junimea 150 de ani (1863 2013) - philologica-jassyensia.ro · junimist a constat în introducerea...
Post on 31-Aug-2019
17 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Dezbaterile PJ
„Philologica Jassyensia”, An IX, Nr. 2 (18), 2013, p. 291–315
Junimea – 150 de ani
(1863–2013)
Moderator: Eugen Munteanu
Participanţi: Ştefan Afloroaei, Bogdan Creţu, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris
Mironescu, Antonio Patraş, Cassian Maria Spiridon
Eugen Munteanu: Încă o dată, bună ziua tuturor. Dragi prieteni, dragi colegi,
stimaţi oaspeţi, pentru a împlini una dintre menirile noastre principale, aceea de a
cultiva în mod permanent cultura naţională, în speţă, literatura şi limba naţională,
împreună cu colegii de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, ne-am
gândit să marcăm într-un mod deopotrivă festiv, dar şi eficient, un eveniment
important din istoria culturii româneşti, şi anume crearea „Junimii”. Acum 150 de
ani s-a întemeiat ceea ce numim de atunci „Junimea”, cu numele pe care ei înşişi,
întemeietorii acestei asociaţii − să o numim aşa − şi l-au găsit. Despre ce este vorba,
în principiu? Este vorba despre o dezbatere la care am invitat câţiva colegi ale căror
preocupări îi califică, într-un fel sau altul, să se pronunţe, în faţa dumneavoastră,
dragi participanţi, intelectuali, tineri intelectuali, majoritatea în formare, despre
semnificaţiile actuale şi poate şi despre cele eterne ale acestui eveniment aniversar.
Vom căuta să descifrăm câteva dintre semnificaţiile acestei structuri, ale acestei
asociaţii, ale acestui spirit, care înseamnă „Junimea” şi junimismul. Dezbaterea
noastră va fi liberă. Sperăm că ea va fi interesantă, că publicul nu se va plictisi, iar
rezultatele, textul care va rezulta din intervenţiile noastre va fi publicat, pentru a
marca şi publicistic acest eveniment. Înainte de a-i invita pe colegii noştri, pe
invitaţii mei, şi de a-i prezenta, mi-aş permite un mic preambul, în calitate de
organizator.
Ce este de fapt, istoric şi faptic vorbind, „Junimea” putem afla foarte rapid,
dacă ne uităm în oricare dintre enciclopediile sau istoriile literaturii, care ne stau la
îndemână. De aceea, în ceea ce priveşte datele esenţiale, nu vom reitera aceste
informaţii. Încercăm să spunem ce credem noi că a însemnat „Junimea”. Cu alte
cuvinte, încercăm mai întâi să interpretăm efectele în timp ale existenţei acestei
asociaţii. Ce s-a întâmplat, de fapt, acum 150 de ani? S-a întâmplat următorul lucru.
Un grup de tineri intelectuali, şapte-opt tineri ieşeni, la început mai puţini, au
descoperit o idee comună, care părea să îi anime pe toţi şi să le ofere un scop comun.
Şi anume au „descoperit” ideea că ţara lor, naţiunea lor, societatea sau comunitatea
căreia îi aparţineau, are nevoie de ceva nou pentru a putea merge mai departe.
Suntem la câţiva ani după Unirea Principatelor, în plin proces de modernizare a
societăţii, pe care întreaga societate o dorea şi o căuta, dar în acelaşi timp şi într-un
moment de derută, de căutări. Spiritul introdus de acest grup de tineri ieşeni se
remarca prin prospeţime şi dinamism. Ei s-au asociat, – trebuie spus, în paranteză,
că motivele lor erau absolut altruiste, ştim bine, examinând datele pe care le
cunoaştem că ei nu urmăreau niciun scop personal concret – fără a avea nicio cădere
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
292
oficială de a întreprinde ceva în scopul îmbunătăţirii societăţii sau a culturii. A fost
vorba, exclusiv, de dorinţa de a face bine a unor tineri, repet, foarte cultivaţi şi care,
din punct de vedere material şi social, nu aveau nevoie să se afirme. Erau fii de
boieri, majoritatea, cu excepţia lui Maiorescu, care venea dintr-o familie de
intelectuali cu rădăcini ardeleneşti. Erau deci oameni cu stare, care au acţionat, după
părerea mea, o repet, într-un scop absolut altruist. Noutatea introdusă de spiritul
junimist a constat în introducerea spiritului critic şi a ideii că este nevoie,
întotdeauna, la toate palierele societăţii şi ale culturii, de criterii ferme; criterii la
toate nivelurile, atât în cultură, cât şi în viaţa socială, în instituţii, în comportament,
în mentalităţi. Interesant este de constatat un amănunt, pe care deseori îl ignorăm:
aceşti tineri care au constituit „Junimea” sunt reprezentanţi ai primei generaţii de
români care şi-a finalizat complet, prin diplome, studiile în Occident. Părinţii lor,
generaţia anterioară, a lui Kogălniceanu, au studiat în Occident, dar foarte puţini au
reuşit să ajungă la nivelul doctoratului sau al licenţei. Dacă studiem CV-urile
junimiştilor, constatăm că majoritatea aveau studiile, ca să spunem aşa, terminate în
Occident, ceea ce nu este puţin lucru.
Prin urmare, plecând de la această premisă, dorim să vedem în ce măsură mai
este actual spiritul junimist. Dacă este actual, în ce măsură este şi dacă nu este
actual, iarăşi în ce măsură nu este actual. Aş încheia aici cuvântul meu introductiv,
printr-o formulare oarecum provocatoare, care să îi incite pe colegii mei la discuţii.
Ei pot urmări, pot urma această provocare a mea sau pot să meargă în alte direcţii.
Ipoteza mea este următoarea: critica socială şi culturală pe care a întreprins-o
Maiorescu şi contemporanii sau tovarăşii săi a avut succes doar pe jumătate. Pe
jumătate a fost un eşec. Putem fi pesimişti, dacă accentuăm pe jumătatea nerealizată,
sau putem fi optimişti, dacă suntem mulţumiţi că, totuşi, o parte dintre idealurile lor
s-au realizat. Care ar fi jumătatea realizată? Dacă privim în timp, de epoca junimistă
ne despart cinci generaţii – 150 de ani împărţit la treizeci înseamnă cam cinci
generaţii. Putem să le şi numim, dacă dorim, prin unii reprezentanţi de marcă ai
generaţiilor literare sau ştiinţifice. Dar nu o facem, poate va veni vorba pe parcurs.
Cinci generaţii. Deci, nu foarte mult la nivelul istoriei. Cultura română nu este aşa
de veche cum sunt alte culturi occidentale, dar – şi asta e partea plină a paharului,
este corect să remarcăm că avem o cultură articulată, matură. Există o literatură
română modernă, bogată, diversă. Aceasta nu exista înainte de 1864 sau 1867.
Există o reţea de şcoli şi de structuri academice, universităţi. Există o reţea de
instituţii culturale. Există un anumit exerciţiu instituţional, care ne dă nădejdi măcar,
dacă nu ne satisface pe deplin. Aşadar, toate idealurile acestea formulate de
Maiorescu, mai ales în textele sale cu caracter directiv şi în cele politice sunt, de
fapt, realizate, chiar dacă nu la nivelul cel mai înalt pe care ni l-am fi dorit. Prin
urmare, închei aici această introducere a mea, care trebuia să fie de cinci minute, dar
a durat cam zece. Ba nu! A durat chiar cinci minute! Aş zice că am putea să ne
orientăm dezbaterea spre această ipoteză. Cât din spiritul junimist mai este actual?
De fapt, noi avem un plan de discuţie, pe care l-am convenit mai înainte, şi vom
încerca să ne legăm de unul sau altul dintre punctele acelui plan, căutând să vă
satisfacem curiozitatea, să vă întărim unele convingeri sau să vă inducem unele
convingeri de ale noastre. Purcedem, prin urmare, la dezbatere, şi aş vrea să-mi
permiteţi să-i prezint mai întâi pe prietenii noştri, care au acceptat să participe la
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
293
această dezbatere. Aş proceda alfabetic. E vorba aşadar de profesorul Ştefan
Afloroaei, pe care îl cunoaşte toată lumea, filosof, o personalitate cunoscută a vieţii
academice româneşti ieşene, fost decan al Facultăţii de Filosofie a universităţii
ieşene, autor al unor cărţi de filosofie foarte importante, între acestea, şi al unei cărţi
despre cum este cu putinţă filosofia în estul Europei, adică, în speţă, în România.
Prieteneşte, eu i-am spus cândva că nu prea sunt convins că e cu putinţă existenţa
unei filosofii naţionale, totuşi cartea a fost scrisă, argumentele pentru se află acolo.
Îţi mulţumim, Ştefan, pentru prezenţă. Avem apoi onoarea să ni se fi asociat domnul
Codrin Liviu Cuţitaru, mai tânărul nostru coleg, decan al Facultăţii de Litere. El s-a
afirmat ca un sagace comentator al fenomenului cultural românesc; chiar dacă este
anglist „de meserie”, totuşi el se afirmă ca un om al culturii româneşti, ancorat în
cultura actuală. Este vorba apoi de domnul Bogdan Creţu, alt tânăr coleg al nostru.
De acum încolo, toţi ceilalţi invitaţi sunt profesori la Facultatea de Litere. El însuşi,
Bogdan Creţu, recent conferenţiar şi, în curând, glorios profesor al Facultăţii de
Litere, un om foarte activ, foarte productiv şi foarte talentat, după părerea mea şi a
altora. Domnul Doris Mironescu, şi el critic literar, comentator al prezentului literar
şi în acelaşi timp şi istoric literar. A scris şi susţinut recent o teză pe care poate a şi
publicat-o, nu sunt la curent, despre Blecher. Îl avem apoi pe profesorul Antonio
Patraş, prodecan al Facultăţii noastre. De asemenea, şi el foarte, foarte cunoscut
critic literar. Şi, în fine, prietenul nostru, domnul Cassian Maria Spiridon,
preşedintele Filialei din Iaşi a Uniunilor Scriitorilor şi director al revistei
„Convorbiri literare”. Îi mulţumim şi dumnealui pentru faptul că a acceptat să ne fie
alături. Acestea fiind zise, îi invit pe prietenii mei şi ai noştri la dezbatere. Probabil
că la început fiecare vorbitor va fi mai emoţionat dar, pe parcurs, să sperăm că ne
vom dezgheţa. Începem, prin urmare, invitându-l pe domnul Afloroaei să înceapă
această dezbatere.
Ştefan Afloroaei: Tot alfabetic, după cum vedeţi. Alfabetul e o fatalitate
pentru unii dintre noi. Da! Să plec de la întrebarea pe care a formulat-o domnul
Eugen Munteanu. În ce măsură spiritul „Junimii” este încă actual? Eu cred că este
foarte actual, chiar dacă m-aş gândi la o singură chestiune în această privinţă, anume
că e vorba, totuşi, de o atitudine propriu-zis critică. Această atitudine este bine
configurată în mediul „Junimii” şi este mai mult decât actuală; cum să spun, dacă
într-o cultură lipseşte, nu ştiu ce mai rămâne. E importantă această atitudine cu care
vin reprezentanţii „Junimii”, nu că ar fi lipsit înainte, dar în momentul în care
„Junimea” se configurează, se structurează altfel şi atitudinea critică. Aceasta
înseamnă, totuşi, o anumită maturitate, o anumită distanţă în raportarea la propriul
lor mediu lingvistic şi cultural. Lucrul acesta mi se pare esenţial. Intelectualul are
nevoie tot timpul de o anumită distanţă faţă de propriul său mediu cultural, pentru a
putea să vadă altfel stările de lucruri, mai atent, mai lucid în ceea ce spune. Să poţi
privi la un moment dat lumea de care aparţii, lumea simbolică sau culturală, ca şi
cum ai fi pentru câteva clipe străin acesteia. Or, reprezentanţii „Junimii” vin cu
această privire mai lucidă, mai detaşată şi, în acelaşi timp, mai atentă. Lucrul acesta
mi se pare important şi, repet, cred că de la „Junimea” încoace este constitutiv
culturii române; am putea judeca diferitele etape ale culturii române în funcţie de
vigoarea acestui spirit critic.
