curs burse 2009 id anul iv iea
Post on 07-Aug-2015
83 Views
Preview:
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ
VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
Prof. dr. Aurel CHIRAN
Conf. dr. ELENA GÎNDU
BURSE (material de studiu I.D.) Specializarea : Inginerie economică în
agricultură; Anul de studiu : IV
Iaşi, 2009
Burse
3
CUPRINSUL
Introducere ……....…....... ..……………………..............……………5
Capitolul 1 – Bursa..................................................................................7
1.1. Scurt istoric al evoluţiei bursei..........................................7
1.2. Concept, clasificare, funcţii.............................................12
1.2.1. Concept.......................................................................12
1.2.2. Rol, importanţă, scop, obiectiv, cotaţii......................15
1.2.3. Clasificarea burselor...................................................16
1.2.4. Funcţiile bursei...........................................................18
1.3. Instituţia bursei................................................................19
1.4. Membrii bursei...............................................................21
1.5. Managementul bursei......................................................23
Capitolul 2 – Bursa de mărfuri ......................................................... 26 2.1.Concept, obiectul tranzacţiilor şi structura funcţională a
bursei de mărfuri......................................................................26
2.2. Conducerea bursei de mărfuri .........................................30
2.3. Bursa Română de Mărfuri ...............................................38
Capitolul 3 - Bursa de valori................................................................49
3.1. Caracteristici, organizare şi conducere.............................49
3.2. Agenţii de schimb.............................................................52
3.3 Piaţa de capital ..................................................................55
3.3.1. Activele.....................................................................55
3.3.2. Titlurile financiare.....................................................58
3.3.2.1. Titlurile primare..................................................60
3.3.2.1.1. Acţiunile........................................................60
3.3.2.1.2. Obligaţiunile..................................................64
3.3.2.1.3. Profitabilitatea şi riscul valorilor mobiliare...66
3.3.2.2. Titlurile derivate...............................................72
3.3.2.3. Produsele sintetice............................................73
3.4. Bursa de Valori Bucureşti................................................73
Capitolul 4 – Operaţiunile (tranzacţiile) bursiere .............................79
4.1. Ordinele de bursă............................................................79
4.2. Tranzacţii bursiere .........................................................89
Burse
4
4.2.1. Tranzacţii cu titluri primare......................................90
4.2.2. Tranzacţii cu mărfuri.................................................93
4.3. Piaţa secundară...........................................................104
Capitolul 5 – Cotaţiile bursiere şi hedging-ul ................................. 108
5.1. Cotaţiile (cursurile) bursiere ......................................108
5.2. Protecţia contra riscurilor variaţiilor de preţ.............. 112
5.2.1. Hedging-ul de vânzare ...........................................119
5.2.2. Hedging-ul de cumpărare............. .........................124
5.3. Operaţiuni de bursă la termen ...................................129
5.3.1. Câştiguri prin operaţiuni speculative .....................132
5.3.1.1. Tipuri de speculatori la bursă .........................133
5.3.1.2. Tipuri de operaţiuni speculative.......................136
5.3.1.3. Contractul la termen, tipurile de operaţiuni şi
piaţa de acţiuni......................................................................................147
Capitolul 6 – Indicii bursieri .............................................................152 6.1. Caracteristici, tipuri şi rolul indicilor bursieri ...........152
6.2. Tranzacţii futures pe indici bursieri...........................157
6.3. Contracte cu opţiuni pe indici bursieri................….. 160
Bibliografie.......................................................................................... 163
Burse
5
Introducere
Cursul de „Burse” vine în întâmpinarea cerinţelor actuale privind
formarea şi perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a studenţilor
anului IV, de la Facultatea de Agricultură, specializarea Inginerie
economică în agricultură, din cadrul sistemului de Învăţământ la zi şi la
Distanţă.
Tinând seama de caracterul de iniţiere şi formare, cursul îşi
propune realizarea mai multor obiective, dintre care menţionăm :
însuşirea principalelor elemente definitorii ce vizează
obiectul tranzacţiilor la bursă, clasificarea, funcţiile, mana-
gementul şi membrii bursei;
cunoaşterea mecanismului de organizare şi funcţionare a
burselor de mărfuri şi de valori;
realizarea deprinderilor privind folosirea operaţiunilor
bursiere, a ordinelor de bursă şi a tipurilor de contracte
pentru mărfuri şi hârtii de valoare, tranzacţionate la bursă;
formarea unor specialişti capabili să îmbine pregătirea
tehnică cu cea economico-financiară, astfel încât prin
intermediul instituţiei bursei, să se poată influenţa
dezvoltarea şi consolidarea firmelor agricole şi/sau
agroalimentare, în condiţii de eficienţă economică maximă.
Cursul are în structură o introducere, 6 capitole şi bibliografia.
Datorită alocării unui spaţiu destul de redus, autorii abordează
numai aspectele de bază ale instituţiei bursiere şi anume:
– bursa (cap.1);
– bursa de mărfuri (cap. 2);
– bursa de valori (cap. 3);
– operaţiunile (tranzacţiile) bursiere (cap. 4);
– cotaţiile bursiere şi hedgingul (cap. 5);
– indicii bursieri (cap. 6 ).
Sunt dezvoltate o multitudine de aspecte teoretice, dar se prezintă
şi numeroase exemple concrete, atât din activitatea burselor din
România, dar mai ales, din cadrul unor prestigioase burse din lume.
Exemplele concrete abordate se referă la o diversitate de aspecte,
care privesc evoluţia instituţiei bursei în România şi pe plan mondial,
strategiile tranzacţionale desfăşurate la bursă, ordinele şi cotaţiile la
Burse
6
bursă, tipurile de opţiuni şi strategiile tranzacţionale cu opţiuni, practica
bursieră americană şi operaţiunile speculative etc.
Prin dimensiunile limitate ale cursului, autorii abordează mai în
detaliu problemele fundamentale care caracterizează instituţia bursieră,
insistând asupra particularităţilor anumitor categorii de burse, inclusiv a
celor agricole, care urmează a se dezvolta şi a contribui la stabilitatea
nivelului cursurilor, prin operaţiunile de bursă, în care raportul cerere-
ofertă va fi determinant.
Autorii
Burse
7
CAPITOLUL 1 - BURSA
1.1. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI BURSEI
Dezvoltarea schimburilor comerciale a condus la necesitatea
stabilirii unor reglementări stricte privind uzanţele de comerţ, care
aveau drept scop facilitarea şi asigurarea siguranţei schimbului
„valorilor negociate”.
În Grecia antică, în Agora, negustorii şi comercianţii realizau
tranzacţiile într-un anumit loc , cunoscut sub numele de Emporium.
După căderea Imperiului Roman, a trecut peste un mileniu până la
reapariţia ideii de realizare a unor întâlniri permanente în cadrul marilor
târguri de mărfuri, care erau concentrate în acelaşi loc.
Începând cu secolul al XI-lea, dezvoltarea unor oraşe stat în
nordul Italiei (Genova, Florenţa, Veneţia), ca şi în Nordul Europei
(Amsterdam, Brugge, Hamburg), a influenţat creşterea schimburilor şi
apariţia unor elemente de bază ce caracteriza piaţa bursieră.
Atât în Grecia, cât şi în Imperiul Roman, pe lângă uzanţele de
vânzare cu livrarea imediată a mărfii şi plata preţului, apare o nouă
practică, care constă în „tranzacţii cu mărfuri viitoare”, care
presupunea ca mărfurile – care nu existau în momentul tranzacţiei, să fie
livrate la un anumit termen.
Originea acestor tranzacţii cu mărfuri viitoare se regăseşte în
secolul al XII-lea, în Franţa.
Mai târziu, în Anglia, se extind schimburile de mărfuri pe baza
eşantioanelor, mai ales pentru nevoile armatei.
Asemenea practici au fost utilizate şi în Asia, Europa şi America,
începând cu secolele XVI şi XVII, cu mare amploare în secolul XIX.
În Japonia, în secolul al XVII-lea, au apărut „tichetele de orez”,
care erau documente de depozit, în baza cărora se vindea orezul de către
proprietarii de teren, care era obţinut prin renta în natură, ce se aplica
fiecărei recolte de orez.
Tichetele de orez care aveau acoperire reală în produs fizic
(orezul), au putut fi asimilate cu banii de hârtie, respectiv, cu hârtiile
de valoare.
Orezul recoltat era depozitat în marile oraşe, unde vânzarea-
cumpărarea se realiza pe baza acestor tichete.
Tichetul de orez cumpărat, dădea dreptul posesorului de a primi o
anumită cantitate de orez, de o anumită calitate şi la o anumită dată.
Burse
8
În cadrul schimburilor comerciale, a crescut frecvenţa tranzacţiilor
care aveau ca termen de livrare clauza „la sosirea vasului”, care îi
stimula pe speculatori să realizeze vânzările în avans, cu toate că nu
deţineau mărfurile la data vânzării.
În S.U.A., în secolele XVIII şi XIX, producătorii de cereale din
zona Chicago, vindeau produsele lor comercianţilor locali, care le
revindeau unor angrosişti din Chicago la un preţ fix. Aceştia stocau
produsele cumpărate şi le revindeau apoi abia primăvara.
Apare astfel, tot mai frecvent un comerţ pe hârtie şi nu unul
efectiv, real.
Banii de hârtie fără valoare intrinsecă, dar având funcţii băneşti
(apăruţi în China în secolul al IX-lea) au avut un rol economic
determinant, întărit şi prin existenţa biletelor de bancă (bacnotele de
hârtie) şi a bonurilor de tezaur (titluri ale datoriei publice).
De asemenea, în această perioadă a apărut şi cambia, ca o nece-
sitate a operativităţii tranzacţiilor realizate.
Cambia era folosită atât pentru amânarea unei plăţi, cât şi pentru
realizarea unor fonduri în numerar sau pentru tipărirea unor obligaţii de
plată, prin transmiterea către un terţ creditor.
Un alt moment important în evoluţia burselor, l-a constituit
apariţia împrumuturilor de stat, a căror titluri se negociau încă din
secolul al XIV-lea, în oraşele stat din nordul Italiei.
În secolul al XV-lea, regele Franţei, Francois I, a emis pentru
prima dată un împrumut public pentru finanţarea războiului cu milanezii,
care se caracteriza prin rentă perpetuă şi rambursare progresivă, prin
trageri la sorţi anuale.
În acelaşi timp, s-au dezvoltat şi agenţii de schimb, care
apăruseră în Franţa, la Paris, încă din anul 1141, având spaţii speciale
unde îşi desfăşurau activitatea.
Toate aceste practici au condus la instituţionalizarea bursei.
Apariţia burselor s-a datorat faptului că oamenii de afaceri au
căutat să se întâlnească între ei, în anumite locuri determinate şi la
anumite ore stabilite, pentru a trata şi negocia anumite operaţiuni
comerciale.
La început, aceste operaţiuni se desfăşurau în cadrul bâlciurilor, a
iarmaroacelor, târgurilor locale şi internaţionale.
La Brugge, în Belgia, unde se concentrase viaţa comercială,
negustorii din majoritatea ţărilor tratau aici afacerile lor, de preferinţă,
într-o casă, care era ornată pe unul din pereţii exteriori cu o piatră, în
care erau sculptate trei pungi cu bani.
Această casă aparţinea unei familii de patricieni (bancherul van
der Bursen), iar locul în care era amplasată purta numele de Beurs
sau Burs.
Burse
9
De la această familie de patricieni şi de la casa respectivă se
presupune că a rămas numele şi noţiunea de Bursă – loc de reuniune a
negustorimii, care s-a menţinut în secolele XV şi XVI, fiind adoptată
apoi şi la Anvers (Belgia).
Mai târziu, numele de bursă s-a generalizat în toate centrele
urbane unde aveau loc asemenea reuniuni.
Iniţial, bursele funcţionau în porturi, unde se întâlneau
comercianţii, care se interesau de desfăşurarea afacerilor, de plecarea şi
sosirea vaselor.
Aici negustorii obţineau informaţii pentru cererea şi oferta de
transport din alte ţări, despre organizarea târgurilor şi capacitatea de
credit a comercianţilor, despre nivelul tranzacţiilor de mărfuri, etc.
Prima bursă internaţională, în adevăratul sens al cuvântului a fost
Bursa din Anvers (Belgia), inaugurată în anul 1531.
Iniţial, obiectul principal al bursei din Anvers a fost negocierea
tratelor şi a monedelor, iar ulterior şi a mărfurilor.
În anul 1549, apar bursele din Lyon şi Toulouse, apoi, în anul
1554, se înfiinţează Bursa de la Londra (iniţiată de Thomas Gresham,
precursor al ştiinţei economice), cunoscută sub numele de „Royal
Exchange” până în anul 1773, după care ia numele de „Stock
exchange”.
În anul 1563 se înfiinţează bursa de la Paris, iar în anul 1571,
cea de la Bordeaux.
În anul 1608, se înfiinţează burse în mai multe oraşe din Europa,
dintre care cităm următoarele : Veneţia, Genova, Florenţa şi Amsterdam.
Mai târziu, în perioada 1699 – 1882, se înfiinţează alte burse în
următoarele localităţi : Basel (1699), New York (1792), Bruxelles
(1801), Varşovia (1817), Roma (1827), Madrid (1831), Chicago (1848),
Geneva (1850), Tokio (1855), Budapesta (1864), Bucureşti (1882) etc.
Expansiunea colonială a condus la apariţia primelor companii şi
societăţi pe acţiuni, fenomen care a determinat accelerarea procesului de
dezvoltare a operaţiunilor de bursă.
Ca urmare a apariţiei posibilităţii ca acţiunile să poată fi retrans-
formate în bani, acestea se schimbau în cantităţi mari, iar preţurile
oscilau în funcţie de raportul cerere/ofertă.
La bursa de valori din Amsterdam se tranzacţionau atât titlurile
datoriei publice, cât şi acţiuniule Companiei Olandeze a Indiilor
Orientale.
De asemenea, la Amsterdam a avut loc binecunoscuta „tulipo-
manie”, care reprezenta contractele cu bulbi de lalele.
În anul 1695, la banca Royal Exchange din Londra, s-au derulat
primele tranzacţii cu titluri de stat ale Băncii Angliei şi cu acţiuni ale
Companiei Engleze a Indiilor Orientale.
Burse
10
Bursa din Londra s-a remarcat şi prin faptul că a întărit victoria
banilor de hârtie fără valoare (bacnote de hârtie), extinzându-se afacerile
de anvergură cu hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni).
Acţiunile la purtător aparţinând Companiei Indiilor Orientale se
negociau public, în curtea Palatului de Justiţie.
După prăbuşirea sistemului, în anul 1720, au fost introduse o serie
de reglementări legale.
De asemenea, asupra pieţei financiare din Franţa o influenţă
deosebită a avut-o şi Revoluţia franceză din anul 1789, care a determinat
creşterea inflaţiei şi degradarea monedei naţionale.
În această situaţie, bursa a fost închisă, iar datoriile publice au fost
doar parţial rambursate, iar marii investitori şi-au schimbat orientarea
spre investiţiile funciare, în comerţ maritim, contrabandă şi speculaţii
asupra minelor îndepărtate.
O altă etapă importantă în evoluţia burselor de valori este
marcată la începutul secolului al XIX-lea, când importante sume de bani
au fost investite în acţiuni.
Apariţia societăţilor anonime pe acţiuni, a condus la dezvoltarea
pieţelor financiare din Europa, negociindu-se noi valori la bursă (trans-
portul pe calea ferată, industria siderurgică şi a cărbunelui, gazul metan,
activitatea bancară, industria automobilelor şi aeronautică, ş.a.).
Spre exemplu, în Franţa, începând cu anul 1847 s-au investit în
construcţia căilor ferate circa 1100 mil. FF, din care peste 25 %, de către
investitorii particulari.
Totuşi, datorită creşterii accelerate a cursurilor şi a ratelor dobân-
zilor, piaţa a devenit suprasaturată, cheltuielile au crescut, preţurile nu au
putut acoperi cheltuielile, iar efectul final s-a concretizat în scăderea
cererii de titluri de valoare.
Fenomenul a fost resimţit mai întâi pe piaţa fianciară engleză, care
a decăzut datorită prăbuşirii Imperiului colonial şi a declinului lirei
sterline, numeroasele falimente determinând reducerea drastică a ofertei
de capitaluri.
În aceeaşi perioadă, economia franceză se dezvoltă, plasându-se
pe primul loc în evoluţia pieţei financiare.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sfera de cuprindere a
bursei din Paris s-a extins, ca urmare a apariţiei mai multor bănci şi a
pătrunderii capitalurilor străine.
Cu toate acestea, variaţiile conjuncturale şi speculaţiile bursiere
hazardante au condus la scăderea cotaţiilor şi la crahuri bursiere de mare
anvergură, determinate mai ales de falimentarea a numeroase bănci.
În prima parte a secolului al XX-lea, activităţile industriale au
determinat creşterea ponderii la bursele europene.
Spre exemplu, la Londra, în decurs de 20 de ani, s-a înregistrat o
creştere de 10 ori a numărului de societăţi industriale şi comerciale, iar în
Burse
11
Franţa, înaintea celui de al doilea război mondial, în sectorul industrial se
regăseau circa 66,6 % din emisiunile de acţiuni şi 40 % din emisiunile de
obligaţiuni.
Declinul pieţei financiare din Europa a avut ca efect orientarea
investitorilor spre economia americană, care se afla în plin progres.
Astfel, Bursa de acţiuni de la New York s-a dezvoltat deosebit
de rapid, deţinând supremaţia pe piaţa financiară, cu toate că, a rămas
întipărită în conştiinţa omenirii prin efectele devastatoare pe care le-a
produs în octombrie 1929.
Piaţa americană s-a dezvoltat, în special, datorită loturilor de teren,
dar şi prin titlurile din domeniul căilor ferate.
În acest context au fost atrase peste 1,5 mil. persoane şi o
multitudine de firme industriale care acordau împrumuturi, astfel că,
indicele bursier Dow Jones a ajuns la o valoare de 381,17 puncte.
Au apărut însă primele semne ale recesiunii, în momentul
retragerii de pe piaţă a fondurilor europene, iar odată cu scăderea
cursurilor, brokerii au intervenit pentru asigurarea unor garanţii
suplimentare în bani gheaţă. Efectul a fost negativ, iar indicele Dow
Jones a scăzut la valoarea de 198 puncte.
În consecinţă, s-a declanşat criza bancară, falimentele au avut o
frecvenţă ridicată până în anul 1932, iar indicele Dow Jones a scăzut
accelerat, ajungând la valoarea minimă de 41,2 puncte.
După majoritatea specialiştilor, crahul din 1929 a stat la baza
declanşării marii crize economice mondiale din perioada 1929-1933.
În S.U.A., ecoul acestui fenomen s-a concretizat în adopatarea
Legii titlurilor financiare (27.V.1933), care avea drept scop asigurarea
protecţiei complete a investitorilor şi prohibiţia fraudelor cu titluri
financiare.
După al doilea război modial, datorită tendinţei de creştere
economică, s-a realizat şi o creştere a capitalizăii bursiere, determinată
de reglementările fiscale şi monetare, care au avantajat pe deţinătorii de
titluri financiare.
Un reviriment important s-a manifestat şi pe piaţa japoneză,
care după o perioadă, când bursele japoneze au fost închise, marcată de
sfârşitul celui de al doilea război mondial, s-au redeschis şi s-au
reorganizat pe principii noi, intrând într-un proces de modernizare după
modelele din Europa occidentală (după anul 1970), punându-se bazele şi
unei deschideri internaţionale a bursei Tokio Stock Exchange (TSE).
Bursa din Londra, cunoscută drept centrul celei de a treia pieţe
bursiere din lume, s-a remarcat printr-un caracter al unui „club închis”,
până în anul 1986, datorită conservatorismului pronunţat, după care , a
adoptat o reformă radicală, propulsând-o în centrul „europieţelor” şi
constituind baza tranzacţiilor internaţionale.
Burse
12
Şi piaţa bursieră franceză, după o cădere generată de concurenţa
industrială, deschiderea graniţelor şi reapariţia inflaţiei (1960), a avut o
evoluţie pozitivă datorită reconstrucţiei industriale.
Un moment de referinţă a fost marcat de cunoscuta ”lunea
negră” de la bursele occidentale din 19 octombrie 1987, criză care a
evidenţiat faptul că fenomenele negative se pot repeta chiar şi la
dimensiuni mai mari, generate şi de tendinţa de internaţionalizare a
pieţelor de capital.
În consecinţă, au avut loc scăderi importante la bursele de valori
din New York, Londra, Tokio, Hong Kong, ş.a.
În prezent, marile pieţe bursiere se caracterizează printr-un
grad ridicat de organizare şi fiabilitate, ca urmare a unor reglementări
mai precise privind derularea tranzacţiilor, a unor garanţii mai mari din
partea investitorilor şi a brokerilor, cât şi a controlului exercitat asupra
operaţiunilor speculative.
După căderea Zidului Berlinului, una dintre priorităţile ţărilor
din Europa Centrală şi de Est, aflate într-un proces de tranziţie spre
economia de piaţă liberă, a fost reprezentată de înfiinţarea societăţilor
private pe acţiuni şi a pieţelor necesare pentru tranzacţionarea acţiunilor
acestora.
Plecând de la acest deziderat major, dezvoltarea unei pieţe
concurenţiale libere în cadrul economiei acestor ţări, trebuie să se bazeze
pe reînfiinţarea burselor, care apar odată cu formarea economiei de piaţă
şi care constituie un indicator de evaluare a nivelului de transpunere în
practică a obiectivelor reformei.
În acest sens, cel mai edificator exemplu îl reprezintă Bursa din
Varşovia, care a beneficiat de ajutorul puterii publice, dar şi de sprijin
internaţional, constituind astfel un mijloc important de atragere a
capitalurilor naţionale.
De altfel, acest proces s-a manifestat în toate ţările ex-comuniste,
care se află în tranziţie spre economia de piaţă liberă, între care se înscrie
şi România.
1.2. CONCEPT, CLASIFICARE, FUNCŢII
1.2.1. CONCEPT
Etimologic, termenul byrsa este de origine greacă, care a condus
la noţiuni similare utilizate în diferite ţări, cum ar fi : la bursa (latina
medievală), la bourse (limba franceză), la bolso (limba spaniolă), la
borsetta (limba italiană) etc.
În limbajul comun, termenul de bursă este folosit şi ca bursă de
studiu, care îşi are originea etimologică în “săculeţul” folosit în Evul
Mediu pentru păstrarea banilor.
Burse
13
Bursele reprezintă locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru
mărfuri, cât şi pentru diferite tipuri de hârtii de valoare.
În primele etape de funcţionare a burselor, pieţele bursiere erau
generale, tranzacţionându-se atât mărfuri, cât şi hârtii de valoare. Mai
târziu s-a realizat o separare între bursele de mărfuri şi bursele de valori.
Aşa cum s-a arătat, bursa este o piaţă, o instituţie specifică econo-
miei concurenţiale, privată sau de stat, înfiinţată prin lege şi
supraveghetă de stat.
Bursele sunt pieţe special organizate de către stat sau de asociaţii
private, în cadrul cărora se pot încheia tranzacţii de mărfuri, acţiuni, obli-
gaţiuni, redevenţe, bonuri de tezaur, trate, bilete la ordin, navluri,
asigurări, valute etc.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se
tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici generice, care se
individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt mărfuri
fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardiza-
bil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi
livrate la executarea contractului încheiat la bursă; pot fi depozitabile,
ceea ce permite executarea efectivă a tranzacţiei la o anumită dată de la
încheierea contractului de bursă.
De asemenea, trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o
condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă, nediferenţiat,
omogen.
În categoria mărfurilor fungibile intră produse agroalimentare
(grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.),
produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală
(petrol); unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne).
La bursele de mărfuri nu se negociază bunuri fizice,
individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul
licitaţiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative ("hârtii),
care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii şi constituie imaginea
comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate).
Bursa este, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul
dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizîndu-se în afara
acestei pieţe.
Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac
tranzacţii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.),
dar se pot realiza şi operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de
comerţ. Bursele de valori reprezintă un indicator general al climatului de
afaceri din spaţiul economic, naţional şi internaţional, în care acestea îşi
exercită influenţa.
Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece
aici se tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni
Burse
14
financiare (spre exemplu : mobilizare de capital, atragerea unui
împrumut, contracte futures pe indici de bursă etc.).
Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă
şi deschisă a cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie.
Deci, nu pot fi tranzacţionate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru
care există o concurenţă liberă, respectiv un număr suficient de mare de
ofertanţi şi clienţi, astfel încât să nu apară posibilitatea unor manipulări ale
cursului, bursa fiind opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol.
Scopul bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei,
"mâna invizibilă" - cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam
Smith - excluzând orice intervenţie extraeconomică sau orice tendinţă
provenită din afara sau din interiorul pieţei, de a manipula variabilele
pieţei, în principal a cursului.
Bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul
teoretic al pieţei pure şi perfecte, asigurând formarea cursurilor pe baza
raportului ce se stabileşte între cerere şi ofertă şi reflectând în permanenţă
realitatea economică.
În acest sens, pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face
obiectul tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite mai multe
condiţii:
ofertă mare, care să cuprindă un număr suficient de mare de
ofertanţi;
cerere solvabilă şi relativ constantă;
preţurile (cursurile) să nu fie influenţate de măsuri adminis-
trative de control;
să se asigure transparenţa informaţiilor privind piaţa.
Bursa este o piaţă organizată, unde tranzacţiile se realizează pe
baza unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi.
Prin reglementările prevăzute se asigură condiţiile pentru desfăşurarea
concurenţei libere, de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzac-
ţiilor comerciale şi financiare.
De asemenea, prin reglementare se urmăreşte de fapt asigurarea
uneia din condiţiile esenţiale ale viabilităţii bursei : credibilitatea acesteia,
garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tran-
zacţii.
Tranzacţiile bursiere se realizează întotdeauna prin firme
specializate (societăţi de bursă) şi prin intermediul unui personal
specializat (agenţii de bursă), care asigură stabilirea contactului între
cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.
Bursa este o piaţă reprezentativă, constituind un reper pentru
toate tranzacţiile care se realizează cu diferite mărfuri sau valori pentru
care reprezintă piaţa organizată.
Burse
15
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate
- aşa-numitul curs al bursei - element esenţial pentru toate tranzacţiile
comerciale sau operaţiunile financiare care se desfaşoară la nivelul unei
ţări, sau în cazul marilor burse, la nivel mondial.
Bursa se deosebeşte de tranzacţiile particulare efectuate întâmplă-
tor, prin negocieri între parteneri determinaţi.
Bursa are un local propriu, unde, în baza unui program de lucru al
acesteia, au loc tranzacţiile, pe baza cărora se stabilesc cotaţiile pentru
diferite categorii de valori şi bunuri.
În practică se întâlneşte şi noţiunea de “bursa neagră”, sintagmă
ce exprimă ideea de piaţă care funcţionează clandestin, reprezentând
relaţii de schimb care se sustrag normelor legale privind actele şi faptele
de comerţ.
1.2.2. ROL , IMPORTANŢĂ, SCOP, OBIECT, COTAŢII
Rolul şi importanţa burselor au crescut mult în ultimul timp,
datorită mai multor cauze, dintre care menţionăm :
bursa, în sens larg, are rolul de legătură între excedentul
de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, economiile
investitorilor transformându-se în capital;
rolul definitoriu al bursei, în sens larg, este de piaţă
secundară, asigurâd astfel un suport pentru piaţa primară,
unde se concentrează cererea şi oferta unor mărfuri, titluri,
valori, trate, bilete la ordin, navluri, valute etc.;
bursa constituie locul unde se concentrează un mare volum
de informaţii cu caracter economic, financiar, politic etc.;
participanţii la activitatea de bursă sunt interesaţi să
obţină toate informaţiile în legătură cu perspectivele
dezvoltării economice, în ansamblu, cât şi pe diverse
domenii; în funcţie de aceste informaţii, se poate ajunge la
o opţiune în ceea ce priveşte folosirea resurselor financi-
are, ca depuneri la bancă sau pentru cumpărarea de
acţiuni, de titluri de credit etc.;
bursa contribuie la orientarea fondurilor de investiţii sau a
capitalurilor spre cele mai eficiente domenii de activitate
etc.;
la bursă se pot negocia mărfuri care nu au fost încă produ-
se, respectiv, se vând şi se cumpără cereale nerecoltate
etc.;
bursa oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor
de valoare în bani lichizi, deţinătorii unor efecte sau titluri
Burse
16
etc., pot să le vândă prin bursă şi să încaseze suma
convenită înainte de scadenţă;
contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întoc-
mesc pe baza unor formulare tip.
La bursă, părţile contractante încheie operaţiunile lor prin
intermediul agenţilor de schimb, astfel că, partenerii nu se cunosc între
ei, deoarece operaţiunile se negociază pe baza ordinelor de cumpărare
sau de vânzare primite în acest sens.
Scopul bursei este de a realiza tranzacţii comerciale fără prezen-
tarea, predarea sau plata concomitentă a obiectului tranzacţiei.
La bursă, se schimbă numai mărfuri fungibile, în momentul
tranzacţiei fiind prezente nu mărfurile respective, ci mostre ale acestora :
grâu, fructe, flori, tutun, bumbac, mătase, carne, lână etc.
Obiectul tranzacţiilor la bursă poate fi:
mărfuri fungibile (care pot fi identificate prin număr, volum,
greutate, norme de calitate şi pot fi schimbate cu altele de
acelaşi fel şi cu aceeaşi cantitate);
valorile mobiliare;
valutele şi devizele;
asigurări sau închirieri de vase;
operaţiuni ajutătoare şi cu caracter general.
Deşi mărfurile şi valorile negociate la bursă sunt ale proprietarilor,
totuşi, cei care fac strigările la bursă sunt numai agenţii oficiali ai bursei.
Cotarea la bursă sau cursurile de bursă sunt preţurile înscrise
pe liste oficiale publicate, ele figurând pentru deschidere, închidere şi
încheiere efectivă a afacerilor.
1.2.3. CLASIFICAREA BURSELOR
Diversitatea instituţiei bursiere a condus la necesitatea clasificării
burselor, folosind în acest scop criterii specifice.
Astfel, după forma de constituire, deosebim două categorii de
burse:
1. - burse private, fondate, organizate şi administrate de societăţi
pe acţiuni sau asociaţii ale comercianţilor sau camere de
comerţ, dominante fiind bursele constituite ca societăţi pe
acţiuni; bursele private se întâlnesc mai ales în ţările anglo-
saxone. Bursele din New York, Tokyo, Toronto, Montreal,
Oslo, sunt asociaţii bursiere fără scop lucrativ.
2. – burse de stat, înfiinţate, organizate şi administrate de
autorităţile guvernamentale. Ele mai poartă şi denumirea de
burse organizate, deoarece funcţionează pe baza legilor ţărilor
pe teritoriul cărora sunt instituite. Spre exemplu, în Franţa,
Burse
17
autoritatea publică este reprezentată de un comisar al
guvernului, care este delegat în conducerea bursei, iar agenţii
de bursă (brokerii), deţin monopolul tranzac-ţiilor, fiind
consideraţi funcţionari publici. În Belgia, bursele sunt fără
scop lucrativ, create prin decret regal şi sunt administrate de o
persoană juridică de drept public. În Elveţia, bursele
funcţionează parţial ca instituţii publice, guvernate după legea
din cantonul respectiv, dar după modul de operare sunt
companii private.
După sfera şi importanţa tranzacţiilor, deosebim trei categorii
de burse:
1) burse de interes local, care vizează schimburile de mărfuri
şi de valori dintr-o anumită zonă geografică;
2) burse de importanţă naţională, care concentrează activi-
tatea comercială specifică bursei dintr-o anumită ţară;
3) burse internaţionale, la care participarea la tranzacţiile
bursiere cuprinde întreaga lume. Din această categorie se
pot cita bursele din New York, Chicago, Londra, Paris,
Tokyo, ş.a.
După obiectul tranzacţiilor, se pot delimita două categorii de
burse:
A – burse generale, unde se tranzacţionează o diversitate de
mărfuri, titluri de proprietate sau devize; asemenea burse se
întâlnesc la Amsterdam, Lima, Rio de Janeiro, Viena, Züric,
Paris, Hamburg, New York, Chicago, Singapore, Rotterdam,
Londra, ş.a.
B – burse specializate, unde se tranzacţionează o gamă strict
precizată de mărfuri sau valori şi care, de regulă, au menţionat
în denumirea lor şi specificul activităţii pe care o desfăşoară.
Bursele specializate se diferenţiază pe trei categorii :
a. – burse de mărfuri, unde se tranzacţionează anumite
mărfuri fungibile, cum ar fi : cerealele, zahărul, animalele,
cafeaua, bumbacul, mătasea brută, tutunul, cauciucul, metale-
le, ş.a. Din această categorie menţionăm următoarele burse :
bursa pentru animale (Chicago), bursa pentru cafea (New
York, Rotterdam, Amsterdam, Londra), bursa pentru cacao
(New York, Santos, Londra, Amsterdam, Rotterdam), bursa
zahărului (Londra, New York, New Orleans, Sao Paolo,
Alexandria, Bombay, Sidney, Bradford), bursa pentru
bumbac (New York), bursa pentru mătase brută (New York),
bursa pentru cauciuc (New York, Londra, Amsterdam,
Singapore), bursa pentru metale (Londra, New York), bursa
tutunului (Harrare) etc. Acest tip de burse este cunocut şi sub
denumirea de burse “futures” sau marché à térme.
Burse
18
Contractele futures negociate la bursele de mărfuri, au la bază
diferite active, cum ar fi:
mărfuri fizice, alcătuind pieţele futures comerciale;
titluri financiare (bonuri de tezaur, obligaţiuni, depozi-
te în eurodolari), titluri financiare sintetice (indici
bursieri) şi valute, care formează pieţe futures financire;
b. – burse de valori, unde se negociază diferite valori
mobiliare, cum ar fi: acţiuni, obligaţiuni, bonuri sau note de
tezaur, certificate de depozit, valute, cambii şi alte hârtii de
valoare (titluri financiare).
Cele mai importante burse de valori se întâlnesc la New York,
Londra, Paris, Melbourne, Tokyo, Yokohama etc.
C – burse pentru operaţiuni comerciale auxiliare, unde se
tranzacţionează operaţiuni de asigurări şi navluri. Cea mai
mare bursă de asigurări este la Londra (Lloyd’s Londra), iar
burse de navlosire se întâlnesc la Pireu, New York,
Amsterdam, Rotterdam etc.
