lucrare de diploma-religie
Post on 30-Jul-2015
148 Views
Preview:
TRANSCRIPT
INTRODUCERE
Trăind într-o perioadă în care omul „modern” înclină din ce în ce mai
mult spre cele lumeşti, neexistând aproape nici o cale de a ajunge la o
comunicare cu Dumnezeu prin intermediul Bisericii, şi având tot ceea ce este
mai scump pe lume este reprezentat de lucrul material, pentru că lumea pune
baza pe ceea ce este la vedere, pe ceea ce se simte şi nimic din ceea ce este
spiritual este luat în derâdera ca fiind ,,demodat’’.
În acest context care nu este favorabil, noi avem datoria de a fi cât mai
fermi şi mai tranşanţi asupra tuturor problemelor care se vor ivi, de a apăra
dreapta credinţă ortodoxă şi de a pune adevărul revelat într-o lumină
autentică, răspunzând prompt la problemele sociale şi culturale ale vremurilor
noastre.
Lucrarea aceasta având ca temelie Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
izvoarele revelaţiei dumnezeieşti, se vrea a aduce un răspuns la multe
probleme pe care creştinul le întâlneşte în vieţuirea sa, în drumul său
pământesc, pe care trebuie sa-l facă şi să-l ducă la bun sfârşit, pentru că la
capătul său stă şi ne este pregătită „ plata” pentru ceea ce am făcut în această
lume.
Această lucrare prezintă importanţa personalităţii marelui Ierarh
Grigorie Teologul sau de Nazianz, mesajul predicilor şi operei sale precum şi
actualitatea sa în învăţăturile Bisericii Ortodoxe.
Când ne sunt prezentate drept modele, persoanele pline de însemnătate
ale Sfinţilor Ierarhi, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei,
Grigorie Teologul sau de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul
Constantinopolului, ce reprezintă pentru noi prototipul de sfinţenie, smerenie,
suferinţă pentru dreapta credinţă, pentru semeni; sunt prin vieţuirea lor în
spiritul creştin care ni-l propovăduiesc şi nouă prin profunzimea operelor
scrise, modele demne de urmat şi de admirat.
Această lucrare prezintă prin operele sale mesajul pe care Sfinţii Părinţi
l-au transmis de la Dumnezeu oamenilor şi care este „ gura de oxigen ”
pentru credincioşii veacului nostru în încercarea lor de a aspira la „ pacea lui
Dumnezeu ” care ne conduce pe calea mânturii spre desăvârşire.
Putem spune că lucrarea pe care o vom prezenta, face dovada
înţelepciunii Sfântului Grigorie de Nazianz, prin tot ceea ce vom expune:
viaţă, activitate, opere şi în special trăire duhovnicească. Exemplul pe care îl
avem, ne trezeşte spiritul moral prin care putem duce o viată creştina
adevarată, preţuind Biserica şi pe conducătorii ei. Valoarea operei expusă în
lucrarea de faţă este deosebită, din ea învăţând ce trebuie să facem pentru
mântuirea sufletului şi ne este un exemplu de viaţă, viaţă pe care noi trebuie
să o închinăm desăvârşirii noastre spirituale dar şi slujirii aproapelui.
Prin ceea ce vom prezenta în această lucrare, ne vom da seama că
viaţa creştină trebuie trăită în Hristos şi pentru Hristos, aşa cum a făcut-o şi
Sfântul Grigorie de Nazianz, iar cei ce nu au făcut-o până acum să urmeze
îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel la propovăduit, zicând: ,, Să vă
lepădaţi de omul cel vechi, sticat de poftele înşelăciunii şi să vă îmbrăcaţi în
cel nou, după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie”(Efeseni IV, 22).
Din opera şi activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz putem
evidenţia, tot ceea ce ierarhul a făcut pentru creştini şi creştinism, el urmând
la rândul lui exemplul altora, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a fost
prietenul cel mai bun al lui dar şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le
spunea corintenilor: „ Prea bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui şi pe mine
pentru sufletele voastre ” ( II Corinteni XII, 14-15).
Ceea ce Sfântul Grigorie a realizat în viaţa sa ne face şi pe noi să
înţelegem sensul acesteia care nu este altul decât mântuirea sufletului, iar
pentru aceasta trebuie întotdeauna să avem exemplul Sfintei Scripturi care
prin Apostolul Pavel spune: „ Să râvniţi la darurile cele mai bune şi încă mai
1
înaltă cale vă arăt vouă ” ( II Corinteni XII, 31), calea cea mai înaltă fiind
calea dragostei, pentru Dumnezeu şi pentru semeni.
2
I. PREDICA VEACULUI DE AUR
Promovarea predicii creştine începe odată cu încheierea perioadei
persecuţiilor. Eliberată de grijile din afară, Biserica s-a putut dedica
netulburată dezvoltării cultului, arhitecturii bisericeşti, literaturii, ştiinţelor
teologice şi retoricii.
Unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea predicii în secolul
de aur a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea şi rostirea
cuvântărilor bisericeşti. În primele trei veacuri predicatorii erau priviţi „ ca
simple organe de vestire a voinţei lui Dumnezeu”. Darurile Sfântului Duh,
atât de necesare, erau tot mai rare, fapt care a dus la o accentuare a
contribuţiei omeneşti privind pregătirea predicii şi perfecţionarea ei tehnică.
Şcolile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc. ) au adus şi ele un
aport însemnat la promovarea predicii în înţelesul că contribuind la formarea
conducătorilor Bisericii, ele au influienţat prin însuşi acest fapt,
înfrumuseţarea şi dezvoltarea predicii.
Şcolile păgâne de retorică ale vremii şi-au avut deasemenea partea lor
de contribuţie la înflorirea propovăduirii creştine. În folosirea retoricii vremii
însă, Părinţii Bisericii au avut conştiinţa deosebirilor esenţiale dintre oratoria
profană şi cea creştină. Preocuparea lor mergea mai ales în direcţia alcătuirii
unor tipare de sine stătătoare ale propovăduirii sfinte.
În oarecare măsură marea dezvoltare a predicii în veacul IV se
datorează şi deosebitei preţuiri şi dragostei pe care lumea greco-romană de
atunci le avea faţă de arta oratorică. O asemenea situaţie a determinat pe
oratorii creştini ca la întocmirea cuvântărilor să se adapteze cerinţelor
ascultătorilor pentru ca astfel aceştia să fie mai uşor atraşi la primirea
cuvântului dumnezeiesc.
3
Dezvoltarea predicii merge paralel cu dezvoltarea cultului precum şi cu
construirea de noi şi mai mari locaşuri de cult. Apar amvoanele. Episcopul
vorbea stând în tronul arhieresc sau în uşile împărăteşti. Se predica Duminica
şi în zilele de sărbătoare, iar uneori se predica în fiecare zi, mai ales în
cetăţile cu populaţie numeroasă. În cadrul slujbei predica era plasată după
psalmi şi după pericope, ele fiind susţinute mai des în Postul mare şi în
Săptămâna luminată1.
Principalul propovăduitor era episcopul, dar nu erau excluşi nici
preoţii. Constituţiile apostolice cer ca şi preoţii să predice, iar locul lor de
predică să fie înaintea episcopului. Astfel, la aceiaşi Liturghie puteau fi două
sau chiar mai multe predici succesive. În Alexandria pe vremea lui Arie, a
fost ridicat dreptul preoţilor de a mai predica.
Învăţătura creştină era prezentată îndeosebi sub formă de omilii, dar şi
de predici tematice, acestea din urmă fiind precedate de un text scripturistic
în jurul căruia se desfăşura expunerea.
Pentru dezvoltarea unei asemenea forme de propovăduire, a contribuit
cel mai mult retorica profană, bine stăpânită atât teoretic cât şi practic, de
către Părinţii veacului de aur. În a doua jumătate a secolului IV s-au dezvoltat
în Răsărit cuvântările de laudă, cuvântările de înmomântare, panegiricele.
În Apus, cuvântările oratorilor creştini sunt mult mai simple, mai
sobre, mai concise, ele fiind în urma celor răsăritene pentru ca Apusul a fost
aproape lipsit de şcoli retorice. Seria oratorilor bisericeşti în secolul IV o
începe Eusebiu al Cezareei ( + 339 ), cu cuvântările lui panegirice2.
Marii predicatori ai veacului de aur
1 Pr. Dr. Dumitru Belu, Predica veacului de aur , în „Mitropolia Ardealului”, anul IX ( 1964 ), nr. 1-2, p.118.2 Pr. Victor Popescu, Predica în cultul creştin, în „B.O.R.”, anul 1944, nr. 7-12, p. 223.
4
Eustatie Antioheanul ( +360 ) e lăudat de Sozomen pentru talentul său
de scriitor şi de vorbitor. El spunea că are o frază cizelată, stil ales, expunere
cursivă, conţinut adaptat la scopul urmărit, acestea fiind numai câteva din
calităţile oratorice ale lui Eustatie.
Din Egiptul de Jos e semnalat Isaia . Cuvântările lui se disting prin
caracterul lor practic, simplicitate, prin tendinţele lor ascetice, dar şi prin
adâncimea cugetării.
Omiliile atribuite lui Macarie cel Mare ( + 390 ), se disting prin
cuprinsul lor moral şi ascetic, ptrin gândirea profundă inspirată din filozofia
astoicilor şi neoplatonicilor, aceste omilii fiind adresate călugărilor.
Atanasie cel Mare (+ 373 ), este vestit mai ales prin cuvântările contra
arienilor. Azi sunt socotite ca autentice numai primele trei, ele fiind de
conţinut dogmatic şi se caracterizează prin tendinţa lor polemică. Expunerea
cuvântărilor este dinamică, energică, plină de acţiune, e orientată şi stăpânită
cu măiestrie. Clar şi fără afectare în grai se înalţă cu îndemânare la nivelul
unei remarcabile cugetări teologice.
Sfântul Efrem Sirul ( + 380 ) în cele mai multe omilii ale sale găsim ca
bază sărbătorile Naşterea Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale
Apostolilor şi martirilor. Predica o scria de obicei în versuri care se
caracterizau prin bogăţia imaginaţiei, forţa inspiraţiei, prin compoziţia
poetică. Folosea din plin figurile retorice ( exclamaţii, invocaţii, apostrofe,
antipofora, etc. ); expunerile patetice care mişcau pe ascultători până la
lacrimi. Accentul în omiliile sale este pus uneori pe hiperbolă, mai ales când
vorbeşte despre păcat, pedeapsă, judecată, duhuri rele, etc. Nu urmează întru
totul textul scripturistic, ci obişnuieşte să-l explice liber.
Antonie cel Mare ( + 355 ), deşi n-a avut o pregătire deosebită, s-a
distins prin cuvânt lucrat cu fineţe şi cu frumuseţe – cum zice despre el
Atanasie cel Mare.
5
Dar cei mai vestiţi decât toţi cei amintiţi până acum, mai stăpâni pe
mijloacele oratoriei, ale culturii creştine şi umane au fost fără îndoială cei trei
mari capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi
Sfântul Grigorie Nisanul.
Sfântul Vasile cel Mare trebuie pus în fruntea capadocienilor. Predicile
şi omiliile Sfântului Vasile cel Mare fac începutul predicii practice.
Cuvântările şi omiliile Sfântului Vasile cel Mare se caracterizează prin
gândire vie, credinţa caldă, conţinut duhovnicesc, observaţie fină,
cunoaşterea precisă a problemelor sociale şi a inimii omeneşti, compoziţie
aleasă, expunere atrăgătoare şi unitate metodică. Activitatea predicatorială a
Sfântului Vasile cel Mare nu se resimte de influienţa retoricii profane.
Sfântul Grigorie Nisanul ( + 400 ) a fost fratele Sfântului Vasile cel
Mare. O vreme a fost dascăl de retorică, dar nu se distinge atât prin talentul
oratoric, cât mai ales prin tendinţele lui teoretice şi filozofice. Cuvântările lui
se împart în : etice, istorice, panegirice şi funebre. În cuvântările funebre
urmează - sub raportul formei şi organizării materiei - principiile retoricii
profane.
Sfântul Ioan Gură de Aur ( + 407 ) cel mai de seamă orator şi teolog de
la sfârşitul secolului al IV-lea, predicator prin excelenţă şi un model demn de
urmat prin predicile şi viaţa sa. În predicile sale atinge problemele morale ale
timpului în care a trăit şi prin sfaturile şi îndemnurile sale călăuzeşte spre
mântuire pe creştini, biciund viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea,
jurămintele false de la cel mai de jos om până la împărat3.
Sfântul Ioan Hrisostomul întotdeauna în cuvântările sale s-a raportat la
Mântuitorul Hristos şi la Sfinţii Apostoli, şi în mod cu totul special la Sfântul
Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul dizolvării mesajului său
evanghelic.
3 Justinian Dalea, Predica Sfinţilor Părinţi din veacul de aur al Bisericii creştine,în „Glasul Bisericii ”, anul XVII (1958), nr.11, p.1057.
6
II. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul,
era o a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde şi el se numea ,,de
Nazianz”. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume
de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în
necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică
evreică, şi amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu
credinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.
Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-
credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta
credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Ea era
bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat
necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească
bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă,
care lucru s-a şi făcut, şi pentru ca fericita Nona, sfãtuind totdeauna pe
bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu întelepţite şi cu dinadinsul rugându-se
lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a adus la creştinătate cu ajutorul lui
Dumnezeu. Căci i s-a facut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se
părea că zice cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le
avea în gura sa, decât numai le auzea de la soţia sa, care adeseori se ruga; iar
el singur nici nu se ruga niciodată, nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia
aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau : Veselitu-m-am de
cei ce mi-au zis : În casa Domnului vom merge. Şi cu cântarea aceea a simţit
în inima o mare dulceaţă; apoi, deşteptându-se, s-a veselit şi a spus şi soţiei
sale. Iar ea înţelegând ca singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta
7
Biserica, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui
la calea mântuirii4.
Într-acea vreme, s-a întâmplat ca Sfântul Leontie, episcopul Cezareei
Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să
vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei.
Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhierelului. Iar după
primirea Sfântului Botez, a început viaţa dreaptă şi placută lui Dumnezeu,
precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvârşit5.
Şi atât de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune, încât mai pe
urmă a fost ales şi episcop al scaunului din cetatea Nazianzului, de care lucru
se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericita Nona în
cinstita însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa
rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască ei
măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana
pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar
Domnul, care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugaciunile lor, a
împlinit cererea dreptcredincioasei femei şi în vis, prin descoperire
dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Şi a
văzut pe Nona înainte de naşterea fiului ce fel va fi şi el cu asemanarea feţei,
şi chiar şi numele lui l-a ştiut6.
Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbăteascã, şi l-a numit
după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis se înştiinţase ea mai înainte.
Şi a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat pe
pruncul cel născut, Lui îndată dăruinu-l pe acela ce de la Dânsul l-a luat prin
rugăciune. Însă nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei,
ca cei mai mulţi creştini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos
Domnul nostru a fost botezat în Iordan de Ioan, adică până la 30 de ani.4 Vieţile Sfinţilor- pe luna Ianuarie,ediţia aII-a, Editura Episcopiei Romanului, 2001, p.554.5 Ibidem., p. 555.6 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. aII-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1994, p. 135.
8
Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost
înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi de Vasile cel
Mare, şi de Grigorie de Nyssa şi de alţi mari pãrinţi. Deci, pruncul cel născut,
adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce
era între creştini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru
Hristos7.
