microeconomie anul 1
Post on 24-Jul-2015
381 Views
Preview:
TRANSCRIPT
CURS 1
Economia - realitate complexă şi dinamică
1. Nevoile umane şi interesele economice
Omul - fiinţă biologică, socială şi raţională. Nevoile umane apar întâi sub forma dorinţelor, aşteptărilor, aspiraţiilor (latura subiectivă) apoi se întipăresc în conştiinţa şi obiceiurile oamenilor şi dobândesc (caracter obiectiv).
Nevoile umane constau din doleanţele, resimţirile, aşteptările oamenilor de a avea, de a fi, de a şti, de a crede şi de a –şi însuşi bunuri.
Clasificarea nevoilor: fiziologice, sociale (de grup), raţionale (spiritual-psihologice) etc.
Nevoile umane constituie motorul întregii dezvoltări social-economice .
Interesele economice - reprezintă acele nevoi umane înţelese conştientizate şi devenite mobiluri ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor. Pot fi personale sau de grup.
Trăsăturile nevoilor umane: sunt nelimitate ca număr, şi limitate în capacitate, sunt concurente, sunt complementare şi se stings momentan prin satisfacere.
Resursele economice - constau din totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura, iar desprinderea resurselor din mediul lor este rolul activităţii umane. Resursele umane plus cele demografice formează resursele prime celelalte sunt derivate. Din alt unghi la vedere se clasifică în materiale şi umane.
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.
Preocuparea oamenilor din totdeauna şi de pretutindeni a fost aceea de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor. O cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost numită problema fundamentală a organizării oricărei economii. Se pun câteva întrebări. Ce şi cât să se producă? Cum să se producă? Pentru cine să se producă?
2. Economia – forma principală a acţiunii sociale. Cea mai cuprinzătoare activitate umană, care îl defineşte pe om ca specie este munca. Ca proces specific între om şi natură munca este acea
1
activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează scopurile acţiunii, îşi formulează şi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate atingerii scopurilor propuse.
Activitatea practică a omului se distinge prin criteriile de raţionalitate şi eficienţă. Activitatea economică se defineşte în lupta împotriva rarităţii ca proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei (distribuţiei) şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Cercetarea ştiinţifică şi protecţia mediului ar putea fi de asemenea inclusă în activitatea economică.
De-a lungul timpului s-a desfăşurat un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice. A apărut diviziunea socială a muncii ca un proces obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi fixarea acestora ca părţi inseparabile ale acţiunii sociale.
Producţia constă în transformarea intrărilor, a resurselor, factorilor de producţie în ieşiri, în bunuri economice, în rezultate de către unităţi specializate, în scopul satisfacerii nevoilor în mod direct sau indirect.
Schimbul (circulaţia) – este acea parte a activităţii economice care subsumează activităţile de trecere a bunurilor de la o persoană în alta pe calea vânzării-cumpărării.
Repartiţia - cuprinde acele activităţi prin care bunurile şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care venitul se distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa economică.
Consumul – actul de folosire efectivă a unui bun. El închide circuitul (feed-back-ul).
Costul de oportunitate – constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi produs sau consumat. Criteriul poate fi maximizarea utilităţilor sau minimizarea eforturilor.
Prin frontiera posibilităţilor de producţie se pot pune în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri.
Economia, ca entitate complexă, dinamică, indestructibilă poate fi abordată ca micro, mezo şi macroeconomie.
Economia naţională constă din sistemul istoriceşte constituit al activităţilor economico-sociale, activităţi care se desfăşoară se întreţin şi se potenţează reciproc în cadrul unei ţări şi se raportează la posibilităţile şi la interesele ei generale.
Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul obiectiv impredictibil al unui proces economic, fie caracterul incomplet, aproximativ al cunoştinţelor despre acel proces.
2
Riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate şi prin cunoaşterea acestei legi de către cei interesaţi.
Activitatea economică se desfăşoară pe baza unor multiple legături de intercondiţionare.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice care se manifestă la suprafaţă şi poate fi cunoscut în mod direct de către oameni.
Privite în dinamică fenomenele devin procese
Legile economice - nu obligă pe nimeni ci orientează pe toţi; - se deosebesc de legile naturii. Ele doar sugerează ideea de relaţii constante între acte, fapte şi comportamente economice, raporturile dintre faptele economice se manifestă doar ca tendinţe, comportă previziuni şi au interferenţă cu psihologia socială.Ex: legea valorii, legea cererii şi ofertei, etc.
3. Rădăcinile istorice ale ştiinţei economice.
Sistemul ştiinţelor economice.
Societatea umană este studiată de mai multe ştiinţe: istoria, sociologia, dreptul, pedagogia, psihologia, etica, politologia, economia politică etc. Fiecare dintre aceste ştiinţe cercetează fenomenele sociale dintr-o anumită perspectivă epistemologică şi metodologică.
Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un proces complex şi îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea cunoaşterii realităţii înconjurătoare prin perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare a ei. Teoriile sau ideile economice sunt întotdeauna produsul timpului şi locului lor, iar cele în care noi astăzi credem au rădăcini în istoria ştiinţei economice.
În cadrul istoriei gândirii economice se disting câteva etape importante:1) faza preştiinţifică;2) faza constituirii ştiinţei economice;3) faza gândirii marginaliste;4) faza contemporană.
Faza preştiinţifică începe din antichitate si durează până în secolul al XVIII-lea. Ea este marcată de gândirea economică a lui Aristotel, Platon şi Epicur, care în studiile lor politice au abordat si probleme ale vietii economice. În Evul Mediu, gândirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor cu privire la existenţă si etică. În Europa de Vest, spre sfârşitul Evului Mediu (sec. XV şi XVI), comerţul cunoaşte o dezvoltare însemnată, dând naştere primei doctrine economice numită mercantilism (de la „mercator”, care în limba latină înseamnă negustor), care, fixând comerţul în
3
centrul activităţii economice, arată că „banii adevaraţi” (de aur şi argint) constituie forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa comercială activă contribuie la creşterea acestei bogăţii. Cel mai de seamă reprezentant al mercantilismului a fost Antoine de Montchrestien (1575-1621) .
La graniţa dintre mercantilism şi faza a doua a gândirii economice se află opera lui William Petty (1623-1687), reprezentată de lucrarea sa de referinţa „Political Arithmetic” (1691), în care centrul de cercetare economică din sfera circulaţiei, a comerţului exterior se mută in sfera producţiei de metale preţioase. El afirmă şi demonstrează pentru prima oară în istoria gândirii economice că munca productivă (deşi limitată la extragerea şi prelucrarea de metale preţioase) este izvorul şi substanta valorii mărfurilor. Deşi nu s-a putut desprinde complet de mercantilişti, el a avut o contribuţie importantă la actul de naştere a economiei politice ca ştiinţă.
Faza apariţiei şi constituirii ştiinţei economice (1700-1870), a fost inaugurată de doctrina fiziocrată şi continuată de şcoala clasică engleză şi franceză. Doctrina fiziocrată a mutat analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în sfera producţiei din agricultură, prin aceasta susţinându-se că nu aurul sau argintul obţinut prin comerţ sau chiar producţie (vezi W. Petty) reprezintă cauza (izvorul) bogăţiei, ci producţia de bunuri. Fiziocraţii reduceau însă această producţie la agricultură, deoarece, susţineau ei, era singura activitate capabilă să dea „produs-net” ca urmare a unei „ordini naturale”. Reprezentantul de seamă al fiziocraţilor a fost Francois Quesnay (1694-1774), medic şi economist francez, care, prin „Tabloul economic”, argumenta interdependenţele dintre ramurile economice, de fapt o primă schiţă a reproducţiei economice. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al acestuia şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de la proprietarii funciari. Un alt reprezentant al şcolii fiziocraţilor a fost Robert Jacques Turgot (1727-1781), om politic şi economist francez care a realizat celebra lucrare „Reflexii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor” .
Spre sfârşitul perioadei manufacturiere şi începutul dezvoltării industriale a apărut şcoala clasică a economiei politice, care a pus bazele curentului de gândire şi politică economică denumit liberalismul economic. Şcoala clasică este în deplin acord cu şcoala fiziocrată în critica pe care o exercită faţă de mercantilism, dar este în dezacord cu teoria potrivit căreia singura activitate creatoare de bogătie ar fi agricultura şi socoteşte că izvorul de bogătie îl constituie munca. Unul dintre cei mai mari fondatori ai teoriei economice clasice sau ai economiei politice este Adam Smith (1723-1790), profesor la Universitatea din Edimburgh, care prin lucrarea sa „Avuţia naţiunilor”, apăruta în anul 1776, demonstrează că originea valorii (deci a bogăţiei) rezidă în munca socială, el analizând în mod special modul de organizare a acesteia pe baza principiului diviziunii muncii. De asemenea, a fost primul gânditor care a studiat în profunzime eficienţa activităţilor de comerţ internaţional, formulând principiul avantajului absolut în schimburile economice internaţionale.
Un alt reprezentant de seamă al şcolii clasice burgheze a fost David Ricardo (1772-1823), economist englez, care prin lucrarea „Despre principiile economiei politice şi impunerii”, apărută în anul 1817, şi altele, a dezvoltat ideile fiziocraţilor şi predecesorului său, aducând un plus de claritate în tot ceea ce se gândise până atunci. Principalele componente ale gândirii sale economice sunt considerate a fi: teoria valorii munca; teoria rentei diferenţiale; ideile privitoare la profit sesizând raportul direct proporţional al acestuia cu productivitatea muncii şi invers proporţional cu salariul; teoria avantajului comparativ (şi nu absolut, aşa cum gândise Smith) în schimburile economice internaţionale.
Thomas Robert Malthus (1776-1834) abordează probleme de bază ale liberalismului economic şi rentei, motivând crizele economice prin subconsum. Dar el este cunoscut mai ales prin lucrarea „Eseu
4
asupra principiului populaţiei” (1798), în care sustinând că populaţia creşte mai rapid în raport cu producţia bunurilor de subzistenţă, explică sărăcia, în epoca sa, prin suprapopulaţie.
John Stuart Mill (1806-1873) a scris lucrarea „Principiile economiei politice” (1848), care a reprezentat manualul de referinţă în unversităţile engleze şi americane timp de o jumătate de secol, până la apariţia manualului lui Alfred Marshall. J.S. Mill a rămas în istoria gândirii economice prin formularea legii cererii şi ofertei şi teoretizarea preţului de echilibru.
Ultimul gânditor clasic, dar nu lipsit de importanţă prin lucrările sale, este Jean Baptiste Say (1767-1832), reprezentantul şcolii clasice franceze, care a propagat şi popularizat ideile lui A. Smith pe continentul european, dar a avut şi contribuţii originale importante la dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă distinctă de sine stătătoare. Cele mai importante cărţi ale sale sunt „Tratat de economie politică” (1803) şi „Curs complet de economie politică” (1829), în paginile cărora a introdus pentru prima dată conceptul de „întreprinzător”, considerat principalul „agent al producţiei”, a elaborat teoria factorilor de producţie şi a pus bazele teoriei utilităţii, făcând un prim pas spre marginalism. El a rămas însă cunoscut prin „legea debuşeelor” sau „legea pieţelor”, prin care a încercat să demonstreze „imposibilitatea teoretică a crizelor de supraproducţie”.
În sinteză, acest curent al liberalismului economic, promovat de clasici, se bazează pe sistemul libertăţii economice, care, într-un anumit cadru instituţional oferă pieţei posibilitatea de a armoniza cel mai bine interesele individuale. De aici derivă şi celebra sintagmă, formulată încă de fiziocraţi „laissez faire,laisses passer”, în traducere contextuală însemnând „lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc” . Dar, liberalismul nu exclude responsabilitatea deoarece omul este liber în actele şi alegerile sale, dar este responsabil pentru consecinţele acestor acte.
Fondatorii ştiinţei economice clasice au constituit punctul de plecare pentru două direcţii opuse privind teoriile economice. Această dublă filiaţie de idei se concretizează în gândirea marxistă şi şcoala marginalistă (neoclasică), cu principalele sale orientări.
În cadrul celei de-a treia faze (1870-1930), reprezentată de gândirea economică neoclasică (marginalismul), ştiinţa economică s-a format şi dezvoltat în cadrul a trei şcoli de gândire, care se disting prin domeniul de aplicare a metodei respective: ►şcoala de la Viena sau şcoala utilităţii finale, al cărui întemeietor este considerat Carl Menger (1840-1921), a fundamentat pe larg teoria subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor, teorie opusă teoriei clasice a valorii munca. De asemenea, C. Menger a dezvoltat ideea lui J.B. Say, potrivit căreia veniturile care se formează în societatea bazată pe economia de piaţă (salariul, renta, profitul, dobânda) reprezintă preţul serviciilor aduse de factorii de producţie (munca, pământul, capital);
►şcoala de la Lausanne (Elveţia), reprezentată prin Leon Walras şi Vilfredo Pareto (1848-1923), are ca principală contribuţie teoria echilibrului general (static şi dinamic) fundamentat pe interdependenţa preţurilor;
►şcoala de la Cambridge (Anglia), de sub conducerea lui W.S. Jevons (1835-1882). Această şcoală se mai numeşte şcoala echilibrului parţial, având drept reprezentant pe Alfred Marshall (1842-
5
1924), care prin lucrările sale s-a referit la teoria economică generală, la istoria economică, la comerţul internaţional s.a. Elaborarea echilibrului parţial se aplică în majoritatea cazurilor firmelor industriale de dimensiuni medii.
Aceste trei şcoli se constituie în creatorii doctrinei marginaliste, doctrină care s-a impus prin analiza pe care o face mecanismului de funcţionare a pieţei. Dar, întregul orizont al activităţii economice este analizat prin prisma agentului economic (la nivel microeconomic). Marginaliştii sunt consideraţi apologeţi ai economiei de piată libere care a dominat gândirea economică din ultima treime a secolului al XIX-lea. Ei au asigurat continuitatea economiei politice clasice şi s-au situat pe poziţii antagoniste faţă de noile idei ale gândirii socialiste, promovate de K. Marx şi Fr. Engels.
Ruptura marginalismului cu economia politică clasică s-a produs în următoarele direcţii :a) dacă la clasici capitalul este o valoare care se autovalorifică, pentru neoclasici capitalul este un
simplu factor de producţie, un ansamblu de instrumente materiale;b) dacă la clasici munca este izvorul valorii, la neoclasici se abandonează teoria valorii muncă şi se
adoptă teoriile subiectiviste (marginaliste) despre valoare si preţ;c) în timp ce clasicii acordă cea mai mare atenţie viziunii de ansamblu şi pe termen lung asupra
economiei, la neoclasici predomină viziunea pe termen scurt;d) dacă la clasici analiza este preponderent macroeconomică, la neoclasici în centrul atenţiei se află
agenţii economici, izolaţi şi ideali, care iau decizii raţionale şi au opţiuni nelimitate.Cea de-a patra fază a evoluţiei ştiinţei economice este specifică epocii contemporane, care a
început în anul 1930. Ştiinţa economică contemporană nu respinge nimic din contribuţiile marilor economişti, dezvoltând şi completând cu elemente noi analiza economică. Ca o caracteristică a acestei faze este trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică şi mondoeconomică, precum şi analiza concurenţei imperfecte, caracteristici ale perioadei de dupa anul 1930, determinate, în mare măsură, de criza economică mondială din anii 1929-1933, care a scos la iveală limitele reprezentărilor microeconomice ale marginalismului şi a readus în actualitate, într-o nouă viziune, cercetările macroeconomice. În cadrul acestei faze sunt abordate o serie de aspecte reale ale vietii economice caracterizate printr-o serie de inegalităţi şi asimetrii ale relaţiilor economice, aspecte legate de importanţa timpului în viaţa economică, creşterea economică, optimul economic şi bunăstarea etc. În faza contemporană de evoluţie a ştiinţei economice, un loc de seamă îl ocupă curentele de gândire keynesist şi neokeynesist.
Keynes-ismul este un important curent de gândire economică ce poartă numele fondatorului său, economistul şi lordul englez John Maynard Keynes ( 1883-1946). În cadrul acestui curent, analiza se face la nivel macroeconomic pe baza unor categorii economice globale precum: venit, economii, investiţii, cerere globală, ofertă globală şi folosind o serie de ecuaţii de echilibru precum: venitul este egal cu consumul plus investiţiile; economiile sunt egale cu venitul mai puţin consumul; investiţiile sunt egale cu economiile.
Realizarea echilibrului economic este explicată pe baza principiului multiplicatorului (influenţa investiţiilor asupra venitului) şi a acceleratorului (influenţa consumului asupra investiţiilor viitoare). Rezolvarea dezechilibrelor, potrivit acestui curent de gândire (consacrat sub denumirea de „dirijism”), necesită inclusiv intervenţia statului, dar prin pârghii economice şi instrumente economice (politica fiscală, monetară, bugetară etc) pentru a influenţa atât consumul gospodăriilor, cât şi investiţiile întreprinzatorilor. În perioada de după cel de-al doilea război mondial teoria economică a evoluat ţinând seama de condiţiile economiilor occidentale.
Neokeynes-ismul este un curent de gândire economică specific perioadei de după cel de-al doilea război mondial. Unii dintre reprezentanţii acestui curent sunt continuatorii direcţi ai concepţiei lui Keynes, alţii au contribuit la regândirea unor postulate formulate de Keynes (ex: Roy Harrod - Anglia; J. K. Galbraith - S.U.A.; Gunar Myrdal - Suedia; L. Stoleru - Franţa etc.). Spre deosebire de Keynes,
6
care susţinea intervenţia statului în economie, ca factor de echilibru prin reglementarea creditului şi a dobânzii, precum şi controlul acestuia asupra întreprinderilor particulare, neokeynesiştii acordă o mare atenţie investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat, utilizării politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor, preţurilor şi pieţei de stat. În această optică, bugetul de stat ar reprezenta un „stabilizator organic al economiei”.
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile perioadei contemporane o reprezintă teoria despre economia mixtă, denumită de către autorul ei - P. A. Samuelson - ca „sinteza neoclasica”. Economia mixtă implică, pe lângă îmbinarea analizei microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomică Keynesistă şi împletirea pieţei cu măsuri de intervenţie statală. În cadrul acestei forme de echilibru sunt cuprinse, pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi cheltuielile publice, precum şi influenţa progresului tehnic.
În condiţiile economiei postbelice un curent de gândire ce se bazează pe teoria clasică a liberalismului economic este neoliberalismul. Acesta se opune colectivismului, sub orice formă s-ar manifesta, proclamând credinţa în mecanismul preţurilor, concurenţa şi proprietatea privată. În gândirea neoliberală concurentă liberă nu este un act spontan, ci trebuie să se sprijine pe o ordine legal realizată, lucru ce implică intervenţia statului, care însă trebuie să creeze doar cadrul juridic al manifestării concurenţei, funcţionării armonioase a preţurilor şi limitarea rolului marilor monopoluri. Unii reprezentanti ai acestui curent (Milton Friedman - S.U.A.; Henry Lapage - Franţa ş.a), care sunt adepţi ai ofertei sau „noii economişti” explică disfuncţionalităţile din economiile occidentale, nu prin mecanismele economiei de piaţă şi prin liberalismul economic, ci prin insuficienţa pieţei şi a libertăţii acesteia, prin intervenţia excesivă a statului şi prin manipularea permanentă a masei monetare şi a bugetului.
Spre deosebire de curentul de gândire Keynes-ist, care pune accentul pe cerere, neoliberalismul mută accentul pe ofertă, solicitând reducerea substanţială a intervenţiei statului în economie. Ei accentuează spontaneitatea şi puterea indivizilor raţionali care îşi bazează deciziile pe calcule privind raportul costuri/avantaje, urmărind maximizarea satisfacţiilor pe baza informaţiilor obţinute.
Gândirea economică în România, înscriindu-se în principalele orientări doctrinare economice europene, a reflectat ansamblul de idei, concepţii, teze referitoare la procesele economice care au avut loc pe teritoriul ţării noastre. Primele scrieri economice (sec. XVIII -XIX) au aparţinut lui Dimitrie Cantemir, Teodor Diamant şi Nicolae Bălcescu. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, G. Bariţiu, B. P. Haşdeu, A. Xenopol, C. D. Gherea, au pus în centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei economice a ţării. În prima jumătate a secolului al XX-lea, gândirea economică a beneficiat de contribuţia unor mari personalităţi precum: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu ş.a. Un alt mare economist de origine română, acum stabilit în S.U.A., este prof. Anghel M. Rugină, în a cărui lucrare „Principia economica, Baze vechi şi noi ale analizei economice”, ajunge la concluzia că ştiinţa economică actuală se află în faţa unei a treia revoluţii. În acest scop, el introduce un nou program de cercetare denumit „Abordarea simultană a echilibrului şi dezechilibrului” .
Viaţa economică, în evoluţia ei, ridică în continuare probleme economice noi, cum vor fi: stagnarea economică combinată cu inflaţia; noi forme de crize economice şi, în special, apariţia de fenomene economice globale. Este vorba de criza energetică şi de materii prime, criza alimentară, creşterea explozivă a populaţiei globului, problemele ecologice, perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în special, problematica decalajelor economice între statele lumii. La toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai adaugă încă o problemă majoră, necunoscută până în prezent şi deci neabordată de teoria economică, şi anume - tranziţia de la o economie totalitară la o economie de piaţă de înaltă eficienţă. Toate aceste probleme noi nu îşi găsesc nici explicaţia şi nici soluţii în teoria Keynes-istă sau teoriile postkeynes-iste.
7
De aceea, în prezent, teoria economică aşteaptă deschideri noi, corespunzătoare realităţilor actuale, iar în lipsa lor se apelează la redescoperirea clasicilor şi interpretarea lor într-o formă modernă, respectiv tendinţa de revenire la liberalismul economic. Se aşteaptă de la ştiinţa economică noi generalizări şi cristalizări teoretice, precum şi o mai bună comunicabilitate între noţiunile şi conceptele elaborate de către numeroase curente de gândire economică.
Evoluţia ascendentă şi contradictorie a relaţiilor economice, creşterea complexităţii vieţii economice, progresele substanţiale în cercetarea economică au determinat multiplicarea şi divizarea ştiinţei economice, respectiv formarea sistemului ştiinţelor economice. Acesta reprezintă un ansamblu interdependent de discipline, relativ autonome, ce au ca obiect studierea, generalizarea şi previzionarea proceselor şi fenomenelor dintr-o sferă dată a realităţii economice.
În prezent, oamenii dispun de un sistem de ştiinţe economice din care fac parte trei categorii de ştiinţe:
ştiinţe teoretico-fundamentale, cum ar fi: economia politică, istoria gândirii economice, istoria economiei;
ştiinţe teoretico-aplicative, din care fac parte: ştiinţa finanţelor, managementul, marketingul, contabilitatea, statistica economică, analiza economică, previziunea macroeconomică etc;
ştiinţe de graniţă, cum ar fi: geografia economică, protecţia mediului natural, cibernetica economică, matematica economică, sociologia economică etc.
În ansamblul ştiinţelor economice contemporane, economia politică ocupă un loc central, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice, ea asigurând baza teoretică şi metodologică pentru toate celelalte ştiinţe economice. Plecând de la categoriile economice (ex: marfă, utilitate, valoarea, banii, profitul, capitalul, salariul, preţul etc), legile, principiile şi metodele elaborate de economia politică, celelalte ştiinţe economice asigură aprofundarea anumitor aspecte ale activităţilor şi relaţiilor economice. La rândul lor, aceste ştiinţe oferă numeroase elemente pentru aprofundarea unor teorii, principii şi metode ale economiei politice. În lucrarea „Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă libere”, E. D. P, Bucureşti, 1991, Paul Heine spunea: „Fără teorie ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri politice opuse”.
4. Obiectul de studiu al economiei politiceşi trăsăturile principale ale acestei ştiinţe
Termenul de „Economie politică” a fost folosit pentru prima dată de Antoine de Monchrestien, în anul 1615, în lucrarea „Tratat de economie politică”, în perioada mercantilistă. Etimologic, denumirea acestei ştiinţe provine de la cuvintele greceşti „oikos = casă, gospodărie”, ”nomos = lege, normă” şi „polis = oraş, cetate”, într-o traducere liberă aceasta însemnând legile (regulile) administrării (gospodăririi) cetăţii (oraşului, societăţii).
Pentru definirea economiei politice prezintă o importanţă deosebită precizarea obiectului de studiu şi a finalităţii pe care o urmăreşte această ştiinţă.
Obiectul de studiu al teoriei economice este tocmai activitatea economică. Activitatea economică este o relaţie socială complexă reprezentând un ansamblu de acţiuni privitoare la producţie, schimb,repartitie şi consum de bunuri şi servicii, prin care se urmareşte satisfacerea, cu resurse limitate, a trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi societăţii. Activitatea economică se caracterizează prin acţiunea unor factori obiectivi şi a altora subiectivi. Acţiunea economică bazată pe raţiune apare motivată, cauzal, prin interesul oamenilor. Analiza fenomenelor şi proceselor economice scoate în
8
evidenţă existenţa unor legi economice, care reprezintă raporturile cauzale, esenţiale şi funcţionale, existente în desfăşurarea activităţii economice.
Elementele specifice ale obiectului de studiu al economiei politice permit evidenţierea următoarelor trăsături ale acestei ştiinţe: economia politică este o ştiinţă teoretică fundamentală, deoarece ea cuprinde un ansamblu coerent
de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare generalizată şi universalizată a acestei realităţi. Economia politică fundamentează noţiunile, categoriile şi principiile (legile) aplicabile tuturor domeniilor economice;
economia politică este o ştiinţă socială, deoarece, spre deosebire de ştiinţele naturii (care cercetează fenomene şi procese cu caracter obiectiv), economia politică studiază realităţi cu dublu caracter: obiectiv şi subiectiv. Aceasta înseamnă că activităţile şi relaţiile economice sunt determinate de anumite condiţii, inclusiv de ordin material, iar oamenii se implică în aceasta în mod conştient. Deoarece viaţa economică are rolul determinant în ansamblul vieţii sociale, economia politică este una dintre cele mai importante ştiinţe contemporane;
fiind „ştiinţa intereselor materiale, economice ale individului şi societăţii”1 care se realizează în cea mai mare parte pe cadrul economiei naţionale, economia politică are caracter naţional deosebindu-se, sub acest aspect, de ştiinţele naturii şi de ştiinţele logico-matematice, care au caracter universal. Desigur şi economia politică include o serie de principii şi teorii cu valabilitate generală, dar acestea se impune a fi tratate adecvat cu specificul şi interesele ficarei ţări. Economiştii trebuie să ţină seama că aparţin unei naţiuni, impunându-se o tratare riguroasă a intereselor economice atât ale naţiunii respective, cât şi ale celorlalte naţiuni. Renunţarea la caracterul de clasa specifică de partid în economia politică şi afirmarea caracterului său naţional are efecte favorabile pentru cercetarea şi slujirea economiei româneşti actuale.
ATENŢIE !!! – Ştiinţa economică nu studiază tehnologia
utilizării resurselor limitate.
5. Funcţiile şi metodologia economiei politice
În condiţiile contemporane, rolul economiei politice s-a amplificat, în fiecare ţară această ştiinţă îndeplinind următoarele funcţii principale:
Funcţia cognitivă, care-i conferă economiei politice rolul de ştiinţă politică fundamentală, deoarece această ştiinţă elaborează noi categorii, legi, principii, teorii, pe baza cercetării realităţilor vieţii economice. „Saltul actual al economiei politice este strâns legat şi chiar condiţionat de trecerea ştiinţei, în general, de la analiza multidisciplinară la sinteza interdisciplinară”.2
Funcţia instructiv-educativă, care constă în formarea orizontului economic al cetăţenilor fiecărei ţări, urmărindu-se antrenarea lor în activităţi cât mai eficiente care să susţină interesele ţării respective. Studiul proceselor şi fenomenelor economice priveşte pe orice cetăţean, din foarte multe motive. Câteva ni le oferă viaţa în societate, alte motive ne implică din punctul de vedere al celui care câştigă şi cheltuieşte. Ca membrii ai societăţii în care trăim nu putem ignora economia, deoarece ea este „studiul
1 N. N. Constantinescu - Factorul economic al trecerii la sistemul economiei de piată, Economistul (supliment) nr. 582, 19952 Tudorel Postolache - Restructurări în economia politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1981
9
modului cum oamenii îsi câştigă existenţa”3. Mâncarea pe care o consumăm, casa în care locuim, hainele pe care le purtăm şi modul în care ne petrecem timpul liber, toate acestea, sunt influenţate, în parte, de forţele economice. Studiul economiei ne ajută să înţelegem mai bine aceste forţe, legi şi legităţi economice ce ne permit să trăim o viată mai bună. Apoi, să nu uităm că în lumea contemporană, însemnatatea economico-socială a educaţiei creşte exponenţial. Puterea economică a diferitelor state nu se masoară doar în suma valorilor materiale produse sau în numărul populaţiei, ci, cu deosebire, în puterea de a produce şi a inova permanent, putere specifică forţei intelectuale şi umane naţionale. Aşa se explică faptul că state precum S.U.A., Japonia, Germania, Franţa ş.a. se situează economic, tehnologic, ca bogăţie şi productivitate înaintea altor ţări cu populaţie numeroasă, precum China, India, Pakistan, Nigeria ş.a. Din această perspectivă, România poate găsi în educaţie, şi în special în cea economică, un factor de relansare economică pentru depăşirea decalajelor de dezvoltare cu care se confruntă. Totodată, pe plan mondial asistăm la venirea pe scenă a colaboratorului multifuncţional, a specialistului în profil multidisciplinar. O nouă cultură profesională se organizează în jurul computerului, a instrumentelor comunicării, iar formarea de manageri capătă prioritate.
Funcţia normativă a economiei politice se realizează prin fundamentarea strategiilor sau politicilor economice elaborate atât de către guvern, cât şi de către agenţii economici, încadrate într-o strategie naţională.
Între funcţiile economiei politice există interferenţe, fapt ce impune o strânsă corelare a lor pe cadrul economiei naţionale a fiecărei ţări. De aceea, în condiţiile în care România intră într-o epocă favorabilă a istoriei sale, într-o civilizaţie apuseană liberă şi democrată, caracterizată de progresul fără precedent al ştiinţelor, este nevoie de oameni de ştiinţă, tehnicieni, economişti şi, în general, de oameni culţi, demni de a fi luati în serios de lumea în care intră ţara noastră - Occidentul.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă obiectul său propriu de studiu, şi o metodă de cercetare4.
În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. Metoda de cecetare (de la cuvântul grecesc „methodos” care înseamnă cale, drum, mod de expunere) desemnează modul sistematic de cercetare (investigare), expunere şi transformare a unui domeniu al realităţii. Dacă la aceste elemente adăugăm ansamblul de mijloace, principii, reguli, procedee şi tehnici de investigare, pentru a descoperi şi explica adevărul în ştiinţă, metoda se transformă în metodologia ştiinţei.
În prezent, elaborarea oricărei teorii economice (în sensul de ansamblu coerent de idei şi concepte abstracte aplicabile domeniului economic) nu mai porneşte de pe un teren gol, neexplorat de ştiinţă; există numeroase cunoştinţe anterioare în domeniu, validate de realitate sau practică, denumite definiţii. Cercetatorul porneşte de la un ansamblu de definiţii şi emite, în funcţie de posibilităţile sale intelectuale, un număr mai mare sau mai mic de ipoteze. În demersul ştiinţific un rol esenţial revine principiilor şi procedeelor folosite de metoda ştiinţei respective, adică de soliditatea economică5.
Dintre procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice, mentionăm următoarele: abstractizarea; analiza inductivă şi deductivă; îmbinarea metodei istorice cu cea logică, teoretică; analiza cantitativă şi cea calitativă; sinteza; experimentul economic; modelarea economico-matematică.
Abstractizarea presupune ca, în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice, să se ia în considerare ceea ce este dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstractie (şi nu negându-se) aspecte ale realităţii analizate, care sunt nenecesare şi neesenţiale cunoaşterii esenţei.3 Alexandru Tobă - Cunoştinţe economice, Ed. Sitech, Craiova, 19984 N. N. Constantinescu - Problema metodei de cercetare în ştiinţa economică, Ed. Economică, Bucuresti, 19985 J.M. Albertini, A. Silem - Comprendre les theories economique. Cles de lectures, Economie, Editions du Seuil, 1986
10
Analiza economică este procesul de cunoaştere în cadrul căruia, pe plan mintal, fenomenul sau procesul economic studiat este descompus, în mod succesiv, în părţile sale componente până la părţile elementare (care nu se mai pot diviza). Fiecare parte elementară este cercetată în mod complex, pentru a i se distinge natura (esenţa).
Inducţia constă în procesul de raţionare care porneşte de la fapte economice concrete, singulare şi avansează treptat spre un grup de fenomene (procese) economice care au trăsături esenţiale comune.
Deducţia este procedeul de cunoaştere în care drumul cercetării porneşte de la trăsăturile generale ale unui ansamblu de fenomene (procese) economice spre fapte individuale (particulare). Aşadar, analiza inductivă este modul de a raţiona de la particular la general iar analiza deductivă este modul de a raţiona de la general la particular.
Metoda istorică presupune luarea în cosiderare a faptelor, realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi amănuntele care au avut loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice. Se porneşte de la adevărul că orice fapt economic are evoluţia sa istorică, cu geneza, dezvoltarea şi finalitatea sau transformarea acestuia.
Metoda logică face abstracţie de elementele întâmplătoare şi reproduce pe plan conceptual numai acele elemente din istoria procesului economic care sunt esenţiale pentru a reda configuraţia şi sensul de mişcare ale acestuia. Metoda logică opereaza concomitent şi interdependent cu abstracţia şi generalizarea. Abstracţiile ştiinţifice care exprimă aspectele esenţiale ale vieţii economice se numesc categorii economice (ex: salariu, profit, marfă, capital).
Analiza cantitativă şi calitativă ocupă un loc important în sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică.
Analiza cantitativă presupune determinări cantitative, măsurare, evaluare în expresie bănească, precum şi în unităţi naturale, a cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor activităţii economice.
Analiza calitativă presupune ca, pornind de la schimbările cantitative, de la creşteri, de exemplu, ale producţiei, productivităţii, produsului intern brut, cercetarea ştiinţifică să surprindă şi trecerea la o nouă etapă calitativă, adică la un nou nivel de dezvoltare economică etc.
Sinteza este procesul de cunoaştere care urmează un drum invers în raport cu analiza, adică reunirea (pe plan mental) a elementelor analizate, în vederea descoperirii legăturilor cauzale şi funcţionale ce fac din respectivele fenomene (procese) economice un întreg, care are o lege (regularitate) proprie de mişcare.
Experimentul economic presupune, în esenţă, ca înainte de extinderea sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a organizării, conducerii, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau ramurilor, să aibă loc experimentarea lor, prin care se verifică oportunitatea, eficacitatea aplicării lor. Scopul experimentului economic este prefigurarea viitorului economic, în condiţiile în care în viaţa economică reală se introduc, în mod intenţionat, anumiţi factori suplimentari, care să o modifice pozitiv, în bine. Tehnicile experimentale trebuie sa producă o realitate economică virtuală care se implementează apoi în viata economică propriu-zisă.
Modelarea economico-matematică (sau metodele statistico-matematice) constă într-un sistem de ecuaţii şi inegalităţi, alcătuit din mărimi variabile (volumul producţiei, al capitalului, al forţei de muncă s. a. ) şi parametrii, ca relaţii cantitative între diferite mărimi economice (cum ar fi consumurile de materii prime, energie, capital fix, munca etc., la o unitate de produs). Dacă modelele pun în evidenţă conexiunea inversă şi sunt capabile de autoreglare, ele devin modele cibernetice.
În condiţiile actuale asistăm la abordarea fenomenelor şi proceselor economice într-o viziune integratoare, deplasarea tot mai mult spre interdisciplinaritate şi multidisciplinaritate, acordarea unui rol tot mai important cauzalităţii, determinismului şi probabilităţii, modelării cibernetice a fenomenelor economice. De aceea, în metodologia generală de cercetare ştiinţifică a domeniului economic trebuie să se ţină seama de aceste schimbări. Omul, în economia politică, apare sub două aspecte: omul ca mijloc
11
social şi omul ca scop social. Omul ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este consumatorul. În ambele ipostaze omul este cea mai importantă unitate pentru economia politică6. De aici decurge cerinţa abordării raporturilor de interdependenţă şi condiţionare între economie şi societate.
CURS 2
Economia de piaţă. Agenţii economici contemporani.
Satisfacerea nevoilor umane se realizează din producţie proprie, prin autoconsum sau apelând la produsele altora (prin intermediul schimbului).
Satisfacerea trebuinţelor prin aceste doua forme au coexistat, dar, în timp, raportul dintre ele s-a schimbat.
Acestor modalităţi le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice. Economia naturală (autarhică şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi fără a se apela la schimb.
1. Economia de schimb, forma universală de organizare şi funcţionare a economiei contemporane.
Geneză şi trăsături.
Se poate aprecia că economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare (biologice) fiind preponderente. (Alvin Toffler "Civilizaţia primului val")
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea economiei de schimb.
6 Mihail Manoilescu - Încercări în filozofia ştiinţelor economice, 1938
12
Economia de schimb acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.
Reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
Trăsăturile generale ale economiei de schimb:
a) Specializarea agenţilor economici - economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi.
Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interese economice. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient, pe teoria avantajului relativ (compativ);
Avantajul comparativ (relativ) îl are agentul economic atunci când obţine un bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent sau reciproca <cu resurse identice obţine o cantitate mai mare de bunuri>.
În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ) este necesară determinarea costului de oportunitate, adică aprecierea pe care un agent economic o acordă şanselor la care renunţă atunci când face alegerea (P. Hayne, Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti, 1991,p 1-11, 40-45, 111-126).
Specializarea fundamentată economic generează nu numai sporirea rezultatelor cu un efort dat, ci şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici; ea face ca activitatea de satisfacere a nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalţi.
Specializarea este forţa coeziunii unei economii. Ea rămâne prima condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.
b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici
13
Aceasta presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice;
Autonomia este fundamentată pe interesul agenţilor economici izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o formă sau alta de proprietate;
Autonomia deplină se realizează în condiţiile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct în virtutea atributelor dreptului de proprietate. Posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi uzufructul.
Baza deplinei autonomii a agentului economic rămâne proprietatea particular-privată.
.
c) activitatea economică gravitează în jurul pieţei
datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunurile furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului.
între producător şi consumator se interpune schimbul la piaţă;
în jurul pieţei gravitează întreaga viată economică;
nici un agent economic nu se poate izola de piaţă, care devine mecanismul, instituţia care mediază între producător şi consumator;
este tabloul de comandă care mediază aceste legaturi;
- oferă informaţiile necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar si ce, cât şi cum să se consume;
piaţa este aceea care validează, în ultima instanţă deciziile economice;
schimburile dintre agenţii economici pot avea loc direct sau intermediat de monedă.
d) monetizarea economiei
Se caracterizează prin faptul că, "banii reprezintă alături de capital şi specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economiei moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic şi etalonul de măsură al valorilor (P.A Samuelson - L`economique, tom.I, 8e Edition, Libr. Armand Colin, Paris, 1953, p. 88).
14
Totalitatea tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta influenţate de către bani (moneda).
Importanţa banilor este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor: (în prezent specialiştii sintetizează cel puţin trei funcţii ale banilor: mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice, mijloc de rezervă de valoare. În viziune altor autori banii contemporani îndeplinesc şi alte funcţii: mijloc de plată, mijloc de rezervă a valorii şi de economisire; mijloc de tezaurizare, factor de putere economică pentru emitent şi deţinător etc.
2. Banii
Funcţia de mijloc de schimb:
- principala funcţie a banilor constă în aceea că moneda este mijlocitorul (intermediarul) schimbului.
- banii sunt mijloc de schimb universal, prezenţi de regulă, în orice tranzacţie şi având acceptabilitate generală de către toţi participanţii la activitatea economico - socială dintr-un spaţiu economic (şi teritorial) numit zonă monetară;
- au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de lichiditate prin excelenţă;
- favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile economice, creşterea eficienţei economice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu, satisfacerea mai bună a trebuinţelor.
Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice:
pentru realizarea exigentelor principiului raţionalităţii, în activitatea economică, este necesară măsurarea şi compararea, în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor, atât potenţiale în diferite alternative, cât şi cele efective;
- moneda este cea care îndeplineşte asemenea roluri şi reprezintă etalonul general de măsură specific economiei de schimb;
- instrumentul concret al măsurii monetare este preţul;
15
- măsurarea economică prin intermediul monedei permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări generale a preţurilor; creează premisa abandonării comparaţiilor prin intermediul preţurilor relative în favoarea calcului economic fundamentat pe preţuri absolute.
Funcţia de rezervă de valoare (sau de economisire, de rezervă):
- constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare;
- rezervele se pot constitui şi din alte bunuri economice;
- când această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje indiscutabile. Pe seama monedei se pot alege bunurile şi activele necesare realizării consumului viitor şi economiilor;
- costurile păstrării şi riscurile sunt mai reduse într-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă;
Şcolile şi curentele de gândire economică sunt în principal de acord cu funcţiile monedei însă nu au dat un răspuns clar şi univoc la întrebarea; ce sunt banii (moneda )?
Răspunsurile pot fi grupate astfel:
Banii sunt o marfă specială care îndeplineşte rolul de mijlocitor al schimbului, etalon general al valorii şi rezerva de valoare (şcoala clasică);
- Banii sunt o convenţie socială, o creaţie a ordinii de drept, acceptată în mod tacit de către participanţii la tranzacţii;
- Banii sunt orice activ, orice element al realităţii cu acceptabilitate generală în evaluarea şi derularea tranzacţiilor economice şi în reglementarea drepturilor şi obligaţiilor;
- Banii sunt definiţi şi prin funcţiile lor: mijloc de schimb şi de plată, de măsură şi mijloc de rezervă.
Forme de bani: - Banii marfă existenţi sub forma bunurilor marfare;
Banii (moneda metalică) din aur şi argint Sec.XIX;
16
Bancnota de credit care reprezintă un înscris emis de bănci corespunzător cu cantitatea de metal preţios şi volumul de bunuri economice marfare supuse tranzacţiilor (de vânzare-cumpărare); sunt în general "cărţi de credit" convertibile în produse. - Banii contemporani, nonsubstanţiali care nu au altă garanţie decât încrederea în cei îndreptăţiţi să coreleze masa monetară cu cantitatea de bunuri şi servicii existente la un moment dat.
Banii contemporani se prezintă într-o mare diversitate de stări:
numerarul (sau monedă manuală); bacnote şi moneda metalică;
moneda scripturală; banii de cont pentru care se folosesc mijloace (instrumente), tehnici care să permită utilizarea sa directă pentru efectuarea tranzacţiilor economice: viramentul, cecul, cărţile de credit, cartea bancară şi o mare varietate de instrumente informatizate, etc.
Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă
- tranzacţiile unilaterale (de transfer) - donaţii, subvenţii, impozite, taxe, exproprieri fără despăgubiri etc.
- tranzacţiile bilaterale - mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici;
- tranzacţii bilaterale coercitive;
tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea cererii şi ofertei.
Bunurile îmbracă forma de marfă devin bunuri comerciale
- marfă - un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării - cumpărării;
- bunuri integral marfare (sau bunuri comerciale); parţial marfare (sau mixte, când trecerea se face tot prin vânzare cumpărare, dar preţul se formează în condiţiile pieţei cât şi a unor măsuri de protecţie socială sau criterii de echitate, gen subvenţii) şi bunuri nonmarfare sau noncomerciale (gratuite, suportate de societate în ansamblu).
3. Sistemul economiei de piaţă
17
În condiţiile economiei de piaţă mecanismul de fundamentare, adaptare si transpunere în viaţă a deciziilor vizează modul în care acestea asigură coerenţă soluţiilor cu privire la ce să se producă şi cât să se producă, cum şi pentru cine.
Ce şi cât să se producă ? Se produce ceea ce este necesar. Dar ca expresie a rarităţii, resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Se pune întrebarea cine fixează "lista şi topul" nevoilor ce vor fi satisfăcute ? Pe ce criterii ? Toate acestea pleacă de la problema alocării resurselor, a factorilor de producţie limitaţi, pe diferite domenii de activitate: în mod centralizat sau descentralizat.
Cum să se producă? Adică prin ce modalităţi de combinare a factorilor de producţie şi pe baza căror criterii este apreciată oportunitatea uneia sau alteia din formele de combinare a factorilor de producţie în activitatea economică.
Pentru cine se produce? Cine şi pe ce criterii desemnează categoriile de beneficiari ai bunurilor produse? Care sunt modalităţile prin care aceştia au acces la cantităţi egale sau diferenţiate din bunurile oferite? Răspunsurile extreme pot fi: în mod centralizat de către o autoritate sau descentralizat de către fiecare agent economic pe baza resurselor de care dispun diferite categorii de beneficiari.
Luarea deciziilor impuse de raritatea economică sunt sintetizate sub forma a două sisteme (modele) teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de comandă (centralizat).
