajustare morală, o „unicitate a existenţei” (Seca, 2001).
Muzicienii din garaje şi subsoluri, care-şi delimitează zonele şi stilurile cu precizie, elaborează şi
transmit formule simbolice active de articulare la context şi de inovare în raporturile sociale, experienţe
de recunoaştere socială.
Mesajul acestei minorităţi anomice se distinge prin:
dorinţa de a inversa procesul de influenţă, controlat de „majoritari”, mass-media,
instituţii politice şi educative;
slaba recunoaştere comercială a producţiei lor, construită pe un alt stil decât cel
dominant;
dependenţa cognitivă şi afectivă faţă de vedete, sursă de ambivalenţă şi de
transgresiune mimetică;
voinţa de conversiune a celorlalţi la formula lor originală de viaţă, la stilul lor
protestatar.
Aceste grupări sunt minorităţi efervescente, practică socializări ritualice, trăiri şi încrederi
intime.
Ei au alte coduri, mai subtile, angajante; energice. Fie că aparţin „filosofiei” de tip rock, rap sau
tehno, au fost descrişi ca minorităţi anomice, emergente ale unei „stări acide”(Seca,1988)
3.) Exemplificati 3 grupuri primare cunoscute. Analizati caracteristicile lor.
A fost descris pentru prima dată de Charles Cooley, în lucrarea Social Organization (1909).
Caracteristicile grupurilor primare:
asociaţia intimă a membrilor,
cooperarea şi interacţiunea directă, faţă în faţă.
contribuie decisiv la formarea naturii sociale şi a idealurilor individului
asigură o anumită fuziune a individualităţilor într-un întreg, într-o unitate comună; ţelul
fiecărui membru se converteşte în viaţa comună a grupului, în construirea unui scop colectiv.
grupul primar promovează spiritul lui „noi” şi implică acel fel de simpatie şi de identificare
mutuală pentru care „noi” este „expresia naturală”.
unitatea grupului primar nu înseamnă numai armonie şi dragoste, ci și încurajarea diferenţei
şi competiţiei.
Page | 3
supunerea la standardele comune îndeamnă membrii săi să se angajeze în eforturi de a
ocupa un loc în conştiinţa celorlalţi, de a se situa prin raport cu valorile comune.
Cele patru tipuri de grupuri primare (Cooley)
a) familia – primul „grup primar” pe care-l cunoaşte civilizaţia umană;
b) grupul de joc al copiilor – caracterizat prin spontaneitate şi cooperare, prin promovarea
ambiţiei şi onoarei;
c) grupul de vecinătate – exprimă viaţa socială şi afectivă a mediului rural (caracteristicile
sale sunt autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor şi un acut sentiment de
dreptate);
d) comunitatea de bătrâni – formată de indivizi care se cunosc din copilărie şi adolescenţă,
luând adesea forma cluburilor sau societăţilor în care liantul este afecţiunea reciprocă.
Caracteristicile principale ale grupului primar
scop comun, urmărit într-un mod activ;
relaţiile afective între membri;
interdependenţa, solidaritatea, uniunea morală;
constituirea de norme, credinţe, coduri, ritualuri;
echilibrul intern şi sistemul constant de relaţii cu exteriorul;
grupul primar încurajează construirea imaginii ideale;
principala caracteristica este conservarea dimenisunii restrânse
Exemple de grupuri primare
1. Familia reprezinta un grup primar, intrucat este primul grup cu care avem de a face, in care ne
nastem, ale carui reguli le cunaostem si le impartasim cu totii. Este un grup primar, deoarece are
o dimensiune restransa (parintii si copiii), pentru ca exista relatii afective intre membrii familiei,
solidaritate, sprijin, se construiesc de-a lungul timpului norme, credinte, reguli, la care fiecare
membru participa intr-o masura mai mica sau mai mare, urmand ca apoi sa le respecte, sa le
interiorizeze si sa se ghideze dupa acestea
2. Grupul de prieteni este un alt exemplu de grup primar. De exemplu, daca vorbim de un grup de
prieteni pe care l-am format de cand eram mici si a carui structura am pastrat-o pana in prezent,
atunci putem vorbi de asemenea de prezenta relatiilor afective, a suportului si a solidaritatii
dintre membri. Pe parcursul “vietii grupului” s-au dezvoltat de asemenea, anumite norme
formale ( spre exemplu: sa nu avem secrete intre noi, sa ne ajutam atunci cand avem probleme,
sa discutam deschis orice subiect, etc) dar si norme informale ( este de la sine inteles ca atunci
cand un membru al grupului “barfeste” un alt membru, acesta nu se va duce sa-i spuna celuilalt
cele auzite, etc). De asemenea s-au format anumite ritualuri ( vineri seara, iesim in club,
duminica mergem la gratar, etc), credinte, coduri prin intermediul carora mebrii comunica mai
usor. O alta caracteristica a grupului primar ar fi aceea de a conserva dimensiunea restransa.
3. Grupul de colegi. In cadrul facultatii am format, alaturi de alte 2 colege un grup foarte unit, pe
care il consider a fi un grup primar. Caracteristicile sale ar fi: dimensiune redusa (3 membri), desi
au intrat si alte persoane in cadrul grupului cu care am relationat de-a lungul timpului, tot noi 3
Page | 4
am pastrat mereu legatura, fiind cele mai unite, avem un scop comun, si anume: realizarea
tuturor temelor si proiectelor pentru facultate, dar in afara de acesta, am devenit si bune
prietene, ceea ce a mai condus spre un alt scop, acela de a mentine o buna relatie intre noi, de a
comunica eficient: avem un echilibru in cadrul grupului in ceea ce priveste modul de relationare,
normele formulate de-a lungul timpului pe care le aplicam si pentru relatiile cu membrii din
exteriorul grupului nostru. In principiu impartasim aceleasi credinte, valori, atat in perimetrul
facultatii, cat si in viata personala, fapt ce a dus la o coeziune ridicata a grupului.
4.) Daţi 3 exemple de grupuri restrânse din mediul pe care îl frecventaţi
Grupul mic reprezintă o formaţiune psihosocială, unitară şi durabilă de statute şi roluri,
structurate în norme şi valori. Este forma de grup care în momentul de faţă este cea mai studiată, a
primit diferite denumiri: „grup elementar”, „microgrup”, „grup primar”, „grup mic”. Grupul restrâns
reuneşte un numar redus de indivizi astfel încât fiecare din ei să realizeze percepţia socială şi
comunicarea directă cu ceilalţi.Ceea ce caracterizează şi defineşte grupul restrâns este faptul că toţi
membrii se cunosc şi se percep individualizat, se poate adresa fiecăruia astfel încât se fac un schimb
permanent de interinfluenţe.
Grupul restrâns este generator de afinităţi, de relaţii mutuale, de atitudini de simpatie sau
antipatie, aprobări şi respingeri. (D.Anzieu). Structura internă a grupului se bazează pe intercomunicare.
Pentru R.B Catell grupul restrâns este capabil să satisfacă nevoile membrilor săi. Kurt Lewin
susţine faptul că grupul mic se caracterizeaza prin dinamica lor tensională. J.Moreno consideră că în
grupul restrâns există trei categorii de relaţii: de simpatie, antipatie şi indifereţă.
Exemple de grupuri restrânse din din mediul pe care eu îl frecventez:
1. familia- este un grup restrâns, care asigură afinităţi între membri, se bazează pe comunicare,
promovează aceleaşi scopuri pentru toţi membri.
2. grupul de prieteni- cuprinde in general 3-5 prieteni, cei care tu interacţionez cel mai frecvent, vă
petreceţi cel mai mult timp împreună, dezvoltarea unor culturi organizaţionale (anumite semne,
simboluri, pe care oar voi le ştiţi), interacţiunea îi directă, faţă în faţă.,un grad ridicat de
afecţiune.
3. grupul de vecinătate- reprezintă viaţa afectivă şi socială a fiecăruia din noi, aderăm la aceste
grupuri din dorinţa de apartenenţă.
