lucrare securitatea si sanatatea in munca
Post on 21-Oct-2015
168 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ
INTRODUCERE
Potrivit dispoziţiilor art. 171 al Codului Muncii, angajatorul are
obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii
salariaţilor şi să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele
legate de muncă.
De asemenea, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţia României,
salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, care privesc, printre altele
şi sănătatea şi securitatea în muncă.
Ca instituţie1 a dreptului muncii, sănătatea şi securitatea în muncă este
„ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale stabilite
între cei care organizează, conduc sau controlează munca şi organele
administraţiei de stat pe de o parte, cât şi acea parte a raporturilor juridice de
muncă care privesc asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea
procesului de muncă având ca scop protejarea sănătăţii şi vieţii
participanţilor la procesul de muncă, prin prevenirea accidentelor de muncă
sau a îmbolnăvirilor profesionale2”.
Dispoziţiile din Codul muncii se completează cu dispoziţiile legii
speciale, ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu
normele şi normativele de protecţie şi securitate a muncii.
În acest sens se prevede că normele şi normativele de protecţie a
muncii pot stabili:
1 A se vedea I.T. Ştefanescu, Tratat de dreptul muncii, 2007, p. 606-667; A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, p. 686-750.2 S. Ghimpu, I.T. Ştefanescu, Şt. Beligrădeanu, G. Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. III, p.190.
1
măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile
tuturor angajatorilor;
măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii
sau anumite activităţi;
măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de
personal;
dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor
organisme speciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în
muncă.
În cadrul propriilor responsabilităţi, în conformitate cu art. 173,
angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii
salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale,
de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării
protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia.
Chiar dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,
aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu. Obligaţiile
salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere
responsabilităţii angajatorului.
Este transpus astfel în legislaţia internă principiul responsabilităţii
angajatorului în domeniul asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă,
consacrat în art. 5 al Directivei nr. 89/391 CEE.
La adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de legislaţia
muncii, se va ţine seama de următoarele principii generale de prevenire:
evitarea riscurilor;
evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
combaterea riscurilor la sursă;
2
adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte
proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi
metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu
precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi
a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos
sau cu ceea ce este mai puţin periculos;
planificarea prevenirii;
adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de
măsurile de protecţie individuală;
aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor
corespunzătoare.
Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, publicată în M.
Of. nr. 646/26.07.2006, în vigoare de la data de 1 octombrie 2006, are ca
scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi
sănătăţii în muncă a lucrătorilor. Ea stabileşte principii generale referitoare
la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea
lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea,
consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea
acestor principii.
La data intrării în vigoare a acestei legi se abrogă Legea protecţiei
muncii nr. 90/19963, cu modificările şi completările ulterioare, Decretul
Consiliului de Stat nr. 400/19814 pentru instituirea unor reguli privind
3 M.Of. nr. 47 din 29 ianuarie 20014 M.Of. nr. 5 din 8 ianuarie 1982
3
exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea
ordinii şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au
instalaţii cu grad ridicat de pericol în exploatare, precum şi orice alte
dispoziţii contrare.
Legea transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE privind
introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă şi prevede, totodată: „Convenţiile
internaţionale şi contractele bilaterale încheiate de persoane juridice române
cu parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu personal român pe
teritoriul altor ţări, vor cuprinde clauze privind securitatea şi sănătatea în
muncă”.
Art. 3 din lege arată că aceasta se aplică în toate sectoarele de
activitate, atât publice, cât şi private când trebuie să se asigure securitatea şi
sănătatea lucrătorilor, ţinându-se seama de principiile stabilite prin prezenta
lege. Fac excepţie cazurile în care particularităţile inerente ale anumitor
activităţi specifice din serviciile publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia,
precum şi cazurile de dezastre, inundaţii şi pentru realizarea măsurilor de
protecţie civilă, vin în contradicţie cu legea.
Prevederile acestei legi se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi
reprezentanţilor lucrătorilor.
CAPITOLUL I
4
IMPORTANŢA REGLEMENTĂRII SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII
ÎN MUNCĂ ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA ACTIVITĂŢII
PERSOANELOR FIZICE ŞI OPERATORILOR ECONOMICI
Relaţiile de muncă nu se pot desfăşura în mod aleatoriu şi haotic iar
legislaţia, deşi mereu în urma realităţii, trebuie să acopere toate situaţiile
apărute, cu atât mai mult cu cât, în acest domeniu vorbim, până la urmă,
despre protejarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a lucrătorilor.
Secţiunea 1
Angajatorul şi lucrătorul
În relaţiile referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă,
protagoniştii principali sunt angajatorul şi lucrătorul.
Angajator este persoana fizică sau juridică ce se află în raporturi de
muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea
întreprinderii şi/sau unităţii.
Prin lucrător legea are în vedere persoana angajată de către un
angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării
stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de
muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice.
Secţiunea 2
Responsabilităţi generale ale angajatorului
5
Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a
sănătăţii şi securităţii în muncă, iar în cuprinsul regulamentelor interne sunt
prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă.
În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul
se consultă cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum
şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.
Angajatorul are, potrivit art. 175 al Codului Muncii, obligaţia să
asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale,
în condiţiile legii.
Angajatorul are, de asemenea, obligaţia să organizeze instruirea
angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se
realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de
către angajator împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi
cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
Codul muncii prevede că instruirea se realizează obligatoriu în cazul
noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi
al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În
toate aceste cazuri, instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a
activităţii. Instruirea este de asemenea obligatorie şi în situaţia în care
intervin modificări ale legislaţiei în domeniu.
Locurile de muncă trebuie să fie organizate, astfel încât să garanteze
securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul trebuie să organizeze
controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în
procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor.
Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a
primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de
6
preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în
situaţii speciale şi în caz de pericol iminent, obligaţii inexistente în
reglementarea anterioară.5
Pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, instituţia abilitată
prin lege poate dispune limitarea sau interzicerea fabricării, comercializării,
importului ori utilizării cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor
periculoase pentru salariaţi.
Inspectorul de muncă poate, cu avizul medicului de medicină a
muncii, să impună angajatorului să solicite organismelor competente, contra
cost, analize şi expertize asupra unor produse, substanţe sau preparate
considerate a fi periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi
efectele pe care le-ar putea produce asupra organismului uman.
Angajatorul are, potrivit art. 6 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă, obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor
În toate aspectele legate de muncă.
În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu
este exonerat de responsabilităţile sale în acest domeniu, iar obligaţiile
lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere
principiului responsabilităţii angajatorului.
În cadrul responsabilităţilor sale, angajatorul are obligaţia să ia
măsurile necesare pentru:
a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b) prevenirea riscurilor profesionale;
c) informarea şi instruirea lucrătorilor;
d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare
securităţii şi sănătăţii în muncă.
5 I.T. Ştefănescu, Tratat..., 2007, p. 618
7
Angajatorul are obligaţia să urmărească adaptarea măsurilor
prevăzute, ţinând seama de modificarea condiţiilor, şi pentru îmbunătăţirea
situaţiilor existente.
Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile prevăzute de lege,
pe baza unor principii generale de prevenire, preluate din Directiva nr.
89/931/CEE.
Secţiunea 3
Obligaţiile generale ale angajaţilor
Fiecare lucrător trebuie să Îşi desfăşoare activitatea, în conformitate
cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea
angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau
îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot
fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.