După criteriul de admitere la tranzacţii, deosebim două
categorii de burse:
1. burse cu acces limitat, unde la tranzacţii pot participa
numai membrii bursei şi persoanele care au obţinut de la
conducerea bursei autorizaţii speciale de participare;
2. burse cu participare nelimitată, unde accesul se face
gratuit sau pe baza unei taxe de participare; regulamentele
de funcţionare a burselor stipulează excepţia interzicerii
accesului la tranzacţiile bursiere pentru persoanele care au
comis delictul de înşelăciune.
1.2.4. FUNCŢIILE BURSEI
Bursa îndeplineşte şi anumite funcţii, care, în sinteză, se referă la
următoarele:
funcţia de centralizator al tranzacţiilor, care permite accesul
direct şi continuu la informaţiile de piaţă şi asigură concentra-
rea ordinelor de vânzare şi de cumpărare în vederea formării, în
condiţii de concurenţă, a preţurilor bunurilor şi valorilor
tranzacţionate;
funcţia de releu între surplusul şi nevoia de mărfuri şi fonduri,
care constă în legăturile ce se stabilesc prin intermediul bursei
între diferite pieţe ale produselor fizice şi financiare, materiali-
zându-se într-o varietate de tipuri de tranzacţii;rolul acestei
funcţii a crescut odată cu progresele înregistrate în domeniul
comunicării;
Burse
19
funcţia de motor al vieţii economice, care completează
funcţia de releu întrucât bunurile şi valorile ajung de la cei care
dispun sau le prisosesc, la cei care au nevoie de ele, permiţând
realizarea unor proiecte investiţionale care contribuie la
dinamizarea economiei;
funcţia de barometru al vieţii economico-financiare dintr-o
ţară sau la nivel mondial se realizează de bursă prin modul de
organizare şi sistemul de funcţionare, care aigură în permanen-
ţă cunoaşterea şi tendinţa ce o are economia mondială, în
general, şi economia unei ţări, în special; bursa măsoară starea
vieţii economico-sociale şi prognozează perspectiva pe termen
scurt a economiei şi a societăţii umane în domeniul afacerilor;
funcţia de simbol al economiei concurenţiale este realizată
de bursă prin efectul celorlalte funcţii menţionate mai sus;
bursa, prin specificul ei, concentrează cererea şi oferta, creând
condiţii pentru concurenţă, astfel că preţurile bursiere capătă un
rol însemnat în menţinerea, reorientarea şi restructurarea
economiei prezente şi viitoare; bursa este un simbol al econo-
miei de piaţă, întrucât ea reprezintă tranzacţia în genere;
tranzacţiile bursiere se deosebesc de tranzacţiile particulare
efectuate întâmplător, prin negocieri între parteneri determi-
naţi; funcţia de simbol a economiei este dată deci de capacita-
tea bursei de a simplifica şi uniformiza practicile comerciale,
de obicei anarhice şi greoaie;
funcţia de obiect de interes pentru lumea de afaceri, lumea
economică şi lumea politică şi pentru opinia publică este
realizată de bursă, în primul rând, prin faptul că ea este
deţinătoarea de informaţii din cele mai variate domenii, iar
rezultatele propriei activităţi, adică a tranzacţiilor, au reper-
cursiuni în cele mai neaşteptate domenii, întrucât asupra bursei
acţionează o multitudine de factori; rezultă faptul că, nivelul de
interes al acestei funcţii este diferit, cel mai mare fiind interesul
pentru sfera afacerilor, apoi pentru viaţa economică şi politică.
1.3. INSTITUŢIA BURSEI
O instituţie presupune reguli stricte de conduită pentru cei care
folosesc serviciile ei, reguli bazate pe justiţie, echitate, transparenţă,
profesionalism şi disciplină.
Instituţia bursei este deci o persoană juridică, care, prin
obiectul său de activitate, forma juridică, organizare şi funcţionare, se
autoregle-mentează şi se autoguvernează.
Burse
20
Principiul autoreglementării dă dreptul instituţiei bursei, ca în
limitele legii, să-şi stabilească modul de organizare şi funcţionare, prin
elaborarea şi adoptarea Statutului şi a Regulamentului bursei.
Principiul autoguvernării se realizează diferit de la o ţară la alta
şi chiar de la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ general,
statutul juridic al instituţiei şi rolul pe care aceasta trebuie să-l aibă în
viaţa economico-financiară.
Totuşi, din experienţa internaţională contemporană, se poate
desprinde un model general al instituţiei bursei.
Regimul juridic al burselor constituie forma sub care aceste
instituţii se organizează.
Conform practicii internaţionale, instituţia bursei este organizată
fie sub formă de societăţi pe acţiuni, fie ca asociaţii comerciale, fie ca
sectoare cu activităţi distincte în cadrul Camerelor de comerţ, fie ca
asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice.
Spre exemplu, în anul 1882 s-a înfiinţat în cadrul Camerei de
Comerţ din Londra, Bursa de metale din Londra (The London Metal
Exchange – LME), unde se negociază patru metale: cupru, cositor,
plumb şi zinc. Este cea mai mare bursă de metale din lume, tranzacţiile
anuale fiind de circa 2 miliarde dolari, reprezentând 70 % din
schimburile totale mondiale la aceste mărfuri.
Statutul bursei (Charter sau Constitution), reprezintă actul de
constituire a instituţiei bursiere care cuprinde:
obiectul negocierilor din cadrul bursei;
drepturile şi obligaţiile participanţilor;
modalitatea de admitere a membrilor asociaţi în cadrul bursei;
modul de alegere a Comitetului de conducere a bursei;
atribuţiile Adunării generale sau a Asociaţiei bursei;
adoptarea hotărârilor în cadrul Adunării generale sau a
Asociaţiei bursei;
atribuţiunile Comitetului bursei;
secretariatul bursei şi atribuţiile acestuia;
activitatea desfăşurată de agenţii oficiali şi numirea acestora,
precum şi a suplinitorilor;
atribuţiunile Comisiei de Arbitraj;
frecventarea burselor;
atribuţiile Camerei sindicale de pe lângă bursă;
sindicatul bursei de efecte, acţiuni şi schimb;
modul de stabilire a cotaţiilor la bursă etc.
Pentru a crea baza de credibilitate a acestei instituţii în rândul
masei mari de investitori, dar şi în rândul publicului, condiţiile menite a
garanta profesionalismul şi corectitudinea tranzacţiilor bursiere sunt
detaliate prin Regulamentul bursei.
Burse
21
În acest sens, sunt precizate condiţiile pentru admitere la bursă în
funcţie de obiectul de activitate, regulile privind cotarea la bursă,
respectiv condiţiile pentru cotare şi taxele pentru cotare, materializate în
prospectul pentru cotare şi în informaţii de natură permanentă pe care
firmele cotate la bursă trebuie să le furnizeze instituţia bursei.
Regulamentul bursei prevede detalii privind următoarele aspecte :
sistemele de tranzacţii acceptate;
tipurile de operaţiuni care se realizează la bursă;
modul de primire şi executare a ordinelor de bursă;
modalitatea de executare a contractelor încheiate la
bursă;
regulile legate de diseminarea (răspândirea) informaţiei
bursiere;
regulile privind activitatea agenţilor de bursă etc.
De exemplu, prin sistemele de tranzacţii acceptate la bursă sunt
cuprinse tipurile de tranzacţii prin definirea operaţiunilor (cash, futures,
opţiuni etc.), procedura tranzacţională, respectiv ordinea de desfăşurare a
activităţilor în sala de negocieri, apoi ordinele de bursă în sensul
conţinutului şi valabilităţii lor.
De asemenea, se detaliază fără echivoc, unitatea de tranzacţie,
programul de lucru al instituţiei bursei, modul de înregistrare al tranzac-
ţiilor, taxele pentru tranzacţii etc.
În procesul de operare la bursă, regulamentul stipulează tipurile de
preţ, diferenţele minime de preţ şi limitele zilnice de variaţie a cursului.
Regulamentul bursei cuprinde şi cerinţele privind activitatea
agenţi-lor de bursă (categorii, înregistrare la bursă, obligaţii, conduită
etc.).
1.4. MEMBRII BURSEI
Membrii bursei, în funcţie de specificul bursei şi reglementările
legale din diverse ţări, sunt persoanele care se asociază sau sunt
autorizate în vederea constituirii unei burse, calitate din care decurg apoi
o serie de drepturi şi obligaţii, riguros stabilite şi respectate.
Obţinerea calităţii de membru al bursei are în vedere o serie de
condiţii, cum ar fi :
frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade;
deţinerea unei firme proprii sau prestarea unei anumite
activităţi;
recomandarea din partea unor membri ai bursei şi
garantarea acestora pentru solicitant;
depunerea unei garanţii.
Membrii bursei diferă de la o bursă la alta.
Burse
22
În cadrul burselor cu Casă de Clearing, membrii bursei sunt foarte
numeroşi, dar în practică numai un număr limitat au loc la burse.
În cazul bursei de metale din Londra (L.M.E. – London Metal
Exchange), aceasta se bazează pe un număr redus de membri (maxim
30), fără a afecta negativ volumul tranzacţiilor, întrucât prin intermediul
membrilor bursei se poate încheia un număr nelimitat de afaceri.
Casa de Clearing are un rol de organism central şi garantează
toate cheltuielile contractuale şi organizează, la nevoie, livrarea
mărfurilor.
În cazul burselor fără Casă de Clearing, membrii bursei sunt
direct responsabili de executarea contractului.
În cazul burselor închise, numărul membrilor este limitat, iar
accesul la calitatea de membru a unui terţ este condiţionată de obţinerea
unui loc din partea unui titular, prin moştenire, cumpărare, închiriere
sau în alt mod, stipulat de Regulamentul bursei.
În acest sens, se poate exemplifica Bursa din New York (NYSE),
care are 1366 de membri (locuri).
La bursele deschise, numărul de locuri este nelimitat, iar membrii
bursei se împart, de regulă, în două categorii:
membri fondatori;
membri asociaţi.
Membrii bursei pot fi plini şi afiliaţi. Calitatea unui membru al
bursei nu este personală, ci este deţinută de firma pe care o reprezintă
diferite persoane împuternicite legal.
Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei, iar în
cazul neachitării, aceştia îşi pierd calitatea de membri afiliaţi ai bursei.
Membrii afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia de avantaje
băneşti. Ei au dreptul să participe la Adunarea Generală a Bursei.
Un număr de doi membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice
adunare a Comitetului bursei, când ordinea de zi cuprinde probleme
legate de condiţiile contractuale, diverse reguli şi legi, având şi drept de
vot în problemele respective.
Fiecare membru afiliat al bursei plăteşte o cotizaţie anuală,
stabilită de Comitetul bursei, care poate fi modificată.
Cotizaţiile se plătesc la începutul anului calendaristic.
Dacă după sesizarea secretariatului bursei, în termen de o lună nu
se achită cotizaţia, aceştia pierd calitatea de membri afiliaţi.
Membrii afiliaţi pot fi şi diverse companii sau firme străine. Ei
sunt propuşi de un membru plin al bursei.
Dacă Comitetul bursei aprobă cu majoritatea simplă, secretariatul
notifică în scris admiterea firmei în rândul membrilor afiliaţi străini.
Burse
23
După plata taxelor legale, noul membru afiliat străin semnează o
declaraţie de recunoaştere a regulilor şi legilor bursei, cu toate
modificările ce se vor face ulterior.
Taxa este, de regulă, mai mare faţă de cea a membrilor afiliaţi din
ţară.
De asemenea, se prevede şi o limită numerică a membrilor afiliaţi
străini, care diferă de la o bursă la alta.
Spre exemplu, la bursa zahărului din Londra, numărul maxim de
membri străini afiliaţi este limitat la 10.
Evidenţa membrilor afiliaţi se ţine de către secretarul bursei într-
un registru special, care poate fi controlat de membrii plini ai bursei.
Membrii afiliaţi pot face tranzacţii comerciale la bursă prin inter-
mediul membrilor plini ai bursei. Un membru străin, afiliat la bursă,
poate fi suspendat pe motiv de faliment. El poate să transfere calitatea de
membru afiliat, prin vânzare sau pe alte căi, cu condiţia ca noua firmă să
fie admisă ca membru, conform statutului şi să plătească taxele stabilite.
Avantajul de a avea calitatea de membru al bursei constă în
posibi-litatea de a efectua direct tranzacţii la bursa respectivă.
Drepturile membrilor bursei constau în următoarele:
dreptul de a participa la elaborarea şi modificarea
Statutului şi Regulamentului bursei;
dreptul de a fi prezent direct sau prin reprezentanţi şi de a
efectua tranzacţii bursiere pe cont propriu sau/şi pentru
terţi. Comisioanele pe care membrii bursei le percep pentru
aceste operaţiuni reprezintă venituri rezultate direct din
calitatea de membru al bursei;
dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, de
a alege şi a fi ales în organele de conducere ale acesteia.
Obligaţiile membrilor bursei constau în următoarele:
să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de
natura şi mărimea afacerilor pe care le desfăşoară şi să
prezinte garanţiile prevăzute de lege şi Regulamentul
bursei;
să contribuie la fondurile băneşti, prin modalităţile şi
volumul stabilit prin Statutul şi Regulamentul bursei;
să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi
Regulamentul bursei privind negocierea, încheierea şi
executarea tranzacţiilor bursiere.
1.5. MANAGEMENTUL BURSEI
Managementul instituţiei bursei constă în organizarea, conduce-
rea şi administrarea burselor şi se realizează diferit de la o ţară la alta şi
de la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ general, de
Burse
24
regulamentele proprii şi caracteristicile pieţei în care instituţia bursei
activează.
Literatura de specialitate conturează un model general al manage-
mentului bursei, care include patru tipuri de organisme:
de decizie;
de execuţie;
de consultanţă;
de control.
1) Organele de decizie cuprind : Adunarea Generală a Bursei, în
cazul burselor constituite ca societăţi pe acţiuni sau Asociaţia
bursei, în cazul asociaţiilor bursiere fără scop lucrativ.
În principal, aceste organe de decizie au în cadrul obiectului de
activitate următoarele activităţi:
elaborarea şi modificarea Statutului şi Regulamentului
de funcţionare a bursei;
desemnarea organelor de conducere permanentă şi a
comitetelor de bursă;
numirea şi aprobarea cadrelor de conducere;
supravegherea şi controlul general al activităţii bursei.
2) Organele de execuţie urmăresc desfăşurarea normală a
activităţii curente a bursei, prin angajaţi cu funcţii de
răspundere şi prin funcţionari cu rol operativ.
Principalele departamente operative sunt organizate în funcţie
de modul de derulare a tranzacţiilor şi anume:
pentru cotaţii;
de supraveghere a pieţei;
de clearing;
informativ;
de analiză şi cercetare-dezvoltare;
de relaţii internaţionale;
de relaţii cu publicul.
Există, de asemenea, o serie de servicii funcţionale, cum ar fi :
pe probleme tehnice;
de personal;
administrativ;
secretariat etc.
3) Organele consultative, au rolul de a asista şi consilia, prin
specialişti şi experţi, organele de conducere ale instituţuei
bursei şi se numesc generic comitete. Aceste organisme au
atribuţii permanente sau speciale.
Pentru atribuţiile permanente funcţionează, în general, patru
tipuri de comitete:
Burse
25
de supraveghere;
pentru membri;
pentru etică bursieră;
pentru operaţiuni cu produse noi bursiere.
Atribuţiile speciale se referă la informatizarea şi aranjarea bursei
din punct de vedere funcţional şi ambiental.
4) Organele de control lucrează în colaborare cu comitetul de
supraveghere şi cel de etică şi răspund în faţa Adunării generale a
bursei. Personalul de control este format din specialişti, experţi
sau cenzori, aleşi fie dintre membrii bursei, fie dintre membrii
organismelor şi instituţiilor financiare centrale, ca reprezentanţi ai
statului.
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Prezentaţi istoricul apariţiei burselor.
2. Unde şi când a apărut prima bursă internaţională ?
3. Exemplificaţi câteva burse apărute în Europa în perioada 1549-
1882 ?
4. Când s-a înfiinţat Bursa de acţiuni de la New York şi care a fost
evoluţia acesteia ?
5. Care este etimologia noţiunii de bursă şi ce reprezintă bursa ?
6. Ce reprezintă mărfurile fungibile ?
7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o marfă sau o hârtie de valoa-
re pentru a fi tranzacţionată la bursă ?
8. Prezentaţi rolul şi importanţa bursei .
9. Prezentaţi scopul bursei şi obiectul tranzacţiilor la bursă ?
10. Care sunt categoriile de burse „după forma de constituire” şi
„după sfera şi importanţa tranzacţiilor” ?
11. Care sunt categoriile de burse „după obiectul tranzacţiilor” ?
12. Prezentaţi categoriile de burse clasificate „după criteriul admiterii
la tranzacţii” .
13. Prezentaţi funcţiile bursei .
14. Ce reprezintă instituţia bursei ?
15. Prezentaţi conţinutul Statutului şi al Regulamentului bursei.
16. Ce sunt membrii bursei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească
pentru obţinerea acestei calităţi ?
17. Care sunt drepturile şi obligaţiile membrilor bursei ?
18. Care sunt organismele ce alcătuiesc managementul bursei ?
19. Prezentaţi structura şi principalele activităţi ale organelor de deci-
zie la bursă.
20. Care este structura organelor de execuţie la bursă ?
21. Care sunt atribuţiile permanente şi speciale ale organelor consul-
tative şi de control la bursă ?
Burse
26
CAPITOLUL 2 – BURSA DE MĂRFURI
CONCEPT, OBIECTUL TRANZACŢIILOR ŞI
STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A BURSEI
DE MĂRFURI
Literatura de specialitate prezintă mai multe definiţii ale bursei de
mărfuri, dintre care menţionăm:
Bursa de mărfuri reprezintă o piaţă caracteristică economiei
capitaliste, unde se cumpără şi se vând mărfuri fungibile, după
o procedură specială, care se desfăşoară potrivit unui pro-
gram prestabilit, într-o anumită sală, în prezenţa vânzătorilor
şi a cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora;
Bursele de mărfuri sunt pieţe caracteristice ce concentrează în
acelaşi loc şi în acelaşi timp, o mare parte din cererea şi
oferta mondială de anumite produse, unde se desfăşoară
curent tranzacţiile de vânzare-cumpărare, după o procedură
specială, motivate atât de nevoi reale, cât şi de intenţii specu-
lative;
Bursa de mărfuri este o piaţă caracteristică ţărilor cu
economie de piaţă, unde se tranzacţionează mărfuri fungibile
înrudite calitativ, substituibile şi perfect conservabile, după o
procedură specială care se desfăşoară, potrivit unui program
prestabilit, într-un loc cunoscut, în prezenţa vânzătorilor şi a
cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora, sub suprave-
gherea unei autorităţi;
Bursa de mărfuri este piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii
organizate cu drepturi şi titluri de mărfuri fungibile.
Termenul „fungibil” este specific ştiinţelor juridice, fiind atribuit
acelui lucru sau bun care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel, de
aceeaşi calitate şi aceeaşi cantitate, în cazul când formează obiectul unei
obligaţii.
Ce se comercializează prin bursele de mărfuri ?
Prin bursele de mărfuri sunt comercializate produse care trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii indispensabile:
a) să se preteze la o standardizare precisă sub aspectul calităţii şi
omogenităţii pentru a exista garanţia că ceea ce s-a negociat în
contract şi ceea ce se va livra şi recepţiona sunt două lucruri identice;
Fac obiectul tranzacţiilor la bursele de mărfuri următoarele
bunuri :
Burse
27
– bunuri de origine vegetală : grâu, porumb, soia boabe, făină,
ulei, ovăz, orez (alb, brun), seminţe de sorg, cartofi (albi, roşii), cacao,
cafea, citrice, suc de portocale congelat, zahăr brut şi rafinat, seminţe de
floarea soarelui, bumbac, ulei de palmier, cauciuc, lemn, placaj,
cherestea, etc.;
– bunuri de origine animală: animale vii (porci, vite, alte cornute),
carcase congelate de porc, carne (de porc, de vită, de pui, de curcă), unt,
ouă, lână, piei brute, ş.a.;
– bunuri de origine minerală: aur, argint, cupru, zinc, aluminiu,
plumb, cositor, nichel, paladiu, platină, combustibili casnici şi industriali
(benzină, motorină, propan), ş.a.
b) produsele trebuie să se depoziteze cel puţin pe perioada în care
au loc tranzacţiile;
c) mărfurile trebuie să fie comercializate în condiţiile unei
concurenţe libere (fără a se putea influenţa preţul de către una din
părţile participante);
d) nu este obligatoriu ca marfa să existe fizic în momentul
efectuării tranzacţiilor, ci numai documentele care să ateste existenţa
acesteia.
Vânzătorul nu-şi etalează marfa, ci prezintă numai un document
prin care face dovada că este posesorul ei.
Cumpărătorul nu pretinde să vadă marfa, întrucât fiind vorba de o
marfă fungibilă, cunoaşte cu exactitate din documentaţie, toate calităţile
acesteia;
e) să fie o marfă atractivă, adică să creeze o piaţă ce atrage
atenţia speculatorilor, vânzătorilor şi cumpărătorilor, prin oscilaţii mari
şi frecvente ale preţurilor, rezultate din variaţia mare a cererii şi a
ofertei, bază pentru câştiguri din tranzacţii cu astfel de mărfuri.
Asemenea oscilaţii mari de preţ au determinat şi apariţia riscurilor,
întrucât aceste variaţii de preţ apăreau de cele mai multe ori imprevizibil.
Structura organizatorică a burselor de mărfuri este asemănă-
toare în aproape toate ţările unde sunt organizate asemenea burse, ele
păstrând cadrul şi formele funcţionale ale burselor clasice, existând mici
deosebiri în privinţa unor reglementări interne cuprinse în Statutul sau
Regulamentul bursei.
Influenţa diferiţilor factori au determinat reglementarea şi
conturarea tot mai precisă a uzanţelor privind comerţul cu mărfuri
la bursă şi în acelaşi timp, au putut fi făcute diferenţierile
corespunzătoare între tipurile de contracte practicate:
– contractul „spot” (la vedere);
– contractul „forward” (la termen);
– contractul „futures” (promisiuni pentru viitor).
Burse
28
Contractul „spot” presupune cumpărarea sau vânzarea de
mărfuri fizice, disponibile pentru livrarea imediată sau la o dată foarte
apropiată, contra plată în numerar (cash).
Asemenea tranzacţii se pot încheia la bursă sau în afara ei.
În cazul contractelor „spot”, momentul încheierii tranzacţiei este
legat direct, în timp, de cel al livrării şi plăţii, marfa se găseşte în depozit
şi preţul nu se modifică.
Contractele „spot” nu sunt, în general, standardizate (fără a
exclude, însă, această posibilitate).
Contractul „forward” se realizează prin vânzări şi cumpărări de
mărfuri cu livrare ulterioară, conform opţiunilor părţilor contractante,
prin negocierea preţului, fără a avea la bază un contract standardizat sau
obligaţia de a face cunoscute preţurile negociate, iar riscurile cu care se
confruntă o parte contractantă depind în întregime de cealaltă parte.
În această situaţie, contractele forward sunt contracte spot, în care
momentul livrării este rupt în timp, de momentul încheierii contractului,
existând o diversitate de modalităţi de plată (de la ordin de plată, deci
plata în avans – la cash sau acreditiv).
Contractul „futures” reprezintă o înţelegere între două părţi, de a
vinde, respectiv de a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un
instrument monetar, la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o
dată viitoare. Tranzacţiile au loc numai pe ringul bursei, preţul fiind unul
singur pentru un anumit moment, fiind făcut public.
Tranzacţiile „futures” se încheie centralizat, pe bază de contracte
standardizate, iar în vederea protejării contra efectelor nerealizării unor
prevederi contractuale, ambele părţi depun garanţii.
Există un sistem, care a evoluat în timp şi care prin intermediul
Casei de Clearing colectează zilnic garanţiile, ea având responsabilitatea
efectuării plăţilor, constituindu-se „în cealaltă parte”, astfel că
determină vânzătorul şi respectiv cumpărătorul, să-şi respecte obligaţiile
asumate prin contractele „futures”.
Dacă contractele „spot” şi „forward” se pot tranzacţiona sau nu
prin mijlocirea unei instituţii bursiere, în cazul contractelor „futures” nu
există decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza unui
mecanism specific, condiţionat de legi şi regulamente.
Contractul „futures” este întotdeauna standardizat, iar valoarea
acestuia este variabilă, în sensul că preţul este marcat periodic (de obicei
zilnic) la bursă.
Bursele de mărfuri fiind pieţe caracteristice, unde se concentrează
cererea şi oferta pentru anumite categorii de mărfuri, se diferenţiază
din punct de vedere al structurii organizatorice, în funcţie de tipul de
piaţă în care funcţionează, respectiv, Statutul şi Regulamentul vor
cuprinde în mod diferenţiat regulile şi uzanţele ce caracterizează
respectivele tranzacţii.
Burse
29
Întregul sistem organizatoric este astfel conceput încât să creeze
instituţiei bursei o bază juridică solidă.
Bursele sunt constituite, în general, sub forma societăţilor pe
acţiuni, prezentând dări de seamă publice, iar capitalul social, stabilit
prin statut, este împărţit într-un anumit număr de acţiuni, denumite
certificate.
Fiecare membru al bursei trebuie să posede cel puţin un astfel de
certificat. Bursa nu încheie afaceri de vânzare-cumpărare în numele său.
Încheierea afacerilor este o funcţie a membrilor bursei, care joacă
rolul de intermediari profesionişti la realizarea operativă de vânzare-
cumpărare a mărfurilor de bursă.
Capitalul social al bursei este format din contribuţiile membrilor,
materializate în certificate şi din alte contribuţii stabilite prin
Regulamentul şi Statutul bursei.
Membrii bursei sunt persoane fizice sau juridice, de regulă
specializate în comerţul cu produsele ce fac obiectul de activitate al
bursei.
Pot fi membri ai bursei, mari companii comerciale, unităţi
economice productive din oraşul, zona sau ţara respectivă, care sub
diferite forme efectuează tranzacţii la bursă, mari bănci şi instituţii
financiare, care sunt interesate în operaţii bursiere.
Membrii burselor diferă de la o bursă la alta, însă obligaţiile şi
drepturile lor sunt în general asemănătoare.
Dintre principalele obligaţii ale membrilor bursei de mărfuri
evidenţiem câteva:
a. depunerea unei sume de bani cu titlu de cauţiune, pentru
garantarea obligaţiilor rezultate din tranzacţiile pe care le efectuează la
bursă;
b. achitarea cotizaţiei anuale şi a celei speciale pe care o plăteşte
odată cu obţinerea calităţii de membru al bursei;
c. respectarea prevederilor din Statutul şi Regulamentul bursei.
Între drepturile de membru al unei burse de mărfuri se înscriu,
în principal, două atribute:
a. dreptul de a frecventa bursa şi a face tranzacţii bursiere,
fiecare membru având în ringul bursei un reprezentant numit broker;
b. dreptul de a alege şi a fi ales în Comitetul bursei, în Comisia de
Arbitraj sau în alte structuri organizatorice ale bursei, în funcţie de
prevederile statutare şi regulamentele acestora.
Membrii bursei efectuează tranzacţii de vânzare şi/sau de
cumpărare de mărfuri pentru a-şi realiza nevoile de profit sau de
aprovizionare proprii, dar în acelaşi timp, pot acţiona şi la ordinul altor
firme partenere, ca intermediari profesionişti, specializaţi în derularea
operaţiunilor bursiere.
Burse
30
Efectiv, operaţiunile bursiere se realizează prin intermediul
agenţilor de bursă, care au denumiri specifice: Borsenmakler, în
Germania, courtiers în Franţa, dar mai ales, brokeri şi dealeri.
Brokerii nu au independenţă decizională, ei nu figurează ca parte
în contractul încheiat ca urmare a tranzacţiei bursiere, ei neavând nici
posesia şi nici controlul privind mărfurile asupra cărora s-a negociat.
Brokerii acţionează la bursă în funcţie de ordinele primite de la
membrii bursei sau de la persoane din afara bursei (clienţi ai firmelor de
brokeraj) şi rolul lor se încheie odată cu perfectarea tranzacţiei, părţile
contractante fiind numai cumpărătorul şi vânzătorul.
Câştigul brokerului constă din comisionul pe care îl încasează în
urma tranzacţiei efectuate şi se numeşte „brokerage”.
Pentru activitatea de brokeraj se încasează comisionul integral
pentru nemembrii bursei, 50 % pentru membri plini ai bursei, iar
membrii Casei de Clearing sunt scutiţi de plata comisionului.
În general, nivelul comisioanelor este mai mic, reprezentând
aproximativ 5 – 7 % din profitul potenţial, dar şi acesta poate fi redus
până la jumătate din nivelurile stabilite iniţial, în urma negocierii cu
brokerii.
Toate aspectele legate de comision (nivel, mod de percepere), sunt
definite cu claritate în contractul tip al fiecărei burse.
În Anglia, unde băncile nu au acces la burse, brokerul este un
mandatar care primeşte ordine de la persoane din afara bursei, deci şi de
la bănci.
Brokerul execută ordinele primite telefonic şi comunică tot
telefonic îndeplinirea lor.
Dealerul, care mai poartă şi numele de jobber (uneori cu înţeles
de speculant la bursă), încheie operaţiuni pe cont propriu, câştigul
realizându-l din diferenţele de curs, el fiind de regulă, prin intermediul
brokerului, în legătură cu Comitetul bursei.
2.2. CONDUCEREA BURSEI DE MĂRFURI
Organele de conducere ale bursei de mărfuri sunt stabilite în
Statutul şi Regulamentul bursei.
Conducerea bursei de mărfuri este asigurată de Comitetul bursei,
care se alege anual din cadrul membrilor bursei.
Comitetul bursei alege un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi,
în concordanţă cu amploarea activităţilor desfăşurate la bursă.
Comitetul bursei are în atribuţii următoarele activităţi legate de
organizarea şi funcţionarea administrativă a burselor:
– respectarea uzanţelor stabilite prin Statutul şi Regulamentul
bursei;
Burse
31
– fixarea programului de funcţionare a bursei;
– numirea salariaţilor bursei;
– convocarea şi conducerea adunărilor generale ale membrilor
bursei;
– numirea Comisiei de Arbitraj;
– reprezentarea bursei faţă de terţi;
– administrarea fondurilor bursei;
– constatarea şi publicarea cursurilor oficiale, procurarea
materialelor informative şi comunicarea de informaţii
instituţiilor oficiale.
Conducerea zilnică a bursei de mărfuri se face de către
Administraţia bursei, care desemnează un director şi o serie de
comitete consultative, dintre care mai importante sunt următoarele :
Comitetul tehnic, care are sarcina să se ocupe permanent de
buna funcţionare a bursei;
Comitetul pentru stabilirea cotaţiilor (preţurilor) la bursă;
Funcţionari de specialitate care nu au calitatea de membri
ai bursei.
În structura organizatorică a bursei de mărfuri, nucleul majorităţii
burselor îl reprezintă Casa de Clearing („Clearing House” sau
„Clearing Association”), alcătuită dintr-o parte din membrii bursei (cei
cu cel mai mare renume şi poziţii importante în cadrul instituţiei bursei),
din bănci, societăţi de asigurare, societăţi de transport şi alte firme cu
prestigiu în domeniul respectiv, condiţia de bază fiind ca acestea să aibă
o bonitate financiară certă.
Casa de Clearing sau cum mai este numită Casa de compensaţii,
poate fi un departament în cadrul bursei sau o instituţie asociată bursei.
Asociaţia bursei (bursa) şi Casa de Clearing au obligaţia să
protejeze interesele membrilor bursei, în timp ce, guvernele au obligaţia
de a proteja interesele marelui public.
Plecând de la acest aspect, guvernele îşi rezervă dreptul de a
interveni în afacerile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate
interesele părţilor.
Casa de Clearing are un rol esenţial în derularea operaţiunilor
bursiere, întrucât ea se constituie, atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător, în „cealaltă parte”, garantând îndeplinirea necondiţionată a
tranzacţiilor încheiate la bursă.
În acest caz, cumpărător sau vânzător nu mai este brokerul care a
confirmat contractarea pe ring, ci Casa de Clearing.
Mecanismul de funcţionare şi de percepere a garanţiilor de către
Casa de Clearing este următorul :
fiecare membru al bursei are obligaţia să depună o rezervă
de bani în contul Casei de Clearing, la încheierea
Burse
32
contractului pentru fonduri de garanţie numite „deposits”
şi zilnic pentru soldul operaţiunilor încheiate, respectiv
pentru diferenţa dintre valoarea contractelor de cumpărare
şi a celor de vânzare încheiate, diferenţe denumite
„margins” sau „margins deposits”;
în cursul zilei, toate tranzacţiile făcute de membrii bursei
sunt confirmate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise
membrilor Casei de Clearing care le mai verifică încă
odată;
la sfârşitul zilei, Casa de Clearing se substituie, în toate
tranzacţiile în „cealaltă parte”, respectiv toţi cei care au
vândut pe ring au drept cumpărător Casa de Clearing şi
toţi care au cumpărat pe ring au drept vânzător aceeaşi
Casă de Clearing; în consecinţă, Casa de Clearing devine
partener şi garant pentru toate operaţiunile efectuate la
bursă;
pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe
un comision a cărui mărime este stabilită prin Regula-
mentul de funcţionare a bursei. În practică, având în vedere
mărimea sumelor de bani care intră în jocul bursei, nivelul
comisioanelor este relativ mic. De exemplu, la Bursa
zahărului din Londra, comisionul este fix, de 10 £ pe
contract (un contract este o tranzacţie de 50 de tone de
zahăr);
veniturile Casei de Clearing se completează şi din taxele
percepute pentru serviciile prestate, la care se adaugă şi
fondurile de garanţie depuse la înfiinţarea bursei.
Casa de Clearing mai îndeplineşte şi funcţia de distribuire a ceea
ce se numeşte „notices of delivery”, prin care vânzătorii îşi fac
cunoscută dorinţa de a livra marfa către acei cumpărători care notifică
aceleiaşi Case de Clearing şi care îşi exprimă intenţia de a prelua
cantitatea de marfă cumpărată.