4. asociaţia de voluntari- am făcut parte dintr-o asociaţie de voluntari care avea drept scop
educarea copiilor din centrul de plasamen Tătăraşi.
5. grupul format la sfârşitul unei cercetări: sau grup de cercetare-acţiune are la bază voluntariatul,
de exemplu participarea la un trainig, cercetare.
6. grupul de învăţare- grupa de studenţi
7. grupul loisir- pentru anumite activităţi sportive, culturale, caminul de studenţi.
Page | 5
Un fenomen specific al grupului restrâns este cel de coeziune a grupului sau spiritul de grup.
Acesta este coeziv cand membrii săi simt că îi aparţin (W.G. Sumner). Coeziune de grup este un fenomen
colectiv, un produs supraindividual.
Caracteristicile grupurilor coezive sunt: dependenţe strânse cu ceilalţi membri ai grupului,
raporturi de coperare şi mai putin de competiţie sau conflicte (M.Dutch), sunt receptive la discuţii.
Gruparea indivizilor în colectivităţi mai mult sau mai puţin organizate, este o cerinţă esenţială
pentru existenţa şi dezvolatarea fiinţei umane. Grupul restrâns devine un agent de schimbare socială în
ansamblul unei colectivităţi.
5.) Instante de socializare in contextul romanesc. Cine ofera modele ? Ce consecinte ?
Socializarea – este un proces de achiziţii şi adaptare permanentă, de integrare progresivă şi de
interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale.(Neculau, 2007).
Fenomenul socializării
Jean Piaget ( copilul parcurge mai multe stadii, iar cu ajutorul proceselor de
asimilare şi acomodare ajunge să interiorizeze normele şi să se supună
convenţiilor; factorul social-rol important);
Emile Durkheim - conştiinţă colectivă; educaţia morală-rol important în
construirea unei identităţi;
Max Weber - socializarea asociativă /vs/ socializarea instituţională;
Margaret Mead - rolul integrării atitudinilor celorlalţi;
Freud - rolul relaţiilor sociale şi afective intense.
Caracteristicile socializării sunt: ( Fischer, 2003):
este un proces de învăţare de modele, valori;
elementele achiziţionate sunt interiorizate de individ;
dezvoltă diferite modele de comportament social în grup ( supunerea,
competitivitatea);
face ca individul să interiorizeze modul de funcţionare a sistemului social.
În psihologia socială, socializarea apare ca un mod de existenţă şi se exprimă prin trei nevoi
fundamentale:
nevoia de includere;
nevoia de control;
nevoia de afecţiune.
În urma acestor nevoi fundamentale, socializarea implică reciprocitate, contract, inserarea într-un grup.
Instanţele de socializare sunt:
familia- în care copilul face primele experienţe sociale, învăţând să se specializeze pe roluri,
să se adapteze unui sistem normativ de la care să primescă un număr de valori, de idealuri,
de modele de gândire care îl vor ajuta să se insereze ulterior.
Page | 6
grupul de joc – în care copilul învaţă roluri şi analiza situaţiilor, evaluarea altuia, învaţă să
aprecieze relaţiile dintre indivizi, sistemul de clasificare socială, învaţă rolul ataşamentului.
şcoala, sistemul educativ – transmit copilului valorile unei societăţi, modele culturale, roluri
şi stiluri comportamentale, „obiecte” are să se identifice.
6.) Efecte ale coeziunii de grup in contextul social din Romania
Coeziunea a fost definită, încă din anii 50, de Festinger drept câmp total al forţelor ce se exercită
asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. Au fost indicate numeroase forţe precum:
atractivitatea grupului pentru membri, modul în care grupul permite atingerea scopurilor comune.
Conceptul de coeziune a apărut în urma unui experiment realizat de către grupul lui Elton Mayo.
Este vorba despre experimentul denumit „test room”, asupra factorilor ce influenţează
randamentul.Unor muncitoare de origine poloneză le-au fost schimbate condiţiile materiale aşteptându-
se la o schimbare a randamentului. Spre surprinderea tuturor, randamentul a crescut în orice condiţie.
Experimentatorii au pus acest fapt pe seama coeziunii de grup(muncitoarele au ieşit din izolare, au
discutat, au stabilit relaţii afective, au dezvoltat un climat de înţelegere mutuală).
Avantaje ale coeziunii de grup: Grupul dezvoltă o valoare integrativă pentru
membri Poate provoca schimbările dorite Poate stimula participarea Poate promova practici democratice Poate influenţa minoritarii Poate depăşi prejudecăţile
Dezavantaje ale coeziunii de grup: Normele de coeziune împiedică atingerea
scopurilor Dăunează capacităţii de adaptare a grupului Neutralizează spiritul critic Împiedică acţiunea de căutare a unor noi
soluţii.
Importante pentru grup sunt efectele, consecinţele coeziunii. O trecere în revistă a cercetărilor
privind efectele coeziunii poate conduce la concluzia că acestea pot fi grupate în trei categorii:
Efecte asupra satisfacţiilor încercate de către membrii grupului se înregistrează la nivelul
moralului ridicat, al creşterii sentimentului de securitate, al stimei de sine şi al formării unei
imagini favorabile, exprimate prin emoţii pozitive datorate participării. În grupurile înalt
coezive creşte stima de sine a membrilor, aceştia se oferă să participe voluntar la multe
acţiuni, iar ambianţa muncii este favorabilă.
Efecte asupra performanţei – sunt contradictorii. Unele studii înregistrează efecte pozitive ,
creşterea performanţei, altele dovedesc faptul că o ambianţă amicală, de încredere poate
instaura o atmosferă de delăsare.. De regulă în grupurile de muncă, creşte
productivitatea(cazul muncitoarelor din experimentul lui Mayo), grupul îşi stabileşte
anumite norme interne de comportament şi o ierarhie proprie, determinată de orientarea
spre sarcină, de situaţie. Dar şi o coeziune slabă sau o stare de conflict se poate solda cu
creşterea performanţei, mai ales în grupuri de decizie şi de creativitate.
Page | 7
Efecte asupra gândirii de grup – sunt şi ele contradictorii. Dacă grupul exercită presiuni spre
conformare la norme, acest lucru neutralizează spiritul critic şi antrenează conformismul
gândirii. Cercetările lui Janis au arătat că spiritul de înţelegere şi căldură afectivă în grup
anulează spiritul critic, gândirea alternativă, confruntările şi conduc la evitarea situaţiilor
conflictule.
Toate aceste efecte sunt rezultatul bunelor intenţii: de a prezerva unitatea, solidaritatea, siritul de
echipă, coeziunea grupului.
7.) Ce funcţii îndeplineşte grupul ( de studiu, de muncă, ONG) în societatea românească şi cu ce
consecinţe?
Printre primele încercări de a identifica funcţiile grupului, cea a lui D. Krech şi R.S. Crutchfield
(1952) pune accentul pe satisfacerea nevoilor membrilor:
a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor membrilor, în funcţie organizarea ierarhică a grupului
şi autoritatea recunoscută a fiecăruia dintre aceştia;
b) satisfacerea nevoii de încorporare socială şi de dominare (participare, încorporare,
securitate, respectarea tradiţiilor şi ritualurilor);
c) fiecare grup îndeplineşte o funcţie specifică (determinată de sarcină) şi funcţii accesorii,
determinate de apariţia unor noi nevoi;
d) crearea unor noi nevoi, pe măsură ce grupul evoluează spre noi scopuri.
După Anne Ancelin Schützenberger (1971) funcţiile grupului sunt: de integrare, de reglementare
a relaţiilor inter-individuale şi a celor intra-individuale, de securitate..
Recent, profesoarele Verena Aebischer şi Dominique Oberlé, de la Universitatea Paris X (1990)
reiau problema, descriind câteva funcţii pe care orice grup le îndeplineşte:
de integrare, de diferenţiere, de schimbare şi de producere a ideilor.