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
294
E adevărat că spiritul critic are modulaţiile lui diferite, surse diferite. Ion
Petrovici, când vorbeşte despre spiritul critic al „Junimii”, constată cel puţin două
surse ale acestuia. Nu uită să anunţe şi o sursă locală, căreia îi spune zeflemea, ironie
facilă sau, mai simplu vorbind, băşcălie, proprie comunităţii din acest spaţiu; ea
poate fi uneori rafinată şi adusă la un alt nivel. Există însă şi o sursă mai elaborată,
de provenienţă occidentală, pentru că, aşa cum s-a spus, mulţi dintre intelectualii
care participau la întâlnirile „Junimii” aveau studii în străinătate. Ca să amintesc
unul singur, Titu Maiorescu a participat la întâlnirile unei societăţi de filozofie de la
Berlin, iar acolo se discuta mult filozofia de orientare hegeliană, nu atât
hegelianismul ca doctrină, cât punerea sa în discuţie de unii autori realmente
radicali, precum Ludwig Feuerbach; reveneau în acelaşi timp la Kant, o sursă a
gândirii critice în cultura modernă. Nu mai puţin la Schopenhauer, în scrierile căruia
criticismul mergea către un scepticism bine marcat. Ce să mai spun de faptul că erau
atraşi de acei autori care puneau în discuţie întreaga cultură filosofică premodernă,
precum Auguste Comte sau Herbert Spencer? Aceştia considerau că a trecut deja
timpul culturii de factură teologică, mitică, metafizică şi a venit vremea când
ştiinţele ar putea salva ceea ce se poate salva în lumea europeană. Or, Titu
Maiorescu este receptiv la toate acestea, încât, în întâlnirile „Junimii”, o sursă a
spiritului critic este de provenienţă occidentală. Ceea ce înseamnă că avem de a face
cu un spirit critic mai eterogen, e adevărat, greu de văzut în chip unitar, însă foarte
important în modelarea unei culturi.
De altfel, ceea ce aş vrea să spun este că prin „Junimea” spiritul critic se
conjugă permanent cu o anumită voinţă de formare culturală. Este vizibilă această
voinţă la Maiorescu şi la alţi intelectuali din cercul „Junimii”, nevoia de formare şi
educare, ceea ce în germană se numeşte „Bildung”. La vremea lor se discuta mult,
de altfel, despre o posibilă emancipare sau chiar edificare spirituală a omului, în
sensul mai vechi al cuvântului, aproape religios. Vorbind despre spiritul critic şi
voinţa de formare, Maiorescu notează la un moment dat, după ce pune în discuţie
instituţiile vremii, că trebuie „mai întâi să avem un popor cultivat şi activ şi acest
popor îşi va adopta singur formele sau instituţiile de care are nevoie”. E adevărat că
acest „mai întâi” ar putea fi pus în discuţie, dar nu ştiu cine ar mai ignora astăzi
faptul că avem nevoie de un popor cultivat şi activ.
Eugen Munteanu: Mulţumesc domnului Ştefan Afloroaei pentru acest început
adecvat de discuţie. A fost vorba, ca să zicem aşa, de bazele filosofice ale mişcării
care va fi numită „Junimea”. L-aş întreba acum pe domnul Codrin Liviu Cuţitaru cu
ce anume vrea să înceapă, să se insereze în discuţie, ce aspect sau ce componentă
doreşte să sublinieze.
Codrin Liviu Cuțitaru: Ca să respect şi rigorile unei mese rotunde şi ca să mă
plasez şi în spiritul critic junimist, aş începe cu o mică polemică: formația mea este
de anglist, aşa cum a spus deja domnul profesor Munteanu, dar nu sunt străin de
românism, în sensul lui larg, întrucât este specializarea mea secundară; prin urmare,
sunt, să spun aşa, într-o relație de interacțiune şi cu istoria „Junimii”.
Mi s-a părut foarte important ca de la bun început să subliniem un lucru.
Domnul profesor Munteanu vorbea despre altruismul fondatorilor „Junimii”,
domnul profesor Afloroaei evidenţia spiritul occidental indubitabil pe care aceşti
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
295
fondatori îl aduc prin formația lor universitară la Paris, la Bonn, la Berlin, la
Heidelberg. Dar aş vrea să adaug – şi sper că vom dezvolta acest subiect – că
intenția principală a grupului fondator al „Junimii” – Carp, Rosetti, Iacob Negruzzi,
Maiorescu şi Pogor – a fost una politică, iar altruismul pe care-l putem asocia
intenției lor primordiale este altruismul omului politic. Din păcate, multele decenii
pe care le-am petrecut în comunism au atenuat într-o oarecare măsură informațiile
istorice, care se găseau mai degrabă în zonele de nişă culturală, cu privire la
activitatea „Junimii”, insistându-se, aşa cum era conturat spiritul epocii, pe estetic,
pe autonomia esteticului, pe marea literatură care vine din activitatea junimistă.
Lucruri reale. Există o mare literatură, există marii clasici care s-au format în
interiorul „Junimii” sau pe lângă „Junimea” – şi vorbim aici de Creangă, Caragiale,
Eminescu. Dar intenția principală a acestui grup fondator a fost una politică. Vita
activa era opțiunea lor principală: erau oameni de acțiune, erau oameni care doreau
schimbarea sistemului din interior – aşa cum foarte bine a subliniat domnul profesor
Munteanu în preambulul discuției noastre –, dar printr-o intervenție directă în
sistem. Vita contemplativa este un fel de accesoriu al lor, reprezentând, mai degrabă,
o construcție care a intrat pe mâna marilor scriitori. În mod fericit, Creangă şi
Eminescu – Caragiale mai puțin ar putea fi integrat aici, el fiind şi om de acțiune –,
ca mari scriitori, au fost exponenți ai ceea ce numim viața contemplativă. Dar grupul
fondator a avut o intenție politică. Iar formaţia lor occidentală, despre care vorbea
domnul profesor Afloroaei, a avut o influență majoră asupra acestei opțiuni pe care
au îmbrăţişat-o de la bun început.
Mă bucur că domnul profesor Afloroaei l-a menționat pe Hegel. Fără a fi un
specialist în domeniu, doream, la rândul meu, să spun că filosofia hegeliană este, în
mare măsură, temelia acțiunilor grupului fondator. Singurul care s-a rupt puțin din
această cutumă filosofică a „Junimii” a fost Eminescu, care a refuzat mereu
încadrarea în hegelianism, deşi Maiorescu l-a îndemnat în mod repetat prin scrisori,
atunci când Eminescu se afla la Viena şi la Berlin, să studieze filosofia lui Hegel.
Eminescu a refuzat, astfel încât în viziunea lui asupra lumii nu intră conceptul
devenirii, care în filosofia lui Hegel joacă un rol major. De ce am spus că filosofia
hegeliană este cumva temelia acțiunii grupului fondator junimist? Pentru că această
filosofie se grefează pe o mişcare fundamentală care la începutul secolului al
XIX-lea cuprinde Europa (revoluția industrială), producând un transfer de
mentalitate la nivel continental de la o lume a normei unice – e vorba de monarhiile
absolutiste (în mod ironic, Hegel însuşi făcea parte dintr-un astfel de sistem,
monarhia prusacă) – către o lume a normei multiple, a dialogului democratic, a
construcției unei rigori a competiției şi a renunțării la vechea lege a eredității care
guvernase Europa de mai multe secole. Junimiştii vin cu o astfel de filosofie, cu o
astfel de mentalitate, în interiorul unei Românii autarhice, ei vin cu o cultură
sănătoasă, vin cu doctorate, cum spunea domnul profesor Munteanu, vin cu studiile
finalizate în marile universități ale Europei şi aduc acest spirit hegelian. Mă gândesc
la spiritul din terminologia hegeliană, din lucrarea fundamentală a lui Hegel,
Fenomenologia spiritului, acolo unde se vorbeşte pentru prima dată despre
conştiința de sine şi despre identitatea perifericului, care îşi articulează o viziune
clară a intrării lui în sistem, a pătrunderii către centralitate. Întreg grupul junimist a
avut un astfel de profil, un profil al mişcării dinspre periferie, din postura sclavului
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
296
hegelian, către centralitate, către zona de control, de dominare a sistemului. Iar toți
aceşti cinci membri despre care, probabil, colegii mei vor spune alte lucruri sunt, în
primul rând, oameni politici. Și aici îl includ şi pe Maiorescu.
Eugen Munteanu: Mulţumesc domnului decan că a focalizat discuţia exact pe
chestiuni importante. Aş aduce acum din nou în discuţie acest spirit critic şi l-aş
întreba pe Bogdan Creţu cum se raportează d-sa, ca membru al celei de-a cincea
generaţii de critici literari români, la spiritul maiorescian.
Bogdan Crețu: Spiritul critic, știm bine, nu începe odată cu „Junimea”.
Ibrăileanu demonstrează foarte riguros că spiritul critic începe cu generația pre-
junimistă, oamenii aceia care se trezeau într-o Românie în care totul era de construit;
România însăși era de construit. Atunci și „Junimea” vine ca o prelungire firească a
acestui demers. Efectul „Junimea”, cu tot ce a însemnat „Junimea” și ce a însemnat
spiritul critic trebuie foarte atent amplasat în epocă. Și atunci când vorbim despre
actualitatea „Junimii” e nevoie de multă precauție. Sigur că exact în forma de atunci
modelul junimist poate da un imbold, dar este imposibil de decupat de acolo și
aplicat aici, din varii motive. Dacă specific pașoptismului ar fi, să zicem, acest efort
de a construi lucrurile, de a impune o tradiție, pentru că era nevoie (Kogălniceanu și
ceilalți știu că nu se poate o cultură națională fără conștientizarea unei tradiții de la
care să se pornească și marele lor efort în direcția asta merge), „Junimea” vine și
aplică niște criterii riguroase. Titu Maiorescu pare în continuare, în cultura română,
să se identifice cu modelul criticului, cu toate acestea e cel mai puțin critic literar
propriu-zis. Titu Maiorescu este în cea mai mică măsură un critic literar. Nu e un
critic literar, e un ideolog, e un om politic, e orice altceva, dar nu e un critic literar în
adevăratul sens al cuvântului. Titu Maiorescu nici nu prea face critică literară. E mai
degrabă un estetician, e mai degrabă un critic de direcție, dacă vrem, dar nu un critic
strict literar, pentru că activitatea lui critică nu vizează numai spațiul literar. El face
o critică socială a instituțiilor și așa mai departe. Eu aș spune acum ceva care vreau
să fie bine înțeles. Titu Maiorescu este... încă nu știu... a fost foarte multă vreme
principalul reper al criticii literare dintr-o fatalitate. E o mare neșansă a culturii
române, a literaturii române, că întotodeauna a fost nevoie să se raporteze la modelul
Titu Maiorescu, Titu Maiorescu însemnând ce? Însemnând rigoare, însemnând
criterii, sigur, trebuie să știm ce e literatura, valoarea estetică și așa mai departe,
însemnând efortul de a limpezi lucrurile, de a delimita apa de uscat, de a discerne
literatura de maculatură. Titu Maiorescu a fost, cum s-a spus, criticul sanitar. De ce?
Asta o putem explica, sigur că atunci, la jumătatea secolului al XIX-lea, era nevoie.
De asta cred eu că și influența culturii germane a fost foarte bine venită. Era nevoie
de lucruri precise, riguroase. Dacă le privim astăzi, cumva trebuie să recunoaștem și
asta, programul lui Titu Maiorescu e totuși destul de rigid. Dar era nevoie și de
rigiditatea asta atunci. Era nevoie ca lucrurile să se strângă. Era nevoie de o definiție,
fie și destul de restrânsă, de pedagogică, a domeniului literar. După aceea, la
începutul secolul al XX-lea să nu uităm că literatura…, asta e așa, o utopie pentru
naivi, că literatura nu are nicio legătură cu tot ce se întâmplă în jur... că e discursul
pur în turn de fildeș. Da de unde! Literatura răspunde într-o foarte mare măsură unor
presiuni, unor tensiuni, unor nevoi de ordin civic, social, politic, ideologic și așa mai
departe. Or, literatura română întotdeauna a funcționat sub această presiune. Sigur că
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
297
modelul Maiorescu a trebuit să fie reactualizat imediat după aceea. Trăiam încă sub
spectrul acesta al Unirii, visam la România dodoloață. Să nu uităm că azi poate par
vorbe mari, dar ce înseamnă conştiința națională și toate lucrurile alea... au fost
formate, s-au cristalizat sub influența discursului literar. Pașoptiștii asta au făcut,
după ei sămănătorismul așa se justifică, poporanismul așa se justifică, literatura din
Ardeal, care rămâne cantonată în zona asta o perioadă poate prea lungă pe gustul
unora... poate tot așa se justifică. Și atunci sigur că era nevoie de reactualizarea
modelului Titu Maiorescu. Era nevoie, să reamintim că esteticul trebuie socotit
principalul criteriu de evaluare. Sigur, lucrurile acestea etice, etnice, specific
naționale, sunt niște valori foarte bune, dar nu asta face literatura. Să nu uităm că
după ce lucrurile încep cât de cât să intre în normal în perioada interbelică, primul
lucru, primul model pe care ideologia comunistă ține să-l treacă la index este
modelul Titu Maiorescu. Adică, iarăși cel care susținea artă pentru artă, estetic în
primul rând, literatura nu trebuie întinată cu astfel de mesaje marginale specificului
ei. Și totuși, literatura nu se poate debarasa cu totul de alte valori. Ea e un foarte bun
canal și pentru alt gen de valori etice, politice, ideologice, filosofice. Nu am să uit
niciodată un articol de un penibil exemplar al Georgetei Horodincă, care combate
teoriile lui Titu Maiorescu cu exemple din poezia lui Beniuc. În cele din urmă,
Maiorescu, spășit, își pleacă fruntea, rușinat, și pleacă. „Da, nu mai e vremea mea”.