Spre exemplu, dacă valoarea unui lot de marfă cumpărat este de
280 mii £, iar preţul curent al acestei mărfi este de 270 mii £, Casa de
Clearing va solicita „margin” (diferenţa) de 10 mii £.
Dacă o marfă a fost vândută la un preţ de 300 £, iar preţul ei
curent este de 350 £, atunci diferenţa („margin”) cerută de Casa de
Clearing va fi de 50 £. Dacă situaţia depozitelor în garanţie („deposits”),
denumite şi „original margins”, se prezintă la un moment dat ca în
tabelul 1, atunci diferenţa de depozite în garanţie ce va fi solicitată de
către Casa de Clearing va fi de 40 £, care rezultă astfel: (60 – 20) sau
(255 – 215).
Burse
33
Tabelul 1
Situaţia depozitelor în garanţie (original margins)
Luna
calendaristică Vânzări Cumpărări
Neacoperite
Vânzări
Cumpă-
rări
Martie 60 115 - 55
Iunie 40 20 20 -
Septembrie 80 80 - -
Decembrie 35 40 - 5
Total 215 255 20 60
În caz de faliment al unui membru al bursei, membrii Casei de
Clearing se constituie în consorţiu, unindu-şi forţele pentru a acoperi şi
minimiza pierderea.
În situaţia în care unul dintre membrii Casei de Clearing nu poate
să onoreze obligaţiile realizate din tranzacţiile încheiate, se iau succesiv
mai multe măsuri în următoarea ordine:
1. mai întâi se lichidează toate contractele deţinute de membrul
bursei în cauză;
2. dacă banii rezultaţi din lichidarea contractelor nu sunt
suficienţi, se recurge la rezerva membrului bursei
falimentar;
3. dacă nici această sumă nu este suficientă, se apelează la
contribuţia membrulu ibursei la fondul de garanţie;
4. dacă nici în acest mod deficitul nu a fost acoperit, se
foloseşte restul fondului de garanţie.
Funcţionarea Casei de Clearing se bazează pe puterea financiară a
firmelor componente şi pe garanţiile depuse de fiecare membru al bursei.
Firmele de brokeri, membre ale bursei, sunt obligate să depună
fonduri de rezervă în contul operaţiunilor efectuate (de exemplu, trebuie
să depună în bani lichizi la Casa de Clearing, 25 % din soldul
operaţiunilor zilnice).
Firmele de brokeri, pretind la rândul lor din partea clienţilor,
alături de comisioane, depuneri iniţiale de fonduri de rezervă.
Pentru facilitarea decontărilor dintre brokeri şi clienţii lor, se
încheie aranjamente scrise, în care se stabileşte când şi cum se va plăti
comisionul, fondul de rezervă şi modalitatea de decontare finală.
În general, aşa cum s-a arătat, Comitetul bursei şi Casa de
Clearing apără interesele membrilor bursei, în timp ce, obligaţia
protejării intereselor marelui public revine guvernului, prin instituţii
specializate în verificarea corectitudinii afacerilor.
Burse
34
Plecând de la această raţiune, guvernele îşi rezervă dreptul de a
interveni în operaţiunile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate
interesele părţilor.
Dintre Agenţiile guvernamentale cu drept de control la burse
menţionăm următoarele : „Commodity Futures Trading Commission”, în
SUA şi „Bank of England”, în Marea Britanie.
Literatura de specialitate arată că, în ultimii ani, International
Commodity Clearing House, în vederea îndeplinirii ireproşabile a rolului
său în conducerea şi derularea operaţiunilor la burse, a înfiinţat un sistem
de clearing direct, respectiv „On Line Clearing System”, al cărui
acronim este INTERCOM (International Enquiry Response System
for Commodity Markets). Acest sistem are şi un motto „Când şi Unde” (When and
Where) este nevoie de informaţii.
Cele mai importante elemente structurale ale funcţionării
operative a unei burse de mărfuri sunt următoarele:
– preşedintele de pe ringul bursei, care în cele 2 - 3 sesiuni
zilnice (timp destinat strigărilor), prezintă comentarii şi evaluări oficiale
ale pieţei, ale tranzacţiilor încheiate şi ale oscilaţiei preţurilor (cotaţiei);
– operatorii, care transpun pe ecranele sistemelor video ofertele şi
contraofertele, preţurile şi cantităţile contractate;
– brokerii, care primesc, execută şi raportează executarea
ordinelor.
Întreaga problematică privind structura organizatorică şi
funcţională a bursei este reglementată în termeni precişi prin Statutul
bursei şi este detaliată apoi, până la cele mai mici amănunte, în
Regulamentul de funcţionare al bursei.
Statutul bursei de mărfuri, la care aderă în mod obligatoriu şi
necondiţionat toţi membrii bursei, are în vedere pe lângă rolul de a crea
credibilitate şi scopul de a institui o bază juridică solidă acestei instituţii
de bază a economiei concurenţiale.
În practica comercială s-a observat că o serie de uzanţe stipulate în
Statutul bursei, deşi valabile exclusiv pentru bursă, sunt preluate şi
pentru reglementarea de ordin general a unor legături comerciale.
În general, statutul unei burse de mărfuri cuprinde următoarele
prevederi :
1. Obiectul de comercializare sau obiectul tranzacţiei, care poate
fi o singură marfă (zahăr, cafea, cacao, cereale, uleiuri comestibile,
seminţe) sau mai multe produse, cum ar fi, spre exemplu, cazul Bursei de
metale din Londra.
2. Unitatea de măsură, care în operaţiile bursiere se constituie în
unităţi fizice, stabilite pe produse, numite contracte sau loturi şi diferă
de la o bursă la alta.
Burse
35
Spre exemplu, un lot de cacao boabe, la bursa din Londra este de
10 tone, în timp ce, la bursa zahărului din Paris, un lot este de 50 de tone
zahăr, iar la cafea este de 5 tone.
Unitatea de măsură pentru cantităţile tranzacţionate în baza
contractului de bursă are scopul de a uniformiza şi facilita negocierea,
care ia în considerare numai unitatea de măsură sau un multiplu al
acesteia.
Unitatea de măsură pentru care se face cotaţia este definită prin
Statutul bursei şi diferă între bursele din Europa şi cele din S.U.A.
La bursele din Europa, cotaţiile sunt date în unităţi monetare (lire
sterline, Euro) pe tonă, în timp ce, la bursele din S.U.A, cotaţiile se
stabilesc la cafea, cacao şi zahăr, în cenţi pe livră, iar la cereale, în cenţi
pe bushel.
Greutatea unui bushel este diferită, în funcţie de specia de
cereale :
– la grâu : 1 bushel este egal cu 27,22 kg;
– la porumb : 1 bushel este egal cu 25,40 kg;
– la ovăz : 1 bushel reprezintă 14,52 kg.
3. Calitatea mărfurilor, care este un element statutar clar, precizat
alături de metodele de verificare ale acesteia, în baza standardelor
stabilite de societăţile profesionale de specialitate.Neconcordanţa privind
calitatea mărfii livrate se soluţionează de Casa de Clearing prin experţi
autorizaţi care stabilesc în ce măsură marfa întruneşte sau nu condiţiile
calitative cerute. Se permit uneori anumite abateri de la calitatea
standard, dar în acelaşi timp, se stabilesc şi rabaturi de preţ.
4. Moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile,
este de regulă moneda ţării de pe teritoriul căreia se găseşte bursa.
5. Contractul de vânzare-cumpărare, care este un contract tip,
conţinând clauze standard privind marfa, calitatea, metodele de
verificare, condiţiile de livrare, de transport şi de asigurare.
Folosirea contractului tip simplifică la maximum activitatea
bursieră, astfel că, un participant la bursă nu trebuie să indice brokerului
decât cantitatea pe care vrea să o vândă sau să o cumpere, termenul şi
limita de preţ.
6. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la bursă, inclusiv
modalitatea de admitere a acestora la bursă.
7. Drepturile şi obligaţiile membrilor bursei.
8. Constituirea Comitetului bursei, sfera de acţiune, modalităţile
de exercitare a prerogativelor acestuia, principiile de lucru.
9. Reguli economice, administrative şi de conduită etică a
membrilor bursei şi a participanţilor la tranzacţiile bursiere, inclusiv
modalitatea de cotare şi procedura de lichidare a operaţiilor.
Burse
36
Orice vânzare la bursă se poate lichida fie prin cumpărarea unei
cantităţi egale pe aceeaşi poziţie, fie prin livrarea efectivă a mărfii la
expirarea poziţiei.
Principalele calităţi de care trebuie să dea dovadă brokerii sunt reacţia rapidă şi capacitatea de a lucra bine în condiţii de stress;
aceasta deoarece, cel mai adesea, intervale de câteva secunde „pot să
însemne posibilităţi de profit ori riscuri de pierdere de ordinul a mii de
dolari”.
Accesul la bursă este permis numai cu un ecuson special şi în
urma prezentării de către broker a legitimaţiei.
Totodată, în incintă fiecare categorie de personal trebuie să poarte
o haină de o anumită culoare :
membrii bursei – roşii;
angajaţii firmelor membre (cu funcţii auxiliare în procesul
supravegherii) – galbene;
funcţionarii bursei – albastru deschis;
supraveghetorii – albastru închis.
În norme se precizează că îmbrăcămintea trebuie să fie „curată,
călcată, prezentabilă şi în ton cu atmosfera de afaceri din sala de
negocieri”.
De asemenea, reguli foarte stricte privesc conduita în incintă a
personalului, orice abatere fiind sancţionată cu amenzi.
Spre exemplu, se interzice orice comportament, exprimare sau
acţiune care pot aduce :
– atingere intereselor sau bunului nume al bursei;
– comportamentul vulgar ori gesturi şi expresii ce pot
intimida, jigni sau pune în pericol terţii;
– consumul de alimente sau băuturi;
– şederea pe trepte sau pe podea;
– aruncarea tichetelor de ordine sau a oricărui alt material;
– mişcarea cu viteză prea mare în incintă;
– purtarea de blue-jeans, pantaloni scurţi, ş.a.;
– fluieratul, jocul de cărţi, fumatul, etc.
Severitatea regulilor, care merg uneori până la detalii amuzante
(„bărbaţii trebuie să poarte ciorapi care acoperă glezna”, „rochiile şi
fustele nu trebuie să fie mai scurte de doi inci deasupra genunchiului”),
este motivată de tradiţia bursieră – de club profesional sau elevat –
precum şi de preocuparea fiecărei burse de a promova în rândul
publicului o imagine de seriozitate şi austeritate, totul în sprijinul
credibilităţii acestei pieţe.
Sediul burselor de mărfuri şi, în general, al burselor, se află în
clădiri special construite în acest scop. Parterul clădirii cuprinde o sală
suficient de mare, unde se desfăşoară activitatea propriu-zisă a bursei.
Burse
37
Negocierile au loc în perimetrul acestei săli, care poate fi împărţită
în mai multe spaţii de negociere, fiecare spaţiu fiind destinat unui produs
şi care se numeşte ring, întrucât are de obicei forma circulară.
În ring se află brokerii, care negociază cu voce tare sau prin semne
ale mâinii şi transmit ofertele sau îşi fac cunoscute confirmările.
În general, diametrul ringului este de cca 10 metri şi cuprinde cca
40 de brokeri, care în zilele cu activitate normală derulează cu mare
rapiditate sute şi mii de contracte.
La cea mai mare bursă de mărfuri din lume, bursa din Chicago,
parterul reprezintă o sală imensă cu şapte ringuri, care funcţionează
concomitent, timp de cinci zile pe săptămână, între orele 9,30 - 13,15.
Sediul bursei Chicago Board of Trade se găseşte în cartierul
financiar al oraşului, într-o clădire cu coloane, cu înfăţişare istorică, pe
strada La Salle (în amintirea exploratorului francez care a cucerit
fluviul Mississippi – Louisiana).
Sediul administrativ al bursei este situat într-o clădire modernă cu
45 de etaje, care a fost construită alături de vechiul local.
Sala în care au loc şedinţele de bursă este de dimensiunile unui
stadion, fiind dotată ultramodern cu panouri electronice, staţii de teleco-
municaţii şi aparatură birotică.
Mai mult de 600 de agenţi de bursă, îmbrăcaţi în jachete bej, sunt
grupaţi în ringuri pe principalele produse tranzacţionale : grâu,
porumb, soia, secară, orez, ovăz etc.
În interiorul fiecărui ring, agenţii de bursă ocupă locuri pe trepte,
în conformitate cu luna pentru care negociază tranzacţia.
Activitatea se desfăşoară într-un vacarm greu de descris, iar limba-
jul bursei este completat de gesturi simbolice ale mâinilor.
Spre exemplu, o mână ridicată cu palma în afară, semnifică faptul
că, agentul vinde.
Când agentul de schimb doreşte să cumpere, acesta ridică mâna cu
palma îndreptată spre corp.
Pumnul stâng echivalează cu un cent, iar combinaţiile degetelor
ţinute pe orizontală semnifică diferite valori băneşti etc.
Sălile anexe ale celei de tranzacţii cuprind dotări moderne pentru
diverse servicii de informare :
rapoarte despre situaţia recoltelor;
rapoarte despre evoluţia conjuncturii economice;
rapoarte despre diferite evenimente politico-sociale;
informaţii privind evoluţia vremii, apelându-se la harta
meteorologică a S.U.A. şi a celei mondiale.
Tranzacţiile de la bursa din Chicago interesează pe toţi cei ce se
ocupă cu producţia şi comercializarea produselor agroalimentare din
întreaga lume.
Burse
38
În general, în Statele Unite, clienţii se adresează unor organizaţii
specializate în plasarea acestora către agenţiile bursiere.
Aceste organizaţii au menirea de a urmări în mod permanent
activitatea agenţiilor şi ordinele clienţilor sub aspectul legalităţii
bursiere.
În acest scop, organizaţiile conlucrează cu organele justiţiei pentru
identificarea ilegalităţilor şi cu organele legislative ale statului pentru
reglementarea şi supravegherea activităţilor bursiere.
Pentru realizarea acestui deziderat, toţi membrii bursei ce
activează pe piaţă trebuie să fie înscrişi la aceste organizaţii de
monitorizare a activităţilor bursiere.
Practica americană oferă mai multe moduri în care un client poate
deschide un „cont” împreună cu brokerul ales, de la „contul individual”
până la „contul discreţionar”.
Contul individual poate fi mânuit numai de o anumită persoană,
iar contul discreţionar, cunoscut şi drept cont controlat sau condus,
oferă posibilitatea clientului de a desemna o anumită persoană pentru a
realiza operaţiunile ordonate de acesta.
Un cont comun duce la gestionarea afacerilor de către toţi cei ce
deţin cotă parte din acest cont.
Oricare din aceste conturi poate fi utilizat pentru întreaga gamă de
operaţiuni bursiere (hedging, speculaţie), fiecare bursă sau agenţie având
propriile regulamente şi mecanisme pentru aceste conturi.
Organizaţia de monitorizare din Statele Unite poartă denumi-
rea de Commodity Futures Trading Commission (CFTC), fiind recu-
noscută în întreaga lume, reprezentând totodată autoritatea supremă ce
acordă posibilitatea altor burse din afara S.U.A. să-şi conecteze sistemele
electronice de tranzacţionare la sistemul electronic folosit de bursele din
Statele Unite ale Americii şi astfel, să poată participa la negocierile şi
tranzacţiile din cadrul bursele americane în timp real.
Structura bursei de mărfuri asigură ca întreaga activitate bursieră,
inclusiv comentariile oficiale cu privire la tranzacţii, volum, participanţi
şi mişcarea preţurilor, să poată fi urmărite tot timpul de membrii bursei,
de brokeri, dealeri, de clienţi şi de către marele public, prin sisteme
performante de telecomunicaţii aparţinând unor agenţii de presă specia-
lizate, la dispoziţia publicului fiind puse şi sursele proprii de informaţii
ale burselor.
BURSA ROMÂNĂ DE MĂRFURI
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti este organizată în temeiul
Legii nr. 31/1990 şi funcţionează ca o societate pe acţiuni nominative,
cu valoarea unei acţiuni de 250.000 lei.
Cei care deţin 20 de acţiuni au dreptul la un loc de broker.
Burse
39
Acţionarii, care sunt membrii bursei, indiferent de numărul de
acţiuni pe care le posedă, pot deţine maxim 5 locuri de broker şi
corespunzător, maxim 100 voturi valabile în Adunarea Generală.
Pentru asigurarea concurenţei, nici un acţionar nu poate deţine mai
mult de 2,7 % din capitalul social al bursei, care la înfiinţare a fost de
948.750.000 lei, depuşi de 89 de acţionari, persoane juridice şi anume :
bănci comerciale;
mari producători de stat din industrie şi agricultură, aflaţi în
curs de privatizare;
de societăţi comerciale private.
Ponderea capitalului social al Bursei de Mărfuri Bucureşti a fost
dominat de societăţile cu capital de stat:
17 % societăţile bancare;
55 % societăţile cu capital de stat;
28 % societăţile cu capital particular.
Membrii Bursei Române de Mărfuri Bucureşti pot fi :
– membri fondatori;
– membri asociaţi cu drept de fondatori;
– membri acţionari, care deţin cel puţin 50 acţiuni;
– membri persoane fizice, care deţin cel puţin 10 acţiuni (ei nu
beneficiază de borker);
– membri onorifici;
– membri cu drepturi speciale.
Ca în orice societate comercială, acţiunile sunt purtătoare de
dividende. Principalul avantaj al acţionarilor Bursei Române de
Mărfuri este acela că, posedând mai mult de 20 de acţiuni, ceea ce
conferă calitatea de membru plin, pot să desfăşoare acţiuni de brokeraj.
În ring se acţionează numai prin broker, singurul abilitat de client
să-l reprezinte, într-o marjă de preţuri confidenţială.
Dat fiind volumul operaţiunilor bursiere, a complexităţii acţiunilor
impuse de reprezentarea unui număr mare de clienţi, brokerii ca persoane
reprezintă doar angajaţi, pentru lucrul în ring, ai Asociaţiilor de
Interme-diere Bursieră (A.I.B.).
Un client care doreşte să tranzacţioneze la Bursă, nu trebuie să i se
adreseze acesteia, ci să-şi aleagă un Agent de Intermediere Bursieră,
care, contra unui comision, aşa cum se practică în întreaga lume, îl va
reprezenta în ring.
Pentru a putea funcţiona la parametrii optimi, competitivi în plan
internaţional, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi-a dezvoltat o
logistică performantă.
Nucleul, constituit din ringul propriu-zis, cu locurile pentru bro-
keri, cu podium pentru şefii de licitaţie, cu un sistem electronic modern :
Burse
40
tabela de afişaj;
monitoare color care preiau tabela spre a o face vizibilă
din orice colţ al sălii;
cabine telefonice pentru fiecare agent de intermediere
bursieră, prin care să poată stabili o legătură operativă
între broker şi sediul său;
camere de luat de vederi ce înregistrează şedinţa, spre a
putea fi judecate eventualele situaţii litigioase.
Cel mai spectaculos este însă faptul că, toate segmentele de activi-
tate, atât cele care ţin de specificul pur bursier, cât şi cele proprii oricărei
instituţii sunt cuprinse într-un vast sistem informatic, bazat pe două
reţele de calculatoare. Se asigură astfel rapiditatea şi corectitudinea
operaţiunilor, strict algoritmice, dar se dezvoltă, în acelaşi timp, o bogată
şi foarte importantă bază de date.
Mai importantă decât logistica este infrastructura aferentă
Bursei Române de Mărfuri.
Ea constă într-un flux operaţional şi decizional care transpune în
practică regulamentul de Organizare şi Funcţionare, în asigurarea de
personal înalt calificat, dintre care o parte aparţine Bursei în sine, iar altă
parte – brokerii – Agenţiilor de Intermediere Bursieră.
O economie de piaţă nu poate funcţiona fără un sistem bancar.
Bursa poate genera şi orientări spre sfera productivă, funcţionând
astfel şi activ, ca un regulator.
Într-o economie aflată în tranziţie, Bursa Română de Mărfuri
poate contribui decisiv la dezvoltarea activităţilor, nu numai prin funcţia
sa majoră de formare a preţurilor corecte, dar şi prin efecte subsecvente:
deblocarea financiară;
lichidarea soldurilor;
identificarea şi punerea în contact a partenerilor comerciali;
refacerea unor bucle economice întrerupte.
Până la constituirea Casei de Clearing (Compensaţii), indispen-
sabilă contractelor la termen, Bursa Română de Mărfuri asigură con-
tracte tip SPOT, cu marfă „la vedere”. Acest lucru presupune că marfa
există şi poate fi livrată teoretic imediat după contractare, practic în
maximum 5 zile de la semnare.
Bursa Română la Mărfuri implementează trei tipuri de piaţă,
primele două cu ringuri specifice şi distincte.
În funcţie de numărul de oferte şi de volumul tranzacţiilor, Bursa
Română de Mărfuri îşi anunţă tipurile de piaţă şi ringurile care vor fi
găzduite în fiecare zi.
În piaţa întâi, se negociază, după specific bursier, un număr
redus de mărfuri fungibile, dar de cea mai mare circulaţie, vitale
activităţii economice.
Burse
41
Pentru ca marfa să fie fungibilă şi deci să nu-i fie specific
furnizorul, ea trebuie să fie, în primul rând, omogenă şi standardizabilă.
Fiecare dintre aceste mărfuri admite standardizare şi pe subclase,
după cotele înregistrate de anumite caracteristici.
Corespunzător, tranzacţiile se execută separat.
În acelaşi timp, pentru fiecare marfă există o scală de declasări,
pentru calităţi substituibile, cunoscută şi de vânzător şi de cumpărător.
Dacă la livrare, marfa nu se încadrează în condiţiile de calitate
standard, preţul nu se schimbă.
Brokerii negociază la bursă un anumit număr de contracte şi nu
cantităţi din mărfurile respective.
Contractul reprezintă o cantitate specifică fiecărei mărfi şi este
stabilit de bursă, care corespunde unei cantităţi de marfă corespun-
zătoare valorii băneşti minime admise la bursă, în cadrul acestui tip de
piaţă.
Se poate tranzacţiona, pe această piaţă, mărfuri
agroalimentare, metale, produse chimice şi petroliere, materiale de
construcţie etc.
În piaţa a doua, se negociază, după specific bursier, un număr
mare de mărfuri fungibile, care nu prezintă însă aceeaşi continuitate
tranzacţională, faţă de cele de pe prima piaţă. De această dată, brokerii
nu mai negociază contracte, ci cantităţi.
În acelaşi timp, mărfurile, având o mare diversitate tipo-
dimensională, brokerii trebuie să prezinte şi caracteristicile acestora.
Pentru a putea fi operativ tranzacţionate şi a uşura anunţurile,
aceste mărfuri sunt codificate.
Dintre mărfurile negociate în piaţa a doua menţionăm :
mărfuri agroalimentare;
fire şi fibre textile;
produse metalurgice;
produse chimice;
materiale de construcţii etc.
Piaţa a treia, este o piaţă de licitaţie, în care, deşi nu se mai poate
respecta specificul pur bursier, clienţii sunt reprezentaţi tot de brokeri,
iar şedinţa este condusă de un şef de licitaţie.
Este o licitaţie numai cu vânzare, cu preţ de rezervă anunţat, care
coincide cu preţul de deschidere.
Se pot tranzacţiona toate mărfurile necuprinse în primele
două pieţe, precum şi servicii.
Valoarea contractului minim în primele două pieţe este la nivelul
echivalentului în lei, la cursul zilei, a 5.000 $, iar pentru piaţa a treia, a
1.000 $.
Burse
42
Bursa Română de Mărfuri asigură nu numai operaţiunile
specifice care-i revin de drept, ci se implică autorizat şi operativ, atât în
expertizarea mărfurilor, cât şi în mijlocirea depozitării lor temporare.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti vine în sprijinul clienţilor
prin următoarele activităţi :
asistenţă;
studii de piaţă;
cursuri şi testări de personal, punându-le la dispoziţie date
(mai puţin cele confidenţiale, implicate în tranzacţiile curente);
expertiză.
În acelaşi timp, Bursa Română de Mărfuri este interesată, firesc de
propria sa dezvoltare.
În primul rând, în domeniul funcţional, prin realizarea unor
instrumente rafinate, cum sunt, acelea al agenţiilor bancare, al sistemului
informatic şi al serviciilor de consultanţă.
În al doilea rând, spaţiul geografic, atât în ţară, prin deschiderea
de filiale locale, cât şi în străinătate, prin stabilirea unor relaţii de
colaborare cu instituţii similare.
De altfel, participarea la întruniri specifice de branşă, realizarea
unor convenţii, urmăresc atât un câştig de informaţii, cât şi medierea
relaţiilor comerciale în ambele sensuri, între comercianţii şi producătorii
români şi străini.
Bursa Română de Mărfuri contribuie astfel la reintegrarea
României în structurile continentale, în economia mondială.
Începând din anul 1992, în România s-a relansat fenomenul
bursier, întrerupt după al doilea război mondial, organizându-se
următoarele burse de mărfuri :
Bursa Transilvană din Cluj-Napoca;
Bursa Maritimă şi de Mărfuri Constanţa;
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti;
Bursa Lemnului, Hârtiei şi Materialelor de Construcţii
Piatra Neamţ;
Bursa Agricolă şi de Mărfuri Generale Arad;
Bursa Universală Braşov;
Bursa de Mărfuri Timişoara;
Bursa de Mărfuri Generale Brăila;
Bursa Moldovei din Iaşi;
Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu.
La Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu se
tranzacţionează contracte futures pe valute, pe indici bursieri, pe rate ale
dobânzilor şi se preconizează realizări de contracte futures pe diverse
mărfuri şi produse, cu diferite grade de prelucrare.
Burse
43
Toate aceste burse s-au reunit, în scopul realizării unei unităţi de
gândire şi activitate, formând Uniunea Burselor de Mărfuri din
România. Uniunea Burselor din România a înaintat Guvernului României un
pachet de propuneri privind dezvoltarea tranzacţiilor comerciale prin
instituţii specializate, reprezentate de bursele de mărfuri, care
funcţionează în diferite localităţi din ţară şi a analizat stadiul activităţii
bursiere promovând mai multe aspecte şi anume :
– posibilitatea specializării burselor din România pe anumite
pieţe, în funcţie de specificul zonei în care funcţionează;
– crearea posibilităţii ca bursele existente să poată cota diferite
mărfuri şi astfel să se obţină o imagine reală a preţurilor pe
piaţa românească.
Conducerea Bursei Române de Mărfuri Bucureşti este
asigurată de următoarele organisme :
– Administratorul general al acţionarilor;
– Consiliul de administraţie;
– Comitetul directorilor executivi.
De asemenea, la nivelul Bursei Române de Mărfuri Bucureşti
funcţionează următoarele comisii :
– Comisia de supraveghere a operaţiilor de bursă;
– Comisia pentru membri;
– Comisia de arbitraj;
– Comisia de disciplină şi etică;
– Comisia de planificare strategică şi financiară;
– Comisia de cenzori.
Agenţiile bursiere, se înregistrează la bursă şi îşi desfăşoară
activitatea prin brokeri, angajaţi şi plătiţi de acestea. Ele asigură un fond
permanent de garanţie de minim 10 %.
Brokerii, trebuie să aibă vârsta minimă de 21 ani şi să fie
încadraţi la o singură Agenţie bursieră.
Tranzacţiile bursiere au loc prin strigare sau în sistem compute-
rizat, după care se încheie contractul scris.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti dispune de agenţii,
departamente, secţii etc., dezvoltate de membrii acţionari plini, în
personalul cărora sunt incluşi şi brokerii, care cotează efectiv în ringul
bursei.
Dacă, până în ring, operaţiunile pot fi algoritmate, din acel
moment debutează zona fierbinte în care factorul uman nu mai poate fi
înlocuit. El se concretizează în broker, care în marja unor indicaţii stricte
de preţ, comandate de client, trebuie să-i obţină acestuia contractul intim.
Burse
44
Prin confruntarea unor brokeri, presupuşi de forţe aproximativ
egale, reprezentând atât oferte de vânzare şi cereri de cumpărare ale
aceleiaşi mărfi, se vor forma inevitabil preţurile reale, generate de
necesitatea economică.
Un agent economic care intenţionează să tranzacţioneze în Bursa
Română de Mărfuri Bucureşti trebuie mai întâi să contacteze un Agent
de Intermediere Bursieră (A.I.B.).
Bursa, prin statutul ei, este echidistantă şi nu poate recomanda
clienţilor A.I.B. –uri.
Ea va furniza însă ritmic sinteze care vor reflecta volumul
tranzacţiilor înregistrate prin Bursă de fiecare şi categoriile de mărfuri
existente, uşurând astfel opţiunile.
Odată ales A.I.B.-ul, dacă se doreşte o colaborare de durată, se
semnează un contract cadru de reprezentare a clientului de către acesta.
Valoarea comisionului perceput de A.I.B. este negociabil cu
clientul şi nu este impusă de Regulamentul bursier, plafonul ei putând fi
un element concurenţial în câştigarea clienţilor virtuali.
El înglobează şi comisionul Bursei, care se cifrează la 0,2 % din
valoarea tranzacţiei, pentru primele două pieţe şi 0,25 %, pentru piaţa a
treia.
Prin contractul de reprezentare, membrul Bursei Române de
Mărfuri Bucureşti, identificat cu A.I.B.-ul, se obligă să respecte instruc-
ţiunile clientului, să-l anunţe prompt la îndeplinirea lor, purtând răspun-
derea pentru erorile comise de reprezentantul său în ring (broker-ul),
corespunzător pagubelor provocate.
Pe de altă parte, clientul trebuie să declare că şi-a însuşit
Regulamentul Bursei Române de Mărfuri Bucureşti, că-l respectă şi-l
consideră obligatoriu, fiind conştient de riscurile specifice activităţii
bursiere.
Înainte de tranzacţionare, clientul, fie el vânzător sau cumpărător,
trebuie să depună într-un subcont al Bursei Române de Mărfuri
Bucureşti S.A., deschis la B.C.R. – S.M.B., în numele A.I.B.-ului care îl
reprezintă, cel puţin 10 % din valoarea contractului pe care intenţionează
să-l realizeze prin bursă.
Plata poate fi făcută prin C.E.C., dispoziţie de plată sau scrisoare
de garanţie bancară, transmisă prin telex la B.C.R. – S.M.B. de orice
filială bancară din ţară.
O altă posibilitate particulară este aceea de a depune o sumă
„cash” direct la serviciul de resort al bursei.
Un Agent de intermediere bursieră nu poate tranzacţiona într-o zi
o valoare mai mare de 10 ori, faţă de totalul garanţiilor sale însumate
„cash” şi valoarea corespunzătoare în subcontul de garanţii al Bursei
Române de Mărfuri Bucureşti.
Burse
45
Aceasta din urmă este confirmată în fiecare dimineaţă bursieră de
către B.C.R. – S.M.B. sistemului informatic al bursei.
Sumele corespunzătoare garanţiilor sunt blocate de Bursa Română
de Mărfuri Bucureşti, până când cele două A.I.B.-uri, complementare
într-o tranzacţie, confirmă efectuarea contractului.
În acel moment, ele sunt deblocate de Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti şi alimentează subconturile pentru operaţiuni bursiere ale
A.I.B-urilor deschise tot la B.C.R. – S.M.B., dar unde pot fi restituite
integral clienţilor sau folosite parţial pentru achitarea comisionului.
Tot prin contractul de reprezentare, clientul se obligă să execute
prompt contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cealaltă parte
implicată în tranzacţie, din momentul în care a fost înştiinţat de A.I.B. că
afacerea a fost încheiată.
În cazul în care clientul urmăreşte operaţiuni de vânzare, el va
trimite comanda în scris A.I.B.-ului care îl reprezintă. Acesta o va înainta
ca ordin spre avizare serviciului Băncii Române de Mărfuri Bucureşti.
Ordinul va fi însoţit de documente, care să reflecte pe propria răspundere
a clientului, sub semnătură autorizată, că marfa respectivă este în
proprietatea sa, nu este grevată de nici o altă obligaţie (gaj, sechestru
etc.), nu va recurge la o astfel de grevare şi nu o va înstrăina pe perioada
cât oferta se află în derulare la bursă.
Vânzătorul va trebui să ofere şi un certificat al calităţii, agreat de
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti..
În baza unei taxe de înscriere, achitată de A.I.B., oferta va fi
publicată în presă, cu 3 zile înainte de tranzacţionare.
Taxa acoperă, în cazul în care oferta nu este adjudecată în ring şi
este menţinută de către client, trei apariţii în presă, premergătoare
şedinţelor bursiere.
În momentul publicării, sunt considerate confidenţiale identitatea
A.I.B.-ului, identitatea clientului şi preţul de vânzare, elemente care nu
sunt cunoscute nici de bursă.
Se specifică însă, dacă nu poate fi vândută şi fragmentat (parţial)
şi atât timp cât aceasta funcţionează, adaosul comercial (sub sau peste
15 %).
Cererile de cumpărare complementare ofertei publicate nu mai
trec prin serviciul de avizare şi, dacă beneficiază de susţinerea garanţiei
financiare, pot fi anunţate direct în ring, în şedinţa de tranzacţionare
corespunzătoare.
Desfăşurarea etapelor este similară în cazul unui cumpărător care
solicită achiziţionarea unei mărfi neprogramate pentru tranzacţionare.
Cererea sa se publică de aceeaşi manieră, cumpărătorul depunând
o declaraţie pe propria răspundere, sub semnătura autorizată, că nu va
cumpăra marfa de la/sau prin altcineva, atât timp cât cererea sa se află în
derulare la Bursă.
Burse
46
Ofertele de vânzare complementare cererii vor trece însă, până în
ziua tranzacţiei, prin serviciul de avizare, pentru a le fi certificate
proprietatea şi calitatea mărfii.
O ofertă şi o cerere formulate pentru aceeaşi marfă, la acelaşi preţ,
reprezintă o tranzacţie încheiată.
Şeful de licitaţie consemnează acest fapt, iar clienţii, împreună cu
membrii Bursei care îi reprezintă (A.I.B.-urile), vor trebui să semneze
contractul propriu-zis.
Livrarea va avea loc imediat sau la o dată apropiată, conform
înţelegerii părţilor, în limitele stabilite de Regulamentul bursei.
Pentru primele două pieţe, ziua (şedinţa) de tranzacţii corespun-
zătoare unui ring conţine trei părţi clasice:
deschiderea;
perioada tranzacţiilor libere;
închiderea.