1. Prima funcţie este cea de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale. Orice
membru al grupului năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze normelor pe
care acesta le propune. El parcurge un proces adaptativ, realizând un dublu efort: de “învăţare”
a semnificaţiilor şi regulilor grupului şi de transformare a acestui mediu, pentru a-l apropia de
scala sa de valori. Procesul este dificil, el implică adesea divergenţe, conflicte, rupturi, evoluţii
normale pe traseul adaptării dintre dinamica individuală şi cea social .Individul este supus unui
proces de socializare până la dobândirea statutului de „sociabil”. El suportă întâi influenţele
normative şi referenţiale ale sistemului grup, începând cu grupul familial, apoi cu cel educativ. În
aceste medii el învaţă valori, i se dezvoltă potenţele intelectuale, afective, morale, aici exersează
roluri şi deprinderi de a interacţiona. Învăţarea socială are regimul oricărei învăţări cognitive:
copilul îşi dezvoltă dimensiunea interindividuală prin participarea la diferite tipuri de grupuri.
Învăţarea de roluri îi dezvoltă capacitatea de a interioriza şi înţelege imaginea altora şi îl ajută în
formarea conştiinţei de sine, prin raportarea la judecăţile altora, la normele şi valorile pe care
grupul i le propune. Socializarea prin grup înseamnă încorporarea unor habitusuri, noţiune ce
Page | 8
semnifică “o dispoziţie generală a spiritului şi a voinţei, construirea unei stări interioare
profunde care orientează individul pentru tot restul vieţii” (E. Durkheim).
2. Altă modalitate prin care individul încorporează valorile unui grup este raportarea la un grup de
referinţă sau exerciţiul conformismului, supunerii şi normalizării.
Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a
beneficia de “imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma personal. Fiecare membru al grupului
are tendinţa de a se compara cu ceilalţi, de a pretinde recunoaştere. Diferenţierea socială este
modalitatea de a căuta identitatea, ocazia de a se valoriza, de a dezvolta strategii inovatoare.
Strategia creerii unei stări de confruntare (chiar a conflictului) oferă posibilitatea unor minoritari
din grup să propună noi norme şi să se afirme prin comparaţie cu majoritarii. Grupul se prezintă
şi ca un mijloc şi loc al schimbării.
3. În grup, schimbarea poate fi opera unor actori sociali minoritari. S. Moscovici (1979) a descris un
alt tip de schimbare decât cea determinată printr-un responsabil sau expert. Un grup minoritar,
adesea lipsit de resurse, putere, legitimitate etc. poate angaja o mişcare (istorică, culturală,
ideologică) impunând un nou mod de a gândi şi acţiona, antrenând o spargere a vechilor
stereotipuri şi o schimbare către propriile convingeri.
4. Există o bogată literatură care prezintă grupul ca producător de idei, ca mediu creativ
privilegiat. Interacţiunile dintre membri, conversaţiile interioare stimulează emergenţa ideilor
noi, elaborarea unei anumite “gândiri sociale” (social thinking, M. Billing, 1987). Discuţiile
colective permit confruntarea cadrelor de referinţă, uneori radicalizează punctele de vedere
(Moscovici, Doise, 1970), dezvoltă cunoaşterea socială, adesea se soldează cu un plus de
productivitate. Grupul este contextul care stimulează căutarea soluţiilor, produce conflict socio-
cognitiv, facilitează cunoaşterea unor cadre de referinţă alternative. Perceperea în urma
discuţiilor, a ecartului dintre cadrele de referinţă ideale (privind normele şi rolurile sociale) şi
practicile efective ale fiecărui subiect, se prezintă ca o funcţie de reglare (C. Charbol, 1989),
corectează acţiunile de comunicare, elucidează ambiguităţile. Propune, într-un cuvânt, noi
practici cognitive.
8.) Discutaţi despre natura instrumentală / relaţională a grupului. Caracteristici, efecte.
Dimensiunea instrumentală raportează despre coordonarea membrilor către un scop comun şi
organizarea comunicării în vederea fluidizării informaţiilor.
Dimensiunea relaţională relatează despre gestionarea obiectivelor şi modul în care se
articulează acestea cu aşteptările şi disponibilităţile membrilor, contribuind la dezvoltarea unor relaţii
sociale care să convină actorilor sociali implicaţi. Dacă dimensiunea instrumentală se referă la producţia
grupului şi conţinutul acesteia, cea relaţională relatează despre interacţiunile socio-afective.
Toate cercetările dovedesc că în cazul primei dimensiuni se pune accentul pe sarcină
(clasificarea obiectelor, organizare şi eficacitate, cercetarea celor mai bune mijloace de a atinge ţelul
Page | 9
comun). Saint-Armand a găsit o bună formulă pentru a sintetiza această orientare funcţională a grupului:
“producţia în funcţie de obiective şi utilizarea resurselor umane”: Comunicării între membri, în această
perspectivă, i se acordă doar un rol instrumental. Dimensiunea relaţională este pusă în evidenţă de
“atracţia” către apartenenţa la grup. Într-o lucrare acare a cunoscut mai multe ediţii, “La dynamique des
groupes” (1995) J. Maisonneuve a enumerat mai multe modalităţi prin care membrii îşi exprimă
interesul pentru alţii: prietenie, nevoie de securitate, plăcerea de a face parte etc.
Dimensiunea instrumentală (care / ce?) Dimensiunea relaţională (cum?)
Sarcina
Rezultă dintr-o activitate raţională prin raportare la
conţinuturile tratate şi din obiective formale
concise, pe termen mediu sau lung.
Relaţii
Rezultă din interacţiunile sociale şi din procesul de
construire a identităţii
Roluri instrumentale
Procedee de producere a unui final printr-o
repartiţie eficace a responsabilităţilor şi a sarcinilor
Roluri psihosociale
Procedee de comunicare, de a se defini reciproc,
mutual. Se înscrie în dezvoltarea vieţii afective
Comunicarea informaţiilor şi conţinuturilor
Marcat de reguli explicite de transmitere a
informaţiilor
Cere competenţe de codificare şi decodificare
Comunicare de poziţii relaţionale
Marcate de intersubiectivitatea şi de tentativele de
influenţare mutuală
Cere interpretarea mesajelor
Criterii de evaluare a grupului
Productivitate, eficacitate, contribuţie a mem-
brelor la sarcină, coordonarea activităţilor, etc.
Criterii de evaluare a grupului
Solidaritate, francheţe, bogăţia relaţiilor, fluidi-tatea
comunicării, bunăstare, etc.
Necesităţi instrumentale
- a realiza câteva lucruri
- a rezolva o problemă externă
Trebuinţe afective şi identitare
- a forma o imagine de sine pozitivă
- a crea legături
- a obţine respectul celorlalţi, recunoaşterea
identităţii sale, valorilor sale, a modalităţilor de
acţionare (chiar dacă acestea nu sunt agreate de unii
membri)
Reguli care orientează conduita
- reguli tehnice
- proceduri de conduită a reuniunilor
- reguli stabilite în funcţie de realitatea materială
Reguli care orientează conduitele
- norme sociale, frecvent implicite
- acorduri referitoare la valori şi preferinţe
reguli stabilite în funcţie de realitatea socială
Aşteptarea unor comportamente
- a stabili relaţii pentru sarcina de realizat
Aşteptarea unor comportamente
- a produce compatibilitate, reciprocitate,
solidaritate
Page | 10
9.) Discutati cele trei modele ale studiului comunicarii dupa C.Leclerc si aplicati pe realitatea
romanesca a grupului
C. Leclerc a elaborat un tabel in care reuneste cele trei modele clasice de studiere a comunicarii in
grup :
1. modelul codului
Presupune un proces referential, de codare si decodare, conform caruia sensul unui mesaj
este relativ stabil deoarece este continut in codurile limbii
Accentul cade asupra dimensiunii denotativa a comunicarii, a semnelor codificate ale limbii
Comunicarea reprezinta realitatea ; emitatorul si receptorul schimba informatii cu privire la
situatii care exista in mod obiectiv
Semnifica organizarea comunicarii dupa reguli comune, cunoscute, acceptate şi utilizate de
cei doi participanti la transmiterea mesajului
2. modelul inferentei
Presupune un proces inferential, de deductie şi anticipare, care permite interpretarea nui
mesaj pornind de la context si de la un ansamblu de simboluri ; sensul atribuit semnelor este
alimentat de experientele trecute si de dorinte
Accentul cade asupra dimensiunii conotative a comunicarii : asupra puterii sugestive si
evocatoare a mesajelor si a tot ceea ce nu tine de cod (nonverbal, context)
Comunicarea exprima realitatea ; partenerii invata sa impartaseasca reguli similare de
interpretare a situatiilor care nu pot fi percepute decat subiectiv
Se refera la interpretarea semnificatiilor in functie de o situatie sau un context
Apar disfunctionalitati rezultand din limbajul nonverbal, din elemente contextuale (unele
mesaje pot fi interpretate in mai multe feluri)
Comunicarea este un proces fondat pe probabilitati si nu pe certitudini, pe deductii si
anticipari, pe experiente culturale anterioare.