În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la art. 22,
lucrătorii au următoarele obligaţii:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele
periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi,
după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea,
schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în
special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi
să utilizeze corect aceste dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi
orice situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un
8
pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă
a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau
angajatorului accidentele suferite de propria persoană;
f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp
cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe
dispuse de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia
sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;
g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu
lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul
de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi
sănătate, în domeniul său de activitate;
Secţiunea 4
Un loc de muncă – angajaţi ai mai multor unităţi
Fără a aduce atingere altor prevederi ale legii, atunci când, în acelaşi
loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi
şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind
securitatea, sănătatea şi igiena în muncă, luând în considerare natura
activităţilor;
b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi
prevenirii riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre
riscurile profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a stabilit într-o
9
cauză din 2001 că obligaţia angajatorului de a evalua riscurile în timpul
muncii este una continuă, care nu se stinge în momentul în care a avut loc
prima evaluare, ei trebuie să evalueze riscurile în funcţie de dezvoltarea
progresivă şi de cercetările ştiinţifice.
Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie
să comporte în nicio situaţie obligaţii financiare pentru lucrători.
Secţiunea 5
Urgenţele civile şi medicale
Angajatorul are, potrivit art. 10 din Legea nr. 307/2006, următoarele
obligaţii generale, inexistente în reglementarea anterioară:
a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii
întreprinderii şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente;
b) să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate,
îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă,
salvare şi pompieri.
Pentru aplicarea acestor prevederi, angajatorul trebuie să desemneze
lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de
evacuare a lucrătorilor. Numărul acestora instruirea lor şi echipamentul pus
la dispoziţia lor trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice
întreprinderii şi/sau unităţii.
CAPITOLUL II
10
PERICOLUL GRAV ŞI IMINENT ŞI PREVENIREA
ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A BOLILOR PROFESIONALE
Secţiunea 1
Pericol grav şi iminent
În sprijinul angajaţilor, legislaţia în vigoare prevede câteva măsuri
orbligatorii pentru angajator de natură să prevină sau să evite expunerea
lucrătorului la pericole. În acest sens, angajatorul are următoarele obligaţii
principale:
a) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot
fi expuşi unui pericol grav şi iminent6 despre riscurile implicate de acest
pericol, precum şi despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru
protecţia lor;
b) să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor
posibilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă
şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent;
c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă
există un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru
motive justificate.
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de
muncă şi/sau o zonă periculoasă nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie
protejaţi împotriva oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru
aceştia.
6 Pericolul grav şi iminent de accidentare reprezinta situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.
11
Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi
iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când şeful
ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să
aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi cu
mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de
pericol.
Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru cazurile prevăzute de
lege, cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau
dovadă de neglijenţă gravă.
În plus, angajatorul are următoarele obligaţii:
a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru
securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la
riscuri specifice;
b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după
caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;
c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă7 ce au ca urmare o
incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a
bolilor profesionale8, a incidentelor periculoase9, precum şi a accidentelor de
muncă;
d) să elaboreze pentru autorităţile competente şi în conformitate cu
reglementările legale rapoarte privind accidentele de muncă suferite de
lucrătorii săi.
7 Prin accidentde munca, legea -art. 5) lit. g)-, are în vedere vatamarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesionala, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporara de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces8 Boala profesională desemneaza afecţiunea care se produce ca urmare a exercitarii unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă9 Accident uşor reprezinta un eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale care necesita numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de munca cu o durată mai mică de 3 zile
12
Prin ordin al ministrului, în funcţie de natura activităţilor şi de
mărimea întreprinderilor, se vor stabili obligaţiile ce revin diferitelor
categorii de întreprinderi cu privire la întocmirea documentelor prevăzute de
lege.
Secţiunea 2
Prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale
Obligaţiile specifice angajatorilor, enumerate în art. 13 din Lege, nu
au corespondent în directiva europeană, în schimb se precizează în mod clar
că, în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi
pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii
au următoarele obligaţii:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a
construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a
tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare
privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie
eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire
profesională a lucrătorilor;
b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri
tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea
riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice
unităţii;
c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi,
conform prevederilor legale;
d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi
13
răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
corespunzător funcţiilor exercitate;
e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru
completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în
muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de
muncă aflate în responsabilitatea lor;
f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi
lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit,
precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe;
g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi
instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la
securitatea şi sănătatea în muncă;
h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării În
muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă,
precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare;
i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor
prevăzute de legislaţia specifică;
j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi,
după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă
pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi,
după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării;
k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 7
alin. (4) lit. e);
l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi
dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a
instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate
14
în desfăşurarea proceselor tehnologice;
m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii
de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu
prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care
să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident
mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar
genera alte accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane;
q) să asigure echipamente de muncă10 fără pericol pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor;
r) să asigure echipamente individuale de protecţie11;
s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în
cazul degradării sau al pierderii calităţilor de protecţie.
Secţiunea 3
Alimentaţie specială şi măsuri de ordin igienico-sanitar
10 Echipament de muncă constituie, în sensul legii, orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită în muncă11 Echipament individual de protecţie desemnează orice echipament destinat a fi purtat sau mânuit de un lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice supliment sau accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv
15
Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de
către angajatori persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun
acest lucru şi se stabileşte prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul
individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de
către angajatori. Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi
locurile de muncă ce impun acordarea acestora se stabilesc prin contractul
colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.
Măsuri aplicabile în condiţii speciale
Trebuie amintit că angajatorii sunt obligaţi să ia măsuri speciale în
cazul temperaturilor extreme. Conform O.U.G. nr. 99/200012, temperaturi
extreme sunt considerate temperaturile exterioare ale aerului, care depăşesc
+37° ( sau care, corelate cu condiţii de umiditate mare, pot fi echivalate cu
acest nivel, ori scad sub -20°C). În aceste condiţii, potrivit normelor
metodologice de aplicare a acestei ordonanţe13, angajatorii sunt obligaţi să ia
măsuri pentru menţinerea stării de sănătate a salariaţilor, dacă temperaturile
se menţin pe o perioadă de 2 zile, din a treia zi.
În perioadele cu temperaturi ridicate extreme, angajatorii trebuie să
asigure următoarele măsuri minimale14:
- pentru cei care lucrează în aer liber se va reduce intensitatea şi
ritmul activităţilor fizice, se va alterna efortul dinamic cu cel
static, se vor alterna perioadele de lucru cu perioadele de
repaus în locuri umbrite;
12 Publicată în M.Of. nr. 304 din 4 iulie 2000 13 H.G. nr. 580/2000, publicată În M. Of. nr. 315 din 7 iulie 200014 N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne, 2007, p.155.
16
- pentru cei care lucrează în spaţii închise se va asigura
ventilaţia la locurile de muncă;
- angajatorul trebuie să asigure apă minerală, câte 2-4
litri/persoana/schimb, echipament individual de protecţie,
duşuri.
În perioadele cu temperaturi scăzute extreme, angajatorii au obligaţia
să ia măsuri pentru:
- distribuirea de ceai fierbinte în cantitate de 0,5 - 1 litri/persoană;
- acordarea de pauze pentru refacerea capacităţii de termoreglare;
- asigurarea echipamentului de protecţie.
Angajatorii care nu pot asigura condiţiile de mai sus, de comun acord
cu reprezentanţii sindicatelor sau cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, vor
hotărî conform O.U.G. nr. 99/2000 reducerea programului sau eşalonarea pe
două perioade a zilei de lucru.
Secţiunea 4
Inspecţia muncii
17
Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte
controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.