În cursul deschiderii, şeful de licitaţie va parcurge succesiv
fiecare categorie de mărfuri care a fost programată pentru negociere în
ringul respectiv.
Pentru o categorie de marfă, şeful de licitaţie va începe să
numească, poziţie cu poziţie, cererile-ofertele publicate, care se afişează
împreună cu cantitatea acestora.
Brokerul, care reprezintă cererea-oferta, anunţă preţul cerut,
moment în care, dispar două elemente de confidenţialitate: A.I.B.-ul şi
preţul.
Brokerii următori, anunţă la rândul lor preţurile, care trebuie să fie
mai bune decât cele anterioare (mai mici la vânzare, mai mari la
cumpărare), iar în cazul în care nu au preţuri mai bune, ei se pot abţine.
Dacă în urma acestor anunţuri, există brokeri care, complementar,
doresc să vândă sau să cumpere în numele clienţilor lor, ei pot anunţa
acest lucru, adjudecând contractul, caz în care, poziţiile respective dispar
de pe afişaj.
Înaintea perioadei tranzacţiilor libere, pentru a putea participa la
această fază, brokerii pot anunţa pentru respectiva categorie de marfă
cereri-oferte nepublicate.
În perioada tranzacţiilor libere, brokerii pot anunţa, ori de câte
ori doresc, îmbunătăţiri ale preţurilor la orice categorie de marfă.
Este la latitudinea şefului de licitaţie să dedice o perioadă de timp
numai unei categorii de marfă, dacă se observă o efervescenţă tranzacţio-
nală în jurul ei, pentru a obţine o clasificare a anunţurilor.
Dacă doi brokeri, unul vânzător şi altul cumpărător, au ajuns la o
coincidenţă a preţurilor, contractul se adjudecă şi poziţiile lor, dacă au
atins cantitatea maximă anunţată, se şterg de pe afişaj.
Anunţurile pot conţine doar îmbunătăţiri ale preţurilor de vânzare-
cumpărare active la momentul respectiv de timp.
Burse
47
Această perioadă de negociere specific bursieră, când prin
scăderea preţurilor de vânzare şi creşterea preţurilor de cumpărare,
determină apropierea preţurilor, urmând apoi coincidenţa acestora.
Prima coincidenţă acţionează, de regulă, ca o pârghie pentru
centrarea celorlalte în vecinătatea sa.
Perioada de închidere repetă procedura perioadei de deschidere.
Sunt parcurse succesiv toate categoriile de mărfuri, poziţie cu poziţie
(cele care nu au fost total adjudecate), la preţurile la care au ajuns după
perioada tranzacţiilor libere.
Brokerii au ultima ocazie ca, prin îmbunătăţirea preţurilor
anunţate, să realizeze contractul.
Dacă acest lucru nu se întâmplă, ei au posibilitatea să menţină
oferta, total sau parţial, pentru următoarea şedinţă de negocieri.
Chiar şi în perioada de închidere pot să apară anunţuri de
cumpărare din partea unui broker care nu a participat la celelalte două
faze.
În toate perioadele şedinţei, brokerii au posibilitatea, prin
intermediul rundurilor, să informeze A.I.B.-urile de evoluţia preţurilor şi
să primească de la aceştia, după eventuala consultare a clienţilor, noi
ordine de scădere/creştere a preţurilor, pe care sunt obligaţi să le respecte
cu stricteţe.
Ei sunt răspunzători de ratarea contractului, când a existat un
anunţ complementar în plaja de preţuri care le era emisă.
Pentru piaţa a treia, mecanismul de tranzacţionare este asemănător
cu acela de licitaţie, cu preţ de pornire anunţat.
Livrarea mărfii este considerată franco depozit furnizor.
După confirmarea executării contractului de către cele două
A.I.B.-uri implicate, Bursa comandă deblocarea garanţiilor financiare.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti îşi rezervă dreptul să
modifice mecanismele operative de funcţiune şi Regulamentul bursei,
inclusiv modul de desfăşurare a tranzacţiilor, dacă realităţile concrete o
vor impune.
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Definiţi bursa de mărfuri.
2. Ce categorii de bunuri se comercializează prin bursa de mărfuri ?
3. Care sunt tipurile de contracte ce se tranzacţionează la bursa de
mărfuri şi prin ce se caracterizează fiecare ?
4. Ce rol îndeplineşte Casa de clearing ?
5. Care sunt obligaţiile şi drepturile membrilor bursei de mărfuri ?
6. Ce sunt brokerii şi ce atribuţii îndeplinesc la bursa de mărfuri ?
7. Care sunt organele de conducere a bursei de mărfuri ?
8. Ce atribuţii îndeplineşte Comitetul bursei de mărfuri ?
Burse
48
9. Cine asigură conducerea zilnică a bursei de mărfuri ?
10. Care sunt principalele elemente structurale ale bursei de mărfuri ?
11. Care sunt principalele prevederi ale Statutului bursei de mărfuri ?
12. Cum se realizează accesul la bursă şi care este vestimentaţia
obligatorie a personalului din incinta bursei de marfuri ?
13. Care sunt regulile de conduită a personalului din incinta bursei de
mărfuri ?
14. Care sunt principalele spaţii destinate activităţilor desfăşurate la
bursa de mărfuri ?
15. Ce reprezintă contul individual şi contul discreţionar , ce poate fi
deschis de un client la bursa de mărfuri ?
16. Când a fost reînfiinţată Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi ce
statut juridic are ?
17. Ce categorii de acţionari putem întâlni la Bursa Română de
Mărfuri Bucureşti ?
18. Ce tipuri de membri întâlnim la Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti ?
19. Ce cuprinde sistemul logistic al Bursei Române de Mărfuri
Bucureşti ?
20. Care sunt tipurile de piaţă întâlnite la Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti şi prin ce se caracterizează fiecare ?
21. Ce activităţi şi servicii nespecifice oferă clienţilor Bursa Română
de Mărfuri Bucureşti ?
22. Nominalizaţi categoriile de burse reînfiinţate în România după
anul 1992 .
23. Care sunt comisiile care funcţionează la nivelul Bursei Române
de Mărfuri Bucureşti ?
24. Care sunt etapele obligatorii pe care trebuie să le parcurgă un
agent economic pentru a tranzacţiona la Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti ?
25. Care sunt părţile clasice ale unei şedinţe de tranzacţii şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
Burse
49
CAPITOLUL 3 - BURSA DE VALORI
3.1. CARACTERISTICI, ORGANIZARE ŞI
CONDUCERE
Bursa de valori este o piaţă secundară pentru titluri financiare,
alături de pieţele de negocieri (OTC), denumite şi „pieţe interdealeri”
sau „la ghişeu”.
Bursa de valori este o instituţie care se caracterizează prin
următoarele :
deţine un patrimoniu propriu pentru desfăşurarea tranzac-
ţiilor cu titluri financiare;
concentrează cererea şi oferta de titluri financiare;
asigură personalul specializat pentru negocierea titlurilor
financiare, prin tranzacţii bazate pe licitaţie publică;
organizează contractarea şi executarea contractelor în mod
deschis, pe baza unor reguli ferme, reglementate prin lege
şi Regulamentul bursei;
are un Statut şi un Regulament propriu.
Bursele de valori mobiliare sunt constituite din:
– acţiuni;
– părţi de fondator;
– obligaţii ale societăţilor.
Deci, bursa de valori mobiliare devine locul unde prin acţiunea
cererii şi ofertei se determină cursul titlurilor de valoare sau unde acestea
se pot specula.
La bursa de valori se negociază o gamă largă de operaţiuni legate
de valute, efecte comerciale (trate, bilete la ordin), efecte publice (rente,
obligaţiuni, înscrisuri, bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale
preţioase (aur, argint).
Tranzacţiile la bursa de valori se realizează prin intermediul
agenţilor de schimb (de bursă), persoane fizice sau juridice, instalate în
funcţie pe cale administrativă, în baza unor garanţii materiale, care sunt
destul de mari.
Agentul de schimb poate atrage sumele necesare garanţiei, în
calitate de comanditat, de la un comanditar, cu care va împărţi
profiturile rezultate din operarea la bursă.
În principiu, o bursă de valori este organizată pe mai multe
niveluri:
Burse
50
o cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investi-
torii), care pot fi reprezentaţi de firme, bănci, persoane
fizice etc.; investitorii beneficiază de serviciile bursei,
determinând cererea şi oferta de titluri de valoare;
comenzile lor sunt transmise prin intermediul brokerilor-
agenţi care pot fi angajaţii bursei; investitorii nu au acces
direct la bursă, cel mult firmele mari pot avea un broker-
agent care le poate deservi exclusiv;
o brokerii – agenţi, care au calitatea de angajaţi ai bursei şi
fac legătura între investitori şi brokerii – specialişti;
brokerii-agenţi preiau comenzile de vânzare-cumpărare de
hârtii de valoare, ţin legătura permanent în timpul acti-
vităţii bursei cu clienţii lor, cărora le comunică cursurile
publicate şi executarea comenzilor primite;
o brokerii – specialişti, sunt cei care au acces direct pe ringul
bursei, negociind comenzile primite de la brokerii – agenţi.
Brokerii – specialişti au următoarele atribuţii:
– participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare
împreună cu Comisia Oficială a Bursei;
– execută ordinele de vânzare-cumpărare primite de la
brokerii-agenţi, în concordanţă cu precizările formulate
de Comisia Oficială a Bursei;
– gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi obligaţiuni
(fiecare fiind specializat pe anumite hârtii de valoare);
portofoliul propriu de titluri de valoare deţinut sau
fondurile alocate pe fiecare broker–specialist are rolul
de tampon şi este utilizat astfel încât să se asigure
tranzacţiilor la bursă continuitate şi stabilitate;
o Comisia Oficială a Bursei este constituită dintr-un grup de
specialişti în domeniul bursier, care decid în ultimă instanţă
cursul titlurilor de valoare; în acest scop, se iau în
considerare:
– comenzile de vânzare-cumpărare şi cursurile solici-
tate (eventual) primite de brokerii – specialişti;
– atmosfera şi „psihoza” la bursă;
– informaţiile valutar-financiare, economice şi politice
internaţionale primite de la un serviciu specializat al
bursei; cursul la care s-a efectuat o tranzacţie este
înregistrat şi afişat pe tabela electronică, după care,
acest curs este preluat în ziarele de mare tiraj;
o Casa de Clearing are rolul de garantare şi echilibrare a
tuturor tranzacţiilor încheiate într-o zi la bursă; Casa de
Clearing garantează vânzătorilor că vor primi banii iar
cumpărătorilor că vor primi titlurile de valoare solicitate;
Burse
51
rolul Casei de Clearing este foarte important, deoarece
vânzătorii şi cumpărătorii nu se cunosc între ei.
Administrarea bursei de valori se realizează de către Asociaţia
bursei şi Comitetul bursei.
Asociaţia bursei, cuprinde numărul de membri ai acesteia. Ţine
adunări generale de două ori pe an (de regulă, în martie şi septembrie) şi
ori de câte ori este nevoie, la cererea a ¼ din membrii săi sau a
Comitetului bursei.
Membrii bursei de valori pot fi plini şi afiliaţi, calitate deţinută
de firma pe care o reprezintă diferite persoane împuternicite legal.
Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei de
valori, iar în caz de neplata acesteia, îşi pot pierde calitatea de membri
afiliaţi ai bursei. Membrii afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia
de avantaje băneşti.
Totuşi, ei au dreptul să participe la Adunarea generală a bursei, iar
un număr de doi membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a
Comitetului bursei, în cazul când ordinea de zi cuprinde probleme legate
de condiţiile contractuale, cât şi diverse reguli şi legi.
Pentru aceste situaţii, cei doi membri afiliaţi au drept de vot.
Membrii afiliaţi plătesc o cotizaţie anuală, stabilită de Comitetul
bursei, care, periodic se poate actualiza.
Adunarea Generală a Bursei de valori este legal constituită cu
½ din numărul membrilor Asociaţiei bursei.
Dacă această condiţie nu s-a realizat, atunci se convoacă o nouă
Adunare Generală după maxim 10 zile, care va fi valabilă cu orice
număr de membri prezenţi. În acest caz, deciziile se adoptă cu
majoritatea absolută a celor prezenţi.
Adunarea Generală a Bursei de valori are următoarele atribuţii :
– alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, care
împreună cu secretarul bursei, formeză Biroul de Conducere
al Adunării Generale;
– alege membri delegaţi în Comitetul bursei;
– alege membri care formează listele de arbitri ce judecă
diferendele în Camera de arbitraj de pe lângă bursă;
– rezolvă şi soluţionează orice alte chestiuni privind
organizarea şi funcţionarea bursei de valori.
La Adunarea generală au drept de vot numai membrii plini, cu o
vechime de cel puţin un an în Asociaţia bursei şi care au cotizaţia plătită
la zi, cu excepţia Adunării Generale de constituire a bursei.
Adunarea Generală extraordinară se convoacă în conformitate
cu prevederile din Statutul bursei de valori sau în Legea de organizare şi
funcţionare a burselor din ţările respective.
Spre exemplu, la Bursa zahărului din Londra, Adunarea
Generală extraordinară se convoacă de către Comitetul bursei, la
Burse
52
cererea scrisă şi semnată a cel puţin 12 membri ai bursei, în care
trebuie să se specifice şi obiectivele (scopul) convocării adunării
generale.
Dacă Comitetul bursei nu anunţă convocarea Adunării generale
extraordinare în termen (stabilit prin Statut), atunci cei care au semnat
cererea pot convoca ei înşişi Adunarea Generală extraordinară.
Termenul de convocare a Adunării Generale extraordinare este de
7 – 12 zile.
În anunţul pentru convocarea Adunării Generale Extraordinare
este obligatoriu să se precizeze locul, ziua, ora şi ordinea de zi – care se
înmânează membrilor plini – care sunt îndreptăţiţi să-l primească.
Dacă un membru al bursei refuză să primească anunţul, acesta nu
poate cere anularea Adunării generale extraordinare.
3.2. AGENŢII DE SCHIMB
Pe lângă fiecare bursă de efecte, acţiuni şi schimb se numesc
agenţi oficiali.
Operaţiunile încheiate prin mijlocirea agenţilor oficiali fac deplină
dovadă în justiţie. Nici o probă nu se poate invoca în contra agenţilor
oficiali până la înscrierea în fals.
Agenţii de schimb au în atribuţiunile lor negocierea efectelor
publice, obligaţiunilor, acţiunilor, devizelor, monedelor.
Negocierea acestora se face din ordinul şi pe socoteala clienţilor.
Conform Codului comercial, agenţii oficiali se numeau numai
dintre persoanele recomandate de Comitetul bursei la propunerea
Camerei sindicale a agenţilor oficiali.
Această propunere se face prin vot secret şi se adoptă cu
majoritate de voturi.
Numărul agenţilor oficiali se stabileşte pentru primii 4 ani prin
Regulamentul şi Statutul bursei. Ulterior, numărul acestora poate fi mărit
sau micşorat în funcţie de volumul operaţiunilor la bursă şi a altor cauze.
La intrarea în funcţie, agenţii oficiali depun jurământul în
faţa preşedintelui bursei, asistat de secretarul acesteia.
Pentru a fi numit agent oficial, persoana propusă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii :
– să satisfacă legea recrutării;
– să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi exerciţiul drepturilor
civile şi politice;
– să prezinte certificarea din partea a 10 membri ai Asociaţiei
bursei, din care să rezulte că se bucură de o bună reputaţie;
– să aibă un titlu de doctor sau licenţiat în ştiinţe economice sau
comerciale şi să fi îndeplinit 2 ani funcţiunea de suplinitor pe
lângă un agent oficial sau să fi lucrat într-o bancă 2 ani ca
Burse
53
procurist, în secţiunea specială de operaţiuni de bursă sau să
fi exercitat chiar el comerţul de bancă timp de 2 ani.
Nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori şi remizieri:
– persoanele care au suferit o stare de faliment;
– agenţii interzişi şi puşi sub atenţia consiliului judiciar;
– condamnaţii pentru delicte penale (delapidare, escrocherie,
corupţie, furt, înşelăciune, jurământ mincinos, abuz de
încredere, fals în acte publice);
– agenţii oficiali care au fost destituiţi etc.
Agenţii oficiali sunt obligaţi să depună o garanţie financiară la
dispoziţia bursei. Sumele respective împreună cu alte venituri se prevăd
în Statutul Camerei sindicale.
Agentul de bursă deţine monopolul asupra tuturor operaţiunilor
cu titlurile de valoare admise la bursă şi are următoarele obligaţii:
– să păstreze în secret identitatea clientului pe contul căruia
lucrează;
– să garanteze vânzătorului sau cumpărătorului solvabilitatea
clientului său;
– dacă clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractate prin
agentul de bursă, acesta i se substituie fără a avea dreptul să
cumpere titlul vândut de client sau să cedeze clienţilor un titlu
de valoare care-i aparţine;
– să răspundă material pentru angajamentele asumate cu
garanţia depusă sau chiar cu averea sa.
Agenţii oficiali pot cere Comitetului bursei să li se admită câte
un suplinitor, care să-i ajute şi să-i înlocuiască la nevoie pe aceştia.
Agenţii suplinitori lucrează pentru agenţii oficiali, pe răspunderea
acestora şi încheie operaţiuni la bursă în perioada când agenţii oficiali
lipsesc.
Suplinitorii se propun de către agenţii oficiali şi se numesc de
către Comitetul bursei.
Agenţii suplinitori trebuie să îndeplinească aceleaşi obligaţiuni
care se cer pentru numirea agenţilor oficiali, cu excepţia garanţiei băneşti
şi a limitei de vârstă, care este de 25 de ani.
Agenţii oficiali şi suplinitorii lor au dreptul să negocieze la bursă.
Persoanele care îşi însuşesc fără drept calitatea de agent oficial sau
fac operaţiuni care intră în atribuţia acestora se pedepsesc ca uzurpatori
de titluri şi funcţii publice.
Constatarea acestor infracţiuni se face de către agentul adminis-
trativ şi al poliţiei, care sunt puşi la dispoziţia bursei.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii poate să facă deplină
probă în justiţie şi nu poate fi infirmat decât prin înscrierea în fals.
Burse
54
Agenţii oficiali sunt datori să execute singuri sau prin
suplinitorii lor, cu diligenţă, discreţiune şi bună credinţă, operaţiunile de
bursă ce le sunt încredinţate.
Agenţilor oficiali le este interzis:
– să facă comerţ cu operaţiuni de bursă pentru ei înşişi, direct
sau indirect;
– să-şi ofere serviciile vreunui comerciant sau procurist repre-
zentant de afaceri sau să figureze ca membru în Consiliul de
administraţie sau ca cenzor în Societăţile anonime sau în
comandită;
– să se asocieze cu alţi agenţi oficiali pentru executarea în
comun a tuturor sau a unei părţi din operaţiunile de mijlocire;
– să dea garanţii speciale pentru îndeplinirea operaţiunilor cu
care sunt însărcinaţi;
– să se învoiască pentru un curtaj (comision) mai mic decât cel
stabilit sau să facă bonificaţie din acesta;
– să facă operaţiuni pentru faliţii nereabilitaţi sau pentru cei
excluşi din bursă, pe motiv că nu şi-au respectat obligaţiunile;
– să ia angajamente pentru persoane incapabile;
– să facă operaţiuni fără să aplice timbrele cerute de lege;
– să execute sau să înregistreze operaţiuni încheiate în afara
bursei.
Curtajul (comisionul) şi taxele de timbru sunt datorate de
părţile contractante, care au recurs la mijlocitorul oficial, nu ca echiva-
lentul unei prestaţii sau al serviciului de tranzacţie, ci ca o obligaţiune
impusă de lege şi de la care partenerii de afaceri nu se pot sustrage sub
cuvânt că au încheiat operaţiunea în mod direct.
Constatarea contravenţiilor se face de către Comitetul bursei sau
de către organele fiscale, iar amenzile se încasează în folosul bursei şi nu
se pot restitui.
Timbrele de bursă se plătesc de cumpărător, iar asupra borderou-
rilor schimbate între agenţii oficiali se aplică numai timbrul Camerei
sindicale.
Remizierii pot fi folosiţi de agenţii oficiali pentru executarea
operaţiunilor de bursă. Remizierii sunt mandatarii agenţilor oficiali la
care sunt angajaţi şi nu pot să îndeplinească alte însărcinări decât cele
primite de la agenţii oficiali. Remizierii nu pot încheia operaţiuni la
bursă sau în afara acesteia, în contul lor.
După numirea lor în funcţie, agenţii oficiali se constituie într-o
asociaţie cu răspundere solidară, sub denumirea de Camera sindicală a
agenţilor oficiali de schimb de pe lângă bursa respectivă.
Camera sindicală a agenţilor oficiali de schimb este administrată
de un comitet compus din 3 agenţi oficiali, care sunt aleşi pe o perioadă
Burse
55
de un an, iar reprezentantul Sindicatului bursei face parte de drept din
acest comitet.
Agenţii oficiali primesc pentru operaţiunile încheiate un curtaj
(comision), care se fixează pe baza Regulamentului şi Statutului
burselor.
Operaţiunile care se negociază zilnic la bursă de către agenţii
oficiali trebuie să se înscrie în ordinea efectuării lor, în registrul jurnal,
conform procedurilor prevăzute în Codul comercial.
Înscrierile inexacte (ca cifre sau nume), făcute de agenţii oficiali,
se consideră fals în înscrisuri de comerţ şi atrag urmărirea penală şi
destituirea acestora.
Comitetul bursei fixează prin Regulamentul interior al bursei
registrele auxiliare şi modul de înregistrare a operaţiunilor.
Agenţii oficiali nu pot absenta mai mult de 3 şedinţe fără
autorizarea Comitetului bursei.
Agenţii şi mijlocitorii oficiali, îşi au domiciliul în localitatea unde
funcţionează bursa.
3.3. PIAŢA DE CAPITAL
3.3.1. ACTIVELE
În literatura de specialitate, noţiunea de activ este prezentată din
mai multe puncte de vedere şi anume :
în plan juridic, activul reprezintă totalitatea drepturilor cu
conţinut economic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau
juridice, iar totalitatea datoriilor sau a altor obligaţii care se pot
evalua în bani constituie pasivul. Activul patrimonial cuprinde:
1. drepturi reale asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte)
sau necorporale (resurse fără existenţă fizică);
2. drepturi de creanţă, care conferă titularului (creditorul)
dreptul de a pretinde unei persoane determinate (debitorul) efectuarea
unei prestaţii;
ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce
exprimă mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru
desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, numite şi active tangibile (pământ, clădiri,
utilaje, echipamente, stocuri materiale, produse finite, semifabricate,
ş.a.);
2. bunuri necorporale, numite şi active intangibile (brevete,
mărci de comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei, ş.a.);
Burse
56
3. drepturi patrimoniale, formate din titluri de valoare (cambii,
obligaţiuni, acţiuni);
4. alte drepturi băneşti, în numerar sau în cont.
După destinaţie, activele bilanţului se clasifică astfel:
1. active fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au
un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung);
2. active curente sau circulante, care se consumă în cursul unui
ciclu de afaceri (convenţional un an calendaristic).
Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului,
sursele de finanţare a activităţii firmei.
Astfel în pasiv se înscriu:
a. capitalul propriu, compus din:
totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor), care
reprezintă capitalul social;
fonduri reţinute din profit.
b. capital de împrumut, respectiv, totalitatea fondurilor atrase de
firmă, de la terţi, sub următoarele forme:
împumuturi pe termen lung;
împrumuturi pe termen mediu;
împrumuturi pe termen scurt.
c. în sens economic, activul evidenţiază un bun care are valoare
pentru deţinătorul său.
Prin bun se înţelege orice element al patrimoniului unui agent
economic, cum ar fi : obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi
băneşti sau bani.
Activul, în sens economic, poate reprezenta:
o valoare de schimb, atunci când bunul, analizat ca marfă,
serveşte la obţinerea unui alt bun (exemplul tipic este banul
utilizat în actul cumpărării);
o valoare de investiţii sau valoare-capital, atunci când bunul
este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare,
respectiv pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat
pentru a aduce bani).
Din cele expuse, rezultă faptul că, activul este un bun care are
capacitatea de valorificare în timp, aducând venituri după o anumită
perioadă, cum ar fi:
bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital
(maşini, utilaje, instalaţii), care contribuie la realizarea
producţiei şi determină, prin vânzarea acesteia, obţinerea de
profit;
pământul, care prin utilizare aduce rentă;
locuinţele, care prin închiriere aduc venituri ( chirii);
Burse
57
bonurile de tezaur, care produc dobânzi;
acţiunile, care dau dreptul la dividende.
În funcţie de natura procesului de valorificare, activele pot fi:
a) reale, atunci când sunt constituite din bunuri corporale
(tangibile) sau necorporale (intangibile) şi care, integrate
în circuitul economic, generează venituri în viitor sub
formă de profituri, rente, chirii;
b) financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii
ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti
ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra
unor venituri viitoare, rezultate din valorificarea
activelor respective (dobânzi, dividende).
În economia financiară, circuitul banilor, numit şi „lubrefiantul
vieţii economice”, se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le
utilizează, primii plasând banii în vederea valorificării lor, prin investiţii.
Cei care au nevoie de bani, mobilizează fonduri pentru a finanţa
propria activitate economică, realizându-se în acest fel, transferul
resurselor băneşti de la cei care au disponibilităţi, către cei care au
nevoie de fonduri pentru iniţierea afacerilor.
În economiile capitaliste dezvoltate, transferul procesului de
valorificare, concomitent cu transferul de profit sau risc, are loc în cadrul
unui sistem financiar, numit şi industrie financiară.
Se apreciază că, în prezent, în S.U.A., industria financiară
(inclusiv asigurările şi avuţia reală) reprezintă circa 1/6 din PNB,
respectiv de 7 ori mai mult decât agricultura, silvicultura şi piscicultura
la un loc.
La sfârşitul anului 2000, peste 6 % din forţa de muncă americană,
îşi desfăşura activitatea în industria financiară.
Activele financiare se clasifică în active bancare şi active
nebancare.
Activele bancare, rezultă din operaţiunile specifice băncilor şi
institutelor asimilate. Specific pentru aceste active care produc dobânzi
este faptul că, ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat
de siguranţă.
Activele nebancare, rezultă din operaţiunile de investiţii
(plasament), concretizându-se în titluri de valoare, numite şi titluri
financiare, care au caracter negociabil.
În această categorie se includ :
activele de capital;
activele monetare.
Burse
58
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau
dreptul la obţinerea unor dobânzi sau dividende, în condiţiile asocierii
deţinătorului la riscul afacerii. Ele sunt negociabile pe piaţa de capital;
Activele monetare, rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt
negociabile pe piaţa monetară.
Specific acestui tip de active este gradul ridicat de lichiditate,
respectiv, posibilitatea transformării operative şi permanent, în fonduri
băneşti.
În practica afacerilor, cele două mari categorii de active financiare
nu sunt întotdeauna strict delimitate.
În cadrul pieţei bursiere se întâlnesc şi active hibride, care
îmbină caracteristici ale activelor financiar-bancare, cu trăsături ale
activelor financiare nebancare.
În această categorie se includ certificatele de depozit (CD).
Principalele titluri care se tranzacţionează la bursă sunt : acţiunile,
obligaţiunile, indicii bursieri şi alte titluri financiare (titluri
participative, bonurile de subscriere, waranturile, drepturile de atribuţie
sau subscriere).
3.3.2. TITLURILE FINANCIARE
Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor
nebancare, prezentând mai multe caracteristici.
Astfel, titlurile financiare sunt exprimate fie într-un înscris, sub
forma materială (document scris), fie ca înregistrare electronică, ambele
forme atestând existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi
deţinător, garantând drepturile posesorului lor.
În literatura anglo-sexonă titlurile financiare sunt cunoscute sub
denumirea de „securities”.
Din acest punct de vedere, titlurile financiare fac parte din titlurile
de valoare (de credit), având următoarele trăsături:
formalism, adică existenţa înscrisului este de esenţa
acestor titluri, iar acest înscris este constitutiv de drepturi,
prin el însuşi;
liberalitate, adică întinderea drepturilor şi obligaţiilor
deţinătorilor se precizează în scris şi există numai în
această măsură;
caracter autonom al obligaţiei, care se consemnează în
titlu;
caracter negociabil, adică pot fi transmise în mod operativ
unor terţi prin andosare (transfer al unui titlu de valoare).
Burse
59
În literatură economică se face distincţie, în cadrul titlurilor de
valoare, între titlurile comerciale şi cele necomerciale.
În cadrul titlurilor comerciale se includ următoarele categorii:
a) titluri care exprimă un drept real asupra mărfii
aflate în depozite, cum ar fi recipisa de depozit sau
pentru mărfurile aflate pe vas, conosamentul;
b) titluri care constată o creanţă comercială a deţină-
torului (efecte de comerţ).
În cadrul titlurilor necomerciale se includ titlurile de valoare care
rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente
monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital).
Titlurile financiare pe termen lung (acţiunile şi obligaţiunile)
au un rol deosebit în circuitul economico-financiar.
Titlurile de capital permit transformarea unor active imobiliare
prin esenţa lor (pământ, clădiri, utilaje), în valori imobiliare prin natura
lor (acţiuni, obligaţiuni).
De altfel, în literatura franceză, titlurile financiare sunt denumite
„valeurs mobilieres”. Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de
producţie (în speţă a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă
specifică, numită piaţa capitalurilor.
Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu
tendinţa de autonomizare a mişcării „capitalului de hârtie” în raport cu
„capitalul real” şi de diversificare deosebită a tipurilor de active şi
titluri financiare.
Titlurile financiare au o anumită valoare (de aici şi denumirea
din limba germană „wertpapiere”, adică hârtii de valoare).
Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor.
Acesta a achiziţionat titlul în schimbul unei sume de bani, optând pentru
valorificarea în acest fel a fondurilor sale, asumându-şi un risc
corespunzător.
Din acest punct de vedere titlurile financiare sunt drepturi sau
pretenţii asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul
titlurilor la achiziţionarea acestora.
Valoarea intrinsecă a titlurilor financiare se determină prin
calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare
ale investiţiei, adică de profiturile probabile, dar incerte, produse de
activele financiare.
Valoarea de piaţă a titlurilor financiare se formează, în mod
curent, în funcţie de cererea şi oferta pentru titlurile respective şi reflectă
estimările, anticipările lumii de afaceri în legătură cu performanţele
Burse
60
acelor active, ale firmei emitente sau ale activităţii economice subiacente
titlului.
Din punct de vedere al modului în care acestea sunt create, ele se
împart în trei mari categorii:
1) titluri primare;
2) titluri derivate;
3) titluri sintetice.
3.3.2.1. TITLURILE PRIMARE
Titlurile primare, denumite şi titluri financiare sunt cele emise
de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu
(cunoscute şi sub numele de instrumente de proprietate – equity
instruments) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut
(care poartă numele de instrumente de datorie – debit instruments).
În categoria instrumentelor de proprietate intră acţiunile, iar în cea
a instrumentelor de datorie, intră obligaţiunile.
Caracteristica de bază a titlurilor primare este aceea că, pe de o
parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii
de fonduri, iar, pe de altă parte , dau deţinătorilor lor drepturi asupra
veniturilor băneşti nete (cash flow) ale emitentului.
Investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor
utilizatorului de fonduri.
3.3.2.1.1. ACŢIUNILE
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate
comercială, companie) pentru constituirea, creşterea sau restructurarea
capitalului propriu.
Pentru o firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale
de mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă
constituie capitalul social.
La emiterea acţiunilor, acestea au o anumită valoare nominală sau
paritară, care rezultă din împărţirea capitalului social, la numărul total
de acţiuni emise.
Numărul de acţiuni deţinute de o persoană fizică sau juridică, este
înscris în certificatul de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele
informaţii:
valoarea nominală;
numele companiei emitente;
numărul acţiunilor emise;
un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
Burse
61
un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei
financiare;
un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica
falsificarea certificatului de acţiuni;
semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
data;
numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza
certiticatul de acţiuni, dacă acţiunile sunt nominative;
numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
În literatura de specialitate anglo-saxonă, se asociază acţiunii,
două elemente:
dreptul de acţionar, care exprimă drepturile deţinăto-
rului (numit şi acţionar) asupra societăţii emitente, care
este reprezentat prin „certificatul de acţionar” (stock
certificate);
acţiunea, ca unitate a dreptului acţionarului din capita-
lul social al firmei emitente, care este indivizibilă.
Dreptul de proprietar se poate referi la una sau mai multe acţiuni,
care poate fi transferat în totalitate sau în parte, prin vânzarea-
cumpărarea acţiunilor pe piaţa bursieră.
Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se
împart în două categorii:
comune, care sunt mai cunoscute şi dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, cât şi
dreptul la dividend, respectiv, la o parte din profitul societăţii,
iar în caz că firma înregistrează pierderi, o parte din acestea
se suportă de către deţinătorii acţiunilor;
preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, care se va
plăti înaintea dividendului pentru acţiunile comune, dar nu
asigură drept de vot deţinătorului.
În Occident, certificatul de acţiuni tinde să se denaturizeze, adică
să nu mai existe sub forma unui înscris, ci sub forma unei înregistrări
electronice la o instituţie naţională specializată, cum ar fi : Registrul
Acţionarilor, Bursa de Valori, NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al
Asociaţiei Naţionale a Comercianţilor de Titluri – piaţa OTC din SUA).
Deţinătorii acţiunilor beneficiază de o serie de drepturi patrimo-
niale şi nepatrimoniale.
Dintre drepturile patrimoniale menţionăm următoarele :
dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul
social, în raport cu suma subscrisă;
Burse
62
dreptul de a participa la împărţirea profitului, sub forma
dividendelor;
dreptul de a primi o parte proporţională din activul social
rămas după lichidarea societăţii.
Dintre drepturile nepatrimoniale, enumerăm următoarele :
dreptul de a primi un înscris, un original, emis în drept, care
atestă statutul de proprietar colectiv al acţionarului;
dreptul de a dispune liber de acţiuni (vânzare/donaţie);
dreptul de a alege şi a fi ales în organele de conducere ale
societăţii;
dreptul de a participa la adoptarea deciziilor;
dreptul de control şi informare, acţionarii având dreptul de
custodie şi control al rapoartelor conducerii şi de a primi
raportul financiar;
dreptul de preemţiune sau de menţinere a poziţiei de proprietar
în funcţie de mărimea capitalului investit.