3. modelul interactional
Presupune un proces performativ, care permite sa se actioneze asupra celorlalti si asupra
situatiei
Accentul cade asupra dimensiunii pragmatice a comunicarii, mai mult asupra efectelor
decat asupra intentiilor
Comunicarea construieste realitatea ; partenerii se influenteaza reciproc si sunt parte
integranta a situatiilor pe care le construiesc colectiv
Trateaza comunicarea ca performanta, ca actiune/interactiune care afecteaza interlocutorii
Prin comunicare se transmit informatii, se exercita influenta, se produc efecte, transforma
partenerii, ii diferentiaza, ii uneste.
Aplicand modelele lui Leclerc pe realitatea romaneasca a grupului, se observa ca indeplineste
functia de comunicare prin faptul ca este cel mai important mediu şi mijloc de socializare şi integrare
socială, contribuind decisiv la transmiterea valorilor şi normelor unei societăţi. Reda procesul referential,
de codare si decodare prin faptul ca dezvoltă o cultură grupală proprie (rituri, credinţe, limbaj). De
asemenea, caracteristica de proces performativ a comunicarii este ilustrata in grupul social romanesc
Page | 11
prin faptul ca acesta oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare şi valorizare; oferă mijloace
de învăţare socială, posibilitatea de a intra în statusuri diverse şi de a experimenta roluri sociale;
formează competenţe de evaluare a altora şi poate contribui la dezvoltarea conştiinţei de sine a
membrilor săi; stimuleaza interdependenţa membrilor, chiar şi în afara întâlnirilor comune.
10.) De ce este comunicarea “vehiculul interactiunii”? Exemplificati
Comunicarea este premisa, factorul declansator si vehiculul interactiunii. Nu se poate percepe
interactiunea in afara comunicarii, a schimbului de mesaje, astfel incat formula lui Ghiglione (1986),
“omul comunicant” ilustreaza perfect aptitudinea de a vorbi, de a deveni interlocutor, de a te situa intr-
o relatie comunicativa.Ghiglione vorbea chiar de un “contract de comunicare” atunci cand accepti sa faci
parte dintru-un “camp social”, sa te implici, devi cointerlocutor, primesti si oferi.
Contractul de comunicare constituie deci un cadru, un context favorizant care impune norme si
obligatii, o dimensiune dinamica interactiunii comunicative. Contractul propune actiuni in vederea unei
constructii comune, o activitate cooperativa intre actorii sociali, un context propriu si cadre de
interpretare a mesajelor.
Contractul de comunicare nu este numai un concept fondator, o conceptie moderna a comunicarii prin
prisma teroriei limbajului, ci ne apare ca si o pozitionare, ca un angajament, ca o forta organizatoare a
structurilor sociale.
Iar grupul este structura etalon, cadrul, matricea in care se construieste si se rodeaza un
contract de comunicare. Emitand judecati de valoare, schimband opinii si pareri, schimband modele
comportamentale, regland relatiile elaborand normele de functionare, actorii sociali ajung sa inchege
structuri, ei formeaza grupuri.
Fig. 1. Schema intractiunii dintre un locutor si un intrelocutor.
Tot ceea ce tine de dorinta de a comunica a emitatorului de mesaje, transmiterea mesajului,
starea de receptivitate, si atitudinea intentionala a receptorului ca si selectia informatiilor acceptate,
eliminand unele dintre ele poate fi conditionat de trasaturile personajelor implicate si de conditiile
psihosociologice ale actiunii acestora. Emitatorul elaboreaza un mesaj, tinand sa-i afecteze pe receptori.
Page | 12
Acestia primesc mesajul, il decodifica, il accepta total sau partial, sau il resping. Tot acest schimb se
desfasoara intr-un camp psihosocial, marcat de determinarile sale, intr-un context psihosociologic
marcat ideologic, cultural, social, economic, etc.
Elementele situatiei comune in care sunt implicati cei doi parteneri sunt :
1. Personalitatea fiecăruia dintre cei implicaţi
2. Situaţia comună în care se găsesc poate stimula, deturna sau bloca procesul de comunicare.
Aceasta poate acţiona ca mijloc sau ca scop. Natura situaţiei poate stimula comunicarea, dar
poate şi determina refuzul acesteia.
3. Scopurile comunicării, din perspectiva fiecărui partener, influenţează conţinutul şi stilul
comunicării.
4. Comunicarea nu înseamnă doar schimb de informaţii ci şi schimb de semnificaţii, exprimate prin
cuvinte şi gesturi, dar şi prin simboluri, asociaţii de sens.
Sintagma reţea de comunicare aparţine anilor 50*, după moartea lui Lewin unul dintre discipolii
săi, Bavelas, şi-a dezvoltat ideile asupra comunicaţiilor în grup.
Reţeaua defineşte ansamblul canalelor existente, prin care se transmit mesajele, într-un grup organizat.
Reţeaua este impusă de condiţiile materiale, de tipul de comunicare, de norme şi constrângeri, ea se
compune din legăturile stabilite în particular conform reglementărilor.
O clasificare poate fi făcută după următoarele criterii :
În funcţie de instrumente comunicarea poate fi :
- verbală
- nonverbală
În funcţie de numărul persoanelor implicate comunicarea poate fi :
- în doi
- în grup
În funcţie de obiectivele propuse :
- de consum (gratuită, spontană)
- instrumentală (utilitară, strategică, manipulatorie)
Bavelas a imaginat diferite tipuri de reţele geometrice şi a analizat diferenţele dintre acestea,
din punct de vedere al eficienţei comunicării :
- reţele orizontale
- reţele în stea
- reţele în y
- reţele în cerc.
În vederea atingerii obiectivelor sale, grupul distribuie sarcini şi roluri, iar participanţii
reacţionează, judecă, îşi exprimă sentimentele, iau atitudini.
Termenul de rol presupune trei accepţiuni :
1. Un sistem de aşteptări, pe care mediul social le îndreaptă către deţinătorii unor poziţii prin
raportarea la ocupanţii altor roluri ;
Page | 13
2. Aşteptări specifice pe care deţinătorul unei poziţii le percepe ca fiind aplicabile în propria sa
conduită ;
3. Manifestările specifice ale deţinătorului unei poziţii în interacţiunea cu alţi deţinători de poziţii,
punerea în act a proiectului de rol .
De exemplu, in clasa de elevi, colegii intre ei nu pot interactiona fara sa comunice, insusi actul
educational nu ar avea loc in absenta comunicarii. Profesorul trimite un mesaj, elevii decodifica mesajul,
il accepta acctioneaza in concordanta sau nu cu cerintele mesajului primit si transmit si ei la randul lor
un mesaj profesorului astfel comunicarea devine vehiculul interactiunii.
11.) De unde rezultă puterea liderului și cum se exercită ea în societatea românească?
Puterea se referă la capacitatea liderului de a depăși rezistența opusă de membrii grupului,
impunerea voinței proprii și generarea unor rezultate dictate de obiectivele și interesele personale.