Problematica inspecţiei muncii a beneficiat de tratare ca şi temă
distinctă, în titlul X al Codului Muncii
Instituţia controlează modul în care se aplică legislaţia naţională din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la toate persoanele fizice şi juridice
din sectoarele prevăzute la art. 3 alin. 1, din Legea securităţii şi sănătăţii în
muncă şi are, în principal, următoarele atribuţii:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor
profesionale;
b) solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi
de materiale în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor
evenimente sau situaţii de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a
echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav şi
iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională şi sesizează, după
caz, organele de urmărire penală;
d) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează
cercetarea, stabileşte sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi cu
celelalte instituţii implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a
accidentelor de muncă şi a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul
Sănătăţii Publice, sistemul de raportare a bolilor profesionale sau legate de
profesie;
f) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. 4 şi
propune retragerea abilitării, după caz;
g) raportează Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
18
situaţiile deosebite care necesită Îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul
securităţii şi sănătăţii În muncă;
Secţiunea 5
Servicii de prevenire şi protecţie
Norma metodologică15 din 11 octombrie 2006 de aplicare a
prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă16
stabileşte şi cerinţele minime de pregătire17 în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
În conformitate cu art. 14 din aceste norme, organizarea activităţilor
de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în următoarele
moduri:
a) prin asumarea de către angajator, în condiţiile art. 9 alin. (4) din
Legea nr. 319/2006, a atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de
lege;
b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa
de activităţile de prevenire şi protecţie;
c) prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie;
d) prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.
Legea nr. 319/2006 prevede expres – art. 9 alin. (4) – că în cazul
microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici, în care se desfăşoară
activităţi fără riscuri deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din
15 Publicată în M. Of. nr. 882 din 30 octombrie 2006.16 Publicată în M. Of. nr. nr. 646 din 26 iulie 2006.17 D. Ţop, Organizarea de către angajator a activităţilor de prevenire şi protecţie în conformitate cu Legea sănătăţii şi securităţii în muncăi, în Revista de drept comercial nr. 4/2007, p. 38-45
19
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru realizarea măsurilor
prevăzute de lege, dacă are capacitatea necesară în domeniu, cu alte cuvinte,
în această situaţie, nu mai este necesară desemnarea unor lucrători cu
atribuţii specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi nici a se
apela la servicii externe pentru acest lucru, angajatorul trebuind însă să aibă
„capacitatea necesară”, adică să îndeplinească cerinţele prevăzute de Norma
metodologică.
De remarcat că în acest sens, Curtea de Justiţie Europeană, a
considerat18 că este necesar să fie stabilite capacităţile şi aptitudinile
persoanelor responsabile cu activităţile de prevenire a riscurilor profesionale
pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor.
Aceeaşi era situaţia şi pentru angajaţii în nume propriu, care
desfăşurau, potrivit Legii nr. 300/200419, activităţi economice independente,
cu specificarea că pentru aceştia nu se mai impune cerinţa unei „capacităţi
necesare”, mai ales că aceştia nu pot încadra cu contract individual de muncă
decât pentru anumite activităţi20 pentru care nu au autorizaţie.
Art. 16 din normele metodologice arată că în cazul întreprinderilor cu
până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii: activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt
dintre cele prevăzute în anexa nr. 5; angajatorul îşi desfăşoară activitatea
profesională în mod efectiv şi cu regularitate în întreprindere şi/sau unitate;
angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă, corespunzătoare cel puţin nivelului de bază.
18 Hotărarea din 15 noiembrie 2001, în cauza C-490019 Legea nr. 300/2004 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfasoară activităţi economice în mod independent a fost abrogată de O.U.G. nr. 44/2008.20 A. Ticlea, Capacitatea juridică a angajatorului - persoană fizică comerciant, op. cit., p. 61
20
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă corespunzătoare nivelului de bază, potrivit art. 48, sunt: studii în
învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în
profil tehnic; curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut
minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. a), cu o durată de cel puţin
40 de ore.
În conformitate cu art. 17, în cazul întreprinderilor care au între 10 şi
49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele
prevăzute în anexa nr. 5;
b) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale
cu consecinţe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
c) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi
cu regularitate în întreprindere şi/sau unitate;
d) angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului de bază.
Conţinutul anexei amintite este următorul:
Activităţi industriale
1. Activităţi cu risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante.
21
2. Activităţi cu risc potenţial de expunere la agenţi toxici şi foarte
toxici, în special cele cu risc de expunere la agenţi
cancerigeni, mutageni şi alţi agenţi care periclitează reproducerea.
3. Activităţi în care sunt implicate substanţe periculoase, potrivit
prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 95/2003 privind
controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care
sunt implicate substanţe periculoase.
4. Activităţi cu risc de expunere la grupa 3 şi 4 de agenţi biologici.
5. Activităţi de fabricare, manipulare şi utilizare de explozivi, inclusiv
articole pirotehnice şi alte produse care conţin
materii explozive.
6. Activităţi specifice exploatărilor miniere de suprafaţă şi de subteran.
7. Activităţi specifice de foraj terestru şi de pe platforme maritime.
8. Activităţi care se desfăşoară sub apă.
9. Activităţi în construcţii civile, excavaţii, lucrări de puţuri,
terasamente subterane şi tuneluri, care implică risc de
surpare sau risc de cădere de la înălţime.
10. Activităţi în industria metalurgică şi activităţi de construcţii navale.
11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate şi
utilizarea masivă a acestora.
12. Activităţi care produc concentraţii ridicate de praf de siliciu.
13. Activităţi care implică riscuri electrice la înaltă tensiune.
14. Activităţi de producere a băuturilor distilate şi a substanţelor
inflamabile.
15. Activităţi de pază şi protecţie.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste
două articole, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători
sau poate organiza serviciul intern de prevenire şi protecţie şi/sau să apeleze
la servicii externe.
22
Art. 8 din Lege prevede că, fără a aduce atingere obligaţiilor
prevăzute la art. 6 şi 7, angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători
pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a
riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi în continuare
lucrători desemnaţi.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi
supravegherea medicală, dacă dispune de personal cu capacitate profesională
şi de mijloace materiale adecvate.
Un angajator poate apela la unul sau mai multe servicii externe de
prevenire şi protecţie în cazul în care lucrătorii desemnaţi/serviciul intern de
prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru
efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie prevăzute de lege.
Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe bază de contract,
activităţile de prevenire şi protecţie în domeniu. Contractul încheiat între
angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele:
a) activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către
serviciul extern de prevenire şi protecţie;
b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciul intern de
prevenire şi protecţie şi/sau cu alte servicii externe de prevenire şi protecţie;
c) clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.
Conform art. 32 al normei metodologice pentru aplicarea Legii nr.
319/2006, se stabileşte că: „Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie
să fie format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu
şi/sau superior, conform prevederilor art. 47-51, şi, după caz, alţi lucrători
care pot desfăşura activităţi auxiliare”.
23
Daca există numai un singur conducător al serviciului extern de
prevenire şi protecţie, acesta trebuie să aibă nivelul superior de pregătire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Cerinţele minime de pregătire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior
sunt: studii superioare tehnice; curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, cu conţinut minim, cu o durată de cel puţin 80 de ore; curs
postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o durată de cel puţin 180 de ore.
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de
mijloacele materiale necesare pentru a-şi desfăşura activitatea;
b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de
prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de
informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii În muncă.
Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare
desfăşurării activităţii de prevenire şi protecţie şi trebuie informat asupra
factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Un asemenea serviciu are obligaţia să transmită inspectoratului
teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa o
copie de pe certificatul de abilitare, în termen de 10 zile de la data primirii
acestuia.
Serviciul extern trebuie să întocmească, în două exemplare, un raport
de activitate semestrial, care vor fi înaintate inspectoratului teritorial de
muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa serviciul extern.
Inspectoratul va analiza rapoartele de activitate şi va restitui un exemplar
serviciului extern, iar un exemplar îl va arhiva.
24
Chiar dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,
aceasta nu îl exonerează, potrivit dispoziţiilor imperative ale Codului
muncii, de răspundere în acest domeniu.