Pentru a avea dreptul de a conduce şi administra activitatea unei
societăţi pe acţiuni, un acţionar ar trebui să deţină peste 50 % din
numărul total al acţiunilor societăţii.
Practic, s-a dovedit că, datorită unui mare număr de mici acţionari
dispersaţi, poziţia de control se poate obţine şi cu un minimum de 1/3 din
totalul drepturilor de vot ale unui emitent.
După nivelul atins în îndeplinirea rolului de autofinanţare, acţiunile pot trece prin mai multe stadii :
acţiuni autorizate, care reprezintă numărul maxim de
acţiuni aprobate de a fi emise de societatea respectivă în
perioada existenţei sale, care este specificat şi în Statut; în
cazul dezvoltării economice, societatea poate cere
autorizaţia de a emite un număr suplimentar de acţiuni;
acţiuni neemise, reprezintă partea din numărul total de
acţiuni autoarizate, care nu au fost încă emise pentru
comercializare, reprezentând potenţialul de autofinanţare
al societăţii;
acţiuni emise, reprezintă numărul de acţiuni autorizate
emise şi comercializate, sau care se află în procesul
distribuţiei primare;
acţiuni puse în vânzare, sunt reprezentate de acţiunile
emise şi aflate în procesul vânzării iniţiale, pentru care
societatea încă nu plăteşte dividende şi a căror
contravaloare trebuie să fie încasată;
Burse
63
acţiuni aflate pe piaţă, reprezintă o parte dintre acţiunile
emise şi vândute, care se află în posesia acţionarilor şi
pentru care, societatea plăteşte dividende;
acţiuni de trezorerie, sunt acele acţiuni proprii, pe care
societatea le răscumpără de pe piaţă, pentru a fi revândute
când preţul lor va creşte.
După forma de prezentare, acţiunile pot fi :
materializate (reprezintă un înscris);
dematerializate (sunt înregistrate în cont).
În cazul acţiunilor, principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor
implicate, se înscriu pe faţa acţiunii, sub forma unor clauze şi menţiuni
: tipul acţiunii, numele şi adresa emitentului, numărul autorizaţiei de
funcţionare, valoarea nominală, seria şi numărul înscrisului, data
emisiunii, semnătura şi ştampila emitentului.
De asemenea, se mai înscriu şi alte clauze :
clauze de revocare sau răscumpărare;
clauze de protejare a investitorului;
clauze de convertibilitate;
clauze ale emitentului.
Valoarea nominală a unei acţiuni rezultă prin divizarea
capitalului social la numărul total de acţiuni emise.
În practică, întâlnim şi valoarea patrimonială a acţiunii, care se
expimă prin valoarea contabilă şi valoarea intrinsecă.
Valoarea contabilă a acţiunii este egală cu partea din activul
(patrimoniul) net ce revine pe o acţiune.
Patrimoniul (activul net) al unei societăţi este reprezentat de acea
parte din activul real al societăţii neafectat de datorii.
Valoarea intrinsecă a unei acţiuni reprezintă patrimoniul net al
societăţii, cu plusurile şi minusurile de active latente ce revin pe o
acţiune.
Activele latente sunt reprezentate de provizioanele pentru
riscuri şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul contabil încheiat şi
care nu s-au soldat prin conturile de venituri.
Valoarea de rentabilitate a unei acţiuni se poate exprima prin
valoarea financiară şi valoarea de randament.
Valoarea financiară a unei acţiuni este dată de raportul dintre
dividendul acţiunii şi rata medie a dobânzii de piaţă.
Valoarea de randament a unei acţiuni exprimă raportul dintre
profitul net ce revine pe o acţiune şi rata medie a dobâzii de piaţă.
Burse
64
Valoarea negociată sau preţul de emisiune a unei acţiuni cuprinde valoarea nominală a acţiunii, la care se adaugă prima de
emisiune.
Valoarea de piaţă a unei acţiuni este reprezentată de preţul la
care se realizează vânzarea acţiunii şi poartă denumirea de curs bursier.
Evaluarea financiară a unei acţiuni se determină pe baza unor
indicatori financiari, cum ar fi ;
profitul pe o acţiune, evidenţiază capacitatea emitentului de a
realiza profit şi se determină ca raport între profitul net total şi
numărul total de acţiuni existente pe piaţă;
rata de distribuire a dividendului, exprimă partea din profitul
exerciţiului financiar care se distribuie acţionarilor şi se
calculează ca raport procentual dintre valoarea dividendelor
nete şi profitul net;
3.3.2.1.2. OBLIGAŢIUNILE
Obligaţiunile, sunt titluri de credit cu venit fix şi constituie un
instrument de mobilizare a capitalurilor pe termen lung, necesar
realizării anumitor obiective de stat sau particulare.
Pentru obţinerea unui împrumut pe bază de obligaţiuni sunt
necesare realizarea mai multor condiţii:
emisiune de obligaţiuni în sume standard;
o bancă sau un sindicat bancar, care să preia această
emisiune şi să o plaseze în rândul celor care au capitaluri
disponibile;
o piaţă, unde obligaţiunile să fie negociate şi cotate;
un serviciu, în ţara emitentă, care să se ocupe cu rambursarea
eşalonată în timp, în general prin tragere la sorţi, a
capitalului investit.
Obligaţiunea este o hârtie de valoare pe baza căreia emitentul
(statul, societatea comercială, regia autonomă), se obligă la o anumită
prestaţie, în general în bani, pe un termen specificat.
Creditorul, beneficiar al prestaţiei, este cel care a cumpărat
obliga-ţiunea şi poate fi indicat nominal (obligaţiune nominală sau
obligaţiune la purtător).
Obligaţiunea are, de regulă, următoarele menţiuni:
rata cuponului, reprezintă o cotă procentuală din valoarea
nominală a obligaţiunii, ce urmează să fie plătită în mod
regulat deţinătorului obligaţiunii;
Burse
65
scadenţa, care precizează momentul expirării împrumutului
şi al retragerii obligaţiunii;
valoarea nominală, reprezintă suma de bani pe care
deţinătorul obligaţiunii o va încasa la scadenţa
împrumutului;
două sau trei imprimări speciale, pentru a împiedica
falsificarea;
semnătura persoanei autorizate de emitent;
numele beneficiarului (în cazul obligaţiunilor nominale).
Preţul emisiunii, respectiv preţul la care se oferă o obligaţiune,
poate fi:
ad pari, reprezintă paritatea de 100 %, când preţul
corespunde cu valoarea nominală;
sub pari, reprezintă un preţ de subscripţie inferior (de
exemplu, 80 %), când se oferă un avantaj investitorilor.
Valoarea de rambursare este, de regulă, egală cu valoarea
nominală, caz în care se aplică preţul „ad pari”.
Se poate aplica şi o rambursare „supra pari” (superioară valorii
nominale, de exemplu, 110 %), constituindu-se astfel o primă în favoarea
deţinătorului.
În principiu, rambursarea se poate face global (în fine), adică la
sfârşitul perioadei de împrumut, fie prin tranşe anuale egale, începând
cu o anumită dată.
În acest caz, obligaţiunile se pot răscumpăra astfel :
periodic, prin tragere la sorţi;
ca anuităţi, formate din cota anuală din valoarea
obligaţiunii la care se adaugă dobânda aferentă.
În funcţie de modul în care sunt garantate, obligaţiunile pot fi:
obligaţiuni ipotecare, când împrumutul este garantat cu
ipotecă pe activele firmei emitente;
obligaţiuni generale, care reprezintă o creanţă pe ansam-
blul activelor emitentului, fără determinarea ca garanţie a
unui activ particular;
obligaţiuni asigurate, care sunt garantate cu titluri asupra
unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;
obligaţiuni cu fond de răscumpărare, situaţie în care
emitentul alimentează periodic un fond din care va răscum-
păra la scadenţă obligaţiunile respective;
obligaţiuni retractibile, care vor putea fi răscumpărate, la
scadenţă, de către firma emitentă;
Burse
66
obligaţiuni convertibile, care pot fi preschimbate, la opţiu-
nea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.
3.3.2.1.3. PROFITABILITATEA ŞI RISCUL VALORILOR
MOBILIARE
Profitabilitatea trebuie să constituie o preocupare obligatorie, în
condiţiile unei volatilităţi sporite a valorilor mobiliare în raport cu
variaţiile pieţei de capital, ceea ce determină o relaţie directă între
profitabilitate şi risc.
De aici rezultă şi faptul că, o profitabilitate mare este însoţită de
un risc mai mare şi invers.
Spre exemplu, prin investirea de capital în achiziţionarea unor
obligaţiuni cu dobândă de 6 % se realizează o profitabilitate scăzută, dar
cu un risc minim.
În schimb, investirea aceluiaşi capital în cumpărarea unor acţiuni
prezintă un risc mult mai mare privind realizarea în viitor a unei
profitabilităţi mai mici de 6 % sau de faliment şi de pierdere în totalitate
a capitalului investit.
Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după
emiterea ei, este motivat de următoarele elemente:
dividendul net pe care-l aduce această acţiune;
creşterea valorii de piaţă a acţiunii, în raport cu preţul ei de
achiziţie.
Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina folosind
următoarea relaţie de calcul :
100*
0
011
0/1P
PPDr
p, în care :
rp1/ 0 – rata profitului unei acţiuni;
D – dividendul;
P – preţul de piaţă al acţiunii;
l – perioadă curentă;
0 – perioadă de bază.
Aplicaţie: Să se determine profitabilitatea unei acţiuni la firma
_____________, cunoscând următoarele date:
capital social (CS) = 20.000 mil. Ron;
număr acţiuni (N) = 500000;
cifra de afaceri (CA) = 2.000 mil. Ron (în anul curent);
costuri totale (Ct) = 1.800 mil. Ron (în anul curent);
impozitul estimat pe profit (rata impozit) = 16 %;
dividendul (gdPn
) = 50 % din profitul net;
Burse
67
preţul de piaţă curent a crescut cu 30 % faţă de perioada de
bază (I1/0P).
Rezolvare:
Valoarea nominală a unei acţiuni:
actiuneRonN
CSP /40000
000.500
000.000.000.200
Preţul de piaţă curent :
actiuneRonIPPP
/000.5230,1*000.40*0/101
Dividendul în perioada curentă:
actiuneRon
N
grCCAD
Pn
dimpt
/168000.500
50,0*84,0*000.000.200
000.500
50,0*)16,01)(000.000.800.1000.000.000.2()1)((
1
Rata profitului unei acţiuni:
%42.30100*000.40
168.12100*
000.40
000.40000.52168100*
0
011
1P
PPDr
p
Variabilitatea totală a profitabilităţii unei acţiuni se divide în
două părţi:
a) o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care
determină riscul sistematic, numit şi risc nediferenţiat;
b) o parte determinată de influenţa caracteristicilor specifice
fiecărei acţiuni, parte care determină riscul specific sau diferenţiat. În
opoziţie cu riscul de piaţă, acesta se mai numeşte risc nesistematic sau
individual.
Riscul specific se poate diviza astfel:
risc specific fiecărei acţiuni, determinat de modificări în
comportamentul economic al societăţii care a emis-o sau în
comportamentul deţinătorilor acestor acţiuni;
risc specific ramurii industriale de care aparţine societatea
emitentă.
Din practică a rezultat faptul că, partea de risc specific se reduce
corespunzător, pe măsură ce se diversifică portofoliul de valori, fenomen
cunoscut sub denumirea de „avantaj al diversificării titlurilor
deţinute”. Riscul sistematic nu este dominant în influenţarea variaţiilor de
curs ale acţiunilor, ocupând, în medie, o pondere de circa 33 %, în cazul
Burse
68
valorilor mobiliare franceze, 30 %, în cazul celor americane şi 41 %,
pentru cele din Marea Britanie.
Pe de altă parte, fiecare societate răspunde în mod diferit la
mişcările pieţei, în funcţie de:
gradul ei de îndatorare;
structura costurilor;
stabilitatea profiturilor;
poziţia ei pe piaţa concurenţială.
Pentru a urmări şi previziona fluctuaţiile bursiere ale valorilor
mobiliare, este necesară o analiză aprofundată care vizează următoarele
elemente:
piaţa bursieră;
caracteristicile interne, naţionale, ale pieţei financiare;
structura portofoliului de titluri;
activitatea economico-financiară a societăţilor emitente;
poziţia aprofundată în ansamblul economiei naţionale;
comportamentul managerilor;
psihologia acţionarilor;
condiţiile regionale, în care îşi desfăşoară activitatea societa-
tea;
sistemul legislativ din ţara de origine a societăţii;
stabilitatea monetară etc.
Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat, în ordine, de
următoarele elemente:
valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane
(dobânzi) şi a sumei de rambursat (suma de revânzare a
obligaţiunii);
mărimea dobânzilor acordate;
valoarea de rambursat, care uneori este superioară valorii
nominale sau valorii de emisiune a obligaţiunii pentru a o face
mai atractivă pe piaţa de capital.
Valoarea actuală a obligaţiunii este echivalentul de azi al unor
sume de bani ce vor fi primite într-un număr de ani, în funcţie de
maturitatea obligaţiunii.
Acest echivalent în bani, ţine cont de posibilitatea de fructificare a
unei sume disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe
durata de viaţă a obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o
vândă peste „n” ani, fiind egal cu:
nn
n
nrl
R
rl
C
rl
C
rl
CP
)()(...
)(2
21 , în care :
Burse
69
Ci – cupoane succesive (dobânzi);
R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;
r – factorul de actualizare asimilat ratei dobânzii la care poate fi
plasată (pe piaţa de capital) o unitate monetară.
Mărimea cupoanelor anuale este, de regulă, cunoscută şi adesea
constantă (pentru obligaţiunile cu dobândă fixă), de aceea, determinarea
preţului de piaţă Pn, peste n ani, prezintă o mare dificultate legată de
evoluţia şi influenţa factorilor pieţei de capital. O posibilitate de depăşire
a acestei dificultăţi o reprezintă calculul valorii actuale a unei obliga-
ţiuni cu dobândă perpetuă (n ), deci fără termen de rambursare.
În acest caz, valoarea actuală a unei obligaţiuni va depinde
direct de rata profitabilităţii de piaţă şi anume:
r
CP
n, când n
Şi pentru obligaţiunile rambursabile se poate demonstra că rata
profitabilităţii actualizate este egală cu rata dobânzii nominale sau cu
rata de cupon.
Variaţia preţului unei obligaţiuni perpetue este egală cu
variaţia în valoare relativă (şi nu absolută) a ratei dobânzii pe termen
lung.
Obligaţiunea perpetuă este însă un caz extrem.
La cealaltă extremă se situează obligaţiunea ipotetică fără cupon,
pentru care nu se plăteşte nici un cupon până la rambursare.
Valoarea actuală Pn a acestei obligaţiuni este:
nnrl
RP
)(, în care :
R - valoarea de rambursat, egală cu suma cupoanelor anuale.
Fenomenul de variaţie a cursului bursier al obligaţiunii în funcţie
de variaţia ratei dobânzii de piaţă poartă numele de volatilitatea
obligaţiunii.
Când valoarea de rambursat sau cea de revânzare este mai mare
decât valoarea nominală sau cea de cumpărare, rata profitabilităţii
actualizate, va fi mai mare decât rata nominală sau decât rata de cupon,
în funcţie de mărimea primei de rambursare sau de mărimea diferenţei de
curs bursier.
Diferite organisme specializate calculează în mod curent ratele de
profitabilitate actualizate pe ansamblul obligaţiunilor şi le transmit
abonaţilor prin reţele de calculatoare şi prin publicaţii periodice.
În condiţiile unei pieţe libere de capital, când profitabilităţile
diferitelor tipuri de investiţii financiare tind să se egalizeze, relaţia de
calcul a profitabilităţii determină modificarea preţului de cumpărare al
obligaţiunii Pn :
Burse
70
nP
Cr
Presupunând că rata perpetuă a unei obligaţiuni de 20.000 Ron
este de 50 %, iar rata dobânzii de piaţă este de 55 %, atractivitatea pentru
cumpărarea acestui titlu financiar se va declanşa, atunci când rata
profitabilităţii acesteia va fi tot de 55 %.
Dacă luăm acest exemplu, în care :
valoarea nominală a obligaţiunii = 20.000 Ron ;
cuponul anual = 20.000 x 50 % = 10.000 Ron ;
rata profitabilităţii = 55 %;
Preţul de cumpărare al obligaţiunii va fi:
RonPP
n
n
82,1818155,0
000.10000.10%55
Pentru a atrage cumpărătorii, obligaţiunea în valoare nominală de
20.000 Ron, va trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (18181,82 Ron),
oferind astfel o profitabilitate corespunzătoare celei de piaţă.
Cursul bursier al obligaţiunii se va ajusta, astfel încât rata de
profitabilitate pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei dobânzii
de piaţă.
Unele tipuri de obligaţiuni reacţionează în mod diferit la variaţia
ratei dobânzii de piaţă, ceea ce determină obţinerea unor coeficienţi
diferiţi de volatilitate, situaţie care este influenţată de mai mulţi factori:
poziţia economică şi financiară a emitentului;
caracteristicile obligaţiunii;
factorii conjuncturali ai pieţei de capital.
Rata „r”, reprezintă profitabilitatea certă realizată din plasament
în aceste titluri dacă obligaţiunea este deţinută până la maturitate.
Această rată trebuie să fie aceeaşi, la un moment dat, pentru toate
obligaţiunile care au aceeaşi maturitate.
Se disting, totuşi, diferenţieri în funcţie de caracterul maturităţii
(pe termen scurt, mediu şi lung).
După cum s-a demonstrat anterior, ratele de profitabilitate,
exprimă stări ale randamentului plasamentului în obligaţiuni.
De asemenea, la momente diferite, ratele de profitabilitate se
modifică în raport cu modificarea ratei dobânzii de piaţă, exprimând o
funcţie a preţului obligaţiunii în raport cu rata dobânzii de piaţă :
)(rfP
Această funcţie este continuă şi derivabilă, ceea ce face posibil să
se exprime matematic acest proces al variaţiei preţului unei obligaţiuni.
Burse
71
Coeficientul de volatilitate D, este denumit durata obligaţiunii
(plusvaloarea la capitalul investit) corespunzătoare unei scăderi a ratei
de piaţă cu 1 %.
O schimbare a ratei dobânzii de piaţă ( r), va conduce la o
modificare proporţională a profitabilităţii obligaţiunii, coeficientul de
volatilitate fiind D. Volatilitatea acestei obligaţiuni, spre exemplu de
25,26 %, se înscrie în regula generală de creştere a coeficientului de
volatilitate în raport cu maturitatea obligaţiunii. Volatilitatea nu depinde
liniar de maturitate şi, ca urmare, la o dublare a maturităţii nu va
determina o dublare a volatilităţii.
În exemplul anterior, deşi s-a dublat maturitatea (de la 5 la 10
ani), volatilitatea a crescut cu 60,61 % (de la 15,28 % la 25,26 %).
În consecinţă, volatilitatea este mai mică pentru maturităţi cu
scadenţă apropiată.
Fluctuaţia dobânzii de piaţă determină o volatilitate mai mare a
obligaţiunilor în raport cu maturitatea, dar în rate descrescătoare. Din
această cauză, volatilitatea unui portofoliu obligatar nu este determinată
de maturitatea medie a acestuia.
O altă regulă a pieţei obligaţiunilor este relaţia invers
proporţională dintre volatilitate şi taxa de cupon.
Această relaţie este însă secundară, faţă de relaţia volatilitate-
maturitate.
În consecinţă, coeficienţii de volatilitate D, pot fi utilizaţi în două
modalităţi:
dacă gestionarul portofoliului prevede o scădere a ratei
dobânzii de piaţă, el va avea ca obiectiv creşterea
volatilităţii portofoliului obligatar, pentru a rentabiliza la
maximum această scădere a dobânzii, prin creşteri cât mai
mari ale cursurilor bursiere ale obligaţiunilor;
dacă gestionarul prevede o creştere a ratei dobânzii de
piaţă, el va reduce la maximum volatilitatea portofoliului
său obligatar, în scopul protejării contra scăderii cursurilor
bursiere ale obligaţiunilor.
Dacă nu există posibilitatea previziunilor asupra evoluţiei ratei
dobânzii de piaţă, atunci volatilitatea unei obligaţiuni sau a unui
portofoliu, va însemna diminuarea riscului acestui tip de plasament.
Investiţia în obligaţiuni necesită o bună cunoaştere a factorilor
care influenţează valoarea unui astfel de plasament şi anume:
rata dobânzii de piaţă;
maturitatea obligaţiunilor;
volatilitatea obligaţiunilor;
modificarea cadrului legislativ;
schimbarea guvernului;
Burse
72
declanşarea unui conflict regional;
privatizarea unor agenţi economici (sau naţionalizarea
lor);
posibilitatea modificării climei (secetă, ploi etc.).
3.3.2.2. TITLURILE DERIVATE
Titlurile derivate sunt produse bursiere care rezultă din
contractele încheiate între emitent (vânzător) şi beneficiar (cumpărător)
şi care dau cumpărătorului drepturi asupra unor active ale emitentului, la
o anumită scadenţă, în condiţiile stabilite prin contracte.
Titlurile derivate nu poartă dreptul asupra veniturilor monetare
nete ale emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi : titlurile
financiare, titlurile valutare, mărfurile ş.a.
Datorită faptului că existenţa şi valoarea de piaţă a acestor produse
bursiere depind de activele la care se referă, ele poartă numele de titluri
derivate, care se împart în două mari categorii:
1. contractele viitoare (futures);
2. opţiunile (options).
Contractul „futures” este o înţelegere între două părţi de a vinde,
respectiv de a cumpăra, un anumit activ (marfă, titlu financiar sau
instrument monetar), la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o
dată viitoare.
Natura de titlu financiar a acestui contract este dată de următoarele
considerente:
obligaţiile părţilor sunt concretizate într-un document care
are un caracter standardizat. Contractul este negociabil pe
piaţa bursieră, unde se fac contracte „futures”;
creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două
alternative:
să accepte executarea în natură, la scadenţă, prin
preluare efectivă a activului care face obiectul acelui
contract;
să vândă contractul, până la scadenţă, unui terţ.
Debitorul obligaţiei contractuale poate să-şi onoreze obligaţia în
natură sau să-şi acopere poziţia de debitor prin cumpărarea aceluiaşi tip
de contract, la bursă.
Contractele sunt zilnic „marcate la piaţă”, adică valoarea de piaţă
a acestora se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta
pentru acel tip de contract.
Ca şi acţiunile şi obligaţiunile, contractele „futures” pot servi unor
scopuri de plasament, cei care le cumpără sperând – pe durata de viaţă a
acestora – într-o creştere a valorii lor.
Burse
73
Ele servesc însă şi altor scopuri, cum ar fi obţinerea unui profit din
jocul de bursă sau acoperirea riscului la activele pe care titlurile
respective se bazează.
Spre deosebire de contractele „futures”, contractele la termen
care nu au piaţă secundară (de tip forward) nu pot fi incluse în categoria
titlurilor financiare deoarece ele nu sunt standardizate, negociabile şi nu
au valoare de piaţă.
Opţiunile sunt contracte între vânzător (writer) şi cumpărător
(holder), care dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia de a
vinde sau a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau
instrument monetar), până la o anumită dată viitoare, drept obţinut în
schimbul plăţii către vânzător a unei prime.
După natura dreptului pe care-l conferă, opţiunile pot fi:
1. de vânzare (put options), atunci când cumpărătorul dobândeşte,
în condiţiile contractului, dreptul de a vinde activul;
2. de cumpărare (call options), atunci când dau dreptul de a cum-
păra activul.
Opţiunile sunt titluri financiare derivate deoarece ele pot fi
negociate la bursă, având zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi
oferta de opţiuni şi dependentă de valoarea activului la care opţiunea se
referă.
3.3.2.3. PRODUSELE SINTETICE
Produsele sintetice rezultă din combinarea de către societăţile
financiare a unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a
unui instrument de plasament nou.
În ultimile două decenii, numărul şi complexitatea acestor produse
bursiere au crescut foarte mult, ele constituind un sector deosebit de
atractiv şi dinamic al pieţei financiare.
Produsele sintetice pot fi realizate prin combinarea de contracte
„futures” de vânzare-cumpărare, de opţiuni „put” şi „call”, precum şi
prin combinaţii între diferite tipuri de contracte „futures” şi opţiuni.
O categorie aparte de active artificiale o reprezintă titlurile
financiare de tip „coş” (basket securities), care au la bază o selecţie de
titluri financiare primare, combinate în aşa fel, încât să rezulte un produs
bursier standardizat.
Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici
de bursă.
Burse
74
3.4. BURSA DE VALORI BUCUREŞTI
Bursa de valori Bucureşti a fost înfiinţată în baza legii
nr.52/1994 – Lege privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Începând cu luna mai 1996, caracteristica dominantă a pieţei
bursiere a fost trendul descrescător (de la 409 mil. lei, în 30.04.1996, la
28,5 mil. lei, în 28.05. 1996), ca urmare a slabelor performanţe
economico-financiare ale societăţilor aflate în ringul bursei.
Introducerea treptată de noi societăţi la cotare la bursă nu a adus
schimbări esenţiale, volumul tranzacţiilor realizate înregistrând valori
sub 100 mil. lei, pe o perioadă de mai multe luni.
La sfârşitul lunii octombrie 1996, interesul firmelor s-a deplasat
asupra pieţei OTC, unde s-au desfăşurat primele tranzacţii.
În prima etapă, cursurile au fost scăzute, predominând ofertele
de vânzare, mai ales din partea noilor acţionari, care îşi depuseseră
anterior certificatele de proprietate la diverse societăţi comerciale.
Până la sfârşitul anului 1996, nu s-au înregistrat evoluţii deosebite,
deşi au existat semnale pentru un reviriment:
creşterea numărului de societăţi cotate la bursă;
criza traversată de piaţa OTC;
posibilitatea ca, prin cumpărarea de acţiuni la sfârşitul
anului, noii proprietari să obţină dividende.
Factorii dominanţi care au generat această evoluţie a tranzacţiilor
bursiere se referă la următoarele aspecte :
marii investitori instituţionali s-au lăsat aşteptaţi, încercând să
întrevadă evoluţia României în noul context politic;
numărul redus al societăţilor aduse în ringul bursei pentru a fi
înscrise la cotare;
SVM-urile au încercat să susţină piaţa bursieră şi să evite
căderea preţurilor acţiunilor, dar fără prea mare influenţă
datorită disponibilităţilor reduse de capital autohton şi străin;
tranzacţiile de pe piaţa RASDAQ nu au fost stimulative pentru
cele din cadrul bursei de valori;
a existat o lipsă de transparenţă şi de informaţii financiare
pertinente privind valorile mobiliare şi societăţile cotate;
SVM-urile nu s-au implicat în tranzacţionare în nume propriu;
în timp, au apărut şi carenţele sistemului legislativ care,
întărite de lipsa sprijinului politic, au dus la pierderea
încrederii în piaţa de capital;
acţiunile au fost caracterizate prin lipsă de lichiditate,
vânzările şi cumpărările neputându-se efectua rapid;
lipsa economiilor populaţiei în faţa dobânzilor bancare real
pozitive; studii ale raportului dividend-capital investit iniţial,
au arătat că faţă de o dobândă medie anuală, câştigurile din
Burse
75
plasamente în valori mobiliare au fost de 5 până la de 20 ori
mai mici.
creşterea ratei dobânzii a determinat reacţia firească a
deţinătorilor de capitaluri temporar disponibile, de a le investi
în condiţii de siguranţă, în depozite. Acest fapt a generat
scăderea capitalurilor disponibile pentru investiţii pe piaţa
bursieră şi, ca atare, scăderea volumului tranzacţiilor şi a
indicilor bursieri neoficiali.
Primele luni ale anului 1997 s-au caracterizat printr-o schimbare
a trendului, înregistrându-se creşterea volumului de activitate, astfel că,
numai în luna ianuarie 1997, valoarea acţiunilor tranzacţionate la bursă a
depăşit suma de 400 mil. lei.
După un an de experienţă, primirea de noi societăţi la cotare
(ajungându-se de la 17 la 20, la data de 20 februarie 1997) a fost de
natură să sporească concurenţa în ring, tranzacţiile stabilizându-se la
nivelul de circa 2 miliarde lei în fiecare şedinţă.
De asemenea, pozitiv a fost şi faptul că acţiunile tuturor
societăţilor au fost tranzacţionate, suferind modificări în plus sau în
minus, în funcţie de cerere sau ofertă.
În schimb, luna martie 1997, a fost caracterizată printr-o evoluţie
controversată.
Astfel, în primele zile, optimismul a fost redus ca urmare a creşte-
rii dobânzilor (120 – 130 % anual), ceea ce a confirmat faptul că,
investitorii au fost motivaţi în deciziile lor, într-o mare măsură, de
stimuli macroeconomici.
Preferinţa pentru câştigurile sigure din dobânzi a generat o scădere
artificială a cursurilor care nu a ţinut cont de calitatea activităţii firmelor
cotate.
Spre sfârşitul lunii martie 1997, situaţia s-a modificat pozitiv, ca
urmare a programării acordării dividendelor aferente exerciţiului
financiar 1996, investitorii orientându-se spre societăţile care se
previzionau profitabile, ridicând cursul acţiunilor acestora.
În această perioadă, tranzacţiile au ajuns la peste 25 miliarde lei,
indicele VAB-BX (indice neoficial calculat de SVM „Vanguard S.A.”,
care examinează rentabilitatea pieţei bursiere), înregistrând nivelul de
651,1 puncte.
După publicarea rezultatelor financiare ale societăţilor cotate la
bursă, au apărut aceleaşi neajunsuri ca şi în anul anterior:
lipsa informaţiilor;
subevaluarea acţiunilor, datorită slăbiciunilor emitenţilor;
interesul investitorilor manifestat îndeosebi pentru câştigurile
speculative din tranzacţii şi nu pentru cele reale din dividende;
ruperea legăturilor dintre evoluţia economică a societăţilor şi
cota acţiunilor acestora.
Burse
76
Trendul crescător s-a menţinut în luna aprilie, fiind susţinut, pe de
o parte, de scăderea dobânzilor la bănci şi, pe de altă parte, de afluxul de
capital străin.
În plus, lipsa titlurilor la vânzare, coroborată cu creşterea oferte-
lor de cumpărare, au dus la ridicarea preţurilor acţiunilor, precum şi la
acumularea de pachete mari de titluri (în bloc).
Începând cu luna mai 1997, tranzacţiile au scăzut constant
ajungând, la sfârşitul lunii iulie 1997, la 7 miliarde lei, prevestind
intrarea pieţei sub semnul „ursului”, fenomen generat îndeosebi de
investitorii de portofoliu şi de speculatori.
La începutul lunii septembrie 1997 a avut loc o cădere radicală a
cursului acţiunilor, care nu a putut fi oprită nici de lansarea de către stat a
primei oferte publice de vânzare de acţiuni.
Această scădere drastică a cursului acţiunilor nu a influenţat
pozitiv introducerea indicelui bursier oficial BET (Bucharest
Exchange Trading) cu începere de la 15 septembrie 1997.
Creşterea în timp a capitalizării bursiere şi a numărului de societăţi
cotate la bursă, a condus la necesitatea introducerii unui indice oficial al
Bursei de Valori Bucureşti, până în acel moment existând numai
variante neoficiale: VAB, BIG, GELSOR etc.
Indicele BET a putut fi considerat ca un prim ajutor oferit
investitorilor pentru constituirea unui portofoliu proporţional cu ponde-
rea acţiunilor în „coş”. Acest indice bursier are un număr fix de acţiuni,
care exprimă evoluţia celor mai lichide 10 acţiuni, de la categoria I, din
punct de vedere al volumului tranzacţiilor intrarea în „coş”, a altor
acţiuni, făcând să îi sporească gradul de relevanţă.
Valoarea iniţială a indicelui BET a fost stabilită la 1000 de
puncte.
De aseemenea, introducerea indicelui BET reprezintă un reper
important pentru viitoarele contracte la termen, care vor avea în vedere
evoluţia acestuia.
Pentru anul 1997, s-a ajuns la concluza că evoluţia capitalizării
bursiere, urmărită de indicele BIG Index a fost influenţată mai puţin de
evoluţia ratelor dobânzilor acordate pentru depozite şi mai mult de
modificările cursului valutar.
Având în vedere posibilităţile de câştig mai mari şi accesul mai
uşor al marelui public la speculaţiile valutare, capitalurile disponibile au
fost orientate mai puţin spre bursă şi Piaţa OTC.
Apare evident faptul că, interesele clienţilor se îndreptau spre
efectuarea tranzacţiilor, cu obţinerea unor preţuri avantajoase, iar cele ale
Agenţiilor de Intermediere (membrii bursei), în comisionul perceput,
fiecare operaţiune finalizată indicând un membru al bursei, reprezentant
al vânzătorului şi un al doilea, din partea cumpărătorului.
Burse
77
Teste de verificare a cunoştinţelor
1. Prin ce se carctrizează o bursă de valori ?
2. Care sunt elementele organizatorice ale Bursei de valori şi prin ce
se caracterizează fiecare ?
3. Care este organul colectiv de conducere a Bursei de valori şi cine
administrează Bursa de valori ?
4. Ce atribuţii are Adunarea Generală a Bursei de valori ?
5. Care sunt condiţiile pentru convocarea Adunării Generale extraor-
dinare a Bursei de valori ?
6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a fi numit
agent oficial la bursă ?
7. Ce persoane nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori sau remizieri
la bursă ?
8. Ce obligaţii are un agent oficial la bursă ?
9. Ce activităţi le sunt interzise agenţilor oficiali la bursă ?
10. Unde se înregistrează operaţiunile bursiere şi ce primesc agenţii
oficiali pentru operaţiunile efectuate la bursă ?
11. Ce cuprinde activul patrimonial al unei firme ?
12. Ce structură are activul patrimonial ?
13. Cum se clasifică activele bilanţului ?
14. Ce cuprinde pasivul unui bilanţ al firmei ?
15. Ce reprezintă din punct de vedere economic activul unei firme ?
16. Ce reprezintă activele reale şi cele financiare ?
17. Prin ce se caracterizează activele bancare şi cele nebancare ?
18. Care sunt principalele titluri care se tranzacţionează la Bursa de
valori ?