„Adio, domnule Maiorescu”, ajunge să spună trufașă Georgeta Horodincă... și
domnul Maiorescu, rușinat, se retrage și mai că se lasă convins de valabilitatea noiii
ideologii care a înlocuit estetic. Nu era momentul pentru spiritul critic al lui
Maiorescu. Eu asta încerc să spun. E o fatalitate pentru cultura română că modelul
Maiorescu revine periodic, cătot e nevoie de modelul Maiorescu, pentru că modelul
Maiorescu funcționează într-o perioadă de criză. Într-o perioadă normală nu am
avea ce face cu el. Maiorescu ce face? Vine și spune niște lucruri de bun-simț,
aproape truisme, adică amintește că prima grilă de lectură a unui text literar este cea
estetică. Sigur că da, dar de ce întotdeauna e nevoie să reactualizăm acest program?
Pentru că se uită. Pentru că lucrurile normale se uită. Pentru că ne dăm seama că
literatura română, cultura română nu a funcționat aproape niciodată într-un ritm
normal. Întotdeauna a fost nevoie să facă față unor astfel de presiuni: și în timpul
junimiștilor, și imediat după, România care se construia și își construia instituțiile, și
în timpul comunismului, și după ’90... aș spune. Și după ’90 a fost nevoie, acum
cred că lucrurile totuși s-au calmat. Acuma aș mai răspunde… a fost nevoie la un
moment dat de calm. Titu Maiorescu are o structură – totuși cu toată firea lui
polemică – calmă, echilibrată. E cel care vine și pune lucrurile în căsuțele lor. Cu
asta am să închei. Nu știu dacă mai e posibilă o reactualizare... nu știu dacă o
„Junime” ar mai fi posibilă. Și Slavă Domnului că nu mai e posibilă, nu mai are
nimeni autoritatea de a veni și de a oferi tablele legii și de a indica direcția. Totuși,
literatura română, cultura română a experimentat destule. Cred că acum putem
discuta de pluritalitatea direcțiilor, nu de una singură. Cred că unele lucruri deja
funcționează. Nu e nevoie să le reinventăm, să le punem pe roți de fiecare dată. Eu
sper să ajungem firesc la momentul în care Titu Maiorescu să fie un capitol de
istorie literară pe care să-l admirăm pentru rolul lui decisiv din momentul respectiv,
să nu mai fim nevoiți să ne revendicăm la infinit, să facem operă sanitară
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
298
întotdeauna, să restabilim bunul-simț. De fapt, Titu Maiorescu asta face. Cam atât.
Sigur o să mai intervin…
Eugen Munteanu: Mulţumesc, Bogdan Creţu. Cele spuse, foarte interesante,
îmi permit să fac câteva disocieri. Şi îmi vor lua câteva minute să le formulez. Este
adevărat, o „Junime” nu mai este poate actuală, nu mai este necesară. Dar eu cred că
spiritul junimist, în ce are el mai constant, este întotdeauna necesar. Prin această, să
zicem, constanţă a spiritului junimist eu înţeleg un complex care include
responsabilitate publică, spirit critic permanent, curaj civic. Să nu uităm că
Maiorescu vine cu tovarăşii săi într-un moment în care societate românească cultă şi
activă era dominată de modelul liberal, de modelul, cum să spun, revoluţionar
francez. Maiorescu şi tovarăşii săi propun alternativa conservatoare, constructivă,
care presupune o refacere din interior a societăţii, care se bazează în mod constant pe
ipoteza critică, mai bine spus pe o constantă ipostaziere critică. Să nu uităm că într-
un fel de cheie, să-i zicem freudiană, Maiorescu îşi atacă în fond părinţii. Părintele
său direct, Ioan Maiorescu, era, de fapt, ca mulţi dintre intelectualii epocii, un om de
orientare latinizantă. Titu Maiorescu, om cu o educaţie îngrijită, obţinută la un
celebru colegiu din Viena, era impregnat de cultură clasică! Cu toate acestea, el
militează pentru un model în aparenţă facil în comparaţie cu al înaintaşilor
latinizanţi şi purişti. De exemplu, în critica formelor lingvistice, în critica formelor
juridice, în critica formelor literare, Maiorescu optează, paradoxal, pentru modelul
popular, nu pentru modelul construit-etimologizant al „părinţilor” săi. Principalii săi
„cai de bătaie” vor fi tocmai latiniştii ardeleni. Să nu uităm că, dacă scriem limba
română cum o scriem, astăzi o datorăm tot lui Maiorescu, prin aceea că propunerile
ortografice din 1904, precedate, de fapt în 1883, făcute de Maiorescu în Academia
Română, au determinat configuraţia actuală a grafiei româneşti, a ortografiei
româneşti, a constructului stilistic al limbii academice de astăzi. Alternativa ar fi
putut să fie, şi istoria o dovedeşte că a şi fost, în Grecia, de exemplu, victoria
modelului celuilat, a celui purist. Cum în Grecia am avut de a face timp de 150 de
ani cu o diglosie instituţională, două limbi literare şi două literaturi, cu două niveluri
distincte, aşa ceva ar fi fost posibil şi la noi. Eu spun adesea în glumă că la noi
modelul acesta nu a fost posibil datorită faptului că românul e mai leneş decât grecul
şi nu s-a îndemnat prea mult la învăţarea latinei, cum au făcut grecii pentru limba lui
Homer.Vreau să spun că, la un tip cu formaţie clasică cum era Maiorescu, opţiunea
sa critică pare să fi mers spre ceea ce pare în aparenţă mai facil. În ce mă priveşte, ca
filolog, eu sunt un om realist, dar înţeleg părerile de tipul celor profesate de exemplu
de Ioan Oprea, colegul nostru de la Institut, care are acest tip de nostalgie şi spune că
ar fi fost mai bine dacă Maiorescu tăcea din gură şi lăsa direcţia ardeleană, direcţia
etimologistă, să se impună în cultura românească! Sigur că putem accepta, fie şi aşa,
nostalgic, această poziţie! Ce, ar fi fost rău să fi avut o limbă mult mai latinizantă,
mai impregnată de latină decât este ea în prezent?
Revin, deci! Este evident că Maiorescu înseamnă realism. Mentorul „Junimii”
şi-a dat seama că societatea românească are nevoie, de fapt, de o reformă din
interior. Acest spirit şi această convingere cred că a fost, într-un fel, permanentă.
Într-adevăr, este vorba de critica de direcţie în literatură, critica de direcţie în
configurarea politicilor lingvistice, e vorba de o critică constructivă a sistemului
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
299
politic. Nu întâmplător, poate, Maiorescu a fost prim-ministru într-unul dintre cele
mai fericite momente din istoria României, într-un moment când României i-a fost
dat să joace rolul activ al unui arbitru geopolitic local. Se ştie – şi istoricii (avem
câţiva aici) pot confirm –, în cele două războaie balcanice de la începutul secolului
XX, România a jucat rolul de arbitru, iar Maiorescu era prim-ministru. Prin urmare,
realismul, spiritul critic ar fi constantele centrale ale maiorescianismului. Mă întreb
aşadar: nu mai avem nevoie de spirit critic astăzi, când ne zbatem, ca să nu spun ne
bălăcim, în această groaznică lipsă de criterii?
Codrin Liviu Cuțitaru: Aş dori să aduc o completare. Ideea
conservatorismului junimist despre care se vorbeşte de atâta vreme cred că trebuie
privită nuanţat. În capitolul său asupra „Junimii”, G. Călinescu face o observaţie
care pare paradoxală, dar care acoperă, zic eu, realitatea în privinţa acestui subiect.
El spune că junimiştii, cel puţin fondatorii junimismului, erau aripa de stânga din
interiorul conservatorismului european, lucru care mie mi se pare important. E foarte
greu să-i vedem pe aceşti junimişti cu doctorate în marile centre universitare ale
Europei ca fiind o societate închisă. Cred că ei au practicat – şi poate vom dezvolta
acest subiect – ceea ce s-ar putea numi deschiderea prin închidere, care este de fapt
definiţia prin excelenţă a formei fără fond. De fapt, aici, şi nu în practica lor de
deschidere, apare conservatorismul junimist. Continuatorul lor cel mai important în
cultura modernă română este Eugen Lovinescu, cu teoria sincronismului – predat,
din nefericire, cel puţin pe vremea când eram eu elev, cumva unilateral. Se spunea
despre Lovinescu – şi generaţia mea a cam rămas cu ideea aceasta – că el dorea o
deschidere nenuanţată către formele de emancipare culturală din Occident şi că,
până la urmă, sincronismul transmite exact acest mesaj. Heliade Rădulescu spunea
pe vremuri: ,,Din traduceri veţi construi o cultură”. De fapt, Lovinescu vorbeşte de
sincronism şi diferenţiere, care este exact teoria deschiderii prin închidere. Practici
sincronismul, dar numai până la punctul în care conţinutul identităţii tale, al
autenticităţii tale culturale, rămâne nealterat. Voiam să aduc această completare la
observaţiile interesante făcute de domnul profesor Munteanu, pentru că există
cumva tendinţa de a vedea în conservatorismul junimist o formă de închidere, o
formă de claustrare în interiorul unei culturi, fără intenţie, fără dorinţă de
emancipare.
Eugen Munteanu: Da, mulţumesc! Îl invit să ia cuvântul pe domnul Doris
Mironescu.
Doris Mironescu: Ceea ce am eu de zis se leagă bine de ceea ce au zis invitaţii
la această discuţie, anume aş fi de acord – bineînţeles, cum să nu? – cu activitatea
veşnică a spiritului critic... n-o să ne putem vreodată descurca fără el... E limpede,
aşa cum a spus Bogdan Creţu, că în momentele de criză în care spiritul critic nu mai
funcţionează sunt şi dezastre, de obicei politice. Pe de altă parte, dacă accept ideea
realismului junimiştilor şi a lui Maiorescu în primul rând, nu cred că se poate susţine
că junimiştii au recurs la „bun-simţ” în raţiunea lor critică şi că trebuie să acceptăm
tezele lor ca fiind fireşti, naturale, cum să spun, în ordinea firească de creştere a
culturii române ca un organism, aşa cum ei înşişi spuneau din când în când,
conservatori adepţi ai concepţiei organiciste despre stat, cultură, civilizaţie. Nu! În
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
300
fond, junimiştii sunt creatorii nu doar ai unei literaturi remarcabile care este până la
urmă chiar epoca de clasicitate a literaturii române, ci ai unui discurs cultural
fundamental, un discurs cultural cu puternică răsfrângere ideologică, cu expresie
politică în junimism, aşa cum se ştie, dar nu numai acolo. Până la urmă, discursul
cultural nu este doar text scris. El conţine şi o retorică a gesturilor, a acţiunii, acţiune
care trebuie urmărită pe parcursul câtorva decenii şi Maiorescu, de pildă, atunci când
îşi va reedita volumele sale critice, să zicem, va avea grijă să sublinieze că n-a
schimbat aproape nimic din ideile sale emise la 1867, de exemplu, nici măcar în
1908 când îşi editează pentru a treia oară Criticele. Este expresia unei dorinţe de a
sublinia că nimic nu se schimbă, că acest discurs al său emis în condiţiile istorice,
politice care se ştiau, de la 1860, rămâne la fel de valabil, la fel de întemeiat... pentru
că e ancorat, se vede, în adevăruri universale de neschimbat, rămâne valabil şi trei,
patru decenii mai târziu, lucru care totuşi nu trebuie să fie luat de bun. Este
rezultatul unei acţiuni de revrăjire a publicului care a prins... a prins foarte bine.