CAPITOLUL III
INFORMAREA, CONSULTAREA ŞI INSTRUIREA
LUCRĂTORILOR
Tinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul,
în conformitate cu art. 16, trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât
lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu
prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:
a) riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile
şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau
25
unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei
funcţii;
b) măsurile luate în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) şi (3).
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât
angajatorii lucrătorilor din orice întreprindere şi/sau unitate exterioară, care
desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau în unitatea sa, să primească
informaţii adecvate privind aspectele la care s-a făcut referire de lege, care
privesc aceşti lucrători.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii
desemnaţi sau reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, în vederea Îndeplinirii
atribuţiilor şi În conformitate cu prevederile prezentei legi, să aibă acces la:
a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la art. 12
alin. (1) lit. a) şi b);
b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la art.12 alin. (1) lit. c) şi d);
c) informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi
autorităţile competente în domeniu.
Angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit
participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă.
Aplicarea acestor prevederi implică:
a) consultarea lucrătorilor;
b) dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
c) participarea echilibrată.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor definiţi la art. 5 lit. d) iau
parte în mod echilibrat, la analizele de profil, sau sunt consultaţi În prealabil
26
şi În timp util de către angajator cu privire la:
a) orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în
muncă;
b) desemnarea lucrătorilor la care s-a făcut referire la art. 8 alin. (1) şi
la art. 10 alin. (2), precum şi cu privire la activităţile la care s-a făcut referire
la art. 8 alin. (1);
c) informaţiile la care s-a făcut referire în art. 12 alin. (1), art. 16 şi 17;
d) recurgerea, după caz, la servicii externe, conform art. 8 alin. (4);
e) organizarea şi planificarea instruirii prevăzute la art. 20 şi 21.
Reprezentant al lucratorilor cu raspunderi specifice în domeniul
securitaţii şi sanataţii lucratorilor este persoana aleasa, selectata sau
desemnata de lucratori, în conformitate cu prevederile legale, sa îi reprezinte
pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la protecţia securitaţii şi
sanataţii lucratorilor în munca
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor au dreptul să solicite angajatorului să ia
măsuri corespunzătoare şi să prezinte propuneri în acest sens, în scopul
diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al eliminării surselor de pericol.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din
cauza activităţilor la care s-a făcut referire în alin. (1)-(3).
Angajatorul trebuie să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu
răspunderi specifice În domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp
adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi să le furnizeze mijloacele
necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din
prezenta lege.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
27
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la
autorităţile competente, în cazul în care consideră că măsurile adoptate şi
mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi
prezenta observaţiile inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în
timpul vizitelor de control.
În vederea realizării prevederilor art. 16, 17 şi ale art. 18 alin. (1), la
nivelul angajatorului se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete
de securitate şi sănătate în muncă.
Art. 176 din Codul muncii şi art. 20 şi 21 din Legea nr. 319/2006
dispun că angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să
primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru,
specifice locului de muncă şi postului său:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor
modificări ale echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.
Instruirea trebuie să fie:
a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
b) periodică şi ori de câte ori este necesar.
Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi
din exterior, care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau unitatea
28
proprie, au primit instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile legate de
securitate şi sănătate în muncă, pe durata desfăşurării activităţilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare.
Modalităţile specifice de instruire a lucrătorilor se stabilesc de comun
acord' de către angajator cu Comitele de securitate şi sănătate în muncă şi cu
sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor.
Instruirea nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi/sau a
reprezentanţilor acestora. Instruirea trebuie să se realizeze în timpul
programului de lucru.
Instruirea prevăzută la art. 20 alin. (4) trebuie să se efectueze în timpul
programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara întreprinderii şi/sau
unităţii.
CAPITOLUL IV
SUPRAVEGHEREA SĂNĂTĂŢII LUCRĂTORILOR
Măsurile prin care se asigură supravegherea corespunzătoare a
sănătăţii lucrătorilor în funcţie de riscurile privind securitatea şi sănătatea în
muncă se stabilesc potrivit reglementărilor legale.
Acestea vor fi stabilite astfel încât fiecare lucrător să poată beneficia
de supravegherea sănătăţii la intervale regulate.
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medicii de
29
medicină a muncii. În toate unităţile legea impune, pentru asigurarea
protecţiei salariaţilor, asigurarea unui serviciu medical. Acesta poate fi un
serviciu autonom organizate de unitate sau un serviciu organizat de o
asociaţie patronală.
Serviciile medicale de întreprindere asigură monitorizarea condiţiilor
de muncăs, în relaţie cu starea de sănătate a salariaţilor, şi cu deosebire a
bolilor profesionale şi a bolilor legate de profesie, în vederea recomandării
măsurilor profilactice.
Acest serviciu urmează a fi condus de un medic de medicina muncii,
atestat În profesia sa potrivit legii, care încheie, în calitate de salariat, un
contract individual de muncă cu angajatorul sau cu asociaţia patronală,
acesta fiind, potrivit art. 184 alin. (2) c. m., independent faţă de angajator în
exercitarea actului medical, a profesiei sale.
În serviciile medicale de întreprindere pot fi încadraţi medici de
specialitate în medicina muncii, sau, în lipsa acestora, medici de medicină
generală.
Medicii de medicină generală şi personalul mediu sanitar care
urmează să lucreze în serviciile medicale din unitate vor obţine un atestat de
perfecţionare în probleme de medicina muncii.
Atestatul se eliberează pe baza unei examinări şi în urma unor instruiri
organizate de către Institutul de Igienă, Sănătate Publică, Servicii de
Sănătate şi de Conducere Bucureşti, precum şi de către inspectoratele de
poliţie sanitară şi medicină preventivă judeţene şi ale municipiului
Bucureşti.
Durata muncii prestate de medicul de medicina muncii se calculează
în funcţie de numărul de salariaţi din unitate. Legea mai arată că în
exercitarea profesiei sale medicul de medicina muncii este independent, este
30
subordonat angajatorului numai pe linie administrativă, nu şi profesională,
ceea ce vine să îl deosebească de restul angajaţilor cu contract individual de
muncă şi să confere o anumită autoritate şi prestigiu funcţiei sale.
Medicul de medicina muncii este membru de drept în Comitetul de
securitate şi sănătate în muncă. Având în vedere prevederile art. 12 din
Legea nr. 100/199921 privind asistenţa de sănătate publică, şi Referatul de
aprobare al Direcţiei generale de sănătate publică nr. DB 12.338 din 8
noiembrie 2002, în temeiul H.G. nr. 22/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, cu modificările ulterioare,
ministrul sănătăţii şi familiei emite Ordinul nr. 875/2002, prin care medicii
de medicină generală/medicină de familie care îşi desfăşoară activitatea în
întreprindere vor parcurge un program de pregătire teoretică şi practică
stabilit la minimum 200 de ore efectuate în ultimii 5 ani şi vor fi certificaţi
prin susţinerea examenului de competenţă în medicina de întreprindere.
Examenul de competenţă în medicina de întreprindere se organizează
conform calendarului concursurilor şi examenelor stabilit de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei.
H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor
stabileşte cerinţele minime pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor faţă de
riscurile pentru securitate şi sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii
lucrătorilor cu boli profesionale cauzate de agenţi nocivi chimici, fizici,
fizico-chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi a
suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de
muncă. Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii
specialişti de medicina muncii.
Angajatorii au următoarele obligaţii:
21 M. Of. nr. 255 din 3 iunie 1999
31
a) să se afle în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătăţii
lucrătorilor. Evaluarea riscului asupra sănătăţii se actualizează dacă s-au
produs schimbări semnificative din cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau
atunci când rezultatele supravegherii sănătăţii o impun.
b) angajatorii din orice domeniu de activitate, atât din sectorul public,
cât şi din sectorul privat, sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare
privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor.
c) să asigure fondurile şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor
medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor,
aceştia nefiind implicaţi în niciun fel în costurile aferente supravegherii
medicale profilactice specifice riscurilor profesionale.
Serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea
sănătăţii lucrătorilor sunt: examenul medical la angajarea în muncă, de
adaptare, periodic, la reluarea activităţii, promovarea sănătăţii la locul de
muncă.
Aptitudinea în muncă reprezintă capacitatea lucrătorului din punct de
vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în
profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical. Pentru stabilirea
aptitudinii în muncă, medicul specialist de medicina muncii poate soticita şi
atte investigaţii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor
prevăzute de acest act normativ.
În condiţiile în care medicul de medicina muncii face recomandări de
tip medical, aptitudinea este condiţionată de respectarea acestora, iar în fişa
de aptitudine, avizul medical va fi „apt condiţionat”.
32
CAPITOLUL V
ACCIDENTELE DE MUNCĂ ŞI BOLILE PROFESIONALE
Secţiunea 1
Evenimentele – comunicare, cercetare, înregistrare şi raportare
Evenimentul, în accepţiunea legii, reprezintă acddentul care a antrenat
decesul sau vătămări ale organismului şi s-a produs în timpul procesului de
muncă, ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată
33
dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au
fost implicate persoane angajate, şi incidentul periculos, precum şi cazul
susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune.
Orice eveniment, va fi comunicat deîndată angajatorului, de către
conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă
despre producerea acestuia.
Noţiunea generică de eveniment cuprinde:
- accidentele de muncă
- bolile profesionale
- incidentul periculos (incendiul, explozia, avaria,
emisiile de noxe etc.)
Angajatorul are, potrivit art. 27, obligaţia să comunice evenimentele,
deîndată, după cum urmează:
a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele aşa cum
sunt definite la art. 5 lit. f);
b) asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/200222 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi
completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de
muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;
c) organelor de urmărire penală, după caz.
Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relaţie
contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala
obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune,
depistată cu prilejul prestaţiilor medicale.
22 Publicată În M. Of. nr. 464 din 27 iunie 2002, modificată şi completată prin Legea nr. 598/2003, publicată În M. Of. nr. 926 din 24 decembrie 2003.
34
Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică
teritorială sau a municipiului Bucureşti, deîndată, la constatarea cazului.
În situaţia accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în
care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de
serviciu, organele de poliţie rutieră competente vor trimite instituţiilor şi/sau
persoanelor fizice/juridice prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b), în termen
de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al procesului-verbal de cercetare
la faţa locului.
Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum
urmează:
a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs
incapacitate temporară de muncă;
b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor
care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente
colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs
incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice,
precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;
c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate
de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
d) de către autorităţile de sănătate publică teritoriale, respectiv a
municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a
bolilor legate de profesiune. Rezultatul cercetării evenimentului se va
consemna într-un proces-verbal.
În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment,
instituţia medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului
teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a
raportului de constatare medico-legaIă.
35
Secţiunea 2
Accidentele de muncă
În accepţiunea comună, accidentul este un eveniment fortuit,
imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii,
răniri, mutilări sau chiar moartea.
Prin accident de muncă se înţelege vătămarea violentă a organismului,
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura
juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea, şi care
provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile, invaliditate
sau deces. Noţiunea de accident de muncă implică următoarele elemente:
- un fapt şi consecinţele acestuia;
- calitatea persoanei vătămate;
- circumstanţele în care s-a produs faptul.
Vătămarea violentă a organismului intervine în mod brusc, angajatul
neavând posibilitatea să acţioneze pentru a înlătura accidentul. Acest
element deosebeşte accidentul de muncă de boală profesională, care este
caracterizată tocmai prin aceea că factorul nociv acţionează un timp mai
îndelungat asupra organismului.
Datorită aceluiaşi criteriu, adică intervenţia bruscă şi de neînlăturat
asupra organismului, legiuitorul a asimilat intoxicaţia acută profesională cu
accidentul de muncă.
S-a arătat23 că vătămarea violentă a organismului trebuie să survină
Împotriva voinţei victimei, în mod neaşteptat, excluzându-se automutilările
23 T.C. Medeanu, Accidentele de muncă, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 36.
36
şi sinuciderile, dar culpa victimei poate fi reţinută cu privire la încălcarea
normelor de protecţie a muncii.
Accidentul de muncă poate avea loc chiar în afara programului
obişnuit de lucru, atunci când persoana încadrată în muncă are de îndeplinit
o obligaţie ce-l revine în temeiul contractului de muncă sau execută anumite
dispoziţii din partea superiorilor în afara programului afectat pentru muncă.
Sunt considerate accidente de muncă şi cele suferite de salariaţi, în
timpul deplasării, inclusiv deplasarea în alte localităţi, pentru îndeplinirea
obligaţiilor de serviciu, indiferent de mijlocul de transport utilizat. De
asemenea, se asimilează ca accident de muncă şi cel survenit în timpul
deplasării la şi de la locul de muncă, în perioada şi pe traseul normal,
necesar deplasării.
În literatura juridică s-a remarcat faptul că anumite formulări sunt
excesiv de ample, permiţând încadrarea în categoria accidentelor de muncă a
unor evenimente care nu au legătură cu procesul muncii, singurele condiţii
fiind acelea ca persoana să se găsească la sediul persoanei juridice şi în
timpul programului de lucru.
Art. 30 din Lege precizează că este accident de muncă:
a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi/sau
unitate, cu permisiunea angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau
de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară
sau în afara graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive
organizate, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
Întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;
37
e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui
pericol care ameninţă avutul public şi privat;
f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul
muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei
fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceştia, în
timpul programului de muncă, şi nu se datorează culpei exclusive a
accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe
traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de
angajator şi invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice
sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă
la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;
i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice
sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice
alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică,
pentru Îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;
j) accidentul suferit înainte sau după Încetarea lucrului, dacă victima
prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele,
dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie
sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie
ori În spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din
Întreprindere sau unitate şi invers;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a
avut loc În locuri organizate de angajator, precum şi În timpul şi pe traseul
normal spre şi de la aceste locuri;
38
1) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de
persoane fizice române, delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
în afara graniţelor ţării, pe durata şi traseul prevăzute în documentul de
deplasare;
m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi
servicii pe teritoriul altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte
condiţii prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu
parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare,
recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza
efectuării activităţilor aferente stagiului de practică24;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum ar
fi furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăznet
(electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p) dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în
împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;
q) accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu, ca urmare a unei agresiuni.
De principiu, ori de câte ori este vorba despre un accident de traseu,
deplasarea trebuie să se facă: fără abateri nejustificate de la traseul normal,
în condiţiile prevăzute de reglementările de securitate şi sănătate în muncă
sau de circulaţie în vigoare.
Accidentele de muncă se clasifică (art. 31), în raport cu urmările
produse şi cu numărul persoanelor accidentate, în:
24 Stagiul de practică constituie instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau specialităţii în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în perioada de reconversie profesională.
39
a) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin
3 zile calendaristice;
b) accidente care produc invaliditate;
c) accidente mortale;
d) accidente colective, când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în
acelaşi timp şi din aceeaşi cauză.
Accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către
acesta la Inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit
legii.
Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal
de cercetare. Înregistrarea accidentului de muncă se face de către organul
abilitat să îl cerceteze şi de către angajator, pe baza procesului-verbal de
cercetare.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază
de contract, comandă sau alte forme legale încheiate în întreprind.erea şi/sau
unitatea unui angajator, alta decât cea la care este încadrată victima, se
înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens, în documentele
încheiate.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii, pe bază
de comandă, la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la
care este sau a fost angajată victima.
Accidentul de muncă suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator, se
înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de
organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.