19. Ce reprezintă titlurile financiare ?
20. Care sunt trăsăturile titlurilor financiare ?
21. Ce cuprind titlurile comerciale şi cele necomerciale ?
22. Ce cuprind titlurile financiare pe termen lung ?
23. Ce sunt titlurile de capital şi unde se realizază circulaţia titlurilor
de capital ?
24. Definiţi valoare intrinsecă şi valoarea de piaţă a titlurilor
financiare.
25. Ce sunt titlurile primare sau financiare ?
26. Ce reprezintă acţiunile ?
27. Ce informaţii cuprinde un certificat de acţiuni ?
28. Prezentaţi conţinutul acţiunilor comune şi a celor preferenţiale.
29. Care sunt drepturile patrimoniale ale deţinătorilor de acţiuni ?
30. Ce drepturi nepatrimoniale au deţinătorii de acţiuni ?
Burse
78
31. Care sunt stadiile prin care pot trece acţiunile după nivelul atins în
îndeplinirea rolului de autofinanţare ?
32. Ce reprezintă valoarea nominală, valoarea contabilă, valoarea
intrinsecă, valoarea de rentabilitate, valoarea financiară, valoarea
de randament şi valoarea de piaţă a unei acţiuni ?
33. Ce sunt obligaţiunile ?
34. Ce menţiuni cuprinde o obligaţiune ?
35. Care este preţul unei obligaţiuni la ofertare şi care este valoare de
rambursare ?
36. Cum se clasifică obligaţiunile după modul de garantare ?
37. Cum se determină profitabilitatea unei acţiuni ?
38. Prezentaţi modalitatea de calcul a următorilor indicatori :
valoarea nominală a unei acţiuni; preţul de piaţă curent al unei
acţiuni; dividendul unei acţiuni; rata profitului unei acţiuni.
39. Ce reprezintă riscul nediferenţiat şi riscul diferenţiat al
profitabilităţii unei acţiuni ?
40. Cum se determină valoarea actuală a unei obligaţiuni ?
41. Ce este cuponul unei obligaţiuni ?
42. Ce reprezintă volatilitatea unei obligaţiuni ?
43. Cum se determină preţul de cumpărare al unei obligaţiuni ?
44. Ce reprezintă coeficientul de volatilitate şi care sunt modalităţile
de utilizare ?
45. Ce sunt titlurile derivate şi cum se clasifică ?
46. Prezentaţi conţinutul unui contract futures .
47. Prezentaţi conţinutul opţiunilor şi categoriile de opţiuni negociate
la bursă.
48. Ce sunt produsele sintetice ?
49. Când a fost reînfiinţată Bursa de Valori Bucureşti şi în baza cărei
legi ?
50. Ce este indicele VAB-BX şi indicele BET ?
Referat : Piaţa de capital - acţiunile şi obligaţiunile
Burse
79
Capitolul 4 - OPERAŢIUNILE
(TRANZACŢIILE) BURSIERE
4.1. ORDINELE DE BURSĂ
Operaţiunile la bursele de mărfuri sunt cunoscute sub numele
de tranzacţii bursiere şi se realizează pe baza ordinelor ce sunt
transmise brokerilor pentru execuţie.
Există o varietate de ordine folosite pe piaţa bursieră, care poartă
denumiri legate de modul şi momentul în care sunt aduse la îndeplinire
în timpul şedinţei de negociere:
ordin „la piaţă”;
ordin „limită de preţ”;
ordin „îndeplinit sau anulat”;
ordin „stop”;
ordin „limită de stop”;
ordin „limită de timp”;
ordin „în deschidere”;
ordin „în închidere”;
ordin „ îndeplinit la nivel”;
ordin „ în anulare”.
Ordinele care se transmit brokerilor pentru execuţie sunt de mai
multe feluri, în funcţie de ceea ce urmăreşte clientul sau de felul cum şi-a
construit strategia.
O primă grupă de ordine cuprinde acele instrucţiuni legate
de cantitatea de marfă şi perioada de executare a ordinului,
în funcţie de programul de funcţionare a bursei :
ordinul „la cel mai bun preţ”;
ordinul „ valabil până la revocare”;
ordinul „creşte/micşorează”;
ordinul „ la deschidere”;
ordinul „ la închidere”.
Ordinul „la cel mai bun preţ” este un ordin de vânzare sau
cumpărare pentru o cantitate de marfă stabilită la cel mai bun preţ
posibil.
Ordinul „valabil până la revocare” este dat pentru o cantitate
nedefinită, la un preţ limită, valabil până în momentul revenirii, respectiv
a revocării ordinului.
Burse
80
Ordinul „creşte/micşorează” este dat pentru o cantitate precizată,
la un preţ în scădere sau în creştere.
Ideea cantităţii precizate este pentru a se tranzacţiona într-o formă
eşalonată (în scară), în funcţie de creşterea sau scăderea preţului, după
cum scopul este de a vinde sau a cumpăra.
Ordinul „la deschidere” se aplică atunci când investitorul cere
agentului de bursă executarea unei tranzacţii la preţul aplicabil la
deschiderea bursei iar în situaţia că nu s-a executat la momentul indicat,
ordinul se autoanulează.
Ordinul „la închidere” se aplică atunci când se cere brokerului să
execute o tranzacţie în ultimele 30 de secunde ale programului de lucru.
Particularitatea acestui ordin constă în aceea că, de obicei, brokerul nu
garanzează executarea ordinului în acest interval de timp.
O altă categorie de ordine bursiere sunt ordinele de
întrerupere cunoscute sub denumirea engleză de „stop loss
order” sau ordine „stop”.
Ordinul stop reprezintă o dispoziţie de executare a unei tranzacţii
la preţul pieţei, dar numai după ce piaţa a atins valoarea specificată de
client, numită şi preţ stop. Acest tip de ordin poate fi atât pentru vânzare,
cât şi pentru cumpărare şi are valabilitate de la o zi până la 6 luni,
după care, dacă se mai doreşte operarea cu acest tip de ordin este necesar
a fi reînnoit.
Ordinul stop riscă să fie declanşat de mişcările temporare ale
preţului, deci să se execute la câteva puncte mai mici sau mai mari decât
preţul stop, datorită altor ordine plasate anterior.
Punctul, reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii sau
subunităţii monetare în care se exprimă preţul la bursă (cent pentru
dolar, o sutime de cent pentru cent etc.).
De exemplu, dacă preţul este exprimat în $/tonă, o creştere a
preţului, adică a cotaţiei de bursă cu 900 de puncte înseamnă o majorare
a preţului cu 9 $/ tonă.
Ordinele „stop” sunt folosite în mod normal pe piaţa bursieră
pentru „lichidarea poziţiilor deschise”, în vederea stopării pierderilor
sau în scopul protejării profitului.
Un ordin „stop” nu este dus la îndeplinire până când preţul pieţei
nu atinge un anumit nivel.
Un ordin „stop” de cumpărare devine operabil atunci când preţul
contractului futures, ce face obiectul tranzacţiei, este superior sau la
nivelul preţului definit prin ordin ca „ preţ stop”.
De asemenea, un ordin „ stop” de vânzare devine operabil atunci
când preţul contractului futures este inferior sau la nivelul „ preţului
stop”.
De aici rezultă faptul că, limitarea preţului acţionează în sens
contrar riscului, fiind invers ordinului „ la cel mai bun preţ ”.
Burse
81
De exemplu, un ordin de vânzare la 2600 unităţi monetare „ stop”,
dat pentru limitarea pierderilor poate avea următoarea semnificaţie dacă
operatorul care a cumpărat anterior, a descoperit o anumită marfă la
3000 unităţi monetare: limitarea pierderii cu 400 unităţi monetare.
Ordinul „cumpără ... stop ... limită”, reprezintă o dispoziţie de
cumpărare a unei mărfi, executată atunci când preţul pieţei depăşeşte
preţul stop, dar numai după ce atinge preţul limită.
Spre exemplu, cumpără 400 ... stop, 401 ... limită.
Când preţul pieţei atinge preţul stop de 400 unităţi monetare,
ordinul devine „cumpără limită 401 unităţi monetare”.
Ordinul „cumpără stop la ...”, constituie o dispoziţie de
cumpărare a unei mărfi, executată la un preţ al pieţei situat după
declanşarea preţului stop specificat. Caracteristic acestui ordin este faptul
că, prin natura sa, ordinul protejează un profit sau limitează o pierdere.
Dacă se execută imediat după preţul specificat, preţul de tranzacţie
va fi mai mare sau mai mic decât preţul stop, protejând astfel, un câştig
dintr-o vânzare anterioară fără acoperire.
Ordinul „stop ... limită ...”, reprezintă o dispoziţie prin care i se
cere brokerului efectuarea unei tranzacţii de mărfuri, la un preţ mai bun
decât cel specificat de preţul limită, dar numai după ce a fost atins sau
depăşit preţul stop.
După declanşare, acest ordin devine tip limită.
Acest tip de ordin, cu cele două variante (de vânzare şi de
cumpărare) nu este admis la toate bursele.
Astfel, unele burse nu admit asemenea ordine, dacă preţul limită şi
cel stop nu sunt identice.
Ordinul „vinde stop la ...”, reprezintă o instrucţiune prin care
agentul de bursă este autorizat să vândă un lot de mărfuri la preţul pieţei,
dar după ce piaţa atinge preţul stop. Scopul acestui tip de ordin este de a
proteja un câştig potenţial sau de a limita pierderile în cazul unui bun
sau titlu cumpărat la un preţ mai mare.
Ordinul „vinde stop ... limită”, asigură vânzarea ce urmează să se
execute la un preţ mai bun decât preţul limită, dar numai după ce preţul
stop a fost atins şi depăşit.
La preţul stop, ordinul se declanşează şi devine ordin limită.
De exemplu, ordinul „vinde stop 300 unităţi monetare, limită 299
unităţi monetare” are următorul înţeles : când preţul pieţei în scădere
atinge valoarea de 300 unităţi monetare, ordinul se declanşează, devine
ordin limită, ceea ce înseamnă că se execută după ce preţul pieţei a
ajuns la valoarea de 299 unităţi monetare.
Un al treilea tip de ordine sunt ordinele limită, care se
referă la preţ şi timp:
ordinul „limită la ...;
Burse
82
ordinul „cumpără limită la ...”;
ordinul „vinde limită la ...”.
Ordinele vizând limita de preţ se caracterizează prin aceea că
limitează preţul la care poate fi îndeplinită cererea clientului.
Acest tip de ordin poate fi îndeplinit la un nivel fix al preţului sau
la un nivel mai bun.
În practica bursieră a apărut o variantă a acestui tip de ordin în
înţelesul de „îndeplinit sau anulat”, ceea ce presupune că trebuie
realizată imediat executarea ordinului, în caz contrar operaţiunea este
anulată.
Un ordin de „îndeplinire la limită” este executat numai atunci
când preţul atinge un anumit nivel definit ca „preţ limită”.
Ordinele limită, ce vizează timpul, de natura „limită la timp”, tre-
buie realizate în perioada de timp stabilită, în cadrul sesiunii de
negocieri. Dacă ordinul nu a fost realizat în această perioadă, se va anula
în mod automat.
Ordinul „ordin limită la ...”, se referă la executarea unei tranzacţii
cu titluri de mărfuri, la un anumit preţ sau la un preţ mai bun.
Acest tip de ordin are două variante (de vânzare şi de cumpărare)
şi două faze: de aşteptare şi de declanşare.
Faza de aşteptare, durează până când preţul pieţei atinge limita
specificată, iar faza a doua se declanşează, atunci când, devenind ordin
de tranzacţie la piaţă, se execută.
Dacă piaţa nu atinge preţul indicat prin ordin, iar clientul
estimează că preţul va evolua într-o direcţie favorabilă, va accepta riscul
ca tranzacţia solicitată să nu fie executată. Ordinul este lansat pe o
perioadă de o zi, până la 6 luni, după care se autoanulează, iar dacă
în registrul expertului există ordine de tranzacţii anterioare, uneori, nu
este executat.
Ordinul „cumpără limită la ...”, reprezintă o dispoziţie de
cumpărare a unei mărfi la un preţ specificat sau mai mic.
Ordinul „vinde limită la ...”, se referă la dispoziţia de efectuare a
tranzacţiei de vânzare pornind de la preţul limită specificat sau mai bun.
altă categorie de ordine se referă la instrucţiunile care
însoţesc ordinele tip limită sau tip stop, dintre care
menţionăm următoarele :
ordinul „alternativ”;
ordinul „bun toată luna”;
ordinul „procentual”.
Ordinul „alternativ”, este exclusiv de vânzare sau exclusiv de
cumpărare şi permite agentului de bursă ca, între două situaţii de evoluţie
a pieţei să ia o decizie privind încheierea unei tranzacţii. De altfel,
Burse
83
ordinul alternativ este o combinaţie a unui ordin de vânzare la limită şi a
unui ordin de vânzare stop.
Ordinul „bun toată luna” sau „bun în această lună”, este o
instrucţiune care însoţeşte un ordin de tip limită sau stop, nespecificând
valabilitatea ordinului până la sfârşitul lunii în curs.
Ordinul „procentual”, este un ordin exclusiv de tip limită sau
stop, care condiţionează executarea unei tranzacţii, de încheierea
prealabilă a altor tranzacţii specificate de client.
A cincea categorie de ordine poartă numele de „ordine de
piaţă” sau „market order” şi cuprinde următoarele tipuri de
ordine:
ordinul „la piaţă”;
ordinul „vinde la piaţă”;
ordinul „cumpără la piaţă”;
ordinul „nu ţine”;
ordinul „dacă piaţa atinge ...”.
Ordinul „la piaţă”, are două variante : de vânzare şi de
cumpărare. În baza ordinului „la piaţă”, dat de investitor, brokerul
încheie imediat o tranzacţie cu mărfuri, la cel mai bun preţ posibil al
pieţei. Prin acest ordin, clientul doreşte cel mai bun preţ posibil al pieţei,
fără a preciza mărimea acestuia.
Ordinul „vinde la piaţă”, autorizează brokerul să vândă imediat
un lot de marfă, la preţul pieţei.
Ordinul „cumpără la piaţă”, cere brokerului să cumpere imediat
un lot de marfă, la preţul pieţei.
Ordinul „nu ţine”, se referă la situaţia prin care clientul lasă la
latitudinea brokerului momentul şi preţul de executare a tranzacţiei. Deşi
considerat a fi un „ordin la piaţă”, dacă brokerul consideră că preţul sau
momentul ar putea să-i dezavantajeze clientul, ordinul nu este executat.
Ordinul „dacă piaţa atinge ...”, reprezintă o dispoziţie de
cumpărare a unei mărfi ce se execută la preţul pieţei, imediat ce acesta a
atins o valoare indicată de client.
A şasea categorie de ordine de bursă se referă la procedura
tranzacţiilor în mod general şi cuprinde :
ordinul „din afară”;
ordinul „ordine pereche”.
Ordinul „din afară”, este un ordin de tranzacţie formulat în afara
bursei de către clienţi şi comercianţi, prin intermediul brokerului. Acest
tip de ordin deţine prioritatea în execuţie faţă de ordinele de tranzacţie
interne, executate de membrii bursei pe cont propriu.
Ordinul „ordine pereche” se aplică în două modalităţi :
– într-o primă formă, la bursă prin acţiunea expertului de a
contrabalansa ordinele din registrul său, în vederea
Burse
84
reducerii discrepanţei preţurilor şi a impulsionării
tranzacţiilor;
– în cea de-a doua formă, prin manipularea pieţei,
constând în copierea tranzacţiilor anterioare pentru a
stimula o piaţă activă.
La încheierea tranzacţiilor, brokerul întocmeşte un borderou
cu rolul de decont ce cuprinde confirmarea scrisă a tranzacţiilor şi
ordinele primite şi executate. Acest document bursier sub formă de
memorandum, în limbaj bursier se numeşte „P and S” (purchase and
sale = cumpărare şi vânzare) şi prezintă situaţia contului celui ce a
emis ordinele şi în care sunt prezentate ambele laturi ale tranzacţiei,
respectiv rezultanta acestora : profit sau pierdere.
Să presupunem că un comerciant din S.U.A., constatând că
preţurile pentru bumbac sunt scăzute, hotărăşte să cumpere 10 contracte
(un contract = 50.000 livre (lb), deci 10 contracte sunt echivalentul a
227 tone;1 kg = 2,2046 lb, respectiv 1 lb= 0,4535 kg).
Comerciantul, într-o primă fază, va proceda la deschiderea unui
cont cu care poate să opereze brokerul ales pentru executarea ordinului.
De asemenea, brokerul, cunoscând faptul că, bumbacul este sub
control guvernamental, va solicita clientului său (ordonatorul) să se
supună reglementărilor privind separarea fondurilor utilizate în
comercializarea la bursă a unor asemenea mărfuri.
Aceste reguli sunt emise de către Comisia pentru Tranzacţii
Futures cu Mărfuri (CFTC – The Commodity Futures Trading
Commission), devenită operaţională din anul 1975 şi care are rolul de a
interzice practicile frauduloase, în scopul asigurării executării ordinelor
clienţilor în mod corect şi în condiţiile competitive ale unei pieţe
eficiente.
Datorită faptului că, în practică s-a demonstrat că numărul
contractelor futures tranzacţionate este într-o cantitate mult mai mare
decât oferta reală existentă pe piaţa fizică a mărfii respective,
posibilitatea de a se crea poziţii de monopol şi deci de a manipula piaţa
este relativ uşor de realizat prin achiziţionarea unor poziţii apreciabile
asupra mărfii respective, atât pe piaţa futures, cât şi pe piaţa cash.
Penalizarea manipulărilor şi încercărilor de manipulare
revine acestei comisii (CFTC), care solicită stabilirea de limite ale
poziţiilor în tranzacţiile futures, reprezentând numărul maxim de
contracte deţinut de un participant pe aceste pieţe şi obligativitatea
raportării poziţiilor în cazul atingerii şi a depăşirii unui anumit nivel.
Principalul instrument utilizat în atingerea acestui scop este
controlul secvenţial („audit trail”) al ordinelor primite şi al
executării acestora, control care asigură atât burselor de mărfuri, cât şi
CFTC, posibilitatea de a verifica dacă preţurile la care au fost executate
ordinele sunt corecte şi competitive.
Burse
85
Această verificare este posibilă datorită mecanismului
înregistrării, de către brokerii de incintă, a etapelor tranzacţiilor, în
ordinea strict cronologică şi evidenţiată ca atare în desfăşurarea
operaţiunilor.
Brokerul va cere clientului să semneze o proformă,
corespunzătoare cerinţelor CFTC, cu privire la segregarea fondurilor
utilizate în comercializarea la bursă a mărfurilor aflate sub control
guvernamental.
În situaţia când, între comerciant şi broker nu au existat anterior
relaţii de afaceri, brokerul, înainte de a executa ordinul, va propune
semnarea unui „margin agreement” şi depunerea de fonduri în
garanţie.
După deschiderea unui cont curent sau depunerea de fonduri în
garanţie, se transmite brokerului ordinul de cumpărare a 10 contracte de
bumbac, respectiv, cantitatea minimă care se poate cumpăra sau vinde la
bursă.
Executarea ordinului are loc în spaţiul destinat tranzacţiilor
(„trading floor” sau „Cotton Pit”) din incinta bursei de bumbac din
New York, unde brokerul cumpără şi vinde continuu bumbac la termen.
În contractul tip se stabileşte procedura privind comisionul.
Comisionul este facturat ordonatorului operaţiunii, când operaţiu-
nea de cumpărare a fost lichidată sau când vânzarea a fost răscumpărată.
Cumpărătorul de bumbac la termen (futures) nu plăteşte nici un
comision la cumpărare, ci numai la livrarea mărfii, respectiv la scadenţă.
Datorită condiţiilor uniforme (standard) ale contractelor de bursă,
tranzacţiile sunt simplificate, ceea ce permite efectuarea unui volum
mare de afaceri într-un timp foarte scurt.
Astfel, convorbirea prin care brokerul primeşte un ordin, are loc
într-un limbaj cu adevărat telegrafic, de regulă, printr-un circuit telefonic
particular, direct în „camera telegrafică”.
Vânzările sau cumpărările se fac prin strigări pe „ringul” sau în
„pitul” bursei, preţurile fiind preluate şi raportate instantaneu.
Deoarece atmosfera din ringul bursei este tensionată, pentru mai
multă siguranţă au fost elaborate şi o serie de semne convenţionale
executate cu mâna sau cu capul, considerate adevărate coduri bursiere .
Înţelegerile orale prin aceste coduri sunt confirmate apoi în scris
printr-un formular de dimensiunea unui sfert de coală A4, cu următorul
conţinut:
Burse
86
Bursa de bum-
bac New York
New York
Data: ...........2008
Vânzător
........................
Cumpărător
........................
Numărul de loturi :
Suma de livrare:____ $
Preţul : $/lb sau tonă
Semnătura
.........................
Vânzător
.........................
Toate aceste confirmări de contracte se înregistrează pe fişe
centralizatoare de tipul:
Marfa
..................................
Data ..........................
Cumpărat Vândut
Contractele înregistrate după acest sistem sunt verificate la Casa
de Clearing şi sunt acceptate pentru „cealaltă parte” (în exemplul dat –
cumpărător).
Se substituie Casa de Clearing, care devine partea ce
garantează executarea ireproşabilă a obligaţiilor asumate de către părţi
prin contractele încheiate la bursă.
Această capacitate deosebită pe care o are Casa de Clearing,
constă în puterea financiară şi în mecanismul flexibil şi operant de
percepere a depozitelor în garanţie („deposits”) şi a diferenţelor
(„margins”), astfel că, în general, Casa de Clearing a reuşit să evite şi
cele mai mici pierderi în perioadele de mari fluctuaţii pe piaţă.
În general, depozitul iniţial în garanţie ce trebuie să-l depună
investitorul (cel ce transmite un ordin la bursă), reprezintă 10 – 20 %
din valoarea totală a mărfii tranzacţionate.
În funcţie de fluctuaţiile de pe piaţă, depozitul iniţial poate să
devină insuficient şi în acest caz, brokerul va solicita adiţional
diferenţele necesare şi va repeta aceasta în funcţie de nivelul fluctuaţiilor
adverse, iar în situaţia că tranzacţia generează profit, clientul
(ordonatorul) poate cere brokerului să-i transmită profitul realizat, fără a
fi însă obligat să-şi lichideze tranzacţia.
Pentru a realiza atractivitatea pieţei, în sensul de a se evita
riscurile prin menţinerea sub un control eficient şi a oscilaţiilor de preţ,
Burse
87
la marea majoritate a burselor de mărfuri, fluctuaţiile zilnice sunt limitate
prin stabilirea unor niveluri minime şi maxime.
Astfel, la Bursa de bumbac din New York, fluctuaţia minimă
este de o sutime de procent, adică fluctuaţia în puncte („points”) este
egală cu o sutime dintr-un cent (1 cent/lb).
În acest caz, la un contract de bumbac, la care cantitatea minimă
este de 50.000 de livre, un punct este egal cu 5 $ (0,01 cenţi x 50.000 lb
= 500 cenţi = 5 $), iar oscilaţiile de un cent/lb sunt egale cu 500
$/contract.
Dacă un speculator cumpără în luna ianuarie, prin brokerul său, de
la Bursa de bumbac din New York, un contract de bumbac (50.000
livre), cu livrare în luna septembrie, la preţul de 80 de cenţi/livră, va
trebui să depună fonduri în garanţie numite şi „original margin”, în sumă
totală de 2000 $, respectiv, circa 5 % din valoarea contractului.
Fluctuaţia minimă la un asemenea contract este de un punct sau o
sutime dintr-un cent, respectiv 5 $.
Dacă fluctuaţia este de un cent întreg, aceasta echivalează la
contractul de bumbac cu 100 de puncte, respectiv cu 500 $.
În ipoteza că speculatorul ţine contractul până în luna septembrie
şi că până la această dată preţurile au crescut de la 80 la 90 cenţi/livră,
acesta se va hotărî să vândă la acest preţ.
Speculatorul va realiza un profit de 10 cenţi/livră sau 1000 puncte,
respectiv 5 $/punct sau un profit brut de 5000 $.
Comisionul pentru cumpărare, respectiv vânzare, este de circa 75
$, rezultând un profit net de 4925 $.
O altă variantă este situaţia în care piaţa a scăzut, iar
speculatorul va fi solicitat să depună cash, diferenţele adiţionale
corespunzătoare declinului înregistrat de 10 cenţi.
În acest caz, pierderea speculatorului va fi de 50 cenţi/livră, în loc
de 20 cenţi profit, iar pierderea totală cash va fi de 5000 $, la care se
adaugă comisionul de 75 $.
Un alt exemplu se referă la transmiterea ordinelor pentru o
tranzacţie de grâu la Bursa de cereale din Chicago (Chicago Board of
Trade).
Să considerăm că un comerciant de grâu are deja un cont la unul
din membrii bursei din Chicago, având depusă o sumă de bani ce poate fi
folosită drept „depozit în garanţie”.
Comerciantul îşi propune să cumpere 50.000 de busheli de grâu,
adică 10 contracte (un contract = 5000 busheli) şi ca atare, transmite
telefonic membrului bursei din Chicago un „ordin de piaţă” pentru
cumpărarea a 10 contracte, cu livrare în luna decembrie.
Acest ordin recepţionat de membrul bursei este retransmis
operatorului său ce se află în „ringul” bursei împreună cu alţi brokeri.
Burse
88
Prin intermediul unui ceas-pontator, brokerul marchează pe
ordinul de piaţă, data şi ora când a primit ordinul.
Ordinul trebuie executat imediat, la cel mai bun preţ ce se poate
obţine pe piaţă şi ca atare brokerul va repera pe „ring” pe cel care oferă
şi va semnaliza prin semne gen coduri, componente ale limbajului
propriu burselor.
Cel care vinde şi a fost reperat pe ring, primeşte de la brokerul-
cumpărător, semn că a recepţionat semnalizarea acestuia şi este pregătit
pentru tranzacţie.
În acest moment brokerul-cumpărător face o notă, în care sunt
menţionate numele (sau numărul) brokerului vânzător, preţul, cantitatea,
precum şi timpul cât a durat pentru executarea ordinului.
Totodată, printr-un operator central, este înregistrat preţul la care
s-a încheiat tranzacţia şi este imediat transmis în sute de aparate
telegrafice, respectiv electronice, astfel că, în câteva minute informaţia
privind contractul încheiat este la dispoziţia celor interesaţi din lumea
întreagă.
Dacă preţul la care s-a încheiat tranzacţia este de 2,15 $/bushel,
iar peste o lună se constată că preţurile au crescut cu 20 cenţi/bushel,
comerciantul va decide vânzarea celor 50.000 busheli de grâu şi deci va
emite un ordin de vânzare la cel mai bun preţ, care va parcurge aceeaşi
filieră, brokerul de pe „ringul bursei” fiind obligat să vândă la cel mai
ridicat preţ al zilei.
În noua tranzacţie, profitul comerciantului va fi de 10.000 $
(50.000 busheli x 20 cenţi/busheli = 10.000 $), din care se deduce
comisionul brokerului pentru executarea ordinului de cumpărare-vânzare
de 220 $, rămânând un profit net de 9780 $ (10000 – 220 = 9780 $).
Din experienţa practică acumulată la bursă, s-a constatat faptul că,
fluctuaţiile şi oscilaţiile de preţ depind nu numai de raportul dintre cerere
şi oferă, ci şi de alţi factori, inclusiv apariţia unor ştiri sau evenimente
nepre-văzute de ordin climateric, social sau politic, care sunt urmate de
modi-ficări bruşte de preţ şi unele dereglări în funcţionarea bursei.
Pentru ameliorarea acestor efecte şi în scopul prevenirii demora-
lizării participanţilor la tranzacţiile busiere, instituţia bursei a adoptat
norme şi reguli precise, ce definesc limitele zilnice ale fluctuaţiilor.
De exemplu, la bursele de mărfuri din Chicago şi Mineapolis,
fluctuaţiile limită zilnice pentru grâu sunt de +/- 20 de cenţi/bushel (faţă
de nivelul închiderii din ziua precedentă), la porumb, sunt de +/-10
cenţi/bushel, la cafea, de +/- 4 cenţi/ bushel, la puii congelaţi sau
proaspeţi, de +/- 2 cenţi/livră etc.
Pentru finalizarea tranzacţiei de grâu la Bursa de mărfuri din
Chicago, comerciantul va da brokerului ordinul de închidere a operaţiei
obişnuite de piaţă.
Burse
89
Considerăm că a trecut o lună de la transmiterea telefonică a unui
„ordin de piaţă” pentru cumpărarea a 10 contracte de grâu (un contract =
5000 busheli) cu livrare în luna decembrie, la cel mai bun preţ posibil.
Ordinul recepţionat de membrul bursei a fost transmis brokerului
din „ringul bursei” care l-a executat, să presupunem la 2,20 $/bushel,
preţ înregistrat printr-un operator central şi transmis prin mijloace
specifice de telecomunicaţii.
În situaţia în care, peste o lună, comerciantul constată că preţurile
au crescut cu 25 cenţi/bushel, el poate să decidă închiderea operaţiunii
prin vânzarea celor 10 contracte, respectiv 50.000 de busheli de grâu.
Rezultă faptul că, ordinul de închidere este un ordin de vânzare,
care va trece prin aceeaşi filieră, brokerul de pe „ringul bursei” având
obligaţia să vândă la cel mai bun preţ al zilei.
Din modul cum s-a desfăşurat tranzacţia, comerciantul a realizat
un profit net de 12.200 $, care a rezultat din următorul calcul:
50.000 busheli grâu x 25 cenţi/bushel = 12.500 $, din care se
scade comisionul brokerului în sumă totală de 300 $ : 12.500 – 300 =
12.200 $.
În concluzie, ordinul de bursă dat în vederea tranzacţionării la
bursă precizează următoarele:
– direcţia tranzacţiei – vânzare/cumpărare;
– ideea de preţ;
– limitele de acţiune a brokerilor.
4.2. TRANZACŢII BURSIERE
În literatura de specialitate se apreciază că există două orientări în
definirea tranzacţiilor bursiere şi anume:
1. concepţia prohibitivă, care consideră operaţiuni de bursă,
contractele ce sunt încheiate în incinta bursei în timpul şedinţelor
oficiale, de către intermediari autorizaţi (agenţi de bursă) şi în
conformitate cu regulamentul şi uzanţele bursiere;
2. concepţia restrictivă, care include şi operaţiunile încheiate în
afara bursei, dar cu condiţia ca acestea să fie realizate între membrii
bursei, de către persoane abilitate, cu condiţia de a înregistra operaţiunea
la bursă.
Principalele tranzacţii cu titluri financiare primare (acţiuni şi
obligaţiuni) sunt:
a. pe pieţele de tip american:
1. pe bani gheaţă;
2. „în marjă”;
3. cu lichidare imediată;
4. cu lichidare normală;
5. cu lichidare pe bază de angajament;
Burse
90
6. vânzările scurte.
b. la bursele europene:
1. la vedere;
2. la termen sau „cu reglementare lunară”;
3. operaţiunile condiţionale.
În ultimele două decenii, un avânt deosebit au luat tranzacţiile cu
titluri derivate cunoscute sub numele de contracte futures şi cu opţiuni.
În practica bursieră se întâlnesc din ce în ce mai mult şi tranzacţii cu
firme, în care se vând şi se cumpără societăţi, cu respectarea unor reguli
stricte.
După scopul tranzacţiilor bursiere se întâlnesc următoarele
tipuri de operaţiuni:
a) speculative;
b) de arbitraj;
c) de acoperire;
d) cu caracter tehnic.
4.2.1. TRANZACŢIILE CU TITLURI PRIMARE
a) Tranzacţiile pe bani gata, se fac pe baza contului cash deţinut
de client la firma broker. În acest caz, un investitor poate
cumpăra titluri financiare cu condiţia să plătească integral
contravaloarea acestora, vărsând suma respectivă în contul său
la broker. De asemenea, clientul care vinde cash, trebuie să
predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind
contravaloarea integrală a acestora în contul său. Termenul de
executare diferă la contractele cu lichidare imediată, respectiv,
cele cu lichidare normală.
În primul caz, predarea/plata titlurilor se realizează chiar în
ziua încheierii contractului de bursă, iar în al doilea caz, cel
mai frecvent, termenul este de câteva zile, în raport cu Regula-
mentul bursei.
b) Tranzacţiile în marjă, reprezintă cumpărări efectuate prin
intermediul contului de marjă deţinut de client la firma broker.
Spre deosebire de tranzacţiile pe bani gata, în acest caz,
brokerul acordă clientului său, în anumite limite, un credit
pentru realizarea operaţiunii bursiere. Deci, investitorul care dă
ordin de cumpărare a unui volum de acţiuni, nu trebuie să
achite firmei broker cu care lucrează întreaga contravaloare a
acestora. El este obligat să depună, în termenul prescris pentru
lichidarea normală (de regulă 7 zile bursă) numai o anumită
„acoperire” sau marjă (margin), diferenţa până la valoarea
Burse
91
contractului constituind-o împrumutul pe care clientul îl obţine
de la broker pentru tranzacţia respectivă.
c) Vânzarea scurtă, reprezintă „orice vânzare a unor titluri de
care este executată prin livrarea unui titlu împrumutat de către
vânzător (sau în contul lui)”.În esenţă, operaţiunea constă într-o
vânzare executată cu titluri împrumutate, redarea titlurilor
vândute trebuind să se facă în intervalul de timp stabilit pentru
lichidarea normală a unui contract bursier.
Vânzările „scurte” se realizează prin intermediul unui cont în
marjă deschis de client la broker. Tehnica vânzărilor „scurte”
se deosebeşte de cea a vânzărilor „lungi”. În acest din urmă
caz, clientul livrează, în termenul prescris pentru lichidarea
normală, titlurile proprii existente în momentul încheierii
tranzacţiei în contul său de broker.
La vânzările „scurte” se face livrarea titlurilor printr-un
împrumut, clientul rămânând dator faţă de broker cu titlurile
respective, până în momentul în care se va acoperi (va cumpăra
titlurile şi le va restitui brokerului).
d) Tranzacţiile cu lichidare imediată presupun ca decontarea
între părţi să se realizeze imediat după ce tranzacţia a fost
încheiată. Ca atare, clientul care dă un ordin de cumpărare
trebuie să depună contravaloarea cash a titlurilor. Pe de altă
parte, cel care dă ordin de vânzare, trebuie să depună titlurile
vândute.