Criteriile de delimitare a sistemului economiei de schimb sunt: gradul de libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere si ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar persoanele si categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri sunt stabilite de nivelul şi dinamica preţurilor.
În concluzie, se consideră că economia de piaţă este acel sistem economic în care "mecanismele naturale sunt singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excludere oricărei intervenţii a monopolului sau a statului".
Acţiunile oricărui individ şi agenţilor economici au la bază regulile şi favorabilităţile pieţei.
Elementele structurale sunt cele care asigură funcţionalitate sistemului economiei de piaţă.
18
Agenţii economici (menaje, întreprinderi, instituţii etc.) independenţi juridic şi egali în faţa legii îşi exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţa de muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare ).
Pe baza dreptului de proprietate subiecţii au deplină libertate de a se angaja în activităţi economice (legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi integral avantajele şi riscurile propriilor decizii.
Relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat de interesul personal, particular, îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, iar acţiunile pe care le întreprinde se bazează exclusiv pe criterii de raţionalitate economică.
Aceste relaţii se realizează în cadrul unui sistem generalizat de pieţe interdependente:. piaţa bunurilor de consum şi a bunurilor de capital, resurselor naturale, muncii, monetară, financiare şi cea a schimburilor monetare.
Toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem de concurenţă liberă, care asigură cooperarea şi selecţia lor prin prisma rezultatelor economice.
Concurenţa liberă şi generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual şi general.
Modelul teoretic al economiei de piaţă este construit pe o serie de premise care reprezintă fundamentele sale:
- individul (homo economicus) este o fiinţă inteligentă şi raţională, ghidat de interesul personal şi principiul hedonist (maximum de eficienţă), liber în acţiuni;
- egalitatea în drepturi, obligaţii şi tratament a fiecărui individ, a tuturor categoriilor de agenţi economici prin supremaţia legii, elaborarea şi aplicarea de către statul democratic de drept;
- toate deciziile economice sunt adoptate de către indivizi şi firme, fără intervenţia guvernului; familiile decid în mod liber ce cantitate de muncă şi alţi factori de producţie sá ofere şi ce bunuri să se consume; firmele decid ce şi câte bunuri economice să producă.
Se consideră că acest sistem asigura gradul de satisfacţie cel mai înalt posibil pentru cei ce vând şi cumpără; asigură raportul dintre cerere şi ofertă; stimulează creativitatea şi iniţiativa, asigură cea mai înaltă eficienţă economică.
Modelul teoretic al economiei de comandă este cel în cadrul căruia orientarea acţiunii
agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu - statul totalitar.
19
Sistemul ideal al economiei de piaţă nu există. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente caracteristice şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste.
O economie naţională contemporană poate fi considerată ca economie de piaţă dacă conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
- pluralismul formelor de proprietate egale în faţa legii;
- economia este descentralizată, funcţionează pe baza opţiunilor individuale şi în concordanţă cu cerinţele pieţei cadrul legislativ şi al pârghiilor economico-financiare;
- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, impulsul fiind dat de maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător (consumator), ca mobiluri primordiale ale acţiunii economice;
- piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice. Aceasta transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce, cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare.
Toate acestea sunt posibile dacă:
- există un sistem de pieţe: (a bunurilor de consum, a factorilor de producţie, monetară, financiară, a schimburilor monetare, etc.) în care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
- este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel că situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii similare pe celelalte pieţe;
- pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi investiţii, forţa de muncă, moneda, titluri, valute) preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători fără intervenţii administrative ale statului şi fără politici monopoliste;
- concurenţa loiala, conform reglementărilor legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
- existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern, echipat, care îşi asumă reglarea operativă a masei monetare şi orientează activitatea celorlalţi agenţi economici;
- o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare etc.) care reprezintă componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii - condiţie materială a libertăţii economice;
20
- statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
- activitatea agenţilor economici-firme şi familii au la bază unele mentalităţi, atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, riscul, inhibarea atitudinii "paternaliste" din partea statului sau a colectivităţii.
4. Tipologia economiilor de piaţă. Criterii de delimitare
- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;
- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau, dimpotrivă se implică în aceste mecanisme;
- modul şi nivelurile la care se exercită intervenţia statului în economie (prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.);
- rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;
- curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale, etc.;
delimitări categorice între tipurile de economie de piată sunt greu de realizat;
Michel Albert în lucrarea sa "Capitalism contra capitalism" (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul neoamerican şi cel renan;
Ambele modele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului, dar au la bază sisteme de valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere (instituţie), locul
pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională.
5. Agenţii economici (unităţile economice) concept şi tipologie
21
Agent economic - o persoană sau un grup de persoane îndeplinind funcţii bine determinate în viaţa economică;
Agentul economic poate fi identificat prin relaţia subiect-funcţie, exercitată într-un context spaţio-temporal dat, care dă naştere vieţii economice organizate;
Natura funcţiilor specifice exercitate de agenţii economici permite definirea tipologiei acestora.
Cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale. În cadrul ei se disting:
- agenţii producători, de bunuri şi servicii, de natura firmelor;
- agenţii consumatori, de natura gospodăriilor (menajelor );
- agenţii financiari, reprezentaţi de instituţii financiare şi de credit;
- administraţiile;
- străinatatea ("restul lumii"), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.
agenţii producători, împreună cu cei consumatori, constituie categoria agenţilor - non-financiari >; existenţa lor este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune efectuarea de tranzacţii între purtătorii ofertei şi cei ai cererii.
Complementar acestor categorii se distinge o alta, respectiv a agenţilor financiari>; existenţa lor reflectă autonomizarea relativă a proceselor din sfera financiar-monetară faţă de cele din economia reală; băncile, instituţiile financiare şi de credit desfăşoară o activitate strict specializată, cu importanţă decisivă pentru formarea şi utilizarea resurselor monetare, valutare şi financiare.
În economia contemporană există un agent de sine stătător - administraţiile, care se ocupă cu furnizarea unor bunuri şi servicii de utilitate publică (învăţământ, ocrotirea
sănătăţii etc.) prin colectarea şi redistribuirea de resurse de la ceilalţi agenţi şi alocarea lor conform interesului public.
"Restul lumii" reprezintă generic corespondentul extern al agenţilor economici naţionali implicaţi în relaţiile cu străinătatea.
Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare autonome ale vieţii economice. Aceste categorii formează obiectul de studiu al microeconomiei.
22
Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi prin multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similare. Formează obiectul de studiu al macroeconomiei;
Agentul agregat întreprindere (firme) grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri materiale şi servicii (non-financiare) destinate pieţei.
Agentul agregat gospodării (menaje) agent economic purtător al calităţii de consumator de bunuri personale; cuprinde toate unităţile care obţin venituri şi organizează
folosirea lor pentru a cumpăra şi consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc. (familii, celibatari, diferite comunităţi consumatoare).
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări cuprinde unităţi instituţionale (private, publice, mixte), a căror funcţie principală este cea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici;
Agentul agregat administraţii publice acel agent economic care exercită funcţia de redistribuire a venitului naţional şi a avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate (administraţiile centrale şi locale şi de stat, instituţii din sistemul învăţământului public, protecţiei sociale, în cadrul justiţiei, infrastructurile publice rutiere, portuare etc.).
Administraţiile private organisme private fără scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.) care au ca funcţie principală prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane. Resursele financiare provin din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.
Agentul agregat străinătatea ("restul lumii") - celelalte economii naţionale; un agent economic cu operaţii specifice referitoare la: creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import-export etc.
6. Fluxuri economice reale şi monetare: circuitul economic
Mulţimea operaţiilor şi tranzacţiilor care au loc între agenţii economici formează, în derularea lor, un circuit.
În circuitul economic sunt cuprinse: activităţile economice, subiecţii economici, tranzacţiile şi obiectul acestora.
23
Activităţile premisa tranzacţiilor economice se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor de bunuri economice: pot fi grupate în trei categorii: operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul unei perioade date; operaţii de repartiţie ce contribuie la formarea şi distribuirea veniturilor legate de procesele de producţie (plata salariilor, subvenţii etc.) şi a celor de proprietate (dobânzi, rente, dividende etc.); operaţii financiare, care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor şi/sau pasivelor agenţilor economici;
Subiecţi ai tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi în: întreprinderi (firme), gospodării (menaje), instituţii financiar-bancare, administraţiile publice şi cele private, străinătatea.
Obiectul tranzacţiilor economice - bunuri produse (corporale şi incorporale), serviciile factorilor de producţie, precum şi moneda.
Tranzacţiile care fac obiectul circuitului economic pot fi diferenţiate în funcţie de activităţile (operaţiile) la care se referă, de obiectul acestora, de modalităţile de realizare a lor etc.
Tranzacţiile de piaţă sunt <bilaterale cărora le corespunde o contrapartidă un bun, serviciu sau echivalent în monedă.
Există tranzacţii care nu generează un contraserviciu:
- transferuri curente ( plăţi de impozite, contribuţii asigurări sociale, subvenţii de exploatare);
- transferuri de patrimoniu implică o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor agenţilor economici de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.)
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar: fluxurilor reale le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mărime, dar de sens opus.
Fluxurile reale de bunuri şi servicii ale factorilor sunt asociate, alternativ, cu fluxuri de venituri şi cheltuieli (scheme).
7. Rezultatele activităţii economice. Indicatori la nivel microeconomic.
Procesul combinării şi utilizării factorilor de producţie se concretizează în rezultate economice sub formă de bunuri şi servicii.
Utilitatea rezultatelor obţinute de agenţii economici este verificată în actul vânzării-cumpărării şi sunt denumite rezultate microeconomice.
24
Se măsoară în unităţi <fizice (km, m, perechi etc.); <unităţi natural-convenţionale> (cai putere, kwh etc.) şi în <unităţi monetare> (leu, dolar, marcă etc.).
Rezultatele economice în expresie bănească, se grupează în: rezultate globale (brute), finale, nou create, nete.
"Rezultatele globale" reflectă întreaga activitate desfăşurată de agenţii economici: includ toate cheltuielile efectuate pentru producerea acelor bunuri. Aceste rezultate se exprimă prin cifra de afaceri, producţia globală.
Rezultatele finale exprimă valoarea bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic şi sunt destinate consumului final. Nu cuprind consumul intermediar.
Rezultatele nou create reprezintă surplusul bănesc peste preţul factorilor de producţie materiali utilizaţi (exemplu: salariul, profitul).
Rezultatele nete - partea din preţul bunurilor economice rămasă după scăderea costului factorilor de producţie şi a impozitelor directe şi indirecte.
Indicatorii microeconomici:
- cifra de afaceri - totalitatea încasărilor realizate de un agent economic într-o perioadă de timp, exprimate prin preţurile pieţei. Acest indicator comensurează performanţele
financiare brute. Pe baza lui se asigură compararea mărimii cheltuielilor efectuate de agenţii economici cu cea a profitului realizat.
- valoarea adăugată măsoară efectul rezultat din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi - muncă şi capital. Reflectă suma de bani încasată peste mărimea cheltuielilor cu materiile prime, materiale şi energie, care au fost utilizate pentru producerea bunurilor economice;
- venitul global al întreprinderii mărimea profitului brut. Mărimea acestuia se determină prin diminuarea cifrei de afaceri cu costul producţiei.
- profitul net acea parte a venitului global al întreprinderilor rămasă după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
CURS 3.
Cererea
25
Teoria cererii stă la baza alocării veniturilor băneşti limitate de către consumatorii rationali care să decidă să cumpere diferite bunuri.
1. Extinderea şi contractia cererii sub incidenţa preţului. Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumparată de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat. Cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun reprezintă cererea totală de piaţă a acelui bun. Cererea totală exprimă raporturile în legătură cu:a) Cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preţ, este dorită şi poate fi cumpărată;b) Preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din bunul dorit. În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:
- cererea pentru bunuri substituibile (ulei măsline ulei de alt tip); cererea pentru bunuri complementare (auto şi benzină);- cererea pentru bunuri derivată (cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pâine).
Reducerea preţului unitar determina procesul de extindere a cererii, respectiv de creştere a cantităţii cerute pe piaţa unui produs. Relaţia dintre evoluţia preţului unitar (variabila independentă) şi cererea de piaţă a unui bun (variabila dependentă) poate fi ilustrată cu ajutorul unui tabel, al unei funcţii sau al unui grafic. Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute constituie conţinutul legii generale a cererii. Potrivit acestei legi : creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv; reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare: - pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor este însoţită de o extindere a cererii iar reducerea preţurilor de o contracţie a acesteia. "Paradoxul Giffen" poate fi explicat pornind de la cele două efecte generale ale creşterii preţului unui anumit bun:- creşterea cantităţii cerute din alte bunuri, ale căror preţuri nu au crescut (efectul de substituire);- reducerea venitului real (efectul de venit). Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii: sunt cumpărători care cumpără mai mult de la unele firme chiar dacă acestea practică preţuri mai mari pe motivul economisirii de timp. în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată. creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute, deci de o extindere a cererii, în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor etc.(se exprimă relaţii de cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută, făcându-se abstacţie de ceilalţi factori care influenţează cererea), deci considerându-se ca fiind constante condiţiile cererii. 2. Condiţiile cererii
26
Cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă, în funcţie de evoluţia unor factori care mai poartă denumirea de <condiţiile cererii>, în condiţiile când diferenţa nivelului de preţuri nu se modifică. Creşterea sau reducerea cererii determină, la o anumită ofertă, o modificare a preţului unitar al unui anumit bun. Principalii factori sau condiţii ale cererii care determină creşterea sau diminuarea cererii pe piaţă a unui bun sunt:a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;b) modificarea preţurilor altor mărfuri;c) numărul de cumpărători;d) preferinţele cumpărătorilor;e) previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului.
a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor în cazul bunurilor normale, între evoluţia veniturilor şi cererea pentru aceste bunuri există o relaţie directă (pozitivă). - creşterea veniturilor va determina o creştere a cererii; - în cazul bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă, deoarece majoritatea veniturilor va fi însoţită de o reducere a cererii, iar scăderea veniturilor, de o creştere a cererii pentru aceste bunuri.
b) Modificarea preţurilor altor bunuri în situaţia în care bunurile A şi B sunt substituibile, între modificarea preţului bunului şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie pozitivă. În cazul în care bunurile x şi y sunt complementare, între schimbarea preţului bunului x şi evoluţia cererii pentru bunul y există o relaţie negativă.
c) Numărul de cumpărători. Între numărul cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.
d) Preferinţele cumpărătorilor. Dacă preferinţele consumatorilor pentru un anumit bun se accentuează, cererea pentru bunul respectiv va creşte şi invers, în situaţia în care se înregistrează o diminuare a preferinţelor.
e) Previziunea privind evoluţia preţului şi a veniturilor. În situaţia în care se prevede o creştere a preţului la un anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului. Dacă are loc o creştere a veniturilor băneşti cererea pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade, atunci când celelalte condiţii nu se schimbă.
Prin cunoaşterea ponderii influenţei fiecărui factor, prin însumarea algebrică a acestora va rezulta modificarea totală a cererii la un anumit anumit nivel al preţului.
3. Elasticitatea cererii: factori şi importanţă
Exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii. Coeficientul elasticităţii cererii (Ec.) arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii. Se determină pe baza raportului dintre modificările cererii (varibila dependentă) şi modificarea unui factor al cererii (variabila independentă). Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de modificările preţului acestui bun (Ecpx) se poate calcula astfel:
a) Ecpx=
ΔCC
:ΔPP
=C2−C1
C1
:P1−P2
P1
27
unde: C proporţia modificării cererii; C1 cererea iniţială; P - proporţia modificării preţului; P1 - preţul iniţial.
C2 – cererea modificatăP2 – preţul modificat
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra urmatoarele forme: P Ec = 0
1) cerere elastică, când Ecp > -1 Ec < -1 2) cerere inelastică, când Ecp < -1 Ec = -1
3) cerere cu elasticitate unitară cand Ecp = -1 Ec > -14) cerere perfect elastică, când Ecp = ∞ Ec = ∞5) cerere perfect inelastică atunci când Ecp = 0 Q
Ultimele două forme au valoare teoretică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă. Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa x în funcţie de venit (Ecvx) se calculează ca un raport între procentul modificării cantităţii cerute şi procentul modificării venitului, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa x, rămân neschimbaţi.
ECVX=%Δc
%Δv dacă: a) Ecvx >1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în cheltuielile totale va creşte; b) Ecvx < 1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în cheltuielile totale se reduce. Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa x în funcţie de modificarea preţului altor bunuri, de exemplu: y şi z, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa respectivă nu se modifică, se calculeaza astfel:
E
CPX (Y ) ( z )=%ΔC%ΔP
unde P reprezintă preţul bunului y sau z Când creşte cererea pentru bunul x datorită majorării preţului la bunul y, atunci bunul y poate fi substituit cu bunul x, iar Ecpx(y) > 0 Când consumatorul cumpără mai puţin din bunul x datorită creşterii preţului la bunul z, atunci bunul y este complementar bunului x, iar Ecpx(z) < 0
4. Importanţa elasticităţii cererii şi factorii care o determină
Orice modificare a preţului unui bun sau a condiţiilor cererii provoacă schimbări pozitive sau negative. Schimbările pot fi cuantificate numai dacă se cunoaşte influenţa factorilor care determină elasticitatea cererii. a) Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii. La o pondere ridicată coeficientul elasticităţii cererii la preţ (Ecp) este mai mare, în situaţia în care celelalte condiţii rămân constante.
28
Unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în cheltuielile totale, altele o pondere mai redusă; Pe măsură ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru bunurile alimentare se reduce; Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mai mici. b) Gradul de substituire a bunurilor. - coeficientul elasticitatii cererii este cu atât mai mare cu cât gradul de substituire este mai mare şi invers. c) Gradul necesităţii în consum. - după natura trebuinţelor, bunurile pot fi grupate în: bunuri normale de strictă necesitate şi bunuri de lux.
- cererea pentru bunuri de lux este elastică, iar pentru bunuri vitale este inelastică. d) Durata perioadei de timp de la modificările preţului. - între durata perioadei de timp de la schimbarea preţului unui bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ există o relaţie directă, pozitivă. ex: dacă preţul unui bun se dublează cererea pentru bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp, se va reduce, în prima fază cu 80 % (Ecp = 0,8), iar pe o perioadă de timp îndelungată se va reduce un % mult mai mare – ex., cu 120 % (Ecp = 1,2). cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii în funcţie de modificările preţului prezintă o importanţă deosebită pentru estimarea venitului total încasat care este egal cu produsul dintre cantităţile bunurilor vândute (q) şi preţul de vânzare pe piaţă (p). rezultă că veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale şi cu totalul vânzărilor (vt = q.p) în situaţia în care cererea pentru anumite bunuri este elastică în funcţie de preţul acestora, între modificările preţului şi venitul total încasat există o relaţie inversă, negativă. când cererea este inelastică între evoluţia preţului şi venitul total există o relaţie pozitivă.
Relaţiile dintre nivelul coeficientului elasticităţii cererii la preţ (Ecp) şi venitul total încasat (vt) sunt prezentate mai jos: Efectul modificării preţului asupra venitului încasat (VT) ------------------------------------------------------------------------------------------------- Ecp > 1 Ecp = 1 Ecp < 1 ------------------------------------------------------------------------------------------------- creşt.preţ VTscade VTconstant VTcreşte ------------------------------------------------------------------------------------------------- reduc.preţ VTcreşte VTconstant VTscade ------------------------------------------------------------------------------------------------
Procentul modificării venitului total este egal cu (1-Ecp) x procentul modificării preţului Ecp > 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport invers (o relaţie negativă); Ecp < 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport direct (o relaţie pozitivă); Ecp = 1, VT nu se modifică indiferent de sensul schimbării preţului. Concluzie:
În procesul decizional cunoaşterea formei de elasticitate are importanţă sporită în condiţiile practicării unor preţuri mai scăzute duce la maximizarea profitului numai în situaţia unei cereri elastice.
29
Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului total încasat şi a costului total (dacă creşterea costului total este mai mare decât cea a venitului, profitul total se reduce şi invers creşte).
Mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mare decât cel al reducerii preţului, cu atât profitul este mai mare.
CURS 4.
Comportamentul (teoria) consumatorului
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor-consumul. În spiritul acestei axiome proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător.
1. Utilitatea economică, legea utilităţii marginale descrescânde
Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consum de bunuri.
Orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de către consumator, are o utilitate economică.
Din punct de vedere al analizei economice sunt:
bunuri libere toate elementele realităţii care, în condiţiile date de loc şi de timp, sunt nelimitate în raport cu nevoile;
- bunuri economice care au ca trăsătură definitorie raritatea, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţiile date de loc şi de timp. Bunurile economice presupun un consum de resurse, respectiv un anumit cost. Multe bunuri libere tind să devină bunuri economice: aer, peisaj etc. Tipologia bunurilor economice se face în raport de o mare varietate de criterii:-după destinaţie: bunurile de consum (satisfactori: de folosinţă curentă şi îndelungată) şi bunuri pentru producţie (prodfactori). După forma de existenţă: corporale (materiale), incorporale (servicii) şi informaţii Serviciile sunt: comerciale, de transport, financiar-bancare, de consultanţă tehnică şi economică, personale (de sănătate, de învăţământ, culturale) ş.a.
30
Informaţiile - categorie de bunuri economice care cunosc o mare dinamică. Au un rol deosebit în activităţile economice, ele materializându-se în licenţe brevete, programe de calculator rezultate ale cercetării ştiinţifice. După modul în care circulă de la producător la consumator: bunuri economice marfare (comerciale) şi non-marfare (non-comerciale).
După natura proprietăţii (bunuri publice şi bunuri private, există puţine bunuri publice pure şi impure - sau mixte;) Există diferite categorii de bunuri care pot fi complementare sau substituibile. Bunuri principale (cele care sunt aşteptate prioritar în procesul tehnologic utilizat) şi bunuri secundare (derivate-sunt cele care se obţin inevitabil, alături de bunul principal, ex.: la obţinerea benzinei din ţiţei apar derivaţi cum sunt: motorina, uleiuri, vaselină, păcura etc.)
Utilitatea economică individuală şi totală. Există mai multe modalităţi de abordare a conceptului de utilitate, însă cele mai uzitate sunt cele care au în vedere , în principal, aspectele tehnice şi, respectiv cele economice ale utilităţii. Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă, capacitatea unui bun de a satisface o nevoie (a individului, de producţie, a societăţii), capacitate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri. Sensul economic, spre deosebire de cel tehnic al utilităţii, include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a monposesorului. Există două optici diferite de abordare a utilităţilor economice: - concepţia clasică;
- concepţia neoclasică. În gândirea clasică se apreciază că, bunuri identice pentru persoane diferite, au aceeaşi utilitate economică în măsura în care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de mărimea consumului şi a sacrificiului făcut pentru a le obţine <<utilitatea economică reprezintă o relaţie între proprietăţile intrinseci ale bunului şi nevoia consumatorului (monoposesorului)
Potrivit acestei concepţii, fiecare unitate dintr-o mulţime de bunuri omogene, identice calitativ, şi care se încadrează în dimensiunile nevoii de consum, are aceeaşi utilitate economică, au proprietăţi identice şi răspund aceleiaşi categorii de nevoi. În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii: - proprietăţi - însuşirile bunurilor trebuie să asigure satisfacerea nevoii cumpărătorului, indiferent de natura acesteia; - cumpărătorul este conştient că prin însuşirile sale, bunul economic îi satisface o anumită nevoie sau plăcere. Nu are importantă dacă convingerea sa este reală, fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie; - cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care o apreciază la bunul economic, dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare sau conexiunile tehnico economice cerute. Concluzie - apreciem că utilitatea economică, potrivit acestor criterii, sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.
Legea utilităţii marginale descrescânde
31
Măsurarea utilităţii economice se realizează pe două căi:
- măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei cantităţi (doze) dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate (1 kg mere = 8 unit. de utilitate; 2 kg pere = 12 unit. de utilitate; 1 kg făină = 4 unit. de utilitate; 1 kg salam = 24 unit. de utilitate)
- măsurarea ordinală - aşează bunurile într-o anumită ordine, în raport de preferinţele consumatorului, adică în funcţie de numărul de unităţi de utilitate. Aprecierea utilităţilor economice are un caracter individual şi subiectiv, fiind diferită de la un individ la altul. <<Alfred Marshall>>, exponent de seamă al şcolii marginaliste “mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare dacă este satisfăcută în mod continuu”; Aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere (A. Marshall, Principi di economia politică, Utet, Torina, 1972, p.178)
Putem aprecia că utilitatea adiţională pe care consumatorul o conferă unei unităţi (doze) suplimentare dintr-o mulţime de bun omogene la care are acces este pozitivă dar descrescătoare aceasta înseamnă că unităţile (dozele) x1, x2, ... din bunul x au utilităţile individuale u1, u2,...un diferite, pozitive dar descrescânde (u1 > u2 >...> un) Utilitatea totală rezultă din consumul de utilităţi cumulat al unităţilor (dozelor) x1, x2,..., xn din bunul x este:
Ut = u1 + u2 + .... un
EXEMPLU: să presupunem că bunul x (grâu) se află pe piaţă la dispoziţia cumpărătorului 11 unităţi (doze); din acestea, sunt necesare doar 10 pentru satisfacerea unui ansamblu de nevoi: hrana, seminţe, alimentaţia animalelor, a păsărilor de curte şi de apartament, rezerve etc. pentru un cumpărător, fiecare unitate din oferta de grâu are o utilitate diferita: se presupune că prima unitate din oferta de grâu are o utilitate diferită; considerăm că prima unitate, care serveşte pentru satisfacerea celei mai stringente nevoi, hrană sa şi a familiei are cea mai mare utilitate (100 - în măsura cardinală) cea de a doua, folosită pentru seminţe, răspunde unei nevoi mai puţin stringente şi deci are o utilitate mai redusă, reprezentând pentru acest cumpărător o utilitate adiţională de 90 ş.a.m.d mărind consumul la 11 unităţi, ultima unitate depăşeşte nevoia consumat şi are deci o utilitate zero. <<Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUt) care rezultă prin creşterea (Δx) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun (ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi)>>. Um = ΔUt / Δx Potrivit ipotezei măsurării cardinale, putem defini o funcţie a utilităţii totale de tipul Ut = f(x) ca pe o funcţie crescătoare în raport cu cantitatea consumată dintr-un bun dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi ca funcţia de utilitate este continuă şi diferenţiabilă, atunci rezultă că utilitatea marginală poate fi definită că derivată parţială de ordinul 1 a funcţiei de utilitate.
32
Um=Δ UtΔx
=U ' xRezultă că utilitatea marginală a fiecăreia din cantităţile x1, x2, x3,...x11 este
exprimată prin raportul dintre sporul de utilitate totală şi sporul cantităţii consumate pentru realizarea sporului respectiv de utilitate, ceea ce se exprimă sub forma, legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii marginale (numită şi legea lui Gossen formulată de acesta în1854) arată că "atunci când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară, adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze (P. Samuelson, L`economique, Armand Collin, Paris, 1969, p.669). Consumând continuu un anumit bun, se atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie după care, dacă consumul continuă să crească, există riscul să apară zona de insatisfacţie punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine nulă, deci atunci când sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie. Definind funcţia de utilitate ca fiind Ut = f(x), rezultă că aceasta îşi va atinge optimul (în cazul de faţă maximul) în punctul în care derivata de ordinul 1 (adică utilitatea marginală) va fi nulă În realitatea de zi cu zi utilitatea este greu de apreciat efectiv şi practic şi greu de măsurat de aceea demersul poate fi continuat prin introducerea măsurării ordinale ca modalitate de ierarhizare a preferinţelor.
2. Preferinţele şi alegerea consumatorului
Alegerea consumatorului în termenii utilităţii ordinale presupune atât măsurarea propriu-zisă a utilităţii cât şi o ordonare mai raţională a preferinţelor consumatorului. Programele de consum şi harta curbelor de indiferenţă presupun abordarea din perspectiva utilităţii ordinale, asocierea unui anumit număr (indicator de satisfacţie) diverselor cantităţi folosite de un consumator în funcţie de preferinţele sale potrivit unor programe (modele, reţete) de consum. Programul de consum desemnează diferitele combinaţii ale bunurilor x, y, z,...w de la care consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate (satisfacţie) agregată. Factori complecşi ca: obiceiuri, tabieturi, gusturi şi preferinţe stau la baza programului de consum ale unui consumator.Acest program este influenţat de personalitatea consumatorului, statutul socio-profesional şi de caracteristicile socio-psihologice ale acestuia care au o puternică încărcătură
socială indusă în principal prin mass-media (reclame publicitare, sondaje) rezultă că aceste programe de consum sunt proprii unui anumit consumator cu o semnificativă determinare subiectivă, individuală. Dacă ne limităm la două bunuri x şi y solicitate de un consumator, folosind diferite combinări posibile ale acestor bunuri, apar mai multe programe (modele) care exprimă, implicit, preferinţele consumatorului.
33
Două sau mai multe programe de consum se consideră a fi echivalente dacă consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) prin combinări de consum
Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor funcţie de programele de consum, se utilizează modelul analizei curbelor de indiferentă şi, respectiv cel al hărţii curbelor de indiferenţă
Curba care reuneşte ansamblul combinărilor din bunurile x şi y de la care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (deci aceeaşi utilitate agregată) desemnează curba de indiferenţă. Concluzie: prin curbele de indiferenţă, consumatorul îşi poate ierarhiza preferinţele prin descrierea, practic, a unei infinităţi de astfel de curbe menite să-i asigure diferite niveluri de satisfacţie.
Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta. Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie. Rata marginală de substituţie desemnează cantitatea dintr-un bun economic la care un consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată).
Tabela de indiferenţă reflectând posibile alternative de alegere.
Alternativa Nr. de bilete la spectacol Nr. de mese
A 1 50 B 2 25 C 3 15 D 4 10
E 5 8
Rezultă că prin reducerea progresivă a numărului de mese la care consumatorul consimte să renunţe pentru a obţine un bilet în plus reflectă practic legea reducerii progresive a ratei marginale de substituţie. Rezultă că am încercat să răspundem la întrebarea “ce doreşte consumatorul” funcţie de ceea ce poate el concret să-şi permită pentru că în final, pe baza reunirii acestor două dimensiuni (dorinţe-posibilităţi), să constatăm ce va alege el pentru atingerea maximului de satisfacţie posibilă.
3. Echilibrul consumatorului
Orice individ raţional alege acele combinări de bunuri şi servicii care să-i asigure maximizarea efectelor utile, un maximum de efecte utile un maxim de satisfacţie în limita resurselor de care dispune. Altfel spus, presupune a lua în considerare a constrângerii bugetare care este legată de suma totală de bani disponibilă pentru satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor.
Pentru aceasta se foloseşte ca instrument de analiză linia bugetului “numită uneori şi linia venitului disponibil, care desemnează ansamblul combinaţiilor care arată posibilităţile de
34
cumpărare (adică constrângerile) consumatorului”. Maximizarea utilităţii se poate obţine din combinaţii variate ale bunurilor x şi y ale căror preţuri sunt px şi py venitul total disponibil (T)
poate fi alocat astfel: T = x ⋅px + y ⋅ py (1)
la limita, în conditiile, în care întregul venit disponibil s-ar aloca pentru x poate să procure din acesta x (mediu):
x= T
px (2) în mod analog, dacă s-ar aloca tot venitul pentru y, el ar
putea să achiziţioneze şi să consume din acest bun maximum: y (mediu): y= T
py(3)
Panta liniei bugetului este dată de raportul dintre preţurile celor două bunuri.
Echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia hărţii curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului. Cunoscând că rata marginală de substituţie este chiar panta curbei de indiferenţă şi egală cu raportul invers al utilităţilor marginale ale celor două bunuri, decizia consumatorului va fi influenţată atât de funcţia sa de maximizare a utilităţii scontate a fi obţinută prin consumul bunurilor x şi y, deci u =u (x,y), cât şi de constrângerea descrisă de relaţia 1, astfel vom avea: u = u (x,y) max (4)
t = xpx + ypy Dinamica echilibrului consumatorului se realizează ca urmare a modificării variabilelor: venitul şi preţurile bunurilor.
În raport de comportamentul lor în comun faţă de mărimea venitului, bunurile se grupează în:
- normale, cele al căror consum creşte ca răspuns la o majorare a venitului, şi invers;
- inferioare, dacă, dimpotrivă, consumul lor scade atunci când venitul creşte;
- ultrasuperioare, dacă elasticitatea consumului faţă de modificarea venitului este supraunitară.
CURS 5.
Oferta
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător intentionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ.
Cantitatea vândută poate fi diferită de cantitatea oferită, funcţie de nivelul cererii.Cantităţile oferite dintr-un bun, la acelaşi preţ formează oferta pieţei, care este dată de :- Cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii doresc să o vândă la un preţ
unitar;- Preţul unitar minim scontat de vânzători pentru vânzarea unei cantităţi dintr-un anumit bun.
35
Formele ofertei:-oferta de bunuri independente;-oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri secundare;-oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (cafea, ceai, lapte).
1. Legea ofertei. Condiţiile ofertei.
Modificarea preţului de pe piaţă unui bun determină extinderea şi contracţia ofertei dacă preţul creşte, oferta se va extinde, adică creşte cantitatea oferită şi invers.
Efectul modificării preţului asupra cantităţii oferite:
Preţ unitar Cantitatea oferită300 1400250 1200200 1000150 800100 60050 400
Funcţia ofertei în această situaţie: O = 200 + 4P (1400 = 200 + 4 x 300 ).Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii ofertei. Corespunzător acestei legi:
-creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite.-reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Rezultă că între evoluţia preţului şi cantitatea ofertei există o relaţie directă, în condiţiile când ceilalţi factori nu se schimbă.
- Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori care mai poartă denumirea de <<Condiţiile ofertei>>:-<costul productiei> între acesta şi cantitatea oferită există o relaţie negativă; schimbarea costului unui bun depinde în primul rând de tehnologiile de producţie; în al doilea rând, mărimea costului depinde de nivelul preţului factorilor de producţie» dacă la acelaşi nivel al eficienţei economice salariile cresc, sau preţul materiilor prime, materialelor, energiei etc. sporeşte, costul va creşte iar oferta se va reduce.-<preţul altor bunuri> o cantitate de resurse economice poate fi utilizată în aceleaşi condiţii de eficienţă pentru obtinerea a două bunuri: X şi Y. Dacă preţul bunului X se reduce, o parte mai mare din volumul de resurse sau chiar întreaga cantitate va fi folosită pentru producerea bunului Y al cărui preţ nu s-a modificat. Modificarea preţului bunului X va determina o creştere sau o reducere a ofertei pe piaţa bunului Y.
-<Numărul firmelor care produc acelaşi bun>: intrarea în producţie a altor firme oferta creşte iar în situaţia falimentului altora, oferta se va reduce.
-<taxele şi subsidiile>. Majorarea taxelor pe profitul firmelor va determina o reducere a ofertei şi invers..creştere ...
-<previziunile privind evoluţia preţului>. Prevederea creşterii preţului în viitor pentru un produs, oferta prezentă se va reduce, iar dacă se aşteaptă ca preţul să scadă, oferta va creşte.
-<evenimentele social-politice şi naturale>.producerea unui bun presupune anumite condiţii social-politice şi juridice cu importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice.
36
În condiţii normale oferta creşte şi invers scade.Însumarea algebrică absolută sau relativă a influenţei fiecărui factor rezultă modificarea totală
a ofertei unui bun, la un nivel dat al preţului.
2. Elasticitatea ofertei: factori şi importanţă
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricareia din condiţiile ofertei.
Determinarea mărimii coeficientului elasticităţii ofertei unui anumit bun, în funcţie de preţul acestuia (Eop), se face cu ajutorul umătoarelor metode:
A) Eop =
ΔQ y
Q y
:ΔP y
Py sau B) Eop =
ΔQ y
Q̄ y
:ΔP y
P̄y
Extinderea
ofertei
Contracţia
ofertei
Exemplu: dacă luăm baremul iniţial al ofertei şi considerăm că preţul creşte de la 50 la 100 lei/unitate, coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţul bunului respectiv va fi :A) Eop = 0,5 sau B) Eop = 0.6
Rezultă că în condiţiile creşterii cu 1% a preţului, cantitatea oferită va creşte cu mai puţin de un procent.
- Formele ofertei, în funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ se prezintă asfel:A) oferta este elastică atunci când unui anumit procent de modificare a preţului unitar îi
corespunde o modificare mai mare a ofertei. În acest caz , Eop > 1, deoarece
ΔQ y
Q y
>ΔP y
P y
B) oferta cu elasticitate unitară, când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea ofertei.
Deci Eop = 1 când
ΔQ y
Q y
=ΔP y
P y
C) oferta este inelastică atunci când procentul modificat al ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului, deci :
Eop < 1 când
ΔQ y
Q y
<ΔP y
P y
D) oferta perfect elastică reprezintă un caz extrem, numai teoretic care există în realitate şi care presupune că la un preţ dat, oferta să crească la infinit.
37
Eop = ∞ deoarece
ΔP y
P y = 0E) oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz extrem, când la orice modificare a preţului, oferta nu se modifică. Şi anume:
Eop =0 , deoarece
ΔQ y
Q y = 0
Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa unui bun, veniturile totale încasate depind de forma elsticităţii cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie.-<<factorii>> care determină elasticitatea ofertei :
1. Costul de producţie. Creşterea ofertei depinde de nivelul costului de producţie iar marimea acestuia este dată de preţul resurselor utilizate. Fiind o cerere derivată, nivelul preţului acestor resurse va depinde de modificarea cererii de pe piaţa bunului X. Rezultă că între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers.
2. Posibilitatea de stocare a bunurilor; depozitarea şi păstrarea unui bun pentru o perioadă de timp asigura ca elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun să crească şi invers, în cazul posibilităţilor reduse de stocare.Concluzie: între posibilitatea de stocare şi nivelul coeficientului elesticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
3. Costul stocării se adugă la costul produsului rezultând costul total care se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei la preţul de pe piaţa bunului respectiv.
4. Perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa bunului X se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei ramân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei care a trecut de la modificarea preţului.
a) <<perioada pieţei >> se caracterizează printr-o durată de timp foarte scurtă de la modificarea preţului ca urmare a creşterii cererii, iar ofertanţii sunt în imposibilitatea sporirii producţiei, oferta fiind perfect inelastică cantitatea rămâne neschimbată, iar preţul creşte de la Po la P1 ca urmare a creşterii cererii de la Co la C1.
b) <<perioada scurtă de timp>> imprimă ofertei un caracter inelastic. Creşterea cererii va determina o oarecare creştere a producţiei ca urmare a folosirii unui volum mai mare de resurse însă aceasta va fi mai mică faţă de procentul de sporire a preţului.
c) <<perioada îndelugată de timp>> asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului X. pe baza unor investiţii suplimentare poate să sporească producţia ca urmare a creşterii cererii şi în final a preţului.
Din analiza celor trei situaţii se poate constata că nivelul preţului de pe piaţa bunului X, la o anumită ofertă, se modifică în funcţie de schimbarea cererii. Astfel în condiţiile unei anumite oferte (Oo) şi cererii (Co), piaţa bunului X se află în echilibru (Eo), preţul de echilibru fiind (Po), iar cantitatea de echilibru (Qo). Însă acest echilibru este temporar. El se modifică dacă una din cele două forţe ale pieţei se schimbă.
Dacă are loc o creştere a cererii de la Co la C1 iar oferta rămâne aceeaşi, echilibrul pieţei pe o perioadă scurtă de timp se va situa la un punct maxim corespunzător preţului P1 şi cantităţii
38
oferite. Q1. Noile puncte de echilibru evidenţiază raporturi cantitative diferite între modificarea preţului şi a cantităţii în funcţie de forma de elasticitate a cererii.
CURS 6.
Factorii de producţie
1. Sistemul factorilor de producţie. Caracterizare generală
Factorii de producţie pot fi definiţi drept ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului sau predeterminat. - Totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie-input.- Delimitare conceptuală între noţiunile <F.P.> şi <resurse> <Resurse exprimă în esenţă starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale, dar şi incorporale), fără a le asocia în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare, cum ar fi producţia sau consumul> au în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv.- Resursele activate şi atrase într-o utilizare concretă devin factori de producţie. Funcţie de specificul fiecărei categorii de resurse s-a stabilit tipologia reprezentativă a acestor factori ( care sunt într-o continuă extindere şi diversificare constituind o preocupare pentru ştiinţa economică; W. Petty - precursor al economiei politice clasice engleze, afirma <<munca este tatăl, iar pământul este mama avuţiei>>. J.B. Say a elaborat "formula trinitară" devenită celebră, care definea, drept factori de producţie: munca, pământul şi capitalul. Explozia industrială postbelică a evidenţiat faptul că performanţele de piaţă ale firmelor producătoare au fost influenţate de factorii netradiţionali. Aceşti factori au ajuns să polarizeze eforturi de investiţii tot mai însemnate, cum ar fi cele în cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, în informatizarea activităţii firmelor şi în ameliorarea managementului lor. Factorii de producţie clasici pot fi cuantificaţi şi gestionaţi sub formele lor de stocuri şi de fluxuri potrivit concepţiei lui Nicholas Georgescu-Roengen cuprinsă în lucrarea "Legea entropiei şi procesului economic" E.P., Bucureşti, 1979, p.368-374. Neo-factorii şi abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţia etc., îşi au originea, în general, în resurse intangibile (invizibile ). Exercitarea proprietăţii şi a gestiunii implică modalităţi net deosebite de cele valabile în cazul factorilor clasici. < caracterizrea generală a factorilor de producţie > <<munca>> - orice activitate este de neconceput fară prezenţa si intervenţia omului care este purtător al unor nevoi de consum tot mai complexe dar şi posesor al unor abilităţi ce-i permit să acţioneze în scopul satisfacerii acelor nevoi. Munca-factor originar, primar, de producţie reprezintă activitatea specific umană desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice Îmbracă o formă procesuală, şi nu forma unei resurse stocabile, este un factor de producţie în stare activă. Resursa care generează acest flux se referă la ansamblul de abilităţi fizice şi intelectuale care fac posibilă prestarea unei anumite munci. Este un factor de producţie originar, este intrinsec asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creata sau reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului. Reprezintă un factor de producţie activ şi dinamizator, deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalti factori de producţie şi de a determina transformarea lor în bunuri economice.
39
Dimensiunea cantitativă a factorului “muncă” se referă la volumul de muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat. Dimensiunea calitativă a factorului “muncă” abordată la nivel individual, se referă la specializarea profesională proprie a fiecarui prestator de munca, la gradul de calificare şi de experienţa de producţie.. . la niv. sau de W(productivitate). Progresul calitativ al factorului muncă se caracterizează, în principal prin : -creşterea proporţiei abilităţilor intelectuale în raport cu cele fizice; -tendinţa de creştere continuă a W , pe baza căreia are loc reducerea treptată a timpului de lucru şi cresterea timpului liber; -creşterea duratei de pregătire şcolară şi profesională instituţionalizată, a nivelului şi complexităţii acesteia. -amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncă. <<natura>> al doilea factor de producţie originar (primar) care se referă la toate resursele brute din natură care sunt folosite la producerea bunurilor economice; Factorul natural este regăsibil preponderent în sfera sectorului primar al economiei: minerit, agricultură, silvicultură, piscicultură, economia apelor etc. Are un caracter primar, originar, sunt nereproductibile în mod artificial, dar intrate în sfera productivă se transformă Forma de existenţă a factorului natural al producţiei este una materială, de tipul substanţei şi al energiei (are o anumită disponibilitate) Factorul natural necesar producţiei este cel mai pregnant pus în evidenţă de raritatea resurselor, care în cea mai mare parte sunt epuizabile sau foarte greu regenerabile. Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă, în general, la volumul în care o resursă este atrasă efectiv în circuitul economic (suprafaţa cultivată, cantitatea, substanţa utilă extrasă, debitul captat etc. ) Dimensiunea calitativă a factorului natatural vizează atributele intrinseci ale unei resurse primare: recolta la ha., producţia pe cap de animal, puterea calorica/t..etc.) - < capitalul> reprezintă categoria de bunuri şi produse utilizate în scopul producerii altor bunuri economice. În această categorie intră capitalul <real>, denumit şi <tehnic>, în unele lucrări: bunuri de capital sau bunuri-capital, bunuri-instrumentale, echipament capital. Bunurile-capital sunt un factor derivat... Capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc şi nici cu cel fictiv (titluri de valoare) şi cuprinde: întreaga varietate de bunuri reproductibile; instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie, agricultură, transporturi, comunicaţii şi comerţ, stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminată. Capitalul real: fix şi circulant. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din ehipamente de producţie: utilaje şi maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.) Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare ciclu. - cuprinde: materiile prime, materiile de bază şi auxiliare, energia, combustibilii, semifabricatele, etc. Capitalul real apare ca o parte a capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific activităţii agenţilor economici:
40
-stadiul întâi al circulaţiei capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care capitalul lichid se transormă în capital real productiv; la fel face şi pentru forţa de muncă. -stadiul 2 – utilizarea productivă a capitalului real în combinaţie cu ceilalti factori de producţie pentru obţinerea de bunuri destinate vânzării ca marfuri pe piată. -stadiul 3 - al circulaţiei capitalului în funcţiune al firmei constă în trecerea acestuia din forma marfă în forma bănească prin vânzarea... Capitalul firmei îmbracă 3 forme: bani, bunuri-capital şi marfă.