Iar crescând pruncul în casa părinţilor, când a venit la vârstă de copil,
îndată a învăţat carte şi crescând cu anii, creştea şi cu înţelepciunea, pentru ca
era, după numele său: isteţ la minte, deştept şi sârguitor în învãţături, încât
întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicaţi anii cei
copilăreşti la înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vârstă. Iar
obiceiul lui cel bun în copilãrie se arăta bătrânesc; pentru ca jucăriile
copilăresti şi tot felul de privelişti, le-a urat cu totul, îndeletnicindu-se la cele
mai bune, şi mai vârtos la învăţătură cheltuindu-şi vremea, iar nu în
deşertăciune. Şi după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa sa maică îl
învaţă dreapta credinţă cu multe învăţături, spunându-I că el este rod al
rugăciunii; căci cu rugăciuni osardnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar
mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului8
Deci bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa şi i se lumina
sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos, adevăratul
Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească a iubit-o
foarte mult şi şi-a pus în gând, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria sa pâ-
nă la sfârşitul său. La aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile
cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a
arătat lui în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit.
Pentru ca, dormind odată, i se parea că vede stând aproape de sine două
fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, şi
7 Ibidem, p.136.8 Teodor M. Popescu, Chipuri de mame creştine în educaţia religioasă, în ,,Glasul Bisericii’’,1948, nr. 11-12, p. 26.
9
amândouă de vârstă şi de ani potrivite, însă amândouă neînfrumuseţate cu
podoabele cele din afară; pentru ca nu cu aur, nici cu argint, nici cu
mărgăritare, nici cu pietre de mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi
de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu
frumuseţile feţei, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului,
nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumeşti se sârguiesc a vâna
ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora; ci cu haine albe curate fiind
îmbrăcate şi încinse cu cinste, având acoperite nu numai capetele, ci şi feţele
lor, cu broboade subţiri, privind cu ochii în jos şi roşindu-se cu obrajii de
ruşine feciorească. Şi erau pline de curăţenie, iar buzele le aveau ca floarea
trandafirului roşu, şi cu multă tăcere îşi arătau cinstea. Iar el văzându-le, a
simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din
cei ce covârşesc firea omenească9.
Dupa naşterea Sfântului Grigorie, fericita Nona a mai născut şi alt fiu,
anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta
credinţă şi învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă
desăvârşit cu frumoasa vorbire retoricească, cu filosofia scolasticească, şi cu
toată înţelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea
Capadociei, şi acolo petrecând cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a
deprins în puţina vreme din destul la învăţături: mai întâi că era foarte isteţ la
minte, şi al doilea, pentru că avea multă sârguinţă şi s-a ostenit peste masură.
Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina,
unde erau într-acea vreme vestite învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie
retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulţi bărbaţi comoara
înţelepciunii şi cu înţelepciunea îmbogãţindu-se10.
După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu
oameni necredincioşi. Şi plutind el pe noianul mării parteniceşti, s-a ridicat o
mare furtună, încât toţi plângeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea 9 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 133. 10 Ibidem., p. 134.
10
cea trupească. Atunci şi Grigorie plângea, temându-se de moartea cea
sufletească, de vreme ce nu era încă botezat, ci era numai catehumen; şi îşi
aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui
Israel prin Marea Rosie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele
chitului; şi se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească pe ei de
înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit
părinţilor lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinţi
către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce călatorea pe mare.
Iar Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi
pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a
certat furtuna şi valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie,
văzându-se mai presus de nădejde mântuiţi de înecare şi scăpaţi ca din
ghearele morţii, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin
chemarea numelui Celui Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat
marea. Încă şi un tânăr din cei ce împreună călătoreau, care era cunoscut şi
iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie,
fericita Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, şi târând-o
la uscat. Şi a spus la toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au
mărturisit că este mare ajutător Dumnezeul lui Grigorie; şi au mulţumit şi au
crezut în El. Iar tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz cu lacrimi pentru
fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie,
şi anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie l-a apucat cu
mâinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatãl
mântuirea lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună
cu soţia sa11.
Iar Grigorie, după aceea călătorind fără primejdie, a ajuns la Atena, şi
acolo petrecând în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru
ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa cea cu întreagă înţelepciune. Apoi, nu 11 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezana, Caransebeş, 2001, p.181.
11
după mult, a mers la Atena şi Sfântul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii.
Şi erau ei amândoi, Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună
vieţuitori. Una le era lor casa şi hrana, unul le era duhul şi aceleaşi
obiceiurile, ca ale unor fraţi de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiţi şi slăviţi
în Atena, căci în puţina vreme au întrecut pe dascălii lor iar ucenicii s-au
făcut dascăli dascălilor lor.
În acel timp Constantin, fiul marelui Constantin, împărăţea peste Roma
şi peste greci (337- 361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363)
şi depărtat de la Dumnezeu, învaţă cu ei filosofia, la Atena. De aceea,
adeseori zicea Grigorie: ,, O, cât de mare răutate hrăneşte pământul Romei şi
al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple12.
Deci, petrecând Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecând toată
învăţătura desăvârşit, chiar şi mai înalţi decât toată înţelepciunea atenienilor
făcându-se, Vasile s-a dus în Egipt, la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, ca
să înveţe înţelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar
Grigorie a fost ţinut de atenieni prin rugăminte ca şi dascăl, şi puţin după
Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.
Deci, dezvăluind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de
ani de la naşterea sa şi a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său. Şi
voia ca îndată să se lepede de lume, şi să se ducă în pustie; însă oprit fiind de
tatăl său, petrecea lângă dânsul, acasă. Şi şi-a pus rânduiala ca niciodată să nu
se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi a păzit aceasta până
la sfârşitul vieţii sale. Şi neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor cărţi, apoi,
în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua şi noaptea, de multe ori vedea pe
Hristos în vedenie.
Dupa aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot, în anul 362, şi încă voia
ca să-l facă şi episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind vrednicie şi o cinste ca
aceea, şi liniştea monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul
12 Ibidem, p. 182.
12
său, Sfântul Vasile; care şi el era acum preot şi făcuse în Pont o mulţime de
monahi şi scrisese către Grigorie, chemându-l la sine cu dragoste. Deci, iarăşi
amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui împreună, unul pe altul
având ca model de fapte bune şi unul altuia urmând. Deci au scris împreună
pustnicescul aşezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu
Sfântul Vasile, vreme destulă13.
Apoi murind Chesarie, fratele lui Grigorie, au plâns părinţii foarte mult
după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se
întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrâneţe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte
voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci
Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl lui Grigorie,
fiindcă era simplu, se vătămase în parte, a mers iarăşi din Pont în Nazianz şi
ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericeşti şi în rânduielile casei,
spunându-i despre rătacirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta credinţă14.
După moartea împăratului Constantiu, fiul lui Constantin, luând
împărăţia Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare
răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos şi radicând prigonire
asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe şi
înţelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune
idolească, precum şi basmele elineşti cele mincinoase. Şi nu mult după aceea,
murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăţia drept
credinciosul creştin Iovian (363- 364), şi iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos15.
Iar după Iovian, urmând la împărăţie Valens arianul (364-378) şi pe
mulţi vătămându-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru
cã acum şi ariepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea
13 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile Universitare ale Părinţilor Capadocieni, în ,, Studii Teologice ”, anul VII (1955), nr.9-10, p.537.14 Magistrand Constantin I. Corniţescu, Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa, în ,, Studii Teologice”, anul XVI (1964), nr. 5-6, p. 360.15 Ibidem, p.361.
13
dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta
credinţă.
De aceasta înştiinţându-se Sfântul Grigorie, a scris către dânsul,
sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea,
spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioşi. De asemenea, a scris şi
Sfântului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugându-l ca, nepomenind mania
cea de dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea , şi să ajute
celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăşi să o întărească.
În anul 371, Sfântul Grigorie este făcut de către Sfântul Vasile episcop
de Sasima, pentru că la Tiana era mitropolit Antim, unul dintre adversarii săi.
Însă Sfântul Grigorie nu s-a dus la Sasima pentru că o asemenea misiune l-ar
fi stingherit în dorurile sale după viaţa contemplative, dar şi pentru că
localitatea Sasima i se părea insuportabilă16.
El ne vorbeşte despre retragerea sa în mănăstirea Sfânta Tecla , la
Seleucia, care are loc după moartea tatălui său, a bătrânului Grigorie, în anul
374. Dar la stăruinţele unei delegaţii de ortodocşi venită de la Constantinopol,
în 378, după moartea împăratului Valens şi la îndemnul Sfântului Vasile,
Sfântul Grigorie pleacă, în 379, la Constantinopol spre a regrupa şi a reface
Biserica ortodoxă de acolo. El deschide o capelă în casa unei rude, unde
oficia şi rostea predicile sale care erau foarte apreciate.Viaţa sa exemplară şi
talentul său oratoric deosebit, au grupat în jurul său elita intelectuală a
capitalei. În capela aceasta, numită în mod simbolic Învierea , Sfântul
Grigorie rosti celebrele sale ,,Cuvântări teologice ’’ care sunt în număr de
cinci şi care i-au adus, mai târziu, numele de Teologul. Auditoriul căruia i-au
fost adresate este al unui oraş mare, cu pieţile lui publice, cu sărbătorile, cu
cursele şi cu spectacolele lui. Ele expun şi apără învăţătura trinitară,
împlinind misiunea pe care şi-a asumat-o venind în acest oraş. După
împăratul arian Valens, creştinii ortodocşi deveniseră un grup mic. Acesta
16 Pr. Prof. Ioan G. Coman, op.cit., p.539.
14
fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378 ), fratele său Graţian,
care era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului
unuia din generalii săi, Teodosie (19 ianuarie 379 ), care s-a manifestat ca
apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocşilor l-a rugat atunci pe
Grigorie, cunoscut ca celebru teolog şi ca mare predicator, să vinã la
Constantinopol din Seleucia, ţinutul Isauriei, unde, deşi hirotonit episcop, se
retrăsese la 375. După unele ezitări, Grigorie veni la începutul lui 379. Avea
atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost rostite între iulie şi
noiembrie 38017.
Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste ,,Cuvântări “
se ştie că ei sunt aderenţii lui Eunomie de Cyzic, sau acesta însuşi. Acesta era
un urmaş al lui Arie, care considera pe Fiul lui Dumnezeu o creatură. Ca şi
Grigorie de Nyssa şi Teodoret, Grigorie de Nazianz îl denunţa pe Eunomie
(neindicat cu numele ) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o
tehnologie sau dexteritate de limbaj, expresie a unei virtuozităţi logice.
Ucenic al lui Aetie, şef al Arienilor extremişti ( anomei ), Eunomie
apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui
Aetie. Urmând lui Aetie, se agita la Cyzic, unde era episcop, când la
Constantinopol, grupând în jurul lui, ca un şef de sectă, pe cei ce se
despărţeau de Biserică18.
În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, în Capodocia,
unde a murit între 394 şi 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate
teologică, dar spre deosebire de ceilalţi trei capadocieni (Vasile, Grigorie de
Nyssa, Grigorie Teologul) susţinea cu putere arianismul pe care cei trei s-au
văzut obligaţi să-l combată. E în aceasta o contradicţie. Cum ar avea o lume
creat o cunoştinţă exactă a Celui necreat ? Contribuţia aceasta provenea dintr-
o confuzie ce o făcea Eunomie între naştere şi creaţie. Dacă Dumnezeu Tatăl 17 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), Învăţătura despre Sfântul Duh şi Biserica, Simbolul Constantinopolitan, în ,,Studii Teologice’’,anul XXI (1969), nr. 5-6, p. 335.18 Ibidem., p. 336.
15
e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea Lui e
una cu crearea Lui. Se făcea o gravă confuzie în această teorie a lui Eunomie.
Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepţii lui Eunomie se
numeau anomei, ei nu admiteau ca Fiul cel Unul Născut poate fi fără început,
ca şi Tatăl. Ei socoteau că Fiul are un început, deci vine la existenţa în timp.
Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea. Apărea aici o nouă
contraindicaţie : Dumnezeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului19. Dar îi
comunica acestuia puterea creatoare, însă nu şi participarea la fiinţa Sa. Fiul
este în aceasta neasemenea cu Tatăl. Iar prin aceasta e coborâtă însăşi
valoarea omului în faţa lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristos nu mai este o
unire cu Dumnezeu.
Sfântul Grigorie pune în evidenţă contradicţiile şi neajunsurile doctrinei
lui Eunomie, apărând stăruitor deofiinţimea lui cu Tatăl.
Sfântul Vasile a consacrat trei cărţi în combaterea ,,Apologiei” lui
Eunomie (Contra Eunomium). Acesta i-a răspuns cu o ,,Apologie a
Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, să intre
şi el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvântările din această carte îi
răspunde şi Grigorie de Nazianz.
Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaşte în linii
mari teologia lui Eunomie. După el, raţiunea umană poate cunoaşte şi
exprima pe Dumnezeu. Căci prin ea, omul poate cunoaşte pe Dumnezeu cum
El însusi se cunoaşte. Omul chiar poate exprima pe Dumnezeu prin limbajul
lui, căci acest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne relevează
adevărul lucrurilor şi al lui Dumnezeu aşa cum este. De aceea în ,,
Cuvântarea 28”, Sfântul Grigorie expune limitele cunoaşterii lui Dumnezeu
de către om20. Isbânda sa misionară contra arienilor-anomei creştea. Dar
bunătatea sa i-a adus şi neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereuşită
19 Ibidem., p. 369.20 Sfantul Grigorie de Nazianz, Cuvântul la Cincizecime ( Rusalii ), trad. din greaca de Gh. Tilea în ,,Glasul Bisericii’’, anul XXI (1962), nr. 5-6, p. 445.
16
a lui Maxim Cinicul de a uzurpa prin viclenie şi complot scaunul episcopal al
Capitalei. Munca lui, virtuţile lui de monah cu viaţa severă, succesele lui
misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetăţii
de către însuşi împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380. Sinodul II ecumenic,
care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirma alegerea Sfântului
Grigorie ca episcop de Constantinopol şi el a fost instalat de Meletie al
Antiohiei. După moartea acestuia, care a survenit între timp, Sfântul Grigorie
a fost chemat la preşedenţia sinodului probabil graţie prestigiului său
crescând sau graţie Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de
onoare al episcopului de Constantinopol21.
Sosirea episcopilor egipteni şi macedoneni, întârziaţi, a pus problema
canonicităţii alegerii Sfântului Grigorie. I se reprosează că el era deja episcop
de Sasima. Sfântul Grigorie şi-a dat demisia şi, după o cuvântare de rămas
bun către Biserica din Constantinopol, pleacă, în iunie 381, în Capadocia. A
venit în Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă.
După ce în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sfântul
Grigorie s-a retras în locul său natal, Arianz, unde şi-a petrecut ultimii ani din
viaţă, în rugăciune, studiu şi facerea de poezii. A trecut la cele veşnice în 390,
la aproximativ 60 de ani de viaţă.
Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii şi
gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie
nu era înzestrat cu calităţile omului de acţiune, ci avea un temperament
nehotărât şi o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simţ al
problemelor teologice, o mare înclinare pentru viaţa ascetică, o înaltă nobleţe
sufletească şi un excepţional talent oratoric şi literar22.
21 Ibidem, p.540.
17
III. OPERA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
Opera Sfântului Grigorie de Nazianz sau Teologul este întinsă, bogată
şi variată. Ea este scrisă în proză şi versuri, împărţindu-se în Cuvântări,
Poeme şi Scrisori.