Influența liderului asupra membrilor grupului se exercită prin intermediul puterii pe care acesta o
deține. Există mai multe surse de influență sau de putere în cadrul grupului:
Controlul contingențelor comportamentale – are în centru posibilitatea liderului de a
distribui recompense sau de a administra sancțiuni celorlalți membri ai grupului;
Ocuparea unei poziții ierarhice superioare în cadrul organizației este sursa așa-numitei
puteri legitime (puterea asociată unei poziții ierarhice sau unui status ocupat în grup);
Expertiza și cunoștințele de specialitate;
Măsura în care liderul este recunoscut de către membrii grupului ca fiind legitim, este
ales sau acceptat de aceștia.
Puterea de influență a unui lider este direct dependentă de sursele de influență pe care acesta le
controlează. După French și Raven, există 5 tipuri de putere exercitate de lider:
De recompensare – abilitatea de a exercita influență asupra membrilor prin controlul
recompenselor valorizate de ei (financiare și sociale);
Coercitivă – abilitatea de a exercita influență asupra membrilor prin controlul
sancțiunilor;
Referențială – capacitatea de a exercita influență pe baza atributelor personale care
sunt valorizate și apreciate de membrii grupului;
Legitimă - abilitatea de a exercita influență asupra membrilor prin faptul că aceștia
împărtășesc ideea că, datorită poziției sale, liderul are dreptul de a coordona acțiunile
grupului;
Bazată pe expertiză – capacitatea liderului de a-i influența pe ceilalți membri pe baza
expertizei și a cunoștințelor pe care acesta le are.
Page | 14
Benfari, Wilkinson și Orth identifică alte 3 tipuri ale puterii:
Puterea informațională (bazată pe convingerea membrilor că liderul deține informații
care nu sunt disponibile pentru ei și care nu au un caracter public);
Puterea de afiliere (bazată pe convingerea membrilor că liderul are conexiuni cu
membrii de la nivele ierarhice superioare, în numele cărora poate acționa);
Puterea grupului (bazată pe convingerea membrilor că liderul are susținere unanimă în
cadrul grupului).
Eficiența de conducere a liderului depinde de măsura în care acesta deține una sau mai multe
resurse valorizate de membrii grupului și de modul în care el le administrează.
12.) Ce ințelegem prin expresia « locus of leaderhip » și cum se exprimă fenomenul în societatea
românească ?
Notiunea de leadership a intrigat de mult timp pe observatorii comportamentului uman.
Probabil din primul moment in care primul om al cavernelor a spus celorlalti ”Nu este bine cum facem.
Haideți să ne organizam”, oamenii tot incearcă să înțeleagă procesul de leadership.
O definiție concludenta a leadership-ului face referire la relatia privilegiata, prin care o
persoana isi exercita puterea, influentand si controland activitatea altora, fara s-o impuna prin coercitie.
Leadership-ul este considerat si un proces social de schimb in care liderul „da"ceva celor ce-l
urmeaza si „capata" trei variabile: liderul, cei ce-l urmeaza si situatia. Contributia liderului la procesul
de leadership este reprezentata de personalitatea, motivatiile, competentele si legitimitatea lui. Cei
ce-l urmeaza, aduc, la randul lor, aportul personalitatii, motivatiilor, competentelor si asteptarilor lor la
situatia respectiva. Situatia „vine" cu anumite resurse, sarcini de o natura, structuri sociale si reguli
specifice, istorie proprie etc.
In zona in care aceste trei variabile se suprapun este situat ceea ce E.P. Hollander numeste
„locus" al leadership-ului. In modelul lui Hollander(1980),insusit de Blanchet si Trognon(1994)
identificam acesti 3 factori,si anume:
-Situatia(tipul sarcinii,structura sociala,reguli,istoria grupului);
-Liderul(competent,legitimitate,motivatie si caracteristicile de personalitate);
-Participantii(asteptarile,caracteristicile de personalitate,impunerea unei forte,exercitarea
unei presiuni).
Liderul este acceptat, recunoscut, urmat, daca raspunde nevoilor grupului,daca se angajeaza sa
indeplineasca programul acestuia.El iese la suprafata atunci cand grupul are nevoie de calitatile sale.
Acolo unde exista, leadership-ul produce schimbare.
Pe timp de pace, orice armata isi poate indeplini functiile printr-o buna administrare si un bun
management. In timpul razboiului se descopera ca administrarea corecta si managementul specific pacii,
nu sunt suficiente. In razboi, este nevoie de leadership eficient la absolut toate nivelele armatei.
Asemenea armatelor in timp de razboi, organizatiile de astazi descopera ca au tot mai mare nevoie de
manageri care sa le ajute sa se descurce in instabilitatea generata, in principal de cresterea puternica a
concurentei. In opinia noastra, leadership-ul este serviciul oferit de liderii organizatiei.
Page | 15
In societatea romaneasca acest fenomen pare sa nu fie atat de frecvent,motivul principal fiind
dorinta accentuata a liderului ales de grup intr-o anumita situatie,pentru indeplinirea unor anumite
sarcini,cerinte,in cadrul carora liderul ales se prezinta ca fiind cel mai competent(intrunind
abilitatile,trasaturile de personalitate necesare ) de a ramane pe aceeasi pozitie. Dupa ce sarcina a fost
dusa la bun sfarsit, indiferent de finalitatea ei, liderul specific societatii romanesti,in general doreste sa
ramana pe post, pregatit pentru o noua situatie.
13.) Care sunt asemănările şi deosebirile dintre grup si echipă ? Exemplificaţi.
Majoritatea definiţiilor îşi restrâng aria la grupul mic sau restrâns, punând accentul pe scopul
comun al membrilor şi interacţiunea acestora. Examinând literatura extrem de bogată de până la
această dată, noi am identificat (Neculau, 1977) următoarele elemente care au putut contribui la o
definiţie a grupului mic: un ansamblu de persoane; aflate în interacţiune; în vederea atingerii unui scop;
diferenţiindu-se după funcţii sau sarcini. Capitolul despre grup dintr-un manual de psihologie socială
apărut în Franţa mai târziu (Fischer, 1990) reia aceleaşi trăsături: un număr restrâns de indivizi; animaţi
de un scop comun; având sentimentul de interdependenţă şi întreţinând relaţii afective.
Alte două definiţii, de peste ocean, nu lărgesc mult sfera trăsăturilor. Landry (1995) a identificat
următoarele caracteristici ale grupului: număr restrâns de membri (3-20); interacţiune directă, faţă în
faţă; scopuri valorizate prin membri; dezvoltarea unor legături afective; interdependenţă; diferenţiere
de roluri; apariţia normelor; dezvoltarea unei culturi grupale, marcată prin credinţe, rituri, limbaj
propriu; interacţiuni constante, simbolice sau reale, între grup şi mediul său. Johnson şi Johnson (1998)
nu ajung nici ei mai departe: interacţiunea interpersonală; interdependenţă; scopuri comune; percepţia
apartenenţei; motivaţie de asociere; influenţă mutuală interpersonală.
Două definiţii mai extinse ne pot servi ca repere pentru un model de abordare operaţional.
Pierre de Visscher (1991) de la Universitatea din Liège, unul dintre cei mai avizaţi specialişti europeni în
domeniu, coordonator al antologiei româneşti dedicate dinamicii grupului, apărută la Editura Polirom,
defineşte grupul restrâns ca:
- o unitate de timp şi spaţiu, un „aici şi acum”, comportând o anumită proximitate, dar şi o
distanţă interindividuală minimală;
- o semnificaţie: o raţiune de a fi şi de a rămâne în ansamblu, fără a se impune obiective identice
sau experienţe comune;
- mod de a fi comun, împărtăşirea în comun a evenimentelor sau a experienţelor;
- posibilitatea percepţiei sau reprezentării fiecărui membru de către toţi ceilalţi;
- un aer de entativitate (agregat, entitate unificatoare) şi de grupalitate a membrilor faţă de
exterior;
- o durată suficientă de funcţionare, permiţând un proces de instituţionalizare (structura, relaţii
stabile, apariţia unor funcţii, roluri, norme, procese) şi identificarea membrilor;
Page | 16
Pentru Chantal Leclerc (1999), de la Universitatea Laval din Québec, grupul este „un câmp
psihosocial dinamic, constituit dintr-un ansamblu reperabil de persoane, a căror unitate rezultă dintr-o
comunitate de tip colectiv şi din interdependenţa stilurilor individuale. Aceste persoane, legate voluntar
sau nu, sunt conştiente unele de altele, interacţionează şi se interinfluenţează direct”. Această definiţie
pe care o propunem ca definiţie de lucru, propune raportarea la trei caracteristici fundamentale:
1. grupul implică o cunoaştere a apartenenţei la o entitate colectivă, uşor de reperat.