Reluarea parcurgerii celor 3 stadii ale circulaţiei reprezintă <rotatia capitalului>, iar timpul pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de rotaţie a capitalului. Dinamica factorilor de producţie poate fi explicată prin procesul de formare brută a capitalului real, care cuprinde : a) formarea bruta de capital fix şi b) variatia stocurilor. Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor Neofactorii de producţie “Tehnologiile” reprezintă, în esentă, cunoaştere aplicabilă în mod curent în activitatea de producţie. Tehnologiile ca factori de producţie definesc, în mod riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a căror parcurgere asigură transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale proceselor de producţie. Tehnologiile disponibile la un moment dat formează "stocul de tehnologii", concretizat în brevete de invenţii, licenţe, atestând dreptul de a aplica anumite tehnologii, proiecte de produse şi instalaţii, machete şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii de execuţie a unor operaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe informatice pentru asistarea producţiei pe calculator etc. Tehnologiile sunt procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite. Progresul tehnologic are drept esenţă ameliorarea performanţelor proceselor de producţie, prin gestionarea cu eficienţă sporită a factorilor de producţie, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor funcţionale şi calitative ale bunurilor obţinute. “Informaţia” este un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi semnificaţie. Face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor, cu roluri multiple în functionarea acestora. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare stocate pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri, benzi magnetice, diskete, circuite integrate etc.) şi introduse ca atare în procesul de producţie. Structura informaţiei care intră în procesul de producţie: fişe tehnice, desene de execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de lucru şi de protecţie a muncii, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizări, proiecte de sisteme de organizare şi managenent, know-how. Trecerea de la societatea industială la societatea informaţională evidenţiază recunoaşterea informaţiei ca suport al raţionalităţii superioare a acţiunii umane, întemeiată pe primatul efortului de conceptie şi al creativităţii. (J. Naisbit, Megatendinţe, E.P.`89)
"Abilitatea întreprinzătorului" Este un nou factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă. Abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii
41
Întreprinzătorul potrivit abilităţii sale gestionează ansamblul sistemelor de factori de producţie; efectuează alegerea factorilor în raport cu scopul pe care si-l propune; atrage aceşti factori şi îi aduce în stare activă, pentru a-i utiliza şi combina în procesul de producţie aflat sub controlul său. Reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovarea tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.
2. Combinarea factorilor de producţie. Reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie atât sub aspect cantitativ cât şi din punct de vedere structural-calitativ. Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, ea fiind influenţata în mod semnificativ de caracterul relativ limitat al resurselor productive; Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăsi <natura activitatii economice> rezultă că se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în condiţiile date.( Gilbert AbrahamFrois, Economie politique. Paris, 1988, p.104-111) Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi, proprii oricărei activităţi: una tehnică şi alta economică. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; realizarea oricărui bun economic presupune unirea resurselor de muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elementele de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv; Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie presupune minimizarea costurilor de producţie şi, respectiv, maximizarea profitului. Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor de <divizibilitate şi adaptabilitate> ale factorilor de producţie. <Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.> <Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie> Aceste caracteristici ale factorilor de producţie dau naştere la două procese organic legate între ele: <complementaritatea şi substituibilitatea> Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic. Se află în permanent sub influenţa progresului stiintific şi tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie şi bineînţeles şi în procesul combinării lor. Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Substituirea poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital, între factorul natural şi capital, între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice). Pentru aprecierea combinărilor făcute se vor folosi indicatorii: - nivelul W marginale a muncii şi a capitalurilor (compararea lor) - rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca); - elasticitatea substituirii. <Elasticitatea substituirii> exprimă masura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau creşterea (descresterea) utilizării unui factor în comparaţie cu altul.
42
Se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii substituirii unui factor A cu un factor B. Aceasta arată cu câte procente trebuie să crească valoarea raportului dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B [ Xa/Xb ], atunci când raportul dintre productivitatea marginală a factorului B (Wmb) şi cea a factorului A (Wma) creşte cu un procent, astfel încât producţia să rămână constantă.
Aceasta permite definirea coeficientului elasticităţii substituirii factorilor şi ca raport dintre variaţia relativă a raportului cantităţilor utilizate din factorii A şi B, pe de o parte, şi variaţia relativaă a raportului productivităţii marginale a celor doi factori, pe de alta. Rezultă că, cu cât elasticitatea este mai mare, cu atât gradul de substituire a factorilor de producţie este mai ridicat. Isocuanta (izoprodusul) şi rata marginală de substituire a factorilor prezintă importanţă pentru înţelegerea şi aprofundarea combinărilor factorilor de producţie Analiza limitei până la care subtituirea factorilor este eficientă se face cu ajutorul indicatorului < rata marginală de substituţie >. < Rata marginală de substituţie > a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un anumit factor necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor încât producţia să se menţină constantă. Ea reprezintă practic panta izocuantei şi poate fi exprimată, pentru intervale foarte mici prin RMS = dy/dx (semnul minus arată că unul dintre factori creşte iar celalalt scade ). O funcţie de producţie care prezintă interes în analiza comporatmentului producătorului este <funcţia de producţie omogenă> O funcţie de producţie Q = f (a,b) se spune că este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb)=xf(a,b) unde n este o constantă şi x un număr real pozitiv. Dacă n = 1, funcţia este omogenă de gradul 1 şi se numeşte <funcţie omogenă lineară>. Rezultă că dacă se dublează toti factorii (x = 2), producţia va fi dublată; dacă se triplează toţi factorii (x = 3) producţia va fi triplată. Se consideră că, în acest caz, există <randamente constante de scară> Dacă n > 1, atunci există randamente crescătoare de scară; dacă se dublează factorii, producţia este mai mult decât dublă. Dacă 0 < n < 1, atunci vom avea randamente descrescătoare de scară.
CURS 7.
Costul de producţie 1. Conţinutul costului. Mărimea şi tipologia costurilor.
Consumul de factori de producţie pentru realizarea de bunuri şi servicii se regăseşte în preţul acestora. Calculul costului de producţie componentă a preţului se impune deoarece: resursele sunt limitate; un cost de producţie mai mic permite obţinerea unui profit mai mare; asigură menţinerea clienţilor şi dă satisfacţie acţionarilor, consiliului de administraţie şi salariaţilor.
Oricare producător îşi pune întrebarea: cât costă producerea bunului asupra căruia s-a orientat să-l realizeze.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care agentul economic le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau prestatoare de servicii. De aici rezultă următoarele: - costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de factori materiali şi umani în producţia de bunuri; - costul de producţie include în sine tot ceea ce înseamnă cheltuială (consum de factori de producţie) suportată de către producţie, atât pentru producerea cât şi pentru desfacerea lor; - costul de producţie asigură exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanţa lor,
43
permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor. Profundele mutaţii care au loc în gândirea economică contemporană teoriile privind costul de producţie se îmbogăţesc continuu: - au loc importante deplasări în structura problematicii costului, astfel în lucrările de microeconomie se acordă atenţie sporită mărimii şi dinamicii costurilor, minimizării şi economisirii resurselor din ce în ce mai scumpe; - se manifestă tendinţa de evidenţiere distinctă a mai multor feluri de costuri, ca părţi componente ale cheltuielilor de producţie: costul informaţiei, costul salarial, mărimea timpului; - se analizează şi se urmăreşte în contextul dinamic al interdependenţelor dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al producţiei respective, în altul, ele reprezintă costul factorilor achiziţionaţi; - teoria actuala a costului factorilor de producţie ia în considerare rolul relaţiilor economice dintre ţări, astfel ca se apropie în ce priveşte gradul înzestrării lor cu factori; Costul de producţie este privit şi ca şansa sacrificată, ca un cost al renunţării la producţie sau alegerea a altceva. Costul şansei alternative este costul real al oricărei acţiuni în vederea întreprinderi unui demers. Costul de producţie necesită luarea în considerare şi a relaţiei dintre acesta şi preţul de vânzare ca relaţie de la parte la întreg. P = C + pr şi C = P pr Costul de producţie este un indicator economic cu o largă sferă de utilizare; calcularea sa se face la nivelul tuturor agenţilor economici. Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii activităţii. Serveşte drept criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător; criteriu de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Mărimea şi tipologia costurilor
Costul contabil reprezintă cheltuiala măsurabilă în bani, efectiv suportată de către agentul economic pentru: plata materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei, salariilor, transporturilor, amortizarea capitalului fix, protecţia mediului.Potrivit economiştilor teoreticieni în costul de producţie se mai includ şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al patronului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu). Costul economic este mai mare decât costul contabil, include în structura sa şi ceea ce constituie profit normal.In raport de nivelul la care se face analiza costului de producţie acesta poate fi global sau unitar.
Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat, unde se disting ca elemente structurale costurile: a) costul fix (Cf) acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei(chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc.); b) costul variabil (Cv) cheltuieli care privite în totalitatea lor, sunt variabile, în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Cv este o funcţie crescătoare a volumului producţiei: Cv = Cv(Q); c) costul total (Ct) suma costurilor fixe şi a celor variabile. Deci, Ct = Cf + Cv. Modificarea Ct este determinata numai de schimbările Cv. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; el măsoară variaţia Ct pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de
produse. Cmg se determină raportând creşterea Ct la creşterea producţiei; Cmg= ΔCt
ΔQ Are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărimea ofertei de bunuri; maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic. În caz contrar, are loc creşterea costului marginal, adică a sporului de cost pe care-l reclama producţia (producţia adiţională) şi se diminuează eficienţa. Venitul suplimentar ce se obţine prin vânzarea sporului de producţie respectiv, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar.
44
Costul mediu (unitar) CM reprezintă costul pe unitatea de produse sau pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi: fix, variabil, total. Când se are în vedere CM, costul fix devine şi el variabil; acesta scade pe măsură creşterii cantităţii de produse, respectiv sporeşte atunci când producţia obţinută se micşorează. Costurile medii (fix, variabil, total) se calculează prin raportarea costurilor globale respective la cantitatea de produse. Invers, mărimea costului pentru întreaga producţie (Ct), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţă de cantitatea de produse obţinută ( Q) şi de costul unitar sau mediu (CM). Rezultă: Ct = f(Q,CM)
Funcţia de cost leagă costul de producţie de cantitatea de produse în condiţii optimale. Mărimea CM sau pe unitatea de produs este diferită în timp şi spaţiu: - de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de factorii consumaţi; - în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; - la unul şi acelaşi producător de la o perioadă la alta, funcţie de dotarea tehnică existentă, nivelul de calificare a lucrătorilor, de organizare şi conducere etc.; tipurile de costuri diferă funcţie de mărimea volumului producţiei; în cazul creşterii volumului producţiei, se pot înregistra următoarele evoluţii: - CF global rămâne constant, în timp ce CF mediu se micşorează; - CG variabil creşte, în timp ce CM variabil se poate reduce; - CG total se măreşte, iar CM total se poate micşora. Cmg se determina prin diferenţa dintre CGT al producţiei curente şi cel al producţiei anterioare, ce se raportează la sporul producţiei. Relaţia: cost mediu cost marginal Se ia în considerare relaţia matematică dintre o valoare medie şi o valoare marginală.
Costul mediu este dependent de costul marginal; dinamica acestuia din urmă se reflectă în evoluţia costului mediu. Costul mediu este descrescător atunci când costul marginal este în scădere; costul mediu este crescător atunci când costul marginal este în creştere; Cmg este egal cu CM când acesta din urmă este la nivelul său minim. Cmg este egal cu CM numai atunci când acesta este minim; Cmg = CM minim. 2. Problema minimizării costului. Pragul de rentabilitate. Costul de producţie / unitatea de produs nu este o mărime constantă. Dinamica costului de producţie / unitate depinde de: a) modificarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs; b) evoluţia preţului factorilor de producţie utilizaţi, preţ care se formează la piaţă;
La un nivel dat al consumului de factori de producţie / unitatea de efect util, scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului, şi invers. Când preţul factorilor de producţie rămâne constant, iar consumul acestora / unitatea de produs se micşorează, are loc şi micşorarea CM. Mărirea costului / unitate de efect util este influenţată şi de volumul producţiei, de schimbarea caracteristicilor produsului, de calitatea acestuia etc.Maximizarea profitului se poate realiza prin minimizarea costului de producţie, adică sporirea rezultatelor pe seama a doi factori de producţie - muncă şi capital. Caracterul limitat al resurselor de materii prime şi energie impun sporirea cunoştinţelor ştiinţifice privitoare la ingineria valorii, care, în esenţa presupune realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanta etc. Minimizarea costului de producţie are un rol determinant în maximizarea profitului în acest sens se pune accent pe relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv ceea ce permite valorificarea în mod corespunzător a factorilor de producţie de care se dispune la un moment dat.Nivelul mai redus al consumului de factori de producţie sporeşte posibilitatea încasărilor mai mari şi constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duce la mărirea ofertei.
Costurile care influenţează oferta sunt costuri marginale, care călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. Producătorul alege acel nivel al producţiei la care profiturile sunt cele mai ridicate. Creşterea ofertei influenţează preţul concurenţial cu implicaţii asupra micşorării preţurilor şi tarifelor, şi respectiv, creşterea puterii de cumpărare a populaţiei. Minimizarea costurilor se reflectă şi
45
P
P optim
Cost marginal
Venit marginal
Surplusul producătorului
Q optim Q
în cadrul schimburilor economice externe care se materializează în asigurarea competitivităţii produselor şi eficienţa schimburilor economice internaţionale. Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii Indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul obţine profit.
În acest <punct> încasările totale ale întreprinderii (It), obţinute prin vânzarea produselor respective sunt egale cu costul total global (Ctg), iar profitul (Pr) este nul.
P×qr=It=Ct unde P=Ctqr
=Ct , iar Pr=0
P = preţul de vânzare unitar; qr = cantitatea de producţie corespunzătoare pragului de rentabilitate;Ct = costul total mediu.It = încasări totalePr = profitul
Este un concept pe termen scurt, firma fiind obligată sa iasă din afaceri dacă nu-l depăşeşte ori de câte ori s-a ajuns la acesta. Funcţie de modul în care evoluează Cvt (cost variabil total), se disting două modalităţi de determinare a nivelului pragului de rentabilitate: liniară şi neliniară.
Metoda liniară are loc în ipoteza în care Cvt evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. P x qr = Ct Ct = Cft + Cvt , iar Cvt = Cv x qr rezultă P x qr = Cft + Cv x qr P x qr Cv x qr = Cft (P Cv) x qr = Cft
qr= Cft
P−Cv
Producţia qr reprezintă volumul critic al producţiei, corespunzător pragului de rentabilitate sau punctului critic (sau <mort>). Metoda neliniară are loc în situaţia în care Cvt are o evoluţie neproporţională faţă de volumul producţiei şi care, imprimă şi costului total global o evoluţie neliniară, astfel, curba Ctg va fi neliniară, astfel că avem: a) o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este redus, iar costurile totale sunt mai mari decât încasările totale; b) o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi pragul de rentabilitate superior, când încasările totale depăşesc costurile totale globale; c) o nouă zona de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior. În mod neliniar, apare un prag de rentabilitate inferior şi un prag superior. Profitul maxim se obţine la acel volum al producţiei la care Venitul marginal = Costul marginal.
3.Comportamentul producătorului şi reducerea costului O componentă esenţială a calcului economic o reprezintă optimul producătorului, adică la un
cost de producţie dat să maximizeze producţie obţinută.Optimul producţiei este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz,
producţia nu mai caută alta soluţieEchilibrul producţiei pe termen scurt. Întreprinzătorul trebuie sa aleagă acel volum al producţie care, în condiţiile date,
maximizează profitul; asigură o diferenţă maximă între încasări şi costul de producţie. - încasarea totala (It) suma totală obţinută în urma desfacerii producţiei realizate; se determină ca produs între cantitatea totală vândută şi preţul de vânzare unitar It = P x Q încasarea medie (Im) încasarea pe unitatea de bun vândut; ea nu este altceva decât preţul unitar încasarea marginală (Img) - reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de către o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute;
46
se poate exprima ca spor de încasare pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum desfacere:
Im g= Δ ItΔqr Între Im şi Img există aceeaşi relaţie generală ca între variabilele medii şi cele
marginale: sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când Im se micşorează, înseamnă că Img este în scădere; când Im este constantă, ea reflecta menţinerea la acelaşi nivel a Img. La sporirea producţiei, creşte Cgt, dar şi It. Decizia de producţie este în funcţie de evoluţia Cmg şi a Img. Când mărirea Img, este însoţită de scăderea Cmg sau de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, atunci profitul se ameliorează şi, ca urmare, producţia trebuie să sporească. în cazul în care Cmg este în creştere sau creşterea este superioară Img, înseamnă că o unitate suplimentară de producţie măreşte Cg mai mult decât încasarea totală, micşorând profitul şi impunând reducerea volumului producţiei. Profitul este maxim atunci când Img este egală cu Cmg. Întreprinzătorul este interesat sa-şi mărească volumul producţiei numai la acel nivel la care Cmg este egal Img (venitul). Relaţia cost productivitate la un preţ dat al factorilor de producţie, costul de producţie mediu (CM) şi Cmg se afla în raport invers faţă de W. Astfel, CM se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Cmg se reduce atunci când Pmg creşte şi, invers, el se măreşte când Pmg scade.Dacă luăm ca factor variabil doar munca, atunci Cmg este costul muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar Pmg este producţie suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă.În concluzie: Cmt se află în raport invers faţă de W medie a muncii, iar Cmg se află în raport invers faţă de Pmg a muncii.Curbele de W şi curbele de cost mediu şi Cmg (vezi anexa). Tipuri de comportament ale producătorului
Asigurarea optimului producţiei necesită ca relaţia dintre W şi costuri să fie abordată pe termen lung vizând două aspecte: combinarea optimală a factorului de producţie care asigură maximizarea profitului; mărimea optimală a întreprinderii, adică acea dimensionare, în condiţiile de producţie date, care sa permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat al costului. Pe termen lung se disting 3 tipuri de comportament al producătorului:a) alegerea optimală pentru un volum de producţie dat, care să se obţină cu un minim de cheltuieli totale de producţie;b) schimbarea de scară (dimensiune) a producţiei fără să se recurgă la substituire de factori; producţia poate modifică scara producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie munca şi capitalul în aceeaşi proporţie;c) schimbarea de scară a producţiei cu substituire de factori, modificând raportul capital / muncă.
Constrângerea bugetară generează un anume tip de comportament şi anume luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care dispune la un moment dat. Teoria microeconomică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei de indiferenţă; acestea devin, în cazul producţiei, “curbe de isoprodus”, care indică ansamblul combinărilor de muncă şi capital care, la o stare dată a tehnicilor, permit obţinerea tot a acelor cantităţi de produse.
CURS 8.
Productivitatea factorilor de producţie.
1. Conceptul de W a factorilor de producţie. Randamente globale şi factoriale.
W sau randamentul factorilor de producţie este dată de eficienţa combinării acestora pentru obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de resurse (costuri cât mai mici).
W se poate defini, în sens larg, ca “raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”. W = Q/E ; raport între rezultatele obţinute şi eforturile (Q) şi efort depuse pentru a le obtine (factori de producţie - utilizaţi).
47
Modalitatea de măsurare a rezultatelor: W fizică măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, fiind exprimaţi în unitaţi fizice (naturale sau convenţionale); W masurată valoric, permite masurarea eficienţei în termeni financiari-monetari. Este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne; W brută apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorii de producţie care este (sunt) utilizat (i). În acest caz producţia este privită ca o “producţie finala” deci ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie; W netă care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei analizate.
Literatura de specialitate foloseşte două tipuri consacrate: W globală, care vizează efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând
performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; W parţială a fiecarui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea
fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc).W (randamentul) globală a tuturor factorilor de producţie este mai puţin utilizată în analiza
microeconomică de aceea se foloseşte cea a fiecarui factor de producţie.W parţială a unui factor exprimă eficacitatea sau rodnicia cu care acesta poate fi folosit şi
se prezintă sub trei forme distincte:a) W totală a unui factor de producţie oarecare (I) definită ca fiind cantitatea totală de efect util (producţie) care se poate obţine folosind acel factor în condiţiile în care valorile tuturor celorlalţi factori sunt presupuse constante.(clauza “cacterias paribus”) deci vom avea o funcţie de producţie de tipul:
Z = f (x1, x2,...xn) atunci W totala a primului F (x1) va fi: Y1 = f(x1, x2,...xn) unde x2 ,...xn reflectă valorile constante ale celorlalţi factori de producţie. b) W medie (W1) a unui factor este expresia raportului dintre marimea producţiei (Y) şi cantitatea (xi) utilizată din factorul respectiv:
W = y
xiunde i este un indicator folosit pentru factorul de producţie. Acest indicator reflectă câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i);c) W marginală (Wmi) a unui factor oarecare i de producţie reprezintă sporul de producţie scontat care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Relaţia de calcul va fi Wmi= ΔQi
Δ xi atâta timp cât Wmg va fi superioară W medii, randamentul factorului considerat va fi crescător.
O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt unde clauza factorilor constanţi funcţionează.
Când analiza se face pe termen mediu sau lung, factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia este abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Se calculeaza influenţa factorială asupra randamentului global al producţiei care poate fi: crescător, constant sau descrescător.
48
Funcţia care îşi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi lung, este progresul tehnic.
Concluzie: în afara randamentelor (productivităţilor) totale, medii şi marginale, în teoria macroeconomică modernă o importanţă deosebită o are abordarea din perspectiva “randamentelor globale şi factoriale” unde ne interesează consecinţa variaţiei unui singur factor de producţie.
(În continuare este necesară prezentarea diferitelor randamente factoriale; îndeosebi W muncii şi randamentul capitalului)
2. Importanţa şi căile de creştere a productivităţii factorilor de producţie.
În analizele macroeconomice W muncii este indicatorul cel mai mult utilizat pentru că munca este factorul de producţie cel mai important al oricărei activităţi.
W muncii poate fi definită :- forţa productivă a muncii adică capacitatea (posibilitatea) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii;- exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Eficienţa muncii este identificată cu W muncii întrucât aceasta din urmă reprezintă eficienta cu care este cheltuită munca. Potrivit altor economişti “produsul muncii nu este acelaşi cu efectul muncii”.
Este formulată şi opinia conform căreia W muncii se deosebeşte de eficienţa muncii, chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Faptul că poate să crească W muncii şi respectiv volumul de produse, uneori inutile, ar duce la o diminuare a eficienţei economice.
Privim eficienţa nu numai prin efectele utile măsurabile ci şi implicaţiile asupra mediului înconjurător vom constata că ea nu răspunde unui criteriu de bază al calităţii.
Mărimea W muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine, pe o unitate de bun economic. Raportul între producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau între muncă şi producţie măsoară W medie a muncii (W).
W = Q/L ; W = L/Q
W marginală a muncii (wm) reprezintăa suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Se exprimă prin relaţia:
Wm = ΔQ/ ΔL
sau ca derivată funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă
Wm = dQ/dL
În activitatea economică, se folosesc diferite modalităţi de prezentare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă; producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi.
Prin raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină W muncii la nivel naţional şi se exprimă “gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional”
49
(Mihail Manoilecu, “Forţele naţionale productive şi comerţul exterior” Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.92).
W muncii este expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie şi trebuie înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor de producţie.
Randamentul capitalului
Potrivit relaţiei efort/efect, randamentul capitalului se prezintă ca W sau eficienţă a capitalului. Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect.
Raportul dintre volumul capitalului utilizat (K) şi volumul rezultatelor obţinute într-o perioadă dată (Q) dă coeficientul mediu al capitalului (K):
K = K/Q
Coeficientul marginal al capitalului (Km) se determină prin raportul dintre creşterea capitalului (ΔK) şi creşterea producţiei (ΔQ), într-un interval de timp: km = ΔK/ΔQ
Este exprimat sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
W medie a capitalului se exprimă prin relatia: Wk = Q/KSe poate deduce ca Wk = 1/K, adică inversul coeficientului capitalului.W marginală a capitalului (Wmk) reflectă sporul de producţie antrenat de creşterea cu o
unitate a capitalului.
Wmk = ΔQ/ΔK
ea exprimă inversul coeficientului marginal al capitalului Wmk = 1/K se poate calcula de asemenea randamentul viitor al capitalului ca raport între sporul de producţie şi capital (ΔQ/K).
Concluzie: din studiul W factorilor de producţie reţinem că cea mai importantă este cea a muncii, întrucât cea a capitalului este secundară.
În analiza factorului natural se ţine seama de particularităţile acestuia: “dar” al naturii cu un pronunţat caracter limitat fapt ce impune protejare, conservarea şi utilizarea lui raţională.
Importanţa şi căile creşterii W
Reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se concretizează într-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers; aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă;
Are un caracter legic care presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor. O cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri.
W muncii creşte şi prin obţinerea aceleiaşi producţii dar de calitate superioară consum de muncă constant/produs superior.
Creşterea W reflectă tendinţa obiectivă de creştere a eficienţei muncii omeneşti dar apar şi disfuncţionalităţi: inflaţie, şomaj, etc. W este influenţată de: - factori naturali: condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.
50
- factori tehnici: nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, de tehnologie etc. - factori economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; - factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitatea, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politică; - factori psihologici: motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, a vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.; - factori structurali: influenţa W muncii prin modificările ce au loc în structura producţiei, a economiei naţionale; - factori care decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială tipuri de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivitatea producţiei pe piata mondială.
În condiţiile progresului tehnico-ştiinţific contemporan, se modifică modul de combinare a factorilor muncă şi capital.
Are loc o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice, se modifică structura factorului muncă.
Creşterea W pe calea automatizării flexibile a producţiei şi a roboticii, de 3-5 ori mai mare.. nivelul W influenţat de nrumărul cadrelor calificate în economie revoluţia managerială
Creşterea W muncii are efecte economice şi sociale: - economisirea factorilor de producţie consumaţi; - reducerea costului producţiei; - creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; - creşterea profitului, a salariului nominal şi a celui real; - economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.
În economia modernă distribuirea venitului ca urmare a creşterii W are loc în interiorul întreprinderii cât şi în afara acesteia, în favoarea consumatorului, prin scăderea preţurilor.
Alegerea comportamentului producătorului din perspectiva alegerii variantei optime are mare importanţa pentru sporirea W şi a veniturilor.
Aceasta alegere vizează maximizarea profitului printr-o combinare eficientă a factorilor de producţie capabili să asigure maximizarea efectelor în condiţiile minimizării eforturilor (costurilor).
Problema de maxim este cea a utilizării optime a resurselor; constă în găsirea unor nivele care să maximizeze profitul net, respectând două serii de condiţii: fiecare nivel de activitate să nu fie negativ şi, creşterea resurselor rare să nu depaseasca disponibilul acestora.
3. Legea randamentelor neproporţionale
Este o lege generală: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multi factori de producţie, şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză la cantitatea folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un anumit punct, apoi descreşte.
Randamentele descrescătoare privesc nu producţia totală (Qt), ci doar producţia marginală a factorului variabil. De aceea, această lege este denumită şi legea descreşterii produsului marginal.
Legea randamentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii care vizează în principal, urmatoarele: a) factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni. Dar, munca şi capitalul se prezintă sub multiple şi variate forme;
51
b) legea admite că se pot adauga unei cantităţi constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor. Dar în acest proces dacă nu se adaugă decât un factor de producţie se obţine un produs adiţional nul. c) legea nu poate fi reprezentativă decât pentru o stare dată a tehnicii. Punctul de plecare este acela de la care se intră în faza de randamente descrescatoare, deplasându-se sau îndepartându-se în masura în care metoda de producţie se perfectionează; legea nu este valabilă decât pentru o scară de producţie dată; ea se aplică în cazul în care se adaugă, la o cantitate fixă a unui anumit factor, unităţi succesive ale altui factor variabil.
Când doi factori cresc în aceeaşi proporţie apar urmatoarele situaţii: a) produsul poate creşte în aceeaşi proporţie; se apreciază că există un randament constant de scară; b) produsul poate creşte într-o proporţie mai mare; este randamentul crescător de scară; c) produsul poate creşte într-o proporţie mai mică; se apreciază că este un randament descrescător de scară.
Avantajele interne ale scării sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi care pot fi datorate unor cauze cum sunt: - specializarea muncitorilor pentru un volum ridicat de producţie; - utilizarea unui capital tehnic mai eficient care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru nivele de producţie ridicate; - factori tehnologici care dau mai multă eficienţă scării dar şi mai multă producţie în această situaţie creşterea nrumărului de mecanici este mai mică decât a maşinilor achiziţionate.
Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni avantajele tind să se reducă în timp, manifestându-se pierderi pe scară; îndeosebi când dimensiunile cresc considerabil.
Concluzie: combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine o cheie pentru manageri ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.
CURS 9.
Piaţa. Tipuri de pieţe şi mecanisme de formare a preţurilor
Plecând de la teoria şi comportamentul consumatorului şi a teoriei ofertei şi comportamentului producătorului, vom analiza în acest curs formarea preţurilor bunurilor de consum personal şi ale bunurilor capital tehnic.
1.Concurenţa: conţinut şi funcţii
Forma activă a liberei iniţiative este manifestarea concurenţei, trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei mecanism este concurenţial. "Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea, dintre agenţii economici vânzători -ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărătorii-solicitanţi). Exprimă, totodată, comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament ce se realizeză diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi
52
particularităţile diverselor pieţe". Concurenţa este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii urmăresc să-şi realizeze scopurile propuse prin "testarea şi tatonarea" forţelor pieţei. Este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viata economică instrumentele luptei concurenţiale de natură economică şi extra economică:
principalele căi economice: reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurentilor; diminuarea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii bunurilor; acordarea unor facilităţi clientilor;
instrumentele extra economice: furnizarea de informaţii generale pentru toti clientii; sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional etc; folosirea unor presiuni morale, speculând situaţiile critice (războaie,crize) şi eludând chiar legile ţării. <<concurenţa loială>>
folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora dintre instrumentele amintite, a prevederilor legale. <<concurenta neloială>> constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în n utilizarea anumitor mijloace extra economice de pătrundere şi menţinere pe piaţă...; concurenţa incorectă sau nelegală. Mecanism concurenţial - îi favorizează pe cei abili şi elimină pe cei slabi, care nu au mobilitatea necesară de adaptare. Duce la reducerea preţurilor de vâzare, fiind potrivnică scumpetei; preţuri mai mici vânzări mai mari. Prin influenţele directe asupra psihologiei agentului economic mediul concurenţial imparţial alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a efectelor întregii activităţi, de maximizarea profitului, dar şi de satisfacere maii bună a nevoilor de consum. Sunt şi situaţii când agenţii economici pentru a supravieţui, diminuează calitatea produselor, poluează mediul înconjurător
Mecanismul concurenţial diferă de la o perioadă la alta de la o stare la alta, de la o piaţă la alta. Factorii şi condiţiile care fac să se contureze mai multe tipuri de concurenţă sunt: numărul şi puterea economică a participării la tranzacţii; gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie umană; facilităţile acordate sau barierele ridicate în calea celor care intenţionează să producă pentru o anumită piaţă; gradul de transparenţă a pieţei; raportul dintre cererea şi oferta de bunuri; complexitatea şi funcţionalitatea reţelei pieţelor într-o ţară sau alta; conjunctura politica internă şi internaţională.
2. Preţul: concept, funcţii, tipuri.
Încă din antichitate au existat preocupări pentru explicarea conţinutului şi modalităţilor de formare a preţurilor în schimbul de mărfuri.
Explicaţia ştiinţifică a raportului de schimb, a fost dată de A. Smit care afirmă că munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor; David Ricardo a elaborat un tratat asupra valorii ca substanţă comună a mărfurilor şi a surprins aspecte esenţiale ale formării preţurilor.
Definiţia preţului ca expresie bănească a valorii mărfii şi explicarea formării lor pe baza teoriei valorii muncă au întâmpinat o puternică opoziţie începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.
Unii autori pun accent pe conceptele clasice formarea preţurilor pe consumul de muncă socială alţii ignoră aceste concepte. <preţul > exprimă cantitatea de monedă ce trebuie platită
53
pentru achiziţionarea (cumpărarea) unor bunuri materiale şi serviciilor în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. nivelul şi dinamica preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, locul central ocupându-l cele două forţe ale pietei: cererea şi oferta. Relaţiile cerere ofertă-preţ trebuie văzute în dublu sens. Modificarea nivelurilor preţurilor poate fi, pe de o parte, cauză a nivelului şi dinamicii cererii şi ofertei, pe de altă parte schimbările ce au loc în evoluţia cererii şi/sau ofertei determină modificări ale nivelului
preţului. Preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii si ofertei. Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate permanent de alţi factori economici:
a) din partea cererii de: utilităţile bunurilor ce urmează a fi achiziţionate de consumator; capacitatea de plată a cumpărătorului ; costul cumpărării bunului respectiv din altă parte;
b) din partea ofertei de: costul de producţie, respectiv consumul de factori; preturile bunului respectiv practicate pe alte pieţe. rezultă că există o interdependenţă, o solidaritate a preţurilor şi anume sunt preţuri care sunt legate în cerere (cărbunele şi minereurile care sunt bunuri complementare...sau sunt bunuri ce se pot reprezenta reciproc la stisfacerea unei cereri, sunt substituibile-zaharul...zaharina sau miere) Pentru aceste cazuri există următoarele reguli: dacă sporeşte cererea unui bun legat de altul în oferta, si, prin aceasta se urcă condiţional preţul, sporeşte şi oferta celuilalt produs care este legat de el; o ofertă sporită a unui bun legat în cerere şi scăderea preţului condiţionată de aceasta, determină o cerere sporită şi a celuilalt bun; o ofertă sporită de un bun substituibil cu scăderea preţului micşorează cererea celuilalt bun. Amploarea şi intensitatea influenţelor exercitate de modificarea cererii şi ofertei asupra preţului sunt diferite în timp: pe termen, deoarece producţia (oferta) nu se poate modifica, cererea constituie principalul factor al formării preţului; pe termen lung oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţurilor. În viaţa economică de zi cu zi există o multitudine de raporturi între preţ de echilibru şi preţurile efective, deşi în general, preţul efectiv se abate de la preţul de echilibru
însă abaterile nu pot fi numai într-un singur sens pentru că ar duce la nerealizarea echilibrului pe termen lung între cerere şi ofertă.
Tipologia preţurilor
preţuri unice, al căror nivel este fix; preţuri cu limite de variaţii stabilite; preţuri formate pe bază unor reglementări (structura costurilor de producţie, normative de factori) dar al căror nivel nu este prestabilit; preţuri libere, formate prin mecanismul cererii şi ofertei - d.p.d.v. al naturii şi obiectului pieţei, exista: preţuri ale bunurilor şi serviciilor; preţ ale factorilor de producţie; preţuri sau cursuri ale hârtiilor de valoare; ale banilor; în ţările cu economie de piată, categorii mai largi de preţuri industriale; agrare; tarife pentru servicii; preţuri cu ridicata; preţuri
54
cu amănuntul. Preţul se constituie într-un principal mesaj de reglare a mecanismelor economice; prin funcţiile economice, preţul este o categorie valorică dar şi o importantă pârghie
economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale. Rolul preţului este reliefat de funcţiile acestuia. formula de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatul prin intermediul preţului capătă expresie bănească indicatorii ce caracterizează viaţa economică-socială, a dimensiunii cantităţii şi structural-calitativ ale activităţii economice preţul are o puternică încărcătură informaţională pentru agenţii economici; exprimă şi măsoară "tensiunile" de raritate a bunurilor şi serviciilor; apare ca un "sistem de semnale" care cordonează deciziile agenţilor economici. Funcţia de stimulare a producătorilor. -constituie componenta motivaţională principală a acţiunilor întreprinzătorilor şi a opţiunii consumatorilor. Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a venitului adică să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui profit
3. Piaţa cu concurenţă perfectă. Preţul de echilibru.
Au fost imaginate două modele fundamentale, limita prin care se evidenţiază interdependenţele dintre forţele pieţei şi preţul bunului, unul pentru o piaţă cu concurenţă perfectă şi altul pentru o piaţă de monopol, care practic nu pot funcţiona în mod exclusiv....concurenţa imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de piaţă încât toţi producătorii să-şi vândă toate mărfurile la preţul pieţei, fără ca unul dintre ei, sau toti împreună să-l poată infuenţa, iar pe de altă parte cumpărătorul să poată achiziţiona ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, fără a-l putea modifica după voinţa lor. Se bazează pe existenţa premiselor:
-atomicitatea participanţilor la tranzacţii,..un număr mare de agenţi economici (vânzători şi cumpărători) de putere concurenţială egală sau apropiată, fără a putea influenţa cantităţile oferite sau cerute, respectiv preţul;
-omogenitatea bunurilor agenţilor economici cumpărătorilor fiindu-le practic indiferent de la care dintre vânzători se aprovizionează; -elasticitatea, adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, a cererii la oferta; Transparenţa perfectă a informaţiilor pieţei, privitoare la cantităţile oferite şi cerute, la calitatea bunurilor, la preţ. Acest tip de concurenţă nu există şi nu a existat în realitate dar a servit ca model teoretic de analiză a mecanismelor pieţei concurenţiale. Interacţiunea dintre ofertă si cerere se finaliză în fixarea unui punct de echilibru la care ofertanţii şi cumpărătorii doresc sau pot cumpăra această cantitate de bunuri. În situaţia în care preţul se fixează deasupra celui de echilibru, cantitatea cerută este inferioară celei oferite, excedentul de ofertă exercitând presiuni în sensul reducerii
55
preţurilor (în direcţia celui de echilibru). Situaţia este exact inversă dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru În acest caz se crează un excedent de cerere care va influenţa preţurile în sensul ridicării lor către preţul de echilibru.
<Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru>: -apare spontan în momentul egalizării cantităţii cerute cu cele oferite... - este legat şi de situaţia pieţelor interdependente de preţul de echilibru ale celorlalte bunuri; -echilibrul pieţei nu însemnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia ¬ raportul cerere-ofertă fiind în continuă mişcare.
analiza formării preţului de echilibru se face şi în raport de factorul timp. Apar unele particularităţi în următoarele situaţii temporale: perioada foarte scurta; perioada scurtă si perioada lungă de timp.
4. Piaţa cu concurenţă monopolistică şi formarea preţului.
Păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţerea produsului. Cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul iar vânzâtorii pot impune preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse.
Concurenţa de tip monopolistic are trăsături care o fac să aparţină celor două forme de piată opuse, concurenţa pe de o parte, monopolul pe de alta. Concurenţa de produse determină caracteristica acestei pieţe. În formarea preţului se iau în calcul trăsăturile fundamentale ale acestui proces: -numărul de produse este suficient de mare, încât nu este posibilă subordonarea reciprocă a firmelor;-diferenţierea produselor d.p.d.v. al calităţii design-ului etc;-inexistenţa unor restrictii la intrarea în ramură a altor întrep. Ca urmare a evoluţiei specifice a cererii, creşterea volumului vânzări presupune reducerea preţului: dacă firma doreşte să-şi sporească volumul vânzărilor de la q1 la q2 va trebui să reducă preţul de la p1 la p2. În acest fel cmg va fi mai mic decât preţul. Pe termen scurt, maximizarea profitului are loc la acel volum al producţiei la care venitul marginal este egal cu costul marginal (vmg=cmg). În acest punct este posibil ca preţul să fie superior cm (cost mediu) obţinându-se un profit mai mare decât cel normal. Pe perioadă lungă de timp, creşterea volumului factorilor de producţie şi posibilitatea substituirii bunurilor create de firmă determină dispariţia profitului anormal, iar produsul realizat asigură egalităţile: vmg = cmg şi vm = cm (cost mediu)
5. Oligopolul şi formarea preţului.
Piaţa cu concurenţă imperfectă ../ în care agentul economic -vânzătorul şi cumpărătorul pot să inflenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţurilor, în intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile. Dacă un vânzător domină concurenţa, impunându-şi condiţiile de preţ sau de calitate relaţia de piaţă este numit <<monopol>> Piaţa dominată de doi vânzători . <<duopol>> Forma de piaţă cea mai răspândită este cea de tip <<oligopol>>, fiind dominată de câţiva producători - vânzători, de regulă
56
de talie mare. Piaţa poate fi dominată şi de anumiţi cumpărători puternici -1,2,câţiva-... fiind desemnate, după caz, prin termenii <monopson, duopson, oligopson>
- <<oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţá unui număr mai mic de firme ce produc bunuri similare (industria oţelului) sau diferentiate (industria auto), firme care, datorită ponderilor pe care le deţin în ansamblul ofertei, reusesc să influenteze formarea preţului în scopul maximizării profitului. În condiţiile oligopolului, firma este un căutător de pret, ea exercitând o anumită influenţă asupra preţului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului, deoarece trebuie să ţină
seama de reacţiile celorlalte firme şi de consecinţele lor asupra propriei activităţi. În căutarea preţului de echilibru pot să apară două situaţii diametral opuse :
a) potrivit interesului comun, firmele se înteleg cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine împreună monopolul absolut;b) abandonează "platforma comună în favoarea interesului individual şi ia decizii proprii cu privire la volumul producţiei şi nivelul preţurilor. Aceste situaţii evidenţiază două tipuri de comportament olgopol: cooperant şi necooperant. Acordurile dintre membrii cartelului sunt fragile, pericolul prabuşirii lor venind din două direcţii: a)tentaţia de a concura este, deseori atât de puternică, încât, mai devreme sau mai târziu nu vor mai acţiona corespunzator înţelegerilor convenite cu privire la preţ sau la cantitatea produsă; poate să ducă la transferul în monopol a cartelului. b)pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurenţii din afara acestuia vor dori să "intre în afaceri", şubrezind astfel coeziunea dintre partenerii iniţiali. în cazul oligopolului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, să-şi maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze, fie dinspre cantitatea de bunuri create, fie dinspre preţuri. în cazul oligopolului asimetric echilibrul poatefi realizat prin:a)strategia cantităţii care pleacă de la volumul producţiei celorlalţi şi de la ipoteza că aceasta nu se modifică; îşi stabil. cantitatea pentru maximizarea profitului;b)strategia preţului porneşte de la preţurile practicate de celelalte firme rivale; îşi stabil. preţul care să-i maximizeze profitul, urmând ca volumul producţiei să fie stabilit de piaţă.
6. Monopolul. Preţul de monopol.
În condiţiile pieţei de monopol, multe firme deţin puterea de a influenta atât nivelul preţului, cât şi volumul ofertei. Există monopoluri private sau publice, naturale sau legale (dreptul de autor, legile de patent, etc.) obiective sau subiective (psihologice) etc. În cazurile prezentate monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei, deoarece :
a) dictatul pieţei exercitat prin stabilirea preţurilor de vânzare modifică deseori dimensiunile cererii uneori contrar celor aşteptate;
57
b) există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei virtuale concurenţe a producţiei substituibile;
c) poziţia de monopol a unei firme este pusă sub semnul întrebării, datorită schimbărilor economice internaţionale;
d) dominaţia pieţei de către monopol se loveşte de reacţiile consumatorilor şi, uneori de reglementările elaborate de stat în vederea protejării cumpărătorilor etc. Preţul nu mai constituie un factor exogen firmei, fiind fixat funcţie de unii factori...capacitate, cantitate,volumul încasărilor şi masa profitului
La influenţa cererii asupra evoluţiei preţurilor, monopolul se confruntă cu exigentele legii cererii. Monopolurile au posibilitatea reglării ofertei totale şi, respectiv, a preţurilor care să le asigure obţinerea unor producţii cât mai mari, acţionând în principal pe două căi:
a) reducerea ofertei pe piată prin diminuarea producţiei sau sporirea stocurilor
b) creşterea ofertei prin dezvoltarea producţiei sau prin vânzarea stocurilor acumulate.
7. Implicarea statului în formarea preţului.
Intervenţia statului în procesul formării preţului constituie un fenomen prezent în toate statele cu economie de piaţă. Politicile de preţuri presupun folosirea de către stat a unor mijloace şi metode de influenţă sau în unele cazuri de stabilire a nivelului srtucturii şi dinamicii preţurilor prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice si sociale, asigurarea stabilităţii enomice şi sporirea eficienţei sale. Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor are la bază folosirea unor metode economice sau extraeconomice, administrative...şi asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază, la maşini şi utilaje, menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii industriale, acordarea unor facilităţi pentru licenţe, patente sau tehnologii cu influenţe nemijlocite asupra costurilor.