Cuvântările sau discursurile în număr de 45 se întind, cronologic, de
la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singura poate fi socotită exegetica:
a XXXVII-a la Matei 19, 1-12, despre căsătorie şi feciorie, şi o singură
cuvântare morală: a XIV-a : Despre dragostea faţă de săraci. Majoritatea
cuvântărilor sunt cu caracter dogmatic, liturgic şi ocazional, fiind împărţite
după cum urmează:
22 Nicolae Mladin,Sfinţii Trei Ierarhi, dascăli ai Ortodoxiei, în ,,Telegraful Român’’, anul 1949, nr.4-5, p12..
18
a). Cuvântări dogmatice;
b). Cuvântări la sărbători mari;
c). Necrologuri;
d). Panegirice în cinstea sfinţilor;
d). Cuvântări ocazionale.
1.Cuvântări dogmatice: ,,Cele cinci cuvântări teologice’’ -au fost
rostite de Sfântul Grigorie în anul 380 la Constantinopol, în capela
Învierii ,contra arienilor.
Cuvântarea I tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei.
Acest lucru nu poate fi fãcut de oricine, în faţa oricui şi tratând despre orice.
Teologia cere o înaltă puritate morală şi duhovnicească. Învăţătura despre
Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sfintele Taine, este socotită
dogma şi asupra ei nu se poate filosofa. În shimb, învăţătura despre lume sau
lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare şi
inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui
Hristos se poate filosofa. A reuşi în discuţia unor asemenea probleme, e un
lucru folositor, nu a reuşi e primejdie23.
Cuvântarea a II-a vorbeşte despre Dumnezeu în sine: existenţa, firea şi
atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională ( contra lui
Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai cã existã, dar ce este El
în sine, nu se poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte cel mai
bine prin fãpturile lumii vãzute, sau cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de
dinapoi a lui Dumnezeu24.
Cuvântările a-III-a şi a IV-a tratează despre Fiul, despre deofiinţimea
lui cu Tatăl şi combat obiecţiunile şi textile biblice pe care se sprijineau
arienii.
Cuvântarea a V-a vorbeşte despre Sfântul Duh, care este a treia persoană
a Dumnezeirii, existând nu prin naştere, ci prin purcedere.23 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologia, p.178. 24 Ibidem, p.179.
19
2.Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinţilor : în cinstea Macabeilor, în
cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul
Ciprian de Cartagina cu magicianul şi apoi martirul Ciprian din Antiohia; în
cinstea Sfântului Atanasie.
3.Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru : la moartea fratelui său
Cezar , la moartea surorii sale Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea
prietenului său , a Sfântului Vasile cel Mare25.
Sfântul Grigorie este creatorul acestui gen literar în literatura patristică,
modelele sale fiind apreciate şi de către păgâni.
4.Două invective - Cuvinte de înfierare - Contra lui Iulian Apostatul,
scrise în anul 363, după moartea lui Iulian-împărat al Imperiului Roman, dar
pe care Sfântul Grigorie nu le-a rostit. Aceste cuvântări , unice în genul lor,
apară superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi critică sever unele
măsuri odioase luate de împăratul apostat.
5.Cuvântări în ocaziuni personale–dintre acestea se distinge cuvântarea
numită: Cuvânt de apărare pentu fuga sa în Pont, rostită cu prilejul întoarcerii
sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot şi fugise de această cinste.
Rostirea ei a avut loc probabil la Paştele anului 362. Cuvântarea este un
adevărat tratat despre preoţie , în care arată răspunderea , maiestatea , dar şi
caracterul înfricoşător al acestei taine şi misiuni.
Altă cuvântare importantă este cea de despărţirea de credincioşii sãi
după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. Această
cuvântare a ţinut-o Sfântul Grigorie în faţa celor 150 de episcopi ai Sinodului
II ecumenic, şi a întregii sale turme ortodoxe26.
Opera poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz este întinsă şi variată.
Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 şi 389. Scopul
poeziei Sfântului Grigorie este multiplu: să scoată întărire şi învăţătura pentru
25 Magistrand Gheorghe Drãgulin, Panegiric la Sfântul Grigorie de Nazianz, în ,,Glasul Bisericii”, anul XVI (1957), nr.1, p.22.26 C. Erbiceanu, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul, în ,, B.O.R.”, 1885, nr.2, p.131.
20
sine şi pentru alţii din viaţa trăită, să desfete pe tinerii creştini servindu-le
dogmele prin dulceaţa artei, sã combată pe eretici, în special pe apolinarişti,
care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului ca
şi creştinii pot folosi arta poetică, şi în fine , că autorul mângâie ca lebăda
bătrână, povestindu-şi sie-şi soborul aripilor sale . Sfântul Grigorie a scris
507 poezii cu un total de 18.000 de versuri împărţite de mauri în două cărţi:
I. Poeme teologice în două secţii: a). dogmatice (38) ; b). morale (40);
II. Poeme istorice în două secţii: a). despre sine (206); b).despre alţii,
cele mai scurte epigrame (94) şi epitafe(129).
Poemele teologice cânta cel mai adesea puterea , slava şi bunătatea
divină, dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reuşite sub raportul formei sunt
poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil farfum liric, cel
mai adesea cu o notă profound elegiacă27. Elementele autobiografice au o
deosebită importanţã pentru reconstruirea vieţii poetului şi a fizionomiei
unora din capitolele de seamă ale culturii şi moralei timpului. Poemul
despre ,,Viaţa sa’’, este conceput aproape ca o dramă.
Srisorile Sfântului Grigorie de Nazianz sunt foarte importante prin
forma şi arta lor. Ele sunt în număr de 245, sunt aproape din aceeaşi epocă cu
poezii scrise în anii 383, 389 şi 390, cu excepţia scrisorilor 51 şi 54, scrise în
jurul anului 365, şi în care este vorba de o colecţie epistolară a Sfântului
Vasile şi a Sfântului Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele
( 101 si 102 ) au caracter dogmatic şi sunt adresate preotului Cledoniu, iar cea
cu numarul 202 este adresată preotului Nectarie, şi sunt îndreptate împotriva
apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei
epistolare, pe baza a trei principii: concizie, claritate şi graţie.
Testamentul Sfântului Grigorie de Nazianz redactat în anul 381 la
Constantinopol, în care donează toată averea Bisericii din Nazianz , spre a fi
întrebuinţată în folosul săracilor. Doctrina Sfântului Grigorie are o importanţă
27 Ibidem, p.133.
21
deosebită atât prin precizia şi claritatea formulelor, cât şi progresul ei faţă de
aceea a contemporanilor .
Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu,
care, în liniile ei mari, nu se deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea
naturală şi privirea noastră asupra lumii ne arată că existã Dumnezeu,
Creatoare şi susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi
produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu
înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la
Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce este Dumnezeu în firea şi în fiinţa sa. Vom
şti aceasta numai atunci când elementul divin din noi: mintea şi raţiunea
noastră , se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhietip28.
Sfântul Grigorie este clasic şi normativ cu privire la adevărurile
despre Sfânta Treime şi despre întruparea Domnului, Sfântul Grigorie este
prin excelentă teologul dogmei Sfintei Treimi. El stabileşte, cel dintâi,
raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi şi specificul fiecăreia dintre ele:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au comun: fiinţa, necreerea şi dumnezeirea; Fiul şi
Sfântul Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenaşterea,
Fiul are ca specific naşterea, iar Sfântul Duh are ca specific purcederea
28 Pr. Grigorie Cristescu, Sfântul Grigorie Teologul, în ,,Studii Teologice”, 1932,nr.2, p.29.
22
1. NECROLOGUL
In creştinism, primul care a folosit Necrologul, care înseamnă cuvântare
religioasă rostită de preotul slujitor la înmormântarea unui credincios şi în
care face referire la viaţa şi activitatea pe care a desfăşurat-o credinciosul,
este Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind socotit „creatorul acestui gen literar în
literatura patristică”29.
De la Sfântul Grigorie de Nazianz, ni s-au păstrat următoarele
necroloage: Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar, rostită în prezenţa
părinţilor săi; Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia; Cuvântare la
moartea tatălui său, în prezenţa Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul
Cezareei Capadociei; Cuvântare la moartea Sfântului Vasile cel Mare.
29 Pr. Prof. I. G. Coman,op. cit. , p.180.
23
Cel mai imporatnt Necrolog este acela rostit la moartea Sfântului
Vasile cel Mare ( + 379 ), la doi ani după decesul marelui său prieten , adică
în anul 381.
Cât e de greu - zice Sfântul Grigorie - să-ntocmeşti o cuvântare
potrivită pentru acela care şi-a făcut propovăduire scopul vieţii sale. În treacăt
arată că dacă a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat
faptului că a fost angajat în altă parte în acţiunea de apărare a izbăvitoarei
învăţături creştine.
Înaintaşii Sfântului Vasile au fost vestiţi prin activitatea lor pentru
obşte, dar şi prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin
instrucţie şi educaţie, pe care şi le-a desăvârşit apoi prin străduinţa proprie la
şcolile din Cezareea, Constantinopol şi Atena, remarcându-se peste tot, nu
numai prin râvna pentru dobândirea cunoştinţelor, dar şi mai ales prin
seriozitatea şi tăria caracterului său moral.
După ce aminteşte cu duioşie despre adânca prietenie care l-a înfrăţit
cu Sfântul Vasile încă de la Atena, şi după ce relevă împrejurările în care
prietenul său a ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfăţişează însuşirile de
conducător bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăţilor
celor de sus; apărător al eparhioţilor săi oropsiţi; ctitor a numeroase instituţii
de asistenţă socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor şi a celor bogaţi, iată
câteva numai din virtuţile relevate de Sfântul Grigorie ca aparţinând Sfântului
Vasile cel Mare. Care, cum zice autorul necrologului, nu s-a mulţumit să
ridice mâinile în sus şi să ceară a fi scăpat de strâmtori şi necazuri, ci la
rugăciune a adăugat scrisul, călătoriile şi fapta, munca, încordările sale. A
fost mereu preocupat de cei suferinzi, de puritatea credinţei şi de sfinţenia
vieţii sale şi a celor din jur.
La moartea Sfântului Vasile jalea a fost mare. L-au jelit nu numai
credincioşii de aproape dar şi cei de departe. Nu numai creştini, ci şi iudei şi
24
păgâni dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim
omagiu.
După moarte, Sfântul Vasile s-a sălăşluit în cer unde aduce jertfă şi se
roagă pentru cei din viaţa aceasta. Ochii tuturor credincioşilor să fie
îndreptaţi asupra lui ca asupra unei legi vii. Păstoriţii lui să se lase călăuziţi şi
mai departe în viaţă, de duhul păstorului lor.
Sfântul Grigorie de Nazianz încheie acest necrolog cu implorarea
adresată Sfântului Vasile, să facă rugăciuni pentru cei rămaşi în viaţa aceasta.
Izvorul principal al vieţii şcolare şi universitare a marilor Părinţi capadocieni,
scriindu-l, Sfântul Grigorie a turnat în acest necrolog şi pagini dense de
autobiografie. Necrologul precum şi alte scrieri autobibliografice ale
Sfântului Grigorie au uneori neajunsul de a fi prea poetice, exagerând sau
împodobind cu exces unele situatii şi detalii din viaţa studenţească a celor doi
tineri, în special în perioda când aceştia se aflau la Atena, dar acestea sunt
scuzabile deoarece au fost folosite într-un necrolog, şi nu unul oarecare, ci
un necrolog în cinstea unei mari personalităţi şi mai strălucit personaj al
timpului, în speţă Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei. Inima duioasă a Sfântului Grigorie care fusese deja arhiepiscop
de Constantinopol, pune aripi de aur amintirilor luminoase din viaţa
studenţească după care tânjea: ,, Şi acum îmi dau lacrimile când îmi aduc
aminte!”30
Tot în necrologie găsim recomandările pe care Sfântul Vasile le dă
nepoţilor săi studenţi, atât sub raport al cunoştinţelor literare, cât şi sub acela
al informarţiei morale, fiind aplicate şi trăite la o înaltă formă spirituală de
către înşişi cei doi colegi şi prieteni, Vasile şi Grigorie.
30 Pr.Dr.Dumitru Belu,Cu privire la Necrolog, în Mitropolia Ardealului, anul X ( 1965 ), nr.4-6, p. 356.
25
Tonul sobru şi forma elegantă a tratatului arată intenţia autorului de
a instrui şi de a cuceri pe adresanţi, iar asprimea anumitor consideraţii sau
termeni denotă pe ruda apropiată- educator şi pe episcop31.
2. POEZIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi Teologul, unul dintre
membrii treimii capadociene, supranumit şi << gura care vorbeşte >>, a fost o
podoabă între literaţi pe care i-a produs cultura secolului IV al erei creştine.
Nici Sfântul Vasile cel Mare, şi nici Sfântul Ioan Gurã de Aur, cei doi colegi
ai săi din trinitatea << marilor dascăli ai lumii şi ierarhi >> , nu egalează pe
Sfântul Grigorie în grija minuţioasă şi plăcerea profundă a artei cuvântului.
Conştient de aurul credinţei şi teologiei sale. Sfântul Grigorie se osteneşte să
le exprime în forme vrednice de el, făcându-o în proză prin arta retoricii, dar
31 Nicolae Tomaziu, Panegiric la Sfinţii Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXIX(1953), nr. 10-11, p.91.
26
o face şi în poezie, prin arta poetică, una din cele mai vechi şi mai glorioase
cuceriri ale culturii elenice.
Sfântul Grigorie cunoştea bine poezia greacă de la Homer , Pindar şi
tragici până la ultimul epigon sau decadent al spiritualităţii elenistice şi până
la cei mai recenţi reprezentanţi ai literaturii creştine. El îi studiase pe marii
poeţi păgâni în şcolile profane ale timpului. Plângea inima în el atunci când
vedea că literatura creştină nu-şi găsea corespondentul în literatura profană
elenă. Lucrul îl intriga cu atât mai mult cu cât pe de o parte păgânii se puteau
mândri cu un vechi şi bogat patrimoniu poetic, pe care nu odată îl opuneau cu
dispreţ simplităţii şi lipsei de eleganţă creştină, iar literele creştine, pe de altă
parte, nu dădeau încă semne de răsad şi roadă poetică bogată. La rândul lor,
ereticii de toate categoriile creeau piese literare variate în care-şi exprimau
credinţa şi evlavia lor. Arie făcea propagandă pentru erezia sa în poemul
dogmatic intitulat Thalia, din care Sfântul Atanasie transcrie câteva pasagii
pe care le analizează. Apolinariştii la rândul lor alcătuiau psalmi care sunau
contrar psalmilor lui David şi compuneau poezii şi alte lucrări pe care le
socoteau drept al treilea Testament. Se ştie ce semne şi cântări executau
eunomienii la Constantinopol pe vremea patriarhatului Sfântului Ioan Gură
de Aur.
Scriitorii ortodocşi sau cei care lucrau mai mult sau mai puţin sub
patrimoniul Bisericii nu aveau şi o creaţie poetică deosebită. În afară de
frumoasa poezie- imn, de la sfârşitul Pedagogului lui Clement Alexandrinul,
de poemul despre pasărea fenix aparţinând lui Lactanţiu, de unele versuri din
Laudes Domini şi de unii hexametric din Juvencus, literatură creştină
neeretică nu cunoaşte alte creaţii poetice impunătoare până la jumătatea
secolului IV. Începând de aici înainte apar sciitori făuritori de versuri în
persoana Sfântului Efrem Sirul şi a altor scriitori sirieni ca Cyrillonas, Bălai,
în persoana Sfântului Ilarie, a Sfântului Ambrozie, a Sfântului Niceta de
27
Remesiana, a lui Sinesiu de Cyrene, a lui Pulin de Nola, a Probei, a lui
Prudenţiu şi mai ales a Sfântului Grigorie de Nazianz.
Motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nazianz să scrie
poezii sunt de ordin general: dezgustul său faţă de nesfârşita proză
contemporană scrisă şi de păgâni şi de unii creştini şi care, cel mai adesea, nu
avea nici o valoare. Era o literatură de vorbe goale care consumă în mod
inutil timpul cititorilor. Tematica era uşoară, iar ideile sau principiile erau
apreciate. Literatura aceasta în proză putea fi oprită pe două căi: întâi
schimbându-i orientarea, adică izvorul de inspiraţie, înlocuind efemeritatea,
pur umană, cu Sfânta Scriptură, izvor de puritate, de lumină şi de adevăruri
veşnice; în al doilea rând consacrându-se poeziei, pentru care se cerea şi se
cere multă cheltuială de energie şi capacitate întru lustruirea versului. Poezia
frânează năvala puhoiului de cuvinte în proză. Ea cere arcuirea unor lumi sau
unor fapte ideale pe care nu le poate concepe orice prozator, care deobicei stă
nu numai cu picioarele, ci şi cu capul pe pământ. Poetul creează o lume nouă
a cărei arhitectură din piloni şi din arcade de sori şi de luceferi şi durează nu
din blocurile de lut ale prozei, ci din nestematele spiritului şi din luminile de
fulger ale viziunii dincolo de veac. Poezia e un palat a cărui construcţie cere
şi plan şi material şi meşteri aleşi cu scumpătate. Poezia creştină, mai mult
decât poezia în general, impune sobrietate, gravitate şi smerenie. De aceea
Grigorie scriind versuri nu va cădea în greşeala de a o face pentru a salva
deşartă sau Gloria goală, aşa cum procedează ceilalţi şi cum el însuşi este
acuzat că ar preconiza. El cere ca să nu-i cadă aşa de jos cuvântul dat de
Dumnezeu. Substanţa poeziei creştine fiind dumnezeiască, se impune ca
expresivitatea ei artistică să se ridice până la piscul acestei substanţe. Cu alte
cuvinte, forma literară va fi ca o harfă îngerească executând o melodie
divină32.
32 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, în ,,Studii Teologice.”, anul XLVI (1994), nr.46, p.12.
28
Aceste consideraţii arată că Grigorie avea conştiinţa vie a rolului său
deosebit în procesul care se schiţa, şi anume al stăvilirii prozei de calitate
îndoielnică prin ridicarea digului poeziei sale, care însemna nu numai o
încercare de ridicare a prozei, ci şi un capitol nou, luminos, în cadrul culturii
care se predica. Un capitol care contrasta cu capitolul corespunzător din
cultura păgână: în timp ce poezia păgână voia să placă oamenilor, poezia
Sfântului Grigorie nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu33.
În al doilea rând, Sfântul Grigorie enumera urmatoarele mobile poetice
personale:
1. Înfrânarea abundenţii cuvintelor sale, elementul pe care l-am
menţionat deja printre mobilele generale şi pe care autorul nostru şi-l aplica
sieşi. Cu aceasta Sfântul Grigorie recunoaşte într-un anumit fel că era şi
bolnav de puhoiul verbal al prozatorilor contemporani şi încerca să-şi
înfrâneze acest puhoi prin corsetul versificaţiei din versul 37 înseamnă <<
muncind versul >>, adică depunând toate eforturile posibile pentru o
elaborare şi expresivitate poetică vrednică de numele de poezie ca scriind să
nu compună multe, pentru ca Sfântul Grigorie e înspăimântat de cantitatea
mare în operele scrise, cantitate care e întotdeauna sau aproape întotdeauna în
paguba calităţii. Sfântul Grigorie ştie că el scrie sau poate scrie mult. Într-o
poezie îndreptată împotriva vestitului Maxim Cinicul, autorul nostru
precizează că acest << câine >> egiptean scrie şi el şi încă scrie împotriva
Sfântului Grigorie: << Scrii împotriva unui om în a cărui fire stă scrisul aşa
cum în firea apei stă să curgă, iar în a focului să încălzească… Prietene,
provoci un cal la mers uşor, cu mâna slabă îmboldeşti un leu >>. Comparaţii
care au uitat puţin de smerenie, dar care subliniază productivitatea bogată a
geniului literar Gregorian. Arta poetică va restrânge abundenţa poetică.
2. Poezia ca instrument de educaţie pentru tineri şi pentru cei ce se
ocupă cu literatura. Principiul acesta e vechi şi practicat de literatura tuturor
33 Ibidem, p.14.
29
popoarelor. Îl găsim formulat expres în piesa Broaştele a lui Aristofan. Poezia
face atrăgătoare şi plăcute adevărurile, îndemnurile sau idealurile prezentate
de ea. Ceea ce în proză este sau pare greu, în poezie devine plăcut şi
interesant. Poezia îndulceşte severitatea poruncilor dumnezeeşti şi le face
accesibile; ea e ca o doctorie placută care duce la roade folositoare prin
persuasiunea poetică, prin docilitatea pe care o răspândeşte în suflet. Poezia e
necesară pentru tineret şi pentru celelalte vârste ca mijloc de destindere: dacă
nu va putea mai mult, ea va înlocui cel puţin cântările vocale şi sunetele lirei;
coarda întinsă a lirei doreşte să fie slabită, în sensul că oamenii au nevoie de
destinderea placută pe care o oferă poezia. Poezia e ca un joc pentru sufletul
omenesc, iar poezia creştină pe care o oferă Sfântul Grigorie e menită să
ferească tineretul de primejdii, atunci când caută frumosul. Căci tineretul şi
oamenii în general caută frumosul; pentru a nu se alipi de frumosul păgân,
Grigorie cheamă pe tineri spre frumuseţea creştină. Iar frumuseţea creştină e
o desfătare serioasă care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Educaţia prin
poezia creştină n-aduce o schimbare instantanee; procesul acestei educaţii
este îndelungat şi roadele depline trebuiesc aşteptate mai târziu. Pentru
moment, Grigorie recomandă un contact superior între tineret şi poezie, un
contact prin care nobleţea poeziei să pătrundă încetul cu încetul în sufletele
tinere. Când, cu timpul, frumuseţea va prinde tărie, trăgând de dedesubt
frumosul, aşa cum tragem - în construcţiile arhitectonice – susţinătoarele
bolţilor, vom rămâne cu binele însuşi. Sub forma fumosului poetic creştin se
elaborează binele moral, virtutea, în aşa fel încât când se dă la o parte
fenomenalitatea estetică să rămână frumosul moral, adică binele. E, în fond,
vorba de vechiul ideal elenic al kalokagathiei, adică de îmbinarea perfectă
dintre frumos şi bine, dar, în cazul Sfântului Grigorie, ambele aceste
elemente sunt creştinate. Sfântul Grigorie era prea îmbibat de cultura elenică
pentru a renunţa uşor la unul din elementele idealului umanist care i s-a
propovăduit în tinereţe şi anume la rolul puternic jucat de arta poetică în
30
formarea omului. El nu preconizează arta pentru artă, ci arta pentru folosul
real care se poate scoate din ea prin influenţa ei asupra omului. Autorul
nostru ştia că toţi cei dinaintea lui şi cei de după el ce rol înseamnat joacă arta
în viaţa omului34.
Creştinismul secolului IV nu putea condamna arta, cum nu putea
condamna cultura. Cu toate celelalte elemente ale culturii, arta a contribuit
substanţial la succesele misionare ale creştinismului şi la aprecierea sa
polivalentă. Pe langă acestea, poezia dă sufletului condimentele pe care
dulceaţa le dă mâncărurilor.
3. Sensibilitatea deosebită a autorului. Toti adevăraţii poeţi au avut şi
au o sensibilitate aparte, sensibilitatea poetică, Sfântul Grigorie avea una
deosebită pe care o mărturiseşte singur: << Mă ştiu foarte sensibil: un lucru
poate fi oricât de neimportant; cu toate acestea eu sunt mişcat >>.
Sensibilitatea poetică a autorului nostru se vede nu numai în poeziile sale
autobiografice, ci şi în cele dogmatice şi morale. E o sensibilitate fină şi
profundă care-l face să vibreze până în adâncurile sufletului. Sufletul său e ca
o coardă de liră care suspină la orice atingere. Dacă în actele de credinţă, în
atitudini şi în diferitele împrejurări care i-au punctat viaţa personală era firesc
ca sufletul autorului să fie afectat de sensibilitatea proprie temperamentului
său, sensibilitatea aceasta ar trebui să fie estompată sau preschimbată în pur
ethos artistic în celelalte situaţii ca: prezentarea de fapte exterioare, descrieri,
expuneri de adevruri dogmatice, morale. Şi, totuşi, şi în aceste situaţii
Grigorie dă dovada de aceeaşi sensibilitate răscolitoare. El participă din plin
şi cu inimă la orice fapt sau idee pe care le înfăţişează cititorilor. Sensibilitate
remarcabilă străbate şi operele sale în proză, cu precădere în corespondenţa
sa. Bucăţile sale în proză dau adesea acorduri de cor sau de orgă. Simofonia
credinţei şi a raţiunii care se ridică uneori aşa de luminos din operele sale în
proză este orchestrată de profunda sa sensibilitate. Sensibilitatea gregoriană e
34 Idem, Poezia Sfântului Grogorie de Nazianz, în ,, Studii Teologice”, anul X (1958), p.69.
31
tot aşa de frământată şi distilată ca sensibilitatea augustiniană, fără să atingă
însă tonalitatea acesteia din urmă. În plus, în timp ce sensibilitatea lui
Augustin e punctată cel mai adesea cu mărturisiri de bucurie duhovnicească
care-l nimbează aşa cum soarele aureolează un vârf de munte, sensibilitatea
Sfântului Grigorie revarsă aproape tot timpul lava unor dureri pe care nimic
nu pare a le stinge. Avem uneori impresia că sensibilitatea lui Grigorie, dacă
nu derivă, în orice caz e agrementată de un fatalism al durerii, de concepţia că
el a fost născut ca să fie persecutat, ca în versurile următoare:
Eu singur voi fi cântat de toţi nu pentru arta vorbirii,
Nici pentru puterea braţului cu care aş fi întrecut pe alţii,
Ci, înconjurat de dureri şi suspine, ca pe un leu
Cânii cei răi mă latră de pretutindeni – poem de jale
Pentru Răsărărit şi pentru Apus. De s-ar întampla vreodată
Ca vreun bărbat la ospeţe inima să să-şi deslege, sau vreun drumeţ
Sau un cântăreţ să atingă cu degetele-i chitara armonioasă
Şi prin sunete îngânate să povestească durerile mele,
Să-i aducă aminte de Grigorie pe care l-a crescut în Capadocia
Mica cetate a Diocesareei. Pe când fii de mare distincţie:
Altu-i frumos, altu-i puternic şi altul bun orator
Eu îs celebru prin durerile mele; în mine ai slobozit
Toate săgeţile amare ale dulcii Tale mâini.
Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleaşi motive.
Grigorie se prezintă în acest autportret ca un leu pe care-l latră toţi
câinii şi în care Dumnezeu a trimis toate << săgeţile amare ale dulceţii Sale
mâini>>. Viaţa sa e << un cântec de jale >>35. Cu o asemenea concepţie, pe
care o găsim în majoritatea poeziilor sale autobiografice, era firesc ca autorul
nostru să treacă prin filtrul sensibilităţii sale excesive tot ce i se întâmplă şi să
fac din limba sa nu numai << trâmbiţa puternică a adevarului >> ci şi chitara
35 Ibidem, p.78.
32
instruit a amărăciunilor sale interioare. Într-o bucată intitulată Threnos (Poem
de jale ), autorul nostru striga: << Vai!, Vai!, ce dureri! Ce am greşit? Oare
eu singur mă ating fără sfinţenie de jertfa Ta curată? Oare Tu, Prea Curate,
mă purifici prin dureri ca prin foc?... Duc pe pământ cea din urmă scurtă
suflare. Mi-au secat toate lacrimile, iar lucrul meu acum e suspinul. Până
când mă mai ţin nelegiuiţii în mâinile lor? Vai, vai!, lacrimile îmi curg şiroaie
şi inima mi se strânge înăuntru. Îndepărtează, Împărate, boala, sau am pierit!
Numai pentru adoratul Tău Grigorie s-a închis milostivirea? Sunt rănit de
multe rele dar şi de dureri ale trupului. Ţie, Hristoase, recunoştinţă. Ţie, care
mă cureţi prin dureri ca prin foc. Sau înlătura răutatea şi milostiveşte-te faţă
de slujitorul Tău, sau da că să le îndur pe toate cu inima tare. Termenii
<<durere >>, << suferinţă >>, << nenorocire >> revin des sub pana poetului
de la Nazianz. Întâmplările lui nefericite, multimea de duşmani cu care a avut
de-a face şi boala lui trupească au contribuit mult la tonalitatea sufletească a
poetului, dar toate acestea s-au grefat pe un fond deja sensibil.
4. Competiţia cu păgânismul şi ereziile. Deşi în manifestul său literar,
Sfântul Grigorie aşează tot sub punctul trei în competiţia cu păgânismul şi
ereziile - o nouă motivare se înfăţişează ca element nou, o prezentam
independent, ca paragraf separat.
Poetica elenică, adică produsele literare poetice ale geniului elenic,
se bucură de mare prestigiu în toată cultura greco - latină, inclusiv în spaţial
creştin al acestei culture. Scriitorii creştini ei inşişi cunoşteau aceste produse
poetice păgâne, fiindcă le studiaseră în şcolile profane ale timpului şi
învăţaseră uneori pe de rost o bună parte din ele. Uneori aceste produse erau
apreciate favorabil chiar în mediu creştin şi anume în Capadocia prin însuşi
Sfântul Vasile cel Mare36 care, în tratatul său Către tineri, recomandă acestora
lectura unora dintre poeţii greci, cu precădere pe aceea a lui Homer, Hesiod,
Theognis. Reacţiunea păgână prin Iulian. Apostatul sublinia şi mai mult 36 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântări către tineri, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, în ,, Părinţi şi scriitori Bisericeşti’’ vol. 17, Bucureşti, 1986, p. 493.
33
autoritatea produselor poetice elenice mai ales în opoziţie cu literele creştine
care erau destul de sărăcăcioase la capitolul poeziei, cu precădere în Biserica
rasariteană; produsele eretice nu contau, mai ales că ele erau combătute de
ortodocşi. Versificarea Bibliei de către cei doi Apolinarie: tatăl şi fiul, nu s-a
impus, fiind curând uitată, ca şi cum n-ar fi fost scrisă niciodată, spune
istoricul Socrat. Sfântul Grigorie întelege situaţia grea, jenantă a culturii
creştine în domeniul poeziei; el îşi ia sarcina ca prin propriul său talent să
demonstreze păgânilor că aceştia n-au dreptul să dispreţuiască pe creştini,
întrucât şi creştinii pot crea poezie. De aceea, în manifestul său literar,
Sfântul Grigorie precizează:
Afirm că păgânii nu se întrec în arta vorbirii;
Mă gândesc la felul vorbirii în frumoase culori,
Măcar că pentru noi frumosul stă în contemplare.
Eu însă numai am glumit cu voi, care sunteţi întelepţi
Sa avem o graţie ca aceea a leului.