Indivizii sunt percepuţi fără dificultate, în interior şi exterior, ca membri ai unităţii;
2. grupul se fondează pe o oarecare comunitate de tip colectiv şi pe interdependenţa
membrilor. Aceasta se caracterizează prin obiective similare, împărtăşite de către ceilalţi;
3. grupul permite o interacţiune directă între membrii săi.
Într-o lucrare recentă, Olivier Devillard (2003) distinge câteva caracteristici care fac din echipă
un „organism vivant” şi o organizaţie „magică”, datorită forţei sale de a impune un nou mod de
organizare, cu reguli, rituri şi caracteristici specifice, capabile să reasambleze persoane diferite către un
obiectiv comun, într-o manieră perfect stabilită. El defineşte, echipa ca un grup de indivizi, organizaţi
într-un ansamblu, conduşi de un lider şi orientaţi spre acelaşi obiectiv. Această formulare pune în
evidenţă patru componente:
a) un grup de echipieri;
b) un şef (pilot, manager, responsabil);
c) un obiectiv;
d) practici care vizează concentrarea spre acţiune.
Absenţa oricăruia dintre aceste patru elemente poate pune în discuţie caracterizarea unui grup
ca echipă.
Echipa este un grup restrâns în care relaţiile sunt directe (fiecare cunoaşte pe fiecare) şi precis
trasate, iar climatul se reflectă în unitatea de spirit şi de acţiune a participanţilor, în spiritul echipei. Aici,
mai mult decât în oricare alt tip de grup, relaţia coeziune-performanţă dobândeşte o valoare în plus.
Echipa se caracterizează prin spiritul de cooperare ridicat, prin fuziunea emoţională a membrilor,
printr-un etos pozitiv şi o dorinţă de înlăturare a tensiunilor şi a eventualelor blocaje socioafective.
Echipa care îşi desfăşoară activitatea în interiorul unei organizaţii, într-un context social bine
structurat, are un mod de funcţionare specific. Ea are toate caracteristicile unui grup, este un grup, dar
– printr-o convenţie acceptată, de regulă, de către participanţi şi decidenţi – este denumită şi tratată ca
o “echipă de muncă” sau “de lucru”. Analizând literatura asupra acestui subiect, Claude Louche (2002) a
identificat câteva caracteristici specifice ale echipei ca grup de lucru:
echipa constituie o entitate clar definită, în comparaţie cu grupul restrâns care poate fi mai
puţin conturat, mai puţin net;
echipa constituie un sistem social complet: are obiective net definite, rolurile sunt
diferenţiate, căile de interdependenţă dintre participanţi sunt precis trasate;
sarcinile sunt trasate de o instanţă superioară echipei, dar echipa este responsabilă pentru
realizarea lor şi poate fi evaluată;
Page | 17
activităţile echipei se desfăşoară în relaţie cu mediul sau cu contextul în care echipa
activează: alte servicii, beneficiari, clienţi, furnizori care sunt atenţi la răspunsurile echipei.
Relaţiile cu mediul se înscriu între obiectivele echipei, ca sarcini de realizat şi comportă
drepturi şi obligaţii clar stipulate.
În urmă cu două decenii, Roger Mucchielli, în lucrarea „Le travail en equipe” (1984) definea
echipa prin cuvinte ca: solidaritate, bune legături, unitate, comunitate de spirit, relaţii socio-afective
bogate etc. El a identificat şapte caracteristici ale echipei ca grup primar:
1. Un număr redus de membri, condiţie a creşterii eficacităţii.
2. Calitatea relaţiilor interpersonale, exprimată printr-o reţea de legături vii, ce se formează în
timpul acţiunilor echipei. În echipă, relaţiile inter-umane joaca un rol esenţial, membrii au
conştiinţa apartenenţei la o formă de cultură comună. Aceasta se exprima nu doar prin adeziune
ca acceptare, ci şi prin voinţa de adeziune, de implicare personală.
3. Angajamentul personal are o semnificaţie aparte. Echipa nu e doar o colecţie, o adunare de
indivizi, ci o totalitate, un grup psihosocial vivant şi evolutiv, o interdependenţa conştientă unde
fiecare vine cu competenţa sa, o unitate de acţiune. Angajamentul personal joacă aici un rol
important şi dă seama despre calitatea participării.
4. Echipa este o unitate particulară în desfăşurare, care-şi refasonează continuu profilul. Nu e
numai o unitate de spirit, ci şi una socială, în continuă desfăşurare, care-şi modifica configuraţia;
un organism în evoluţie.
5. Echipa se prezintă şi ca o intenţionalitate către un scop comun, acceptat şi dorit de către toţi
membrii. Cooperarea ia aici forma co-responsabilităţii.
6. Constrângerile în interiorul echipei sunt rezultatul orientării spre obiectivul comun. Echipierii
convin să renunţe la unele scopuri şi libertăţi personale, în vederea atingerii obiectivului comun.
Ei aleg o tactică comună care presupune o coordonare colectivă şi o disciplină de organizare.
7. Structura organizatorică a echipei variază în funcţie de tipul de acţiune, de obiective şi de
contextul specific. Organizarea internă a echipei are rolul de a distribui sarcinile în funcţie de
competentele membrilor. Dar aceasta trebuie să fie simplă şi suplă.
Observând numărul mare de analogii între grupul cu sarcină şi echipă, am putea crede că
funcţiile echipei sunt aceleaşi cu cele ale grupului. Dacă, în cazul grupului, socializarea, integrarea,
obţinerea unităţii de gândire şi acţiune sunt idealuri, obiective de realizat, în cazul echipei, aceste
caracteristici funcţionează ca norme obligatorii în afara cărora echipa n-ar putea exista. Echipa se
distinge de grup prin aceea că tranşează frontiere nete, care nu pot fi negociate, iar relaţiile sunt
determinate de orientarea spre sarcină. Sarcina este impusă din exterior, iar îndeplinirea sa este supusă
oricând exerciţiului de evaluare.
Page | 18
14.) Ce se intelege prin “dinamica echipei”? Exemplificati
Dinamica echipei se sprijină pe fundamente variate: motivaţiile echipierilor, miza acţiunii,
dozajul unitării şi diversităţii, puterea etc. Toate acestea se conjugă şi se orientează pentru a atinge un
efect dinamic.
Trei factori stimulează oamenii să lucreze împreună:
a) coacţiunea, atracţia fiecărui individ pentru ceilalţi şi către echipa ca model de identificare.
Prezenţa altora stimulează, mobilizează, augmentează acţiunea de învăţare
b) influenţa reciprocă a proceselor umane şi operaţionale. Primul nivel este un proces obiectiv,
constatabil, măsurabil: acţiunea în sine şi produsul acesteia. Al doilea nivel este acela care
vizează grupul şi persoanele ce-l compun, el este un proces subiectiv, implicând aspectele
afective ale interacţiunii. Contextul exterior, mobilizarea participanţilor, stilul managerial, tipul
de participare, relaţiile dintre persoane sunt câteva elemente care releva logica subiectiva a
echipei. Cele două logici, obiectivă şi subiectivă, au un efect dinamic. De aceea se cere fiecărui
echipier să se centreze atât asupra sarcinii, cât şi asupra grupului
c) conjugarea a trei logici de funcţionare colectiva presupune ca echipa să funcţioneze riguros
şi flexibil, în acelaşi timp, împărţind sarcinile şi rolurile, acoperind întreaga problematică,
definind reguli şi respectându-le: logica teritorială: se referă la definirea sarcinilor în
„teritoriu” pentru fiecare membru; logica cooperării: presupune ca fiecare sarcină să fie
abordată ca o operaţie colectivă, ceea ce va responsabiliza pe toţi să se implice în funcţie de
sarcina şi situaţie; iar logica sinergiei semnifică dependenţa fiecărui echipier de ceilalţi,
interacţiunea, competenţa de articulare reciprocă, capacitatea de a „face împreuna” ceva,
dezvoltând inteligenţa colectivă.