Accidentele suferite în timpul stagiului de practică profesională de către
elevi, studenţi, ucenici şi şomeri în perioada de reconversie profesională se
40
înregistrează de către angajatorul la care se efectuează practica.
Accidentul de muncă suferit de o persoană, în cadrul activităţilor
cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi, se
înregistrează de către instituţia sau angajatorul care a organizat acţiunea
respectivă.
Accidentul de muncă, produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o
persoană, din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru
prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul
public sau privat din întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, se
înregistrează de către angajatorul la care s-a produs accidentul.
În cazul accidentului produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o
persoană, din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru
prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul
public sau privat, produs în afara întreprinderii şi/sau unităţii unui angajator
şi care nu are nici o legătură cu acesta, înregistrarea se face de către primăria
pe raza căreia s-a produs accidentul.
Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la
care este angajată victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de
conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea
accidentului, conform concluziilor cercetării.
Formularul pentru înregistrarea accidentelor de muncă, precum şi
instrucţiunile de completare a acestuia sunt date prin Ordinul nr. 775/2006 al
ministrului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (publicat în M. Of. nr.
887 din 31 octombrie 2006).
Secţiunea 3
41
Bolile profesionale
Potrivit art. 5 lit. h) din Legea nr. 319/2006, boala profesională constă
în afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, dată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici
locului de muncă, precum şi suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme
ale organismului, în procesul de muncă.
În sensul prevederilor legii, afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în
timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli profesionale (art.
33).
Bolile profesionale sunt afecţiuni care se produc ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici
sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi suprasolicitarea
diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Boala profesională nu este rezultatul unui fapt brusc, excepţional - ca
în cazul accidentului de muncă; de regulă, boala profesională intervine ca
rezultat al exercitării îndelungate a meseriei sau profesiei în anumite condiţii
nocive de muncă.
Bolile profesionale, cât şi suspiciunile de boli profesionale se vor
semnala obligatoriu' de către toţi medicii care depistează astfel de
îmbolnăviri, indiferent de specialitate şi locul de muncă, cu prilejul oricărei
prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de
specialitate.
Medicul care suspectează o boală profesională completează fişa de
semnalare BP1 şi trimite bolnavul cu această fişă la unitatea sanitară de
medicină a muncii, respectiv clinica de boli profesionale sau cabinetul de
medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării diagnosticului
42
de boală profesională.
Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul,
stabileşte diagnosticul de profesionalitate şi completează fişa de semnalare
BP1 pe care o trimite oficial la autoritatea de sănătate publică judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, în termen de maximum 7 zile de la
precizarea diagnosticului de profesionalitate.
În literatura juridică mai veche s-a arătat că pentru existenţa bolii
profesionale sunt necesare trei elemente: exercitarea unei meserii sau
profesii, care constituie, cauza indirectă a bolii; factori nocivi, fizici, chimici
sau biologici caracteristici locului de muncă, care constituie cauza directă a
bolii; afecţiunea sau modalitatea concretă de acţiune asupra organismului.
Caracteristica bolii profesionale care o deosebeşte de accident, este că ea se
produce ca rezultat al acţiunii în timp a factorilor nocivi asupra
organismului.
Afecţiunea este un produs patologic care se desfăşoară într-o perioadă
de timp mai îndelungată şi care apare ca urmare a exercitării unei meserii În
anumite condiţii de mediu nociv.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către
medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a
municipiului Bucureşti.
43
CAPITOLUL VI
LEGISLAŢIA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI
SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Uniunea Europeana (UE) reprezintă rezultatul eforturilor depuse de
către promotorii Europei comunitare începand din 1950. UE constituie
organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială având vocaţia de a
acţiona în domeniile: economic, social, politic, al drepturilor cetăţeneşti şi al
relaţiilor externe ale celor 27 state membre (în urma aderării României şi
Bulgariei).
44
Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (ECSC/CECA) a deschis piaţa comună a cărbunelui şi
a oţelului între cele 6 state fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg, Ţările de Jos).
În 1957, după ce proiectul constituirii unei armate europene s-a izbit,
în 1954, de refuzul de ratificare al Adunării Naţionale Franceze, cele 6 state
membre au decis prin Tratatul de la Roma constituirea Comunităţii
Economice Europene (CEE), bazată pe libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor şi forţei de muncă (Piaţa comună) şi a Comunităţii Europene de
Energie Atomică (EUROATOM).
Două articole din acest tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă şi de muncă şi a protecţiei contra accidentelor şi bolilor profesionale.
Cu toate acestea, baza juridică a acestor articole rămâne limitată. Astfel,
dacă articolul 117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor
de viaţă şi muncă (statele membre subordonează acestea funcţionării pieţei
comune, care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor sociale), articolul
118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă
între Comisie şi statele membre, rezumându-se în final la studii, avize şi
consultaţii.
Primele acţiuni comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă au fost începute în 1957, când au fost lansate acţiuni ,,pilot,, pentru
promovarea cercetărilor referitoare la securitatea şi sănătatea în munca a
muncitorilor din sectoarele cărbunelui şi oţelului.
În 1974, prin decizie a Consiliului, a fost creat Comitetul Consultativ
pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la locul de muncă ( denumit pe
scurt Comitetul consultativ).
Aceste acţini au fost urmate de lansarea în 1978 şi 1984 a primului şi
45
celui de al doilea program de acţiune în domeniul sănătăţii şi securităţii în
muncă şi de adoptarea de măsuri legislative.
În 1987 prin Actul Unic European se face o importantă revizuire a
Tratatului de la Roma, prin introducerea articolului 118 A creându-se baza
juridică specifică asigurării securităţii şi sănătăţii muncitorilor. Prin articolul
118 A se stipulează angajamentul statelor membre de a promova
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în scopul protejării securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor şi se fixează ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor
existente în acest domeniu.
Pe această bază, în 1988 Comisia a adoptat cel de al III lea program
de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind recunoscut de
către Consiliu ca un cadru adecvat al începerii aplicării art.118 A la nivelul
Comunităţii.
El constă într-o serie de propuneri de texte legislative în domeniile în
care există probleme majore de securitate şi sănătate.
În contextul pieţei interne şi a liberei circulaţii a muncitorilor,
obiectivul legislativ comunitar este de a furniza o bază de cerinţe minimale
care să garanteze un nivel suficient de protecţie împotriva accidentelor de
muncă şi îmbolnăvirilor profesionale şi de a facilita libera circulaţie a
muncitorilor.
Astfel, anul 1989 marchează o serie de acţiuni importante în
domeniul social:
- adoptarea Directivei – cadru 89/391/CEE
- carta socială şi
- programul de acţiune referitor la punerea în aplicare a
cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale
ale muncitorilor.
46
Decizia Comisiei de a declara în 1992 Anul european pentru
securitate, igienă şi sănătate la locul de muncă a fost luată pentru a se forma
un punct de vedere asupra celui de al III - lea program de acţiune şi, în plus,
pentru sensibilizarea unui număr cât mai mare de persoane cu privire la
problemele de securitate şi sănătate în muncă.
În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a
Uniunii Europene, şi care va intra în funcţiune la 1 noiembrie 1993.
Printre punctele importante cuprinse în Tratatul de la Maastricht este
şi cel care se referă la extinderea Europei sociale prin punerea în practică a
cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor,
adoptată în 1989. Această cartă conţine un capitol referitor la realizarea
sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.
La nivelul Comunităţii este important să se asigure transparenţa şi
vizibilitatea acţiunilor Comisiei. Aceasta se asigură în primul rând prin
informare, afirmând astfel preocuparea comună a Comunităţii statelor
membre, partenerilor sociali şi a ansamblului de muncitori în ceea ce
priveşte îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă.