Deci, în aceste operaţiuni nu se poate lucra „descoperit”, nici în
ceea ce priveşte titlurile, nici în ceea ce priveşte plata. Practic,
executarea contractului (predarea titlurilor, plata preţului)
trebuie să o facă trei zile de la încheierea operaţiunii. În caz
contrar, titlurile neplătite sunt revândute de către agentul de
bursă, iar titlurile nelivrate sunt cumpărate de pe piaţă,
diferenţele negative de preţ fiind suportate de client.
Acest tip de tranzacţie, se poate face pentru orice cantitate,
începând de la un singur titlu.
e) Tranzacţiile cu lichidare lunară se încheie la bursă într-o
anumită zi, urmând a fi executate (lichidate) la o dată fixă, în
fiecare lună, numită ziua lichidării. Ca atare, cumpărătorii pot
să achiziţioneze titluri fără a dispune la momentul încheierii
contractului, de lichidităţile necesare, iar vânzătorii pot să le
cedeze, fără să dispună de ele atunci când au angajat
operaţiunea.
Burse
92
De asemenea, cel care a cumpărat este proprietar din momentul
în care a încheiat contractul şi dobândeşte dreptul la dividende.
Totodată, el poate da garanţie titlurile a căror livrare efectivă se
face în momentul tranzacţiei scadenţei pentru acel tip de
contract.
f) Tranzacţiile cu primă dă dreptul cumpărătorului la lichidarea
contractului (în ziua strigării primelor), fie să ceară executarea
contractului, adică să facă livrarea, respectiv plata (ridicarea
primei), fie să abandoneze (rezilieze) contractul, plătind
vânzătorului prima (abandonarea primei).
Prin urmare, apar două elemente particulare:
marja (acoperirea) contractului, constituită din mărimea
primei (prima reprezentând suma de bani convenită de la
început, pe care cumpărătorul se angajează să o plătească la
scadenţă, în cazul în care nu execută contractul);
riscul asumat de operator, atunci când lucrează „descoperit”
şi care este limitat la mărimea primei.
Preţul de cumpărare într-o operaţiune cu primă este mai mare
decât preţul dintr-o operaţiune cu lichidare lunară, deoarece
cumpărătorul, care are alternativele amintite, trebuie – prin
diferenţă de preţ – se compenseze acest avantaj pe care îl
acordă vânzătorul (diferenţa respectivă se numeşte „ecart”.
Pentru una şi aceeaşi primă, preţul este cu atât mai ridicat cu
cât scadenţa este mai îndepărtată. Mărimea primei se numeşte
„dont” şi este fixată de Consiliul Burselor.
Preţul contractului, numit şi preţul de exercitare depinde de
cursul acţiunii (căreia i se asociază trei prime, pentru fiecare
din scadenţele titlurilor), precum şi de scadenţa contractului şi
tendinţa estimată a pieţei.
g) Tranzacţiile cu stelaj reprezintă un contract condiţional, în
care cumpărătorul are dreptul să aleagă sensul operaţiunii,
ţinând seama de două preţuri stabilite prin contract, numite
bornele stelajului.
Cumpărătorul unui stelaj pe acţiuni se poate declara fie
cumpărător al acţiunilor la preţul mai mare, fie vânzător al
acţiunilor la preţul mai mic. În schimb, vânzătorul stelajului
trebuie să livreze titlurile la preţul mai mare, când
cumpărătorul stelajului se declară cumpărător de titluri,
respectiv preia la preţul mai mic, când cumpărătorul stelajului
se declară vânzător de titluri.
Burse
93
La Bursa de la Paris, unitatea tranzacţională pentru stelaj
este de 100 de titluri, stelajul contând pentru luna curentă şi
următoarele 5 luni de lichidare.
Operaţiunile care se încheie în cadrul burselor de mărfuri
urmăresc în principal trei scopuri:
1. – aprovizionarea cu mărfuri, respectiv acoperirea unor nevoi
reale;
2. – protecţia contra riscurilor rezultate din fluctuaţiile foarte
mari de preţuri;
3. – câştiguri prin operaţiuni speculative, materializate prin
acceptarea riscurilor în aşteptarea profiturilor.
4.2.2. TRANZACŢII CU MĂRFURI
Acoperirea unor nevoi reale ale cumpărătorilor prin
aprovizionarea cu mărfuri se realizează prin două tipuri de operaţiuni
bursiere :
a1 – la disponibil sau spot;
a2 – la termen.
a1. Operaţiunile la disponibil sau spot sau pe bani gata (cash)
sau la vedere, presupun că atât livrarea mărfurilor, cât şi plata
contravalorii lor, tranzacţionată la bursă, are loc imediat după încheierea
contractului (anexa 1).
Predarea mărfii vândute contra plată poate să nu fie, în toate
cazurile imediată, ci la o dată apropiată datei încheierii operaţiunii la
bursă.
Spre exemplu, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti asigură
contracte tip „spot” cu marfă „la vedere”, care practic este livrabilă la 5
zile de la semnarea contractului .
Operaţiunile „spot”, presupun ca marfa fizică să existe fie în stoc
la vânzător, fie în depozitele bursei, întrucât aceste operaţiuni bursiere
precizează faptul că, transferul titlului de proprietate asupra mărfii să fie
urmat de livrarea efectivă a bunului negociat la bursă şi plata cash, pe
baza preţurilor negociate, care se mai numesc şi preţuri „spot”.
Acest tip de operaţiuni presupun lichiditatea pieţei, care la rândul
ei este condiţionată de o serie de factori interdependenţi, între care mai
importanţi sunt :
– dimensiunea cererii, care trebuie să se caracterizeze prin
amploare şi continuitate;
– uşurinţa stabilirii cantităţii şi calităţii mărfii respective;
– eficienţa păstrării stocurilor, proces ce ia în calcul costurile
aferente depozitării, riscul de deteriorare a calităţii, existenţa
şi costul serviciilor de asigurare, modul de finanţare a
stocurilor şi riscul schimbărilor de preţ;
Burse
94
– eficienţa transportului mărfii, rezultat al raportării costului
transportului la valoarea produsului;
– calitatea serviciilor de telecomunicaţii, care să asigure
facilitatea transferului mărfii şi a titlului de proprietate
asupra ei.
a2 Operaţiunile la termen presupun livrarea mărfii la o dată
ulterioară încheierii contractului, în funcţie de specificul mărfii, cum ar
fi:
3 luni, la metale;
6 luni, la cartof;
18 luni, la zahăr şi cafea;
36 luni, la cauciuc natural etc.
De asemenea, plata are loc la o dată posterioară negocierii.
Operaţiunile la termen se realizează cu ajutorul a două tipuri de
contracte:
– contracte forward;
– contracte futures.
Contractele tip „forward” se încheie pentru vânzarea-cumpăra-
rea unei cantităţi determinate dintr-o marfă la un preţ stabilit în
momentul încheierii contractului, livrarea şi plata urmând să se efectueze
la o dată ulterioară (anexa 2).
Tranzacţionarea acestui tip de contracte se poate sau nu realiza
prin intermediul bursei, caz în care se vor supune regulilor de
funcţionare a bursei.
Contractele forward, faţă de contractele cash, se caracterizează
prin aceea că, dreptul de proprietate asupra mărfii respective nu este
transferat în momentul semnării contractului, ci la o dată stabilită în
viitor.
Preţul la care urmează a se efectua transferul mărfii este însă
stabilit de comun acord de către vânzătorul şi cumpărătorul mărfii, în
momentul semnării contractului.
În general, operaţiunile tip „forward” prin bursele de mărfuri nu
au o pondere însemnată, întrucât riscurile cu care se confruntă o parte
contractantă depind în întregime de cealaltă parte, ca urmare a faptului
că, între momentul încheierii contractului şi efectuarea livrării mărfii,
preţul acesteia se poate modifica, determinând o evoluţie a valorii
contractului favorabilă, fie pentru cumpărător, fie pentru vânzător,
cealaltă parte având astfel interesul de a nu efectua sau accepta livrarea
mărfii.
Contractul tip futures, este o înţelegere între două părţi de a
vinde, respectiv a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un
instrument monetar, la un preţ stabilit şi cu executarea contractului la
scadenţă (la o dată viitoare).
Burse
95
Deci, contractul tip futures exprimă acordul de voinţă dintre un
vânzător şi un cumpărător, prin care vânzătorul, numit „short”, se
angajează să livreze cumpărătorului, numit „long”, o anumită marfă, în
cantitatea şi de calitatea specificată, la o dată fixată în viitor şi la un preţ
stabilit în momentul semnării contractului.
Analizând cele trei tipuri de contracte: „spot”, „forward” şi
„futures”, se observă faptul că, cele „forward” sunt contracte spot, în
care momentul livrării este rupt, în timp, de momentul încheierii
contractului, iar contractele „futures” sunt, în esenţă, contracte „forward”
standardizate.
Dacă primele două tipuri de contracte („spot” şi „forward”), se
pot tranzacţiona sau nu prin intermediul bursei, în cadrul contractelor
„futures” nu există decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza
unui mecanism specific, prin care odată o cerere sau ofertă acceptate prin
contract „futures” asigură aderarea automată la o casă de compensaţie
(Casa de Clearing), care devine partenerul fiecărei părţi în contract.
Practic, realizarea contractului se depersonalizează, iar marfa şi
lichidităţile necesare realizării contractului sunt asigurate.
Operaţiunile „futures”, sunt tranzacţii bursiere care generează
obligaţia părţilor de a livra sau a plăti o marfă la un anumit preţ şi la un
termen viitor stabilit în contract, dacă până la scadenţă debitorul
obligaţiei nu şi-a închis poziţia pe care o deţine în bursă.
În esenţă, un contract „futures” cuprinde următoarele elemente:
1. Denumirea mărfii;
2. Caracteristicile de calitate acceptate de bursă (specificaţie),
elemente esenţiale conform unui standard acceptat şi pentru
care nu se admit derogări.
În funcţie de tipul de marfă, contractul mai cuprinde:
– scala de punctare, respectiv de depunctare, pe care
bursa o pune la dispoziţia clienţilor pentru preţul de
livrare efectivă a mărfii, în funcţie de derogările de la
standardul de calitate admis prin contract;
– limitele între care se pot înscrie caracteristicile pentru
care se admit derogări, de la o singură caracteristică
pentru o livrare sau la mai multe caracteristici pentru
aceeaşi livrare.
Pentru caracteristicile superioare standardului, preţul de livrare se
majorează conform scalei de punctare, iar pentru caracteristicile
inferioare standardului, preţul se micşorează.
3. Mărimea contractului, care cuprinde cantitatea de marfă ce
face obiectul contractului, exprimată în unitatea de măsură
caracteristică;
4. Lunile pentru care se tranzacţionează;
Burse
96
5. Preţul, respectiv, cotaţia – în ce monedă şi în ce unitate de
măsură.
MODEL Anexa 1
CONTRACT VÂNZARE-CUMPĂRARE
TIP SPOT NO _________
Denumire/Nr. Agenţie Bursieră Denumire/Nr. Agenţie Bursieră
Adresa Adresa
Cont/Banca Cont/Banca
Cod Fiscal Cod Fiscal
Înmatriculat Of. Comerţului Înmatriculat Of. Comerţului
Reprezentat prin broker/cod BROKER Reprezentat prin broker/cod BROKER
ÎN CALITATE DE:
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
SE ÎNCHEIE PREZENTUL CONTRACT PENTRU URMĂTOARELE MĂRFURI:
DENUMIREA MĂRFII (+ specificaţii) TO
DATA TRANZACŢIONĂRII PIAŢA
CANTITATE CONTRACTATĂ CONTRACTE
PREŢ lei
VALOARE CONTRACT lei
CONDIŢII DE PLATĂ (Termen, modalitate de plată) ____________________________
CONDIŢII DE LIVRARE:Locul mărfii ________________________________________
Data livrării ________________________________________
Nu mai târziu de 5 zile de la data semnării prezentului contract, dacă nu s-a convenit altfel
Mijloc de transport ___________________________________
CERTIFICAT DE CALITATE ŞI EMITENT ___________________________________
ALTE CONDIŢII ACCEPTATE _____________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________ ÎN CAZUL NERESPECTĂRII CLAUZELOR CONTRACTULUI, PARTEA ÎN CULPĂ VA FI PENALIZATĂ
CU 10 % DIN VALOAREA TRANZACŢIEI. DUPĂ DEDUCEREA COMISIOANELOR DATORATE
BURSEI, SUMA RĂMASĂ SE VA VIRA DE CĂTRE B.M.M.C. ÎN CONTUL PĂRŢII PĂGUBITE.
LA EXPIRAREA TERMENULUI CONVENIT PRIN PREZENTUL CONTRACT, OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR
REZULTÂND DIN ACESTA SE ANULEAZĂ, DACĂ PĂRŢILE NU AU CONVENIT ALTFEL.
ORICE DISPUTĂ CARE AR APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU ACEST CONTRACT VA FI SUPUSĂ
COMISIEI DE ARBITRAJ A B.M.M.C., CONFORM REGULAMENTULUI.
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
Agenţie Agenţie
BROKER/COD BROKER/COD
B.M.M.C.
OPERATOR CONTRACT
Precizări:
1. Modalităţile de desfăşurare a tranzacţiilor spot prin strigare liberă pe ringul Bursei Maritime
şi de Mărfuri Constanţa sunt reglementate de prevederile Regulamentului de Organizare şi
Funcţionare adoptat de Adunarea Generală a Acţionarilor la 17 decembrie 1993 şi amendat
ulterior, la data de 14 iulie 1995.
2. Având în vedere prevederile legale în vigoare şi necesitatea adaptării la condiţiile specifice
de comercializare a diferitelor mărfuri, câteva clauze din contractul tip spot se pot negocia
între brokeri. În termen de 60 de minute de la terminarea tranzacţiei în ring. În cazul în care
brokerii nu convin asupra modificărilor, rămân valabile prevederile exprese adoptate de
Bursa Maritimă şi de Mărfuri Constanţa.
Burse
97
3. La înregistrarea ordinului, brokerul va anexa specificaţia mărfii introduse la tranzacţionare şi
va oferi, pentru anumite categorii de marfă, la solicitarea analistului de resort din cadrul
departamentului tranzacţii, orice alte detalii cu privire la marfă, cu condiţia ca acestea, odată
făcute publice, să nu ducă la identificarea clientului agenţiei bursiere.
4. Strigările se fac la preţuri libere de taxe. Valoarea contractului se calculează, fără plata
taxelor. Plăţile efective (inclusiv comisionul bursei) se fac incluzând aceste taxe. Chiar dacă
preţurile se strigă în valută, calculul valorii contractului şi plăţile efective se fac în lei,
luându-se în considerare cursul oficial de schimb din data încheierii contractului.
5. Pentru orice alte amănunte, inclusiv mărimea comisioanelor şi garanţiilor practicate în bursă,
clienţii se vor adresa agenţiilor de brokeraj (bursiere) înscrise la bursă.
MODEL Anexa 2
C O N T R A C T F O R W A R D ( T I P )
PENTRU LIVRĂRI F.O.B. DE CEREALE ÎN VRAC NOTĂ: Parte din clauze conform GAFTA NO 64/01 decembrie 1990
VÂNZĂTORUL: …………………………………………………………………………..
reprezentat de ……………………………………………………………………………….
CUMPĂRĂTORUL: reprezentat de ……………………………………………………………………………….
BROKERI: ………………………………………………………………………………...
au semnat astăzi ……………………………………….. un contract de vânzare-cumpărare cu
următoarele clauze şi în condiţiile şi legislaţia specifică ţării de origine a mărfii:
1. MARFA ÎN VRAC ……………………………………………………………………...
de origine ……………………………………………………………………………………
2. CARACTERISTICI DE CALITATE …………………………………………………
……………………………………………………………………………………………….
(în cazul în care se utilizează standarde de calitate, se admit doar standardele româneşti în vigoare la
data semnării contractului)
3. CANTITATEA ………………………………………………………………………….
( 5 % la opţiunea cumpărătorilor)
Conform uzanţelor internaţionale, în cazul în care s-a contractat un caric complet, se recomandă ca
circa 10 % din cantitatea totală să fie livrată însăcuit pentru mărirea siguranţei transportului; costul
operaţiunii de însăcuire cade în sarcina vânzătorilor.
4. PREŢUL …………………………../ VALOAREA …………………………………...
o per tonă sau per lbs (conversia pentru prezentul contract este de 2240 lbs echivalentul a 1016 kg);
o preţul este valabil în condiţia de livrare F.O.B. rujat conform INCONTERMS 1990, în portul
…………………………
5. COMISIONUL BROKERILOR ………………% din preţul acestui contract va fi plătit de
…………………………. pentru cantitatea contractată, fie că acest contract a fost sau nu executat, în
afara cazului în care neîndeplinirea se datorează vânzătorului sau unor situaţii de forţă majoră.
Comisionul brokerilor se achită în 7 zile lucrătoare începând cu data semnării conosamentului său,
dacă marfa nu a fost livrată, până cel mai târziu în a 30-a zi consecutivă de la ultima zi de livrare
stabilită prin contract.
6. ATESTAREA CALITĂŢII
Calitatea va fi atestată prin certificate emise de organismul convenit de părţi, respectiv
……………………………………………………………………………………………….
(B.M.M.C. recomandă S.G.S. România). Cumpărătorii nu au dreptul să refuze livrarea dacă marfa este
de calitate superioară celei convenite prin prezentul contract.
7. LIVRAREA
Perioada de livrare a mărfii este …………………………………………………………….
Cumpărătorii se obligă să prezinte nava gata de încărcare în acelaşi interval, inclusiv extremele.
Vânzătorii sunt îndreptăţiţi să primească avizări (N.O.R.) aproximative ale navei de 7/5/3 zile
calendaristice înainte de data sosirii în port şi definitive de 4x24 ore. Nava va fi încărcată în
conformitate cu prevederile vamale şi cu normele uzuale în portul de încărcare, dacă nu se convine
altfel (B.M.M.C. sugerează negocierea normei de încărcare şi recomandă:
o norma de încărcare: ………………………..MTS/WD – SILEX UUIUAATUTCAL
Burse
98
o demarrage/despach …………………../zi - prorala, H.D.W.T.S.).
8. EXTINDEREA PERIOADEI DE LIVRARE La solicitarea cumpărătorilor, perioada de livrare stipulată în contract poate fi prelungită cu o perioadă
suplimentară de 21 zile consecutive, cu condiţia de a aviza cel târziu cu 48 ore înainte de expirarea
termenului de livrare.
În acest caz, toate cheltuielile pentru depozitare, dobânzi, asigurare şi alte cheltuieli normale care apar
în această perioadă vor fi suportate de cumpărători.
9. PLATA – prin acreditiv documentar, irevocabil, confirmat (transferabil), plătibil 100 % la vedere,
în baza următoarelor documente: ………………………………………………..
(propunere B.M.M.C.: Bill of Lading, Certificat de calitate, Certificat de origine, Certificat fitosanitar,
Factură, Buletin de analiză emis de S.G.S. România):
Acreditivul devine operaţional după depunerea de către vânzător a unui „performance bond” de 2 %
din valoarea contractului.
10. PENALIZĂRI
……………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………….
Se admit penalizări numai dacă sunt prevăzute în contract sau dacă există o hotărâre a Comisiei de
Arbitraj a B.M.M.C./organului abilitat conform legii în cazul în care nu s-au prevăzut penalizări
exprese în contract.
11. CERTIFICAT DE ORIGINE – va fi emis de Camera de Comerţ şi Industrie de la domiciliul
vânzătorului.
12. TAXE VAMALE LA EXPORT, TAXE GENERALE, IMPOZITE ETC. PE MARFĂ Orice taxe vamale la export, taxe generale, impozite etc., prezente sau viitoare, din ţara de origine sau
pe teritoriul unde se situează portul de încărcare a mărfii vor fi în contul vânzătorilor.
13. LICENŢĂ DE EXPORT – se obţine de către vânzător.
14. CÂNTĂRIREA – vânzătorii şi cumpărătorii şi/sau reprezentanţii lor au dreptul să supravegheze
cântărirea.
15. VICII ASCUNSE – nu se garantează faptul că cerealele nu au defecte care nu sunt evidente la o
examinare rezonabilă realizată de S.G.S. România.
16. ASIGURARE – asigurarea mărfii până la momentul încărcării cade în sarcina vânzătorului: din
momentul încărcării (data conosamentului) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului.
17. AVIZĂRI – pentru avizări conform şi în afara contractului se vor folosi doar mesaje confirmate
(telegrame şi telex). NU se admite avizarea prin facsimil, telefon etc.
URMĂTOARELE CLAUZE SUNT CONFORME CU CELE DIN CONTRACTUL TIP PENTRU
LIVRĂRI SPOT AL B.M.M. CONSTANŢA: o forţa majoră;
o falimentul;
o arbitrajul.
Contractul se încheie în câte un exemplar pentru fiecare parte contractuală, plus un exemplar valid
pentru B.M.M.Constanţa
De exemplu, la bursele de mărfuri din S.U.A., pentru contractul
„futures” cu argint, preţul este cotat în cenţi/uncie, pentru cupru, în
cenţi/livră, pentru cereale, în cenţi/bushel, pentru făină de soia, în $/tonă,
pentru păcură, în cenţi/galon, iar pentru ţiţei, în $/baril.
6. Pasul – cât / unitatea de măsură, cât / contract;
7. Fluctuaţia maximă de preţ ( ) admisă zilnic, comparativ cu
cotaţia zilei precedente;
8. Orarul de tranzacţionare, cuprinzând zilele şi programul zilnic;
9. Ultima zi de tranzacţionare – semnificând ziua din luna anteri-
oară lunii pentru care se tranzacţionează, adică în care se mai pot efectua
tranzacţii;
Burse
99
10. Termenul de livrare, specificându-se în câte zile lucrătoare,
începând cu prima zi a lunii pentru care s-a tranzacţionat;
11. Condiţia de livrare, în termenul INCOTERMS (FOB, CIF,
etc.).
Trebuie reţinut faptul că, fiecare bursă îşi are contractul tip
standardizat.
După reglementările de la marile burse de mărfuri din lume,
operaţiunile bursiere de tip „futures” se derulează după cum urmează :
tranzacţiile se efectuează numai pe ringul bursei şi numai
de către brokeri, care sunt angajaţi ai Agenţiilor de
Brokeraj;
clienţii adresează ordinul Agenţiei de Brokeraj, iar aceasta
îl execută în baza unui contract, în care sunt înscrise
condiţiile tranzacţiei, inclusiv obligaţiile financiare ale
clientului, materializate în comision pentru serviciile
prestate;
în scopul efectuării tranzacţiei, clientul va vira, în contul
Agenţiei de Brokeraj deschis la Casa de Clearing (de
compensaţii), o garanţie, denumită şi marjă, reprezentând
un anumit procent din valoarea totală a ordinului, adică a
contractelor ce urmează a fi tranzacţionate; în situaţia în
care disponibilul din cont scade sub marjă, clientul este
obligat să depună noi sume până la reîntregirea marjei, iar
dacă disponibilul depăşeşte marja, clientul poate retrage
diferenţa sau poate deschide noi poziţii, respectiv, poate
tranzacţiona suplimentar; deşi la prima vedere, depunerea
garanţiei pare a fi o imobilizare de fonduri, în realitate,
clientul, în special cumpărător, poate tranzacţiona mărfuri
echivalând cu o mare sumă de bani, prin imobilizarea unei
sume mici de bani lichizi, urmând ca decontarea să se facă
la lichidarea contractului.
Odată încheiate operaţiunile de tranzacţionare „futures” pe ringul
bursei, urmează procedurile Casei de Clearing, care are un rol esenţial
în derularea şi urmărirea tranzacţiilor, după cum urmează :
– zilnic, pe baza preţurilor stabilite pe ring, Casa de
Clearing marchează fiecare contract, trecând diferenţele
în conturi, după următoarea regulă : cei care câştigă
primesc, iar celor care pierd, li se diminuează marja.
La sfârşitul fiecărei zile de tranzacţionare la bursă se
stabileşte un preţ al contractului, după o modalitate
specifică fiecărei burse. Între preţul contractului de la o zi
la alta pot exista diferenţe sau nu. Regula este că, dacă
valoarea contractului creşte, cumpărătorii aflaţi în poziţii
Burse
100
deschise sunt avantajaţi şi primesc în contul de la Casa de
Compensaţie diferenţa dintre preţul zilei curente şi cel al
zilei precedente, iar dacă preţul scade, se deduce din
marjă o sumă determinată în acelaşi mod. Celor care
pierd şi care în caz de diminuare a valorii contractului
sunt vânzătorii, li se aplică procedura inversă;
– Casa de Clearing procedează la regularizarea, respectiv,
compensarea tranzacţiei, în cazul în care are loc lichida-
rea poziţiei care înseamnă că, cel care vinde - cumpără şi
cel care cumpără - vinde;
– poziţiile rămase deschise presupun livrarea de marfă şi
respectiv, plata mărfurilor. În această situaţie Casa de
Clearing se transpune, în „cealaltă parte”, adică devine
solidară cu părţile, în sensul că poate prelua obligaţiile
acestora, respectiv, devine cumpărător - pentru vânzător
şi vânzător - pentru cumpărător.În situaţia în care, una
din părţi nu-şi poate îndeplini obligaţiile, Casa de
Clearing le va îndeplini în locul acestora. Aceasta
înseamnă că dacă marfa nu există, Casa de Clearing va
trebui să o pună la dispoziţie, iar dacă cumpărătorul nu
are bani să cumpere marfa, aceasta este cumpărată de
către Casa de Clearing;
– dacă o Agenţie de Brokeraj nu este membră a Casei de
Clearing, atunci va încheia o înţelegere cu o altă Agenţie
de Brokeraj membră, în baza căreia, membrul preia
marjele nemembrului.
Odată tranzacţionate prin bursă contractele „futures”, rezultă că,
cel care a cumpărat un contract se situează pe o poziţie deschisă „long”,
iar cel care a vândut pe o poziţie „short” şi pot adopta una din
următoarele situaţii:
– să-şi menţină poziţia deschisă până la termen, ceea ce va
duce la lichidarea contractului prin livrarea efectivă a
mărfii şi efectuarea plăţii, situaţie de altfel destul de rară;
– să-şi închidă poziţia, adică să o lichideze, respectiv să
efectueze o operaţiune de compensare în sens contrar,
ceea ce înseamnă că, dacă este „long” - să vândă şi dacă
este „short” - să cumpere.
Astfel, un cumpărător aflat în poziţie „long” deschisă, câştigă când
preţul se află în creştere, iar un vânzător aflat în poziţie „short”deschisă,
câştigă când preţul se află în scădere.
Rezultă faptul că, dacă vâzătorul consideră că preţul va fi în
creştere îşi va lichida poziţia pentru a reduce pierderile şi va cumpăra noi
contracte, dacă doreşte să speculeze.
Burse
101
De regulă, se înregistrează un număr mare de poziţii contractuale
short şi long, cu tendinţa de egalizare a acestor poziţii de sens diferit şi
pentru care evidenţa Casei de Clearing trebuie să fie echilibrată,
deoarece pentru acelaşi contract tranzacţionat, există, în acelaşi timp, un
cumpărător şi un vânzător.
Nu aceeaşi situaţie este în cazul Agenţiilor de Brokeraj, care
înregistrează doar o poziţie netă.
Poziţia netă reprezintă diferenţa dintre numărul poziţiilor „long”
şi numărul poziţiilor „short”.
Rezultă că, Agenţiile de Brokeraj înregistrează fie o poziţie netă
„long ” a clienţilor, fie o poziţie netă „short”, în funcţie de cererea
acestora.
Operaţiunile bursiere la termen pe bază de contracte de tip
„futures”,efectuate în vederea acoperirii unor nevoi reale ale cumpărăto-
rilor prin aprovizionarea cu mărfuri, prin livrări fizice, ocupă o pondere
redusă (sub 2 %), faţă de volumul total al tranzancţiilor.
Livrarea fizică este un proces greoi care necesită o serie de cheltu-
ieli suplimentare, cum ar fi : de depozitare, de asigurare, de transport, la
care se adaugă comisioanele de brokeraj.
În plus, dacă un comerciant cu poziţie „long” nu mai are nevoie de
marfa respectivă, acesta va fi obligat să o revândă, ceea ce presupune
efectuarea unor cheltuieli suplimentare.
Aceste situaţii şi modificări de scop şi interese ale comercianţilor
au determinat în timp, ca la operaţiunile „futures” să se apeleze mai ales
în intenţia de protecţie contra riscurilor şi în scop speculativ.
În practica bursieră americană putem întâlni următoarele situaţii:
A. În cazul livrărilor fizice de mărfuri, se pot întâlni trei variante:
1) livrarea fizică standard;
2) schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice;
3) procedura alternativă de livrare.
Livrarea fizică standard este ilustrată printr-un exemplu de
contract futures pentru argint (un comerciant, care deţine o poziţie short
materializată în obligaţia de a efectua livrarea a 10.000 uncii de argint cu
o toleranţă de +/- 4 %, prelucrat în lingouri, cântărind fiecare între 1000
şi 1100 uncii).
Între condiţiile ce reprezintă clauza contractului futures la bursa
new-yorkeză amintim:
puritatea argintului de cel puţin 0,999, confirmată de
analiza de laborator;
menţionarea existenţei argintului într-unul din depozitele
acceptate de bursă;
Burse
102
existenţa ştampilei firmei ce l-a prelucrat, care, trebuie să
facă parte din unităţile agreate de bursă.
Presupunem că luna de livrare este decembrie 2004 şi o primă
operaţiune este cea de nominalizare („nomination process”) care, potrivit
regulamentului bursier, cere ca la începutul lunii de livrare („delivery
month”), în exemplul dat, luna decembrie, în zilele stabilite de bursă ca
zile de avizare („notice day”), toţi comercianţii cu poziţii deschise pentru
contracte decembrie 2004 să informeze firmele lor de brokeraj că au
intenţia de a efectua sau accepta livrarea fizică în cursul lunii decembrie,
în ce zi şi în ce cantităţi sunt oportune aceste livrări.
În acelaşi timp, pe baza acestor notificări, Agenţia de Brokeraj
comunică Casei de Clearing intenţiile clienţilor lor, care la rândul ei
leagă poziţiile long cu poziţiile short, de obicei, celei mai vechi poziţii
short opunându-i cea mai veche poziţie long şi în acest fel, toate
cantităţile short vor avea un corespondent long.
Avizarea privind livrarea este adusă la cunoştinţă Agenţiei de
Brokeraj respective şi tuturor părţilor, indicându-se fiecăreia informaţiile
necesare privind cantităţile ce trebuie livrate, când, unde şi cui.
Regulamentul bursei stipulează plata de penalităţi mari de către
partea care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale.
La finalizarea livrării este anunţată Casa de Clearing care stinge
obligaţiile membrilor clearing şi care, la rândul lor, sting obligaţiile
clienţilor respectivi.
Schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice (EFP) se
realizează ca o excepţie de la regula generală, care presupune ca toate
tranzacţiile futures să aibă loc la bursă, pe baza executării ordinelor în
condiţii de concurenţă.
Excepţia rezidă în faptul că, o tranzacţie EFP presupune vânzarea
unei mărfi în afara bursei, de către deţinătorul poziţiei „short” către
deţinătorul poziţiei „long”, în condiţii şi la un preţ reciproc avantajos.
Motivul excepţiei şi implicit al operaţiunii EFP, este marea
flexibilitate ce este permisă cu regulile impuse de burse asupra unei
livrări fizice standard.
Spre exemplu, în situaţia că un comerciant „short” poate identifica
un alt comerciant cu o poziţie „futures long” corespunzătoare, îl poate
aborda pe acesta în scopul realizării obligaţiilor contractuale, iar dacă
comerciantul „long” îşi exprimă acordul de a accepta livrarea, atunci cel
ce deţine poziţia „short” poate trece imediat la livrarea fizică, în loc să
aştepte expirarea contractului.
De asemenea, dacă cele două părţi sunt de acord, chiar dacă marfa
livrată poate fi total diferită faţă de cea specificată în contractul futures,
de regulă, aceasta se poate substitui, situaţie nepermisă de regulile
stricte ale bursei privind livrarea fizică standard.
Burse
103
Având în vedere acest aspect, în cazul tranzacţiei futures cu argint,
un comerciant cu o poziţie „long” poate permite comerciantului cu o
poziţie „short” în acelaşi contract, livrarea de monede de argint în loc de
lingouri de argint.
ADP – procedură alternativă de livrare (Alternative Delivery
Procedure), presupune faptul că, cele două părţi („long” şi „short”),
convin de comun acord să accepte şi să efectueze livrarea în alte condiţii
decât cele din Regulamentul bursei, având însă obligaţia de a anunţa
Casa de Clearing despre încheierea unei astfel de tranzacţii (ADP),
pentru ca obligaţiile lor să fie anulate (stinse) din evidenţa Casei de
Clearing.
Tranzacţiile ADP se iniţiază şi se desfăşoară după expirarea unui
contract futures şi după ce Casa de Clearing a echilibrat poziţiile „short”
cu poziţiile „long”, în scopul efectuării livrării fizice.
B. Plata în numerar este o tehnică relativ nouă pentru lichidarea
poziţiilor futures şi este aplicabilă numai pentru contractele futures, care
indică în mod expres această modalitate de stingere a obligaţiilor
contractuale, ceea ce înseamnă că, pentru aceste contracte livrarea fizică
nu este permisă.
În acest caz, un asemenea contract futures nu poate fi utilizat în
scopul achiziţionării efective de marfă.
Bursele au adoptat plata în numerar pentru a evita dificultăţile pe
care comercianţii pot să le aibă în achiziţionarea mărfii la momentul
livrării, din lipsa de dispobilităţi pentru livrarea fizică, fie a unei oferte
scăzute pe piaţa respectivă.
În acelaşi timp, prin această metodă, bursa împiedică crearea unei
crize artificiale pe pieţele fizice ale mărfurilor, întrucât plata în numerar
face dificilă manipularea şi posibilitatea ca un grup restrâns de interese
să influenţeze pieţele futures.
În esenţă, mecanismul acestei tehnici este relativ simplu şi constă
în următoarele:
la închiderea tranzacţiei, preţul contractului futures este
egalizat cu preţul cash din momentul respectiv şi orice
sumă cuvenită fie poziţiei „short”, fie poziţiei „long” este
transferată prin Casa de Clearing şi Agenţiile de Brokeraj,
care operează de la poziţia ce datorează suma respectivă,
către poziţia îndreptăţită să o primească.