Maiorescu, uităm adesea să spunem asta, este un scriitor talentat remarcabil ca eseist
în latura academică, dar asta nu înseamnă că textele sale nu reprezintă şi propuneri
de idei, ba chiar propuneri de idei foarte originale, care în repetate rânduri vor rupe
cu tradiţia existentă la acea dată. Polemic, pe faţă, sau alteori prin simpla afirmare a
naturaleţii, a „bunului-simţ” al acestor idei care de fapt nu sunt atât de pline de „bun-
simţ” cum se crede.
Există, de asemenea, şi o retorică ce consfinţeşte statutul de clasicitate, de
autoritate, de îndreptăţire ca diriguitori culturali a junimiştilor şi de care a beneficiat
foarte mult literatura citită la „Junimea” şi publicată în „Convorbiri literare”.
Centralitatea pe care Maiorescu în primul rând şi junimiştii în general au ştiut să o
dea ideilor lor, ideaticii junimiste, ideologiei junimiste înseşi, pe care au făcut-o a fi
însăşi ideea fundamentală, funciară a culturii române a servit şi literatura scrisă de
către marii scriitori ai acelei perioade. Nu se poate contesta vreodată faptul că
Eminescu, Creangă, Caragiale sunt nişte scriitori extraordinari, nişte mari artişti ai
cuvântului. Pe de altă parte, însă, opera lor este şi parte a acestui discurs cultural
junimist, parte a unui discurs despre identitate, de pildă, despre ce înseamnă a fi
român. Nimeni nu poate să spună: ,,Nu vorbeşte Caragiale despre asta, sau
Creangă...”. Ei o fac, fireşte, în moduri aparte, foarte rafinate, extrem de
spectaculoase stilistic. Deocamdată atât...
Eugen Munteanu: E foarte interesant ceea ce spui. Mă gândeam acuma că
putem stabili o relaţie de inerenţă. Nu este întâmplător faptul că la „Junimea” au
apărut cei mai mari patru scriitori români ai secolului al XIX-lea, cei menţionaţi,
adică Eminescu, Caragiale, Creangă şi Maiorescu însuşi. Nu e întâmplător faptul că,
într-un nucleu de acest tip, ceva trebuie să existe, un fel de relaţie foarte adâncă şi
misterioasă de determinare. Mă mai gândesc apoi, când vorbesc despre realismul
maiorescian, la acest lucru într-un spirit oarecum paradoxal, fiindcă Maiorescu
însuşi este şi el un om al paradoxurilor. El, omul care vorbea perfect germană şi care
şi-a scris teza de doctorat în germană, militează împotriva exceselor germanizării
limbii în jurnalele din Ardeal! Face deci acest lucru în numele unui ideal al
simplităţii şi al clasicităţii! Putem identifica tot felul de asemenea trăsături şi de
fapte ale unei personalităţi uneori paradoxale...
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
301
Să-l ascultăm şi pe domnul Antonio Patraş, să vedem ce are de spus ca o
primă intervenţie.
Antonio Patraş: În continuarea a ceea ce aţi spus legat de simplitate, firesc,
bun-simţ, trebuie precizat că junimiştii au fost acuzaţi de reprezentanţii mişcării
anterioare, paşoptiste, de fracţiunea liberă şi independentă, de ignoranţă. Timotei
Cipariu, de pildă, îl sancţionează foarte dur pe Maiorescu, spunând că de aceea „i-a
venit bine” să susţină principiul firescului, al simplităţii, pentru că nu cunoaşte cu
adevărat, în detaliu, trecutul nostru istoric. Iar legat de antologiile de poezie pe care
le alcătuiau junimiştii, cercetătorii au semnalat, evident, faptul că în acestea nu erau
incluse neapărat textele cele mai valoroase, ci în primul rând cele care slujeau
spiritului polemic maiorescian. De ce pornesc, în intervenţia mea, de la această
observaţie? Pentru că vă mărturisesc că, în şcoală, gruparea junimistă era mitizată.
Rolul „Junimii” în societatea românească era prezentat fără o bună apropiere de
realităţile momentului, şcoala românească (trebuie s-o spunem) anulând legătura
dintre discursul critic, literar-estetic şi discursul de factură cultural-istorică. Din
cauza excesului de sociologism din anii ’50 s-a trecut la un exces contrar, de
absolutizare a valorii intrinsece a textelor analizate în sine, fără aceste legături
contextuale, care până la urmă sunt esenţiale în definirea conceptului de literatură.
Voiam să adaug ceva şi la cele spuse de domnul profesor Codrin Liviu
Cuţitaru legat de ideologia junimiştilor. Ei au reprezentat liberalismul conservator la
noi, adică au mediat între liberali şi conservatori, au optat pentru calea de mijloc în
politică şi pentru realism politic, pentru ceea ce în spaţiul german se numeşte
Realpolitik. De aceea au fost acuzaţi de versatilitate, de imoralitate, pentru că
gruparea lor a migrat când spre conservatori, când spre liberali, în funcţie de
împrejurări, iar gruparea junimistă s-a destrămat, să nu uităm lucrul acesta, atunci
când Maiorescu – ajuns prim-ministru şi ministru de externe, când a prezidat Pacea
din Balcani, din 1913 – a trădat o prietenie de decenii: prietenia care-l lega de
colegul său junimist Petre P. Carp, adevăratul politician al „Junimii” şi cel care a
rămas consecvent doctrinei formulate încă din tinereţe.
Ca personalitate publică, Maiorescu susţinea că trebuie să înţelegem lucrurile
nuanţat. Există câteva cărţi apărute după 1989, care au rediscutat rolul „Junimii” în
istoria culturală a României moderne şi pe care nu pot să nu le semnalez. E vorba în
primul rând despre culegerile de studii ale lui Sorin Alexandrescu Privind înapoi,
modernitatea şi Paradoxul român, apoi o carte care a stârnit vâlvă, dar care a adus
un real beneficiu revizitării lucide a trecutului nostru – e vorba despre cartea lui
Sorin Adam Matei Boierii minţii, care face legătura între grupul de prestigiu diriguit
la noi după 1989 de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi ceilalţi intelectuali care s-au
erijat în postura de oameni de elită, şi trecut, şi junimişti. În mod foarte interesant,
junimiştii – spune, pe bună dreptate, Sorin Adam Matei – au reprezentat la noi
primul grup de prestigiu. Ce înseamnă asta? Că în România modernă, în România
secolului al XIX-lea, au coexistat două tipuri de structuri: o structură socială de tip
premodern şi una de tip modern. În absenţa unei clase de mijloc, intelectualitatea
şi-a asumat la noi rolul acesteia, ca burghezie, astfel încât liberalismul românesc a
fost întotdeauna unul de tip conservator, şi cel paşoptist (pentru că paşoptiştii
preamăreau rolul eroilor în educarea maselor, rolul geniului, în fond al
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
302
intelectualului care trebuie să educe masele, poporul fiind privit ca o entitate
inferioară în raport cu intelectualitatea), şi cel junimist (pentru că în perioada aceasta
se continuă de fapt liberalismul de tip conservator paşoptist, junimiştii erijându-se şi
ei într-o castă conducătoare). Aşadar, în perioada „Junimii”, intelectualitatea se
impune pe scena culturii româneşti ca grup aparte.
Un alt lucru foarte interesant pe care aş vrea să-l aduc în discuţie: se
formulează principiul autonomiei esteticului, literatura începând să fie judecată în
sine, fără a fi valorizată prin mesajul ideologic pe care îl produce. E celebră în acest
sens replica lui Maiorescu: „Ce are a face literatura cu politica?”. De fapt,
autonomismul estetic – şi Sorin Alexandrescu a formulat foarte bine ideea – reflectă
o formă de gândire de tip liberal, individualist. E vorba de înţelegerea gratuităţii
artei, care începe să fie consumată în sens burghez, ca produs de largă circulaţie, şi
aici iarăşi au intervenit junimiştii şi au impus nişte criterii – cum spunea şi domnul
profesor Eugen Munteanu la începutul acestei dezbateri –, încercând să educe gustul
publicului. Când junimiştii au iniţiat la Iaşi prelecţiunile, ei au pornit de la premisa
că poporul e necultivat, iar lor, intelectuali şcoliţi în Occident, le revine misiunea de
a educa masele – un reflex de tip conservator, caracteristic liberalismului de tip
elitist, care acordă intelectualilor un rol foarte important în societate. E limpede, pe
de altă parte, că această castă a intelectualilor a vizat la noi şi puterea politică.
Maiorescu însuşi, deşi sancţionează învăţământul umanist – a pledat frecvent în
parlament pentru desfiinţarea conservatoarelor, a universităţilor, a catedrelor
adversarilor politici de la Iaşi –, a susţinut în schimb înfiinţarea şcolilor primare la
sate şi învăţământul real. El spunea că România se va moderniza doar atunci când
vom avea o masă cât de cât cultivată, când poporul se va lumina – ideal al lui
Maiorescu ce va fi continuat şi de poporanism – şi când, în sfârşit, evoluţia societăţii
noastre va permite importul masiv de forme străine. Maiorescu a pledat aşadar
împotriva învăţământului umanist, susţinut, spunea el, de o clasă parazitară – e
vorba de proletariatul intelectual, dar şi de birocraţi şi avocaţi, castă din care
Maiorescu însuşi a făcut parte, renunţând, între 1871 şi 1885, la postul de profesor
universitar. Casta avocaţilor este produsul direct al formelor fără fond, spune
Maiorescu, pentru că avocaţii dau legile şi tot ei le interpretează şi astfel calea
abuzurilor de tot felul e deschisă, intelectualii începând să joace în stat un rol-cheie.
De aici legătura foarte periculoasă, zic eu, între literatură şi politică: când intră în
politică, intelectualii o fac ca nişte tehnocraţi, iar jocul politic începe să se schimbe.
De fapt, intelectualii estetizează jocul politic, îl transformă într-o artă, iar acesta
încetează a mai fi o dezbatere cinstită între clase sociale cu interese diferite, cum ar
trebui să fie într-o situaţie normală. Intelectualii, cumva într-un mod parazitar, îşi
arogă un drept pe care nu-l au de fapt.
Eugen Munteanu: Da, de acord, sunt foarte interesante. Dintre foarte multele
propoziţii provocatoare pe care le-a rostit Antonio Patraş, înainte de a da cuvântul
unui scriitor autentic să-şi spună părerea, aş relua una. Întâi şi întâi, e vorba despre o
componentă utilitaristă a gândirii maioresciene care venea de fapt din experienţa lui
germană. Maiorescu ar fi trebuit să fie probabil mai degrabă inginer şi meşteşugar
decât avocat şi profesor. Încă o componentă paradoxală! În schimb, judecata ta
provocatoare despre ce caută intelectualii în politică cred că merită o nuanţare, o
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
303
reacţie. Şi anume, s-ar înţelege că nu prea este legitimă intruziunea politică a
intelectualilor, care nu fac decât să tulbure apele prin estetismul lor. Eu aş nuanţa.
N-am citit din nefericire cartea lui Matei pentru că n-am dat peste ea, nu pot să judec
tezele sale. Cred însă că, atâta timp cât nu este instituţionalizat, nu este susţinut de
structuri politice, bancare, de influenţă, un grup care se impune numai prin propria
autoritate intelectuală este legitim! Dacă ceva nu ne place, suntem liberi să creăm
alte direcţii, alţi poli de influenţă! Cred că, de altfel, nici Maiorescu nu şi-a propus
niciodată în mod conştient şi programatic să creeze un unic pol de influenţă
intelectuală, culturală, politică etc.
Antonio Patraş: Nu a fost în intenţia mea să afirm că nu este legitim, ci doar
că trebuie să ne întrebăm foarte serios care este menirea intelectualui. Şi poate că,
într-adevăr, nu este doar aceea de a cerceta din turnul de fildeş trecutul şi a crea
opere nemuritoare.
Eugen Munteanu: Nu, dar Maiorescu a reuşit să ajungă prim-ministru. Unde
n-ar reuşi şi un intelectual de astăzi să ajungă prim-ministru?! Ne mai putem
imagina astăzi un asemenea parcurs? Un intelectual autentic, de direcţie, să ajungă,
fie şi măcar pentru scurtă vreme, prim-ministru este semnul, după părerea mea, al
sănătăţii unei societăţi, recte al societăţii româneşti, din primele decenii ale secolului
al XX-lea, deci al unei sănătăţi politice, care a permis ca un intelectual autentic să
ajungă la vârful puterii. Acum, îi ofer cuvântul invitatului nostru, dl Cassian Maria
Spiridon, critic literar, scriitor el însuşi, autentic şi prin sine, şi prin poziţia sa de
reprezentant al scriitorilor, să încerce să ne spună în ce măsură spiritul junimist mai
este sau a fost sau va mai fi, prezent, activ, acceptat, de către scriitori. În fond, a fi
scriitor rămâne o treabă individuală, eşti scriitor pe cont propriu, nu te numeşte sau
nu te desemnează cineva anume. Totuşi, cum s-a spus deja, cam toţi colegii mei au
spus lucrul acesta, modelul maiorescian era destul de restrictiv. Dacă este
absolutizat, principiul primatului esteticului te poate conduce să eşuezi până la urmă
într-o nişă necritică, aşa cum s-a întâmplat în timpurile cele mai aspre ale
comunismului. Ca să ne exprimăm colocvial, stai frumuşel în banca ta „estetică”, iar
nea Nicu şi ai lui sunt în fond mulţumiţi că tu vorbeşti doar despre „valorile estetic”,
atunci când ţara arde, nu? Domnule Cassian Maria Spiridon, aveţi cuvântul.