În acest scop Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles,
din 29 octombrie 1993, crearea Agenţiei europene pentru securitate şi
sănătate în muncă. Aceasta are sarcina de a strânge şi difuza informaţii. În
plus, ea promovează schimbul şi difuzarea rezultatelor cercetărilor şi oferă
asistenţă tehnică şi ştiinţifică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
instituţiilor comunitare, precum şi statelor membre. De asemenea, are
strânse legături cu serviciile competente ale Comisiei şi cooperează cu
organele UE.
În 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru acţiunea Comisiei
47
Comunităţii Europene în domeniul securităţii, igienei şi sănătăţii în muncă
(1994-2000).
Obiectivele acţiunilor pe care Comisia îşi propune să le realizeze sunt:
- să vegheze la transpunerea corectă a directivelor comunitare de către
statele membre şi să ia măsurile necesare pentru aplicarea lor adecvată
în dreptul naţional derivat;
- să promoveze lucrările Comunităţii în acest domeniu în ţările terţe;
- să continue îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii în muncă în cadrul
Comunităţii.
Baza juridică a acţiunilor în acest domeniu este constituită în principal
de articolele 100 şi 118 A ale Tratatului de la Roma, ţinând seama de
măsurile luate în baza articolului 100 A, care vizează stabilirea unui nivel de
protecţie ridicat în domeniul sănătăţii şi securităţii.
Pentru realizarea obiectivelor mai înainte menţionate se prevede
întreprinderea următoarelor acţiuni:
a) Punerea în aplicare, consolidarea, raţionalizarea şi extinderea
legislaţiei comunitare din domeniu, de fiecare dată când este necesar;
b) Promovarea lucrărilor Comunităţii în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă în afara Comunităţii şi cooperarea
internaţională;
c) Informarea, formarea şi educaţia, cu atenţie specială pentru
întreprinderile mici şi mijlocii;
d) Dezvoltarea iniţiativelor nelegislative însoţitoare, vizând, în
special, completarea şi fundamentarea obiectivelor legislative.
DOCUMENTE LEGISLATIVE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
48
Uniunea Europeană (UE) generează ea însăşi o legislaţie care se
aplică direct cetăţenilor europeni şi creează drepturi specifice în profitul
acestora.
Legislaţia primară a UE are aplicabilitate generală, este în întregime
obligatorie şi se aplică în mod direct tuturor statelor membre. Din legislaţia
primară fac parte:
- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI
OŢELULUI (ECSC/CECA), 1951;
- TRATATUL DE LA ROMA, 1957, de constituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE) cu modificările din 1987 aduse prin Actul Unic
European – care stabileşte regulile de bază pentru Piaţa internă unică;
- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE PENTRU ENERGIE
ATOMICĂ (EUROATOM), 1957;
- TRATATUL DE LA MAASTRICHT (Uniunea Europeană) 1992 şi
alte 18 acte.
Legislaţia secundară
Întrucât la punerea în practică a acţiunilor comunitare, statele membre
trebuie să-şi păstreze libertatea de decizie, legea comunitară ia forma unei
directive. Aceasta este un document obligatoriu în ceea ce privesc rezultatele
care trebuie atinse, lăsându-se la latitudinea statelor membre alegerea formei
şi a metodelor de transpunere şi implementarea în legislaţia naţională.
În afara directivelor, din legislaţia secundară mai fac parte deciziile,
recomandările şi opiniile.
Decizia este un document obligatoriu în întregime pentru persoanele
juridice cărora li se adresează.
Recomandările şi opiniile nu au forţă de obligativitate.
49
TRATATUL DE LA ROMA ŞI ART. 118 A
La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma se fondează Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi se decide crearea unei ,,pieţe comune,, care
garantează libera circulaţie a muncitorilor, mărfurilor şi capitalurilor. Două
articole ale acestui tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de
muncă şi la protecţia contra accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.
Suportul juridic al acestor două articole rămâne însă limitat. Astfel, dacă art.
117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de
muncă, statele membre subordonează aceasta funcţionării pieţei comune,
care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor sociale. Din contră, art.
118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă
între Comisie şi statele membre, ajungând în final doar la studii, opinii şi
consultaţii.
Tratatul de la Roma conţine puţine dispoziţii sociale eficiente şi nu
permite legiferarea în domeniul securităţii şi igienei muncii fără a recurge la
art. 100, baza juridică de apropiere a legislaţiilor din diversele state membre,
a căror diferenţe constituie o piedică pentru piaţa comună.
O altă clauză a tratatului, având de-a dreptul un efect paralizant, este
cea care cere unanimitate, ceea ce obligă statele să caute un compromis între
ele pentru a parveni la un acord unanim; aceasta are drept consecinţă
prelungirea duratei de elaborare a textului directivei.
La 30 de ani după Tratatul de la Roma, în 1987, începe a doua etapă
de edificare europeană, ca urmare a deciziei celor 12 de a crea în 1993 o
mare piaţă fără frontiere. Paralel se impunea necesitatea de a da consistenţă
50
Europei sociale, în acelaşi timp cu Europa economică. De o parte patronii
erau conştienţi de faptul că trebuie favorizată o armonizare a reglementărilor
la nivel european, de altă parte, organizaţiile sindicale ale muncitorilor au
realizat că datorită unui defect de armonizare, înfăptuirea marii pieţe interne
poate conduce la o stagnare, la o erodare a cuceririlor sociale în ţările cele
mai avansate. Această evoluţie a spiritelor se concretizează în 1986 prin
adoptarea de către cei 12, a ACTULUI UNIC EUROPEAN.
Articolele 100 A si 118 A, adăugate Tratatului de la Roma prin Actul
unic, constituie fundamentul juridic care permite Comunităţii integrarea
condiţiilor de muncă în proiectul său de realizare a marii pieţe europene.
Intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European a dat un nou
avânt măsurilor luate de Comunitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă. Pentru prima oară securitatea şi sănătatea în muncă sunt incluse
direct în tratatul CEE.
Articolul 100 A prevede că produsele care circulă liber în Comunitate
trebuie să respecte ,,un nivel de securitate şi sănătate ridicat”; art. 118 A
stipulează că ,, Statele membre se angajează să promoveze în special
îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, şi să aibă ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor
existente în acest domeniu”. Pentru a evita orice diminuare a nivelului de
securitate din ţările puternic dezvoltate, art. 118 A acordă libertate ţărilor
care doresc să impună reguli mai severe decăt cele legiferate de dreptul
comunitar. Acest sistem legislativ este denumit ,,sistem de prescripţii
minimale”.
Altfel spus, art. 100 A permite realizarea armonizării tehnice prin
apropierea legislaţiilor; art. 118 A deschide posibilitatea adoptării
unei ,,temelii sociale,, comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii
51
muncitorilor.
Dacă art. 100 A impune o armonizare totală imediată, art. 118 A
prevede o armonizare progresivă pornind de la dispoziţii minimale. Fiind
elemente ale aceluiaşi tratat, ele împart aceeaşi concepţie a pieţei unice: un
spaţiu economic şi social progresând pe calea integrării şi nu a creerii unei
simple zone a liberului schimb.
Articolul 118 A, a permis umplerea vidului juridic al articolelor 117 şi
118, autorizând adoptarea pe calea directivelor şi, diferenţă esenţială, cu
majoritate calificată (ceea ce permite evoluţia rapidă a textelor) a
prescripţiilor minimale de securitate care vor fi obligatoriu respectate de
către fiecare stat (acestea fiind, repetăm, libere să menţină dispoziţiile
naţionale mai restrictive). Majoritatea acestor directive sunt ,,orizontale,, şi
vizează acoperirea unui număr mare de muncitori expuşi riscurilor.
Articolul 100 A este destinat să favorizeze libera circulaţie a
produselor şi echipamentelor, prin armonizarea reglementărilor tehnice
naţionale ale căror discordanţe ar putea constitui obstacole în calea
schimburilor.