Achiziţia de către stat a unor cantităţi apreciabile de materii prime, cereale, materiale strategice. La preţuri minime garantate şi manevrarea lor în perioada creşterii preţurilor constituie modalitatea esentială de influenţare a evoluţiei generale a preţurilor. Politica în domeniul subvenţiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor etc. prin care se dimensionează, îndeosebi , profitul. "Îngheţarea preţurilor", fixarea nivelului şi, respectiv, a limitelor modificării lor; lá produsele industriale se fixează o limită maximă, iar la cele agricole o limită minimă. Existá cel putin 3 tipuri de politici în domeniul preţurilor:
58
a)politici care limitează intervenţia puterii publice la un număr redus de produse şi anume: susţinerea preţurilor în special la produsele agricole fie în limitarea creşterii lor îndeosebi lá produse de strictă necesitate şi la servicii publice;
b)politici bazate pe coexistenţa unui sector reglementat relativ important şi a unui sector liber sau doar simplu de supravegheat.
c) politici ce tind să impună o disciplină de ansmblu a preţurilor pe timp îndelungat, politici ce au fost specifice economiei planificate centralizat.
CURS 10.
Piaţa muncii. Salariul. 1. Cererea şi oferta de muncă
Factorul muncă, se asigură pentru orice activitate prin intermediul pieţei, unde are loc confruntarea cererii cu oferta.
Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este remunerarea sa, salarizarea ei.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă şi se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. În oferta de muncă nu se includ femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă legăturile existente dintre dezvoltarea economico-socială şi populaţie.
În teorie, uneori şi în practică s-a recurs la prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă.
Malthus a analizat complexitatea legăturilor dintre dezvoltare populaţie în mod simplist, iar Marx aprecia că acumularea capitalistă ar determina transformarea unei părţi a populaţiei muncitoreşti în suprapopulaţie relativă, în sensul majorării capitalului destinat mijloacelor de producţie în timp ce s-ar produce o eliberare a forţei de muncă, devenind şomeri.
Corelaţia dezvoltare-populaţie, ca raport cerere-ofertă de muncă a determinat stabilirea unor instrumente conceptuale referitoare la piata muncii:a) populaţia totală cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii acesteia aflaţi peste graniţă, rezultaţi din procesele naturale, migraţia internaţională şi dezvoltarea economico-socială are o contribuţie majoră la determinarea mărimii şi structurii pieţei naţionale şi la formarea ofertei de fortă de muncă. b) populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă, compusă din persoane care exercită o activitate ca profesie sau sunt în căutare de loc de muncă.c) populaţia efectiv activă sau ocupată formată din cei ce îşi exercită activitatea ca salariaţi, cei ce lucrează pe cont propriu, în exploatări de tip familial sau ca auxiliari familiali. Această categorie este expresia cererii de muncă şi reprezintă cererea de muncă satisfăcută.
Mărimea şi dinamica populaţiei sunt determinate nu numai economic ci şi biologic şi demografic.
59
Cererea şi oferta de muncă nu sunt prelungiri simple şi directe ale cererii şi ofertei de bunuri economice de pe o altă piaţă deoarece sunt nişte categorii specifice cu un conţinut propriu caracterizate prin aceea că: - pe termen scurt, cererea de muncă este practic invariabilă
- oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat în care creşte şi se instruieşte o generaţie - posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, de asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii psihologice, condiţiile de muncă etc. - oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid, dat de necesitatea de a trăi, a se hrăni, etc. - generaţiile de tineri nu sunt crescute pentru a deveni mărfuri sau salariaţi ci ca oameni, tocmai de aceea, forţa de muncă este mai mult decât o marfă - cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc.
Fazele derulării cererii şi ofertei pe piaţa muncii:a) se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere sau ofertă, determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţii: se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor; se stabilesc principiile de stabilire a salariilor, nivelul minim şi maxim;b) are loc întâlnirea cererii cu oferta în termeni reali. Cererea se dimensionează precis ca volum şi structură, iar oferta se delimitează şi ea funcţie de programul de muncă, numărul de ore suplimentare, de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi economică etc. Din confruntarea cererii şi ofertei la acest nivel rezultă mărimea şi dinamica salariului nominal.
2.Produsul marginal al muncii. Costul marginal al muncii. Salariul de echilibru
Definirea categoriei de piaţă a muncii a suferit aceleaşi mutaţii ca şi în cazul celorlalte pieţe, creându-se mai multe modele.
Din multitudinea de modele s-a constituit teoria despre piaţa muncii: caracter agregat al cererii şi ofertei de muncă, rolul salariului de echilibru, analogia dintre preţul celorlalte mărfuri şi salariul real, reglarea pieţei muncii ca ansamblu de modalităţi prin care sistemul salarial este capabil să se reproducă etc. Studierea pieţei muncii presupune cunoaşterea: - produs fizic marginal al muncii care constituie modificările ce intervin (creşterea sau scaderea) în volumul fizic al producţiei (unei firme) prin schimbarea (creşterea sau scăderea) cu o unitate a volumului muncii care a realizat produsul respectiv MPPn, n reprezentând munca numărul de salariaţi, oremuncă etc. - valoarea produsului marginal al muncii VMPn, se determină prin multiplicarea produsului fizic marginal al muncii cu preţul său de vânzare (P) VMPn = MPPn x Pacest indicator mai este cunoscut şi ca venit marginal. Echilibrul, valorii produsului marginal al muncii (sau venitul marginal) este egal cu costul marginal al muncii şi, reprezintă o condiţie absolut necesară, de la care începe să devină posibilă obţinerea unui profit cât mai mare. Costul marginal este sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a volumului muncii. Practic este vorba de creşterea salariului nominal, întrucât la acesta se poate rezuma sporul cheltuielilor cu munca. W = VMPn = MPPn x Pîn care: W este salariul nominal care se mai noteaza şi MFC, ceea ce înseamnă costul marginal al factorului respectiv.
60
Se consideră că acest echilibru este condiţia maxim benefică sau profitabilă.Rezultă că profitul firmei este cu atât mai mare cu cât venitul marginal este mai mare, costul marginal rămânând constant. Ţinând seama de acest aspect, echilibrul mai poate fi exprimat: VMPn MCF = 0acest echilibru poate fi exprimat şi în unităţi fizice: W/P = MPPn în care W/P = W* = salariul real.ecuatia maximizării profitului sub această formă constă în egalitatea salariului real cu produsul fizic marginal al muncii.
Echilibrul firmei poate fi perturbat numai dacă sporirea salariului marginal este însoţită de creşterea într-o altă proporţie (%) a preţului bunurilor produse. Dacă salariul nominal creşte mai repede decât preţul bunurilor produse, salariul real creşte şi firma angajează mai puţină muncă.
În timp ce volumul de muncă solicitat scade, produsul marginal al muncii (MPPn) şi valoarea acestuia (VMPn) cresc, iar firma continuă să angajeze un volum mai mic de muncă până când produsul marginal al muncii atinge o valoare egală cu cea a noului salariu real mărit (prin creşterea salariului nominal). În concluzie: volumul cererii de muncă al firmei este invers proporţional cu salariul real, sau dacă se măreşte volumul muncii pe unitatea de timp, celelalte condiţii rămânând constante, salariul real trebuie să scadă până ce compensează scăderea produsului marginal al muncii. - salariu de echilibru sub aspect ştiinţific joacă acelaşi rol pe care îl are preţul de echilibru pentru piaţa celorlalte bunuri economice şi desemnează echilibrul ce se formează pe piaţa muncii în ansamblul ei, adică între cererea şi oferta de muncă agregate şi reprezintă acel nivel al salariului la care se poate realiza (satisface) cea mai mare parte a cererii şi ofertei de muncă. Practic este salariul pe care-l primeşte cea mai mare parte a populaţiei ocupate. Creşterea sau scăderea salariului de echilibru provoacă modificări importante în volumul cererii şi ofertei de muncă. - salariul negociat colectiv este un instrument necesar la explicarea modului de funcţionare a pieţei muncii. Negocierea se face între sindicate şi patronat.
3. Segmentarea pieţei muncii
Teoria segmentării pieţei muncii susţine că economia dezvoltată se caracterizează prin prezenţa a două sau mai multe segmente ale pieţei muncii, între care se interpun bariere ce împiedică trecerea FM.
La originea acestei teorii se afla explicaţiile instituţionalismului american şi ale şcolii “relaţiilor industriale” care au ajuns la concluzia că pe piaţa muncii salariile nu sunt determinate, ca orice alt preţ, prin ofertă şi cerere, ci trebuie interpretate ca rezultat al factorilor sociali, al forţelor politice şi instituţionale etc.
Punctul de pornire comun pentru toate teoriile despre segmentarea pieţei muncii este constatarea că această piaţă este profund divizată în două subansamble sau sectoare unul primar caracterizat prin salarii mari şi siguranţa locului de muncă şi unul secundar salarii mici şi risc de somaj foarte mare.
Ipoteza segmentării se întemeiază pe 4 aspecte fundamentale:a) un sistem economic dualist structurat în diferite feluri: sectorul marilor întreprinderi monopol şi cel secundar al micilor întreprinderi care presupun o relaţie esenţială de dependenţă unul faţă de celălalt;b) o piaţă a muncii, de asemenea, dualistă, astfel încât fiecarui sector de producţie sau activitate economică îi corespunde o piaţă a muncii specifică prin diferite aspecte, dar întotdeauna izolată prin “bariere de mobilitate”;
61
c) consecinţe diferite pentru salariaţii pieţelor respective, cu privire la posibilitatea de avansare, condiţii de muncă şi de salarizare, de organizare sidicală şi profesională, pentru aparărea intereselor comune etc.;d) efecte ce decurg din constituirea categoriilor respective, din diviziunea socială a muncii şi din diferenţele de rasă, sex, vârstă sau naţionalitate.
O alta variantă a segmentării pieţei, îndeosebi în SUA :a) economia de centru sectorul cel mai puternic din punct de vedere financiar: întreprinderile au poziţii de monopol, W înaltă, producţii ridicate, salarii mari;b) întreprinderile periferice caracterizate prin talie mică, se confruntă cu o concurenţă foarte puternică, muncă intensă, W şi profituri mici, lipsa sidicalizării şi salarii mici. Salariaţii cosideraţi săraci;c) economie lipsită de regularitate diverse forme de activitate neoficială, insecuritatea angajaţilor este totală; exemplu economia ghetourilor negre.
Aceste pieţe ale muncii confirmă concluziile generale ale fiecărei variante de segmentare şi demonstrează inegalităţile care există între diferitele moduri de folosire a FM şi diferitele categorii de salariaţi; accentuează importanţa cererii de muncă a întreprinderilor ca expresie a sporirii cererii de bunuri economice în mod general.
4. Natura şi formele salariului. Forme de salarizare.
Termenul ca atare este de origine latina – salarium (banii pentru sare primiţi de soldaţii
romani), dar în timp a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul.Este suma plătită pentru a obţine serviciul FM, este un cost şi un venit pentru posesorul
factorului muncă.Esenţa salariului decurge din realtăţile prilejuite de angajarea, utilizarea şi plata muncii ca
factor de producţie.În economiile dezvoltate salariul reprezintă cea mai mare parte a veniturilor naţionale.Natura salariului este tratată în moduri diferite: moniste şi dualiste.
a) concepţiile moniste un singur factor stă la baza salariului: - costul formării resurselor de muncă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale; - salariul este o parte mai mare sau mai mica din rezultatul sau W muncii; pentru marginalişti, remunerarea factorului de producţie muncă trebuie să fie egală cu W marginală a acestuia; după unii autori acesta este salariu de eficienţă; - natura salariului este dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic” (cheltuieli cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă ). Capitalul economic devine capital cultural; - capitalul cultural capătă sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspândit teoria capitalului uman stocul de experienţă acumulată de lucrător. Funcţie de nivelul acestuia se stabileşte salariul. b) teoria dualistă substanţa salariului constă în costul forţei de muncă şi în w. - salariul se defineşte ca fiind venitul ditribuit, sub formă bănească, pentru participarea salariatului la activitatea economică.; - natura salariului ţine, de asemenea, de piaţă, deoarece se formeaza pe baza raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Salariul este preţul muncii, care nu poate fi impus de nici unul dintre
62
participanţi întrucât aceştia sunt caracterizaţi prin atomicitate. Ofertantul este muncitorul un agent economic ce se află în acelaşi timp în situaţia de consumator de bunuri procurate în exclusivitate din salariu. Muncitorul acţionează în baza raţionalităţii economice urmărind maximizarea gradului de satisfacţie şi creşterea consumului de bunuri cu condiţia diminuării timpului liber; creşterea timpului liber cu condiţia diminuării consumului de bunuri. T (timpul total de care dispune muncitorul) este compus din: h (timp de muncă); t-h (timpul liber); W = salariul sau preţul muncii; p = preţul bunurilor economice de consum; p=1; w/1 = salariul real; c = consum de bunuri economice; c = wh = constrângerea bugetară a consumatorului care arată că acesta nu poate consuma mai mult decât venitul său.
Cantitatea de muncă pe care agentul economic decide să o ofere, depinde de preferinţele sale, de preţul bunurilor de consum şi de mărimea salariului. Muncitorul este preocupat de realizarea unui cuplu astfel încât să-i asigure cea mai bună alegere între consum şi timp liber sub constrângere bugetară enunţată, adică maximizarea funcţiei U(c,T-h) în raport cu condiţia c = wh. Înlocuind pe c cu wh în expresia U rezultă că preocuparea muncitorului-consumator devine o problemă de maximizare U(w,T-h) în raport cu h. La echilibrul muncitorului-consumator, cantitatea optimă de muncă este relevată de ecuaţia: wU1(wh,T-h) U2(wh,T-h) = 0
Această egalitate arată că la echilibru, cantitatea optimă de muncă anulează diferenţa totală a funcţiei de utilitate în raport cu h.U1 şi U2 reprezintă derivatele parţiale de U în raport cu primul argument (consumul) şi cu cel de- al doilea (respectiv, timpul liber). Această condiţie poate fi scrisă şi astfel: U1(wh,T-h) utilitatea marginală a consumului U2(wh,T-h) utilitatea marginală a timpului liber
Ecuaţia prezentată exprimă rata marginală de substituire dintre consum şi timpul liber = salariul real (sau raportul utilitaţilor marginale).
Echilibrul pentru cel ce-şi vinde munca, adică muncitorul consumator se asigură pe baza unei oferte crescătoare în funcţie de salariu; pentru fiecare nivel al salarizării care se formează pe piaţa muncii, cantitatea bunurilor cerute şi cantitatea de muncă oferită este egală cu rata marginală de substituire dintre consum şi timpul liber, precum şi cu salariul real.
Echilibrul şi funcţionarea normală a pieţei muncii se bazează pe flexibilitatea salariului real care asigură stabilizarea sistemului.
Formele de salarizare modalităţile prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite.
Realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale, psihologice sau de altă natură.
Forme de salarizare: în regie; în acord; mixtă.Aceste forme de salarizare sunt contestate de angajaţi dar şi de întreprinderi, astfel că se folosesc forme de îmbunătăţire a salarizării: corectarea, participarea, socializarea.- participarea - sub forma unei cote-părţi din beneficii, ca supliment la salariu; facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni la întreprindere; prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri- socializarea - asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare ca o creanţă asupra comunităţii sociale în ansamblul său (cei care au situaţie mai grea, salariul fiind mic pentru nevoi)
Mărimea salariului este dată de mărimea şi dinamica W; determinat exclusiv de raportul cerere ofertă.
Teoria salariului de eficienţă este cea mai revelatoare (aparţine americanului H Leibenstein). Autorul porneşte de la ideea ca W individuală este o funcţie crescătoare de salariu real (cantitatea de
63
bunuri alimentare pe care le obţine salariatul) rezultă că o creştere a salariul atrage creşterea costului direct al unităţii de muncă, dar şi al W . Pe această bază se determină folosirea eficientă a muncii ca fiind volumul muncii ponderat cu W sa.
Salariul optimal ce rezultă din compararea eficienţei factorului muncă şi costul său este denumit salariu de eficienţă, care nu reflectă legile pieţei muncii, şi mai mult regulile de utilizare eficientă a muncii în cadrul firmei.
Mărimea efectivă a salariului cade sub incidenţa efectului de substituire şi a celui de venit.(interesul de a avea un venit cât mai mare - muncă suplimentară diminuarea timpului liber...)
Efectul de venit atunci când salariul atinge o mărime care să-i permită posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă potrivit aspiraţiilor sale el renunţând la munca suplimentară.
Efectul de substituire imprimă salariului o tendinţă de creştere, în timp ce efectul de venit o tendinţă de stagnare sau de limitare.
Mărimea salariului este supusă permanent unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare.
Mărimea salariului diferă pe ţări, ramuri de activitate, zone economice şi pe întreprinderi. CURS 11.
Piaţa monetară
Analiza mecanismelor şi funcţiilor unor pieţe specifice, cum sunt: piaţa muncii, piaţa monetara, piaţa capitalurilor, piaţa valutara etc., nu se poate face fără aprecierea caracterului indestructibil dintre acestea, care poate fi susţinut de următoarele argumente: unicitatea rolului monedei naţionale, indiferent de formele ei concrete şi de pieţele, al cărui obiect îl formează; funcţia unica a agentului economic bancar şi financiar şi de asigurări: intermedierea băneasca şi financiara intre toţi agenţii nonbancari; caracterul unitar al procesului de asigurare a economiilor cu disponibilităţile băneşti, suportul real unic al economiilor şi plasamentelor.
1. Conţinutul pieţei monetare. Masa monetara şi structurile ei. Agregatele monetare.
Moneda este bunul care sparge trocul şi transforma deci un schimb direct într-un schimb indirect cu doua faze: vânzare şi cumpărare.
- Este un bun sau un simplu semn, care dă deţinătorului puterea sa de a se elibera de o datorie, de a asigura o plată.
- Este sângele care "irigă" corpul social al oricărei ţări.- Reprezintă premisa primară a tuturor pieţelor şi liantul originar al mecanism concurenţial
general.- Este o categorie macroeconomică.- Este durabilă, convenabilă, divizibilă, stabilă. Masa monetară constă în totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii
economici nonfinanciari dintr-o economie naţionala la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente (privită ca stoc).
Ca flux reprezintă masa medie de bani care funcţionează într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an).
64
Mărimea fluxurilor monetare dintr-o ţară produsul dintre mărimea stocului mediu de bani în locul şi timpul arătate şi viteza de rotaţie a banilor (nr. rotaţiilor efectuate).
Masa M existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc), ca şi cea folosită într-un orizont de timp (ca flux) se măsoară prin lichiditatea monetară.
Rata lichidităţii - raportul între nivelul mediu anual al masei M şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de moneda.
Intensitatea utilizării masei este măsurata prin viteza de circulaţie a monedei. Componentele masei monetare se deosebesc calitativ intre ele:
disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani cash, bani lichizi), instrumente care se caracterizează prin lichiditate perfectă; disponibilităţile semimonetare ("aproape bani"), acele instrumente monetare care pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.
Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări private, publice, mixte reprezintă acel agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar specializat între ceilalţi agenţi economici, care gestionează instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale ţării.
Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii financiare consta în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţii de bonitate financiară.
Principala funcţie pasivă a instituţiilor bancare, financiare şi de asigurări, se referă la primire spre păstrare a economiilor populaţiei şi agenţilor economici.
Sistemul bancar exercită şi funcţii noi, prioritar macroeconomice: băncile de emisiune coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga economie naţională.
Instituţiile bancar financiare au rolul de a restricţiona creditul.Agenţia bancar-financiară a dobândit posibilitatea de a crea putere de cumpărare adiţională,
aceasta decurgând din mecanismul transferării depunerilor la vedere în surse de creditare, pe termen lung.
Băncile pot selecţiona proiectele de dezvoltare, pe care le susţin cu credite; orientează economia şi susţin unele modificări structurale.
Băncile pretind şi încasează dobânda de la solicitanţii lor, în timp ce creditorilor le plătesc dobânzi.
Funcţiile principale ale băncii centrale sunt: asigurarea şi reglarea cantităţii de bani în circulaţie şi a ratei dobânzii; prevenirea falimentelor bancare; autorizarea şi supravegherea exercitării funcţiei de operator bancar; oferă servicii specifice băncii comerciale; acţionează ca o bancă a bancherilor; oferă servicii specifice guvernului; conlucrează cu trezoreria, acordând acesteia împrumuturile solicitate; pune în circulaţie bancnotele şi moneda divizionară.
Băncile comerciale un tip de întreprindere specializată în ansamblul activizaţii economice, care furnizează bani-capital celorlalţi agenţi economici; sunt bănci de depozit şi bănci ipotecare.
- Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de pe piaţa monetară, prin depozite pe termen scurt ale clienţilor lor. Acestea pot fi bănci de depozit propriu-zise şi bănci de afaceri (care dispun de capitaluri proprii importante şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emisiunea de obligaţiuni sau de acţiuni).
Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procura mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Instituţiile bancar-financiare şi de asigurare au rol important în sistemul financiar. BNR concepută ca un organism al statului, funcţionarea sa fiind supravegheată de parlament. este mandatată să conducă politica monetară şi de credit şi să stabilească căile de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Capitalul este public. Funcţiile BNR:
65
a) este singura instituţie de emisie monetară;b) este bancă a băncilor, îndeplineşte rolul de împrumutător ultim, ajutând băncile care sunt în dificultate temporară.c) conduce politica monetară şi valutară a ţării; prima operaţiune o realizează prin inflaţia nivelului ratei dobânzii şi a evoluţiei masei monetare; cea de a doua prin cumpărarea şi vânzarea de valută;d) derulează operaţiunile cu trezoreria statului. A delegat BCR pentru a fi trezoreria banului public. Îndeplinirea obiectivului central al BNR de a menţine puterea de cumpărare a leului se face ca urmare a asigurării autonomiei acesteia: - pe o cale funcţionala de manifestare a autorităţii monetare naţionale supreme, folosind mijloace proprii de acţiune; o cale organică, care se referă la componentele de numire a membrilor consiliului de administraţie, la durata mandatelor, la modul de funcţionare şi deliberare a acestuia.
- Societăţile bancare au statut de societăţi pe acţiuni. - Casele de economii sunt intermediari financiari care colectează depozite cu amănuntul de la
populaţie şi le oferă, apoi, pe piaţa interbancară.- Societăţile de asigurări instituţii specializate care garantează asiguratului, în schimbul
plaţii unei sume de bani, despăgubirea totala sau parţiala în cazurile prevăzute de poliţa de asigurare.- Agregatul monetar desemnează o parte constitutiva a masei monetare şi semimonetare,
parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de piaţă, prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele monetare se face după criteriul uşurinţei sau al dificultăţii transformării lor în bani lichizi, viteza cu care se face aceasta, de riscul pierderii.
- Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns, acesta fiind format din: numerarul în circulaţie, conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la purtător (de călătorie).
- Agregatul M2 masa monetara în sens larg, cuprinzând în plus faţă de M1 următoarele: depozitele la vedere, aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele pe termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare. Toate componentele lui M2, (M2-M1) reprezintă de fapt disponibilităţi ale rezidenţilor nonbancari gestionate de instituţiile financiare.
- Agregatul M3 cuprinde în plus, fata de M2, alte plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi încadrate în masa semimonetară (M2). Componenta specifica a acestui agregat monetar (M3) formata din: depozite pe termen nelimitat şi bonuri de economii, depozitele şi titlurile de comerţ în monede convertibilitate, bonuri de tezaur şi certificate de subscriere la împrumuturi de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii pe termen lung. Componentele M2 şi M3, împreună luate (M3-M1), formează lichidităţile economisite şi depuse la instituţiile bancar-financiare pe termen scurt.
- Agregatul monetar (L) cuprinde, pe lângă componenta lui M3, economiile contractuale depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titluri de valoare emise de agenţii nonbancari.
2. Oferta de moneda. Crearea banilor de cont. Multiplicatorul de monedă
Oferta de moneda este legata de operaţiunea de credit, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul invers, adică rambursarea unui efect de comerţ sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.
Mecanismele prin care este pusa în circulaţie masa monetară sunt următoarele:
66
Mecanismul asigurării nevoilor statului, respectiv acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur; Achiziţionarea devizelor străine obţinute de firme din exportul de mărfuri; Acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor; Formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile pot acorda, în anumite limite, credite altor clienţi.
Diferitele componente ale masei monetare sunt puse în circulaţie de: băncile comerciale, trezoreria şi banca centrală (de emisiune). - Băncile comerciale creează (ofertă) moneda de cont (scripturală), acordarea de credite agenţilor economici. Orice pasiv sub forma de credite (obligaţii de plată) figurează la bancă ca un activ, sub forma de creanţa (drepturi de încasat). La nivelul agenţilor economici nonbancari, aceasta, apare la pasiv sub forma de datorie şi la activ, ca spor monetar. Băncile comerciale deschid conturi curente la BNR si, în baza soldurilor necompensate solicita moneda naţionala. - Trezoreria are posibilitatea să creeze moneda prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere a propriei monede. Oferă masa monetara prin împrumuturi pe care le contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate (subscrise). Oferta de masă monetară este asigurată şi de BNR. Biletele băncii centrale "intră în scenă" pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului: pentru acoperirea cheltuielilor administrative de stat (buget deficitar), trezoreria emite anumite bonuri de tezaur, pe care băncile comerciale le subscriu, plătind bani cash pentru ele. Aceste bonuri subscrise pot sa fie revândute BNR, suma plătita de aceasta reprezentând oferta de bani. Banca centrala modifică masa monetară în funcţie de nevoile de valuta, ea sporeşte masa monetară de fiecare data când cumpăra devizele străine obţinute prin exportul de mărfuri efectuate de agenţii economici şi invers. Biletele de bancă intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile efectuate de clientela lor. BNR oferă bani celorlalte bănci în mai multe situaţii: când compensaţiile dintre băncile comerciale nu ajung la zero; când deţinătorii de depozite doresc să păstreze moneda sub forma de bilete ale băncii centrale; când autorităţile monetare obligă băncile comerciale să suplimenteze sumele depuse, ca rezervă, în contul băncii centrale.
<<Crearea banilor de cont>>, multiplicatorul lor.
Banca comerciala "creează" moneda, potenţează masa monetară. Procesul este cunoscut sub denumirea de "expansiune a depozitelor la vedere", de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului. Depunerea a 1000 um la o banca, înseamnă că această sumă a trecut din sfera circulaţiei în depozitele băncii, creând concomitent o masa monetara scripturală de 1000 um. Banca nu opreşte decât 10% restul îi împrumută solicitanţilor care la rândul lor îi pot depune la o altă bancă comercială, care la rândul său, reţine ca rezervă 10%, restul împrumutandu-i altui client. Masa monetară în cont a crescut la 1900 um. Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va opri atunci când întregul numerar intrat este păstrat în banca comerciala sub forma rezervelor dorite (sau obligatorii).
<<Multiplicatorul ofertei de bani>>
67
Pentru fiecare u.m. numerar introdusă în sistemul băncii, băncile vor avea 10 u.m. depozite la vedere, deci 10 u.m. moneda de cont. Este definit ca raport intre volumul noilor depozite şi noile rezerve D 1 Mm = multiplicator monetar ER r D = depozite la vedere 10000 1 R = rezervele obligatorii 1000 0,1 r = rata rezervelor
<Contracţia ofertei> procesul analizat poate funcţiona şi invers. Aceasta se poate produce în cazul când are loc scurgere de numerar din sistemul bancar; scurgerea numerarului va antrena reducerea monedei de cont de 1/r ori mai mare. Lumea bancară este complexă.
3. Cererea de monedă şi motivaţiile ei
Cererea de moneda în economie depinde de utilităţile acesteia, care sunt exprimate de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti. - Cererea de masa monetară depinde de: volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de moneda şi de viteza de rotaţie a acesteia. - Masa monetara (M) se afla în raport direct proporţional cu volumul schimburilor, rezultat din potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor vândute – cumpărate (T) cu preţurile şi tarifele acestora (P). în acelaşi timp, aceasta evoluează invers proporţional cu viteza de rotaţie a banilor (V), rezultă masă monetară M = T x P/V - Masa monetară depinde de amploarea creditului de consum, de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditorilor ajunse la scadenţa în perioada de referinţă. - Masa semnelor bancare este influenţată şi de comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, sintetizată în expresia <intensitatea înclinaţiei spre lichiditate> la baza căruia stau mai multe mobiluri concrete: venitului, afacerilor, prudentei, speculaţiei. - J. M. Keynes a explicat o funcţie a cererii de monedă, notată cu L şi formată din două componente. Prima se referea la primele 3 mobile economico-psihologice ale cererii de monedă. Aceste cereri variază o dată cu modificarea produsului sau a venitului (Y) şi se afla în mică măsura sub influenţa dobânzii L1 = L1(Y), unde L1 > 0. - A doua componenta reprezintă cererea de moneda în scopuri speculative. Mărimea ei depinde de nivelul ratei dobânzii, fiind invers proporţională cu aceasta L2 = L2(i), când L2 > 0.
4. Echilibrul pieţei monetare
Piaţa monetara consta din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică dintre cerere şi ofertă de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). - Preţul tranzacţiei cu monedă diferă funcţie de numărul factorilor: termenul scadenţei, gradul de risc asumat de creditor, sumele tranzacţionate etc. Ajustarea ei se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă. - La un anumit nivel al ratei dobânzii se realizează un echilibru pe piaţa monetara când cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută. - Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţa, cât şi creşterea ratei dobânzii. - Scăderea cererii de monedă are ca efect atât scăderea cantităţii de monedă, cât şi a ratei dobânzii.
68
- Creşterea ofertei de masă monetară conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. - Scăderea ofertei de masă monetară conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea cantităţii de moneda tranzacţionată.
<<Caracterizarea pieţei monetare>>
- Cererea de masa monetară este o cerere de încasări reale; agenţii economici se interesează de puterea de cumpărare a încasărilor lor şi nu de suma nominală a acestora;
- Agenţii economici păstrează masa monetară pentru tranzacţii şi a se proteja de risc;- Costurile pentru transformarea în lichidităţi îi determina să păstreze moneda.
5. Teoria cantitativă a banilor
Exista mai multe teorii cu privire la cantitatea necesară de bani. - Teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie; - Teoria nominalista a banilor;
Masa monetară este legată doar de puterea ce i-a fost atribuită de emitent. - Teoria cantitativă a banilor, ca latură inseparabilă a teoriei schimbului, care exprimă relaţia dintre cantitatea de semne bancare în circulaţie şi nivelul preţului. Toate celelalte condiţii fiind neschimbate, nivelul preţului este dat de cantitatea totală a banilor în circulaţie; mărimea cantităţii de bani este de competenţa agenţilor monetari.
- Irving Fisher a exprimat relaţia dintre preţ şi masa monetară în ecuaţia:MV = PT
M - cantitatea de masa monetara existenta în medie intr-un timp dat;V - viteza de circulaţie a masei monetare; P - nivelul preţurilor;T volumul tranzacţiilor ;
deci M = PT/V. - Teoria calitativă a banilor introduce elemente subiectiv-psihologice, astfel austriacul Von Wieser şi francezul Aftalion apreciază că factorul determinant nu mai este masa monetară totală ci acele sume băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venit ce pot deveni cheltuieli în perioada data, ecuaţia schimb luând forma:
R = PQ, unde R - venit total în bani;
Q - cantitatea de produse; P pret mediu.
Daca masa monetară este o mărime globală cu determinare obiectivă, R este un dat. partial subiectiv. Prin înlocuirea lui M cu R, ecuaţia schimb cuprinde un element uman, un "comportament". - JM Keynes, ecuaţie proprie: n = y (k + rk’); y = n / (k + rk`), unde:n - volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scriptuale;y - nivelul preţului;k – cererea publica de încasări în monedă lichidă;k’ - moneda scriptuala exprimata în unităţi de consum; r - rata rezervei monetare. - M Friedman a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea mărimilor curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-baneşti.
69
CURS 12.
Piaţa capitalului
1. Piaţa capitalului. Conţinut, agenţi, structura instituţională.
Piaţa capitalului reprezintă piaţa titlurilor financiare pe termen lung. Are funcţia de a mobiliza economiile băneşti ale unor agenţi economici în scopul finanţării pe termen lung a altora. Într-un sens foarte general obiectul pieţei capitalului îl constituie activele financiare al căror rol în economia de piaţă contemporană creşte şi se diversifică continuu. Majoritatea tranzacţiilor economice antrenează fluxuri monetare deoarece economia contemporană este o economie de schimb monetar . Abordarea şi analiza unor asemenea tranzacţii se fac prin intermediul monedei care poate fi schimbată pe mai multe categorii de bunuri şi servicii proprietăţi funciare, materii prime, produse finite şi semifabricate servicii ale muncii fizice şi intelectuale; se mai poate schimba pe monede străine pe aur contra diferitelor creanţe pe termen scurt şi pe termen lung a unor titluri etc. Fluxurile monetare care fac obiectul unor astfel de tranzacţii reprezintă componente ale pietei capitalului. Titlurile financiare sunt pentru unii agenţi economici alternative ale plasării economiilor lor băneşti iar pentru alţii instrumente de acoperire a unor necesităţi de finanţare. Titlurile financiare pot fi pe termen scurt; mai importante sunt efectele de comerţ (cambia biletul la ordin etc.) Certificatele de depozit bonurile de tezaur. Aceste titluri intră în sfera pieţei monetare. Titlurile financiare pe termen lung includ în principal obligaţiunile şi acţiunile şi sunt negociate pe piaţa capitalului 2. Piaţa primara şi piaţa secundara. Bursa de valori. În cadrul pieţei capitalurilor sunt cuprinse piaţa primară, unde se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe termen lung piaţa secundară, unde se negociază titlurile financiare emise în prealabil; În piaţa primară, agenţii economici întreprinderile, autoritatea guvernamentală administraţiile locale care au nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri financiare pe termen lung. Acestea sunt achiziţionate de către agenţi economici, populaţie, instituţii financiare etc. care dispun de economii băneşti. Piaţa secundară cuprinde bursa de valori şi pieţele titlurilor financiare pe termen lung emise în prealabil şi neincluse în cadrul tranzacţiilor la bursă. Bursa de valori este principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară; reprezintă piaţa organizată a celor mai importante titluri financiare emise în prealabil de către societăţi financiare şi autorităţile guvernamentale. Titlurile financiare care se tranzacţionează la bursa au fost achiziţionate (subscrise) în prealabil Deţinătorii de titluri financiare au posibilitatea să le revândă pentru a-si crea lichidităţi. Funcţionarea bursei arată că, în principiu, nimeni nu este asociat pe viata la o societate comercială. Titlurile se vând şi se cumpără la preţurile stabilite pe baza cererii şi ofertei în cadrul şedinţelor de licitaţie. Piaţa capitalului în ROMÂNIA evoluează spre o structură instituţională Comisia naţională a valorilor mobiliare, care va supraveghea şi stabili regulile legale privind piaţa capitalului; Societăţile de intermediere autorizate de CNVM, al căror obiect de activitate este vânzarea şi cumpărarea titlurilor financiare în contul clienţilor sau pe cont propriu, plasarea titlurilor
70
pe pieţele primara şi secundară; Sistem de evidenta a valorilor mobiliare, cu rol de informare a participanţilor; Consultanţi de plasament, al căror scop este prestarea de servicii de analiză, selectare şi evaluare a titlurilor financiare; Sisteme de compensare şi depozitare a titlurilor financiare.
3. Cererea de titluri. Actualizare. Incertitudine, risc şi lichiditate. Cererea de titlu financiare este susţinuta, în principal, de populaţie şi de unele instituţii financiare: societăţi de asigurări, casele de pensii etc. Plasamentul disponibilităţilor se face şi ca urmare a incertitudinii anticipărilor privind fluxul de venit viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare; se face pe baza unor rate de actualizare; Dobânda reprezintă preţul utilizării banilor în timp, în condiţiile în care se face abstracţie de riscuri; valoarea prezentă Vo a unui venit V1, ce va fi obţinut peste un an, este dată de relaţia: Vo = V0/(1+r )n unde r reprezintă rata nominala a dobânzii anuale n = numărul de ani Cererea de titluri financiare este rezultatul a numeroşi factori: - randamentul titlu fin; - câştigurile potenţiale din achiziţionarea titlurilor financiare; - riscul plasamentului în titluri financiare; - lichidarea titlurilor financiare. Plasamentul în titluri financiare pe termen lung este motivat de: fluxul de venit; de câştigurile care ar putea apare ca urmare a creşterii preţului acestor titluri; expresia procentuală a câştigului potenţial total al unui titlu financiar se calculează prin însumarea randamentului cu creşterea preţului: posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării pt generează speculaţii cu titluri financiare. Exista 2 tipuri fundamentale de tranzacţii speculative: Speculaţii "a la baisse˘ care se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; în acest caz, s-ar putea obţine câştiguri prin vânzarea titlu înainte de reducerea preţului şi cumpărarea lor ulterioara; Speculaţii "a la haute˘ care se bazează pe anticipări ale creşterii preţului; în acest caz, s-ar putea obţine câştiguri prin cumpărarea titlu înainte de creşterea preţului şi vânzarea lor ulterioara. - există trei tipuri de comportamente în privinţa plasamentelor financiare: - comportamentul investitorului care prin acest tip de plasament în titluri financiare urmăreşte pe termen lung conservarea economiilor băneşti; - comportamentul legat de posibil speculaţiei; plasamentul este o modalitate de obţinere de către agenţii a unor câştiguri ca urmare a variaţiei în timp a preţului titlurilor; - comportamentul legat de posibilitatea arbitrajului. Plasamentul este o modalitate de obţinere a unor câştiguri ca urmare a variaţiei preţurilor între diferite tipuri de titluri. Speculaţia vizează diferenţa între preţurile aceloraşi titluri la momente diferite de timp. Arbitrajul se referă la diferenţa între preţurile diferitelor titluri la acelaşi moment dat. plasamentul în titluri financiare poate fi riscant ca urmare a incertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Titlu prezintă grade diferite de risc. fluxuri de venituri ale obligaţiunilor pot fi estimate cu mai multa precizie decât fluxurile de venit ale acţiunilor. Între obligaţiunile cele mai puţin riscante sunt cele guvernamentale. Riscul este cu atât mai mare cu cât termenul de scadenţă este mai îndepărtat. din perspectiva preferinţei pentru risc, agenţii economici pot fi grupaţi în 3 categorii: adversari ai riscului; indiferenţi la risc; iubitori ai riscului. - adversarii riscului optează pentru achiziţionarea unui titlu numai dacă preţul acestuia este mai mic decât valoarea medie a fluxului asociat de venituri. - indiferenţii la risc cumpăra un titlu şi în situaţia în care preţul acestora este egal cu valoarea prezenta medie a fluxului asociat de venituri - iubitorii riscului tind să opteze pentru cumpărarea unui titlu chiar daca preţul acestuia este mai mare decât valoarea prezenta medie a fluxului asociat de venituri, nu mai mare însă decât cea mai optimistă anticipare a valorii prezente. cumpărarea unui titlu financiar pe termen lung este considerată avantajoasă când preţul acestora este inferior valorii prezente medii a fluxului de venituri viitoare. diferenţa dintre valoarea prezenta medie a fluxului de venituri viitoare şi preţul titlului financiar este expresia absolută a premiului pentru risc, care reprezintă recompensa asumării acestuia. pentru a determina un adversar al riscului să opteze pentru cumpărarea unui titlu financiar, preţul acestuia trebuie să fie mai
71
mic decât valoarea prezenta medie a fluxului corespunzător de venituri viitoare, recompensându-se , astfel, asumarea riscului. lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung reflectă posibilitatea vânzării rapide şi la costuri tranzacţionale minime a acestora, şi depinde esenţial de grad de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului - de regulă titlurile listate la bursa de valori au un grad ridicat de lichiditate, iar obiectivele cumpărătorilor potenţiali de titlu vizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate. preferinţele cumpărătorilor se îndreaptă, în mod firesc, spre titluri financiare cu randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate ridicată. 4. Oferta de titluri financiare. Motivaţia plasamentului acestora. Întreprinderile şi guvernele reprezintă principalii agenţi care influenţează decisiv oferta de titluri financiare pe termen lung. <Motivaţia plasamentului> în titluri financiare pe termen lung este dată de capacitatea acestora de a genera venituri în viitor. Una dintre cele doua premise fundamentale ale deciziei de plasament este valoarea prezenta a fluxului de venit generate în viitor. în scopul finanţării unor investiţii de interes general guvernele apelează frecvent la emisiuni de obligaţiuni care se adăugă la cele emise de societăţile comerciale în formarea ofertei de obligaţiuni pe piaţa capitalului pentru societăţile comerciale, investiţiile sunt vitale, întrucât contribuie la menţinerea parametrilor funcţionali ai capitalului cât şi la expansiunea acestuia (echipamente, terenuri, clădiri, capital circulant) finanţarea pe termen lung se asigură din surse proprii, credite pe termene lungi. în cazul societăţilor comerciale pe acţiuni, emisiunea de titluri financiare pe termen lung. oferta de titluri financiare depinde nu numai de volumul de investiţii, ci şi de dimensiunea fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare. oferta de titluri este condiţionată şi de structura finanţării, respectiv de proporţia în care fondurile sunt mobilizate prin emisiunea de obligaţiuni, pe de o parte, şi de acţiuni, pe de alta. finanţarea prin emisiunea de acţiuni măreşte numărul proprietarilor, dar în condiţiile unui profit constant, se diminuează dividendele / acţiune raportul dintre finanţarea prin titluri cu venit fix şi finanţarea prin titluri cu venit variabil reprezintă levierul financiar al societăţilor comerciale. Aceasta este o sabie cu doua tăişuri: creşterea levierului, ca efect al finanţării prin emisiuni de titluri cu venit fix, măreşte riscul, dar are un impact favorabil asupra profitului ce revine pe o acţiune. societăţile comerciale pe acţiuni sunt confruntate cu sarcina extrem de dificilă a identificării levierului care echilibrează obiectivul maximizării profitului ce revine pe o acţiune cu cerinţa minimizării riscului finanţării. <<Concluzii>> confruntarea cererii cu oferta de titluri financiare determină preţul acestora în cadrul pieţei capitalului; Fiind influenţate de anticipările privind fluxurile de venit, dar şi de preferinţele pentru risc şi lichiditate, preţurile titlurilor financiare nu coincid decât ca expresie cu valorile nominale ale acestora; valoarea nominală a unui titlu este semnificativă numai în momentul emisiunii.
CURS 13.
DOBÂNDA . PROFITUL.
Existenţa lor este strâns legată de piaţa monetară, piaţa capitalului (financiară), precum şi de piaţa bunurilor şi serviciilor. Sunt forme de venit răspândite în economiile moderne. Abordarea împreună facilitează înţelegerea modului în care funcţionează o economie de piaţă în ansamblul său, deşi sunt realităţi şi noţiuni distincte.
72
1. Modalităţi de existenţă a dobânzii
<<dobânda>> reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o acţiune economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu capitalul avansat.
mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
masa sau suma absolută a dobânzii, notată cu "D";
rata dobânzii sau venitul anual, exprimate în procente "d".
d = D/C x 100 în care C este capital vansat D = d x C /100
Aceşti indicatori reprezintă mărimea dobânzii simple, care nu este capitalizată, dar ajută la calculul dobânzii compuse (dobândă la dobândă).
Sn = C (1+ d )n
unde d = rata dobânzii anuale; n = număr de ani sau
Sn=C(1+d)n
Sn = suma ce revine proprietarului după n ani de folosinţă a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită.
rata dobânzii este venitul anual exprimat procentual, care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut în condiţii de garanţie, adus de o obligaţiune, sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (utilaje, clădiri, brevete) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective.
este considerată "remuneraţia capitalului împrumutat, adică răsplata pentru folosul numerarului cedat un timp determinat"
dobânda se acordă şi pentru capitalul propriu utilizat;
dobânda are o semnificaţie mult mai profundă dacă este privită sub aspectul dobânzii nominale şi reale, pornindu-se de la ecuaţia lui Irving Fisher: i = r + în care i = rată nominală a dobânzii;
r = rata reală a dobânzii ; = rata inflaţiei
73
dobânda este un venit impozabil, astfel că se face distincţie între dobânda nominală efectivă şi cea după plata impozitului ( netă )
utilizarea capitalului disponibil existent la un moment dat presupune realizarea de proiecte care puse în funcţiune să obţină o productivitate mai mare sau cel puţin egală cu rata dobânzii .
rata dobânzii este determinată de intersecţia curbelor cerere şi ofertă de capital. Aceasta demonstrează că dobânda este "remuneraţia" care se cuvine pentru orice capital şi evidenţiază modul cum se formează echilibrul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital.
Dobânda are şi alte forme de existenţă: dobânda pe piaţa monetară, care se aplică împrumuturilor pe termen scurt contractate de bănci, între ele sau cu banca centrală; dobânda pentru "remunerarea" certificatelor de depozite sau pentru bonurile de trezorerie care reprezintă dobânda bancară de bază; dobânda creditelor consimţite de bănci si alte instituţii financiare pentru întreprinderi ( formată din dobânda bancară de bază plus un agio în funcţie de tipul de credite şi situaţia beneficiarului); taxa de scont (comercială), taxa de scont oficială;
- un ansamblu de dobândă pentru "remunerarea" diferitelor forme de plasament pe termen scurt sau mediu, care se aplică de către cei pentru depozit la vedere şi la termen; depozite pentru construcţii de locuinţe;
- dobânda pe piaţa obligaţiunilor, tipică pentru plasamente pe termen lung;
- dividendul sau alte forme de "remunerare" procentuală a plasamentelor pe termen lung.