Cassian Maria Spiridon: Da, vă mulţumesc. Au fost puncte de vedere foarte
multe şi foarte sănătoase, cred eu. Aş vrea să încep prin a puncta că, în decembrie
1862, Maiorescu este numit la Universitatea din Iaşi. La începutul lui 1863,
Maiorescu îşi începe vestitele prelecţiuni. În toamna lui 1863, în octombrie-
noiembrie, vine şi Negruzzi... Vine în Iaşi, îl caută pe Maiorescu la Universitate, se
întâlneşte cu ceilalţi, cu care va forma ceea ce s-a numit, a constituit, „Junimea”. În
februarie 1864 are loc, practic, o primă întâlnire, la Maiorescu acasă, la care
participă cei patru şi Titu Maiorescu, al cincilea, pentru a asculta o traducere
shakespeariană a lui Petre Carp. Atunci realizează ei că sunt un grup, şi, povesteşte
Negruzzi (mai ales după întâlnirea în cadrul căreia Rosetti şi-a ţinut prelecţiunea
prin cele două cuvinte „Onorat auditoriu”, „Onorat auditoriu”, după care s-a oprit,
nu a reuşit să grăiască mai departe din prelecţiunea sa), cu toţii erau demult
preocupaţi să dea un nume „Junimii”: se gândeau la „Ulpia Traiana”, la „Ulpia”, mă
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
304
rog... până la urmă Theodor Rosetti, cel care gafase la momentul când trebuia să-şi
ţină prelecţiunea, zice: „Băieţi, vă dau eu numele…”. Şi le spune „Junimea”, şi
„Junimea” va rămâne numele care va da direcţia în cultura naţională. După un timp
– ei se întâlneau în fiecare vineri –, au concluzionat că trebuie să se nască o revistă
care să aibă un program pozitiv, care să afirme ceea ce-şi propun să realizeze
organic în cultura naţională şi în politica românească, pentru că, indiferent ce am
spune, ei au fost, cu toţii, miniştri, prim-miniştri, şefi ai Camerei legislative, primari
de Iaşi. Ei au avut înţelepciunea de a nu amesteca politica şi activitatea culturală,
mai ales în cadrul „Junimii”. În februarie 1867, la una dintre întâlnirile „Junimii”, se
propune naşterea unei reviste, ceea ce avem acum, „Convorbiri literare”. Negruzzi
avea 23 de ani. A fost o întâmplare fericită că Negruzzi a preluat această revistă,
probabil că nici un altul n-ar fi reuşit să o aducă la nivelul la care era revista şi a fost
în perioada cât a condus-o el. Au căzut de acord şi l-au numit, ştim povestea... Ceea
ce este de remarcat legat de amestecul politic, la doi ani după ce revista
„Convorbiri” era deja recunoscută şi căpătase oareşice prestigiu în spaţiul românesc,
fiind o perioadă de alegeri, de probleme politice, ei au propus ca revista să devină un
organ politic. Interesul era ca revista să se transforme într-un fel de convorbiri
politice, cum au făcut după ’90 câţiva colegi de-ai noştri. Au supus totuşi discuţiei în
cadrul Societăţii şi s-a votat dacă revista „Convorbiri literare” să devină sau nu
organ politic. Adevărul este că erau jumătate-jumătate cei care au votat, Maiorescu a
înclinat votul ca revista „Convorbiri literare” să rămână pe acelaşi program. Şi în
felul acesta au scăpat de politizare. Rezultatul: publicaţia pe care au scos-o ei după
aceea a fost o altă publicaţie politică, care în doi ani a dispărut. „Convorbiri literare”
– iată se apropie de 150 de ani şi sperăm să nu dispară – şi datorită dumneavoastră,
tuturor, celor care publicaţi în revistă.
Eu cred că nevoia de Maiorescu este permanentă. Şi, un exemplu, de ce e
nevoie de Maiorescu? Dacă în Transilvania, în perioada respectivă, latinizarea,
Şcoala Ardeleană, încercarea de a latiniza excesiv limba era scuzată de faptul că
provincia se afla sub ocupaţie şi trebuia cumva să se detaşeze de unguri (n-are rost
să discutăm ce se întâmpla politic atunci), acum, în Basarabia, avem o situaţie
asemănătoare, au avut-o şi, slavă Domnului, este mai bine, faptul că au fost sub
ocupaţie bolşevică, apărătorii limbii au aplicat un program mai puţin estetic şi mai
puţin maiorescian. Acum, Maiorescu a reuşit şi în Basarabia să readucă în marginile
esteticului activitatea lor literară.
Eugen Munteanu: Mulţumesc foarte mult pentru această intervenţie. Stimaţi
colegi, suntem cam la jumătatea dezbaterii noastre. Colegul Codrin Liviu Cuţitaru
îmi sugerează că am putea cere şi reacţii din partea publicului. Fireşte că o vom
face! Deocamdată, propun o a doua rundă de intervenţii, în care fiecare dintre noi să
aibă reacţii la unele din ideile deja expuse, să-şi continue sau să-şi adâncească
eventual ideile la care a reflectat anterior. Noi stabiliserăm un program destul de
precis, numai că, sărind de la una la alta, probabil că a ieşit până la urmă ceva mai
organic şi mai atractiv. Deci, domnule Afloroaei, vă invit la o a doua intervenţie.
Ștefan Afloroaei: Voiam să revin la o chestiune care a fost amintită în câteva
rânduri, și e bine că s-a întâmplat acest lucru. „Junimea” este o societate culturală,
dar în sensul mai larg al cuvântului. Sorin Alexandrescu – a fost pomenit astăzi –
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
305
constată foarte bine că acolo se configurează un discurs politic și cultural. Și are în
vedere, să spunem, „Junimea” ca grupare politică, ideologie, grup de presiune de
natură politică. Există aşa ceva și lucrul e evident. Chiar și atunci când cineva nu
participă direct la activitatea politică, în sensul restrâns al cuvântului, el poate totuşi
să facă politică culturală. În momentul în care te pronunţi într-o chestiune ce privește
spaţiul de convieţuire, unul deopotrivă cultural, literar și de educaţie, în momentul
acela te anunţi deja ca om al cetăţii, ca om politic, deci faci „politică” într-un sens
mai larg. E adevărat că noi uzăm frecvent de acest termen într-un sens restrâns, când
spunem, de pildă, că unii sunt oameni politici, fac politică, iar ceilalţi suferă pe
margine, însă ar trebui să vedem cum fiecare om în parte se exprimă şi ca om politic,
în sensul grecesc al cuvântului, orice om este în chip fatal un „vieţuitor politic”. Nici
nu îmi imaginez cum ar putea cineva să apară altfel. Aşadar, „Junimea” este și o
societate politică, are o ideologie a ei, eterogenă, dar evidentă. E admirabil textul lui
Sorin Alexandrescu, care constată mai multe cercuri ale acestei ideologii, executanţi,
guvernatori, conducători, constată în acelaşi timp că unii pe care noi îi considerăm
cu adevărat valoroși – vorbim acum de marii noștri clasici – erau acolo niște bieţi
marginali, excentrici, în sfârșit, ei făceau excelent ce făceau ca scriitori, dar pe scena
ideologică respectivă fie erau absenţi, fie nu le păsa, fie nu prea veneau la întâlniri,
ironizau…, cam asta era situaţia lor. E foarte interesant ce s-a petrecut atunci,
„Junimea” fiind deopotrivă o societate mondenă, astăzi au fost amintite deja câteva
elemente din viaţa lor mondenă! Să nu credem că ei acolo doar discutau sobru și –
într-o manieră solemnă sau, cum să spun, angelică – emiteau idei cu caracter
universal... Glumele și tot felul de chestiuni ludice erau la zi, jocuri de societate și
multe altele.
Este în acelaşi timp și o societate filosofică. Surprinzător pentru mine, faptul
acesta a fost invocat destul de mult până pe la 1940, însă nu se mai discută aproape
deloc după război. A fost o societate filosofică și știinţifică în sens propriu, întrucât
și-a propus să cunoască şi să discute ideile timpului, să le aducă în spaţiul comunitar
de viaţă. De ce spun că era o societate filosofică în sens propriu? La timpul
respectiv, în Occident, filosofia era întâlnită sub cel puţin două accepţiuni. O
accepţiune, de la care nu cred că ar trebui să abdicăm vreodată, priveşte înţelegerea
de sine a omului. În măsura în care cineva caută să vadă ce se întâmplă cu el, să
înţeleagă ceva cu privire la sine, dacă deţine sau nu unele criterii, atunci manifestă o
atitudine filosofică. E vorba aşadar de reflecţie filosofică. Când Maiorescu discută
despre o anume direcţie în cultura română de atunci, delimitând-o cu atenţie şi
căutând să descrie o alta posibilă, reflecţia sa este de natură filosofică. O altă
accepţiune priveşte filosofia elaborată teoretic, în sens doctrinar, precum filosofia lui
Hegel, a lui Schelling sau a lui Schopenhauer. Doar că, să nu uităm, în istoria
culturii filosofice, doctrinele reprezintă de fapt excepţiile, chiar dacă în mod obişnuit
suntem tentaţi să gândim exact pe dos. Kant avea dreptate să spună că mai nimeni nu
scapă de unele întrebări de natură filosofică, speculativă. Or, junimiştii știau foarte
bine ce înseamnă modul filosofic de gândire, filosofia ca înţelegere de sine, reflecţie
cu privire la propriul loc şi destin, la ceea ce ai de făcut sau la unele repere
posibile… Ei știau că, în absenţa unei atitudini filosofice, o cultură nu se trezește, nu
e trează. E adevărat ceea ce aţi spus la un moment dat: ei aduceau în discuţie multe
chestiuni de bun-simţ, numai că, în momentul în care o comunitate se îndepărtează
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
306
de bunul-simţ, bunul-simţ apare el însuşi paradoxal. Există o carte despre bunul-simţ
ca paradox, un titlu excelent. În momentul în care uităm lucrurile simple, adevărurile
simple, acestea devin marile noastre paradoxuri. Şi atunci, trebuie într-un fel sau
altul să ne trezim, să revenim la ceea ce e simplu și firesc în viaţa noastră.
Să spun câteva cuvinte cu privire la cultura filosofică în al doilea sens,
doctrinar. Aproape uluitor, momentul junimist cred că este unul din cele mai fericite
din toată cultura românească. Există cel puţin două nume mari, filosofi situaţi şi
astăzi printre cei mai valoroşi ai timpului: A.D. Xenopol și Vasile Conta. Vasile
Conta este un filosof pur-sânge. Să nu uităm că a murit la 37 de ani. Când avea în jur
de 33 de ani, a scris câteva cărţi, Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale,
Încercări de metafizică, Bazele metafizicii, care au fost traduse în franceză; citea în
engleză, știa bine franceză, părea puţin străin de cultura germană, nu întâmplător
Maiorescu nu prea agrea modul său de a gândi; de fapt, nu știu în ce măsură
Maiorescu era sensibil la ceea ce spunea Conta, dar cărţile lui au circulat în
Occident, în Belgia, Franţa, Italia, și există mai multe scrisori ale unor autori străini,
filosofi și savanţi, precum Darwin, care îl socoteau unul dintre cei mai originali
filosofi ai timpului. Ideile sale au constituit subiectul unor teze de doctorat în
străinătate, au intrat în dicţionarele străine, fiind luate în calcul în mediul occidental.
Dacă o să mă întrebaţi care este al doilea filosof român care a avut o soartă
asemănătoare, nu voi şti ce să spun. Mi-e teamă că este singurul. În momentul în
care a izbucnit în lume, cultura filosofică românească a dat un nume teribil, ca şi
cum momentul respectiv ar fi fost paradigmatic. Iar A.D. Xenopol, cred că fiecare
dintre noi știe, reprezintă un filosof al istoriei cum puţini sunt în Europa timpului
său, indiferent că avem în vedere mediul cultural german sau francez.