Vorbirea în frumoase culori este, aici, poezia. Grigorie dăduse până
atunci dovada, prin scrierile sale în proză, că el era în stare să vorbească şi să
scrie în frumoase culori, mai precis << în cuvinte colorate >>, cum zice textul
original. El acum proclamă răspicat ca autorii creştini – în speţă- pot scrie
versuri. Grigorie, ştie desigur, că un creştin nu trebuie să fie îndrăgostit peste
masură de forma sau de frumuseţea literară. Pentru creştini, frumosul stă în
contemplare, adică în privirea frumuseţilor dumnezeieşti cu ochii inimii
curate, cu puterile supreme ale spiritului pur. Marii Părinţi ai Bisericii, ca
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nissa, Fericitul Augustin şi
Sfântul Chiril al Alexandriei vorbesc deseori despre Dumnezeu ca Frumuseţe
absolută şi ţinta supremă a desfătărilor noastre duhovniceşti. Gustarea acestei
Frumuseţi suverane era deliciul marilor contemplative patristici si
postpatristici. Dar contemplarea Frumosului absolut, nu era accesibilă decât
celor desăvârsiţi sau aproape desăvârsiţi. Ceilalţi erau obligaţi să se
34
folosească de formele culturii greceşti spre a răspândi credinţa şi învăţătura
creştină. Şi cum lumea elenică era pretenţioasă cu privire la nivelul în care i
se adresau creştinii, aceştia trebuiau să făurească mijloace de expresivitate
artistică superioară; printre acestea arta oratorical şi poezia se cuveneau a
ocupa loc de cinste. În arta oratorical, Sfântul Grigorie a atins un nivel
vrednic de a fi înscris pe tabelul de onoare al oratoriei din toate timpurile.
Sfântul Grigorie a scris versuri în competiţie nu numai cu păgânismul,
ci şi cu ereziile. Arienii şi apolinariştii făceau o intensă propagandă a
doctrinei lor prin opera poetică. Tratând despre Sfânta Treime în versuri,
Sfântul Grigorie înţelege să combată pe arieni. În Scrisoarea către Cledoniu,
autorul nostru, combătând pe Apollinarie, precizeazã, la sfârşit, că, întrucât
apolinariştii creează noi psalmi, care sună contrar celor davidici şi scriu opere
poetice pe care le socotesc drept al treilea Testament – alături de cel Vechi şi
de cel Nou, el ( Grigorie ) va face şi el psalmi, va compune multe şi va da
opere poetice. Aceasta pentru că şi el pare a avea Duhul Sfânt pe care-L au
apolinariştii, admiţând ca la aceştia se afla harul Sfântului Duh şi nu o
inovaţie omenească. Cuvântul << pare >> e spus ironic37. Apolinariştii, deci,
compuneau opere poetice nu numai pentru a da replica legii lui Iulian, ci şi
pentru a-şi răspândi erezia lor. Ei numeau elucubraţiile lor poetice sub
patronajul Sfântului Duh, pretinzând, adică, o inspiraţie prin harul Acestuia.
În fond, această pretenţie era mincinoasă, pentru că nu Sfântul Duh, ci duhul
eretic inspira producţiile versificate ale apolinariştilor.
Sfântul Grigorie şi-a ţinut promisiunea ca poeziile apolinariste vor
primi o replică serioasă din partea lui. În adevăr, el nu s-a mărginit să scrie
psalmi sub forma de imne în cinstea lui Dumnezeu şi tot felul de poezii; el a
editat şi un număr de poezii contra lui Apolinarie, din care ni s-a păstrat una
între poemele dogmatice, a zecea, în 74 versuri, intitulată: Contra lui
Apolinarie, despre Întrupare.
37 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit.,p.74.
35
Deci, poetica, păgână pe de o parte, poetica erotică pe de alta , au
provocat şi au stimulat în parte poezia gregoriană. Fiind pus în situaţia de a-şi
apăra credinţa si ortodoxia, Sfântul Grigorie îşi alimenta şi-şi lustruia
talentul.
5.Mângâierea prin poezie. În al patrulea rând, zice Sfântul Grigorie, în
al cincilea precizăm noi, potrivit calculului de mai sus, autorul nostru scrie
poezie pentru propria-i mângâiere. Iubitor profund al înaltei poezii religioase
şi profane, Grigorie a cântărit de mult covârşitoarea putere de înălţare, de
luminare şi de mângâiere de care era în stare poezia adevărată. El avea sub
ochi mai ales exemplul împăratului David, ai cãrui pslami i-au adus atâta
îndulcire în anii săi de zbucium. Poezia şi filozofia au mângâiat totdeauna pe
oamenii superiori, cu deosebire atunci când ei înşişi trăiau şi scriau această
poezie şi această filozofie. Theognis din Megara în Elegiile sale, Ovidiu în
Tristele sale, Boethiu în Mângâierile filozofiei au contribuit serios la
îndulcirea propriilor lor necazuri prin elaborarea şi publicarea de versuri în
aceste opere38. Aceste opere poetice au mângâiat nu numai pe autorii lor, ci
au mângâiat şi mângâie şi pe unii din cititorii lor. Cei vechi creaseră genul
literar al mângâierii sau consolării care ne-a lăsat piese de o rară adâncime şi
frumuseţe. Ei erau de părere că nimeni şi nimic nu putea mângâia cu adevărat
pe cineva în durere ca prietenul sau prietenii. Iar poezia era un prieten cald,
sincer, devotat, mai ales dacă era adevărata poezie. Sfântul Grigorie a avut în
poezie un prieten incomparabil care nu numai că l-a întreţinut cu gânduri
înalte, dar l-a întărit şi l-a luminat în tristeţea adusã de necazurile sale, de
boala sa, de bătrâneţea sa. Poezia îi crea iluzia unor zboruri pe aripile de aur
ale talentului său până pe piscurile însorite ale artei pure, pe care el avea
satisfacţia de a fi creştinat-o cel dintâi şi de a fi făcut şi din ea un organ de
laudă a lui Dumnezeu. Erau alţii şi chiar dintre păgâni care apreciau elogios
producţiile literare ale Sfântului Grigorie, inclusiv cele poetice, desigur. Unul
38 Ibidem, p 66.
36
dintre aceştia era rafinatul intelectual Nemesiu, prefect de Capadocia, căruia
autorul nostru i-a scris patru scrisori şi un poem în versuri39. Sfântul Grigorie
avea, deci, motive serioase de a fi satisfăcut, cel puţin în parte, de versurile
sale. Suferinţele fizice îi erau şi ele îndulcite prin poezia sa. De aici
frumoasele sale versuri:
Al patrulea: chinuit de boala, găsii în poezie
Această mângâiere ca lebada bătrâna:
De a-mi povesti mie însumi zborul aripilor mele:
Nu un imn de jale, ci un imn de plecare.
Poezia Sfântului Grigorie este, deci, un cânt de însoţire la Dumnezeu,
un propmpticon.
Tematica poeziei Sfântului Grigorie de Nazianz
Sfântul Grigorie de Nazianz a adoptat o nouă tematică faţă de cea a
poeziei păgâne, el însuşi spunând :,,Eu sunt instrumental lui Dumnezeu şi,
prin cântări armonioase, închin imn Împăratului de care toate se cutremură”40.
Ca organ poetic al lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie va cânta pe Dumnezeu-
Împăratul, aşa cum despre acelaşi Dumnezeu a tratat în toată proza sa.
Tematica Sfântului Grigorie cuprinde în general teologhisirea despre
cer şi despre pământ, dorind să conţină întreaga existenţă. Cadrul tematic este
mai larg decât acela al poeziei profane, deşi şi acesta vorbeşte şi de cer şi de
pământ, dar în perspectivele unui orizont mai restrâns, strict uman. Cerul
poeziei gregoriene e sălaşul purităţii absolute a dumnezeirii, în forma cea mai
placută şi mai proprie Sfântului Grigorie, adicã în forma Sfintei Treimi. Ca
39 Protos. Prof. Veniamin Micle, Tematica moral- religioasă a predicilor Sfinţilor Trei Ierarhi, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul XXVII (1975), nr.5-6,p.398.40 Ibidem, p. 402.
37
izvor al existenţei, al vieţii, al armoniei şi al mântuirii, Sfânta Treime
lucrează în lumina puritate desăvârşită. Poezia Sfântului Grigorie de Nazianz
e un act de adorare, aşa cum e şi proza lui. Chiar în poemele sale istorice,
acolo unde varietatea materialului şi experienţa sa personală îi permiteau
atitudini şi soluţii mai degajate, el nu uită o clipă că centrul sau focarul
poeziei sale este Dumnezeu.
IV. CHIPUL PREOTULUI LA
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ
Sfântul Grigorie de Nazianz ne arată care sunt factorii educativi care
ajută la formarea noului teolog: familia şi şcoala, amandouă lăsându-şi
amprentele lor asupra vieţii sale în continuare.
Familia joacă primul rol în formarea spirituală şi socială a adevăratului
teolog, aici învăţându-se pentru prima oară cuvintele Sfintei Scripturi şi tot
aici se învaţă să iubească pe semenul său, care este orice om. Contactul cu
oamenii iluştri ai vremii îi dă posibilitatea să dorească să fie asemenea lor,
iar cultura laică îi duce pe drumul cunoaşterii şi al autoformarii. Teologul
trebuie să fie în primul rând om al Bisericii, legat de aceasta prin ocupaţia lui,
38
interpret al tainelor dumnezeiesti, şi nu în ultimul rând preot al Dumnezeului
celui Preaînalt41.
Sfântul Grigorie spunea c oricine are minte recunoaşte cã primul nostru
bun este ştiina, dar nu numai ştiinţa teologică, care prin simplitatea
propovăduirii nesocoteşte tot ce înfrumuseţează şi dezvoltă cuvântul, ci şi
ştiinţa laică, pe care mulţi creştini o socotesc a fi capabilă să îndepărteze pe
om de Dumnezeu42. Acumularea ştiinţei din orice ramură a vieţii nu va face
decât să completeze cultura preotului şi nu-i va dăuna. Pentru că ,, a-ţi
propune să înveţi pe alţii, câtă vreme tu însuţi nu eşti destul de învăţat”, nu
poate aduce decât insatisfacţie, deoarece nu poti învăţa pe cineva ceea ce nici
tu nu cunoşti43. Preotul trebuie să posede în întregime arta cuvântului, să
înveţe să-şi strunească limba pentu a putea la vreme să scoată ideile ce se
zbat în durerile naşterii44.
În primul rând inima şi cugetul lui trebuie să înveţe , ,,să patrundă din
punct de vedere teoretic şi practic toate numirile şi însuşirile lui Hristos, atât
cele vechi şi înalte, cât şi cele de mai târziu şi mai umilite”45. În afară de
aceasta, cugetul preotului trebuie să se înalţe în aşa grad, încât să vibreze la
cuvintele dumnezeieşti şi la tâlcuirea Scripturilor, iar gîndirea lui să posede în
întregime comorile ascunse ale înţelepciunii dumnezeieşti, care sunt tainice
pentru mulţime46.
Scriitorul francez A. de Lamartine spunea despre preot: ,, În fiecare
parohie este un om care este al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori
ca reprezentant în toate actele solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul
mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte
leaganul, nunta, patul morţii şi sicriul ; un om pe care copilaşii se obişnuiesc
41 Prof. Constantin C. Pavel, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de problemele morale ale vremii lor, în ,,Studii Teologice’’, anul XXIX (1977), nr. 3-4, p.228.42 Doctorand Diac. Marin Sava, Profilul teologic, dupã Sfântul Grigorie de Nazianz, în ,,Studii Teologice”, anul XXI (1969), nr. 5-6, p.389.43 Ibidem, p.399.44 Ibidem, p.390.45 Pr. Prof. Dr. Ioan G.Coman, op. cit.,p. 14.46 Ibidem, p.15.
39
a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el ; pe care chiar necunoscuţii îl
numesc părinte ; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor
cele mai intime ; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor
nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor ; mijlocitor obligat între bogăţie şi
sărăcie, care vede pe cel bogat şi pe cel sărac bătând la uşa sa, rând pe rând;
cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a
se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate
clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte
prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o
religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care ştie toate, care are dreptul de a
spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligentelor şi asupra
inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul”47.
Sfântul Grigorie Teologul în tratatul său ,, Despre fugã “, ne spune: ,,
preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui
Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut ;
dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi
l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să
locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul
cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei
de sus pe cel ce aparţine cetei de sus, pe om48.
Sarcina fiecărui om o poartă el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu
fiecare preot în parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că
<< va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor >>( Matei 28, 20 ). Acest fapt
înalţă misiunea preoţiei mai presus de orice demnitate şi slujire omenească,
fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează cele sfinte numai cu puterea şi
capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea lui Hristos, cu
acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredinţat pe Sfinţii
47 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti ,1935, p. 65.48 Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei , în ,,Studii Teologice.”, anul IV (1962 ), nr. 3-4, p.168.
40
Apostoli ca << vor calca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea
vrăjmaşului >> ( Luca 10, 19 )49.
Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii Săi, are
drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti
necesare mântuirii şi sfinţirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoţiei,
Mantuitorul a lăsat în sarcina preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc,
răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge. În această artă a zidirii sufleteşti
a credincioşilor, constă toată greutatea şi sublimul preoţiei creştine căci
<<Oricât de anevoioasă şi de grea ar părea medicina – spune Grigorie
Teologul – totuşi nu-i atât de grea ca preoţia, unde trebuie să observi şi să
vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor şi altele
asemenea din om; unde trebuie să izgoneşti din perechea asta a noastră, din
suflet şi trup, tot ce este animalic şi sălbatic şi să pui în loc şi să statorniceşti,
tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu >>50.
Acesta îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa unei asemenea
mari vrednicii iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.
Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de ea, socotindu-se nevrednici de această
chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. S-au temut gândindu-se la măreţia ei şi la
responsabilitatea lor ca păstori de suflete, pentru ca îmbratişând-o să facă din
această nobilă misiune cea mai vie şi mai sfântã lucrare a vieţii lor, rămânând
peste veacuri adevărate modele de teologi şi chipuri desăvârşite ale
adevăratului păstor de suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabilă măiestrie în
operele lor nemuritoare despre preoţie şi l-au întruchipat în trăirea, nevoinţa
şi faptele lor pilduitoare.
Ei ştiau că a fi preot şi teolog, a vorbi despre Dumnezeu şi mai ales a-L
simţi pe Dumnezeu şi a săvârsi cele sfinte, trebuie să te sfinţeşti tu însuţi mai
întâi; trebuie să fii curat cu inima şi pentru a fi curat cu inima, trebuie mai 49 Diac. Prof. Mircea Basarab,Chipul preotului dupa Sfintii Trei Ierarhi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII(1970), nr.1-2, p.5.50 Sfântul Grigorie Teologul, Apologie despre fuga sa în Pont, trad. de Pr. D. Fecioru, în ,,B.O.R.”, anul LXXXVI (1968), nr.1-2, p.128.
41
întâi ca mintea să-ţi stăpânească patimile; trebuie să plângi pentru păcatele
săvârşite, sã fii blând, smerit, iertător, să flămânzeşti şi să însetezi de
dreptate, să fii milostiv şi să iubeşti pe aproapele tău51. Conştient de această
menire, Sfântul Grigore Teologul afirma astfel înainte de a se învrednici să
dobândească harul preoţiei: << Pentru ca să curăţ pe alţii, spune el, trebuie să
fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu
lumina, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii
pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să
sfătuiesc cu pricepere >>52. Este expresia celei mai înalte conştiinţe a
responsabilităţii sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conştiinţă
pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor; o
inimă înflăcărată care se jertfeşte şi se dăruieşte necontenit în slujba
semenilor, << care nu caută pe ale sale şi nu gândeşte răul >> ( I Cor. 13, 5 ),
ci pururea urmează << cele bune şi de folos sufletelor >>. Aceasta este inima
preotului la care aleargă << tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat care
are trebuinţa de mila şi ajutorul lui Dumnezeu >>53. Ca preoţi şi păstori,
Sfinţii Trei Ierarhi au fost profund ancoraţi în viaţa spirituală a păstoriţilor lor
şi în îndeplinirea misiunii lor sacramentale pe care au slujit-o cu atâta
abnegaţie şi devotement încât nu au precupeţit nici timpul, nici odihna şi nici
truda şi oboseala, ci au pus în valoare tot talentul, toată erudiţia şi cultura lor,
tot spiritual de sacrificiu şi toată strădania şi nevoinţa lor, în scopul
îmbunătăţirii sufleteşti a credincioşilor. Pentru ei, factorul determinant în
slujirea misiunii preoteşti îl constituie exemplul vieţii personale a preotului,
adică << graiul faptelor >>54.