2. Dinamica dobânzii factori şi implicaţii
Dobânda este mărime dinamică asupra căreia acţionează mulţi factori, dar care exercită, la rândul său, o amplă influenţă ce se propagă în întreaga economie.
mărimea ratei dobânzii oscilează între o limită maximă, care poate fi de 100% iar cea minimă să fie egală cu zero, d.p.d. v. teoretic.
rata dobânzii poate creşte sau scădea în timp, fiind instabilă. Diferă pe ţări sau chiar pe zone economice din diferite ţări.
nivelul ratei dobânzii este influenţat de raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. Creşterea uneia se face pe seama celeilalte, însă dinamica creşterii uneia se poate face în paralel cu a celeilalte
74
raportul dintre ofertă şi cerere de capital de împrumut, depinde de situaţia de pe piaţa capitalului. Oferta de capital este formată din capitalul bănesc existent la un moment dat; Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; nevoile pentru acoperirea funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau a unităţilor acestuia; sumele necesare pentru formarea de rezerve; cererea de credit de consum (ce depăşeşte venitul)
creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi invers
mişcările cererii şi ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite , ceea ce se traduce printr-o dinamică a ratei profitului corespunzătoare celei mai puternice influente.
la influenţa cererii - ofertei de capital asupra ratei dobânzii, trebuie avute în vedere şi aspectele: riscul şi ciclicitatea economică: boom-recesiune;
Concluzie: nivelul ratei dobânzii se va deplasa în sus sau în jos în funcţie de influenţa celor mai puternici factori.
dinamica ratei dobânzii se află şi sub influenţa inflaţiei, astfel că se solicită o dobândă nominală care să acopere inflaţia anticipată:
Concluzia generală : dacă într-o ţară, într-o anumită perioadă se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o anumită mărime trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă şi de capitaluri prin modificarea cantităţii de bani în circulaţie
dinamica dobânzii este influenţată de factorul extern cu multiplele sale aspecte, îndeosebi raportul de schimb şi paritatea ratelor dobânzii deoarece toate relaţiile economice internaţionale se realizează pe baza lor, iar aceste două elemente acţionează direct unul asupra celuilalt. Această legătură este mai uşor de sesizat în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta. Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se determină astfel: e = x unităţi din ţara A/1 unitate monetară din ţara B.
Indiferent de modificările care survin în cei doi factori, se apreciază că raportul de schimb creşte pentru moneda A când valoarea raportului creşte, iar pentru moneda B când valoarea raportului scade.
Paritatea dobânzii reprezintă fie raportul, fie diferenţa dintre ratele dobânzii (nominale sau reale) din două ţări. Se determină
p = iA / iB sau p = iA iB, în care :
75
iA = rata dobânzii nominale în ţara A
iB = rata dobânzii nominale în ţara B
Utilizarea ratei dobânzii , ca pârghie economică determinată de efectul cumulativ al modificării sale în cadrul politicii guvernamentale, are limite evidente:
- nici o ţară nu poate să reducă sau să sporească prea mult rata dobânzii, dacă restul ţărilor nu procedează în acelaşi fel, pentru că s-ar produce perturbări grave în fluxurile de capitaluri interne şi internaţionale
- interesele puternice se opun întotdeauna unei reduceri sau creşteri prea mari a ratei dobânzii în orice ţară;
- libertatea de acţiune, ca trăsătură fundamentală a economiei de piaţă statuată democratic, impune anumite restricţii sau limite autorităţilor monetare de a controla şi utiliza rata dobânzii .
- dinamica ratei dobânzii este rezultatul acţiunii concomitente a unor factori obiectivi şi subiectivi, contradictorii sau convergenţi, astfel încât traiectoria sa reală are un caracter foarte complex.
- este strâns legată de funcţiile pe care se consideră că le îndeplinesc cele două elemente într-o economie de piaţă:
influenţează repartizarea factorilor de producţie care există în cantităţi limitate, orientându-i către destinaţiile care asigură folosirea lor cea mai eficientă;
pe termen lung, stimulează publicul să renunţe la anumite consumuri curente pentru a spori capitalul disponibil (stocul de capital).
3. Profitul - rezultat al acţiunii economice
termenul este de origine latina: verbul "proficere" care înseamnă a progresa, a da rezultate şi care, a dobândit semnificaţia de a aduce profit.
există multe înţelesuri dar ne vom opri la trei modalităţi de a concepe profitul:
punctul de vedere oficial - legislativ (juridic) şi statistic: decurge direct din semnificaţia termenului latin original, cunoscut şi sub numele de beneficiu, ca diferenţa între venit şi cheltuielile
76
ocazionate de acţiunea unui agent economic rezultă că profitul este avantajul realizat sub forma bănească, dintr-o acţiune, operaţie sau acţiune economică importantă are determinarea corectă a mărimii profitului, legalitatea lui. Se determină potrivit unei metodologii speciale:
- profitul legitim sau legal, realizat în contextul respectării prevederilor legale,
- profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încălcării, deliberate sau nu, a legalităţii, "umflarea costurilor " atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrări etc., care, în funcţie de situaţie şi de faptul că este "descoperit sau nu de autorităţile financiare sau de partenerii înşelaţi, poate fi preluat la buget de stat sau restituit celor în dauna cărora a fost obţinut.
analiza financiară presupune cunoaşterea mărimii şi dinamicii profitului care se măsoară cu ajutorul indicatorilor : masa şi rata profitului.
<masa profitului > suma totală dobândită sub forma de profit de un agent economic, de o ramură sau de economia unei ţări şi stabilită ca diferenţa între preţul de vânzare şi cost sau ca diferenţă între venit şi cost.
<rata profitului > se determină ca un raport procentual între masa profitului şi cost făcute pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului sau cifra de afaceri.
pr = Pr / c x 100 ;
pr = Pr / C x 100;
pr = Pr / Ca x 100
în care: pr' - rata profitului ;
Pr masa profitului ,
c - costurile;
C - capitalul folosit;
Ca cifra de afaceri.
reprezintă gradul de rentabilitate pe produsul agentului economic, ramură sau economie naţională ; este diferită între cantitatea vândută (Q) înmulţită cu preţul (P) şi nivelul costurilor (C).
Pr = P x Q - C în care Q = f(x,y) iar C este suma valorii factorilor care-l determină pe Q.
C = Xpx + Ypy deci Pr = p F(x,y) / pQ (xPx + XPy ) / C
77
Mărimea şi dinamica profitului sunt influenţate de numeroşi factori. La rândul său masa profitului este condiţionată de:
productivitatea muncii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor, fapt ce impune firmei să se orienteze spre acţiuni care conduc la o W cât mai mare;
preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este diferită dintre aceste două elemente; orice scădere a costurilor şi creştere a preţurilor de vânzare are efecte pozitive pe planul ratei profitului;
volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii ), care acţionează asupra masei profitului atât separat, cât şi în unitatea lor. Dacă celelalte elemente rămân constante, masa profitului este direct proporţională cu volumul producţiei
viteza de rotaţie a capitalului:
Asupra vitezei de rotaţie influenţează:
a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinaţii-pentru capitalul fix si circulant, mijloace de muncă, materii prime, materiale etc.;
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de mijloacelor de muncă, folosirea de înlocuitori mai ieftini, mijloace de muncă cu randament mai ridicat etc.,
profitul total rezultă din diferitele venituri totale minus cheltuieli de producţie (total, de opţiune sau de oportunitate) este, de regulă, mai mic decât profitul legal obţinut.
4. Profitul venit rezidual
Profitul ca venit rezidual este totodată profit cuvenit.
Profitul legitim este format din:
venituri însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice din cadrul firmei produsele noi, organizarea superioară a activităţilor economice ; câştigurile sunt pe deplin justificate şi incită la progres tehnico - economic;
veniturile sau sumele dobândite prin evitarea riscului asumat în activitatea economică; câştigurile pot fi foarte mari, dar sunt justificate prin ceea ce au făcut ca să nu se producă riscurile;
78
reprezintă profitul justificat toate celelalte părţi din suma determinată ca diferenţă între preţul de vânzare şi cost, care se datorează economisirii şi eforturilor făcute de firmă pentru a ajunge la costuri mai mici decât preţul de vânzare.
Cealaltă parte a profitului, care este nelegitimă, este însuşită fără a fi câştigată sau meritată prin vreun serviciu adus în activitatea economică, îmbrăcând mai multe forme: anumite forme de rentă funciară; proximitatea agenţilor economici faţă de piaţă de unde rezultă costurile mai mici cu transportul; creşterea preţurilor la unele produse agricole; creşterea preţului pământului în zonele de interes public.
Este considerat nelegitim profitul de monopol.
Câştigurile înregistrate ca urmare a economiilor la costuri pentru protecţia mediului înconjurător lăsat în seama organelor locale
Câştigul unor agenţi economici din practicarea unor preţuri mai mari, posibile datorită politicilor vamale protecţioniste; câştiguri suplimentare conjuncturale determinate de inflaţie şi deflaţie etc.
5. Profitul, remuneraţie "implicită " a factorilor de producţie
Profitul calculat ca diferenţă între venitul total şi cost reprezintă un amestec de elemente eterogene. Nu reprezintă nimic altceva decât dobânda, renta şi salariile, desemnate printr-un cuvânt diferenţa adică prin termenul profit.
Este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care, în virtutea acestui fapt, trebuie să le revină lor.
Economiştii care consideră profitul că diferenţa între venitul total şi costurile unei activităţi lucrative sunt de acord că acesta:
a) stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celor care-l urmăresc drept scop al activităţii lor;
b) incită sporirea eforturilor productive;
c) cultivă spiritul de economie.
Primele încercări de a explica profitul constau în reducerea acestuia la una din formele de venituri existente până atunci îndeosebi dobânda.
79
Autori anglo - saxoni au explicat profitul ca o recompensă pentru incertitudinile tehnice şi economice la care se expun întreprinzătorii şi proprietarii până ajung să şi-l însuşească
Mai recent alţi autori explică profitul ca rezultat al exploatării furnizorilor -prin preţuri scăzute, ale cumpărătorilor, - prin preţuri ridicate, al salariilor, - prin spoliere individuală sau colectivă. Esenţială este accepţiunea oficiallegislativă
CURS 14.
Piaţa resurselor naturale: renta
Caracterul limitat al resurselor naturale face ca renta, venit fundamental cu o pondere în scădere, să revină în actualitate.
1. Natura rentei. Formarea rentei pe baza legii randamentelor neproporţionale.
<<Natura rentei>>: două curente de abordare şi explicare. Unii teoreticieni au explicat şi explică renta pornind de la forma de proprietate asupra pământului, ca factor originar de producţie. Pe măsura creşterii populaţiei pământurile au devenit obiect al proprietăţii, astfel că proprietarii aveau doua posibilităţi: să-l lucreze ei înşişi sau să-l dea spre folosinţa altei persoane. Renta desemnează ceea ce pretinde şi încasează proprietarul funciar de la utilizatorul pământului, indiferent de forma de realizare: în muncă, în produse sau în bani, considerat venit fără muncă, persoană rentiera. Alţi autori şi-au concentrat atenţia asupra comportamentelor specifice ale agenţilor economici pe piaţa terenurilor (agricole şi cu alte favorabilităţi), ca una din pieţele factor de producţie ce stă la baza raportului dintre cererea şi oferta de resurse naturale, îndeosebi agro-alimentare. În condiţiile agriculturii intensive, când scade rolul pământului natura în randamentul agricol renta nu mai este venit specific agriculturii. - W. Petty renta funciara reprezintă surplusul obţinut de pe un teren oarecare, după ce din venitul obţinut s-au scăzut cheltuielile cu întreţinerea lucrătorilor agricoli şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului; mărimea rentei, respectiv a preţului pământului se află intr-o legătura directă cu cererea şi oferta de produse agricole, sporirea cererii mărind preţul cerealelor şi nivelul rentei. - Fr. Quesnay (reprezentativ economic al Scolii fiziocrate) lucrătorul agricol produce mai mult decât consuma el însuşi şi ajunge la concluzia că numai munca agricolă creează valoare şi produs net renta. A Smith consideră că renta este preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de producţie. Renta este un produs al puterii naturii. D Ricardo renta este parte din produsul pământului care se plăteşte proporţional funciar pentru ca acesta cedează dreptul de folosire a forţelor originare şi indestructibile ale pământului. J.B.Say, renta este o recompensa pentru serviciile aduse de pământ. Şcoala marginalistă, îndeosebi varianta ei nord-americana (J.B.Clark), consideră că renta se formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii factorilor de producţie. V. Madgearu renta diferenţiala îşi datorează existenţa legii fertilităţii descrescânde a solului. în ultimele decenii renta este o categorie universală, ea nelimitându-se doar la agricultură. Pământul susţine P.A. Samuelson nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca renta. <<Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietar) oricărui factor de producţie, a cărui oferta este rigidă sau foarte puţin elastica; este venitul ce revine proprietarilor pentru transferarea dreptului de folosinţa şi de uzufruct a unor factori de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane>>. în sens restrâns, renta este venitul (încasarea) pentru dreptul de folosinţă al unui factor care are doar o singura utilizare
80
posibilă; utilizarea fiind extrem de limitată. în sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea folosinţei oricărui factor de producţie, a cărei ofertă este perfect inelastică în raport cu preţul. La baza formarii rentei se afla "legea randamentelor neproporţionale", cunoscuta ca "legea fertilităţii descrescânde" Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie Forma materială a rentei constă din excedentul de produse ce poate fi obţinut în urma folosinţei unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii. Renta economică constă din venitul realizat de către deţinătorul unui factor, a cărui oferta totala este inelastică şi insensibilă la ridicarea preţului de vânzare. Cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare. Renta economica desemnează acel venit ce decurge din insuficienţa ofertei totale. 2. Renta funciară şi formele ei
Forme: funciară, minieră, de construcţii, rentă a consumatorului, a vânzătorului, de abilitate, de raritate, de transfer, industrială sau comercială, conjuncturală. Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor (suprafeţelor) fertile, respectiv în insuficienta ofertă de produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelastica ridică preţul produselor agricole, astfel că după toate terenurile se obţine rentă. Oferta inelastica faţă de cererea în creştere şi inegalitatea randamentelor diferitelor parcele stau la baza formării rentei funciare şi a explicării mărimii ei. Preţul este acela care determină renta şi mărimea ei şi nu invers. Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului în virtutea dreptului pe care-l deţine asupra factorului de producţie rar (inelastic), venit încasat în condiţiile unei cereri mai mari decât oferta de produse agricole (grâu). Ea apare ca diferenţă între venitul încasat de fiecare proprietar şi suma costurilor şi profitul normal. - Pentru arendaş renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un element al costului de producţie. Pentru el nu există nici o deosebire între plata rentei şi celelalte plăţi efectuate pentru maşini, îngrăşăminte, seminţe etc. Forma natural materială a rentei constă din producţia fizică excedentară faţă de medie, obţinută de fermierii cu terenuri fertile.
3. Preţul pământului Preţul pământului are la baza venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea acestui factor de producţie. Reprezintă renta anuală (10000 u.m.) capitalizată la dobânda zilei (10%), respectiv la cea aşteptată.
Pr.pam. = R/d’ = 10000/10% = 100000 u.m. Terenurile atrase în exploatarea economică au încetat de a mai fi doar un "dar al naturii". Lucrările de amenajare, ameliorare sau simplă cultivare, ca şi toate infrastructurile materiale generale au conferit şi conferă terenului calitatea de pământ – capital, astfel "componenta funciară a capitalului agrar se măreşte". Preţul se află sub influenţa mai multor factori (direcţi sau indirecţi): a) Cerere şi oferta de terenuri agricole. Limita naturala a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter rigid, fiind insensibilă la variaţia preţului. b) Cerere şi ofertă de produse agricole. Sporirea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimulează cererea de pământ şi ridica preţul acestuia. c) Mărimea şi evoluţia rentei. Renta şi preţul pământului se condiţionează reciproc. Atunci când există sau nu dorinţa agentului economic de a cumpăra terenuri. d) Posibilitatea folosirii alternative a pământului (agricultură, silvicultură, construcţii). e) Rata dobânzii bancare. Pentru pământ se afla în raport invers proporţional cu această rata. f) Ameliorarea poziţiei terenului agricol. Creşterea valorii pământului capitalul duce la creşterea preţului acelor parcele care l-au încorporat. In SUA, în 1850-1900, preţul pământului a crescut de 4 ori. în România 1934 -391 ha: 13000 lei / arabil; 20000 lei / livezi; 30000 lei / viţa de vie.
81
CURS 15.
Externalităţi şi bunuri publice
Situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor este necesară acţiunea guvernelor cu rol corector şi apare fenomenul cunoscut sub denumirea de eşec al pieţelor. Alocarea de resurse care să contravină criteriilor de eficienţă se face atunci când cel puţin una dintre ipotezele concurenţei perfecte nu este prezentă.
Cele mai cunoscute situaţii de eşec la pieţelor sunt: monopolul, externalităţile, resursele de folosinţă comună, bunurile publice.
Atunci când există un singur producător nivelul produsului este mai redus decât cel eficient din punct de vedere social, iar preţul este corespunzător mai ridicat.
În condiţiile de monopol producătorul şi consumatorul nu ajung la o înţelegere mutual avantajoasă în ceea ce priveşte distribuirea câştigului social ce ar rezulta din creşterea volumului producţiei. Asemenea costuri sau beneficii sunt externe, asociindu-se unei terţe părţi, nu vânzătorului sau cumpărătorului.
Trăsătura esenţială a bunurilor publice ( apărarea naţională, ordinea publică) este ca utilizarea lor de către un agent economic nu le reduce disponibilitatea pentru consumul oricărui alt agent economic.
1.Cauzele eşecului pieţelor
Situaţiile de eşec al pieţelor sunt determinate de factori ce ţin de drepturile de proprietate asupra bunurilor, precum şi de costurile tranzacţionale. Pe piaţă, odată cu schimbul bunurilor, se schimbă şi drepturile de control al utilizării acestora în decursul unor perioade determinate sau nedeterminate de timp.
Schimbul dreptului de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în afara schimbului drepturilor de proprietate.
Eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a resurselor şi valorificarea maximală a posibilităţilor de schimb avantajos sunt explicate de următorii factori:
a) Dificultatea individualizării dreptului de proprietate care se datorează unei excluziuni imperfecte sau unui grad redus de transferabilitate (cazul unui drum public).
82
- excluziunea imperfectă apare atunci când dreptul de proprietatea asupra unui bun nu este deţinut de către un singur agent economic, ci de către un grup, de regulă foarte mare, de agenţi.
- Pentru ca un agent economic să deţină controlul exclusiv asupra bunului ar trebui să obţină acordul fiecăruia dintre membrii grupului respectiv, fapt dificil datorită dimensiunilor grupului.
- Excluziunea imperfectă se referă şi la capacitatea redusă de a exclude orice agent economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. Primul aspect al excluziunii imperfecte apare în legat cu legalizarea drepturilor individuale de proprietate, iar al doilea aspect priveşte posibilitatea aplicării drepturilor pe cale legală ( vizionarea la TV şi vizionarea la cinematograf).
- costurile acţiunilor de prevenire, identificare şi pedepsire a utilizării ilegale a unei excluziuni perfecte este mai semnificativă, cu atât costurile de excluziune sunt mai mari
- excluziunea imperfectă şi gradul redus de transferabilitate a utilizării bunurilor conduc la valorificarea incompletă a posibilităţilor de schimburi avantajoase şi pe această bază, la situaţii de eşec al pieţelor.
b) Costurile tranzacţionale devin semnificative, fiind un alt factor al eşecului pieţelor. Schimbul necesită informaţie. Costurile informaţionale şi tranzacţionale reprezintă piedici semnificative în derularea schimburilor şi în obţinerea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.
c) Eşecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb are loc atunci când agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii mutuale avantajoase, iar schimbul nu are loc. Eşecul negocierilor se poate datora existenţei mai multor alternative. În condiţiile concurenţei perfecte, fiecare producător şi fiecare consumator nu poate influenţa, prin decizii şi acţiuni individuale, nivelul preţului. Preţul este exogen fie pentru produs, fie pentru consum.- Fiecare dintre cele trei cauze acţionează diferit în situaţii diferite de eşec al pieţelor.
2. Analiza unor situaţii de eşec al pieţelor
Situaţiile de eşec ale pieţelor se caracterizează prin discrepanţa dintre costurile sau utilităţile consumurilor private, pe de o parte, şi costurile sau utilităţile consumurilor sociale pe de altă parte. Vom analiza două situaţii de acest gen.
a) “Externalităţile” sunt situaţii în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre cost sau beneficiile (utilităţile) asociate producţiei sau consumului. Cost sau beneficiile care nu sunt incorporate în preţurile pieţei un caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorului sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi. Cazul cel mai frecvent invocat de externalităţi este poluarea - costul aferent utilizatorului aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind încorporat în preţul acestuia).
Externalităţile apar datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse economice sunt insuficient definite. ( Aerul este utilizat şi poluat pentru că nu are proprietar.) Externalităţile pot fi
83
pozitive sau negative. Externalităţile negative apar în cazul activităţii de producţie sau de consum ce generează costuri pentru terţe părţi ( poluarea de exemplu) externalităţile pozitive corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi. ( Cazurile nu sunt evidente dar se pot lua în calcul : raporturile dintre apicultor şi proprietarul de livezi; efectele vaccinării care sunt benefice pentru persoana în cauză dar şi pentru întreaga societate). În cazul activităţilor care generează externalităţile pozitive, beneficiile private sunt mai reduse decât beneficiile sociale. Acestea se concretizează în nivele ale producţiei şi consumului sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. În cazul activităţilor care generează externalităţi negative , costurile private sunt mai reduse decât costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă costurile private, şi costurile externe ce sunt suportate de terţe părţi.
Externalităţile negative se concretizează în nivele ale producţiei şi consumului peste cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor (în cazul activităţii poluante costul marginal privat este mai mic decât costul marginal social ca urmare a costurilor externe). Soluţia fundamentală a rezolvării externalităţii negative se referă la internalizarea acestora. Internalizarea externalităţii negative constă în încorporarea costurilor externe în preţul pieţei. Prin internalizare, costul marginal privat creşte la nivelul cost marginal social, producătorii fiind astfel obligaţi să ţină seama de cost externe ale activităţii lor. Practic, internalizarea externalităţilor negative nu este simplă datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea costurilor externe. Măsurarea costurilor externe ale poluării este necesară pentru stabilirea acţiunilor de intervenţie guvernamentală cu rol corector. Guvernul poate interveni, introducând un impozit pe vânzări, care să reflecte dimensiunile costurilor externe, astfel încât costul marginal privat să se deplaseze la nivelul celui social. Corectarea externalităţii se poate face printr-un impozit asupra tuturor agenţilor poluanţi, justificând intervenţia guvernamentală.
Soluţia lui Ronald Coase constă în evitarea intervenţiei guvernamentale în cazul unui număr redus de agenţi economici afectaţi de externalităţi negative. Atunci când drepturile de proprietate sunt definite cu claritate, părţile interesate iau măsuri de internalizare a externalităţii (ex.: cazul unui agricultor şi al unui crescător de vite, primul suportând pagube, care trebuie incluse ( internalizate) în costurile crescătorului de vite).
Analiza lui Coase rezultă din faptul că atrage atenţia asupra rolului pe care îl au drepturile de proprietate în situaţiile de eşec al pieţelor.
b)”Bunurile publice “ se caracterizează prin două trăsături: -Non - Excluziunea : nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai
unui bun public ( oricine poate viziona programele TV fără a afecta capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru).
84
-Non – Rivalitatea: consumul unui agent nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi ( dacă apărarea ţării ar fi asigurată pentru o singură persoană, atunci toţi locuitorii ţării ar beneficia de ea).
-Non – Excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice, în timp ce Non - Rivalitatea se datorează indivizibilităţii ofertei.
Indivizibilitatea reprezintă un element esenţial pentru înţelegerea eşecului pieţei în cazul bunurilor publice, care pot fi:
- sectorul privat de piaţă, ce grupează toate întreprinderile private;- sectorul public non-piaţă, ce include administraţiile publice- sectorul public de piaţă, reunind întreprinderile publice;- sectorul privat non-piaţă, incluzând administraţii private ( asociaţii cu scop non-lucrativ)
Bunurile publice pure se caracterizează prin non-excluziune şi non-rivalitate perfecte ( consum de drumuri, parcuri, biblioteci). Bunurile publice pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate perfecte. Consumul bunurilor private pure generează beneficii numai pentru consumatorii care achiziţionează bunurile respective. Există situaţii când numeroase bunuri sunt “ publice” sau “colective” pentru un număr determinat de consumatori, dar devin private când numărul consumatorilor creşte. În condiţiile non-excluzării, apare posibilităţile consumului gratuit de bunuri publice. Teoria economică încadrează comportamentele bazate pe înclinaţia de a eluda plata bunurilor publice în cazul “pasagerului clandestin”. Practic, consumul gratuit este preferabil celui cu plată. Când excluziunea este imposibilă este mai avantajos să laşi să plătească pentru oferta bunului public şi totuşi se beneficiază de aceasta datorită non-excluziunii. Acest comportament este mai puţin probabil în societăţile cu dimensiuni mici.
3. Eşecul pieţei şi teoria bunăstării
Concluziile rezultate din analiza situaţiilor de eşec al pieţelor se încadrează în teoria economică a bunăstării – dezvoltată ca fundament al unor recomandări privind intervenţia guvernamentală în funcţia pieţelor. Teoria economică a bunăstării demonstrează că eşecurile pieţelor conduc la alocări ineficiente ale resurselor care, la rândul lor, sunt sursa unor pierderi de bunăstare.
Conform teoriei bunăstării, societatea trebuie să decidă asupra modalităţilor de corectare a externalităţii şi asupra căilor de asigurare a unei oferte corespunzătoare de bunuri publice. Aprecierea pierderilor sociale ca urmare a alocării ineficiente a resurselor reprezintă un obiectiv major al teoriei bunăstării. Pentru o externalitate negativă pierderea socială se calculează ca diferenţa dintre consum marginal social şi beneficiul marginal. Teoria bunurilor se bazează pe o viziune optimistă aspra eficacităţi alegerii publice şi a intervenţiei guvernamentale în funcţionarea pieţelor. Faptul că lucrurile nu sunt atât de simple sunt teorii care privesc alegerea publică luând în considerare dificultăţile procesului de alegere socială, precum şi eşecurile intervenţiei guvernamentale în funcţionarea pieţelor.
CURS 16.
Creşterea şi dezvoltarea economică
1. Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Sistemul conturilor naţionale.
Rezultatele economiei se măsoară la nivel micro, mezo şi macroeconomic. Rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor de către agenţii economici pentru orientare în viitor, atragerea şi utilizarea factorilor de producţie , stabilirea dimensiunii,
85
structurii şi calităţii ofertei şi cererea de bunuri economice, folosesc la comparaţii internaţionale, privind potenţialul economic, eficacitatea şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferiteţări, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale. La stabilirea rezultatelor deansamblu ale economiei naţionale se folosesc două sisteme metodologice, sistemul conturilornaţionale (SCN) şi sistemul producţiei materiale(SMP). SCN se fundamentează pe teoria faptelor,
potrivit căreia participanţii la multiplele activităţieconomice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca-salariu; natura-renta; capitalprofit şi / sau dobândă)SPM are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera
producţieimateriale inclusiv în sectoarele serviciilor de producţie, creează bunuri economice, deci şi venituri .
Ambele sisteme de evidenţă macroeconomice realizează următoarele funcţii: instrument de evidenţă statistică prin care se sintetizează, sistematizează si coordonează datele economice care constituie indicatorii macroeconomici; instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară. Pe această bază se urmăresc trei aspecte: creşterea economică; echilibrul economic, finanţele şi valuta; eficienta economică ;instrumentul de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică curentă. Între cele două sisteme de evidenţă macroeconomică există şi deosebiri date de conţinutul şi metodologia utilizată şi care se caracterizează prin indicatori economici sintetici specifici. Deosebirea esenţială: delimitarea sferei producătorilor de venit naţional.
În SCN se consideră că veniturile se creează în toate sectoarele, activitatea producătorilor extinzându-se şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat.
În SCN se calculează următorii indicatori sintetici: PIB; PIN; PNB; PNN şi VN. Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de calcul, de regulă un an. PIB= CF+FBCF+VS+(E-I) unde CF =consumul final; FBCF= formarea brută de capital fix; VS=variaţia stocurilor; E= exporturi; I= importuri. Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix adică a amortizării (A), PIN= PIB- A
Produsul Intern Brut (PNB) exprimă rezultatul activităţii agenţilor economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, obţinute într-o perioadă; se determină prin corectarea mărimii PIB, la preţurile pieţei, cu mărimea soldului (pozitiv sau negativ) al valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei (SVAB) :
PNB= PIB+ / - SVABMărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB, funcţie de soldul PIB al
agenţilor economici autohtoni şi străini. Este considerat cel mai expresiv indicator macroeconomic, care exprimă rezultatul activităţii agenţilor economici ai unei ţări indiferent de loc. PNB, ca producţie finală naţionalăevaluată la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta naţională; privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii, acesta constituie un indicator important al cererii agregate. PNB calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an este denumit nominal; iar pe baza preţurilor comparabile: real. Raportul dintre PNB nominal şi PNB real : deflatorul PNB.
Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează în mod corespunzător modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor. Este dificil de calculat, astfel ca unitatea de măsură cea mai cunoscută este indicele preţurilor de consum (indicatorul costului vieţii).
86
Preţul naţional net (PNN) mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia se determină prin diminuarea PNB cu alocaţiile pentru consumul de capital fix (A), adică: PNN = PNB A. Venitul naţional (VN) exprimat în preţul pieţei reprezintă PNN; exprimat în preţul factorilor de producţie reprezintă PNB evaluat în preţ FP şi este denumit VN brut. Produsul Global Brut (PGB) valoarea totală a bunurilor şi serviciilor într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an cuprinde înregistrări repetate deoarece include şi valoarea bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice, proces cunoscut şi sub denumirea de consum intermediar: valoarea bunurilor şi serviciilor comerciale, altele decât bunuri de capital fix, consumate în procesul curent de producţie şi care intră în componenţa noilor bunuri economice (materii prime, materiale, semifabricate , energie etc)
PGB= PIB + Ci; Ci= consumul intern În SPM indicatorii economico-financiari sunt: Produsul social(PS),produsul social final (PSF) şi venitul naţional(VN). În cadrul SCN, sfera de cuprindere este mai largă, indicatorii fiind calculaţi prin evaluarea tuturor activităţilor desfăşurate de societate, în timp ce în SPM sunt evaluate numai rezultatele obţinute în sfera producţiei materiale, neincluzându-se şi mărimea serviciilor nemateriale.
2. Teoria echilibrului şi dezechilibrului în economie. Cererea şi oferta. Agregate.Aceste două concepte au interpretări specifice în diferite domenii ale ştiinţei. În condiţiile
economiei de piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători vânzători şi de cumpărători consumatori, fiecare dintre aceştia urmărindu-şi propriile interese: de maximizare a profitului şi satisfacere a trebuinţelor. Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice monetare, capitalului şi muncii, piaţa naţională în ansamblului ei, caracterizată printr-o concordanţa relativă a cererii şi ofertei în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre. Acţiunea factorilor creşterii economice şi mutaţiile pe care le generează în raportul dintre cerere şi ofertă de pe diferitele pieţe imprimă echilibrului economic un caracter dinamic deşi se poate realiza pe termen scurt sau lung. Echilibrul economic dinamic pe termen scurt se realizează în condiţiile unor modificări în restricţiile creşterii economice astfel că are loc o aliniere imediată la evoluţia celui mai deficitar fapt , creşterea fiind foarte lentă. În raport cu nivelul agregării economice naţionale, echilibrul economic se manifestă la nivel micro, mezo şi macroeconomic. Echilibrul microeconomic priveşte nivelul verigilor primare ale agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază; echilibrul mezoeconomic -structurat pe ramuri şi zone teritoriale (judeţe, landuri etc.); echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naţionale. În funcţie de conţinutul procesului economic şi de modul de exprimare a rezultatelor economice , echilibrul economic îmbracă următoarele forme:a) Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea produselor (oferta globală şi nevoile de consum final şi de producere (cererea globală), sub aspect cantitativ structural şi calitativ.b) Echilibrul economic valoric exprimă concordanţă relativă între diferitele structuri valorice, rezultatele economice între acestea şi eforturile depuse distingem: monetar, financiar, bugetar şi valutar.c) Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea structurală şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorului mai ales ale unităţilor economice. Starea de echilibru a unei economii necesită respectarea unor
87
condiţii: oferta globală să fie egală cu cererea globală. În domeniul comerţului exterior (exportul minus importul să fie egal cu economiile minus cererea pentru bunurile investiţionale: E H=S L ); echilibrul pieţei monetare Ym= Dm(oferta egală cu cererea de monedă care la rândul său sunt influenţate de masa monetară, viteza de rotaţie, volumul tranzacţiilor şi de nivelul general al preţurilor : M.V.=P.T., unde M.V.= oferta reală de monedă; P.T.= cererea reală de monedă. Dezechilibrele economice există cu o anumită intensitate deoarece pe piaţă există în orice moment surplusuri din partea cererii şi/sau ofertei dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii. Se manifestă sub următoarele forme: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă de pe piaţa muncii; c) excesul de cerere de pe piaţa bunurilor economice, monedei şi muncii. a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe pe piaţa muncii se concretizează în nerealizările unei părţi a ofertei şi în apariţia şomajului adică presiunea fiind, un proces datorat mai multor cauze: -creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având rol precumpănitor; prin reducerea puterii de cumpărare = exces de ofertă -dominaţia incertitudinii pe piaţa determină pe fiecare producător să formeze rezerve de capacitate de producţie pentru siguranţa sa şi pentru a nu pierde cumpărătorii potenţiali; -formarea surplusului de capacităţii duce la amplificarea cererii, care determină apariţia de noi bunuri sau îmbunătăţirea calităţii celor existente
- intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de investiţie. b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor. Excesul de ofertă pe piaţa muncii şomaj, excesul de cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea producţiei, o criză.
Cauze: - satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor; disproporţiile dintre ramurile de producţie, concretizate în aceea că volumul produselor agenţilor economici este mai mic în raport cu intenţiile de cumpărare de factori de producţie şi de bunuri de consum; neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnico-materiale ale efectuării investiţiilor, adică potenţialul de investiţii
când sistemul economic se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, are loc diminuarea ritmului creşterii economice, conversiunea fiind însoţită de o încetinire temporară a creşterii economice absorbţia, pe termen scurt, favorizează desfăşurarea activităţii economice, creşterea dimensiunilor ei prin utilizarea mai bună a capitalului fix existent şi prin sporirea volumului capitalului fix prin investiţii pe termen lung starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi perfecţiunea bunurilor economice, este frânată dezvoltarea calitativă. în condiţiile presiunii , concurenţă există numai între vânzători În situaţia absorbţiei adaptarea producătorilor la nevoile consumatorului se realizează greoi, iar în situaţie de presiune, adaptarea este rapidă si elastică. În perioada presiunii, povara incertitudinii cade asupra vânzătorilor, cumpărătorul găseşte ceea ce caută şi nu se simte în nesiguranţă; În perioada de presiune, cumpărătorul face selecţia, are loc o îmbunătăţire a calităţii, reducerea costurilor, diferenţierea produselor. c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice a monedei şi pe piaţa muncii. Un asemenea dezechilibru afectează grav toate categoriile de pieţe, el fiind rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. Aceasta înseamnă: hiperinflatie, şomaj cronic şi înrăutăţirea gravă a codiţiilor de viaţă.
<Concluzie>. Realizările condiţiilor de echilibru se confruntă în realitatea economică cu stări de dezechilibru parţiale sau totale, a căror depăşire necesită, la nivelul agenţilor economici şi la ansamblul economiei strategii adecvate de utilizare a mijloacelor şi de atingere a scopurilor, alternativele posibile se confruntă în condiţiile normale de piaţă.
3. Conţinutul creşterii economice; delimitări conceptuale
88
Creşterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa. Problematica vastă şi complexă a creşterii economice face obiectul preocupărilor unui cerc larg de specialişti din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
Opinii diferite; creşterea economică privită ca o sporire a capacităţii unei ţări de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice pe fondul unor tehnologii de vârf; o sporire a veniturilor pe total sau pe locuitor; sporirea dimensiunii economiei naţionale exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade de timp, inclusiv ale amortismentului. Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare. Se înregistrează o creştere economică atunci când aceasta se bazează pe existenţa unei creşteri pozitive reale. Creşterea economică zero semnifică situaţia în care rezultatele economiei absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm , nivelul rezultat/locuitor rămânând constant. Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice/locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări, semnificaţie relevantă având: PIB, PNB şi VN, în termeni reali , atât pe total cât şi pe locuitor. Procesul creşterii economice poate fi înţeles dacă se iau în calcul următoarele aspecte: a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică, determinată de factorii
specifici şi de dinamica demografică, determinată de factorii biologici şi sociali; b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a
se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri de creştere economică propriu-zisă, ce se manifesta ca tendinţa dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea deflatorului; d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului
PNB sau PIB/locuitor. Se mai iau în calcul şi indicii: durata timpului liber şi speranţa medie de viaţă.Deoarece creşterea economică nu surprinde modificările calitative din fizionomia şi
structura economică naţională, din nivelul de trai, se impune să evidenţiem conceptul de <<dezvoltare economică>care evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice precum şi în modul de gândire şi în comportamentul oamenilor.
Pe fondul dezvoltării economice se realizează în timp şi spaţiu creşterea economică. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică care este asociată şi cu o modificare structural-calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. În timp, creşterea economiei este un concept pur economic. Dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial plurivalent. Creşterea economiei are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducerea lărgită evidenţiază doar reluarea acestuia pe o scară
89
mai mare, prin acumularea de capital, în timp ce creşterea economiei relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Factorii şi tipurile creşterii economice. Modele de creştere economicăProcesul creşterii economice este influenţat de totalitatea factorilor ce intervin
în funcţionarea economiei naţionale şi care sunt reliefaţi în rezultatele macroeconomice. În cadrul factorilor cu influenţa nemijlocită, decisivă, asupra creşterii economice se înscriu, factorii de producţie: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resurse naturale şi echipamente de producţie acumulate), factorii informaţionali tehnologici. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural. Dimensiunile cantitative se referă la volumul global al resurselor corespunzătoare fiecărui factor. Creşterea economică este de natură extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea unui volum sporit de resurse.
Dimensiunile calităţii se referă la randamentul utilizării resurselor, creşterea fiind de natură pur intensivă şi constă în ridicarea nivelului randamentelor respective, subsumate sporirii eficienţei economice generale a activităţilor. Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de produse din cadrul acestora). Analiza fiecărui factor din punct de vedere al celor trei dimensiuni evidenţiază importanţa fiecăruia în creşterea şi dezvoltarea economică. Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.
Modelele reprezintă, în expresie matematică, prin funcţii şi parametrii specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia. Modelele de creştere economică se caracterizează prin aceea că: sunt modele macroeconomice care se referă la ansamblul economiei naţionale şi operează cu indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate şi reflectă structura şi funcţionalitatea de ansamblu a sistemului economic; sunt modele de dinamică economică, care reflectă modificarea în timp a valorilor diverşilor parametri specifici creşterii economice, precum şi a corelaţiilor dintre ei. Aceste modele stabilesc traiectoria creşterii economice succesiunea de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfăşurarea proceselor de creştere pe un anumit orizont de timp. Complexitatea proceselor de creştere economică face ca să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare corespunzătoare creşterii economice.
5. Dezvoltarea economico-socială durabilă. Dimensiunea ecologică şi demografică Problema dezvoltării durabile face obiectul de studiu a numeroase organizaţii mondiale sau naţionale care vizează: sărăcia/ belşugul; degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a urbanizării, nesiguranţa locurilor de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia, şomajul şi alte crize economico-financiare sau geopolitice.
Prin dezvoltarea durabilă (viabilă, sustenabilă), se urmăreşte interacţiuni şi compatibilităţi a 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Strategia dezvoltării durabile se realizează în condiţii compatibile celor 4 sisteme, pe fondul progresului în toate aceste dimensiuni. În condiţiile când factorii: populaţie, resurse naturale şi mediul natural ,producţie agricolă, producţie industrială şi poluarea influenţează procesul dezvoltării strategice, dezvoltării durabile, propune criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, a obiectivelor de atins, a mijloacelor necesare şi a compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Dezvoltarea durabilă este definită de: o dimensiune naturală (în sensul că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu cel natural); social-uman (transformarea mediului să răspundă nevoilor prezente şi viitoare); o dimensiune naţional-statală, regională şi mondială (compatibilă criteriilor de optimizare).
În esenţă, dezvoltarea durabilă este definită de următoarele elemente: compatibilitatea
90
permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural; echitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu; interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securităţii ecologice ca scop al dezvoltării;
Compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare cu cele geo-economice şi ecologice; mutarea centrului de greutate spre creşterea bunăstării prin creşterea economică; redefinirea strategiilor globale a dezvoltării prin luarea în obiectiv a factorului uman, a factorilor instructivi-culturali; obiectivul dezvoltării economico-sociale durabile să însănătoşească omul şi mediul natural.
Actualitatea factorilor ecologici este subliniată de specialiştii care apreciază că pericolul nuclear nu mai este pe prim plan, în centrul atenţiei fiind explozia demografică şi, mai recent, problema mediului. Se discută tot mai mult de criza ambientală plecând de la jaful care are loc asupra resurselor naturale şi poluarea mediului, poluarea aerului, apei, degradarea solului îngrijorare.
Dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea) înseamnă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic, fapt ce a dat naştere la mai multe concepţii de protecţie a mediului. Concepţia geocentrică condamnă orice intervenţie a omului asupra naturii, promovarea conservaţionismului dus la absurd; Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice, celelalte forme de viaţă şi specii, astfel ca omul să nu intervină în viaţa acestora ci doar să le protejeze. Concepţia antropocentrică totul este subordonat nevoilor crescânde şi tot mai diverse ale omului, în faţa căruia nimic nu mai contează fapt ce dovedeşte o mare eroare. Concluzii. Elementele comune ale celor trei concepţii ar putea fi generalizate în concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Se impune ca o necesitate includerea în costul de producţie a cheltuielilor pentru protecţia mediului, fără a fi lăsate pe seama subvenţiilor de stat. Prevenirea poluării, a degradărilor din mediul natural costă mai puţin decât remedierea lor. Toate acestea au determinat stabilirea unor obiective pentru protecţia mediului şi a dezvoltării ,la nivel european şi planetar: conferinţa de la Stocholm şi Rio de Janeiro .
Dimensiunea demografică a dezvoltării
Raportul dintre populaţie şi economie reprezintă o problemă cardinală a lumii...O populaţie în creştere exercită presiune asupra tuturor sistemelor şi structurilor din societate: economice, educaţionale, ecologice, sanitare, etc.Dezvoltarea economică exercită o inflaţie multiplă asupra populaţiei şi structurilor ei de vârstă, pe grade de calificare etc. Au apărut o serie de teorii şi modele cu privire la dezvoltarea economică şi creşterii demografice, reprezentativă fiind cea lui Th. Malthus.
Modelul tranziţiei demografice evidenţiază modificarea demografică determinată de influenţa progresului economic şi social asupra creşterii populaţiei:
-prima etapă, proprie societăţilor preindustriale, se caracterizează prin rate înalte ale natalităţii şi mortalităţii; cea de a doua etapă, când omenirea a trecut printr-un proces de industrializare şi dezvoltare economică, mortalitatea se reduce, natalitatea creşte, iar populaţia intră într-o fază de creştere; - în cea de-a 3-a etapă, în condiţiile combinării avantajelor economice şi sociale cu o mortalitate scăzută şi cu dorinţa oamenilor de a avea familii mici se realizează o stabilitate a populaţiei, un echilibru natalitate-mortalitate. Riscul demografic-ratele natalităţii, mortalităţii, creşterea economică şi nivelul venitului se află într-un echilibru precar, dezvoltarea economică afectându-l. În statele cu o natalitate sporită s-a reuşit o relativă stabilitate, un echilibru pozitiv demo-economic.
CURS 17.