Echipa funcţionează ca un sistem, fiecare subsitem antrenând funcţionarea întregului. Într-o
viziune analitică, sistemul – echipă se prezintă ca un complex de angrenaje care interacţionează,
transmit, exercită presiuni, filtrează, compartimentează, structurează. Viziunea sistemică ne propune
abordarea echipei ca un tot integrat, cu un sens propriu, care funcţionează ca un corp autonom, care
articulează toate componentele.
Echipa mobilizează pe membrii săi utilizând trei mecanisme (Devillard, 2003) ce concură la
dinamica echipei, fiecare contribuind într-o manieră proprie la acest efort comun şi la performanţa
colectivă:
a) satisfacţia personală e echipierilor, de la nevoile de apartenenţă şi recunoaştere până la lărgirea
spaţiului sau de influenţă. Echipa oferă fiecăruia posibilitatea de a ieşi din izolare, de a exercita
influenţa, de a se exprima, de a juca roluri noi, de a-şi depăşi limitele individuale, de a se identifica,
de a funcţiona colectiv;
Page | 19
b) stimularea reciprocă rezultă din capacitatea echipei de a impune interdependenţă ca un stil
cognitiv şi social, ca un model de viaţă. Efectul e creşterea încrederii în sine, stimularea
sentimentului de încredere, apariţia nevoii de apartenenţă – toate acestea ca mijloc de dezvoltare
personală;
c) atracţia pentru echipă funcţionează ca o sursa de motivaţie, creează o dorinţă de participare,
induce un sentiment stenic şi o dorinţă de identificare cu ethosul comun
Exemplu:
În cadrul unei echipe de fotbal coacţiunea reprezintă influenţa coechipierilor asupra performanţei din
timpul campionatelor, dacă membrul grupului se idenifică cu echipa, acesta va depune eforturi mari
pentru a obţine rezultate bune, a ataca şi da a goluri. Influenţa reciprocă a proceselor umane şi
operaţionale semnifică focalizarea echipierilor asupra relaţiilor interumane (atmosfera relaxantă şi
motivantă ex: susţinerea verbală a membrilor descurajaţi, etc.) dar şi asupra jocului, nu trebuie uitat
scopul, câştigarea meciului, campionatului etc. Conjugarea a trei logici de funcţionare colectivă: logica
teritorială reprezintă strategia de joc; logica cooperării ex:pasele către echipieri atunci când nu este
posibilă înaintarea; logica sinergiei este capacitatea de a anticipa mişcările şi a înţelege semnele pe care
le fac coechipierii pentru a juca eficient pe teren. Satisfacţia personală e echipierilor un exemplu ar fi cel
al jucătorului care în viaţa reală este o persoană timidă, însă pe teren este activ şi implicat datorită
susţinerii venită din parte acelorlalţi. Stimularea reciprocă – dezvoltarea unor abilităţi relaţionale
(ritualuri de salut specifice). Atracţia pentru echipă – este forţa, energia care impulsionează ladorinţa de
a evolua în cadrul grupului.
15.) Ce intelegem prin « sistemul echipa » ? Ce roluri li se distribuie echipierilor? Exemplificati
Sistemul – echipa se prezinta ca un complex de angrenaje care interactioneaza, transmit, exercita
presiuni, filtreaza, compartimenteaza, structureaza; echipa ca sistem este un tot integrat, care
functioneaza ca un corp autonom, care articuleaza toate componentele.
Sistemul ehipa are in componenta lui : pilotul, grupul de echipieri, sistemul de actiune si scopul.
Contextul este un al 5-lea element care exercita presiune asupra celorlalte 4 pentru a le face sa
functioneze.
Pilotul – este conducerea echipei. El are rolul unui lider si ia anumite decizii, isi asuma
responsabilitati in vederea functionarii si realizarii productiei dorite. El asigura unitatea echipei,
ii angajeaza pe ceilalti catre obiectivul comun, fie in maniera autocrata, fie ca lider charismatic,
fie in mod democratic.
Grupul de echipieri – reprezinta elementul relational si functional al echipei, aspectul uman
(diferit de cel tehnic si operational), dimensiunea psihologica din care rezulta entitatea echipei,
dimensiunea afectiva care asigura impartasirea sentimentelor comune.
Sistemul de actiune – ansamblul proceselor, procedurilor si modurilor de operare necesare in
vederea realizarii obiectivelor. El se bazează pe cateva subsisteme care dau calitatea actiunii:
Page | 20
subsistemul de informații (schimburile intre echipieri, sefi si context), cel de
operare(normele de actiune)
subsistemul de regularizare (utilizarea resurselor si capacitatea de regenerare)
subsistemul de decizie (reglarea atributiilor si a responsabilitatilor).
Calitatea subsistemelor depinde de maturitatea colectiva. Ele influenteaza stilul de
management si performantele echipei.
Scopul – tinta si cadrul general de actiune, fiind la randul sau compusa din mai multe elemente:
strategia si valorile organizatiei
misiunea si obiectivele echipei
nevoile si dorintele personale ale echipierilor
asteptarile contextului
Orientarea spre scop asigura mobilizarea echipierilor si focalizarea acestora pe obiective,
solidarizarea lor, succesul final.
Contextul social se prezinta ca un sistem de idei si credinte, norme si obiceiuri care constituie
“anturajul” social si cultural in care evolueaza grupul (echipa) si fiecare individ, transmitandu-se
prin educatie si limbaj.
Rolul echipierilor este de a-si canaliza energiile spre atingerea scopului, de a forma impreuna cu pilotul
un sistem de actiune si niste practici comune pentru a ajunge la obiectivul propus, de asemenea rolul lor
este de a se stimula reciproc pentru a forma un grup coeziv cu o puternica nevoie de apartenenta.
Exemple : echipa de munca, consiliul de administratie, asociatia, grupurile de cercetare-actiune.
16.) Deciziile in echipa. Rolul liderului, rolul membrilor. Exemplificati
Rolul liderului in echipa de lucru:
- sarcina de a acorda suport, de a sprijini, de a corecta in vederea maririi competentei
interpersonale a membrilor, ajutandu-i sa fie eficient sau sa realizeze impreuna un proiect de
schimbare;
- comportamentul lui trebuie sa fie in asa fel incat sa nu sufoce pe membrii echipei, ci sa le dea
sentimente de satisfactie, autonomie si incredere;
- sa ofere un climat de sprijin prin orientari de tipul: descrie, orienteaza spre problema,
comportament firesc, spontan, manifesta empatie , se comporta ca un membru al echipei;
- deciziile propuse de lider vor viza mai putin impunerea vointei sau expertizei sale.
Page | 21
Tipuri de decizii intr-o echipa si principalele caracteristici
DECIZIA CARACTERISTICI
Autocratică - este de natură esenţial imperativă;
- realizată de un singur individ sau de o minoritate;
- comportă riscuri manifeste pentru o activitate eficace în echipe;
- utilă pentru a regla probleme de rutină şi administraţie;
Expertă - se bazează pe un individ sau o minoritate de indivizi care posedă informaţia
necesară;
- tributară încrederii membrilor faţă de cel sau cei care posedă această informaţie;
- utilă pentru a garanta justeţea şi pertinenţa deciziilor;
- incită uneori la contestaţie sau la rivalitate
- cere să fie exercitată în mod unic, pe planul tratamentului informaţiei.