Sfântul Grigorie de Nazianz a fost consecvent întru totul îndeplinirii
idealului sfânt al preoţei, consacrând în slujba lui tot elanul şi efortul său,
51 Diac. Prof. Mircea Basarab, op. cit., p.6.52 Ibidem, p.7.53 Sfantul Grigorie de Nazianz, op. cit.,p.129.54 Pr.Neculai Donos, Din învăţăturile Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1954, nr. 1-2,p.56.
42
împletind armonios cuvântul cu fapta, munca cu rugăciunea şi cu smerenia,
jertfa cu dăruirea, abnegaţia cu evlavia, cultura cu trăirea şi iubirea acesta
icoane vii ale virtuţii şi trăirii creştineşti. În tot ce a învăţat şi a înfăptuit el în
toate laturile apostolatului lui evanghelic, întrezărim chipul ideal al
adevăratului păstor duhovnicesc care se străduieşte neîncetat să-şi
împodobească viaţa sa religios- morală. Credincioşii vor să vadă în persoana
şi purtarea preotului întruchiparea fidelă a virtuţii şi nu numai un simplu
vorbitor despre Dumnezeu, ci << un exemplu >>55.
Pentru a ajunge la înălţimea chemării sale, preotul trebuie să fie potrivit
îndemnului şi modelului de viaţă al Sfinţilor Trei Ierarhi, un pios trăitor al
virtuţilor creştine << să atragă pe credincioşi pe calea virtuţii prin covârşirea
virtuţii sale >>, adică să fie prin viaţa, comportarea şi gândirea lui << o
oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti >>56.
Ca vieţuitor între oameni, el nu trebuie să uite niciodatã faptul că nu îi
este permis nicicând să recurgă la sentimente inferioare, la instincte brutale şi
la gesturi şi atitudini necuviincioase care îl injosesc şi îl compromit în faţa
credincioşilor.
Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul să fie un creştin adevărat
între ceilalţi oameni, << încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării
lui nu mai puţin decât cuvântul lui >>, spune marele ierarh antiohian. Preotul
trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creştinească,
prin caracterul său generos şi conduita sa ireproşbilă. El nu poate fi ca ceilalţi
oameni cu inima lor pământească şi întunecată de patimi, ci cu o inimă
înflăcărată de duhul dragostei de Dumnezeu şi de oameni, cu o inimã curăţită
până în străfundurile ei de toată negura şi rugina păcatului, pentru ca preotul
simte nu cu inima sa de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-i
cheme la El şi să-i mântuiască în numele Lui. Inima omenească a preotului se
55 Sfântul Grigorie de Nazianz, Tratatul despre preoţie, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1998, p. 178.56 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în ,,M.B.” , 1966, nr.4-6, p.194.
43
confundă şi se topeşte în inima incandescentă şi dumnezeiască a Domnului
Iisus Hristos. În această inima se adună şi ard ca o supremă jertfă toate
durerile, gândurile şi dorinţele credincioşilor, pentru că toate faptele omeneşti
se îndreaptă spre ea ca într-un focar, toate se lămuresc la lumina şi la căldura
ei, a celei mai mari inimi care le cuprinde pe toate şi care este inima
preotului. Din această inima izvorăsc ca dintr-un izvor toate gândurile curate
şi sentimentele nobile, căci nu poate fi preot adevărat cu sentimente josnice,
nu poate predica iubirea şi în acelaşi timp să urască, nu poate învăţa smerenia
şi să fie orgolios, nu poate recomanda milostenia şi să fie avar şi egoist nu
poate propăvădui dreptatea şi să fie nedrept, nu poate elogia înţelepciunea şi
răbdarea şi să fie nechibzuit, imprudent sau irascibil, nu poate cere blândeţe
şi să fie brutal, căci altfel ar contrazice toată învăţătura evanghelică şi ar
deveni pricina de sminteală înaintea oamenilor, care ar vedea în el un travestit
şi nu o pildă vie a virtuţii, ci un pictor fals al ei.
Toate faptele şi manifestările exterioare ale preotului trebuie să-l
vădească ca fiind un om al lui Dumnezeu demn de misiunea sa, curăţit de
patimi, cu gesturile controlate, cu fruntea descreţită, cu privirea blândă şi
prietenoasă şi cu vorba dulce şi tacticoasă, încât -spune Sfântul Grigorie-<<
să nu sune niciodată fals sau să aibă sunet de aramă, ci să fie întocmai ca
argintul sau aurul în orice împrejurare din viaţă >>57. Preotul este un om de
jertfă pentru ca şi preoţia în sine este o jertfă prin lucrarea ei.
Aceasta << ştiinţă a vindecării sufletelor este mult mai grea decât
ştiinţa trupurilor, spune Sfântul Grigorie Teologul. Medicina se ocupă ( spune
el ) mai mult cu cele ce se văd. Preoţia, însă, se străduieşte să vindece pe
omul cel ascuns al inimii, dă lupte cu cel ce se războieşte şi se luptă
împotriva noastră înlăuntrul sufletului nostru >>58, încercând a-l izbăvi astfel
de toate uneltirile diavoleşti şi a-l păstra întreg, curat şi fără de prihană.
Aceasta este chemarea şi idealul sfânt al preoţiei. În slujba acestui ideal 57 Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit. p.183.58 Ibidem, p.184.
44
trebuie să-şi încordeze preotul toate puterile şi să-şi îndrepte toate eforturile
cu toată perseverenţa, râvna, înţelepciunea şi dăruirea dezinteresată. Aceasta
este sensul acestei sfinte şi dumnezeieşti chemări a preoţiei, în chipul în care
ne-a pilduit-o Mântuitorul, au înteles-o Apostolii şi au îndeplinit-o Sfinţii
Trei Ierarhi, cu toată ardoarea şi fiinţa lor. << Pentru noi preoţii, spune
Sfântul Grigorie Teologul, grija cea mai mare este mântuirea sufletului, bunul
cel fericit şi nemuritor, care are să fie pedepsit sau răsplătit veşnic, pentru
răutatea sau virtutea lui. Dar noi preoţii ( se întreabă sfântul ), câtă muncă
credeţi că ne trebuie să depunem, câtă ştiinţă ne trebuie să avem, ca să
vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viaţa credincioşilor noştri
şi să supunem lutul duhului? Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici
aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele;
săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele,
cei sănătoşi altele; conducătorii unele, conduşii altele; învăţaţii unele,
neînvăţaţii altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoşi altele >>59.
Pe unii îi vatămă ceea ce altora le foloseşte. << Pe unii oameni, spune
Sfântul Grigorie Teologul, îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda
vieţii tale. Unii au nevoie de bold, alţii de frâu. Pe cei leneşi şi greu de mişcat
spre bine trebuie să-i deştepţi cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură
de înfierbântaţi cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, pe
aceştia îi faci mai buni dacă-i strângi şi-i opreşti cu cuvântul. Unora le este de
folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; ca vatămi dacă
lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iarăşi, pe unii îi indrepţi
dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii dacă îi sfătuieşti în taină>>60.
Preotul trebuie să fie el curat sufleteşte şi trupeşte pentru că el trebuie să
fie exemplu, ca să lumineze pe enoriaşii săi, şi să fie mai aproape de
Dumnezeu, ca să aproprie şi pe alţii.
59 Ibidem, p.186.60 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinţii Trei Ierarhi, strălucite şi neîntrecute modele de virtute creştină , în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXII (1972), nr.1-3, p.25.
45
Preotul este dator să păstreze nealterate dogmele Bisericii, interpretarea
şi lărgirea comentariilor acestora în duhul Sinoadelor Ecumenice, dogmele
fiind norme obligatorii pentru întreaga Biserică. Însă Sfântul Grigorie
Teologul, ne spune că cei mai periculoşi sunt ereticii: ,,Dacă este cineva fiară
rea şi sălbatică şi nu este în stare să înţeleagă cuvintele de contemplaţie şi de
teologie, să nu se ascundă în tufărişuri hoţeşte şi cu răutate, cu scopul de a
pune mâna pe vreo dogmă sau pe vreun cuvânt de-al nostru, sărind pe
neaşteptate din ascunziş şi să sfâşie prin insulte cuvintele noastre sănătoase,
ci tot mai departe să stea şi de munte să se depărteze; altfel va fi lovit cu
pietre şi se va stivi şi va pieri ca un om rău, căci pietre sunt pentru cei
sălbateci cuvintele adevărate şi tari…”61.
Iar dacă cineva cuteza şi socoteşte că este un lucru la îndemâna minţii
oricui predicarea cuvântului, adică a învăţăturii celei dumnezeieşti şi înalte,
de care acum toţi filozofează, eu mă minunez de deşteptăciunea unui astfel de
om, ca să nu spun, de prostia lui. Mie nu mi se pare un lucru din cele mai
uşoare şi nici din cele care au nevoie de puţină minte , ca să dai la vreme
fiecăruia măsura de grâu a cuvântului ( Proverbe IV,27 ) şi să chiverniseşti cu
judecata adevărul dogmelor noastre, să vorbeşti despre toate câte s-au
filozofat în Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet,
despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât şi ale
demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte totul,
despre toate câte par că se întamplă potrivit raţiunii despre toate câte par că se
întâmplă împotriva raţiunii omeneşti, raţiunii celei de jos.
Sfântul Grigorie Teologul a rămas actual în teologia modernă prin
atitudinea sa faţă de gândirea şi cunoştinţele superioare pe care trebuie să le
posede preotul. Acestea, conjugate cu concepţiile sale teologice, îl situează
între marii dascăli ai lumii şi ierarhi. Teologia lui, este o teologie fără
greşeală pe care au folosit-o sinoadele, din ea inspirându-se şi marii teologi:
61 Ibidem, p.26.
46
Sfântul Ioan Gură de Aur, Pseudo- Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie
Palama.
V. IDEI DESPRE PACE, ORDINE ŞI DISCIPLINÃ ÎN
CUVÂNTÃRILE SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un iubitor al armoniei naturii, pe care
a cântat-o cu multă sensibilitate in poeziile sale, el fiind şi un iubitor al păcii
şi al armoniei dintre oameni. Pacea era altă temă de actualitate, pentru că , în
acel timp, Biserica nu avea pacea deplină, fiind în luptă cu ereziile epocii.
În cuvântarea despre pace, spune că ,,nu este în lumea aceasta ceva mai
absurd pentru un creştin decât să cinstească şi să se laude cu Dumnezeul
iubirii, dar să fie în acelaşi timp inuman şi duşman şi să ascundă lumina vieţii
creştine izvorâtă din căldura şi pacea iubirii lui Dumnezeu’’.
1. Pacea, ordinea şi disciplina în Biserică
Pacea marelui păstor era tulburată de ,, sfâşierea scumpei cămăşi a lui
Hristos ” de către ereziile arienilor anomei şi de către cei care voiau să ocupe
scaunul Episcopal al Capitalei prin viclenie şi complot, duşmănindu-l.
47
Ereziile, la rândul lor, sunt cauzate de lipsa de moderaţie în discuţiile
dogmatice, de neînfrânarea limbii celor care introduc artificii şi instrumente
filozoficeşti în Biserică, rele pe care Sfântul Grigorie le aseamănă cu cele
zece plăgi ale Egiptului. El nu închide calea discuţiei de orice gen, dar ne dă
sfatul practic să ne abţinem de la lupta înverşunată şi ,, să nu învăţăm pe alţii
în afară de lege şi rânduială ”. Nimeni să nu se angajeze în discuţii peste
puterile lui ( Ioan 14, 2 ). De asemenea, ca să fie pace în Bisericã, cei mari
trebuie să se pătrundă de virtutea umilinţei. ,,Care este lucrul cel mai frumos
în învăţătura noastră?, întreabă dăscăleşte pe ascultătorii săi Sfântul Grigorie,
chiar la începutul cuvântării. ,, Pacea ”, răspunde el şi continuă: ,,Voi adauga
chiar că este şi cel mai folositor lucru şi din contră, care este cel mai ruşinos
lucru şi cel mai vătămător? Discordia, răspunde el62”.
Tulburătorii ordinii în Biserică au introdus legea încrederii înfumurate
în sine, legea aroganţei, în locul legii ruşinii, care este cel mai mare ajutor
spre virtute, au semănat anarhia şi poliarhia, desmembrându-i pe creştini,
făcându-i asemenea unor oase risipite, cum ne spune Sfânta Scriptură în
Psalmul 140, versetul 7. Aceştia sunt ,, ieşiţi din minţi ”, care se ating de
propriile lor corpuri şi îşi fac câştig din nenorocire, socotind că se disting,
aducând ruina noastră ca slujire lui Dumnezeu. Toţi aceştia suferă de
aprinderea unui foc pierzător, sfâşietor. Afirmând că cei ce seamănă anarhia
şi poliarhia în Biserică lupta împotriva propriilor lor corpuri, Sfântul Grigorie
ne aduce în faţă imaginea dogmatică a Bisericii, ca trup al lui Hristos, ale
cărui mădulare sunt şi ei înşişi.
Continuându-şi rechizitoriul împotriva acestora, Sfântul Grigorie spune
că ei au fãurit Hristoşi mai mulţi în Biserică ( aluzie la dezbinările din
Biserica Corintului ), în loc de unul singur. ,, În acelaşi chip - spune – au
făurit şi mai multe Duhuri în loc de unul singur. El continuă combaterea
62 Pr. Prof. N. Neaga, Ideea de pace în scrierile P.F. Patriarh Justinian, în ,,Studii Teologice” anul VII (1955), nr.9-10, p.638.
48
semănătorilor de dezbinare în Biserică printr-o scumpă, dreaptă şi profundă
mărturisire, spre întărirea în credinţă a ascultătorilor săi”63.
,,Noi, zice Sfântul Grigrie, trebuie însă să cunoaştem pe unul
Dumnezeu Tatăl, Cel fără de început, şi Cel nenăscut, şi pe unicul Fiu, Cel ce
S-a născut din Tatăl, şi pe unul Duh, Cel Care are existenţa din Dumnezeu,
Cel Care Îi cedează Tatălui atributul de nenăscut, iar Fiului atributul de
născut, iar cu privire la celelalte, fiind de aceeaşi natură cu El, Care stă pe
acelaşi tron împreună cu El şi aceeaşi slavă şi de aceeaşi cinste ”64.
Unitatea şi pacea din Biserică const deci în unitatea de credinţă în toată
puritatea sa ( Sfântul Grigorie pune accentual în mod special pe dogma
dumnezeirii Sfântului Duh, împotriva ereziei pnevmatomahilor, pe care îi va
combate Sinodul al II- lea ecumenic din Constantinopol ( 381 ), prezidat
chiar de el )65.
Acestea trebuie să le ştim, spune Sfântul Grigorie Teologul
ascultătorului său, pe acestea trebuie să le mărturisim, până la acestea trebuie
să ne ridicăm, iar multă vorbărie zadarnică şi sunetele deşarte şi profane ale
cuvintelor să le alungăm spre cei care îşi petrec viaţa fără nici o treabă.
Pentru aceasta, ni se porunceşte să fugim de păcatul înfumurării, pe de o
parte, iar pe de altă parte să înlăturăm păcatul leneviei, care ne face să nu
învăţăm linia dogmatică şi canonică a Bisericii. Cei înfumuraţi săvârşesc un
păcat prin exces discutând cu aprindere dogmele şi încercând să spună mai
mult decât ceea ce învaţă Biserica, iar cei care se lenevesc, adormind spre
moarte sufletească, aşa încât vrăjmaşul să poată semănă sămânţa cea rea în
sufletul lor, săvârşeşte un păcat prin negaţie sau prin lipsă. Tuturor
călcătorilor de lege, prin exces sau prin negaţie, le porunceşte să ia seama la
cuvintele Scripturii: ,, Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ţine
piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele 63 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cinci Cuvântări teologice, traducere de D. Staniloaie, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993,p.9. 64 Ibidem, p.10.65 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit.,p.337.