Venitul, consumul şi investiţiile
1. Venitul: mărime şi dinamică
91
Toate bunurile economice se obţin pe seama unor cheltuieli care îmbracă forma de costuri: a) costuri factoriale, care exprimă cheltuielile efectuate de întreprinzător pentru utilizarea
factorilor de producţie şi b) costuri de întrebuinţare, care exprimă plăţile efectuate către alţi întreprinzători
pentru cumpărările de diferite bunuri necesare desfăşurării producţiei.Aceste două tipuri de cost alcătuiesc costurile primare ale producţiei. < Surplusul valorii produselor vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste costurile primare din perioada respectivă, constituie venitul (profitul) global al întreprinzătorului>. Poate fi: Venit personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern si întreprinderi. (folosite pentru consum şi investiţii); Venit disponibil – reprezintă o parte a venitului personal din care s-au dedus impozitele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale, federale şi locale. (evidenţiază venitul menajelor ce pot fi folosite pentru: cumpărarea de bunuri şi servicii, transferul de venituri în străinătate şi pentru economisire); Venitul naţional suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad următoarele elemente:
a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi excedentele de salarii;
b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi si de stat, dobânzile la împrumuturile de consum si dividendele. Prin sistem de impozitare a venitului, o parte din acesta intră în procesul redistribuirii venitului, acoperind cheltuielile legate de învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărare etc. Formele de venit ce se formează în procesul repartiţiei sunt destinate consumului şi investiţiilor.
2. Consumul. bugetele de familie. Legitatea evoluţiei consumului. Folosirea bunurilor economice, procurate cu o parte din venitul persoanelor fizice şi juridice pentru satisfacerea trebuinţelor lor personale şi colective reprezintă consumul. Consumul personal şi colectiv îmbracă mai multe forme: consumul material (bunuri materiale şi de satisfacţie) şi consumul nematerial (consum de servicii). Consumul material se divide în consum de produse alimentare şi nealimentare. După durata consumului: consum propriu-zis (de folosinţă curentă), şi consum de bunuri de folosinţă îndelungată. Consum de bunuri marfare si autoconsum. Volumul, structura, calitatea şi dinamica consumului personal reliefează gradul de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale populaţiei. Nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii se calculează ca un raport între consumul total, pe grupe de produse şi pe produse principale, pentru o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări. Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii/individ, sociogrup şi pe totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii, al cărui nivel depinde de: mărimea cheltuielilor curente a) cantitatea de bunuri materiale şi servicii achiziţionate (Q) şi incluse într-un “COŞ” de bunuri şi servicii; b) nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice (p). Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii care evidenţiază modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie (Icw ). Când Icw este în scădere, are loc o creştere a nivelului de trai şi invers. Cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi nivelului de trai se face cu ajutorul bugetului de familie. <Bugetul de familie> un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare etc.), iar cheltuielile de consum după destinaţia lor: hrană, locuinţă, învăţământ, transport etc. Structura cheltuielilor pentru consum personal, sub aspectul destinaţiilor şi al ponderilor, diferă de la o perioadă la alta şi de la ţară la ţară. Structura poate fi: alimente şi ţigări; îmbrăcăminte, accesorii şi bijuterii; cosmetică şi îngrijire personală; locuinţă, cheltuieli cu locuinţa; bunuri durabile; îngrijirea sănătăţii; afaceri personale (schimburi bancare, cheltuieli funerare, juridice); transport; recreere (cărţi, muzică, jucării, sport, amuzament, cluburi); educaţie privată, cercetare; activităţi de binefacere şi religioase.
92
< Legităţile evoluţiei consumului > Vizează faptul că, potrivit venitului, fiecare consumator este preocupat să-şi procure bunuri economice, care să-i permită satisfacerea maximului de plăceri. Când nivelul venitului este limitat acesta renunţă la unele trebuinţe, ierarhizându-şi utilităţile. Corespunzător legii distribuirii cheltuielilor, atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate, din fiecare categorie de cheltuieli destinate consumului sunt egale. În evoluţia consumului se remarcă următoarele tendinţe: scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente, pe fondul diversificării structurii, îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului produselor cu valoare nutritivă ridicată; menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii (cele legate de ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie). <Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină> Raportul procentual dintre consum şi venit evidenţiază rata consumului (c) sau înclinaţia medie spre consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (Y): c = c/Y x 100. Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers proporţională cu mărimea venitului. Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunea venitului, iar subiectiv, de trebuinţele individului. Legătura funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum este denumită înclinaţia spre consum. Înclinaţia spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la acest nivel al venitului. Factorii obiectivi - influenţează mărimea cheltuielilor:a) Nivelul şi dinamica salariului (mărimea venitului real, nominal, net);b) Modificările neprevăzute care afectează preşul diferitelor elemente de capital fix şi circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale;c) Modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezente şi viitoare, determinate de puterea de cumpărare a banilor;d) Modificarea politicii fiscale (consumul sau achitarea datoriei publice); - Factori subiectivi Înclinaţii psihologice, obiceiuri:a) Dorinţa de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;b) Constituirea de rezerve băneşti (economii) pentru bătrâneţe sau boală;c) Dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje de afaceri de diferite feluri;d) Ridicarea standardului de viaţă pe seama economiilor proprii;e) Senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama unei sume băneşti mari economisite;f) Dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;g) Manifestarea zgârceniei diminuarea cheltuielilor de consum. Aceste mobiluri care determină scăderea cheltuielilor de consum privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia. Relaţia dintre venit şi consum se află sub incidentele legii psihologice fundamentale: odată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă.
- La o creştere a venitului (Δ Y) are loc şi o sporire a consumului (Δ C), creşterea venitului devansând
creşterea consumului, adică: Δ Y Δ C. Legătura funcţională dintre creşterea venitului şi creşterea cheltuielilor pentru consum este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c`), care exprimă raportul dintre creşterea consumului şi creşterea
cu o unitate a venitului: c’ Δ C/Δ Y ; se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară, fiind un număr cuprins 0< c’ < 1.
3. Economiile şi investiţiile. Cererea de investiţii.
Repartiţia venitului se face pentru consum şi investiţii. Economiile (E) reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C). Y = C +
93
E, iar E = Y C. Între evoluţia economiilor (Δ E) şi cea a venitului (Δ Y) există o legătură funcţională exprimată prin înclinaţia marginală spre economii (s). Aceasta reflectă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului, relevând cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate a
sporului de venituri, adică s = Δ E / Δ Y. De regulă, creşterea medie a economiilor (/\E)
devansează creşterea medie a venitului (/\Y), Δ E >Δ Y deoarece Δ Y = Δ C + Δ E, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un număr pozitiv, dar subunitar, adică: 0< s < 1. Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în tezaurizarea lor. Investiţiile reprezintă un adaos la capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei respective, indiferent dacă se referă la elemente de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate în proprietatea menajelor. Venitul unei perioade unei cereri de bunuri de consum (C) şi de bunuri de investiţii ( I), adică Y = C +I dar şi unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor, adică Y = C + E . Rezultă că investiţiile (I) şi economiile (E) reprezintă un excedent de venit peste cheltuielile de consum (C), şi deci I= E . Partea de venit destinată investiţiilor reprezintă investiţia netă şi asigură formarea netă a capitalului (sporeşte volumul capitalului fix şi a stocurilor de capital). Prin adăugarea la investiţia netă a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (amortizarea), se constituie investiţia brută, aceasta fiind sursa formării brute a capitalului.(pe seama investiţiei brute se asigură şi refacerea-repararea şi înlocuirea capitalului fix consumat). Înclinaţia spre economii constituie un factor de progres dacă se transformă în investiţii. Acestea sunt influenţate de mai mulţi factori: a) Cererea de investiţii care depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de nivelul ratei dobânzii. Dimensiunile investiţiilor curente cresc până în acel punct în care eficienţa marginală a capitalului nu mai depăşeşte rata curentă a dobânzii la nici o categorie de bunuri de capital, adică eficienţa marginală a capitalului (WmK) este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii (d), adică: WmK = d. Motivaţia de a investi depinde şi de riscurile asumate de întreprinzător şi respectiv de cel care împrumută. b) Randamentul viitor al bunului capital incită motivaţia pentru investiţii, acesta fiind în funcţie de raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său. c) Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează imboldul spre investiţii. (mai evidente sunt la intrările sezoniere). d) Politica statului în domeniul investiţiilor, îndeosebi cele în domeniul public care antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale. e) Starea generală a economiei naţionale, stabilizează sau instabilizează factorii economico-sociali. f) Conjunctura economiei mondiale variaţia fazelor ciclurilor economice .. Luarea unei decizii de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară, care vizează indicatorii: rata rentabilităţii investiţiei; rata rentabilităţii minime a investiţiei; perioada de rambursare. 4. Proporţia dintre cheltuielile de consum şi investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul
La stabilirea proporţiei dintre consum şi investiţii se au în vedere principiile multiplicatorului şi acceleratorului. Multiplicatorul (K) reliefează influenţa investiţiei asupra venitului (Y), iar acceleratorul (a), influenţa consumului asupra investiţiilor (I). Investiţia influenţează producţia, venitul şi consumul, astfel sporirea lor are drept rezultat creşterea venitului care, la rândul său, duce la creşterea consumului. Unui volum mai mare de venit îi va corespunde un nivel mai ridicat al consumului; aceste interdependenţe se repetă, se amplifică. Sporul de venit este independent de multiplicatorul investiţiei (K). Multiplicatorul investiţiei evidenţiază de câte ori sporul de investiţii (I)
se cuprinde în sporul de venit (Y), adică: K = Δ Y/Δ I. Sporul de venit creşte cu o mărime de K ori
mai mare decât sporul de investiţii, respectiv: Δ Y = K x Δ I, în care: K > 1. La J.M.Keynes, multiplicatorul investiţiei apare sub forma: K = 1/(1 c`), unde c’ = înclinaţia marginală spre consum.Multiplicatorul lui Keynes caracterizează relaţia venitului naţional investiţie, ţinându-se seama de efectul conexiunii inverse, generat de consumul personal şi colectiv, respectiv:
94
Y = [ 1/(1-c`)] x I cum K = 1/(1-c`), rezultă că K = 1/s, deci, multiplicatorul investiţiei este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii. Interdependenţele ce se manifestă între înclinaţia marginală spre consum (c`), înclinaţia marginală spre economie (s) şi multiplicatorul investiţiei (K), sunt reliefate de următoarele relaţii:dacă c’ = 1/2, s = 1/2, K = 2; dacă c`= 2/3, s= 1/3, K = 3;dacă c’ = 3/4, s = 1/4, K = 4; dacă c’= 5/6, s = 1/6, K = 6 etc. În procesul luării deciziilor se are în vedere şi influenţa consumului asupra investiţiei, influenţa exprimată prin accelerator. <Acceleratorul
exprimă raportul dintre creşterea investiţiei şi creşterea cererii de bunuri de consum, adică: a = Δ I/Δ
C, unde Δ I = a . /\C prin schimbarea cererii şi a ofertei de bunuri economice, ca urmare a investiţiei, are loc o modificare, într-o proporţie mai mare, a cererii şi ofertei pentru bunuri de investiţii.
CURS 18.
Fluctuaţiile activităţii economice
1. Ciclicitatea trăsătură a activităţii economice
- Activitatea economică şi indicatorii acesteia înregistrează creşteri în unele perioade, în altele stagnări sau chiar reduceri. Practic are o evoluţie neliniară, fluctuantă (sezoniere sau ciclice).
Fluctuaţiile sezoniere se produc pe parcursul unui an, ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile.
Factorii naturali climaterici împrejurări sociale (obiceiuri...) creează fluctuaţii în activitatea economică: agricultură, turism, construcţii etc.
Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate catastrofe naturale, evenimente sociale si politici deosebite, decizii neaşteptate ale agenţilor economici o anumită stare de spirit a populaţiei etc. Fluctuaţiile ciclice determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţilor economice, de interdependenţele dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc după o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, ondulatoriu, ciclic şi trece prin anumite faze şi cu trăsături distincte. ciclicitatea, formă a mişcării activităţii economice se caracterizează prin succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei , care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. Starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul VN, a producţiei industriale şi agrare, gradul de ocupare a FM, dinamica nivelului de trai) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta. fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate,
95
schimbări calitative şi progres. Teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice.
evidenţierea evoluţiei ciclice se face cu ajutorul indicatorilor valorici nominali (calculaţi pe baza preţurilor curente ale fiecărui an) transferul în indicatori reali -mărimi exprimate în preţuri constante, comparabile. Acest transfer se face cu ajutorul deflatorului.
2. Diversitatea ciclului economic. Cicluri lungi. Ciclul decenal şi fazele sale
statisticile au identificat > tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund : lungi "seculare" sau Kondratiev; cicluri propriu - zise, numite decenale sau Juglar (durata de la 4 - 5 ani la 10-12 ani), cicluri scurte (6 luni la 3 ani, din care se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor).
Ciclurile lungi
viata economică se desfăşoară sub forma unor unde lungi , cu o durată de 40-60 ani. Domină un anumit mod tehnic de producţie 20-30 ani care se afirmă din punct de vedere al progresului după care intră în conflict cu noile resurse sau descoperiri, scade randamentul, cresc costurile.
începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie cu eficienţă economică sporită ca urmare a unor nivele calitative, structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani în care se confirmă superioritatea noului mod.
generalizarea noului mod tehnic de producţie şi restructurare profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al
96
factorilor de producţie. Practic se disting două faze mari de evoluţie una ascendentă, alta descendentă a câte 20-30 de ani. faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, prod desfacerilor inclusiv ridicarea nivelului de trai. în faza descendentă are loc încetinirea ritmului de creştere a prod, investiţiilor, a veniturilor , gradul de ocupare a FM se înrăutăţeşte, inflaţie, etc.
perioada cicl. lung faza ascendentă fază descendentă
1790-1844 (1851) 1790-1810 (1817) 1811(1818)-1844 (1851)
1845 (1852)-1900 1845(1852)-1872 1873-1900
1901-1948 1901-1928 1929-1948
1949-2000 1949-1970 (1973) 1971(1974)-2000
Succesiunea celor două faze ale ciclului lung şi repetarea lor la intervale de 40-60 ani este explicată în mod diferit de către diferiţi specialişti (noutăţi, performanţe tehnice şi atragerea de noi resurse; pregătirea şi ducerea războaielor; evoluţia producţiei agricole şi stocurilor de aur). evoluţia economică pe termen lung factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-economici; social-politici şi naturali.
capătă o tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului l secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie are loc o schimbare din temelii la fiecare 40 - 60 ani a modului tehnic de producţie , de folosire a forţelor de producţie disponibile.
apar semne de epuizare, a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie: dificultăţi şi disfuncţionalităţi. În această perioadă se intensifică cercetarea ştiinţifică si inovarea tehnologică, generând un puternic avânt. perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnologic de producţie la cel nou este marcată printr - o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracterul crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activitatea economică, în special în producţie.
are loc un declin al unor ramuri şi produse legate de vechiul mod tehnic de producţie şi propulsarea unor subramuri de viitor; au loc modificări importante în conţinutul şi profilul calificării profesionale, în structura consumului populaţiei. Criza structurii impune adaptări profunde în comportamentul şi acţiunea agenţilor economici; se reduce creşterea şi chiar scade nivelul de trai.
97
Ciclul decenal şi fazele sale
Ciclului decenal i s-a acordat o atenţie sporită fiind o mare varietate de puncte de vedere. Există în principiu aceleaşi faze, dar unii autori: criza, depresiune, înviorare şi avânt; Samuelson: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu; Grand Larousse Encyclopedique: criza, depresiunea, palierul de refacere incompletă. în cadru l unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune, în care conjunctura economică este favorabilă. În ansamblu, afacerile sunt prospere, cererea de bunuri este dinamică, cu perspective de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici. în speranţa că va spori cererea de consum are loc un proces investiţional sustinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. o creştere a cererii pentru bunuri de consum va genera o creştere adiţională a cererii pentru investiţii
creşterea cererii de investiţii Δ Ic pentru producerea factorilor generează un impuls secundar de investiţii în industriile producătoare de bunuri de capital pentru activitatea
productivă de bunuri de investiţii Δ (Ii). creşterea stocurilor, a creditelor, mărirea masei monetare şi viteza de rotaţie a monedei determină o creştere de durată a preţurilor. Toate acestea determină o cotitură cu manifestări de criză ciclică; are loc tendinţa de reducere a ratei profitului, ca urmare a: sporirii costurilor cu F.P. mai scumpi, mărirea stocurilor generate de o serie de împrejurări. Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează inversarea conjuncturii. Băncile îşi retrag creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică
procesul de frânare a investiţiilor.
aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice recesiunea, care reprezintă încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice, dinamica producţiei se încetineşte sau poate deveni negativă, se restrânge masa monetară, se reduce cursul titlurilor. Prin efectul acceleratorului, de atenuare sau reducere a cererii agregate, şi în primul rând de bun de capital se poate accentua cumulativ tendinţa de reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor.
agenţii economici sunt obligaţi să reducă drastic costurile şi să promoveze vânzările, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calităţii a celorlalţi factori. Aceasta se realizează printr - o impulsionare a proces investiţional, care determină o cotitură materializată într-o nouă fază de expansiune a ciclului decenal. ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară, pot apare dereglări sau căderi ale producţiei chiar în faza de expansiune sau creşteri de producţie în faza de recesiune. ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare. O fază a ciclului lung a cuprins 2 -3 cicluri decenale, configuraţiile fiecăruia diferind. În faza ascendentă a ciclului lung, se distinge la ciclul decenal,
98
preponderenţa fazelor de expansiune. în faza descendentă a ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune.
3. Cauzele evoluţiei ciclice
există numeroase teorii cu privire la cauzele evoluţiei ciclice. Au apărut ca determinări cauzele de tip endogen - exogen. În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizatoare, care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni, condiţiile naturale, sociale, politice etc, pot favoriza, sau frâna acţiunea acestora autori adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. Se pune accentul pe rolul creditului si politica monetară.
un rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului după care inegalităţile în domeniul cererii frânează oferta şi creşterea producţiei care atrage sporirea şomajului.
teoriile supra-acumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor, care pot stimula cererea globală, generând expansiune economică. după teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supra- produse se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic : tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile, apariţia unor disproporţii între structurile ofertei şi a cererii care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului. curentul monetarist oscilaţiile ciclice în economia de piaţă generate de un factor exogen mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi anume intervenţiá statului; creşterea economică şi creşterea masei monetare suferă dereglări, neconcordanţe. teoriile privind necesitatea intervenţiei statului în economie
4. Politici anticiclice
îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice.
a) pol anticiclice, având ca obiectiv influenţa cererii agregate - teoria lui Keynes după care cauza principală a fluctuaţiei agregate a activităţii economice rezidă în modificări nedorite ale cererii agregate (în special a cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).
99
atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiei ciclice se realizează cu mijloace şi
instrumente de politici economice: cheltuieli publice, sisteme de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc.
aceste măsuri pot fi grupate în 3 mari categorii: politici ale cheltuielilor publice; politici monetare şi de credit; politici fiscale. politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată ( pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune) politicile monetare şi de credit au ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. politica fiscală utilizează sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în caz de recesiune, se poate reduce fiscalitatea (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), în condiţii de boom creşte fiscalitatea pentru a frâna cererea de bunuri şi investiţii, chiar inflaţia. mecanismele de funcţionare a economiei în ţările dezvoltate s-au folosit de stabilizatori automaţi ai cererii agregate care pot fi : sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi alimentează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioada de expansiune; generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei; relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice;
creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politicile de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare s.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.
b) politici bazate pe ofertă pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată prin următoarele măsuri (politici): efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţuri libere folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producţiei stimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz , să sporească oferta de bunuri.
CURS 19.
Ocuparea şi şomajul
Existenţa şi evoluţia societăţii sunt asigurate dacă se produc mutaţii calitative şi dimensionale în rândul populaţiei şi economiei. Disfuncţionalităţile care pot apare în cadrul interacţiunii acestor doi termeni efecte negative: subdezvoltarea economică, şomajul, nivelul de trai, etc., considerate ca forme ale dezechilibrului corelaţiei populaţie-economie. 1. Şomajul şi cauzele sale. Caracterizare şi forme ale şomajului.
100
Şomajul este recunoscut ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă însă definirea şi comensurarea este diferită. În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei de cererii de muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru. Formează suprapopulaţia relativă pentru ca reprezintă unui surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi. Sunt şomeri toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri nu au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă permanent sau temporar, timp parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar caută altul mai adecvat. Corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea corecta a situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. Definiţia dată de Biroul internaţional al muncii-organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite : este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este apt de muncă» nu munceşte», este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată»,caută un loc de muncă. Şomajul poate fi caracterizat prin: a) nivelul şomajului absolut şi relativ, diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări şomajul a devenit o permanenţă dar aceasta nu exclude total şi definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă, numărul angajaţilor poate depăşi oferta internă de forţă de muncă şi se recurge la emigranţi, în condiţiile când se menţin persoane în stare de şomaj din diverse motive. Ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%. dacă ocuparea deplină presupune un şomaj peste nivelul minim stabilit se consideră, de către Denise Flouzat, că apare o stare de supraocupare a forţei de muncă, când mâna de lucru devine foarte rară şi costul său creşte mai repede decât W muncii. rata naturală a şomajului corespunde unei rate stabile sau inerţiale a inflaţiei, practic este o mărime variabilă dependentă. Înţelegerea este legată de existenţa inflaţiei în economie exprimată printr-o anumită rată şi are două condiţii: să nu se formeze un excedent al cererii şi să nu se producă şocuri în ofertă. Prin realizarea celor două condiţii cererea şi oferta de locuri agregate se modifică numai în funcţie de inflaţie. b) intensitatea şomajului este o altă caracteristică şi se poate distinge: şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii» şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin diminuarea săptămânii de lucru» şomajul deghizat este specific ţărilor slab dezvoltate, unde se desfăşoară o activitate aparentă, cu eficienţă mică. c) durata şomajului sau perioada de la momentul pierderii locurilor de muncă până la reluarea activitatea (nu este legiferată, dar cei mai afectaţi sunt cei vârstnici: uzaţi fizic şi moral). d) structura şomajului sau componentelor acestuia formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională cărei îi aparţin, ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc. Şomajul este rezultatul mai multor cauze care pot acţiona separat în timp sau concomitent. Prin natura lor, aceste cauze derivă din mărimea salariului (nominal sau real), cerere şi ofertă de bunuri efective şi globale, rigiditatea preţurilor şi salariului etc., care sunt reflectate de teoria ec. Şomajul poate exista sub două forme: a) şomaj voluntar sau clasic generat de faptul că o parte din ofertanţii de muncă nu acceptă să se angajeze la salariul care se formează pe piaţă; b) şomaj tranzitoriu care se formează în decursul perioadei necesare adaptării ofertei la nivelul cererii. Şomajul clasic are la bază situaţia caracterizată prin insuficienţa ofertei în raport cu cererea determinată de faptul ca preţul efectiv al bunurilor economice pe piaţă este mai mic decât preţul de echilibru. Şomajul involuntar sau keynesian este caracterizat de existenţa capacităţii de producţie excedentare, oferta este mai mare decât cererea. Şomajul actual este considerat că fiind predominant involuntar, deşi este compus din şomaj voluntar şi tranzitoriu. Şomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale: a) pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate: şomaj ciclic sau conjunctural, cauzat de crizele economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize specifice unei conjuncturi» poate fi resorbit total sau parţial...avânt economic. şomaj structural,
101
determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, etc., care au loc în diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice şi revoluţiei tehnico-ştiinţifice. şomaj tehnologic determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice cu restrângerea locurilor de muncă. şomaj intermitent apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice. Potrivit lui Keynes acest şomaj se mai numeşte şi fricţional, care are caracter permanent în economiile dinamice cum ar fi cea a SUA. - şomajul de discontinuitate care afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate. şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice. Restrângerea locurilor de muncă se răsfrânge negativ şi asupra noilor generaţii ajunse la vârsta încadrării în muncă... b) cel de al doilea proces generator de şomaj are două aspecte majore: unul priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea şomajului prin starea economică (nivel, structură tehnică şi tehnologie aplicată etc.), prin diferenţa dintre ciclurile reproducţiei forţei de muncă şi al diferitelor activităţi economice, prin formarea noilor generaţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţa factorilor natural-biologici, demografici şi economici. Al doilea se referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze într-un loc de muncă, ceea ce explică formarea şomajului prin intrarea lor pe piaţa muncii datorită unor cauze directe: diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri, considerate altă dată sigure şi eficiente care s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi a altor procese din economie “intensificarea mişcării de emancipare a femeilor¨, viaţă pasivă)” ruinarea micilor producători etc. Pentru unele ţări rol important în explicarea şomajului revine migraţiei internaţională a forţei de muncă.
2. Şomajul actual (Curba Philips )
Şomajul actual confirmă caracterul foarte complex al acestui fenomen dar evidenţiază unele particularităţi pe ţări şi perioade. efectuarea analizei şomajului presupune trecerea din sfera ştiinţei economice în faţa faptelor. Şomajul devine astfel expresia creşterii economice (PIB), W, dinamica populaţiei active, care la rândul lor, au alte determinări mai concrete. Combinând schimbările intervenite între cei 3 factori determinanţi ai şomajului în perioada 1973-85 se poate stabili o anumită tipologie a evoluţiei şomajului pe grupe de ţări: - în ţările din nordul ce a avut o tendinţă generală de creştere inegală pe ţări şi ani, ca expresie a evoluţiei PIB care a determinat scăderea numărului noilor locuri de muncă ce s-au creat, în timp ce populaţia activă n-a scăzut la fel de mult, chiar a crescut. - în sudul ce are loc creşterea şomajului datorită accelerării creşterii populaţiei active în condiţiile în care numărul de locuri de muncă a crescut, dar mai lent. A avut loc şi o repatriere a populaţiei din ţările din nord-est. - al treilea grup este al ţărilor care a păstrat starea deplinei folosiri a forţei de muncă sau au revenit la aceasta(SUA, Japonia, Suedia, Elveţia, Canada). S-au folosit diferite căi pentru folosirea deplina a forţei de muncă. În analiza concretă a şomajului se ţine cont şi de existenţa sau nu a unei relaţii între aceste fenomene şi inflaţie ca expresie a legăturilor dintre piaţa muncii, piaţa bunurilor economice şi piaţa banilor. Astfel economistul A. W. Phillips printr-o combinaţie ingenioasă a datelor statistice referitoare la şomaj şi creşterea salariilor nominale, pune în evidentă existenţa unei relaţii invers proporţionale între cele două fenomene: şi anume între rata inflaţiei şi rata şomajului. Faptul că această relaţie a devenit incertă şi apoi a fost negată i-a determinat pe mulţi economişti să tragă concluzia că pe termen scurt se poate vorbi despre o anumită substituire între inflaţie şi şomaj, dar care este imposibilă pe termen lung, şi ca urmare, mărimea şomajului nu se poate rupe pe perioade mari de timp de rata şomajului natural.
102
3.Costul şomajului. Măsuri de diminuare a şomajului şi a costurilor sale. În toate ţările şomajul ridică probleme: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri... Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar este garantat numai acolo unde economia cunoaşte o asemenea evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei ce vor să muncească. Garantarea unor venituri minime se referă la mai mulţi oameni decât şomeri. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj diferă ca pondere şi ca durată.
Indemnizaţia de şomaj poate îndeplini două mari funcţii: de asigurare şi de asistentă pentru şomeri.
Asigurarea indemnizaţiei are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru perioada cât este şomer; Asistenţa: contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programului de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor precum şi a programului de încadrare în activitate. Indemnizaţia de şomaj se poate transforma dintr-un simplu instrument de protocol social sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului într-o investiţie în resursele umane pentru implicarea şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii.
Funcţia activă a indemnizaţiei se manifestă şi indirect prin descurajarea unora de a-şi abandona locul de muncă... Incitaţia de a munci contribuie la diminuarea costului sistemului de protecţie, la creşterea PIB, prin aportul şomerilor la...
Trebuie avute în vedere şi munca la negru, neplata impozit şi repartizarea echitabilă a resurselor şi realizarea venitului pentru un minim de trai.
Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor saleSe află în atenţia guvernelor şi forţelor sociale. Pe termen scurt, obiectivul major îl formează
atenuarea exacerbării consecinţelor sale iar pe termen lung; diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în şomaj. Sunt măsuri cu efecte directe şi indirecte. a.) măsuri de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii. Noi forme de angajare: pe timp parţial sau cu orar atipic; angajare provizorie cu contract pe timp determinat; angajări specifice care se fac pentru obiective precise şi limitate. b.) Măsuri care privesc populaţia activă ocupată au ca scop să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată nevoilor; suplimentarea locurilor de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active şi prin ...imigranţi. cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la <împărţirea muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare>. diminuarea reală a şomajului: pe calea creării de noi locuri de muncă
principalele active creatoare de locuri de muncă pe termen scurt: reciclarea materiilor şi materialelor utile; eliminarea şi gestionarea deşeurilor, protecţia resurselor (apă, aer); gestionarea pădurilor , producerea surselor reînnoibile de energie; dezvoltarea cercetării ştiinţifice; depoluarea apelor uzate;
CONCLUZII
Crearea de noi locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor existente în economie; se creează noi locuri de muncă mai ales în industrie; cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică ofertă de locuri de muncă, are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale şi neagricole a forţei de muncă sporind capacitatea micilor întreprinzători .
CURS 20.
Inflaţia
103
Inflaţia este una din problemele majore care se află în atenţia tuturor ţărilor, confruntate cu acest proces de-a lungul istoriei, deoarece aceasta a fost şi a rămas una dintre cele mai complexe şi mai controversate probleme contemporane.
1. Geneza şi natura inflaţiei contemporane Procesul inflaţionist a apărut cu mult înaintea ştiinţei economice, dar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu. Fiind un proces monetar, precizarea naturii inflaţiei se poate face în corelaţie cu formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii: - devalorizarea mascată a monedelor din metale preţioase; - inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur (determinată de creşterea masei băneşti în raport cu cantitatea de aur pe care o reprezentau); - inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur (pe fondul excedentului de hârtie). Puncte de vedere cu privire la natura inflaţiei: Există inflaţie atunci când nivelul general al preţului este în creştere continuă, mai mult sau mai puţin rapidă (Raymond Barre); Inflaţia este acea stare a economiei în care creşte continuu şi anormal indicele general al preţurilor, adică o creştere mai rapidă decât cea a producţiei de bunuri şi servicii ale ţării; Inflaţia presupune o sporire a preţurilor naţionale mai puternică decât cea a preţurilor internaţionale, creşterea având efecte patologice pentru ansamblul economic naţional (J.M.Albertini); În gândirea keynesistă, inflaţia este apreciată în legătură cu fluxurile macroeconomice reale: o dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere nelimitată a preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne aflăm într-o situaţie de inflaţie autentică (J.M.Keynes); Promotorii neoliberalismului monetarist abordează şi explică inflaţia pe baza confruntării specifice dintre mărimile nominale şi cele reale, dintre nivelele curente şi cele viitoare ale indicatorilor macroeconomici (M.Friedman); Inflaţia actuală se delimitează de formele istorice anterioare dar şi de cel privind natura acesteia în raport cu procesele social-economice; Rămâne un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie şi nu de devalorizarea lor prin măsurile luate conştient de agenţi economici specializaţi (este specifică banilor neconvertiţi şi celor de credit). Se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, modificându-se corelaţia dintre acestea; Semnifică un anume raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale: excedentul masei monetare în raport de oferta de satisfacere şi producţie; Inflaţia contemporană devine ea însăşi un dezechilibru monetaro-material; Inflaţia apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice (un surplus de oferte de bunuri faţă de cea a populaţiei, fiind considerat răul cel mic faţă de şomajul cronic de masă...); Are efecte restructurante mai mari sau mai mici...dureroase pentru categoriile sociale cu venituri relativ fixe; are şi efecte pozitive pentru echilibrul economico-social general. <<Inflaţia contemporană>> reprezintă un dezechilibru monetaro-real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economice, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi creşterea durabilă şi generalizată a preţului.
104
2. Cauzele inflaţiei. Interacţiunea dintre diferitele tipuri de inflaţie
Cauzele directe ale apariţiei, menţinerii şi accelerării inflaţiei sunt reduse, de regulă la procese ce au loc în sfera circulaţiei; Majoritatea specialiştilor au studiat factorii care au declanşat şi întreţinut inflaţia de amploare a anilor `70-`80, fără a face o comparaţie cu factorii inflaţiei: generali (universali), particulari şi specifici (concret-istorici); Cauzele şi factorii se structurează şi se ierarhizează în maniere diferite pe ţări, având intensităţi diferite şi roluri diferite; Se face o analiză a factorilor şi circumstanţelor inflaţiei moderate a anilor `80, menţinute sub controlul guvernelor; Se acordă atenţie cauzelor economice, sociale, politice ce au declanşat inflaţia de mare amploare în fostele ţări socialiste. <<Inflaţie prin monedă>> M. Friedman Inflaţia este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acestora decurgând din deciziile agenţilor economici specializaţi în sensul sporirii activelor lor (banii de credit). <<Inflaţie prin cerere>> Cererea nominală solvabilă menţinându-se mai mare decât oferta de bunuri creând un dezechilibru de piaţă. <<Inflaţie prin oferta>> care consideră drept cauza principală insuficienţa produselor. Sporirea venitului nu-i compensată printr-o creştere corespunzătoare a W, denumită şi inflaţie reală, penurie de produse. <<Inflaţie prin credit>> Creşterea substanţială a creditului duce la dezechilibrul inflaţionist, la excesul de cerere nominală pentru bunuri de consum. Masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum în timp ce noile investiţii nu asigură creşterea ofertei; cresc preţurile pe piaţă, se reduce puterea de cumpărare a salariilor nominale. <<Inflaţie prin costuri>> Se declanşează atunci când întreprinderile, guvernul, salariaţii şi consumatorii acţionează oarecum convergent în direcţia creşterii costului. J.K.Galbraith - variaţiile salariului nominal, sporirea cheltuielilor salariale inflaţie; Procesul inflaţiei contemporane este determinat de mulţi factori: economici şi sociali – politici, interni şi externi; direcţi şi indirecţi; pe termen scurt şi mediu..
<<Interacţiunea dintre inflaţie prin cerere şi inflaţie prin ofertă>>
Inflaţia prin cerere este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate (unii specialişti: creşterea cererii agregate datorită creşterii veniturilor băneşti ale populaţiei) se propune controlul ofertei de bani din economie, alţii apreciază că cererea agregată poate să sporească chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeaşi (reducerea impozitului pe venit creşte constant la o creştere a cererii agregate - creşte parţial preţul dar creşte şi producţia . <Inflaţia prin costuri> apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Deplasarea către stânga a ofertei va determina o creştere a nivelului preţului şi o reducere a producţiei. Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri se pot manifesta simultan, deoarece creşterea de preţ şi de salarii pot fi determinate, fie de creşteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costului. Când interesele determină în mod constant creşteri ale costului, oferta agregată se deplasează în mod constant către stânga, dacă autoritatea guvernamentală stimulează cererea globală pentru a preveni sporirea şomajului, cererea agregată se va deplasa constant către dreapta dacă deplasările
105
arătate au amplitudini din ce în ce mai mari va rezulta o spirală inflaţionistă...care poate da naştere la o alta, şi aşa mai departe.
3. Creşterea economică în condiţiile inflaţiei
Criteriu corespunzător de măsurare a procesului inflaţionist este ecartul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală (potenţată de factori politico-guvernamentali), pe de o parte şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea agregată include: cheltuieli pentru bunuri de consum personal; cheltuieli pentru achiziţionarea bunurilor de investiţii; cumpărările administraţiilor publice şi private pentru bunuri sociale; achiziţiile agenţilor economici-externi de mărfuri din ţara de referinţă (exporturile acestora). Oferta agregată: bunuri materiale şi servicii produse, respectiv create, într-un an; soldul pozitiv sau negativ al stocurilor; bunuri oferite de străinătate (importul). Dezechilibrul inflaţiei înseamnă un excedent de masă monetară (cerere nominală) de care dispun agenţii economici şi care este neacoperit (nesatisfăcut) printr-o ofertă reală adecvată. Deci mărimea inflaţiei poate fi măsurată prin volumul acelor semne monetare care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de populaţie. Mărimile relative pot fi exprimate în indici (cu baza fixă sau în lanţ) care ajută la aprecierea sensului evoluţiei procesului inflaţionist (crescător, descrescător, constant). Inflaţia este măsurată prin indici şi coeficienţi: indicele general al preţului sau deflatorul PIB (PNB); indicele preţurilor de consum; modificarea puterii de cumpărare a banilor; devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de către masa monetară existentă în circulaţie şi care este disponibilă spre a fi cheltuită (ecartul dintre cererea nominală şi oferta reală). Indicatorul general al preţului şi tariful de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinat.
IPC = Q1⋅P1/Q0⋅P0 Intensitatea inflaţiei este diferită: târâtoare - 3%, moderată - 6%, rapidă -10%, galopantă (cu 2 cifre), hiperinflaţie. Exprimarea inflaţiei se poate face prin corelarea acesteia cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomici. -<Creşterea neinflaţionistă> o inflaţie moderată, însoţită de o rată de creştere economică relativ înaltă, adică mai înaltă decât cea a inflaţiei; -<Creşterea economică inflaţionistă> relevă sporul de producţie naturală însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte acest spor. -<Stagflaţia> acea situaţie din economie care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei, adesea prin “creşterea zero” şi prin recesiune economică; W regresează, masa monetară nu se reduce. -<Slumpflaţie> un declin economic, o scădere a producţiei naturale şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă (Italia`75 inflaţia16% o scădere a PIB 3,5%). Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii creşterii preţului sub această limita.
4. Principalele efecte şi costuri ale inflaţiei
106
Defectele inflaţiei sunt diferite de la o perioadă la alta: forma şi intensitatea acesteia, de politica economică promovată şi de capacitatea guvernelor de a o cunoaşte şi controla.. Diminuarea puterii de cumpărare a monedei ce afectează diferit şi inegal agenţii economici, se elimină o parte a resurselor materiale acumulate, se folosesc rentabil capacităţile de producţie rămase în circuitul activ. Deblochează sau poate bloca mecanismul economic, elimină agenţii paraziţi. Redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor: favorizează înclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează înclinaţia spre economie şi pe creditori. Îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare. Antrenează restricţii ex. ante. în formarea resurselor băneşti necesare lărgirii producţiei; se pune răul cel mic în faţa celui mare(criza economică). Pune de acord capacităţile de producţie existente cu nevoile reale de consum; face presiune asupra resurselor productive. Inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescător de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii este dezordinea dezordinii oricărei economii. Descurajează investirea producţiei şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente, corupţia Efectele negative ale inflaţiei sunt suportate de anumiţi agenţi economici, de anumite clase şi grupări sociale, ca şi de societate în ansamblul ei sunt denumite costuri ale inflaţiei. Potenţează incertitudinea şi riscul în economie.Procesul inflaţiei dezavantajează ţara în relaţiile cu partenerii străini, balanţa de plăţi externe poate deveni deficitară.
5. Anticipările şi inflaţia. Măsuri de control a cererii de agregate şi oferta
- Agenţii economici trebuie să anticipeze desele schimbări care pot avea loc; Rata anticipată a inflaţiei parametrul de care ţin cont agenţii economici în dimensionarea activităţii (rata inflaţiei 5%, negocieri de salarii max min 5%) agenţii economici producători şi bancari pot fi avantajaţi şi dezavantajaţi de inflaţie. Primii se pot adapta rapid, ceilalţi pot falimenta. politici antiinflaţioniste - mai multe criterii: după intensitatea şi sensul procesului; după doctrina socio-economică ce sta la baza lor; după standardele si instrumentele folosite, etc. la primul criteriu putem vorbi de: politici de luptă cu criza inflaţionistă, respectiv cu inflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei moderate sub controlul factorilor responsabili. Se caracterizează prin următoarele: deficit bugetar colosal, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste 95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial; moneda nu mai inspiră nici o încredere. În astfel de situaţii intervin agenţii macroeconomici specializaţi care îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să treacă la creşterea şi dezvoltarea economică. politici de combatere a inflaţiei: de control al cererii agregate şi de stimulare a ofertei agregate. politica cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor fiscale fie acelor monetare. politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cerinţa poate fi diminuată prin reducerea cheltuielilor guvernametale sau prin creşterea impozitelor şi taxelor. politici monetare modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei dobânzii: diminuarea ofertei de monedă, mai puţină lichiditate si scumpirea creditelor.
107
politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere a costurilor, contribuind la stoparea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia.
CURS 21.
Politici macroeconomice
1. Statul şi macroeconomia - Statul îndeplineşte, alături de rolul său politic şi funcţiile generale ale puterii publice, şi funcţii economice. - Joacă un rol de mare importanţă, concretizat în numeroase funcţii şi acţiuni economice. El a devenit "stat garant", acţionând împreună cu agenţii economici individuali, cu persoanele juridice şi cu grupuri de presiune în vederea realizării echilibrului relativ în toate domeniile de activitate.
Secolul XX este caracterizat prin creşterea rolului statului democratic în viaţa economico-socială, îndeosebi în ţările avansate economic cu succese tehnico-ştiinţifice.
Cauzele sporirii rolului economic al statului sunt în relaţie directă cu: progresul factorilor de producţie, cu revoluţiile înregistrate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei; complexitatea crescândă a economiei; sporirea rolului factorului conştient în desfăşurarea vieţii economico-sociale Creşterea gradului de implicare a administraţiei publice în economie rezidă în insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general.
- crearea de întreprinderi publice de producţie; - organizarea pe baza resurselor bugetare a unor prestaţii sociale: ocrotirea sănătăţii, instrucţia publică, unele servicii de transport; - activitatea de susţinere moderată şi de supraveghere economică a unor activităţi tradiţionale (producţia agricolă, producţia de energie electrică).
Complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei ţări (războaie, crize economice). Astfel de probleme sunt trecute prin lege în sarcina statului.
Modificările în conjunctura economică internaţională, care favorizează sau complică situaţia economică a unor ţări (când puterea de schimb a monedei este în scădere, statul, prin mijloacele sale poate susţine întărirea acesteia)
se implică pentru satisfacerea nevoilor colective, producerea unor bunuri materiale şi servicii de interes general; ameliorarea mecanismelor pieţei în vederea realizării obiectivelor fundamentale ale naţiunii;
corelarea efectelor negative ale repartiţiei prin piaţă, procedând la redistribuirea venitului în societate.
<<Rolul economic al statului>> se exercită printr-o multitudine de măsuri şi forme: furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economici fără contra prestaţie directă din partea consumatorilor (finanţate de societate)
108
este factorul care asigură organizarea şi manifestarea puterii publice instituţionalizate pe plan national (apără sistemul de piaţă, asigură coeziunea şi solidaritatea agenţilor economici la nivel naţional). Este factorul de consens în raport cu exteriorul şi cu viitorul ei.
administraţia publică îşi asumă riscul unor activităţi care tradiţional erau specifice celorlalţi agenţi economici (se prezintă ca un mare consumator pe unele pieţe: achiziţionarea de armament şi ca mare producător de mărfuri în sectorul naţionalizat; agent bancar-financiar, bancă de emisiune..)
statul contemporan concepe şi pune în aplicare politici economico-sectoriale, regionale şi generale. guvernele au funcţia majoră de a menţine, respectiv de a readuce stabilizarea economică, respectiv macrostabilizarea (cu mijloace specifice)
2. Tipologia politicilor economice Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice care se traduce prin definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară, ca şi prin punerea în operă a acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
obiectivele formulate se ierarhizează la toate nivelurile de structurare a vieţii economice, iar politica economică are ca punct de plecare interesele generale ale naţiunii, într-un anumit orizont de timp.
<<Tipologia politicilor economice>>. Clasificarea se face în funcţie de mai multe criterii: în funcţie de obiectivele finale sau de domeniile de aplicare: de creştere şi dezvoltare; de ocupare sau antişomaj; de stabilitate sau de stabilizare a pieţei; antiinflaţioniste; de subvenţionare a exporturilor-limitare a importurilor; politici sociale; politici industriale etc. dupa mijloacele (instrument) folosite în promovarea politicii există: politicii care folosesc mijloace reglatoare indirecte ( politicile monetare şi cele bugetare); politici care acţionează direct asupra mecanismelor economice (politici de piaţă, de venit, de ocupare); politici care se bazează pe ideea de legislaţie economică. în funcţie de durata de extindere sau de orizontul de timp al obiectului politicii economice: politici conjuncturale (anticiclice,deflaţioniste, de relansare); politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economiei (amenajări teritoriale, politici industriale, agricole, de asigurare cu energie a ţării)
- în funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economici de către administraţia publică: politici de limitare a creditării în anumite limite, de sporire a cotizaţiei sociale, politici de incitare a subiecţilor economici, de formare a unui comportament al lor; politici de concertare, care vizează încheierea de acorduri şi convenţii între partenerii la viata economică şi socială. - în raport de orientarea doctrinară: politici liberale: ( favorizează reglementările şi acordă toată încrederea mecanismelor libere de piaţă); politici dirijiste, keynesiene: intervenţia activă a
109
puterii publice şi pune accent pe rolul cererii globale, politici de inspiraţie democrat-socială favorabile unei acţiuni importante de planificare, de reducere a inegalităţilor prin protecţie socială.