Majoritară - este luată de majoritatea simplă sau absolută a membrilor;
- arbitrară în mod esenţial;
- este utilă pentru a tranşa chestiuni litigioase când compromisul pare dificil;
- incită la coaliţie;
- împiedică uneori examenul aprofundat al unei probleme prin caracterul său
„comod//lesnicios”;
- nu garantează calitatea deciziilor.
Consensuală - este luată în mod general cu acordul sau asentimentul tuturor membrilor;
- contribuie eficient la solidaritatea membrilor şi îi protejează;
- necesită timp, diplomaţie şi compromisuri;
- asigură, în general, o bună calitate a deciziilor luate.
Rolurile de membru sunt clasificate în trei grupări largi:
(1) Roluri privind sarcina (task) grupului. Rolurile de participant sunt legate de obiectivul pe care grupul
decide să îl îndeplinească sau pe care l-a îndeplinit. Scopul lor este de a facilita şi coordona
eforturile de grup în selectarea şi definirea unei probleme comune şi în soluţionarea acestei
probleme.
(2) Roluri de construire şi menţinere a grupului. Rolurile din acesta categorie sunt orientate spre
funcţionarea grupului ca grup. Ele sunt configurate în aşa fel încât să altereze sau să menţină modul
de funcţionare al grupului, să întărească, reglementeze şi să perpetueze grupul ca grup.
(3) Roluri individuale. Această categorie nu clasifică rolurile de membru ca atare, din moment ce
“participările” la care se face referinţă sunt dirijate spre satisfacerea nevoilor individuale ale
“participanţilor”. Scopul lor este individual şi este irelevant atât pentru sarcina gropului, cât şi
pentru funcţionarea grupului ca grup. Astfel de participări sunt, desigur, extrem de relevante în
problema T-group-ului în măsura în care un astfel de training este dirijat către îmbunătăţirea
maturităţii grupului sau a eficienţei îndeplinirii sarcinii grupului.
Page | 22
17). Ce se intelege prin “uzura echipei”? Exemplificati
Uzura echipei apare in urma unor tensiuni, furtuni, crize. Munca in comun, timp indelungat,
uzeaza relatiile interpersonale, determina aparitia unor rupture, cu consecintele lor: apatia,
demobilizarea, nonparticiparea.
Uzura echipei poate aparea si ca efect al repetitiei, uniformitatii, vietii in comun.
Devillard identifica trei tipuri de cauze externe uzurei unei echipe:
Degradarea legaturilor dintre echipieri ca urmare faptului ca membrii echipei nu se
ocupa periodic de igenizarea relatiilor. Apare o atmosfera de oboseala determinate de
chiar viata in comun, informatiile nu mai circula firesc. Pot interveni sefii, se pot
amesteca in viata echipei, ceea ce va duce la scaderea sinergiei echipei, la deteriorarea
relatiilor.
Acumularea de sentimente negative datorata scaderii coeziunii echipei. Are ca effect
deteriorarea climatului de munca, aparitia absentelor, multiplicarea greselilor de
conducere. Toate acestea uzeaza vointa de participare, scade atractivitatea membrilor
pentru echipa si a intereseului pentru efortul colectiv.
Diminuarea coeziunii tehnice si pierderea energiei de propulsie datorata sentimentului
comun de insatisfactie din cauza degradarii conditiilor de munca, aparitiei stresului, un
climat general negativ. Toate acestea pot demobilize si incetini ritmul.
Daca uzura si opozitia nu sunt tratate, apare conflictul, de aceea se recomanda reinoirea
periodica a climatului, refundarea obiectivelor, regasirea elementelor de liant comun, cu alte cuvinte
actiuni de intretinere a echipei, a climatului sau general.
18.) Cum tratați, ca lideri, conflictele în echipă? Exemplificați.
Grupurile în care se încurajează competiţia se trezesc adesea în situaţii conflictuale. Competiţia
naşte o stare de “interdependenţă potrivnică” (Forsyth, 1990), caracterizată prin interacţiune scăzută,
comunicare redusă, absenţa comportamentului de susţinere şi ajutor, atmosferă ostilă, angajament
scăzut, utilizarea ineficientă a resurselor, instaurarea fricii de eşec. Pe când cooperarea provoacă
“interdependenţă motrică”, caracterizată prin interacţiune ridicată, comunicare eficace, apariţia
comportamentelor de ajutorare, atmosfera prietenoasă, angajament ridicat, utilizarea eficientă a
resurselor, diminuarea fricii de eşec. În mediile de lucru cooperative managementul conflictului se
sprijină pe ideea abordării integrative, egalitariste, pe când în mediile competitive, în care indivizii sunt
orientaţi numai spre câştig, se apelează la tactici de separare între câştigători și perdanți. Un
management care se bazează pe incitare si agresiune, pe impunerea voinței liderului nu se poate solda
decât cu pierderi, împărțire în tabere, ierarhizare. Dimpotrivă, tactica compromisului sau orientarea spre
probleme conduce la descoperirea unor alternative și găsirea soluțiilor comune.
Page | 23
Modalități de rezolvare a conflictului într-o echipă:
Solutia forței: - -
Solutia compromisului: - +
Solutia integrării: + + “noi” contra lui “eu vs tu”
Principalele strategii de rezolvare a conflictului
Strategia rezolvării conflictului e deci negocierea, acreditarea normei reciprocității, abordarea
tranzacțională si apelul la principiul echității.
Indiferent de tipul de criză, soluția e regândirea strategiei echipei, realocare poziției și a
mijloacelor, reajustarea percepției membrilor echipei.
19). Ce rol joaca in viata sociala si economica din Romania echipa de inalta performanta? Ce rol ar
trebui sa joace?
Echipa de înaltă performanţă nu se constituie spontan, ci rezultă din intenţia unor manageri care
caută strategii noi de a face faţă unor proiecte de anvergură sau foarte dificile. Echipa îşi propune ca
obiectiv performanţa, realizarea unor obiective înalte.
Rezultatele, performanţa, deşi sunt produsul unor competenţe individuale, nu apar decât dacă
personalităţile, cu atributele şi experienţa lor, funcţioneză într-un grup de performanţă, se angajează
responsabil într-un comportament de echipă. Construcţia echipelor este un proces indelungat, laborios
si adesea dificil. O echipă de înaltă performanţă se caracterizează prin:
Scop comun, strategii clare şi roluri bine stabilite: care să aducă la rezultate
aşteptate în intervalul de timp determinat.
Resurse specifice- umane, materiale, de informaţie, de timp, autoritate
Metodologie structurată de identificare şi rezolvare a problemelor, de luare a
deciziilor şi de îmbunătăţire a propriei activităţi.
CONFLICT
evitare
dezamorsare
înfruntare
conflict refuzat
conflict atenuat
conflict
trăit
prin forţă
prin compromis
prin integrare
învingător
învins învins
învins învingător
învingător
Page | 24
Relaţii deschise, flexibile, empatie, comunicare multilaterală, înţelegere reciprocă şi
rezolvarea conflictelor.
Recunoaşterea şi aprecierea realizărilor individuale şi de grup.
Pentru ca o echipă să fie de înaltă performanţă trebuie ca acesta să satisfacă nevoile sarcinii de
lucru, ale indivizilor şi echipei.
• Nevoile sarcinii: prin stabilirea uni scop clar, acordul echipei cu planul respectiv, eleborarea unui plan
de actiune pentru atingerea scopului.
• Nevoile indivizilor: prin: statut clar pentru fiecare, libertate şi putere, apartenenţă la echipă şi
dependenţă.
• Nevoile echipei: prin cooperare, îmbunătăţirea înţelegerii, susţinerea reciprocă.
Dacă ar îndeplini toate condiţiile de mai sus, o echipă ar deveni de înaltă performanţă, dar asta
depinde mai ales de liderul echipei, dacă ştie să-şi coordoneze echipierii şi dacă ştie să se facă ascultat.
În România nu se promovează ideea de a lucra în echipă, încă din şcoală suntem învăţaţă să fim
competitivi, în conflict cu ceilalţi şi mai puţin cooperanţi.
top related