Aș mai spune ceva, anume că, până în epoca „Junimii”, există nume
importante în filosofia românească, de pildă Cantemir, Samuil Micu, Heliade
Rădulescu şi alţii. Doar că, la vremea lor, aceştia nu au făcut parte dintr-un
important cerc filosofic, nefiind încă bine constituit un mediu filosofic de gândire.
Odată cu „Junimea” se constituie un mediu filosofic propriu-zis. Mă întreb dacă
acest lucru se petrece graţie „Junimii”, probabil că în parte da, să nu uităm că
Eminescu însuşi are bune cunoștinţe de filozofie, o dispoziţie filosofică aparte, la fel
și Titu Maiorescu, prelegerile sale de logică sau cele de filosofie contemporană fiind
realmente valoroase. Înţelege bine care sunt direcţiile importante în filosofie din
spaţiul german, francez și englez. Unele menţiuni de-ale lui pot să dea mult de
gândit. Cum spune la un moment dat, noi discutăm mult despre Kant, însă nu-l vom
înţelege nicicând pe acest mare filosof de orientare critică dacă nu ne străduim să
înţelegem în prealabil obiectul criticii lui; or, pentru a înţelege obiectul criticii lui,
trebuie să revedem filosofia occidentală de înaintea sa, începând cu Descartes. Cu
alte cuvinte, încerci să exersezi gândirea critică, dar obiectul criticii este oare
constituit? Cred că chestiunea e valabilă şi atunci când avem în vedere spaţiul
cultural ca obiect al criticii, literatura ca obiect al criticii, instituţiile ca obiect al
criticii. Sunt oare acestea bine constituite ca să poţi face critica lor? Are într-adevăr
critica un obiect al ei? Aceasta e chestiunea formulată de Maiorescu şi aş spune că,
pentru timpul său, era justificată o asemenea întrebare. La timpul respectiv, astfel de
oameni au adus filosofia pe scena publică. Se citea frecvent filosofie la întâlnirile
„Junimii”. E adevărat că nu toţi erau pregătiţi să înţeleagă. Din însemnările care
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
307
ne-au rămas rezultă că puţini înţelegeau, să zicem Maiorescu, deşi nu se prea
pronunţa, Conta, Eminescu, aceştia preferând să vorbească după ce se termina totul,
probabil la „Bolta Rece” sau în altă parte, Negruzzi şi Carp, Caragiale, destul de
puţini, în rest nu prea știm ce se întâmpla, oricum filosofia era adusă pe scena
publică. Să luăm în seamă şi efortul lor de a dezvolta o limba filosofică românească,
noţiunile şi conceptele filosofiei ajungând să fie asumate în limba română. Efortul
lui Eminescu de a traduce din Kant este admirabil în această privinţă. Ai impresia că
cineva caută să revadă cartea Facerii, într-o nouă limbă. E adevărat că unele date ale
timpului erau precare, fapt de care și-au dat seama, de pildă auditoriul, nu tocmai
pregătit. Prea puţine publicaţii şi texte traduse. Sau piaţa de idei, aproape absentă.
Au sesizat bine faptul ca atare. Cu toate acestea, dacă ar trebui să vorbesc de cultură
filosofică, în sensul propriu și modern al cuvântului, m-aş opri în timp la acest
moment aparte pe care l-a constituit „Junimea”.
Eugen Munteanu: Mulţumesc pentru sugestiile formulate în această
intervenţie şi m-aş referi la una dintre ideile care ne-au fost sugerate, şi anume…
Desigur, noi avem o percepţie luminoasă şi în general pozitivă despre „Junimea” şi
aşa trebuie să rămână şi aşa va rămâne! Totuşi un anume spirit al contrarietăţii ne
face să ne punem ipotetic întrebarea cum ar fi dacă istoria ar fi fost altfel?! De
exemplu, o anumită componentă versatilă, chiar puţin perversă a junimismului nu o
putem nega. Maiorescu ajunge să spună la un moment dat că trebuie să facem
ingineri mai degrabă decât oameni de cultură etc. El pare a uita că propria formaţie
de la Colegiul Teresianum de la Viena a fost o formaţie de tip clasic, adică acolo el
„a mâncat pe pâine”, cum s-ar spune, latină, greacă, istoria antichităţii ş.a.m.d. De
asemenea, critica lui Cipariu la adresa spiritului junimist nu este chiar lipsită de
justificare. Cipariu se afla în deplină legimitate să gândească sau să spună: eşti un
superficial, dragă Titus Livius Maiorescu! Pentru că, în realitate, Timotei Cipariu era
un mare învăţat, iar colegii săi ardeleni, pe care Maiorescu pe care îi critică atât de
aspru, nu meritau, în esenţă această critică. Colegul Oprea, care în discuţiile
personale joacă întodeauna rolul „advocatului diavolului”, mi-a comunicat acum
câteva zile că Maiorescu nu avea habar de doctrina juridică a lui Simeon Bărnuţiu,
care era un autentic profesor de drept, nu ca mentorul Junimii, un simplu avocat...
Astfel de ipoteze sunt posibile şi ele au cel puţin meritul de a-ţi stimula, ca să zic
aşa, imaginaţia.
Îl invit acum pe colegul Codrin Liviu Cuţitaru să îşi consume cea de a doua
intervenţie.
Codrin Liviu Cuţitaru: Mă bucur că domnul profesor Afloroaei a adus discuţia
în zona construcţiei filosofice a spiritului junimist pentru că, la fel cred şi eu – repet,
fără a fi un specialist în filosofie, ci doar un iubitor al anumitor părţi din filosofie –,
oameni politici, oameni de cultură, administratori, în sfârşit, orice ar fi fost şi oricare
ar fi fost intenţiile fondatoare şi intenţiile ulterioare ale junimiştilor, toţi au avut
această temelie filosofică. De exemplu, Maiorescu îi invita pe toţi junimiştii – în
special pe cei pe care-i considera ca având o miză intelectuală, o miză culturală
importantă – să citească din marea filosofie europeană. Spuneam în intervenţia
anterioară că, scriindu-i în mai multe rânduri, la Viena sau la Berlin, când Eminescu
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
308
era student acolo, Maiorescu îl îndemna să citească anumite opere filosofice şi,
printre altele, i-l recomanda pe Hegel şi îi recomanda Fenomenologia spiritului.
Dau acest exemplu pentru că m-am ocupat, am fost fascinat chiar, de un poem
eminescian pe care până de curând nu-l puteam încadra ideologic – şi ajung imediat
şi la titlul poemului. În aparenţă, Eminescu era un spirit rebel; el îi spunea mereu lui
Maiorescu că nu crede că-şi va da doctoratul şi că nu-i place Hegel şi nu-l înţelege –
în schimb îi plăcea Kant, s-a vorbit deja despre acest lucru. La întrebarea lui
Eminescu despre utilitatea unui doctorat, Maiorescu îi răspunde ferm, probabil şi
puţin iritat: mai bine să-l ai, decât să nu-l ai. Deşi în aparenţă intră într-un fel de
contradicţie cu Maiorescu, în realitate, în această perioadă Viena–Berlin, Eminescu
l-a citit pe Hegel sau a citit măcar părţi importante din filosofia acestuia. Ne vom
referi în continuare la un poem pe care i-l trimite lui Iacob Negruzzi în 1871–1872,
spre a fi publicat în „Convorbiri literare”, un poem care se numeşte în faza iniţială
Umbre pe pânza vremii, ulterior Proletarul, apoi Ideile unui proletar, pentru a
căpăta în final titlul pe care-l ştim cu toţii, Împărat şi proletar. Când eram elev de
liceu, acest poem – în realitate hegelian de la A la Z – era inclus în absolut toate
manualele de literatură, dar, din păcate, cu o intenţie coruptă: aceea de a demonstra
că Eminescu ar fi unul din primii mari socialişti ai istoriei României. Probabil mulţi
dintre dumneavoastră îl cunosc şi nu voi intra într-o analiză a lui, dar trebuie să spun
că am ţinut chiar în această sală, cu ani în urmă, o prelegere pe această temă. Iar
acum vreau să reamintesc doar că, în extraordinarul monolog al proletarului, care
pare şi o construcţie socialistă dacă îl priveşti dintr-un anumit unghi, avem de fapt
discursul sclavului hegelian din Fenomenologia spiritului, cel care-şi descoperă
conştiinţa de sine, cel care-şi articulează o identitate socială şi care dezvoltă această
nevoie a recunoaşterii în interiorul sistemului social. Lucru şi mai important,
cezarul, împăratul, este el însuşi un boier al minţii, un spirit luminat, fiind asociat de
exegeţi cu Napoleon al III-lea. În monologul lui, cezarul recunoaşte la un moment
dat, punctând o idee fundamentală a lui Hegel, că el n-ar exista ca entitate în sistem
dacă nu s-ar putea reflecta în entitatea marginală a proletarului.
Revenind, trebuie să spunem că Maiorescu a impus în interiorul „Junimii” o
cultură filosofică, pe care cei mai mulţi dintre junimişti – chiar şi Eminescu, care
părea cumva spiritul rebel al grupului – şi-au asumat-o ca o stare de fapt, a fost
construcţia fundamentală pe care s-au întemeiat marile lor realizări ulterioare, fie ele
de natură culturală sau politică. Domnul profesor Munteanu vorbea despre o anume
perversitate a junimiştilor. Deschid şi eu o paranteză în acest sens şi aduc în discuţie
o carte pe care a scris-o colegul nostru Alexandru Dobrescu – de fapt a alcătuit-o,
pentru că ea se bazează mai mult pe documente şi pe lucrări ale altor scriitori. În
această carte, autorul face o istorie a plagiatului în cultura română şi consemnează,
între altele, faptul că teza de doctorat a lui Maiorescu ar avea pasaje copiate din
juriştii timpului. Vorbind despre perversitatea ştiinţei, am putea spune că, prin însuşi
Maiorescu, există un arhetip al primului-ministru român cu teză de doctorat copiată.
Eugen Munteanu: Mulţumesc foarte mult, domnule decan! Totuşi, chiar dacă,
ipotetic, regele ar fi chior, nu înseamnă că starea naturală în regat este aceea de a fi
chior. Chiar dacă Maiorescu ar fi dovedit cumva ca plagiator, nu înseamnă că
plagiatul devine legitim sau permis. Da! Mulţumesc foarte mult! Acum să-l vedem
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
309
pe tânărul nostru coleg, Bogdan Creţu, încă tânăr (îi urez să mai petreacă încă vreo
câteva decenii tot aşa!), ce are să ne împărtăşească.
Bogdan Creţu: Încerc să leg cumva lucrurile, să spun că, aşa cum a arătat nu
numai literatura română, ci aşa cum s-a construit România modernă şi aşa cum arăta
cultura modernă şi, acum restrângând, şi literatura română, e doar o altă confirmare
a faptului că, în istorie, fie că e vorba de istoria largă, fie că e vorba de istoria
culturii şi a literaturii, învingătorul are întotdeauna dreptate. De data aceasta prin
argumente, prin autoritate, nu totdeauna prin argumente imbatabile, mai degrabă
printr-o retorică a autorităţii sau prin alte, ştiu eu, pârghii, „Junimea” şi-a impus
propria dreptate. Iar întreaga cultură română şi literatura română au funcţionat o
perioadă destul de lungă operând cu imaginea pe care, de fapt, grupul junimist a
creat-o. Eminescu de până la studiul lui Călinescu este Eminescu construit de
Maiorescu prin volumul pe care-l ştim foarte bine cât de atent îl aranjase ş.a.m.d. E
nevoie ca să treacă foarte mulţi ani ca unele canoane impuse de Maiorescu şi de cei
care au avut şi inteligenţa, sigur şi abilitatea, dar şi, repet, pârghiile necesare de a-şi
impune propria dreptate, a fost nevoie de decenii bune ca aceste canoane să fie
cumva discutate, să existe îndrăzneală de a le discuta.
De pildă, una dintre victime este Macedonski, care, strict estetic vorbind, este
mult mai apropiat de ceea ce palpită, de ceea cea se întâmplă în poezia europeană
decât Maiorescu. Maiorescu nu l-ar fi gustat pe Baudelaire, Macedonski, dimpotrivă,
e deschis către experiment… Trebuia să vină Călinescu, trebuia să vină Vianu ca
Macedonski să reintre în literatura română, de asta spun că todeauna învingătorul are
dreptate, dar, dincolo de asta, cu tot spiritul lor, ştiu eu, constructivist, şi cu toată
rigoarea lor nemţească, nici măcar junimiştii, nici măcar Maiorescu nu ar fi putut să
determine un fenomen pe care nu ai cum să-l pui decât pe seama unei foarte fericite
întâmplări. Faptul că în epoca asta au existat Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
mergem mai departe, Xenopol, Conta şi toţi ceilalţi – nu se explică prin autoritatea
programului maiorescian. Unii dintre ei poate sunt moşiţi de Maiorescu, dar nu
creaţi de el. Eminescu nu e creaţia lui Maiorescu. Poetul, marele poet există oricum.