3. Politica bugetară şi politica fiscală Politica bugetară defineşte concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Se concretizează în bugetul de stat, care constituie mijlocul principal prin care se formează venitul public şi se efectuează cheltuielile.
-<bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile (sau încasările) şi cheltuielile anuale ale statului. Este un document de sinteză, un act autorizat de către parlament, care reflectă categoriile de resurse şi direct de cheltuieli;
venitul bugetar: încasările din impozite pe profit şi pe salarii, asupra patrimoniului, pe venitul gospodăriilor, pe avere, asupra consumului-taxei pe valoarea adăugată, precum şi resurselor nefiscale. cheltuielile bugetare: dotările de stat, cheltuiei de funcţionare a puterii publice, investiţii de capital-ce duc la mărirea patrimoniului public, cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, cheltuieli militare etc.
execuţia bugetară poate fi: echilibrată, excedentară, deficitară politica financiară a unui guvern trebuie să fie judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra economiei şi nu după echilibre sau dezechilibre. Acestea nu constituie un lucru grav dar nici nu pot fi considerate a fi bine venite oricând.
politica bugetară pozitivă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizarea unui nivel de ocupare ridicat, diminuarea inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Se mai numeşte şi politică de relansare bugetară, concretizată în efecte multiple ale cheltuielilor publice şi impozitelor, cunoscute, cumulativ sub denumirea de multiplicator asupra cererii globale, producţiei, venitului şi consumului.
se disting 3 tipuri de multiplicatori:a) de cheltuială publică - presupune ca prin mărirea cheltuielilor publice să aibă loc stimularea activităţilor economice, creşterea cererii globale, a producţiei şi veniturilor, fără ca volumul impozitelor să se modifice. În acest caz are loc creşterea deficitului bugetar ce este finanţat prin împrumuturi.b) multiplicarea fiscală reflectă creşterea venitului şi a producţiei prin diminuarea prelevărilor (impozitelor) efectuate de către stat, presupunând nemodificarea totalului cheltuielilor. Sunt încurajaţi agenţii economici prin reducerea fiscalităţii. Se consideră că este mai bine să crească cheltuielile publice/reducerea fiscalităţii.
110
c) multiplicarea bugetară echilibrată exercită influenţă asupra nivelului producţiei prin mărirea în proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât şi a veniturilor statului. Creşterea echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului activităţilor, egală cu creşterea bugetară.
Datoria publică
- înseamnă împrumuturile interne sau externe contractate de către stat atunci când ţara se confruntă cu dificultăţi economice. Într-o accepţiune mai largă include şi datoria la vedere, rezultată din depunerea de lichidităţi la diferite bănci.
gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei publice la PNB; rezultă astfel datoria publică pe unitatea de PNB, care în condiţiile accentuării creşterii economice se micşorează.
Politica fiscală
reprezintă o anumită concepţie, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipuri de impozite, perceperea şi modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creşterii economice, în felul în care este gândită eficacitatea fiscală. 1. elaborarea politicii fiscale un act de decizie deosebit de complex, ghidat de criteriul de eficienţă, care urmăreşte reducerea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea venitului consumat şi stimularea dezvoltării.
2. există o strânsă legătură între sistemul de impunere fiscală, impozite şi venit. Impozitul se măreşte odată cu veniturile. Dacă notăm: r = rata de impunere fiscală, i = impozitul pe venit şi v=venitul i = f(r,v) iar i = r.v raportul dintre creşterea impozitului şi creşterea venitului reprezintă rata marginală de impunere fiscală (Img).
Img = Δ I /Δ V; ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit.
3. este importantă luarea în calcul a efectelor probabile atât ale reducerii, cât şi ale majorării impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung.
4. perceperea impozitului se realizează sub două forme:a) Impozite directe: pe profit, salarii, pe sumele din vânzarea activelor societăţilor cu capital de stat, impozite pe dividende la societăţi etc.
b) Impozite indirecte - sunt cuprinse în preţul mărfurilor încasate odată cu vânzarea acestora, însă suportate de consumatorii finali: TVA, accize şi impozite pe circulaţie, taxe vamale etc.
5.politicile fiscale se caracterizează prin progresivitatea impozitelor, aceasta înseamnă că rata de impunere să se marească pe masură ce venitul impozabil creşte.
impozit negativ un cadru coceptual de distribuire secundară a veniturilor prin transferuri: bogaţii plătesc impozite care sunt distribuite sub formă de alocaţii săracilor un venit garantat.
111
CURS 22.
Bunăstare şi sărăcie. Politici de redistribuire a venitului 1. Inegalitate şi sărăcie. Minimul de subzistenţă şi pragul sărăciei. Dezvoltarea economică trebuie să conducă la dezvoltarea stabilă a colectivităţii, printr-o distribuire a rezultatelor într-o manieră cât mai echitabilă, altfel ... repercusiunile sociale fac ca ele să fie program sortit eşecului. Abordarea economiei de piaţă se face cunoscând nivelul dreptăţii sociale:a) dreptatea socială ca rezultat (când se obţin rezultate pozitive-social )b) dreptatea socială ca procedură (prezentă în urma folosirii unor mijloace, instrumente, pârghii: protecţie socială, programe sociale diferenţiate pe categorii de indivizi, securitate socială etc.) repartiţia inegală a rezultatelor ca urmare a participării inegale la producerea bunurilor determină poziţii diferite ale omului în societate, locul său în structura economică prelungindu-se în cea socială, are un statut economico-social particular, specific, interesul său personal. inegalitatea şanselor apare ca o consecinţă nu numai a pieţei şi concurenţei dar şi a modului în care fiecare întelege să se integreze într-o anumită schemă socială.
sărăcia se conturează ca o consecinţă simultană a inegalităţii şanselor (mat-valoric) şi a unei dreptăţi sociale insuficient controlate şi valorificate din punct de vedere al procedurilor sociale de redistribuire.
sărăcia reprezintă un mod de viaţă, iar aspectele sale variate pot fi grupate în 3 seturi corespunzătoare:
a) nivelul tuturor veniturilor;
b) sistemul de distribuţie a veniturilor;
c) nivelul şi tipul transferurilor realizate de stat prin sistemul de protecţie socială. aceste variabile pot fi explicate la rândul lor prin 2 categorii : a) indicatori privind standardul de viaţă propriu-zis, economici, prin natura lor; indicatori ai respectivului standard de viaţă - (veniturile) şi ai consumului;
b) indicatori privind caracteristicile calitative ale vieţii populaţiei: speranţa de viaţă şi sănătatea, calitatea hranei, educaţia, participarea culturală.
sărăcia se dimensionează dupa 3 coordonate majore: nivelul veniturilor, necesităţile minime de viaţă şi situarea nivelului venitului sub nivelul minim de trai
Minim de subzistenţă sau venit presupus a satisface necesităţile esenţiale pentru supravieţuire -
este considerat ca prag absolut al sărăciei pe când minim social venit pretins a satisface la nivel
minim nevoile presupuse pentru funcţionarea socială normală.
112
Nevoia minimă de viaţă nevoile fiziologice ale omului, tot ce este necesar pentro menţinerea în viaţă şi pentru conservarea capacităţii de muncă; cuprinde şi ceea ce în mod curent se numesc nevoi admise, sociale.
în dimensionarea corectă a sărăciei se stabileşte pragul de sărăcie cheltuielile minime de trai care pot fi determinate ca minim de subzistenţă, care se poate realiza şi prin utilizarea combinată a procesului de combatere a sărăciei cu procesul de dezvoltare economică, principala posibilitate de combatere a acestui fenomen.
2. Economia bunăstării şi formele ei Bunăstarea concept, dimensiuni. Se constituie ca o modelare a sistemului de nevoi potrivit cadrului socio-economic în care este integrat individul (proprietate, nivel al consumului, starea materială în ierahia societăţii etc). Reprezintă un concept rezultat din justiţia socială. Din problematica privind bunăstarea nu trebuie omisă "lăcomia umană", ca punct de plecare fundamental pentru analiza economică.
Albert Schweitzer - bunăstarea se fundamentează pe respectul vieţii, ceea ce contribuie la dezvoltarea optimă a capacităţilor specific umane.
Economia bunăstării, necesară pentru evaluarea corectă a programelor sociale, are ca obiect explicarea şi profilarea modalităţilor şi mecanismelor de alocare a resurselor. Ea reprezintă latura normativă a ştiinţelor economice.
Bunăstarea socială se defineşte prin capacitatea de satisfacere a preferinţelor individuale ale membrilor unei colectivităţi.
Formularea conceptului de economia bunăstării şi elaborarea ulterioară a conceptului de
bunăstare socială au contribuit la formularea şi introducerea unui alt termen: stat al bunăstării
Politica socială adoptată democratic şi promovată în cadrul studiului bunăstării trebuie analizată din punct de vedere: a) politic, când funcţia de protecţie statală (apărarea drepturilor civile: viaţa, proprietatea) a fost înlocuită cu funcţia de asistenţă (apărarea dreptăţii economice şi sociale: la muncă, la asistenţă socială în caz de boală sau la bătrâneţe, organizarea şi prestarea directă a unor servicii sociale etc.) b) din punct de vedere economic, statul bunăstării presupune modificarea forţelor pieţei libere, a regulilor ei de funcţionare:
garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor lor, indiferent de mărimea pieţei şi a proprietăţii lor; reducerea ariei de nesiguranţă privind confruntarea indivizilor cu somajul, inflatia, bătrâneţea, bolile;
113
asigurarea pentru toţi indivizii, în mod egal şi justiţiar, ca să poată beneficia de standarde cât mai ridicate în raport cu o gama predeterminată de servicii şi produse.
3. Nivelul de trai. Concept. Indicatori Abordarea teoretică a problematicii nivelului de trai are în vedere: oamenii nu se deosebesc fundamental între ei din punct de vedere al nevoilor şi priorităţilor;
oamenii nu trec în mod obligatoriu la nevoi superioare decât atunci când cele inferioare sunt satisfăcute;
numărul celor care preferă să utilizeze forţa fizică este mai mare decât al celor care utilizează puterea minţii. Rezultă o nouă concepţie asupra nivelului de trai denumită problema şanselor de egalitate sau egalitatea şanselor
nivelul de trai trebuie analizate de la aspectele teoretice spre cele practice:a) construirea unui model al nivelului de trai descriptiv sau de tip predictiv. Modelul descriptiv
explică opţiunile individului în procesul de consum şi comportamentul acestuia încadrat într-un
anumit context economic şi social;
b) modelul predictiv al nivelului de trai urmăreşte să redea poziţia individului prin intermediul formulării anumitor presupoziţii (cu caracter normativ) din care se pot deduce implicaţiile. (ex; participarea completă sau parţială la educaţie reduce instaurarea inegalităţilor economice de perspectivă dar creşterea costurilor educaţiei are un efect invers);c) nivelul de trai nu trebuie apreciat doar prin măsurători ale veniturilor, beneficiilor sociale, bunurilor de capital. (indicatorii de educaţie, de ocupare a forţei de muncă, ai duratei muncii, ai mediului de muncă, cei ai condiţiilor de locuit, de transport şi telecomunicaţii, ai timpului liber, criterii de apreciere a relaţiilor sociale şi politice, a siguranţei sociale, de sănătate, mobilitate socială etc.)
d) standardul nivelului de trai se poate stabili dacă se compară condiţiile de viaţă ale diferitelor grupe de populaţie.
e) nivelul de trai trebuie descris ca un tot unitar ( combinarea unor factori: venit-sănătate-mediul de muncă-climatul socil etc.)
f) unitatea de analiză folosită presupune analiza comparată a nivelului de trai pe plan internaţional cu cel din ţara noastră.
g) perspectiva socială altă concepţie formulată în plan teoretic privind abordarea nivelului de trai.
114
Tabloul indicatorilor sociali ai nivelului de trai
1. sănătatea (durata medie a vieţii: speranţa de viaţă, rata mortalităţii)2. starea de sănătate (afecţiuni de scurtă durată,... de lungă durată...)3. educaţia şi ştiinţa de carte (utilizarea facilităţilor pentru educaţie-nivelul de pregătire; ştiinţa de carte: educaţia adultului; rata analfabetismului)4. ocuparea şi calitatea vieţii de muncă (posibilitatea de ocupare: rata somajului; munca sezonieră; calitatea vieţii de muncă: muncitori descurajaţi, număr mediu al orelor de muncă; timpul de transport la locul de muncă; concedii anuale plătite; programe flexibile)
5. timpul liber (timpul liber şi activitatea de timp liber)6. accesibilitatea la bunuri şi servicii (venituri: venitul scăzut; sărăcia; bogăţia: distribuirea bogăţiei)
7. mediul fizic (condiţiile de locuit: spaţiul de locuit; mediul extern; accesibilitatea la servicii: confortul locuinţei; apropierea serviciului; poluarea aerului; zgomot)
8. mediul social (ataşament social...rata sinuciderii)9. siguranţa personală (expunere la risc: vătămări mortale grave; ameninţare percepută: teamă pentru siguranţa personală).
4. Politici de protecţie socială: necesitate, sferă, obiective, mijloace. Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă de ordin moral şi politic, ci şi una de ordin economic. Se fundamentează pe:
factorul social, colectivitatea se manifestă prin problemele ei comune; factori economici şi sociali: specificul locului de muncă, condiţiile şi durata muncii; căile şi mijloacele de realizare, de protecţie socială bazate pe programe... Politica socială reprezintă un ansamblu de scopuri (obiective) şi instrumente de analiză, prin care
puterile publice realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii venitului din
perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. Este un element de reglare a conflictelor economice,
sociale şi politice.
Tipuri şi domenii de protecţie socială
115
a) protecţia şomerilor. Cuprinde 3 forme de ajutor: indemnizaţia de şomaj, asistenţa de şomaj şi ajutorul social de şomaj.
b) protecţia mediului, a lucrătorului şi a publicului. Poluarea a devenit un adevărat pericol ... măsuri guvernamentale ... reglementări antipoluante: împotriva zgomotului, epurarea apelor, eliminarea deşeurilorc) protecţia consumatorului ..."aspectele sociale ale biotehnologiilor"
d) protecţia sănătăţii, protecţia mediului de viaţă, a normelor de sănătate
e) protecţia handicapaţilor unde creşte rolul serviciilor socio-sanitare...f) protecţia copilului şi a tineretului;g) protecţia socială complementară: decese, incapacitatea temporară de muncă
5. Relaţia tehnic-ecologic-economic-social a) dispariţia sau modificarea conţinutului unor meserii;b) modificări în diviziunea muncii - apariţia unui nou tip de divizare tehnicăc) modificarea statutului diferitelor profesii în procesul dezvoltării economiced) remodelarea structurii profesionale a forţei de muncă după criteriile eficienţei şi satisfacerii cererii sociale reale: dezvoltarea personalităţii; garantarea securităţii locului de muncă; verificarea gradului de sănătate a individului e) criterii de natură ecologică: temperatură, lumină, zgomot, vibraţii, noxe, muzică...f) realizarea unei discipline sociale - reglementări de ordin ecologic.Iniţiative la nivel mondial: fundamentarea unor programe de dezvoltare pentru asigurarea sistemelor energetice curate; respectarea şi recunoaşterea contribuţiei fiecărei ţări la nedepăşirea cotelor de bioxid de carbon; înfiinţarea unor centre naţionale pentru tehnologie curată; prevenirea efectului de seră, studii privind energia în agricultură; programe educaţionale, etc.
CURS 23.
Problema dezvoltării ţărilor rămase economic în urmă
Dezvoltarea economiei naţionale s-a făcut şi se face diferit de la o ţară la alta datorită unui complex de factori şi cauze. 1. Conceptul de subdezvoltare economică Este un fenomen complex, iar prin amploarea şi consecinţele sale, una din problemele globale ale omenirii. Caracter economic, politic - social ,cultural. Termeni: ţări rămase în urmăeconomic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs de dezvoltare, ţări neindustrializate, lumea a treia etc.
Noţiunea de subdezvoltare – R. Aron - s-a născut din comparaţie şi este comparaţie prin natura sa; ea desemnează ceea ce anumite societăţi nu sunt (dezvoltate) şi nu ceea ce sunt. Un ansamblu de fenomene complexe şi interdependente, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi mizerie, prin stagnare, printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie care
116
nu progresează atât cât ar fi posibil, printro dependenţă economică, culturală şi tehnologică. 2. Tipologia ţărilor în curs de dezvoltare, criterii şi indici. Aceste ţări formează o grupare specifică, caracterizate prin trăsături comune, prin rol şi loc specifice în economia mondială contemporană. Analiza se face comparând nivelul de dezvoltare economico-socială a statului, locul şi rolul lor în cadrul comunităţii internaţionale, participarea lor la progresul material şi distribuţia rezultatelor lui. Nivelul dezvoltării umane expresia gradului de dezvoltare şi utilizare a potenţialului material şi uman al unei economii naţionale, a măsurii în care naţiunea respectivă foloseşte factorii de producţie, îi combină şi structurează, pentru a obţine maximul de eficienţă şi profitabilitate. Se utilizează un număr mare de indicatori pentru a stabili ierarhia mondială: PNB cel mai folosit, fiind şi cel mai expresiv, dar cu deficienţe... Între evoluţia PNB/locuitor şi dinamica calităţii vieţii există o relaţie de dependenţă. Aceasta numai în măsura în care sporul de venit este utilizat pentru dezvoltarea învăţământului, a ocrotirii sănătăţii, a reducerii sărăciei absolute .. Din 1990 ONU a introdus o nouă modalitate de măsurare a nivelului de dezvoltare a ţărilor prin combinarea mai multor indicatori în cadrul unui sistem al indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Index H.D.I.). Cuprinde 3 componente de bază ale dezvoltării umane: longevitatea; cunoştinţele; standardul de viaţă. Prin combinarea valorilor acestui grup de indicatori se determină pentru fiecare ţară nivelul valoric al indicatorilor dezvoltării umane. Raport ONU/94 asupra dezvoltării umane, ţările se împart în 3 grupe: cu nivel ridicat al dezvoltării umane, cu o valoare H.D.I. de 0,800 şi peste, cu nivelul mediu cu HDI între 0,500-0,799, nivelul scăzut de dezvoltare umană, cu o valoare a HDI de sub 0,500. În 1992, din cele 173 ţări, 53 se înscriau în prima grupă în care: durata medie de viaţă a fost 74,1 ani; gradul de alfabetizare la populaţia adultă 97,3%, iar numărul mediu de ani de şcolarizare fiind de 9,8; PNB/locuitor 14000$. Valoarea medie a indicatorului dezvoltării umane a fost de 0,886. Grupa ţărilor mediu dezvoltate, 65 ţări: durata...viaţa de 68 ani; gradul de alfabetizare la un nivel de 80,4%, numărul mediu ani şcolarizare 4,8; PNB=3460$; valoarea medie a HDI 0,649. În grupa ţărilor slab dezvoltate 55 de ţări: ..media vieţii 55,8 ani; gradul de alfabetizare de 47,4%, numărul mediu de ani de şcolarizare 2; PNB=1170$. Valoarea medie a HDI = 0,355. În anul 1994 raportul ONU apreciază că din grupa ţărilor în curs de dezvoltare fac parte 127 de ţări, care se grupează în ţări cu nivel ridicat, mediu şi scăzut de dezvoltare pe baza următorilor indicatori: speranţa medie de viaţă, accesul populaţie la serviciile de sănătate; accesul la sursa de apă ş canalizare; numărul caloriilor consumate; ştiinţa de carte; accesul la presă şi TV; PNB/locuitor. Subdezvoltarea afectează peste un miliard de oameni , majoritatea în sărăcie absolută.
3. Aspecte structurale ale economiilor subdezvoltate Încadrarea ţărilor celor mai slab dezvoltate în categoria subdezvoltării economice are la bază următoarele criterii: demografic (natalitate mare, mortalitate pe cale de reducere, o puternică creştere demografică); economic (venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie slab dezvoltată, infrastructură înapoiată, ritm scăzut de creştere a producţiei/locuitor, grad scăzut de valorificare a resurselor, nivel scăzut al investiţiilor, subzistenţa precară: malnutriţie, subalimentaţie, boli, igiena rudimentară); sociologic (analfabetism, neintegrare socială, situaţia socială inferioară a femeii). Din literatura de specialitate se pot reţine următoarele caracteristici ale stări şi evoluţiei acestor ţări raportate la structurile lor. a) nivel scăzut al venitului , care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei. Gradul redus de dezvoltare a producţiei de bunuri materiale şi servicii: capacitatea redusă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi de ocupare a populaţiei active; un pluralism tehnologic de producţie fragil. Nivelul scăzut al producţiei şi al economiei, ca urmare infrastructurii precare, sistemul de învăţământ şi ocrotire a sănătăţii, factorul muncă s-a aflat într-o continuă creştere. Decalajele economice sunt date de diferenţa calităţii în dezvoltarea economică a ţării.
117
Decalajele absolute exprimă diferenţa, măsurată în cifre absolute, între nivelul de dezvoltare economică. Decalajul relativ diferenţa calitativ-relativă (comensurată sub formă de raport, ori de procente), între partea deţinută de ţările dezvoltate şi partea deţinută de ţările în curs de dezvoltare la diferiţi indicatori sintetici mondiali. Populaţia ţărilor în curs de dezvoltare, 82%, deţinea numai 1/4 din PIB şi comerţ mondial, respectiv 11% din producţia globală a industriei prelucrătoare. Capacitatea ştiinţifică şi tehnologică a lumii este mai inegal repartizată: ţări dezvoltate concentrează peste 90% din numărul total al savanţilor şi cercetătorilor, 95% din aparatura electrică; 97% brevete şi invenţii; b) deformarea lor structurală: specializarea de ramură îngustă, disproporţionată între sectoarele 1, 2, 3 şi 4; în dezechilibre din industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale etc. c) coexistenţa mai multor tipuri de economii: de subzistenţă; economia de piaţă simplă, specifică muncii producţiei de mărfuri; economia de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne. Cu toate aceste dezvoltări economice are un pronunţat caracter extensiv şi este dependentă de "factorul extern", de participare la divizare mondială a muncii de pe o poziţie dezavantajoasă. d) existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene, aflate într-un proces permanent de ajustare, consolidare, de întrepătrundere şi tranziţie. Prin sisteme economice pluraliste înţelegem coexistenţa şi împletirea în cadrul economiei acestei ţări a diferitelor sisteme economice: economie naturală, de schimb, de comandă şi pe de altă parte, a numeroase forme şi tipuri de proprietate. Economia naturală reprezintă până la 35% din PIB în India şi Africa.
4. Cauzele subdezvoltării economice Există numeroase concepţii cu privire la cauzele subdezvoltării: Starea de subdezvoltare reprezintă doar o întârziere a dezvoltării a ţărilor în curs de dezvoltare: teoria privind stadiile dezvoltării economiei a lui W.W.Rostow: în dezvoltarea ţărilor avansate s-au atins 5 stadii: societăţi tradiţionale, pregătirea condiţiilor pentru decolare, decolarea, marşul spre maturitate, consumul de masă. Ţările în curs de dezvoltare se află în una din primele 3 etape, iar cele subdezvoltate în prima. Subdezvoltarea este un produs, rezultat al dezvoltării, în sensul că multe ţări s-au dezvoltat pe seama rămânerii în urmă a altora. Celso Fustado: “subdezvoltarea este un proces istoric autonom şi nu o etapă prin care au trebuit să treacă în mod necesar economiile care au atins deja un nivel superior de dezvoltare” de aici au rezultat 2 modalităţi de explicare a cauzelor subdezvoltării: a) subdezvoltarea ar fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale, de către fostele metropole, astfel au apărut 2 mari categorii: ţări bogate şi ţări sărace, primele continuă să exploateze pe cele sărace, prin schimbul economiei internaţionale; b) cauzele subdezvoltării decurg din efectele de dependenţă, care au rezultat dintr-un complex de factori şi condiţii obiective: evoluţia economiei mondiale. Cauzele interne: resursele naturale şi umane, factorii economici şi politici. Resursele umane au fost şi rămân unul din factorii cei mai abundenţi ai acestei ţări. Factorii economici: structura diversificată a economiei, la dimensiunea redusă a economiei şi investiţii interne, la eficienţa scăzută a acumulării, la dimensiunile insuficiente ale pieţei interne, la posibilităţile proprii, de finanţare a creşterii, insuficienţa sau absenţa mediului economic necesar. Dezvoltarea a fost grav afectată de natura unor regimuri politice dictatoriale, programele de dezvoltare au avut efecte dezechilibrante. Cauzele externe: se referă la o multitudine de condiţii, factori, mecanisme economice care au obstrucţionat dezvoltarea acestor ţări pe măsura posibilităţii: asuprirea colonială, deposedarea de bogăţiile naturale, războaie de cotropire, practicarea de schimburi inechitabile pe piaţa mondială, politici financiar - monetare defavorabile pentru ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. 5. Politici şi strategii de dezvoltare a ţărilor rămase în urmă economic
118
Există o mare varietate de obiective, căi şi mijloace folosite pentru dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare. Acestea cad în sarcina factorilor de decizie din aceste ţări dar există preocupări şi din partea comunităţii internaţionale. Există numeroase strategii internaţionale ONU, organisme regionale, rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii care vizează problematica globală a acestei ţări. S-au detaşat câteva modele şi strategii ale dezvoltării economice: a) “Dezvoltarea spre interior” în centrul procesului dezvoltării stă accelerarea creşterii economice, sporirea venitului naţional pe calea industrializării economiei naţionale prin substituirea importurilor cu produse proprii şi creşterea exporturilor. b) “Dezvoltarea spre exterior” accelerarea dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi mai eficace a economiei la relaţiile economice internaţionale – lichidităţi; c) “Dezvoltările endogene” definesc dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei industrie şi agricultură. Îmbinarea şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemele structurii sale economice, sociale, politice, culturale şi educaţionale etc. În ultimele decenii eforturi de elaborare a unor strategii la nivel regional şi internaţional: "Strategia internaţională a dezvoltării pentru al treilea deceniu al naţiunilor unite pentru dezvoltare"; "Planul de acţiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru dezvoltarea economică a Africii" - 1980. Comisia economică şi socială a ONU pentru Asia şi Pacific a adoptat în 1980, liniile directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii: dezvoltare economică accelerată, reducerea şomajului total şi parţial, satisfacerea nevoilor de bază, participarea crescută a populaţiei la procesul dezvoltării, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor în domeniul alimentar, energetic, tehnologic, industrial şi financiar. Cea de a doua conferinţă a ONU privind ţările cele mai puţin dezvoltate, Paris septembrie 1990, prin declaraţia şi programul de acţiune pentru ultimul deceniu al actualului mileniu, stabileşte o serie de măsuri pentru relansarea dezvoltării economice. Aceste strategii au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o problemă a ţării respective, că efortul propriu nu poate fi înlocuit cu nici un fel de ajutor din afară. Direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, pentru dezvoltarea economiei:a) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a producţiei agricole, utilizând forţa de muncă, îndeosebi a "şomajului deghizat", valorificarea resurselor naturale. b) promovarea în întreaga economie a progresului tehnico-ştiinţific, a inovaţiilor şi invenţiilor.c) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnologie: dezvoltarea învăţământului, diminuarea exodului de forţă de muncă.d) formarea capitalului şi realizarea de investiţii. Apare "Cercul vicios al sărăciei". Oferta este blocată din cauza posibilităţilor reduse de economisire, care la rândul său, se datoreşte slabei W, ca urmare a lipsei de capital, a capacităţii reduse de economisire. Cererea nu este stimulată din cauza puterii de cumpărare scăzute. Subdezvoltarea este, în primul rând o problemă a populaţiei din ţările în cauză, dar nu poate fi judecată şi nici abordată prin efort propriu al acestora. Pentru înlăturarea ei este necesar şi justificat sprijinul întregii comunităţi internaţionale, îndeosebi al ţărilor dezvoltate economic: finanţarea dezvoltării, care presupune un ajutor public pentru dezvoltare dar şi acordarea de împrumuturi din partea ţărilor dezvoltate, a organismelor internaţionale specializate. - promovarea exportului ţărilor subdezvoltate, un schimb echitabil, acordarea de asistenţă tehnologică şi financiară; cooperare regională.
Curs 24. Economia internaţională
1. Interdependenţele economice internaţionale
119
Din cele mai vechi timpuri au existat raporturi economice între ţări, cu toate acestea nu se poate vorbi de o economie mondială în antichitate şi evul mediu. Economia mondială nu se confundă cu relaţiile economice externe sau cu piaţa mondială-care a început formarea ei în sec. al XVI-lea. Piaţa mondială este o noţiune economică, nu una geografică.
Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele printr-un complex de relaţii internaţionale generate de participarea statelor la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul mondial şi guvernate de o ordine economică internaţională specifică etapei istorice date. Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice internaţionale. Interesele economiilor naţionale se întrepătrund. După al II-lea război mondial, s-a format un sistem complex de interdependenţe economice, care se adâncesc şi se diversifică strâns legat de: schimburile politice de anvergură care au loc pe arena mondială; modificarea structurii lumii contemporane din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economic; adâncirea diviziunii interne a muncii, îndeosebi ca urmare revoluţiei tehnico ştiinţifice; - diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional; evoluţia pieţei internaţionale sub influenţa unor factori contradictorii.
După prăbuşirea sistemului colonial s-a accentuat lupta pentru independenţa de stat şi formarea a numeroase economii naţionale, iar după `89 noile deschideri din centrul şi estul Europei.
Economia mondială este caracterizată de asimetria profundă dintre nivelul de dezvoltare ale statelor, cu influenţe mari asupra interdependenţei economice internaţionale. Datele statistice arată că 56,1% din populaţia globală se află în ţări cu economia subdezvoltată, PNB 90-499 $/loc şi contribuie doar cu 8,5% la producţia mondială.
Se menţin decalaje mari între ţări atât în ceea ce priveşte PNB/loc cât şi W raportul este de 13:1, iar la W decalaj foarte mari. În ultimele decenii au avut loc schimbări între centrele de putere economică astfel că în 1991, aproape 1/2 din producţia mondială, PIB global, aparţine Asiei din zonei Pacificului, schimbări care pot exercita o anumită reorientare şi în privinţa interdependenţei economiei internaţionale. Al 3-lea raport al clubului de la Roma: restructurarea ordinii internaţionale evidenţiază interdependenţa N-S, dintre ţările bogate şi cele sărace: interdependenţe generate de nevoia de alimentaţie: deficite-surplusuri, energie si minerale, posibil dereglării ale sistemului de susţinere a vieţii pe planeta Pământ, apărarea mediului înconjurător, speranţele de a reduce decalajele între bogaţii şi săracii lumii. Interdependenţele economice înseamnă cooperarea reciproc avantajoasă, între state suverane, bazate pe principiul dreptului internaţional, pentru progresul fiecăruia.
2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională Se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producerii şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
Factori condiţii naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie. mărimea teritoriului şi a populaţiei; au potenţial diferit şi special; nivelul apărat de producţie si gradul sau de diversificare; tradiţia economică, care pot favoriza sau nu specializarea; factorii extraeconomici (război , asuprire colonială, rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice, etc.)
În diviziunea mondială a muncii contemporană există grade diferite de specializări internaţionale, care reflectă ponderea acută în export şi producţia mondială:
se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii interne a muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate.
În deceniile 7-8 ale sec XX, s-a structurat o nouă structură în diviziunea internaţională a muncii: tehnologia dezvoltării specializându-se în domeniul tehnicii moderne şi ultra, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători şi furnizori de produse industriale de bază si clasice. În
120
timpul dezvoltării se manifestă o anumită reorientare spre producţia de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industriile prelucrătoare şi extractive.
Se constată unele regrupări în rândul TICD, de natură să genereze restructurări în diviziunii interne a muncii: industria textilă în S-E Asiei producător din Hong-Kong sau Singapore articole de modă etc..
După 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili.
Ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice bazată pe microelectrica circuitelor integrate, robotica, noile bunuri de consum, energiile noi, mijloacele de transport şi comunicaţie moderne, vor reprezenta 1/3 si 2/3 din nomenclatorul de produse al statelor, astfel că pe piaţa mondială se va ajunge la o competiţie cu mult mai accentuată între producători, ceea ce va determina adânci restructurări individuale interne a muncii. Mutaţii se vor produce şi datorită revoluţiei din domeniul biotehnic, biochimiei, microbiologiei şi geneticii ceea ce va produce importante modificării în diviziunea internaţională a muncii.
3. Racordarea economiilor naţionale la fluxurile economice mondiale
Forma principală de relaţii economice dintre state a constituit-o schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial. O dată cu formarea pieţei mondiale şi diviziunii interne a muncii, sfârşitul sec. XIX-lea au apărut şi s-au dezvoltat investiţii internaţionale de capital, care au devenit preponderente faţă de schimburile internaţionale de mărfuri.
După al 2-lea război mondial a apărut o largă extindere - cooperarea economică şi tehnică internaţională. Toate aceste forme de legături economice între state poartă denumirea de "flux economic internaţional": se înţelege mişcarea unor valori materiale băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Trăsăturile caracteristice ale fluxului economic internaţional sunt influenţate de factorii:tehnico-economici şi extraeconomici cu acţiune imediată sau de perspectivă...
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în strânsa lor interdependenţă, formează circuitul economic mondial. El reprezintă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activ dintre diverse economii naţionale, care pe lângă sfera circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice. Evoluţia bunurilor şi formele de manifestare ale circuitului internaţional depind de 3 factori:
a. Gradul de dezvoltare a economiei naţionale; b. Gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii; c. Stadiul în care se află şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale, care pot stimula sau frâna diferite fluxuri economice internaţionale;La rândul său, circuitul economic mondial poate exercita o mare influenţă atât asupra relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiei mondiale, implicit asupra economiei naţionale.
Inegalităţile de forţă economică dintre ţări determină inegalităţile în schimburile internaţionale, cu influenţă asupra racordului economiei naţionale la fluxurile economice mondiale.
121
Există o strânsă corelaţie între potenţialul economic al unei ţări şi participarea ei la circuitul economic mondial; între nivelul dezvoltării economice şi intensitatea antrenării economiei naţionale în schimburile cu străinătatea.
4. Comerţul extern şi trăsăturile sale caracteristice. Migraţia internaţională a forţei de muncă.Unul din factorii determinanţi ai creşterii economice în economia de piaţă este comerţul exterior, evoluţia comerţului exterior, în ultimele decenii, se caracterizează prin următoarele trăsături: a. tendinţa de creştere a exportului mondial în perioada actuală b. accentuarea diversificării comerţului mondial; au apărut noi pieţe, în prezent se extinde piaţa internă a roboţilor industriali
c. creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturi mondiale: 60 la 70 %d. înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate e.
adoptarea unor noi măsuri-tarife şi netarife de îngrădire a comerţului mondial f. aspectele ecologice au devenit factori importanţi în negocierile unor înţelegeri comerciale regionale sau mondiale. GATT OMC de la 1 ian 1995 au acţionat pentru înlăturarea barierelor din calea comerţului internaţional tratat de liberalizare a comerţului, negociat timp de 7 ani runda Uruguay. g. tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale: - instituţionalizare din sistemul ONU: OMC, U.N.C.T.A.D.- organizarea internaţională pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor- organizarea economiei regionale interstatale: desfiinţarea barierelor vamale. h. tendinţa de "tripolarizare” a schimburilor comerţului internaţional: CEE + SUA şi Japonia totalizând aproape 3/4 din valoarea exporturilor mondiale. După 1 ian `94, acordul liberului schimb nord-american cuprinde SUA, Canada şi Mexicul. Spaţiul economic european: Uniunea Europeană + ţările asociate
Fluxul finanţelor intere au sferă mai mică faţă de cel al mărfurilor, astfel au luat o mare dezvoltare, după al II-lea război mondial: împrumuturile publice avantajoase pentru ţările avansate; investiţiile externe de capital fluxuri care au format mişcarea capitalului pe termen lung; mişcarea capitalului pe termen scurt: cumpărare-vânzare de devize străine, acordarea de credite pe termen scurt. Cooperarea economică internaţională a luat amploare având trăsături specifice:
a. Se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri (de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse) pe când comerţul internaţional reprezintă unul dintre fluxurile economice principale.
b. Este forma cea mai echitabilă de schimburi reciproce, de activităţi dintre state, faţă de comerţul mondial Are şi elemente cu caracter discriminatoriu; c. Introduce un element de continuitate şi stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, in timp ce comerţul mondial depinde de numeroşi factori care îl pot stimula sau frâna; d. Nu se substituie fluxurilor deja existente, ci contribuie la dezvoltarea lor. Economistul american Peter Druker afirmă că economia mondială nu este în curs de transformare ci s-a transformat deja în privinţa fundamentului ei cât şi a structurii ei prin următoarele argumente: - declinul cererii de materii prime se explică prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de producţia şi produsele ce necesită un consum mare de materiale, astfel că preţul materialelor scade vertiginos; - are loc o accelerare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate; ramurile industriale mari consumatoare de forţă muncă se deplasează către un volum mare de ştiinţă. Se cristalizează 2 tipuri distincte de industrie: prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele 3/4 ale sec. al XX-lea ; a 2-a se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum şi calculatoarelor electronice, aceste produse pot fi exportate-importate atât ca "produse” cât şi ca "servicii” negăsidu-şi o reflectare precisă în balanţa comercială. Pe baza analizei autorul ajunge la următoarele concluzii:
122
a. exportarea ştiinţei s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite. b. comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil” care joacă un rol tot mai important. c. rolul principal în fluxul internaţional de capital l-a jucat "economia reala” (adică fluxul de mărfuri şi servicii), iar în ultimul timp s-a produs o profundă schimbare prin apariţia "economiei simbolice” (adică mişcarea de capital, schimbul de valută şi fluxul de credite), care acum joacă un rol principal. Mişcarea de capital nelegată de comerţ depăşeşte cu mult activitatea finală legată de comerţ
În ultimii ani, fluxul de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat, în mare măsură independent de comerţul intern şi uneori în sens invers. Factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale": cost forţă de muncă si W, cost materii prime, costuri energetice, cost de transport, etc. determină ratele schimbului valutar; în realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o măsură tot mai mare, raporturile dintre costul forţei de muncă din 2 ţări.
Economistul francez M. Didier arată că, intensificarea concurenţei pe pieţele interne a dus la diverse forme de dependenţă financiară şi integrare progresivă a pieţelor şi operaţiunilor diferitelor ţări.
a. pe termen lung, competitivitatea este factorul cheie al soldului exterior. Pe termen scurt activitatea întreprinsă poate fi determinantă. b. deficitul extern face să scadă rata schimbului, scurgerea capitalului c. creşterea ratei dobânzii reţine capitalul în sfera intereselor naţionale şi atrage capitalurile străine.
5. Migraţia internaţională a forţei de muncă Se înţelege procesul de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în alta, în vederea desfăşurării unei activităţi în afară unde se află reşedinţa lor permanentă, urmând ca cei ce migrează să fie retribuiţi de persoane fizice, juridice sau organisme internaţionale pentru desfăşurarea activităţilor respective. Este un fenomen vechi si are loc în strânsă legătură cu fluxul intern de capital.
Migraţiunea internaţională a forţei de muncă generează o serie de tensiuni şi contradicţii între ţările de emigraţie şi cele de imigraţie. Balanţa comercială Este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Poate fi generală sau parţială când se referă la relaţia de import export cu o ţară sau un grup de ţări. Poate fi : activă, pasivă sau echilibrată. Concluzie: racordarea economiei naţionale la fluxul economic internaţională comportă relaţii echitabile între state dar şi stări tensionale şi contradicţii între ţări.
Curs 25.
Avantajul comparativ şi schimburile economice internaţionale 1. Teoria avantajului comparativ. Funcţie de volumul resurselor de care dispun şi eficienţa cu care sunt cheltuite acestea unele ţări au avantaje în comparaţie cu altele. Schimburile care se realizează între state au drept scop obţinerea de avantaje în scopul creşterii calităţii vieţii populaţiei... <Avantajul> absolut (în comunitatea internaţională) este iscusinţa (capacitatea) unei ţări de a produce şi exporta un bun economic mai eficient cu un output mai mare pe unitatea de input decât o altă ţară. 1. Adam Smith în “avuţia naţiunilor” remarca avantajele specializării ce permit fiecărei ţări să-şi concentreze producţia pe acele bunuri pe care le poate obţine cel mai ieftin şi să le importe pe cele care ar presupune costuri mai mari decât importul acestora.