49
strâmbe sunt căi rele ” ( Pilde 4, 27-28 ). Pentru ca înfumuraţii sunt cei mai
periculoşi pentru pacea şi liniştea Bisericii, lor le adresează mustrarea
aceasta: ,, Aşadar, nimeni să nu fie mai înţelept decât se cuvine, nici mai
legalist decât legea, nici mai strălucitor decât lumina, nici mai drept decât
linia dreaptă, nici mai înălţat decât porunca ”66. Le arată şi pedeapsa pe care o
vor primi:,, Soarta acestora este soarta lui Moisi şi Aaron, pedepsiţi de
Dumnezeu cu înghiţirea de vii a pământului”. Păcatul înfumurării duce la
indisciplina şi cârtirea împotriva Bisericii conducătoare, pe lângă aceasta
ducând şi la erezie.
Sfântul Grigorie Teologul luptă pentru disciplinarea celor care aduc
lezare Bisericii, amintindu-le că ,, ordinea ” a rânduit în Biserica lui Hristos
ca unii să fie turma, iar alţii să se supună, unul să fie ceea ce este capul, iar
altul picioarele, unul mâini, altul urechi, altul alt membru sau oarecare dintre
mădularele corpului spre armonia întregului trup ( Biserica ). Şi în trupuri
nici un mădular nu s-a rupt cu violenţa unul de altul, ci toate sunt un singur
corp unit din diverse mădulare; nici ochiul nu umblă, dar arată calea; nici
piciorul nu vede înainte, dar păşeşte mai departe şi se mută din loc în loc; nici
limba nu primeşte sunete, căci aceasta este însuşirea urechii; nici urechea nu
grăieşte, fiindcă aceasta este funcţia limbii şi nasul este organul mirosului;
mâna este un organ de a da şi a primi; mintea, de a fi conducător; de la ea este
şi acţiunea de a simţi. ,, Tot aşa este şi la noi cu trupul comun al Bisericii,
spunea Sfântul Grigorie printr-o frumoasă şi plastică asemănare între trupul
nostru fizic şi trupul obştei creştine ”67. El a învăţat cu multă pasiune ideea de
pace, ordine şi disciplină în Biserică, atât pe păstori, cât şi pe credincioşi, să
fie una, ,,căci toţi suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare ale lui
Hristos, dar şi mădulare unii altora ” ( cf. Romani 12,5 ). Pe de o parte, unii
conduc şi stau în frunte, pe de altă parte, alţii sunt conduşi şi îndrumaţi.
66 Doctorand Diac. Marin Sava, op. cit., p. 389.67 Ibidem, p.391.
50
Sfântul Grigorie Teologul fundamentează discuţia cu ajutorul Sfintei
Scripturi, spunând că este deosebire între conducători şi conduşi în Biserică,
dar este deosebire între membrii turmei cuvântătoare, care au primit daruri
deosebite, deşi Duhul unul este, ,, după proporia credinţei lor ” ( I Corinteni
12,28 ).
2. Pacea, ordinea şi disciplina în societate
Concomitent cu studiul vieţii obştei creştine, Sfântul Grigorie, cu
ochiul sau filozofic, studiază şi societatea omenească în general,
contemporană lui, în care observă atâtea şi atâtea tulburări, pe care le expune
şi le explică. Cauzele tulburărilor sociale, ale dezordinei, ale conflictelor de
tot soiul sunt aproape aceleaşi ca şi cele care dărâmă pacea în Biserică. Şi
aici, vinovatul este tot omul neinstruit şi needucat, care se lasă pradă
instinctelor, fiind condus de sentimente inferioare, egoiste. O fire aprinsă şi
mândră duce la dezordine socială. O fire cu lipsă de raţiune, adică cu o fire
neinstruită, la care se mai adaugă şi însuşirea de cutezanţă nechibzuită, duce
la tulburări în toate unităţile sociale, mici şi mari.
Omul, cu aceste metehne, lipsa de instrucţie şi cutezanţă nechibzuită,
este o unealtă rea împotriva societăţii. Totuşi el se poate educa. Sfântul
Grigorie Teologul este un optimist în ceea ce priveşte puterea educaţiei
societăţii asupra individului rău, fie că este ,, molatic ” fie că este ,, aprins ”.
El spune că cei molatici sunt mai greu de mişcat spre virtute, că şi spre viţiu
de altfel, fiindcă ei se mulţumesc cu toropeala lor. Sufletele aprinse însă, dacă
sunt educate şi corectate de raţiune, se îndreaptă cu tărie spre virtute. De
îndată ce le părăseşte ştiinţa şi raţiunea, ele se îndreaptă spre viţiu. Aceştia au
nevoie să fie struniţi, întocmai cum un cal aprig, pentru ca să fie purtãtor de
51
victorie, fie ca un luptător în război, fie ca alergător, trebuie să fie învăţat cu
frâul, adică educat şi să deprindă blândeţea, printr-un exerciţiu încordat.
Sfântul Grigorie deci crede cu tărie în puterea operantă a educaţiei
perseverente, aşa cum ne confirmă şi pedagogia actuală.
3. Pacea şi ordinea în natura fizică
Universul, care ne oferă cel mai desăvârşit model de bună rânduială,
ordine şi disciplină, a fost totdeauna o şcoală înaltă de învăţături morale
pentru om, servindu-i ca ghid permanent. Stoicii, între alte principii morale,
propuneau urmarea naturii. Gânditori ai Greciei antice formulaseră de
asemenea principiul de ,, a trăi conform naturii ”. Natura fizică sau tablouri
din natură ocupă spaţii largi în Sfânta Scriptură şi în operele patristice,
pentru ca prin acestea se realizează un învăţământ intuitive, dogmatic şi
moral. Sfântul Grigorie, teologul şi poetul, excelează şi din acest punct de
vedere. Pentru ca să întărească învăţătura despre pace, ordine, disciplină şi
armonie în sufletul ascultătorilor săi, el aduce argumente şi din studiul
naturii, în care observă cu atenţie buna rânduială, ordinea şi disciplina.
Mintea sa, gândindu-se mereu la pacea pământească şi la pacea cerească, îl
face să tălmăcească liniştea naturii tot prin cuvinte şi idei despre pace.
Vorbind despre o primăvară liniştită, de exemplu, într-o altă cuvântare, el
spune: ,, acum valurile încheie pace cu ţărmurile, norii încheie pace cu
soarele, vânturile încheie pace cu atmosfera, pământul incheie pace cu
plantele, plantele încheie pace cu privirile ”68.
68 Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Idei despre pace, ordine şi disciplină în cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz, în ,, Mitropolia Banatului”, anul XXII(1972), nr.1-3, p.41.
52
În Cuvântarea a XXXII-a, el ne îndeamnă să cunoaştem universul, să
urmăm acţiunea, să lăudăm legile naturii şi să nu dispreţuim buna rânduială.
Toate au fost create cu ,, ordine ” şi Logosul este Cel Care le-a creat
armonios. Sfântul Grigorie, invocând ,, ordinea ” reală din natură, în interesul
expunerii pedagogice a temei tratate, formulează propriu zis o ecuaţie
matematică. Existenţa este egală cu ordinea şi ordinea este egală cu existenţa.
De aici urmează corolarul: suprimând ordinea şi disciplina în natură şi în
societate, se suprimă însăşi existenţa lor. Subliniază că ordinea susţine
universul, ordinea ţine laolaltă şi pe cele cereşti şi pe cele pământeşti,
înălţându-i un minunat imn de slavă ,, ordinii ”, în capitolul VIII, întocmai ca
şi Fericitul Augustin, în opera şi locurile citate. Toate legile universului sunt
puse nu pentru un anume anotimp sau epocă, ci de la începutul lumii şi până
la sfârşit. ,,Întemeiatu-le-ai pe veci şi pe vecii vecilor. Lege le-a pus şi nu o
vor ,, călca ”, exclamă Sfântul Grigorie Teologul, prin cuvintele Psalmului
148,669.
Aprins de dorinţa de a vedea sălâşluindu-se ordinea, pacea, disciplina şi
buna înţelegere pe pământ, Sfântul Grigorie nu oboseşte să nu culeagă
exemple şi din lumea celor ce nu cuvântă, concluzând că ordinea ne-a
deosebit pe noi de animale.
Cum s-a văzut, această lucrare a Sfântului Grigorie, Cuvântarea
XXXII-a, pe drept este numită ,, cuvântare excelentă ”, fiindcă ea conţine o
sumă de învăţături folositoare şi potrivite pentru orice epocă: învăţătura
despre pace, ordine, armonie şi disciplină. Ea este o exhortaţie către slujitorii
de astăzi şi de totdeauna ai Bisericii, pentru o acţiune de educaţie prin scris,
vorbire şi faptă, prin care să se combată păcatele care duc la discordie,
mândria, lipsa de raţiune, ignoranţa, cutezanţa oarbă, indisciplina, care duc la
anarhie şi poliarhie. Dezrădacinând aceste păcate din sufletul obştei creştine
prin acţiuni educative, Biserica contribuie la înlăturarea discordiei şi
69 Ibidem, p. 43.
53
întronarea păcii, ordinii şi disciplinei. Înfăptuind în rândul întâi o ,, eutaxie ”
sau ,, ordo” în interiorul credinciosului sau o ,, pax animae ” după cuvântul
Fericitul Augustin, se realizează o bună rânduială şi pace în lume ( pax
civitatis), ştiut fiind că interiorul credincioşilor este un rezervor din care ies şi
gândurile bune, numite de Sfânta Scriptură ,, roadele Duhului ”, în care este
înscrisă şi pacea ( Galateni 5,22 ), dar tot de aici purced şi cugetele cele rele
( Marcu 7,21- 23 ) care, traduse în fapte, năruie societatea.
Cuvântarea aceasta a Sfântului Grigorie este, de asemenea, o dizertaţie
în care se fundamentează teologic învăţătura despre pace, propovăduită de
Biserică de la întemeierea ei. Ea are deci o valoare metodologică fiind un
model de tratat pentru cuvântătorii şi scriitorii bisericeşti.
Ea mai este şi un ghid practic pentru modul de a discuta temele înalte.
Sfântul Grigorie ne învaţă aici ca moderaţia în orice discuţie este imperios
necesară, nu numai în teologie, ci în orice disciplină, precum şi în viaţă, ştiut
fiind că ,, logoreea ” este îngăduitoare de multe ori. Să ştim ce trebuie, cum
trebuie, unde şi cu cine trebuie să vorbim. Şi de data asta aceasta, şi din acest
punct de vedere, Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă sfaturi practice.
Cuvântarea a XXXII-a a Sfântului Grigorie Teologul, scrisă acum
aproape şaisprezece sute de ani, îşi păstrează întreaga sa actualitate şi-l arată
pe autor dascăl permanent al nostru.
54
VI. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ
- IZVOR OMILETIC -
Sfântul Grigorie Teologul face parte din pleiada marilor Părinţi
bisericeşti, apărători ai Ortodoxiei: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile
cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care au
făcut din secolul al IV-lea un adevărat veac de aur pentru Biserica
răsăriteană.
Filozof, retor, poet sensibil, iubitor al naturii, al omului şi al lui
Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost mai presus de toate Teologul care a ştiut
să tălmăcească neîntrecut tainele revelaţiei divine. N-a iubit amestecul în
mreaja intrigilor omeneşti, ci i-a plăcut să iradieze lumina divină în jurul său,
pentru cei buni şi dornici de îndumnezeire.
1.Formarea Sfântului Grigorie Teologul ca predicator
Nimeni nu poate fi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu
are o pregătire corespunzătoare. Sfântul Grigorie Teologul a înţeles acest
principiu fundamental, de aceea, timp de zece ani, îşi consacră viaţa studiului
aprofundat în cele mai înalte şcoli ale timpului. Această perioadă o descrie el
însuşi zicând: „ Despre cele ce am făcut în cetatea Atenei, alţii să
povestească: Cum cu frica lui Dumnezeu viaţa mi-am petrecut; cel dintâi
55
eram între cei ce bine învăţau; cum în floarea tinereţii şi-n avântul cutezanţei-
în timp ce alţii se înfierbântau cu tot felul de rătăciri – eu ducem o viaţă
liniştită”. Sfântul Grigorie Teologul nu a fost ispitit de strălucirea gloriei ce i
se deschidea în faţă, ci sufletul său înseta după desăvârşirea îndumnezeirii.
După studii se întoarce în casa părintească, primeşte botezul şi se retrage
apoi, dornic să mediteze şi să aprofundeze sensul noii vieţi, în mănăstirea de
pe malul Irisului, unde era marele său prieten Vasile. Aici îşi desfăşoară
formarea sa ca predicator70.
Importanţa cunoaşterii Sfintei Scripturi pentru predicator este de
netăgăduit. Marii predicatori, din veacul de aur al predicii creştine,
considerau cuvântul Sfintei Scripturi, hrana cu care predicatorul trebuir sa-şi
alimenteze zilnic forţele sufletului. Format în această gândire, întemeiată pe
principiul fundamental că predicatorul care nu se hrăneşte cu citirea zilnică a
Sfintei Scripturi, moare duhovniceşte, ne dăm mai bine seama de ce Sfântul
Grigorie Teologul a aprofundat-o atât de mult. Nu numai Noul Testament, ci
şi Vechiul Testament era cunoscut în toată profunzimea de marele teolog71.
2. Cauzele succesului predicilor Sfântului Grigorie Teologul
Succesul deosebit pe care l-a avut Sfântul Grigorie Teologul în
activitatea predicatorială constă în: cunoaşterea Sfintei Scripturi, cunoaşterea
realităţilor vieţii credincioşilor şi sfinţenia vieţii personale.
Am constatat în perioada de formare ca predicator, râvna cu care
Sfântul Grigorie Teologul studia Sfânta Scriptură. Dar cuvântul biblic nu era
pentru el numai un obiect de studiu, ci o hrană dumnezeiască cu care el se
întărea zilnic. Pentru el cuvântul lui Dumnezeu are putere, vitalitate şi
permanenţă; când este rostit, aduce la existenţă ceea ce exprimă, ca în primul
70 Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Predică la Sfinţii Trei Ierarhi, în „ Mitropolia Ardealului ”, anul XVIII (1973 ), nr. 1-2, p.80-81.71 I. G. Coman, op. cit., p.47.
56
capitol al cărţii Facerii, unde Dumnezeu a zis şi „ a fost aşa ”. Având deci,
Sfântul Grigorie Teologul o concepţie atât de înaltă despre cuvântul lui
Dumnezeu, el l-a propovăduit cu înflăcărare şi zel apostolic, reuşind astfel să
pătrundă adâncurile sufleteşti ale ascultătorilor72.
Predicile Sfântului Grigorie Teologul şi-au câştigat succesul şi din
viaţa sfântă a predicatorului, el nefiind numai rostite ci şi trăite. Sfântul
Grigorie era convins de valoarea predicii prin exemplul personal, de aceea el
a fost o întruchipare vie a doctrinei ortodoxe, prin credinţă, smerenie,
dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Un alt punct al succesului a fost acela
că Sfântul Grigorie Teologul pregătea întotdeauna cu mare grijă predicile,
meditând asupra temei alese, aceasta împletind-o întotdeauna cu rugăciunea.