Sigur, imaginea lui, promovarea în prima linie reprezintă meritul lui Maiorescu, dar
e deja o altă poveste.
Acești mari creatori, sigur respirând acelaşi aer ideologic şi revendicându-se
până la urmă de la aceleaşi idei, şi stând sub pulpana sau mantaua aceluiaşi patriarh
care este Maiorescu, sigur că până la urmă au şi marşat în aceeaşi direcţie. Dar dacă
ne uităm la ei, nu cred că au foarte multe lucruri comune. Macedonski nu-i un
scriitor din aceeaşi grupare. Prozatorul Caragiale şi prozatorul Slavici, să avem
pardon, par a evolua în direcţii total diferite, adică ei par a nu corespunde aceleiaşi
ideologii, nu par a avea aceleaşi opţiuni politice, estetice… Nu par a avea aceleaşi
gusturi estetice, nu par a se revendica de la aceleaşi modele. Sigur, e şi foarte multă
construcţie. „Junimea” direcţionează, „Junimea” pune pe un făgaş foarte clar cultura
română şi durează, durează destul până când ea să aibă îndrăzneala de a se abate de
la calea cea dreaptă, dar lucrează şi întâmplarea fericită.
Poate chiar nu e întâmplare, pentru că, în momentul în care apare „Junimea”,
nici asta nu e o întâmplare, cultura română acumulase, acumulase destul, e nevoie să
facă trecerea de la programul „Băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi, traducerile fac o
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
310
literatură, o cultură naţională” la momentul ,,Staţi aşa, scriem, dar nu tot ce se scrie e
literatură”. Până la urmă, momentul acesta nu avea cum să nu vină, asta vreau să
spun. Eminescu nu vine pe un câmp gol, Caragiale nu iese din nimic, deci există
acumulări în urma lor, exista deja o tradiţie de care cultura română începea să fie
conştientă. Numai într-un astfel de moment în care există conştiinţă de sine, există
spirit critic, poate să apară performanţa, şi „Junimea” înseamnă performanţă. Dar
sunt foarte, foarte multe de discutat...
Eugen Munteanu: Marea provocare din ceea ce a spus domnul Bogdan Creţu
este fraza despre cum câştigătorul ia tot şi este spusă aşa de clar şi cinic, pentru că
aşa stau lucrurile. Ne putem imagina cum ar fi fost altfel, dacă ar fi învins
alternativa, latinismul, ardelenismul? Ce? Ar fi fost rău? Unii nostalgici ar fi spus:
ba ar fi fost foarte bine. Am fi avut o limbă cultivată, mai rafinată, să zicem aşa, în
structurile ei, fiind mai apropiată de limba latină decât de limba populară… Dar,
poate, nu l-am mai fi avut pe Creangă. Eu aş încerca să duc mai departe ideea lui
Bogdan Creţu. Aş crede chiar că Eminescu n-ar fi existat fără „Junimea”. Caragiale,
poate, da, dar Eminescu şi Creangă eu cred că nu ar mai fi existat… Eminescu era
aşa de astral, aşa de „zăpăcit”, încât, probabil, s-ar fi pierdut pe undeva pe parcurs…
Cred că a fost nevoie de Maiorescu să-l ia de guler şi să-i spună: „Tu trebuie să scrii,
şi altfel să nu faci!”.
Bogdan Creţu: Eu mă gândesc şi altfel. Nu cumva pe marele Maiorescu l-a
simţit Eminescu aşa, ca pe o cenzură, nu cumva poate ar fi avut curajul să ducă până
la capăt, să ducă chiar mai departe unele proiecte foarte mari, pe care, aşa, le-a
abandonat pentru că ele nu se suprapuneau totuşi cu gustul acesta destul de fix,
instictiv al esteticii lui Maiorescu?
Eugen Munteanu: După Eminescu nu s-a mai putut scrie ca înainte. Poezia
înainte de Eminescu este mai mult sau mai puţin versificaţie. Alecsandri e vârful
acestui tip de versificaţie. De aceea, eu cred că fără Eminescu nu ar fi fost marea
poezie modernă. După Eminescu, n-o spun eu primul, au spus-o alţii, mult mai bine
ca mine, nu mai poţi scrie la fel, trebuie să inventezi altceva. Numai aşa se explică
apariţia fulgurantă a unor Arghezi, Barbu, Blaga! Pentru că, dacă nu ar fi fost
Eminescu, am fi avut probabil o evoluţie lină. De aceea, cine are puţină cultură
universală îşi dă seama că poezia română modernă e incomparabil cea mai variată,
cea mai diversă şi cea mai originală dintre poeziile culturilor mai mici. După
cunoştinţele mele, este drept, destul de lacunare, nu există o poezie modernă
bulgară, o poezie modernă cehă sau ucraineană de asemenea dimensiune şi de
asemenea varietate ca poezia română modernă. Mă întreb acum: ar fi fost posibil
lucrul acesta fără „Junimea”? Eminescu a ars, a consumat de fapt, ceea ce numim
poezia clasică, a dat un model de neajuns, de aceea, după el trebuia inventat altceva.
Domnule Doris Mironescu, ce părere aveţi?
Doris Mironescu: Exact la chestiunea aceasta voiam să mă opresc şi eu:
apariţia elitei, a unor mari scriitori la „Junimea” şi ce anume i-a făcut mari scriitori;
dacă are o importanţă faptul că ei sunt junimişti prin adeziunea într-o măsură mai
mică sau mai mare la ideile unei estetici politice maioresciene, şi dacă asta are vreo
influenţă asupra operei pe care au scris-o. Şi aş vrea să mă refer la o problemă
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
311
particulară, care cred că este interesantă, şi anume dialogul din interiorul Societăţii
„Junimea”, care se vede la lucru în operele acestor scriitori. E clar că junimiştii
căutau să formuleze şi o nouă literatură. Maiorescu se grăbeşte să proclame o nouă
direcţie când Eminescu abia publicase trei poezii. Exista deci o presiune din partea
publicului, probabil, de a propune o nouă literatură, mai solidă, mai clasică, pe cât
posibil. Sunt destule referinţe în Criticele lui Maiorescu în care se subliniază
necesitatea acestei literaturi, o literatură naţională, „o literatură română care să facă
faţă străinătăţii”. Apare Eminescu, în 1870, cu poemele sale din „Convorbiri” şi
Maiorescu îl recunoaşte, recunoaşte ceea ce putea să fie Eminescu, ceea ce e
extraordinar, dar îl citeşte într-o manieră care pe mulţi dintre criticii din secolul al
XX-lea i-a uimit, i-a revoltat poate. Nu atât pentru că remarcă greşelile de limbă sau
abuzul de adjectivul „pală”, dar pentru că îi recomandă poetului idealul clasic,
idealul Antichităţii greceşti, al seninătăţii. Or, Eminescu ştia ce este şi ce vrea să
rămână: un romantic. Idealul clasicităţii nu putea să-i transmită foarte mult. E foarte
posibil ca Maiorescu să fi fost vrăjit la cele trei poeme în special de faptul că unul
avea titlu latinesc, iar un al doilea, Venere şi Madonă, figuraţie mitologică, figuraţie
clasică, ce vesteau un poet clasicizant, aşa cum Eminescu nu a fost. Caragiale intră
şi el adesea în dialog cu junimiştii şi cu Maiorescu. La el aflăm un dialog însă
polemic, mai târziu şi revoltat, căutând cumva să-şi dovedească importanţa de mare
scriitor în anii ’80. Dar, nemulţumit, probabil, de cursul lucrurilor, îl atacă la un
moment dat pe Maiorescu în articole cu temă eminesciană, mai ales ca falsificator al
imaginii omului Eminescu, prin confecţionarea unui mit, lucru foarte rar.
Într-adevăr, Eminescu a însemnat pentru decenii întregi ce a vrut Maiorescu să
însemne, lucru care îl deranjează pe Caragiale, care îl atacă cu argumente
maioresciene: „Cum, în secolul al XIX-lea, în secolul culturii şi al exactităţii, se
poate să recurgem la astfel de mistificări?”. El se folosea de un argument
maiorescian împotriva lui Maiorescu însuşi. Numai că trebuie să spun un lucru
general cunoscut: cât de maioresciană în spirit este critica instituţiilor din opera lui
Caragiale. Dar exemplul la care vreau să mă opresc şi care e chiar fascinant pentru
mine este Creangă, „paradoxalul Creangă” cum îi spune domnul profesor Munteanu.
Un scriitor fără cultură, s-ar zice un neintelectual, un antiintelectual care, totuşi, are
idei. În fond, Creangă nu e chiar atât de neintelectual şi literatura lui demonstrează
că e extrem de intelectual. Şi nu mă refer la complexitatea ironiei din proza lui
Creangă. Această ironie poate fi detectată de orice om inteligent. M-a interesat în
ultima vreme Creangă ca cititor la „Junimea”, având drept public pe Maiorescu, pe
Slavici şi pe Carp, încercând să reprezinte ceva, să le povestească ceva ce aceştia,
poate, nu ştiau. Acum, acea perioadă era de maximum entuziasm faţă de cultura,
literatura populară. Toată lumea scrie sau rescrie poveşti populare sau de factură
populară. Creangă era cu adevărat cel mai bun în a scrie nişte texte care să producă
un mesaj cu perfectă adresabilitate, foarte seducator, foarte convingător. În acelaşi
timp, te obliga să-i constaţi excelenţa literară şi nu numai literară. Un singur lucru
vreau să subliniez – e vorba de un glosar, primul glosar al operei lui Creangă, care a
circulat în cercul „Junimii” şi a fost publicat mult mai târziu în ediţia critică a lui
G.T. Kirileanu, cuprinzând câteva cuvinte pe care publicul lui Creangă nu le ştia. Ce
cuvinte nu ştiau oamenii din cercul „Junimii”? E vorba de nişte cuvinte ordinare, pe
care le ştim cu toţii, scrise în formă populară: „burangic” şi nu „borangic”, „carpăn”
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
312
şi nu „carpen”. Asta înseamnă că audienţii lui Creangă sunt oameni care, poate, nu
ştiu fonetica pronunţiei moldoveneşti. În alte cazuri, e vorba de nişte cuvinte cu
specific clerical: „a târnosi”, luat într-un sens parodic la Creangă. Pe de altă parte,
există cuvinte care nu aveau cum să fie înţelese de cineva, nici măcar de către toţi
ţăranii din generaţia lui Creangă. E vorba de cuvinte prin care descrie cât de greu e
să fii ciubotar, cu uneltele pe care le enumeră, nişte nume cabalistice, bizare, care nu
sugerează nimic, decât, poate, dificultatea mânuirii. Or, prin aceste cuvinte, cui îi
vorbea Creangă? Probabil, Creangă căuta să impună publicului său un text pe care
acesta nu-l cunoştea şi să-l facă totodată să aibă impresia că trebuie să-l cunoască, că
trebuie să accepte acest text. În fond, Creangă livra o imagine a lumii, a vieţii
ţărăneşti româneşti unui public intelectual, care pretindea că poate înţelege totul în
ceea ce priveşte lumea românească, că poate explica lumea românească românilor.
Ei bine, Creangă e ţăranul care vine să dea o replică intelectualilor, să arate că există
o parte a acestei lumi accesibilă, în primul rând, nonintelectualilor. Asta ajunge să-l
consacre pe Creangă ca mare scriitor, nu doar caracterul său de „ghiduşar”,
cunoscător de poveşti, ci calitatea de creator de structuri literare extrem de complexe
şi extrem de eficiente.