123
Diferenţe absolute de costuri (respectiv preţuri) nu sunt, de fapt, decât diferenţe de eficienţă în favoarea acelor ţări care au produs bunuri economice cu costuri (respectiv preţuri) mai reduse. <Avantajul comparativ> se bazează în esenţă pe faptul că: a) O ţară optează în favoarea producerii unor bunuri pentru care, în comparaţie cu alte ţări, cheltuieşte comparativ mai puţin, chiar dacă costurile ei în mărimi absolute, sunt mai mari; b) Schimburile externe bazate pe teoria avantajului relativ, devin reciproc avantajoase pentru toţi partenerii; c) Avantajul comparativ trebuie găsit şi explorat chiar dacă avantajul absolut este evident şi real, în condiţiile liberului schimb, ale pieţei şi concurenţei libere. Potrivit teoriei avantajului comparativ, o ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le obţine cu costuri relativ mai scăzute (în care eficienţa este relativ mai mare decât în alte ţări) - în schimb, ţara respectivă va importa acele bunuri pe care le produce la costuri relativ ridicate (în care eficienţa este relativ mai scăzută decât în alte ţări). <Venitul din comerţul exterior>
În situaţia în care două ţări produc: una alimente, iar cealaltă strunguri, se pune întrebarea, ce raport de schimb vor accepta ţările în comerţul lor exterior - costul oportun, ca alternativă între strunguri şi alimente diferă: el este de 1/2 în ţara A şi de 1/1 în ţara B, astfel raportul de schimb dintre cele două ţări se va afla între cele două limite ale costurilor oportune autohtone. Ţara A şi ţara B pot, de exemplu, accepta să schimbe un strung pentru 1t unităţi de alimente. Rezultă că venitul din comerţul extern nu-i nimic altceva decât diferenţa dintre raportul de schimb şi limita costului oportun autohton. Se pune problema consumului de resurse pentru fiecare produs în parte care este exportat. Limitele posibile ale producţiei în condiţiile economiei deschise sunt mult mai elastice, avantajoase pentru ambele ţări. Eficienţa apare ca un raport între valoarea a ceea ce se produce şi în consecinţă a ceea ce nu se produce, între bunurile obţinute şi bunurile care trebuie sacrificate deoarece producţia lor presupune costuri pentru şansele actuale. Teoria avantajului comparativ infirmă pretenţia că o ţară poate fi mai eficientă decât alta în producţia oricărui bun. Înlătură confuzia atât de frecvent expusă de a evalua schimburi externe exclusiv în termeni monetarişti. Eficienţa schimburilor externe este influenţată şi de alte premise ale comerţului internaţional: ocuparea deplină a muncii; absenţa restricţiilor valutare: inexistenţa unor restricţii artificiale în tranzacţii: absenţa costurilor de transport într-un sistem de perfectă libertate a comerţului scrie D. Ricardo fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor ramuri de activitate care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. 2. Înzestrarea cu factori de producţie Economisirea de resurse prin specializarea producţiei în activităţi cu randamente sporite este de necontestat. Teoria avantajului comparativ nu explică influenţa diferenţei de înzestrare cu factori de producţie a ţărilor asupra specializării internaţionale. Şcoala economică suedeză a elaborat o variantă a teoriei comerţului extern, bazată pe înzestrarea ţărilor cu factori de producţie. Aceasta preia, din modelul iniţial ideile avantajului comparativ, regândite potrivit următoarelor ipoteze:a) Ordonării bunurilor economice ţinând seama de intensitatea factorilor;b) Clasificării ţărilor funcţie de abundenţa factorilor;c) Legăturii organice a preţurilor factorilor de producţie şi a bunurilor finale, în funcţie de modificarea cererii şi a ofertei de factori. Comerţul extern poate avea loc în condiţiile în care bunurile economice ale ţărilor exportatoare au un preţ mai mic comparativ cu alte ţări, iar bunurile economice importate au un preţ mai mare decât cel existent pe propria-i piaţă. Diferenţele de preţuri sunt diferenţe privind dotarea cu factori de producţie a ţărilor. <<Analiza proporţiilor factorilor>> Cunoscând că factorii de producţie sunt limitaţi, atunci şi limitele reale ale producţiei (respectiv ofertei) urmează traiectoria modificării şi respectiv proporţiei factorilor. Dacă unul din factori ar fi nelimitat atunci producţia şi traiectoria ofertei ar depinde de
124
celălalt. În economia reală nu există factori de producţie infiniţi, ci doar relativi abundenţi sau nu, astfel că, potrivit teoriei şcolii economice suedeze, fiecare ţară se specializează şi exportă bunuri şi servicii economice care încorporează factori de producţie relativi abundenţi şi ieftini. Totodată, ea importă bunuri şi servicii economice care necesită input-uri costisitoare, cu care ea este insuficient înzestrată (factori relativi deficitari şi scumpi). <<Analiza preţurilor relative>> Între preţul bunurilor economice şi preţul factorilor există o legătură evidentă a cărei analiză aprofundată nu poate fi înţeleasă fără o cercetare prealabilă a restricţiei fiecărui factor de producţie. Astfel, dacă preţul relativ al unui bun economic este în funcţie de restricţia capitalului rezultă că o parte a forţei de muncă rămâne nefolosită, iar rata salariului este egală cu mulţimea vidă, ca de altfel şi preţul relativ al muncii. Dacă, însă, preţul relativ al bunurilor economice este condiţionat de panta restricţiei muncii rămân neutilizate părţi din capital, iar venitul sau devine mulţime vidă. Dacă preţul relativ al bunului economic creşte atunci creşte şi preţul relativ al muncii. În condiţiile liberei circulaţii a bunului economic, comerţul exterior tinde să egalizeze preţul factorilor de producţie. Va creşte ponderea muncii în venitul real în ţara dotată relativ abundent cu acest factor, şi se va reduce ponderea corespunzătoare a capitalului. Se ajunge la teorema Wolfgang Stolper şi Paul Samuelson, potrivit căreia, abstracţie făcând de barierele comerciale şi de cheltuielile de transport dintre ţări care utilizează aceleaşi tehnologii, comerţul intern duce la egalizarea preţului factor de producţie. W. Leontief subliniază neajunsurile acestei teoreme arătând că importurile de bunuri economice ale SUA necesită un consum mai intens de capital decât exporturile, în timp ce bunurile economice exportate solicită un volum mai mare de muncă faţă de cele importate. În realitate: factorul de producţie capital este relativ abundent, în timp ce factorul muncă este relativ deficitar. S-au luat în calcul aspectele calitative ale factorilor de producţie: calificarea muncii; organizarea mai bună a acesteia; calităţile manageriale, care fac ca munca unui muncitor american să fie de 3 ori mai eficientă. Teorema dotării cu neofactori ia în considerare în analiza tranzacţiilor externe, capitalul şi munca, ca factori implicaţi în teoria înzestrării cu factori, la care se adaugă capitalul uman, materiile prime şi resursele energetice, consideraţi ca factori noi de producţie. Teorema înzestrării cu neotehnologii presupune o analiză a schimburilor externe a exportului în funcţie de implicarea capitalului uman şi a actualelor tehnologii într-un proces de renaştere tehnologică a teoriei avantajului comparativ. 3. Paradigma productivităţii muncii Mihai Eminescu, într-o serie de studii şi manuscrise: paralele economice; banca de scont şi circulaţiune; economia naţională, se referă la teoria avantajului comparativ abordată prin prisma productivităţii muncii. Productivitatea muncii în agricultură nu se poate mări decât în anumite limite, suma de avere care se produce prin posesiune este limitată; şi producţia şi mărimea proprietăţii de pământ sunt finite. O astfel de limită nu poate fi depăşită decât dacă omul adaugă averii funciare şi produselor ei, activităţi de creaţie ştiinţifică şi artistică implicată în ramuri industriale. Trăsătura fundamentală a întregii istorii este tendinţa de a forma din şi lângă posesiunea de pământ, pe cea industrială, de a o desface apoi pe aceasta din urmă în cea dintâi. Aceasta este sâmburele economic al timpului nostru.Eminescu constatată diferenţele extrem de mari care există între valoarea producţiei manufacturate şi cea a producţiei agricole, rezultate din diferenţa de productivitate a muncii, dar şi din practicarea unor schimburi comerciale neechivalente. "..., încărcând 500 de vagoane de grâu, capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. Partea leului, datorată situaţiei existente, se afla, desigur, în mâna ţărilor cu o productivitate a muncii comparativ ridicată. Dintre economiştii români care au aprofundat analiza avantajului comparativ în comerţul exterior, privită prin prisma productivităţii muncii: M. Manoilescu în lucrarea "Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional" considera că "singurul criteriu pentru a măsura avantajul naţional al unei producţii este importanţa câştigului individual al capitalistului este cea mai mare eroare care se poate face". Pentru o ramură de
125
producţie, productivitatea muncii este un element funcţional, pe când randamentul capitalului este incontestabil un element de demaraj, care asigură punerea în mişcare a unei industrii cu minim de capital. Se argumentează că productivitatea muncii în industrie este mai mare decât în agricultură şi de aici necesitatea orientării dezvoltării către acele activităţi care asigură o productivitate a muncii superioară celei medii naţionale. Avantajul comparativ îşi probează coapartenenţa costului cu productivitatea, altfel avantajul comparativ duce la maximizarea ofertei, respectiv a producţiei mondiale, dar nu şi la maximizarea lor în cadrul fiecărei economii naţionale. În cost străbate o apartenenţă la productivitatea muncii, care apartenenţă “ascultă” de productivitatea muncii, fiindcă aceasta se transmite costului. Productivitatea muncii nu este prezentă în cost nici întâmplător şi nici excepţional. Productivitatea muncii fiinţează şi se validează în măsura în care, prin paradigma ei, ea priveşte costul. Dacă nivelul productivităţii muncii depuse pentru producerea unui bun economic este superior mediei naţionale a productivităţii muncii din ţara dată, s-ar realiza un dezavantaj prin procurarea lui din import. Invers, nivelul inferior mediei naţionale ar fi mai avantajos să se recurgă la soluţia importului. Numai preţul scăzut al mărfurilor din import nu ne îndreptăţeşte încă să ne pronunţăm că importul este avantajos. Acest avantaj nu depinde numai de cum se cumpără, ci mai ales, de cum se creează puterea de cumpărare necesară". În abordarea teoretică si practică a avantajului comparativ se impune faptul că randamentul şi costul sunt transmise unul altuia şi aparţin unul altuia.Concluzie: nici o ţară, care apără atât interesele producătorilor, cât şi ale consumatorilor, nu poate să importe sau să exporte la întâmplare, cu orice preţ şi în orice condiţii, cu atât mai mult că legile dure ale economiei de piaţă îşi pun amprenta.
CURS 26.
Piaţa valutară
1. Conţinutul pieţei schimburilor valutare
Piaţa schimburilor valutare reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu valute, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Se fac tranzacţii cu valută şi cu multiple titluri de credit (cambii, bilete la ordin, cecuri, valori mobiliare, ordine de plată, etc.) Exprimate în monede străine, devizele reprezintă creanţe ale agenţilor economici naţionali asupra agenţilor economici din alte ţări sub formă de înscrisuri în monede străine.
Elementele specifice pieţei valutare sunt:- agenţii economici autorizaţi să realizeze operaţiuni cu valute; normele legale privind
organizarea, desfăşurarea şi controlul operaţiilor cu valute; metodologia de determinare a cursului valutar şi de protecţie a acestuia prin acţiunea bunurilor; timpul în care funcţionează piaţa valutară; riscul şi profitul pe piaţa valutară
- implică un ansamblu de relaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor, ce se formează pe pieţele naţionale unde au loc operaţiuni cu valută sau devize.
în România, piaţa schimburilor valutare se compune din: piaţa valutară bancară rezervată operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valori de la persoane juridice; piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valori de la peroane fizice. piaţa schimburilor valutare interbancare, reprezintă o piaţă continuă în care se efectuează vânzarea-cumpărarea de valori la vedere (spot) şi la termen (forward) contra monedei naţionale la cursuri de schimb determinată liber de intermediari autorizaţi de Banca Naţională să participe în nume şi cont propriu sau în nume propriu şi contul clienţilor.
acţionează mai mulţi subiecţi-operatori:
126
a. care generează cererea şi oferta de valori (agenţii economici care realizează activitatea de comercianţi internaţionali, peroane fizice sau juridice ca operatori speculatori);
b. care concentrează cererea şi oferta de valori, stabilesc cursul de schimb, efectuează tranzacţiile cu valută (banca de emisiune, bursa valutară, brokeri, case de schimb valutar, ş.a.).
Obiectul: Ansamblul de fluxuri (vânzare-cumpărare de valute convertibile; schimbul unei valute efective pe valută în cont sau invers; vânzare-cumpărare de efecte de comerţ exprimate în ECU (Cursul European Unit - unitatea monetară de cont a Sistemul Monetar European -1979)
Poate avea ca obiect bani în numerar: schimb "manual” ori "turistic", sau poate avea ca obiect preschimbarea monedei naţionale în devize scripturale, numindu-se în acest caz schimb "tras".
Cererea de valori: pentru extinderea activităţii economice pentru interese speculative de profit, pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb a diverselor monede naţionale. oferta de valori se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici, care în comerţ, agricultură, industrie, turism, etc. oferta de devize rezultă din exportul de bunuri şi servicii şi din intrările de capital străin. activitatea pe pieţele schimbului valutar se extinde o dată cu relaţiile economice internaţionale precum şi cu amplificarea şi diversificarea legăturilor telefonice, telex şi fax, dezvoltarea şi implementarea echipamentelor electronice şi microelectronice în schimburile valorice dintre multiplele pieţe naţionale şi a perfecţionării tehnicii bancare .
Piaţa schimburilor valutare se caracterizează prin următoarele trăsături:a. liberalizarea tot mai accentuată a comerţului mondial, şi implicit intensificarea plăţilor şi deplasarea a valutelor;b. întărirea rolului dolarului pe piaţa valutară internaţională; c. sporirea ponderii ţărilor vest-europene, concomitent cu declanşarea atragerii valutelor ţărilor vest-europene pe piaţa valutară;d. mărirea ponderii creditelor externe în totalul fluxului internaţional de capital;e. accentuarea rolului yenului pe piaţa valutară;f. racordarea tot mai puternică a pieţelor valutare interne la cerinţele economiei mondiale integrate. Aceasta demonstrează mutaţii importante privind: structura, dimensiunea şi dinamica pieţei schimbului valutar...
Agenţii economici dintr-o ţară, cu monedă convertibilă, pot apela mai intens la piaţa valutară, obţinând valuta de care au nevoie în afaceri economice. Pieţe valutare importante: New-York, Chicago, Detroit, Londra, Frankfurt, Munchen, Paris, Roma, Milano, Napoli, Bruxelles, Amsterdam, Zuric, Geneva, Montreal, Tokio, Singapore, etc.
Pieţele schimburilor valutare au un puternic caracter integrat datorită mijloacelor moderne de telecomunicaţii care permit cunoaşterea informaţiilor de piaţă şi influenţa deciziilor privind formarea cererii şi ofertei de valută.
2. Convertibilitatea internaţională a monedei
Funcţionarea pieţei schimbului valutar presupune convertibilitatea ca o condiţie esenţială. Cea metalică a îmbrăcat mai multe forme: forma etalon aur-monedă şi etalon aur-lingouri.
Conform statutului FMI: convertibilitatea dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără nici o restricţie.
Convertibilitatea implică un ansamblu de cerinţe economice, monetare, juridice, organizate care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, încât să fie acceptată pe piaţa valorilor internaţionale.
127
Nu este un scop în sine ci se corelează cu starea şi evoluţia economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi pârghie economico-financiară principală pentru economia de piaţă. Moneda convertibilă: un grad relativ stabil internaţional-perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru puterea de cumpărare a unităţilor băneşti; crearea de bunuri economice pentru export, competitivititate sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; echilibrarea balanţei de plăţi externe pe termen lung; lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţi şi nerezidenţi din ţara respectivă; existenţa unui curs cu valori unitare relativ stabile; corelarea diverselor forme de convertibilitate, etc. Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii în cadrul economiei de piaţă se bazează în special pe o strategie corespunzătoare care corelează următoarele elemente: a. stabilirea unui curs de schimb real, adică un curs unic; b. aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să permită stabilitatea financiară în economia naţională printr-o influenţă relativ slabă; c. liberalizarea pieţei în sensul că pieţele naţionale sunt fundamentate prin influenţele favorabile ale folosirii unui curs de piaţă echilibrat pentru schimbul valutar; d. eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective; e. crearea rezervelor valutare ale ţării pentru asigurarea credibilităţii. Elementele care intră în relaţia de schimb sunt: cantitatea de bani din ţara de referinţă, prezentată la schimb; cantitatea de valori primită la schimb pe baza parităţii puterii de cumpărare sau cursul de schimb; cantitatea de monedă primită la schimb; cantitatea de unităţi de putere de cumpărare care corespunde raportului de schimb.
Convertirea monedei naţionale are diferite grade potrivit condiţiilor stabilite de FMI: a. limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni, care ţin cont de nivelul de economie, compatibilitatea bunurilor naţionale şi serviciilor, starea balanţei de plăţi externe, rezervele valutare, etc.; b. limita internă capacitatea monedei naţionale de a se schimba numai în interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă; c. convertibilitate deplină sau oficială schimbul monedei naţionale pe alte monede în situaţia eliminării restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedei respective;
d. monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală. Convertibilitatea monedei are multiple implicaţii <<benefice>>:
îndeamnă agenţii economici să creeze bunuri pentru exporturi competitive, calităţi şi preţ; participă la diminuarea deficitului balanţei de plăţi externe prin utilizarea monedei naţionale convertibile pentru o anumită operaţiune internaţională; favorizează intensificarea concurenţei, în avantajul consumatorului stimulează investiţiile străine, însuşirea profitului în valoarea convertită impulsionează turismul internaţional, etc. Influenţe economico-sociale <<nefavorabile> ale convertibilităţii: contribuie la diminuarea rezervelor valorice şi la creşterea datoriilor externe; accelerează falimentul unor firme care nu fac faţă concurenţei pe piaţa externă, măreşte şomajul şi diminuează oferta unor bunuri economice pe piaţa internă; contribuie la creşterea pieţei prin alinierea acestuia la cele mondiale, etc.
<<Criterii>> de raţionalitate economică, financiară, tehnico-ştiinţifică şi juridicoadminstrativă: realizarea unei economii naţionale eficienţe, competiţionale, capabilă să producă resurse,valori prin exporturi profitabile; aplicarea corectă a reformei fundamentale a pieţei interne; stabilirea unui curs de schimb real; eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe
128
teritoriul României; restrângerea masei monetare excedentare; creşterea rezervelor internaţionale ale ţării; gestionarea corespunzătoare a serviciului datoriei externe a ţării; asigurarea unei balanţe de plăţi externe echilibrate; sporirea puterii de cumpărare a valutei naţionale.
3. Cursul valutar. Operaţiuni pe piaţa schimburilor valutare. reprezentarea puterii unei monede naţionale sau internaţionale exprimate internaţional - altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi de timp. Cantitatea de monedă străină ce se primeşte. Stabilirea cursului valutar ţine seama de mai mulţi factori care o influenţează: ritmul creşterii PIB, nivelul şi dinamica pieţei bunurilor economice, masa monetară creditul, dobânda ş.a. Paritatea în aur a fost înlocuită cu paritatea puterilor de cumpărare sau cursul real-curs valutar economic.
cursul valutar economic sau cursul pieţei cursul efectiv zilnic ce se foloseşte în tranzacţiile internaţionale, fundamentându-se pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale.
Factorii care influenţează acest curs sunt:- interni; factori care ţin de activitatea economică concretizată în bunuri materiale sau
servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ; factorii monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de esenţă social-politică, ca şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.-care influenţează indirect cursul valutar).
- factori internaţionali :raportul dintre cerere şi ofertă de bani pe piaţa externă» starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de natură economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristicile economiei mondiale. Exprimarea cursului valutar se face cu ajutorul metodei de cotare:
- cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină (1,10,100,1000) se exprimă în monedă naţională.
- cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valori străine. Operaţiunile pe piaţa schimbului valutar se efectuează în numerar şi printr-o gamă diversificată. Se realizează de regulă de către bănci... operaţiunile valutare la vedere (spot). Constau în cumpărarea sau vânzarea de valori ce trebuie schimbate, efectiv, în limitele unui timp de maxim 4 ore lucrătoare. Se mai numesc şi ore curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimbului de valori în cont. operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valori ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valorilor şi plata ei la un termen ulterior.
- (scadenţa), mai mare de 48 ore, fixată atunci când s-a încheiat un contract. operaţiunile valutare la termen pot fi : a. simple sau normale presupunând cumpărarea de către un operator a unei valute, la
vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen; b. complexe sunt cele de gen "swap", care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimbă o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). swap sunt forme moderne ale acordului de compensaţie, folosite în proporţii însemnate în prezent.
129
reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. 4. Datoria externă În relaţiile internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate astfel: după destinaţie credite pentru mărfuri şi credite financiare; după durata pe termen scurt 1-3 ani, care pe termen mijlociu (3-5ani), pe termen lung (peste 5ani), după natura creditorului credite acordate de firme furnizoare, numite credite comerciale sau de firmă, credite acordate de bănci sau alte instituţii financiare, numite credite bancare, credite acordate de guverne, numite credite guvernamentale, credite acordate de organisme financiar-internaţionale, numite credite financiare acordate de rentieri sau alte persoane fizice, numite împrumuturi de stat; după natura beneficiarului creditul primit de firme private, credite primite de bănci, credite primite de guverne, unităţi administrativ-teritoriale, firme de stat şi alte instituţii de drept public. Toate aceste categorii de credite contractate în străinătate formează datoria publică externă, care ar avea sfera de cuprindere mai mică decât datoria externă :
a. datoria externă brută în sens larg cuprinde sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări îl datorează exteriorului; b. datoria externă brută în sensul restrâns se determină prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior urmate de elementele creditului pe termen scurt sau 1 an, investiţiile directe ale investitorilor străini, ajutoarele cu caracter nerambursabil, cu exteriorul credite un termen de graţiere de 10-14 ani; c. datoria externă include sumele de rambursat unor creditori publici şi particulari, sumele băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar garantate de autoritatea publică din ţară debitoare d. datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări. Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se determină prin următorii indicatori ai dimensiunii absolute a datoriilor externe; dimensiunea medie a datoriilor externe pe locuitor; raportul dintre datoria externă şi PIB. Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi servicii. Amortizarea datoriilor externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite. Modalităţi de rambursare a datoriei externe în cote egale; în cote inegale (care pot fi şi progresive) într-o singură tranşă.
5. Balanţa de plăţi externe
Reprezintă un instrument economico-statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea mai puţin stocul activ sau pasiv de resurse financiare-valutare care se află la dispoziţia economiei naţionale la un moment dat.
Cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor valorice reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii economici din ţările de referinţă şi cei străini. Sunt cuprinse următoarele activităţi: exportul şi importul de bunuri materiale, servicii
130
internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii, etc.)fluxul de capital, constituirea şi formarea rezervelor valorice, ş.a. În balanţa de plăţi externe sunt grupate posturile conform normelor FMI:
- grupa I- numită balanţa curentă sau contul curent: a. balanţa comercială; b. balanţa serviciilor; c. balanţa veniturilor (dividende, dobânzi, profit, rente, salarii repatriate sau plăţile specialiştilor străini, etc.); d. balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transmiterea de bani emigranţilor, despăgubiri, donaţii, ajutoare publice sau private, etc.
- grupa II- numită balanţa mişcărilor de capital sau contul de capital : a. balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; b. balanţa mişcărilor de capital pe termen lung: investiţii directe, de portofoliu, cotizaţii, donaţii, etc.; c. balanţa rezervelor valorilor internaţionale.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe exprimă mărimea în expresie bănească a unui gen de activităţi: activitatea comercială; activitatea financiară; activitatea de creditare; activitatea monetară. Tranzacţiile invizibile serviciile pe care unele ţări îl fac în folosul altor ţări, transporturi navale, aeriene şi terestre; călătoriile în străinătate...; venitul din investiţii; venitul din brevete, patente, licenţe, drepturi de autori; alte servicii oficiale şi particulare financiare, asigurările, etc. Balanţa echilibrată, excedentară sau activă, deficitară-pasivă, problemele economice internaţionale sunt deosebit de complexe.
CURS 27.
Integrarea economică internaţională 1.Integrarea economică internaţională concepte, cauze, etape şi forme.
A determinat formarea unor noi centre de putere, care exercită influenţe mari asupra raportului de forţe din lumea contemporană. Ca urmare a integrării economice interdependenţa dintre ţări şi cooperarea economică internaţională a căpătat dimensiuni şi particularităţi noi. Există mai multe sensuri ale noţiunii de integrare, care în mod succint se pot caracteriza astfel: este un proces de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state, şi este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană. Cauzele integrării Au avut loc schimbări diverse şi complexe în ansamblul condiţiilor tehnico-ştiinţifice, politico-sociale, economice şi culturale, care formează cadrul economiei mondiale; creşterea numărului de state suverane de 5 ori faţă de 1945; s-au multiplicat centrele de decizie autonomă;
- s-a ajuns la un grad mai ridicat de eterogenitate a sistemului economic; o serie de ţări care au suferit mari pierderi şi au refăcut economia pe o baza tehnică modernă;
limitele naturale ale dezvoltării social-economice au început să devină prea înguste; graniţele statale, restricţiile comerciale la export si import şi circulaţia capitalului au început să frâneze dezvoltarea. Un rol determinant l-a avut revoluţia tehnico ştiinţifică declanşată în anii 1950-55, cu implicaţii asupra extinderii comerţului extern, apariţia CEE În esenţă, cauzele integrării sunt: apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producerii şi capacitatea restrânsă a pieţelor; gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor pe de altă parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor si forţei de muncă;
necesitatea capitalului din ţările situate dintr-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra "în comun” interesele ameninţate de concurenţii internaţionali puternici; constituirea de firme mari, care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale;
131
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente.
Principalele etape şi forme de integrare economicăPrimele încercări de a crea uniuni vamale 1945-1950 (între Franţa-Italia), (Franţa-Italia-Belgia-
Olanda-Luxemburg) dar cu excepţia celui din "Benelux”. Toate au eşuat, dar ele au contribuit la pregătirea pentru integrarea Europei occidentale. Prima etapă a avut o triplă evoluţie în Europa de Vest, Est şi America de Nord :
–1951, C.E.C.O.(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) pe baza planului Schumann, (minereurile de extracţie ale Franţei), prin semnarea tratatelor de la Paris: RFG, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg îşi propunea să scoată din criză industria cărbunilor şi siderurgică şi să creeze "piaţa comună” pentru ramurile respective. 1949, C.A.E.R Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS ulterior Albania, R.D.G., Mongolia, Cuba, Republica Socialistă Vietnam, ş.a. organizaţii economice internaţionale cu caracter guvernamental; scopul: să contribuie la unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi, la progresul economico-tehnic
integrate economic şi SUA şi Canada, prin întrepătrunderea unor mari întreprinderi. A doua etapă a început prin semnarea la Roma, 1957, a două tratate: Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (euroatom), la care au participat aceleaşi ţări ca şi în cadrul C.E.C.O. CEE ce a intrat în vigoare la 1.01.1957. la 4.01.1960 convenţia de la Stockholm A.E.L.S. – Danemarca, Great Britain, Norvegia, Portugalia şi Suedia, apoi Finlanda-1961, Irlanda-1970, Liechenstein-1973.
1960 tratatul –Montevideo - Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (A.L.A.C.) şi Piaţa Comună din America centrală – tratat la Managua: Gutemala, Salvador, Honduras şi Nicaragua, în 196ł Costa Rica. În Africa:196ł comunitatea statelor din Africa de Vest, iar în 1960 Uniunea Vamală şi economică a Africii Centrale şi Camerun, în Africa Centrală, Republica Congo, Gabon şi Ciad.
- Bangkok, august1967şi Asociaţia naţiunilor din Asia de Sud-Est A.S.E.A.N.:Filipine, Indonezia, Singapore şi Thailanda. A treia etapă - a integrării economice a fost începută prin semnarea la Paris, 197ł, unui tratat de fuziune a celor 2 comunităţi C.E.C.O, euroatom şi CEE, creşte numărul de ţări asociate de la 1cu ţările africane la 4.
A patra etapă - a integrării economice marcată de schimburile profunde ce au avut şi au loc în regiuni importante ale lumii: - în Europa prin aderarea Greciei-1981, a Spaniei şi Portugaliei 1986, numărul ţărilor membre a ajuns la 12. La 1 nov. 1993, prin intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, considerate acte de naştere ale “Uniunii Europenee” a conferit noi dimensiuni politico-economice şi intenţia de a promova politica externă; introducerea unei monede unice înainte de 2000. De la 1.01.1994, 14 membrii şi Austria, Finlanda şi Suedia, iar în perspectiva anilor 2000 21 de ţări printre acestea figurând şi România). Începând cu 01.01.1993, U.E. formează una din marile pieţe integrate din lume spaţiul economic european (S.E.E.); economia se întinde de la Marea Mediterană până la Oceanul Îngheţat de Nord 384 milioane de consumatori. S.E.E., numai este uniune vamală total integrată, aşa cum este U.E. Libera circulaţie a bunurilor se aplică numai pentru mărcile originare din S.E.E., nu a şi celor provenind din import. Acordul liberului schimb nord-american (ALENA.-01.01.1994 ,SUA, Canada şi Mexic cea mai mare piaţă integrată din lume şi uniunea concurenţei directe; suprafaţa 21,34 milioane km2 faţă de 2,30 milioane km2. nov 1999 cooperarea economică Asia-Pacific (APEC.) cea mai mare organizaţie internaţională desfiinţarea C.A.E.R., un dublu eşec
permite o productivitate suplimentară a muncii sociale şi, deci, creşterea nivelului general de viaţă, existenţa unei specializări. piaţa unică permite producerea de serii mari, ceea ce duce la scăderea costurilor, cifra de afaceri creşte, dar si profitul;
132
pe piaţa unificată concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de varietăţi mari de bunuri; piaţa unică poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital, mai ales în condiţiile actuale de progres tehnico-ştiinţific;
piaţa unică permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă."Care ar fi costul lipsei unei pieţe unice" ?
Este posibil ca Piaţa Naţiunilor Unite să asigure statutul anumitor privilegii pentru a se impune pe piaţa mondială; Legislaţia socială şi fiscală nu suferă nici-un fel de fracţionări în cazul menţinerii pieţei naţionale; frontierele economiei naţionale determină un control care poate să ducă în final, la economii de energie şi de bani; neîntâmpinând îngrădiri externe, normele internaţionale de comportamente pot fi mai uşor multiplicate şi impuse; pot fi evitate unele divergenţe în politicile economice, pentru că măsurile nu depind deloc de alţi parteneri statali. Deschiderea mai largă a concurenţei şi liberalizarea pieţei monetare trebuie să ducă la presiuni asupra reducerii costului şi în ultima analiză, a pieţei .
Principii:
a. integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor naţionale, ci ai lărgirii "comunităţii de interese";
b. integrarea nu poate fi gândită până la capăt în termenii regionalismului pentru că nu se poate concepe politica regională în sine;
2. Uniunea Europeană. Realităţi şi tendinţe
Este organizaţia integrată cea mai evoluată şi s-a extins de la 14 în 1957 la 21 în 1995 prin aderarea ţărilor care au încheiat acorduri de asociere: Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia, Ungaria.
Experienţa integrării vest-est are valoare internaţională incontestabilă; C.E.E a avut 5 obiective:
a. uniunea vamală, care s-a format prin reducerea treptată a tarifelor vamale;b. liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi ca urmare: dezvoltarea unor regiuni;c. libera circulaţie a forţei de muncă;d. piaţa comună agricolă liberă - circulaţia produselor agricole, achiziţionarea cu prioritate a
produselor din comunitate, instituirea unui sistem de garanţii pentru produse împotriva fluctuaţiilor, responsabilitatea financiară colectivă faţă de cheltuielile necesare în vederea susţinerii pieţelor şi a modernizării agricole;
e. uniunea economică şi monetară care să evite dificultăţile determinate de folosirea dolarului ca etalon internaţional. În prezent obiectivul strategic este relansarea UE, prin:
- eliminarea obstacolelor fizice privind libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor fizice, prin eliminarea totală a controalelor de frontieră, obstacole tehnice, ceea ce îi permite industriei să obţină însemnate reduceri ale preţului de cost, obstacole fiscale în calea schimburilor să fie percepute nu la frontieră ci la locul vânzării, se acordă atenţie deosebită cercetării-dezvoltării, asistăm la o adâncire a specializării.
3. Asocierea României la Uniunea Europeană
La 22.10.1990, acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică între România şi cei (actuală UE şi Comunitatea Europeană a energiei atomici (euroatom),intrând în vigoare la 01.05.1991.
133
În domeniul schimburilor comerciale se prevede eliminarea tratamentului discriminatoriu aplicat României de către UE; beneficiază de avantajul preferinţelor generalizate în aceleaşi condiţii ca şi celelalte ţări. În domeniul cooperării comerciale sunt prevăzute o serie de facilităţi: - accesul la un schimb periodic de informaţii economice şi comerciale; stimularea contractelor între oamenii de afaceri şi crearea de reprezentanţi comerciali pe teritoriile partenerilor; - dezvoltarea cooperării administrative; încurajarea contactelor între asociaţiile profesionale din România şi cele din ţările membre ale UE, etc. A fost instituţionalizată "Comisia Mixtă România U.E pentru buna funcţionare a acordului şi dispune de competenţe largi în dezvoltarea şi diversificarea în continuare a cadrului juridic bilateral, adoptarea unor recomandări menite să faciliteze schimburile. De la 01.02.1994 România este membru asociat cu drepturi depline al U.E. Această presupune că se introduce standardele de calitate specifice. De la 01.01 `90 România este membră "CEFTA", ceea ce va asigura liberaliza schimburile comerciale în cadrul acesteia. Integrarea deplină în UE: relaţii obiective esenţiale ale tranziţiei, creşterea producţiei şi a competitivităţii realizării cadrului legislativ la exigenţele celor 400 de legi şi reglementări juristice.
Helsinki 1999 - a marcat un punct crucial prin invitarea României la acordul de asociere la U.E.. Aceasta înseamnă imense posibilităţi pentru relansarea economică şi intrarea ţării noastre în galeria ţărilor europene avansate economic.
CURS 28.
Bazele teoretice ale tranziţiei1. Tranziţia proces evolutiv in derularea vieţii economico-sociale Ţările din Europa de
Est, a căror dezvoltare a fost încetinită de sistemul socialist au ajuns să se confrunte cu propria lor subdezvoltare economică comparativ cu vestul. În aceste ţări au apărut şi s-au dezvoltat profunde dezechilibre interne şi externe - involuţie economico-socială cu consecinţe din cele mai nedorite pentru populaţie. A avut loc o pseudo-dezvoltare în "beneficiul tuturor" – colaps economic. Aceste ţări şi-au îndreptat atenţia spre modelele economice concurenţiale .Rezultă 2 concluzii majore care se impun cu necesitate pentru aceste ţări: Abandonarea sistemului falimentar al economiei de comandă, centralizate; Construirea mecanismelor de piaţă, moderne specifice economiei concurenţiale. <<Această schimbare este una profundă, care afectează toate laturile vieţii economice, sociale şi politice>>; este un tip de economie radical deosebit. Această opţiune este singura alternativă viabilă pentru a elimina decalajele de ordin economic şi tehnologic, mai ales a ineficienţei economice. Concentrarea investiţiilor către sectorul de stat, nu a dat rezultate, fiind mai mult un consumator al bugetelor de stat . Descentralizarea în condiţiile menţinerii monopolului nu a dat rezultate în ţările care au încercat acest lucru Ungaria `68, Polonia `80. Rezultă astfel necesitatea descentralizării prin demonopolizare – privatizare. Realizarea unui “socialism de piaţă” a demonstrat că o creştere a autonomiei unităţilor fără reforme reale cu privire la proprietatea privată, a concurenţei, a disciplinei financiare nu a dat rezultate. Perioada de tranziţie: privatizare, concurenţă, legislaţie.
2. Amploarea, complexitatea şi durata tranziţiei Tranziţia post-socialistă presupune creştere economică pentru ţările din estul Europei care depinde de următorii factori: constanţa cu care se urmăresc programele de reformă, impactul dezvoltării exogene (dispariţia CAER), răspunsul ţărilor industriale în direcţia asigurării asistenţei tehnice, regimul financiar (incluzând reducerea datoriei unor ţări), realizarea unui mediu comercial deschis ş.a. Împotriva acestui schimb se vor pronunţa îndeosebi cei care pierd unele avantaje şi chiar şi populaţia. Reforma presupune un program în 4 etape: a) Cuprinde stabilizarea macro economică internă şi externă: întărirea politicii fiscale şi de credit la nivel guvernamental, întreprinderea şi
134
redresarea dezechilibrelor create de surplusul monetar sau de marile pierderi bancare. b) Introducerea pieţelor competitive şi reforma preţurilor, crearea pieţei fondului monetare şi a celei financiare, reforma comerţului internaţional şi a sistemului de plăţi elemente ale concurenţei. c) Reforma întreprinderilor şi restructurarea activităţilor subordonate ei: clarificarea drepturilor de proprietate publică şi crearea unui sistem de control mult mai eficient printr-o privatizare rapidă. d) Măsuri impuse de reorientarea rolului statului în economie, mai puţin în direcţiile: rolul determinant al Băncii Centrale, stabilirea taxelor şi impozitelor, dimensionarea cheltuielilor bugetare, reproiectarea sistemului de securitate socială, facilitări pentru distribuirea fondului monetar, diminuarea şomajului.Concluzie: în urma celor prezentate procesul reformei nu se va măsura în ani ci, în decenii pentru a ne apropia de economia de piaţă dezvoltată.
3. Comun şi specific în procesul tranziţiei. Privatizarea - element fundamentalProcesul tranziţiei prezintă elemente comune în toate ţările Europei şi include aspecte
esenţiale, fundamentale comune: a) Accentuarea liberului schimb care presupune o reducere a nivelului de protecţie şi o armonizare a acestui nivel în toate sectoarele.Obiectivele comerţului vizează: promovarea competitivităţii; eliminarea monopolului sectorului public; eliminarea distorsiunilor între sectoare; promovarea exportului prin stimularea producţiei pentru intern şi pentru extern. b) Stabilizarea macroeconomică element esenţial al reformei economice. Instabilitatea riscă declanşarea periodică a unor crize care au efect negativ supraadăugat.Programele de stabilizare macroeconomică trebuie să depăşească stadiul de restaurare a echilibrului dintre economie şi investiţii, venit şi cheltuieli guvernamentale şi să se refere direct la aceste distorsiuni. Se impune un control sever asupra bugetelor publice, condiţiilor monetare şi inflaţiei. c) Privatizarea element fundamental în restructurarea economiei nu trebuie percepută ca un scop în sine şi nici ca o axiomă ideologică. Constituie o schimbare care reprezintă nu numai o descentralizare în sfera deciziilor economice dar şi recunoaşterea drepturilor de proprietate individuală şi restrângerea rolului statului şi implicării sale în economie. d) Redimensionarea şi schimbarea sectorului public. Elimină accesul preferenţial la buget pentru acoperirea pierderilor operaţionale, plasează întreprinderile publice într-o structură competiţională şi reduce numărul excesiv al acestora din sectorul public. Se impune restructurarea întregului sistem administrativ public, reducerea şi înlăturarea birocraţiei. Se iau în considerare şi unii factori specifici, particulari: nivelul datoriei pe plan extern, amploarea inflaţiei din fiecare ţară, eterogenitatea sistemului de relaţii profesinale, nivelul dezvoltării economice, structura economiei naţionale, tradiţiile etc. Opţiunile specifice în numeroase domenii vor depinde în mod esenţial de factorii şi (sau) politici, care diferă de la ţară la ţară. 4. Rolul capitalului străin. Economia modernă nu poate fi concepută în afara amplificării şi diversificării fluxurilor financiare internaţionale. Participarea la circuitul economic mondial prin investiţii caracteristică a ţărilor cu grad înalt de dezvoltare şi nivele superioare ale productivităţii. Concluzie: investiţiile de capital străin pot să antreneze efecte favorabile în plan economic pentru investitor dar şi pentru beneficiar. Investiţiile străine sunt considerate benefice, iar guvernele ţărilor dezvoltate pot contribui la realizarea tranziţiei: - îmbunătăţirea accesului la pieţe, care asigură o creştere rapidă; asigurarea sau facilitarea de asistenţă tehnică în toate domeniile; - oferta de asistenţă financiară, accesul permanent la capital; - perfectarea metodei de coordonare a asistenţei financiare, tehnice, economice, de management.
5. Costurile tranziţiei Procesul tranziţiei se confruntă cu un impact social puternic asupra majorităţii populaţiei, demonstrând că pe termen scurt costurile sunt ridicate. Scade mai repede nivelul de trai decât cel al
135
producţiei. Problemele politice sunt considerabile în planul consecinţelor. Procesul de cauzalitate este imediat: menţinerea dificultăţilor de ordin politic se răsfrâng asupra economiei şi în plan social, ceea ce poate compromite obiectivul tranziţiei. O importanţă majoră o are sprijinul public, chiar internaţional, care poate susţine sau amenda voinţa publică în desfăşurarea tranziţiei. Sprijinul public nu trebuie să ducă la sacrificarea obiectivelor tranziţiei. Costurile sociale obiective ale tranziţiei, care determină scăderea nivelului de trai: Costul macrostabilizării, impactul scăderii producţiei ca urmare a şocurilor externe provocate de desfiinţarea CAER, cost pentru susţinerea datoriei externe prin creşterea exporturilor, impactul asupra reducerii ratei reale de schimb (care în prima etapa a tranziţiei este considerabilă). Modul de rezolvare a acestei stări conflictuale constă în a lăsa câştigul real să scadă (în mod controlat) prin menţinerea însă a câştigului nominal sub rata inflaţiei. În afara costului social obiectiv, populaţia trebuie să mai suporte şi costurile sociale produse de erorile de politică economică determinată de strategia partidelor aflate la guvernare şi/sau de nepriceperea, incompetenţa factorilor de decizie.
CURS 29.
România în circuitul economic internaţional Necesitatea participării României la circuitul economic internaţional este dată de raţionalitatea actului economic care apare ca o condiţie a tendinţei de complementaritate pe care o manifestă diferitele economii naţionale ca urmare a diverselor moduri de combinare a factorilor de producţie. Economiile naţionale se deosebesc prin modul specific de combinare a factorilor de producţie, care sunt determinaţi îndeosebi de particularităţile economice naţionale sub aspectul nivelului, structurii şi eficienţei producţiei materiale şi spirituale. Se încearcă prin aceste activităţi o optimizare a raportului dintre resurse şi nevoi, prin completarea existentului naţional de factori de producţie cu cei ce se atrag din exterior. Complementaritatea cu alte economii naţionale este o noţiune cu valenţe esenţialmente economice dar nu înseamnă că trebuie să se reducă numai la export de factori de producţie sau numai la specializare sau diviziunea internă a muncii. Pot apare impedimente grave în desfăşurarea fluxului internaţional de factori de producţie: blocada economică, embargoul, grupările economice închise, barierele netarifare etc., care pot avea şi conotaţii politice cu implicări asupra economiei. Analiza situaţiei României se impune cu necesitate datorită implicaţiilor pe termen lung ale poziţiei sale geopolitice dar şi particularităţilor tranziţiei pe care o parcurge, care depinde de o opţiune politică, pentru că din punct de vedere al eficienţei economice nu ne ridicam la standardele ţărilor din UE. Proces de încadrare a României în circuitul economic internaţional se caracterizează: tendinţa de largă deschidere spre exterior a economiei româneşti. tendinţa de largă orientare cu prioritate către acei parteneri ce pot influenţa acest proces de integrare: asigurare a stabilităţii şi securităţii naţionale. - tendinţa de largă refacere şi consolidare a relaţiilor economice tradiţionale cu ţările vecine; tendinţa de largă extindere a acţiunilor de integrare economică şi consolidare a spaţiului cultural comun cu Republica Moldova.
1. Eliminarea contradicţiilor conceptuale şi instituţionale între economia naţională şi mediul economic extern.
Esenţa acestei contradicţii constă în faptul că economia socialistă se întindea mai > 50% din relaţiile ei externe cu economii de piaţă. Statul socialist realiza o forţare a exportului obţinând condiţii de competitivitate prin subminarea consumului intern; exportul era dimensionat nu la nivelul costurilor competitive ci la nivelul volumului de valori de care avea nevoie statul. Măsurile adoptate pentru realizarea reformei în comerţul extern: asigurarea stabilităţii economice; stimularea refacerii în celelalte sectoare economice; demonopolizarea şi liberalizarea comerţului; stimularea exportului; asigurarea protecţiei efective a producătorilor şi consumatorilor interni; stimularea procesului de
136
privatizare în activităţile de comerţ exterior; integrarea în structurile europene şi dezvoltarea relaţiilor economice cu celelalte ţări. Pentru stimularea exportului se impun următoarele măsuri: dimensionarea continuă a numărului de produse la export la cele competitive; acordarea de credite cu dobânzi reduse pentru efectuarea exporturilor; asigurarea unor facilităţi de natură fiscala: cota zero la TVA, etc., sprijinirea agenţilor economici în promovarea produselor de export prin suportarea parţială a cheltuielilor pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale; Asigurarea unei protecţii efective a producţiei şi pieţei interne: adoptarea şi punerea în aplicare a tarifului vamal de import al României, ca principal instrument de politică comercială; punerea în aplicare a unor mecanisme de protecţie faţă de concurenţa străină neloială (restricţii cantitative, suprataxe) identificarea situaţiilor de creştere bruscă a importurilor la preţuri foarte scăzute; Deschiderea economiei naţionale spre economia mondială s-a concretizat în acorduri bilaterale de comerţ încheiate: în relaţiile cu UE şi statele membre ale AELS s-a asigurat crearea unei zone de comerţ liber între România şi statele membre ale UE şi a acordului de comerţ liber între România şi statele membre AELS; în relaţiile cu ţările din Europa Centrală şi de Est s-au asigurat: renegocierea acordului comercial şi de cooperare economică; crearea cadrului juridic pentru constituirea zonelor de comerţ liber cu ţările foste membre ale CAER: Republica Moldova; Cehia şi Slovacia, Ungaria şi Polonia: acord CEFTA; S-au întreprins măsuri pentru participarea ţării noastre pe pieţele externe, prin reducerea taxelor vamale între ţările partenere: OMC. 2. Integrarea României în structurile europene Admiterea României ca membră cu drepturi depline în Consiliul Europei, încheierea acordului de asociere la UE şi a acordului interimar, adâncirea colaborării cu AELS, semnarea parteneriatului pentru pace cu NATO, obţinerea statutului de partener a societăţilor la UEO, precum şi participarea activă în cadrul OSCE paşi hotărâtori pe linia integrării ţărilor noastre în structurile euro atlantice. Au fost semnate şi ratificate o serie de convenţii şi instrumente pentru adâncirea procesului de integrare în structura paneuropeană.În domeniul dreptului omului: statutul Consiliului Europei; convenţia euro pentru prevenirea torturii şi a pedepsei sau tratamentelor inumane. În octombrie 1993 România a devenit membru al Consiliului Europei.La 1 februarie 1993 a fost semnat acordul de asociere la UE cu hotărârea de a îndeplini toate angajamentele asumate, inclusiv realizarea adaptării necesare la planul mecanismelor economice. În prezentarea relaţiilor economice dintre România şi UE au la bază acordurile şi aranjamentele, semnate cu UE, şi anume: a) Acord de comerţ, cooperare comercială şi economică dintre România, UE şi comercializarea europeană a cărbunelui şi oţelului în vigoare la 1 mai 1991; b) Aranjamente tehnice pentru carne de porc şi pasăre, unele sortimente de brânzeturi şi vin, prin care s-a convenit respectarea de preţuri minime la exportul românesc şi pentru evitarea aplicării de către UE de taxe suplimentare; c) Angajării României pe calea reformei democratice a fost urmată de promovarea unei politici de bună vecinătate şi de cooperare internaţională; d) Protocol adiţional la acordul interimar privind comerţul si aspectele legate de comerţul dintre România şi UE şi CECO; f) Acordul României şi UE privind protecţia reciprocă şi controlul denumirii vinurilor, respectiv stabilirea de contingente tarifare. Principalele obiective urmărite de România sunt: a) Continuarea şi finalizarea negocierilor vizând un acord cu UE şi ţările din Europa Centrală şi de Est cu privire la serviciile de transport pe căi navigabile; b) Urgentarea ratificării acordului de asociere a României la UE de către toate statele comunitare; c) Începerea de negocieri cu Comisia CE pentru încheierea unui protocol de asociere la UE şi realizarea de programe: cercetare – dezvoltare, turism, mediu înconjurător şi educaţia. d) Acord cu UE în domeniul pescuitului; e) Îmbunătăţirea condiţiilor de acces ale produselor româneşti pe piaţa comunitară; f) Acordarea de asistenţă de UE pentru restructurarea, retehnologizarea, şi modernizarea industrială, agricolă, transporturilor, telecomunicaţiilor şi serviciilor;
137
g) Acord de asistenţă din partea UE în domeniul politicii comerciale şi agricole, al transporturilor terestre şi aeriene. h) Continuarea asistenţei financiare acordate de UE prin programul PHARE şi alte programe. i) Includerea României în proiectele UE pentru realizarea în perspectivă a reţelei transeuropene de transporturi combinate, reţelei rutiere transeuropene, căi navigabile şi de .. telecomunicaţii; j) Aplicarea acordului privind cooperarea comercială, acordarea de vize operatorilor economici români care efectuează călătorii în ţările membre UE.
138
top related