Prin aceasta putem spune că Sfântul Grigorie Teologu a fost o
personalitate a amvonului Bisericii Ortodoxe, vrednic de veacul de aur al
predicii creştine, trebuind să reţinem că personalitatea şi-a realizat-o prin
muncă, sfinţenie, studiu şi cunoaştrea realitătilor vieţii trăite de
contemporanii săi, exemplu pe care trebuie sa-l urmăm şi noi luându-l ca
protector şi ajutător pe drumul sublim al misiunii noastre de propovăduire al
cuvântului Sfintei Scripturi73.
Una din caracteristicile fundamentale ale predicii patristice este
actualizarea textului Sfintei Scripturi, făcând din el izvor de viaţă pentru
păstorii timpului lor. Mai ales Sfinţii Părinţi ai secolului de aur al Bisericii
creştine ( 313- 461 ) au fost adevăraţi tâlcuitori ai Revelaţiei divine, căci,
păstrând echilibrul firesc între aspectul divin şi uman, au ştiut să facă legătura
între doctrină şi viaţă punând pe auditori în starea de a se folosi de cuvântul
Sfintei Scripturi, traducându-l în viaţa lor de toate zilele.
Cuvântul Sfintei Scripturi ales şi adaptat de ei tuturor stărilor şi
grupurilor de oameni, ţinând seama de profilul spiritual al lor şi al vremii în
72 Constantin Pârvu, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în „Mitropolia Olteniei ”, anul VII (1955), nr. 5-6, p.301.73 Pr. Dr. Dumitru Belu, op. cit., 125.
57
care au trăit, a dat omiliilor lor un caracter de actualitate, încât predica lor era
de fapt o revelaţie pentru dezlegarea problemelor reale şi speciale ale vieţii.
Este atât de bogată îmbinarea de prezent şi de confruntare cu adevărurile
veşnice ale Revelaţiei, în omiliile Sfinţilor Părinţi, încât din scrierea lor, noi
ne putem astăzi da seama de starea spirituală, economică şi socială a
timpului: << Poporul se recunoaşte în oratorul creştin >>74.
Aşa cum în realitatea ei, Sfânta Liturghie actualizează necontenit
lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinţii Părinţi aduc
textul Sfintei Scripturi în viaţa oamenilor din jurul şi din vremea lor. În
predicile lor, credincioşii văd pe Dumnezeu, îi simt puterea cuvântului Lui,
ca şi pe toţi Profeţii şi Apostolii şi prezenţa lor vie rezolvă problemele vieţii
şi năzuinţa lor. Punând pe credincioşi în faţa adevărului Sfintei Scripturi, ca
în faţa unei oglinzi, ei îi ajutau să se cunoască şi să-şi transforme viaţa după
preceptele ei juste.
Se confruntau în timpul lor ultimile raze ale filozofiei şi culturii păgâne
cu creştinismul. Creştinismul trebuia să răspundă deodată spiritului juridic
roman, celui speculativ grecesc, ca şi celui mistic oriental. Această
confruntare scotea rând pe rând, comorile Sfintei Scripturi, concretizându-le
în şcoli, opere dogmatice, filozofice şi morale, în cult şi în lăcaşuri de cult, în
literatură şi oratorie, legându-se cu tradiţia vie a Bisericii şi împletind
prezentul cu trecutul apostolic, într-o unire de identificare şi actualizare
permanentă.
Sfinţii Părinţi ai Epocii de Aur, tâlcuiau adevărul în scris şi în predici.
Amvonul la picioarele căruia se adunau credincioşii era, în acel timp, organul
de formare a opiniei creştine. De aici se răspândeau învăţăturile substanţiale
ale adevărului creştin, atât de simplu şi totuşi atât de profound. Aici oratorul
creştin trata problemele ce interesa direct pe fiecare suflet în parte, cu o
firească familiaritate. Pentru acest motiv şi genul de predică al Sfinţilor
74 Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit. ,p. 195.
58
Părinţi ai Epocii de Aur, a fost omilia, a cărei caracteristică este
familiaritatea, intimitatea, legătura sufletească cu insul şi problemele şi viaţa
lui, adică cel mai potrivit gen de predică pentru actualizare75.
Una din problemele actuale şi pe vremea Sfinţilor Părinţi era ca şi astăzi
problema păcii. Ei prezentau pacea ca o virtute cu dublu efect, temporal şi
veşnic, arătând că ea este necesară pentru garantarea armoniei între popoare,
cetăţi, familii şi diferite societăţi care, fără de pace, pier în discordie.
Bogăţia este judecata în lumina învăţăturii creştine, arătându-i singura
cale de mântuire: iconomia milosteniei, ceea ce a dus la organizarea asistenţei
sociale.
3.Sfântul Grigorie Teologul – predicator desăvârşit
Sfântul Grigorie de Nazianz (329 – 390 ). Geniul care a definit şi apărat
teologia patristică de la finele secolului al IV-lea şi creatorul poeziei creştine,
a ajutat îmbogăţirea oratorical cu înflăcărata lui imaginaţie şi adâncă simţire,
punând în slujba ei toate inspiraţiile şi arta retoricii. Predica lui poartă în sine
tema unei duble actualizări: credinţa şi cultura pe care o cuprindea în
concepţia sa despre lume şi destinul creştinismului: transfigurarea lumii prin
transfigurarea sufletelor. În temele dogmatice, actualizarea se cuprinde în
concepţia lui despre destinul omului, arătând semnificaţia dreptei credinţe
asupra vieţii actuale ce se duce aici şi a destinului spre care suntem chemaţi.
În afară de acestea, temele lui variate sunt inspirate de diferite ocazii: o
sărbătoare bisericească, un articol din Simbolul Credinţei sau proslavirea
unui sfânt76.
Cele mai interesante din punct de vedere al epocii sunt omiliile ţinute în
biserica Sfintei Învieri din Constantinopol, dintre care ultimul cuvânt, la
75Pr.Prof. Dr. D. Belu , Sfinţii Părinţi, ca izvor omiletic , în ,,Mitropolia Ardealului’’, anul IV (1959),nr.7-8, p. 549.76 Diac. Ene Branişte, Învăţăminte din predica- azi, în ,,B.O.R.’’, anul LXV (1947), nr. 1-3, p.53.
59
despărţire, coţine accentele cele mai sublime, relevând totodată legătura
intimă dintre păstor şi turma sa , se cuprinde acolo imginea întregii vieţi a
timpului şi se pot trage concluzii asupra mediului în care a lucrat şi asupra
felului cum a lucrat Sfântul Grigorie, ce pot forma un tratat al tactului şi al
atitudinii pe care trebuie să aibă preotul faţă de turma sa, instituţiile, prietenii
şi duşmanii care îl înconjoară.
Sfântul Grigorie este unul dintre cei dintâi oratori ai secolului de aur,
caracterizat prin precizia şi claritatea formelor. Învăţături folositoare cu
privire la actualizare se cuprind în tratatul lui despre preoţie77.
Într-adevăr, o cercetare amănunţită şi atentă asupra omiliilor şi
predicilor Sfinţilor Părinţi, ne ajută să ne dăm seama de înălţimea artistică la
care au putut ajunge aceştia, unii dintre ei, cum este Sfântul Grigorie de
Nazianz, fiind adevăraţi poeţi ai timului respectiv. Cuvântările Sfântului
Grigorie de Nazianz, dimpotrivă, au un caracter dialectic, filozofic, mai mult
influenţat de retorică.
În ce priveşte forma, << predica patristică izbeşte prin multiplicitatea şi
varietatea, foarte pronunţată şi distinctă a genurilor şi formelor omiletice pe
care le îmbracă >>78 şi prin unitatea desăvârşită a compoziţiei. Majoritatea
lor, fie omilii, fie panegrifice, fie predici propriu-zise, sunt compuse în aşa
fel, încât se observă respectarea momentelor logico-psihologice după care
trebuie compusă şi rostită o predică. De aceea şi în ceea ce priveşte forma
predicii, predicatorul are multe de câştigat din predica patristică şi trebuie să
cultive mai multe genuri omiletice ce au constituit gloria Sfântului Grigoriei,
în locul predicii de azi, foarte greu de definit din punct de vedere al formei.
O caracteristică generală a predicii Sfântului Grigorie este popularitatea
ei. În general, Sfântul Grigorie este un adevărat predicator popular, care a
ştiut să se coboare la puterea de înţelegere a ascultătorilor săi , iar atunci când
unii termeni sunt neînţeleşi, Sfântului Grigorie îi explica. De asemenea, 77 Ibidem, p.54.78 Pr. Prof. Dr. D. Belu , op. cit., p.550.
60
Sfântul Grigorie se caracterizează prin intimitatea predicii lui. Se spune
despre Sfântul Grigorie că în timpul rostirii predicilor sale, cobora uneori, de
pe treptele altarului şi se aşeza în mijlocul ascultătorilor săi, ceea ce
contribuia mai mult la succesul predicii sale.
Un alt izvor al puterii tainicii a predicii Sfântul Grigorie de Nazianz a
fost credinţa lor puternică în ceea ce spuneau. Când vorbeau în faţa
ascultătorilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime, despre întruparea
Mântuitorului şi despre alte învăţături fundamentale ale Bisericii creştine, ei
erau convinşi până în adâncul finit lor de varicitatea acestor învăţături79.
Tainica putere a predicii Sfântului Grigorie îşi mai trage seva şi din
neţărmurita lor iubire faţă de oameni. Sfântul Grigorie Teologul a fost mare
iubitori de oameni, iubire pe care, uneori, aceştia nu se sfiau să o
mărturisească în predicile lor. Puterea tainică a predicii lor se afla şi în
legătura neîntreruptă a predicii cu viaţa credincioşilor lor. Predica Sfântului
Grigorie Teologul nu este abstractă, ruptă de viaţă, ci ei ţin o neîntreruptă
legatură cu viaţa, cu aspiraţiile ascultătorilor lor. Ei le vorbesc acestora
despre ceea ce-i interesează în chip vital şi despre ceea ce-i frământa în
legătura cu marile cu probleme ale vieţii. Trebuie să amintim că predica
Sfântului Grigorie Teologul era străbătută de acea ungere evanghelică ce dă
culoare cuvântului, de acea putere ce se degajă din cuvântul predicatorului şi
care face ca ascultătorii să fie atraşi tot mai mult spre cel care le vorbeşte şi
să înţeleagă ceea ce li se spune80.
79 Pr.Prof. Dr. Corneliu Sârbu, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în ,,Mitropolia Ardealului’’, 1973, nr. 1-2 ,p.39.80 Protos. Justinian Dalea, Predica la Sfinţii Părinţi din secolul de aur al Bisericii creştine, în ,, Glasul Bisericii’’, anul XVII(1958), nr. 11, p.1058.
61
CONCLUZII
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi Teologul, face parte dintre marii
oratori ai ,, epocii de aur ” în care predica sa a avut un rol important alături
de cea a Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan Gura de Aur, care
în predica lor au ţinut seama de toate trebuinţele pe care le-a avut Biserica
epocii lor.
Predica Sfântului Grigorie Teologul a reprezentat arma de luptă
împotriva ereticilor şi a păgânilor, a fost alinare a suferinţelor celor săraci şi a
celor lipsiţi, a fost mijloc de mustrare pentru cei ce greşeau, îndemn la
pocăinţa pentru păcătoşi, mijloc de propovăduire a cuvântului revelat între
oameni, tâlcuire a Sfintei Scripturi şi călăuză a neamurilor către Hristos.
Gândirea din predicile sale este limpede şi viguroasă, şi ferită de greşeli
doctrinare. Ea a atins problema universalităţii, aceasta datorându-se în primul
rând, profundei şi întinsei culturi pe care a avut-o Sfântul Grigorie.
Sfântul Grigorie Teologul abordează în predica sa cu multă pricepere şi
competenţă probleme de exegeză, de istorie, de morală, de filozofie, de
cosmologie, de apologetică, de doctrină, şi chiar aceste preobleme le expune
şi în poeziile sale81.
Sfântul Grigorie a recepţionat toate glasurile epocii sale şi a luat
neîntrerupt atitudinea pe care i-a dictat-o conştiinţa lui de slujitor al Bisericii
şi de slujitor al cuvântului.
În centrul atenţiei predicilor sale a stat viaţa creştină, indiferent de
conţinutul lor, Sfântul Grigorie nu uita niciodată să atagă atenţia
credincioşilor cu privire la învăţăturile morale care constituiau un imbold
pentru o viaţă creştină în adevăratul sens al cuvântului. Cu alte cuvinte,
Sfântul Grigorie nu rupe niciodată predica de viaţă creştină, făcând din orice
predică a sa o armă de luptă împotriva răului şi a păcatului, fiind în
81 Arhim.Grigorie Băbuş, Predica Sfinţilor Părinţi, în „Glasul Bisericii”, anul XV (1956), nr.10, p.545.
62
permanenţă preocupat de luminarea credincioşilor şi de călăuzirea lor pe
calea virtuţii82.
Prin viaţa şi gândirea lui teologică, prin preocuparea de problemele
vremii lui, Sfântul Grigorie Teologul reprezintă un model demn de urmat de
toţi preoţii.
Viaţa personală a Sfântului Grigorie rămâne un model de fericită
îmbinare a unei înzestrări native excepţionale cu eforturile lui permanente de
îmbunătăţire şi desăvârşire dusă până la sfinţenie, ca urmare a exemplului şi
influenţei puternice al unui mediu familial sănătos, precum şi a educaţiei şi
instrucţiei primită în şcolile înalte în care şi-a desăvârşit studiile.
Viaţa Sfântului Grigorie ne oferă un model de sinteză dintre o înaltă
cultură în disciplinele filozofice şi umaniste ale vremii lui şi o vastă şi adâncă
cultură teologică, dublată de munca şi stăruinţa continuă pentru desăvârşirea
personalităţii lui.
Sfântul Grigorie a pus întreaga lui ,, teologhisire ” în slujba Bisericii, a
slujirii şi înălţării creştinului. Îndeosebi prin cugetarea lui asupra înaltei
vocaţii a omului, asupra sacerdoţiului creştin şi a comuniunii euharistice, el
ne deschide noua perspective de slujire a Bisericii şi a credinciosului adaptate
la condiţiile vremurilor noastre.
Umanismul Sfântului Grigorie este teoretic şi practic, în acelaşi timp
are un puternic fundament teologic, susţinând ideea fraternităţii universale a
credincioşilor în Iisus Hristos şi prin virtutea dragostei creştine care trebuie
manifestată şi actualizată în relaţiile dintre semeni.
Prin cugetarea şi activitatea lui, Sfântul Grigorie a manifestat un
pronunţat spirit ecumenist, luptând mereu pentru unitatea şi pacea Bisericii,
pacea însemnând solidaritatea tuturor oamenilor în dragoste, ea avându-şi
rădăcina în ,, Dumnezeul păcii ” şi sălăşluindu-se în primul rând în sufletul
nostru83.82 Ibidem, p.546.83 Protos Justinian Dalea, op.cit., p. 1063.
63
Viaţa Sfântului Grigorie Teologul şi luptele pe care le-a purtat
împotriva principalelor erezii ale veacului său au lăsat o impresie profundă
asupra contemporanilor săi şi nu numai, fiind un exemplu demn de urmat de-
a lungul timpului până în zilele noastre.
În încheiere voi folosi un citat din biografia sa care este cea mai
expresivă descriere a marelui teolog care a fost Sfântul Grigorie de Nazianz:
,, Aşa de mult s-a distins Sfântul Grigorie din Nazianz în privinţa pătrunderii
adânci a dogmelor şi a teologiei, încât, deşi mulţi bărbaţi s-au ocupat cu
teologie în decursul veacurilor şi au ajuns renumiţi pentru înţelepciunea lor,
singur el - dupa Ioan evanghelistul - a primit titlul de << Teologul >> şi acest
titlu i-a fost rezervat apoi numai lui”84.
84 Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, Editura Herald, Bucureşti,2002, p. 8.
64
top related