Eugen Munteanu: Auzindu-te vorbind atât de entuziast de Creangă, îţi cer
voie să mă asociez şi eu cu o anecdotă, şi îmi cer scuze că profit de statutul meu de
moderator ca să fac o marturisire subiectivă, poate riscantă. Mi s-a întâmplat acum
câteva săptămâni să recitesc povestea Capra cu trei iezi. Ca printr-o iluminare,
mi-am format această convingere: Creangă este în fond cel mai mare prozator
român! Nimic în frazele lui Creangă, în stilul lui, în formulările lui, nu este
imperfect! Pare că nu există nimic în plus sau în minus. La Creangă totul este
perfect! Aş spune atunci, parafrazându-l pe Eugenio Coseriu şi încercând să nuanţez
puţin ideea ta, Doris, ideea potrivit căreia Creangă nu se adresează unui public
anume. Coşeriu spunea undeva că „marele poet este autarhic”, adică orice autor
autentic nu se adresează de fapt unui public contingent, ci unui sine universal, el
scrie fiindcă nu are încotro, el se adresează de fapt lui însuşi. Creangă nu vrea deci
să educe pe cineva! De fapt, el nici nu are pe cine educa. Sigur, există o sociologie a
literaturii, care studiază aceste fenomene de impact între autor şi public, între operă
şi public. Nimeni nu neagă aceste lucruri. Dar, în realitatea ultimă, marii autori scriu
pentru că nu au încotro, nu au cum să nu scrie, se adresează, repet, unui sine
universal, asta spune Coşeriu. Şi acum, ca să închei această mărturisire, spun că
această emoţie mi-a fost provocată de întâmplarea că soţia mea a cumpărat o carte
poveşti de Simion Florea Marian. Am citit acolo povestea Capra cu trei iezi. Simion
Florea Marian a publicat o Capră cu trei iezi identică cu cea a lui Creangă!
Întrebarea este cine a scris-o prima dată? Creangă sau Simion Florea Marian? Căci,
dacă Simion Florea Marian a scris prima oară povestea, atunci ne putem întreba:
Creangă l-a plagiat cumva? Fiindcă povestea este absolut aceeaşi, numai că acolo, la
Simion Florea Marian, mai apare şi o vulpe. În rest, avem aceeaşi structură,
cântecelul-parolă intonat de capră este acelaşi. Prima reacţie a fost de stupoare şi
nelinişte. Cum aşa, Creangă plagiator? Oare va trebui să dăm cu el de pământ?
Mi-am dat totuşi imediat seama de realitatea absolută: discursul la Simion Florea
Marian e chinuit, popular sărăcăcios, cu nişte fraze lăbărţate… Pe când la Creangă...
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
313
Cum să spun, e ca şi cum cineva ar scormoni pământul cu un plug preistoric, de
lemn, ăsta e Simion Florea Marian, şi, dintr-o dată, vine cineva cu un plug atomic,
care face ca tot ogorul să fie şi să arate cu totul şi cu totul altfel. Este exact ceea ce a
făcut Shakespeare cu unele din sursele sale de inspiraţie, texte umile tipărite şi
comercializate de mici coropcari ambulanţi. Povestea lui Hamlet, de exemplu,
circula sub această formă de carte populară. În fond, Capra cu trei iezi a lui Creangă
este incomparabilă, chiar dacă ar fi fost „luată” de altundeva! E ca şi cum ai lua un
mănunchi de surcele, textul lui Simion Florea Marian, şi l-ai supune unei operaţii
magice, din care rezultă un obiect de artă magnific, opera lui Creangă.
Aş vrea să formulez şi o reacţie la imaginea unui „Maiorescu – patriarh” pe
care a sugerat-o Bogdan Creţu. Eu cred că nu e tocmai fericită. Mai degrabă cea a
unui căpitan de corabie sau poate a unui rege Arthur prezidând la o masă rotundă,
între egali. Imaginea unui patriarh nu prea i se potriveşte, cred, lui Maiorescu.
Bogdan Creţu: Maiorescu – patriarh, în sensul de autoritate maximă şi de
nenegociat.
Eugen Munteanu: În sensul acesta, da, de acord. Acum să vedem următoarea
intervenţie. Antonio Patraş.
Antonio Patraş: În primul rând, vreau să mă explic. Cred că nu am fost prea
bine înţeles când am vorbit despre formarea intelectualităţii ca o „castă cu pretenţii
la puterea politică”. Când spuneam asta, mă refeream la faptul că intelectualii, ca
grup, au intrat în politică nu ca reprezentanţi ai claselor sociale din care proveneau,
ci şi-au arogat statutul de aristocraţi, care cumva au transformat cultura în mijloc, în
capital al jocului politic. Cultura nu mai e un scop, ci devine un mijloc de parvenire
socială şi de obţinere a puterii în stat.
Eugen Munteanu: Există o altă soluţie mai legitimă de a ajunge la puterea
politică? Adică, nu e legitim să parvii prin cultură, dar e legitim să parvii prin hoţii?
Antonio Patraş: Nu am spus că nu ar fi legitim, ci doar că, în orice proces de
modernizare a unei societăţi, e vorba de o transformare firească: apariţia
intelectualilor ca grup. Este interesat de văzut că, dincolo de discursurile care ni se
servesc în forme edulcorat-idealiste, „Junimea” înseamnă şi altceva: junimiştii au
jucat un rol politic, şi l-au asumat şi nu s-au sacrificat altruist pe altarul culturii
române. Au avut, totuşi, un rol imens – asta în legătură cu ceea ce spunea domnul
profesor Afloroaei despre importanţa elementului politic la „Junimea”. Maiorescu
nu l-a agreat pe Conta pentru că acesta făcea parte din Fracţiunea Liberă şi
Independentă şi a intrat în Parlament ca simpatizant al liberalilor, şi nici pe Xenopol
– aceşti intelectuali-cărturari care s-au afirmat la „Junimea”, dar au migrat ulterior
spre un alt partid, spre partidul adversarilor lui Maiorescu, fiind excluşi din rândurile
„Junimii”.
În cultura noastră dintre 1880 şi 1900, „Junimea” era un centru de recrutare a
elitelor. În „Dilemateca” de astăzi se publică o scrisoare în care Maiorescu îl invită
pe Macedonski să citească la cenaclul său. Pe Macedonski – adversarul junimiştilor!
Deci Maiorescu încerca realmente să transforme „Junimea” într-un centru de
recrutate a elitelor intelectuale. Ulterior însă, la 1900, „Junimea” îşi pierde puterea
de influenţă, iar locul lui Maiorescu e luat de Iorga, care înfiinţează revista
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
314
„Sămănătorul”, devine directorul ei şi, prin această ideologie, reuşeşte să ajungă
intelectualul cu cea mai mare influenţă în spaţiul cultural românesc, înainte de
Marea Unire. Oricum însă, rolul jucat de Maiorescu la „Junimea” fost unul esenţial.
Un singur lucru mai voiam să spun despre critica literară. Critica literară, ca
disciplină umanistă şi ca instituţie cu impact social în modelarea gustului public, şi-a
revendicat mereu un principiu de autoritate şi prin aceasta spun că acţiunea critică
are şi o semnificaţie politică. De asemenea, ideea că marii nostri critici
postmaiorescieni – Lovinescu, Călinescu, Manolescu – se revendică de la Maiorescu
(de fapt, se revendică de la postura sa de autoritate) arată că n-am scăpat de un tip de
mentalitate semimodernă, premodernă, „paternalistă”. Înţelegem critica literară ca o
expresie a autorităţii unei personalităţi, iar recent, la Bucureşti, am asistat la
prezentarea unei teze de doctorat, a doamnei Gabriela Humă, în care se vehicula
termenul de „personalitate-instituţie”, or, acesta spune ceva despre modul în care a
funcţionat la noi critica literară ca instituţie şi despre pretenţiile canonizante ale
criticilor literari, care cred că ei stabilesc ierarhii definitive. Cred că l-am auzit odată
pe domnul Nicolae Manolescu spunând că, dacă nu menţionează el un autor în
istoria literaturii, înseamnă că acesta nu există. Apoi, faptul că acelaşi Nicolae
Manolescu, cel mai influent critic literar român, a candidat la preşedinţia României,
după 1989, spune multe despre această vecinătate periculoasă între critica literară şi
politică.
Eugen Munteanu: Înţeleg că ai o rezervă critică faţă de modelul autoritarist.
Dar mă întreb dacă, văzând lucrurile aşa de precis, nu cumva ajungi tocmai la o
asemenea poziţie.
Antonio Patraş: Voiam doar să ridic o problemă: să ne gândim care e menirea
noastră ca intelectuali.
Eugen Munteanu: Mulţumesc! Acum, domnule Cassian Maria Spiridon, ca
efect al ordinii alfabetice, vă ofer onoarea să aveţi ultimul cuvânt.
Cassian Maria Spiridon: Mulţumesc. Aş vrea să mă refer la afirmaţiile lui
Ştefan Afloroaei şi la ideea de spirit filosofic. Ne aducem aminte că Tudor Vianu,
când vorbea de „Junimea”, puncta cele câteva direcţii importante: spiritul filosofic,
spiritul oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic, ca direcţii mari ale
„Junimii”. Ceea ce cred că a asigurat perenitatea ideii junimiste şi faptul că vorbim
acum despre ea este revista „Convobiri literare”. Aici e vorba de importanţa revistei
„Convobiri literare”, care a reuşit tocmai graţie spiritului filosofic să-şi păstreze
această perenitate (a împlinit anul trecut 145 de ani de existenţă, ceea ce nu e puţin
pentru o revistă de cultură, având în vedere că, în general, revistele au o viaţă relativ
scurtă, 10−20 de ani, „Sămănătorul” de exemplu, altele au dispărut, precum
„Literatorul”, care a dispărut când Macedonski nu s-a mai ocupat de ea, apoi a
apărut după ’90, dar nu a mai fost ceea ce era atunci). Revista „Convorbiri literare” a
asigurat perenitatea „Junimii” şi, în acelaşi timp, a fost locul în care au coexistat
literatura, cultura, ştiinţa. Fiecare şef a încercat să impună o anumită direcţie
revistei. Dacă, în vremea lui Negruzzi, literatura, filosofia erau importante, inclusiv
discuţiile despre limbă, când a venit Bogdan, revista a căpătat o direcţie mai
accentuat slavistică, mai ştiinţifică; Mehedinţi a încercat s-o aducă la stadiul ei
Junimea – 150 de ani (1863–2013)
315
iniţial, prioritar literar, dar să nu uităm că Mehedinţi a fost părintele geografiei
ştiinţifice din Romania. A urmat Tzigara-Samurcaş, care era critic de artă
recunoscut, a lărgit orizontul „Convobiri literare”, iar Torouţiu a fost cel care a
reuşit să atragă nume importante: Cioran, Noica, Eliade... Revista a reuşit mereu să
fie un punct de atracţie pentru cei mai importanţi scriitori ai vremii. Sperăm şi noi,
cu seria pe care o diriguim, să continuăm cât mai aproape de nivelul primei serii. Ne
pregătim pentru Anul 150 „Convorbiri literare” şi am început să publicăm o serie
de volume care să cuprindă un corpus de texte ilustrative, publicate în revistă de-a
lungul celor 145 de ani, şi vor fi şi 150. Am împărţit în două: istoria veche şi istoria
recentă a „Convobirilor literare”. De colectarea şi organizarea textelor de istorie
veche s-a ocupat, în primul rând, dl Antonio Patraş, sprijinit şi de dl Liviu Papuc, iar
de istoria recentă se ocupă dl Constantin Dram. Bănuim că vom ajunge, când se vor
marca 150 de ani de la primul număr din „Convobiri literare”, la circa 10 volume de
texte ilustrative, pentru că nu vom publica, se înţelege, Criticele lui Maiorescu sau
poeziile lui Eminescu în aceste volume. Publicăm texte pe care, în general, nu le ştie
lumea, nu sunt accesibile. Spiritul filosofic care a dominat revista „Convobiri
literare” a asigurat această superioritate remarcabilă a ei şi eu sunt convins că cei
care vor urma după noi vor duce mai departe nu numai „Convobirile literare”, ci şi
spiritul junimist.
Eugen Munteanu: Vă mulţumesc! Stimaţi oaspeţi, dragi colegi, exact două ore
au trecut de când dezbatem problematica propusă şi, după cum aţi constatat, este de
parcă de-abia am început. Am fi putut continua, dar nu ne lasă timpul, pentru că
avem şi alte treburi. Ne oprim aşadar aici, fără nicio concluzie, în afară de o
propoziţie, cu un conţinut provizoriu. S-a văzut foarte clar că, vorbind despre
„Junimea”, de fapt, vorbim despre ceea ce este important şi esenţial în cultura
romană. Încercând să descifrăm ce a însemnat şi ce înseamnă „Junimea”, de fapt,
încercăm să înţelegem ce se petrece cu cultura românească. Mulţumesc foarte mult,
încă o dată, tuturor participanţilor. Şi, ca să nu uit, mulţumesc, de asemenea,
colegilor mei de la Institututul de Filologie Română „A. Philippide”, doamnei Ofelia
Ichim şi colegilor domniei-sale, membri ai Asociaţiei Culturale „A. Philippide”, care
s-au ocupat de organizarea întâlnirii noastre. Mulţumesc publicului pentru răbdare şi
participare. La revedere!
top related