În scopul evitării ,,unui nivel scăzut” se stipulează în acest articol că
directivele care decurg trebuie să se situeze ,,la cel mai înalt nivel de
protecţie în materie de securitate – sănătate”. Aceste directive sunt
numite ,,totale” deoarece fiecare stat membru trebuie să le transcrie integral
în dreptul său naţional, fără a elimina sau adăuga ceva.
AL III – lea PROGRAM DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL
SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII LA LOCUL DE MUNCĂ
52
Succesiv adoptării Actului Unic, în 1988 s-a adoptat cel de al III – lea
program de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe care
Consiliul l-a recunoscut ca un cadru util pentru începerea aplicării art. 118 A
la nivel comunitar, marcând a II-a etapă legislativă în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă. Acest program pune accent pe dimensiunea socială a
realizării pieţei interne şi, datorită acestui fapt, se bazează pe aplicarea cartei
sociale.
Programul este dezvoltat în jurul a cinci teme:
- securitatea şi ergonomia la locul de muncă;
- sănătate şi igiena în muncă;
- informarea şi formarea muncitorilor;
- întreprinderile mici şi mijlocii;
- dialogul social.
La formularea cerinţelor minimale comune tuturor statelor membre,
pe baza art. 118 A, Comisia a avut în mod constant grija respectării
următoarelor principii:
- specificitatea intervenţiei comunitare în completarea rolului statelor
membre fără a prejudicia cerinţele mai severe existente în unele
state membre;
- diversitatea sistemelor şi practicilor naţionale;
- evaluarea impactului eventual al directivelor asupra întreprinderilor
mici şi mijlocii;
- contribuţia la reducerea diferenţelor privind nivelurile de protecţie
între statele membre printr-un ansamblu de cerinţe minimale pentru
întreaga comunitate.
Al III-lea program de acţiune se bazează pe trei idei fundamentale:
- îmbunătăţirea continuă a protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor
53
în domenii multiple;
- obligaţia de a asigura o protecţie adecvată a lucrătorilor împotriva
riscurilor de accidente şi îmbolnăviri profesionale;
- contribuţia, prin realizarea pieţei unice, la o mai bună protecţie a
securităţii şi sănătăţii în muncă.
În această triplă perspectivă s-a adoptat următoarea strategie
legislativă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) a acoperi maximum de riscuri cu minimum de directive în
scopul evitării fragmentării legislaţiei;
b) a acoperi cerinţele specifice anumitor activităţi sau anumitor
sectoare cu riscuri ridicate, precum şi a anumitor categorii
de muncitori vulnerabili în mod deosebit;
c) a asigura coerenţa între dispoziţiile comunitare adoptate în
vederea realizării pieţei interne (art. 100 A) care definesc
cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate ce trebuie
respectate în stadiul de concepţie, fabricare şi punere pe
piaţă a produselor, şi dispoziţiilor directivelor adoptate pe
baza art. 118 A, care se referă la utilizarea produselor la
locul de muncă.
DIRECTIVELE EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI
SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Directiva-cadru 80/1107/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile
tuturor părţilor la care se face referire la nivelul întreprinderilor, precum şi
obligaţiile statelor membre. Aceasta este completată de urmatoarele directive
specifice, derivate din art. 8 al directivei:
54
- Directiva 81/605/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea la plumb metalic şi compuşii săi
ionici (prima directivă specifică conform art. 8);
- Directiva 83/477/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea la azbest (a doua directivă specifică
conform art.8);
- Directiva 86/188/C.E.E referitoare la protectia lucratorilor impotriva
riscurilor datorate expunerii la zgomot.
Directivele specifice (europene) in domeniul S.S.M
Directiva-cadru 89/391/C.E.E adoptata la 12.06.1989 este prima si cea
mai importanta dintre directivele referitoare la prescriptii minimale cu
privire la S.S.M. Din aceasta decurg urmatoarele directive specifice:
- 89/654/C.E.E : locul de munca;
- 89/655/C.E.E : utilizarea echipamentului tehnic;
- 89/656/C.E.E : utilizarea echipamentelor individuale (E.I.P);
- 90/269/C.E.E : manipularea manuala a maselor;
- 90/270/C.E.E : activitati video-terminale;
- 90/394/C.E.E : agenti cancerigeni;
- 90/679/C.E.E si 93/88/C.E.E: agenti biologici;
- 92/57/C.E.E : santiere temporare sau mobile;
- 92/58/C.E.E : semnalizare de securitate;
- 92/85/C.E.E : lucratoare gravide;
- 92/98/C.E.E : industria extractiva prin foraj;
- 91/104/C.E.E : industria extractiva de suprafata si subterana;
55
- 93/103/C.E.E : nave de pescuit;
- 88/364/C.E.E : protectia lucratorilor prin interzicerea folosirii
agentilor specifici.
CONCLUZII
Guvernele, autorităţile de reglementare şi agenţiile acestora urmăresc
îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă (SSM), pentru a reduce
costurile accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale suportate de
societate, îmbunătăţind totodată competitivitatea şi eficienţa la nivel
naţional. SSM poate contribui la creşterea productivităţii prin:
reducerea numărului de persoane care se pensionează anticipat sau
care nu pot lucra din cauza unor vătămări corporale sau a unor boli
legate de muncă;
56
reducerea costurilor serviciilor de îngrijire medicală şi costurilor
sociale ale accidentelor şi bolilor;
creşterea capacităţii de muncă a persoanelor prin îmbunătăţirea stării
de sănătate a acestora;
îmbunătăţirea productivităţii, prin stimularea celor mai eficiente
metode şi tehnici de muncă.
Se constată, prin intuiţie şi observaţie, că atât lucrătorii, cât şi societăţile
au o productivitate cu atât mai mare cu cât starea de sănătate este mai bună.
Într-un studiu despre piaţa germană a muncii s-a arătat că un nivel scăzut
de sănătate reduce cu 6 % şansele unei persoane de a fi angajată cu normă
întreagă şi dublează probabilitatea ca aceasta să părăsească definitiv piaţa
muncii.
Un studiu efectuat de Direcţia Generală pentru Sănătatea şi Protecţia
Consumatorului a constatat că: „În cazul în care toate celelalte condiţii sunt
egale, un avantaj de cinci ani în ceea ce priveşte speranţa de viaţă va oferi
unei ţări o creştere anuală a PIB cu 0,3 – 0,5 %.”
Studiul Employment of disabled people in Europe in 2002 („Angajarea
persoanelor cu dizabilităţi în Europa în 2002”) a arătat că pentru 18,4 %
dintre personae cauzele handicapului sau ale problemelor de sănătate
permanente sunt legate de muncă.
Există un număr mare de cercetări şi studii de caz în întreprinderi care
indică faptul că SSM poate stimula productivitatea în diferite moduri, prin:
creşterea productivităţii resurselor prin mai puţine cheltuieli inutile,
mai puţine întreruperi ale activităţii, îmbunătăţirea procedeelor etc.;
realizarea de produse de mai bună calitate;
incitarea întreprinderilor de a găsi metode de muncă mai productive
datorită nevoii de a pune capăt practicilor vechi şi
57
promovarea înlocuirii tehnicilor şi echipamentelor mai vechi şi mai
puţin productive.
Organizaţia Internaţională a Muncii a realizat un clasament al
competitivităţii pe baza clasificărilor făcute de IMD (Institute for
Management Development) de la Lausanne, plecând de la evaluările sale
privind SSM – a se vedea graficul de mai jos. Aceasta a constatat că ţările
cele mai competitive sunt cele care au cele mai bune evaluări în materie de
SSM. Clasamentul indică cel puţin faptul că economiile cu standarde SSM
mai scăzute sunt şi cele mai puţin competitive şi că investiţiile în SSM nu se
fac în defavoarea competitivităţii.
58
top related