C. Compensarea se utilizează în majoritatea covârşitoare a
tranzacţiilor futures efectuate pe plan mondial (circa 98 %) şi se
realizează oricând, în intervalul de timp prevăzut până la scadenţa
contractului.
Aşa cum s-a arătat, livrările fizice sunt doar de 2 % din totalul
tranzacţiilor futures, iar în cadrul acestora, varianta a 2-a (EPF)
Burse
104
reprezintă cea mai folosită formă, după cum rezultă din statistica bursei
New York Mercantile Exchange din perioada 1984 – 1988.
În anul 1994, New York Mercantile Exchange a fuzionat cu
Commodity Exchange Inc., formând o singură bursă
NYMEX/COMEX, unde se tranzacţionează contracte futures cu ţiţei,
păcură, benzină, gaze naturale, aur, argint, cupru, platină, ş.a
În derularea tranzacţiei de compensare, Casa de Clearing are un
rol esenţial. Mecanismul compensării este relativ simplu.
Astfel, cumpărătorul iniţial „long” îşi lichidează poziţia prin
vânzarea unui contract futures identic cu cel iniţial şi devine astfel
„short”, având aceeaşi marfă şi aceeaşi lună de livrate şi în mod
similar, vânzătorul iniţial „short” îşi lichidează poziţia prin cumpărarea
unui contract futures identic, devenind astfel „long”, iar după
executarea acestor tranzacţii şi raportarea lor la Casa de Clearing,
obligaţiile ambilor parteneri sunt stinse.
În practică se pot întâlni situaţii în care cei doi comercianţi care au
iniţiat poziţiile futures sunt aceiaşi care le şi lichidează prin compensare
sau se pot întâlni situaţii în care numai comerciantul „long” iniţial
urmăreşte să-şi lichideze poziţia şi pentru aceasta va trebui să găsească
un alt cumpărător pentru poziţia sa.
În acest scop, el poate fi obligat să-şi vândă contractul futures la
un preţ mai mic, iar când noul cumpărător este găsit, această nouă poziţie
long se substituie poziţiei long iniţiale din evidenţa Casei de Clearing.
În aceste condiţii, Casa de Clearing continuă să înregistreze în
evidenţele sale o obligaţie „long” şi o obligaţie „short”, iar volumul total
al poziţiilor deschise este în continuare, de un contract, având ca obiect o
aceeaşi marfă, care nu a fost lichidată prin nici o metodă.
Fiecare poziţie deschisă corespunde unei perechi vânzător-cumpă-
rător, dar în numărul de poziţii deschise, numai una dintre acestea este
reprezentată.
4.3. PIAŢA SECUNDARĂ
Pieţele bursiere, după natura lor , se împart în două mari catego-
rii de pieţe :
pieţe de aucţiune ;
pieţe de negocieri.
Bursa de valori se încadrează în categoria pieţelor de aucţiune,
care mai poartă denumirea şi de pieţe de intermediere (agency market).
Un exemplu de o astfel de bursă, este Bursa din Tokio (TSE), la care
ordinele sunt prelkuate de către firmele saitori, iar încheierea
contractelor se realizează de către agenţii acestor firme.
Burse
105
Pieţele de negocieri sunt pieţe interdealeri (OTC), unde se
concentrează o multitudine de comercianţi de titluri (dealeri), care „ţin
piaţa”. Acest tip de pieţe este cunoscut şi sub denumirea de pieţe de
dealeri (exemplu : pieţele NASDAQ din S.U.A.).
Tranzacţiile bursiere se diferenţiază în funcţie de modalitatea de
funcţionare a pieţelor bursiere :
pieţe bursiere intermitente;
pieţe bursiere continue;
pieţe bursiere mixte.
Pieţele bursiere intermitente (call markets) se utilizează la bur-
sele cu un areal mai restrâns, dar cu o poziţie relativ conservatoare. În
această categorie putem da ca exemplu bursele din Austria, Belgia,
Israel, iar până în anul 1988 ţi Bursa din Paris.
O piaţă intermitentă operează în ascelaşi timp cu oferte de vânza-
re/cumpărare, iar negocierea titlurilor se face prin licitaţie deschisă. Piaţa
este „strigată”, iar agenţii de bursă contractează direct, pe cale verbală.
Se poate folosi şi contractarea prin licitaţie închisă, în scris.
Agenţii de bursă centralizează în carnetele de ordine toate
ordinele primite, pe care le aduc la cunoştinţă celorlalţi concurenţi în
momentul când „piaţa este strigată”.
Negocierile au loc sub conducerea unui şef de licitaţie, care este
un funcţionar al bursei şi care urmăreşte stabilirea unui preţ reprezenta-
tiv, care să asigure maximizarea tranzacţiilor. Piaţa funcţionează în paşi
succesivi şi nu în mod continuu, de unde şi denumirea de piaţă
intermitentă.
Pieţele bursirere continue (continuous markets) se caracterizează
prin aceea că ordinele de vânzare/cumpărare de titluri se pot plasa în
toată perioada cât bursa este în funcţiune, iar contractarea se face
continuu. În mecanismul tranzacţional, rolul central îl are „creatorul de
piaţă” (market maker), care „ia poziţie” pe titlurile cu care lucrează,
devenind „cealaltă parte” în procesul tranzacţional cu clienţii pieţei
bursiere : vânzători sau cumpărători.
Creatorul de piaţă prezintă două categorii de preţuri : bid (de
cumpărare)- care este cel mai mare preţ oferit de firmă pentru cumpărare
şi ask (de vânzare), care reprezintă cel mai mic preţ pe care firma îl cere
pentru vânzarea titlului. Regula presupune întotdeauna superioritatea
preţului ask faţă de preţul bid, diferenţa dintre aceste preţuri
reprezentând sursa de câştig pentru creatorul de piaţă.
Tranzacţiile nu se încheie la un curs unic, ci la preţuri care se
modifică în timpul şedinţei de tranzacţionare, în funcţie de raportul
dintre cererea şi oferta de titluri care se manifestă pe piaţa bursieră.
Potrivit acestui sistem, bursa de valori va publica următoarele cursuri :
de deschidere, cursul maxim, cursul minim şi cursul de închidere.
Burse
106
Pieţele bursiere mixte se caracterizează prin aceea că se
utilizează concomitent sau succesiv, procedura de negociere intermitentă
şi cea continuă. În această categorie se încadrează Bursa de la Viena,
Bursa de la Geneva, Bursa de la Tokio, ş.a.
Negocierea contractelor la bursă se realizează după mai multe
modalităţi, care sunt înscrise în Regulamentul de funcţionare a bursei :
pe bază de carnet de ordine ;
prin înscrierea pe tablă (tabel electronic – la Bursa din
Toronto; scrierea cu creta pe tablă a primelor două preţuri de
vânzare şi de cumpărare – cele mai bune – la bursele din Hong
Kong, Sydney, Singapore);
prin anunţarea publică a ordinelor (la bursele din Zürich şi
Budapesta);
„în groapă”(un spaţiu semicircular, foarte aglomerat, unde
stau agenţii de bursă şi îşi strigă preţurile de
vânzare/cumpărare);
pe blocuri de titluri (în afara sălii principale de negocieri la
bursă, într-un spaţiu special amenajat din incinta bursei - la
NYSE formează aşa numita „piaţă de sus”);
electronică (primul sistem electronic instituit la Bursa din
Toronto, în 1977, cunoscut sub numele de Sistemul de
Tranzacţionare Asistat de Calculator- CATS).
Executarea contractelor se poate realiza pe baza a două sisteme :
prin lichidare directă (cash and carry);
prin lichidare centralizată (prin clearing ).
Teste pentru verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt elementele care permit efectuarea de către brokeri a
tran-zacţiile bursiere ?
2. Prezentaţi tipurile de ordine la bursă după criteriul „cantita-
tea de marfă tranzacţionată şi perioada de executare a
ordinului”.
3. Prezentaţi tipurile de „ordine stop” .
4. Ce reprezintă „punctul” în cadrul tranzacţiilor bursiere ?
5. Prezentaţi tipurile de „ordine limită”.
6. Prezentaţi tipurile de ordine bursiere care se referă la instrucţi-
unile ce însoţesc ordinele „tip limită” sau ordinele „tip stop”.
7. Prezentaţi tipurile de ordine „de piaţă”.
8. Prezentaţi tipurile de ordine „din afară” şi „ordine pereche”.
9. Cum se realizează controlul tranzacţiilor la burse şi ce
instrumente se folosesc ?
Burse
107
10. Care sunt fazele unei tranzacţii bursiere şi cine le execută ?
11. Ce rol îndeplineşte Casa de Clearing şi care sunt situaţiile
privind fluctuaţia preţurilor pe piaţa bursieră ?
12. Care sunt orientările privind definirea tranzacţiilor bursiere ?
13. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează pe
pieţele bursiere de tip american ?
14. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează la
bursele din Europa ?
15. Ce reprezintă marja unui contract , ecartul, dontul şi preţul de
exercitre ?
16. Ce scopuri îndeplinesc tranzacţiile la bursele de mărfuri ?
17. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la disponibil sau
spot”.
18. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la termen” şi care
sunt tipurile de contracte utilizate ?
19. Detaliaţi conţinutulu unui contract forward.
20. Detaliaţi conţinutulu unui contract futures.
21. Care sunt elementele componente ale unui contract tip
futures ?
22. Prezentaţi derularea operaţiunilor bursiere ale unui contract
futures .
23. Ce proceduri foloseşte Casa de Clearing în derularea şi
urmărirea tranzacţiilor bursiere ?
24. Care sunt categoriile de cheltuieli suplimentare pentru livrarea
fizică a mărfurilor la bursă ?
25. Care sunt variantele de livrare fizică a mărfurilor la bursă şi
prin ce se caracterizează fiecare ?
26. Care sunt procedurile de lichidare a poziţiilor futures la bursă şi
prin ce se caracterizează fiecare ?
27. Care sunt categoriile de pieţe secundare şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
28. Care sunt modalităţile de negociere a contractelor la bursă ?
Burse
108
Capitolul 5 - COTAŢIILE BURSIERE ŞI
HEDGING-UL
5.1. COTAŢIILE (CURSURILE) BURSIERE
Sub denumirea de cotaţii sau cursuri bursiere se înţeleg preţurile
la care se încheie tranzacţiile la bursă.
Clauza referitoare la modul de cotare, reglementează unitatea
monetară, de regulă, a ţării pe teritoriul căreia funcţionează bursa, în
care se exprimă preţul pe contract sau pe lot.
Nivelul cotaţiilor se stabileşte zilnic, atât pentru tranzacţiile „la
vedere”, cât şi pentru cele „la termen”.
În cazul tranzacţiilor „la termen”, în funcţie de situaţia conjun-
cturală se stabileşte preţul pentru livrările ce se vor face în următoarele 3
– 18 luni.
Cotaţiile bursiere se stabilesc zilnic pentru toate categoriile de
tranzacţii şi se afişează public, pe tablă sau pe panouri electronice în
localul bursei, publicându-se în ziare de largă circulaţie, cât şi în
buletinele oficiale de cursuri. Publicarea cotaţiilor cuprinde o listă a
mărfurilor tranzacţionate la bursă, indicându-se cotaţiile medii pe baza
cărora s-au încheiat tranzacţiile în ziua respectivă, fără a se face referire
la cantităţile tranzacţionate.
Înregistrarea şi transmiterea cotaţiilor zilnice are o dublă
semnificaţie, fiind importante atât pentru tranzacţiile ce se încheie în
cadrul burselor, cât şi pentru întreaga situaţie a preţurilor de pe pieţele de
mărfuri, întrucât cotaţiile sunt considerate preţuri de bază pentru un
număr foarte mare de mărfuri în jurul cărora gravitează stabilirea
preţurilor tranzacţiilor ce se încheie în afara burselor, pe diverse pieţe.
Cotaţiile bursiere se clasifică după anumite criterii ce caracteri-
zează structura acestora şi anume:
modul de calcul;
realizarea tranzacţiilor;
momentul publicării.
După modul de calcul, cotaţiile bursiere se împart în trei cate-
gorii şi anume :
– medii;
– limită;
– de lichidare.
Burse
109
Cotaţiile medii se determină ca medie zilnică sau pe sesiuni de
tranzacţii (de dimineaţă şi de seară), pe baza preţurilor efective ale
tranzacţiilor din perioada respectivă.
Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor unei mărfi pentru care
s-au încheiat tranzacţii la bursă sau media preţurilor cu care mărfurile au
fost oferite sau solicitate.
Cotaţiile limită se calculează ca medii ale preţurilor minime
(limite minime) sau ale preţurilor maxime (limite maxime) din perioada
luată în calcul.
Cotaţiile limită reprezintă, pe de o parte, media preţurilor maxime
iar pe de altă parte, media preţurilor minime ale mărfurilor tranzacţionate
la bursă. Ele servesc ca bază de decontare a tranzacţiilor la termen.
Cotaţiile de lichidare se calculează de către Casa de Clearing
potrivit unor metodologii complexe şi reprezintă, de regulă, diferenţe de
cursuri din tranzacţiile la termen, având întotdeauna un caracter oficial.
Cotaţiile de lichidare se stabilesc diferit de la o bursă la alta, dar,
de regulă, se folosesc următoarele cinci metode :
– preţul la care s-au încheiat cele mai multe tranzacţii;
– media artimetică ponderată a preţurilor la care s-au
încheiat contractele într-o sesiune;
– ultimul preţ la care s-a încheiat un contract în cadrul
unei sesiuni;
– cel mai mare preţ la care s-a încheiat un contract;
– preţul stabilit de o comisie specială a bursei, după
analiza contractelor semnate.
Cotaţiile de lichidare se stabilesc pentru finalizarea tranzacţiilor la
termen şi sunt publicate de Casele de Clearing sau de Oficiile de
decontare.
Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor la bursă, cotaţiile
se clasifică în două categorii:
– cotaţii efective;
– cotaţii nominale.
Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor efective
încheiate în cursul zilei sau într-o perioadă dată sau a tranzacţiilor
selectate pentru caracterizarea situaţiei pieţei. Ele stau la baza stabilirii
preţului mondial la mărfurile de bursă, influenţând sensibil şi preţul altor
mărfuri.
Cotaţiile nominale se stabilesc pentru acele mărfuri care cotează
curent la bursă, pentru care nu s-au încheiat tranzacţii, din lipsă de cerere
sau ofertă, într-o perioadă de cel mult câteva zile.
Dacă absenţa tranzacţiilor pentru o marfă este de numai 1-2 zile,
se porneşte de la ultimul nivel de încheiere a cotaţiei.
Burse
110
În situaţia când perioada de inactivitate este mai mare, pe lângă
ultimul nivel de încheiere, se ia în considerare şi tendinţa manifestată la
mărfurile similare care au cotat în acea perioadă.
După momentul publicării, cotaţiile bursiere pot fi :
– oficiale;
– neoficiale.
Cotaţiile oficiale sunt publicate după încheierea sesiunii de
dimineaţă şi sunt calculate pe baza preţurilor din sesiunea de dimineaţă.
Acestea servesc ca puncte de referinţă pentru încheierea tranzacţiilor pe
termen lung.
Cotaţiile neoficiale sunt publicate după încheierea sesiunii
tranzacţiilor de seară şi constituie elemente de referinţă pentru tranzac-
ţiile din ziua următoare.
Presa de specialitate, iar în unele ţări şi ziarele cotidiene, publică
atât cotaţiile menţionate mai sus, cât şi tendinţa bursei privind evoluţia
viitoare a preţurilor, aspecte ce sunt utilizate pentru a construi diferite
operaţiuni bursiere, atât pentru protecţia contra riscurilor, cât şi cu
intenţii speculative.
Tendinţa bursei, în limbaj tehnic, poate fi:
solidă ( strong) – dacă sunt perspective de creştere a preţurilor;
moale sau slabă (weak), dacă se întrezăreşte o curbă
descendentă, respectiv o scădere a preţurilor;
constantă sau de menţinere (constant), dacă nu se prevede o
modificare a cursului.
Rolul cotaţiei bursiere este dublu : atât de instrument, cât şi de
indicator.
Cotaţia bursieră este instrumentul prin care se exprimă cel mai
bine, ceea ce se întâmplă în „ringul bursei”, respectiv raportul cerere-
ofertă în cadrul tranzacţiei succesive.
Rolul de indicator al cotaţiei bursiere rezultă din faptul că aceasta
indică care este raportul viitor al cererii şi ofertei de marfă privit prin
prisma a ceea ce se cunoaşte şi a intenţiilor dintr-un anumit moment
anterior.
Cotaţia bursieră indică o previziune, arătând ce se va întâmpla în
viitor pe piaţa unui produs la nivel naţional sau internaţional.
Pentru a fi semnificativă, o cotaţie bursieră, care reflectă raportul
cerere-ofertă din „ringul bursei” este obligatoriu să reflecte şi raportul
cerere-ofertă de pe „piaţa din afara ringului”, astfel că, preţul realizat pe
„ring” să devină oglinda pieţei produsului la nivel naţional şi respectiv,
internaţional. Această cerinţă este realizabilă numai dacă volumul
tranzacţiilor încheiate pe „ring” este suficient de mare, în raport cu
volumul tranzacţiilor de pe „piaţa spot” (la vedere).
Burse
111
Evoluţia cotaţiei bursiere şi mai ales previziunile asupra evoluţiei
acesteia determină participanţii la tranzacţiile bursiere să adopte o
anumită poziţie, respectiv să-şi analizeze poziţiile nefavorabile prin
adoptarea unora favorabile.
În acest fel, un raport relativ dezechilibrat al cererii şi ofertei se
reechilibrează prin migrarea participanţilor dintr-o poziţie în alta, iar
cotaţiile au tendinţa de a se stabiliza într-o măsură mai mică sau mai
mare. Aceasta este practica obişnuită, întrucât, la sfârşitul fiecărei sesiuni
de tranzacţii, Casa de Clearing (de compensaţie) compară preţul la care a
fost încheiat fiecare contract rămas deschis (necompensat), cu nivelul
cotaţiei din sesiunea respectivă şi trece diferenţele în conturile
participanţilor (membrii bursei, clienţii, agenţii de brokeraj), după
următoarea regulă generală :
– un vânzător care a vândut la un preţ mai mare decât cotaţia,
câştigă diferenţa (şi invers dacă preţul este mai mic), iar un
cumpărător care cumpără la un preţ mai mic decât cotaţia
câştigă diferenţa (şi invers dacă preţul este mai mare).
Acest sistem de înscriere în conturi a câştigurilor şi pierderilor
acţionează asupra părţilor, atât timp cât contul rămâne deschis sau atât
timp cât una din părţi nu adoptă o poziţie contrară în scopul compensării
şi deci, a încheierii poziţiei iniţiale.
Adoptarea pentru compensare a poziţiei contrare se materializează
în situaţia în care vânzătorul cumpără, iar cumpărătorul vinde.
Operaţiunile „futures” reprezintă sursa principală în formarea
preţurilor pentru mărfurile respective în celelalte tipuri de tranzacţii spot
şi forward.
De regulă, preţurile „futures” sunt mai mari decât preţurile
spot, întrucât această diferenţă este în mare parte determinată de timpul
rămas până la scadenţa contractului „futures”, ceea ce înseamnă că, cu
cât acest interval de timp este mai mare, cu atât această diferenţă este
mai mare, iar pe măsură ce termenul de livrare se apropie, preţul
„futures” va converge, inevitabil, spre preţul „spot”.
Mărimea diferenţei dintre preţurile spot şi preţurile futures este
determinată de aşa numitul „cost of carry”.
Cost of carry cuprinde chetuielile aferente achiziţionării şi
păstrării unei mărfi pe parcursul unei perioade de timp determinate.
Aceste cheltuieli includ costul aferent finanţării cumpărării mărfii şi
costurile aferente depozitării, asigurării şi transportului acesteia.
Mărimea costului finanţării este rezultanta produsului calculat
prin înmulţirea sumei necesare cumpărării mărfii pe piaţa „spot” cu rata
dobânzii aferente intervalului de timp în care marfa este păstrată.
Relaţia dintre preţul cash sau spot şi preţul „futures” a oricărei
mărfi este dată de următoarea formulă denumită ecuaţia „cost of
carry”:
Burse
112
preţul futures
= preţul cash
+
costul finanţării unei unităţi de marfă
+ costul păstră-rii unei unităţi de marfă
Preţul futures, astfel calculat, poartă denumirea de „preţ futures
full-carry”, luând în calcul rata dobânzii simple, fiind edificator în cazul
perioadelor scurte de timp.
Exprimarea „preţurilor futures” diferă de la un contract la altul şi
sunt diseminate pe plan internaţional, utilizându-se următorii termeni
privind cotaţiile:
– „Open”, semnifică preţul aferent primei tranzacţii a zilei,
tranzacţie ce are loc în intervalul de timp desemnat ca deschidere a pieţei
(opening call), deci preţul de deschidere;
– „High”, înseamnă preţul cel mai înalt înregistrat pentru o
tranzacţie din timpul zilei respective, adică preţul maxim al zilei;
– „Low”, este preţul cel mai scăzut înregistrat pentru o tranzacţie
din timpul zilei respective sau preţul minim;
– „Settle” reprezintă preţul de regularizare stabilit de Comitetul de
Regularizare al bursei respective şi are ca scop indicarea valorii
corecte a contractului futures la închiderea zilei de tranzacţii.
Preţul de regularizare nu este neapărat şi ultimul preţ al zilei de
tranzacţii;
– „Change”, înseamnă diferenţa dintre preţul de regularizare al
zilei respective şi preţul de regularizare al zilei anterioare de tranzacţii,
respectiv, variaţia faţă de ziua precedentă;
– „Lifetime high and low”, reprezintă preţul cel mai înalt şi cel
mai scăzut înregistrat în întreaga perioadă de tranzacţionare a
contractului respectiv, deci limitele de preţ înregistrate pe durata de viaţă
a contractului (lifetime);
– „Open Interest”, semnifică numărul de poziţii futures deschise
(cele ce nu au fost lichidate), existent la închiderea zilei precedente de
tranzacţii. Open interest arată volumul poziţiilor deschise pe fiecare
lună;
– „Volume”, reprezintă numărul total al contractelor futures
tranzacţionate în ziua respectivă.
PROTECŢIA CONTRA RISCURILOR
VARIAŢIILOR DE PREŢ (HEDGING-UL)
Hedging-ul este definit în mai multe variante:
– procedură de protecţie destinată să minimizeze pierderile ce ar
putea rezulta în timpul processing-ului şi marketingului datorită
unor evoluţii adverse de preţ;
Burse
113
– asigurarea preţului pe baza principiului „alunecării” sau
„mutării” riscurilor;
– metoda practică de compensare a riscului evoluţiei preţului,
inerent pe orice piaţă „cash”, prin luarea unei poziţii egale, dar
opuse pe piaţa „futures”;
– o tranzacţie la termen al cărui scop este de a oferi atât
producătorilor, cât şi consumatorilor o protecţie împotriva
fluctuaţiilor excesive ale preţurilor.
Operaţiunea este denumită şi de „acoperire” şi constă în îmbinarea
de către un producător sau comerciant a unor tranzacţii de sens opus „la
disponibil” şi „la termen”, în scopul reducerii sau eliminării pierderilor
ce ar rezulta din aceste fluctuaţii de preţ.
Fluctuaţiile preţurilor se întâlnesc atât într-o economie stabilă, cât
şi într-o economie în tranziţie.
Într-o economie stabilă, preţurile prezintă creşteri sau scăderi
frecvente, cotaţia bursei apărând ca un indicator relevant, influenţat de o
serie de factori, cum ar fi:
– nivelul producţiei (locale, regionale, internaţionale);
– nivelul cererii curente;
– modificări în politica comercială a diverselor ţări ce pot viza
fie politici de redresare a balanţei comerciale şi de plăţi, fie
reorientări ale consumului industrial şi al populaţiei, fie
trecerea de la liberalizarea totală la protecţionism sau invers,
fie modificări în nivelul taxelor vamale;
– situaţia generală a unei economii reflectată prin evoluţia
indicelui inflaţiei sau prin raportul în care se plasează moneda
naţională în raport cu alte monede;
– situaţia politică internă şi internaţională;
– evenimente naturale cu impact social, cum ar fi seceta,
cutremurele, inundaţiile, alte calamităţi naturale;
– speculaţii masive pe pieţele de mărfuri sau de valori.
Într-o economie stabilă, aceşti factori pot fi previzionaţi şi chiar
cuantificaţi.
De asemenea, influenţa speculatorilor, deşi este mare, poate fi
previzibilă, întrucât fluctuaţiile determinate sunt reduse fiind consecinţa
stabilităţii generale a pieţei, întrucât chiar această stabilitate se sprijină
pe jocul speculaţiilor.
Intr-o economie în tranziţie, tendinţa obiectivă a preţurilor este
de creştere, fiind foarte dificil de a estima cât mai exact această creştere.
De aceea, spre exemplu, un producător, care investeşte azi pentru
realizarea unei producţii pe care o va vinde în următoarele 6 – 12 luni şi
care, în mod firesc, contează pe recuperarea cheltuielilor şi obţinerea
unui anumit profit din valorificarea producţiei, poate constata atunci
Burse
114
când preţurile cresc mai puţin decât a previzionat, că este în situaţia de a
pierde.
Acelaşi efect apare şi pentru un cumpărător de materie primă,
care îşi programează producţia în funcţie de nivelul preţului de pe piaţa
spot a materiei prime, în situaţia în care acest preţ creşte la un nivel
superior celui previzionat.
În acelaşi timp, preţul de bază al mărfii tranzacţionate pe o piaţă
futures suferă şi alte influenţe, unele destul de importante şi care fac ca
modul de acţiune al participantului pe piaţa futures să fie condiţionat de
o analiză profesională extrem de atentă şi cuprinzătoare.
De exemplu, în cazul cerealelor se suportă influenţele ulterioare
achiziţionării mărfii, fiind greu de anticipat pe o perioadă de 6 – 9 luni
costul şi problemele transportului mărfii până la destinaţie, costul
asigurării, costul depozitării şi al operaţiunilor de păstrare (uscare,
recondiţionare, tratare), costul creditelor, ş.a.
De asemenea, influenţa jocului speculativ pe o piaţă futures
dintr-o economie în tranziţie este deosebit de greu a fi anticipată şi
cuantificată.
În cadrul unei pieţe în tranziţie, speculatorii pot produce
modificări însemnate, astfel încât, raportul cerere-oferă manifestat în
ringul bursei să nu se mai coreleze cu raportul cerere-oferă din
economie, deci din afara ringului bursei.
De exemplele prezentate, rezultă faptul că, atât într-o economie
stabilă, cât şi mai ales într-una în tranziţie, una din cele mai importante
funcţii economice ale pieţelor la termen este managementul riscului,
ceea ce înseamnă că hedgerii ce deţin sau au prevăzut că vor deţine fizic
o anumită marfă, vor fi preocupaţi de faptul că preţul mărfii respective se
poate modifica înainte ca ei să vândă sau să cumpere aceste mărfuri.
Un hedger experimentat va folosi metoda de hedging pentru a nu
rata oportunitatea oferită de piaţă de a realiza câştig, înţelegând că este
mai important să-şi stabilească drept obiectiv pe piaţă mutarea riscului,
decât să-şi protejeze investiţia.
Cunoscând diferenţa dintre preţul cash şi preţul futures, hedgerul
se poate asigura contra riscului fluctuaţiei preţului, mizând pe relaţia
dintre preţul cash şi preţul futures al mărfii respective.
Diferenţa dintre preţul cash al mărfii, stabilit într-o anumită zonă
şi preţul futures al contractului privind marfa respectivă, poartă
denumirea de „basis” şi are în vedere următoarele:
– tranzacţiile de pe piaţa cash implică achiziţionarea şi
vânzarea de mărfuri fizice la preţuri concurente;
– tranzacţiile de pe piaţa futures implică achiziţionarea şi vân-
zarea de contracte futures, care sunt înţelegeri standardizate
de a accepta sau livra o anumită marfă, într-un loc prestabilit.
Burse
115
De regulă, pentru calcularea diferenţei (basis), se ia în calcul
preţul futures pentru luna cea mai apropiată:
basis = preţ cash – preţ futures
Basisul poate fi atât pozitiv, cât şi negativ depinzând de preţul
cash care poate fi mai ridicat sau mai scăzut decât preţul futures.
Dacă preţurile cash şi futures sunt egale, basisul este egal cu zero.
Interesant este de observat faptul că basisul, ca şi preţul cash de
care este legat, are o mulţime de localizări în cadrul unui areal, faţă de
preţul futures care apare doar în punctele unde funcţionează bursa.
Cunoscând nivelul basisului, hedgerul poate înlocui riscul generat
de unul dintre preţurile futures sau cash cu riscul generat de basis.
Raţiunea hedgingului derivă din faptul că preţurile futures şi cash
ale unei mărfi sau ale unor mărfuri corelate (de exemplu grâu – făină) au
tendinţa să reacţioneze în faţa aceloraşi factori economici şi odată cu
apropierea de data expirării, preţul cash şi preţul contractului futures
prezintă tendinţa de convergenţă.
Costurile de întreţinere ale unei mărfi, în mod normal, se
regăsesc în preţurile futures pentru diferitele luni de livrare, întrucât ele
adiţionează costurile de stocare, de asigurare şi dobânda capitalului
investit, a căror mărime este direct proporţională cu trecerea timpului.
Costul de moment al contractului futures cuprinde pe lângă
costul de întreţinere şi garanţiile iniţiale, cererile de garanţie, cât şi
costurile tranzacţiei, dacă acestea există. Datorită acestui fapt, preţul
contractului futures cu data de scadenţă cea mai apropiată este mai
scăzut decât preţurile celorlalte contracte ce au date de scadenţă mai
îndepărtate.
În practică, se întâlneşte şi situaţia când nivelul preţului
contractului futures cu scadenţa cea mai apropiată depăşeşte nivelul
preţului contractului futures cu scadenţă mai îndepărtată. O asemenea
situaţie este apreciată ca fiind anormală şi piaţa futures pe care se
întâlneşte se numeşte „piaţă inversă” sau „inverted market”.
Practica bursieră mai utilizează şi termenii de piaţa contango şi
piaţa backwardation, denumiri ce pornesc de la ideea că preţul futures,
este calculat sau estimat conform factorului cost-of-carry şi ca atare,
poartă şi denumirea de preţ futures full-carry.
Piaţa contango este denumirea dată pentru situaţia în care,
diferenţa dintre preţurile futures şi cele cash este determinată numai de
factorul cost-of-carry.
Piaţa backwardation este denumirea dată pentru situaţia în care,
preţurile futures sunt mai mici decât preţurile cash, diferenţa (basis) fiind
astfel pozitivă.
Burse
116
Acest termen este uneori utilizat şi în cazul când, preţul futures
este mai mare decât cel cash, dar mai mic decât preţul futures full-carry,
diferenţa (basis) fiind în acest caz negativă.
Aceste situaţii se regăsesc atunci când preţurile futures sunt
influenţate parţial sau în totalitate, de alţi factori decât cost of carry.
Din punct de vedere economic, o piaţă backwardation este
generată de situaţia când preţurile spot cresc rapid, atingând niveluri
foarte înalte, consecinţă a unui nivel al ofertei mult scăzut faţă de
nivelul cererii, existând o criză pe piaţa fizică a mărfii, ce constituie
activul de bază al contractului futures.
În cazul când pe piaţa fizică a mărfii apare o criză, marfa în sine
posedă un „randament convenabil”, adică un venit determinat de simpla
deţinere sau păstrare a mărfii respective, care nu este neapărat un venit
pecuniar sau direct cuantificabil, întrucât el este dat de faptul că se
menţine cota de piaţă : spre exemplu, capacitatea unei firme de a-şi
folosi stocul pentru aprovizionarea fără întreruperi a clienţilor.
Raportând la variabila timp, o piaţă contango este caracteristică
situaţiei în care preţurile futures cresc progresiv odată cu creşterea
timpului rămas până la expirarea contractului futures, iar o piaţă
backwardation reprezintă situaţia în care preţurile futures scad progresiv,
odată cu creşterea timpului rămas până la expirarea contractului futures.
Dacă costurile întreţinerii mărfii sunt pozitive, atunci deţinerea
mărfii respective până la momentul livrării devine profitabilă şi rezultă
faptul că marfa este preţuită la un nivel mai înalt decât cel din contractele
futures. Atât timp cât aceste câştiguri cresc şi perioada de deţinere creşte,
iar contractele futures cu termenul cel mai scurt se negociază la un preţ
mai ridicat. În aceste situaţii, diferenţa de preţ poartă denumirea de
primă. În cazul când costurile întreţinerii mărfii sunt negative, atât timp
cât se deţine marfa se vor înregistra în mod constant pierderi. Pentru a
compensa această pierdere, marfa se negociază pe piaţa cash la un preţ
sub cel al pieţei futures.
Diferenţa dintre preţul de pe piaţa cash şi preţul contractului
futures cu data de livrare cea mai apropiată, poartă denumirea de
discount. Aceste situaţii au impus următoarele trei condiţii pentru obţinerea
unui rezultat satisfăcător într-o operaţiune hedging :
1) - cantitatea implicată în operaţiunea de hedging trebuie să fie
egală cu cea supusă riscului;
2) - când riscul este eliminat, cel care participă la hedging trebuie
să dea imediat ordin brokerului să lichideze operaţiunea la termen
pentru a nu se expune unui risc nou de preţ;
3) - calculul final este necesar să evidenţieze atât rezultatul opera-
ţiunii „la disponibil”, cât şi pe cel al operaţiunii „la termen”.
Burse
117
Operaţiunea de hedging se tranzacţionează la bursă în baza
contractelor futures în două scopuri:
a) - de acoperire a riscurilor generate de oscilaţia preţurilor;
b) - speculativ.
Scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţia preţurilor este
determinat la rândul lui de alte trei scopuri derivate, care practic
înseamnă trei variante ale operaţiunilor de hedging:
vânzarea la termen de materii prime cu preţ fix, prin
care concomitent cu operaţiunea de vânzare de mărfuri
fizice se încheie o tranzacţie la termen de sens contrar,
pentru ca eventuala pierdere care ar rezulta din creşterea
preţurilor pe piaţă, în momentul executării livrării
mărfurilor, să fie acoperită prin câştigul de la
operaţiunea la termen;
protejarea unui stoc de materie primă destinată
realizării unor produse ce urmează a fi exportate, care
urmează să acopere pierderile ce ar rezulta ca urmare a
deteriorării preţului extern al materiei prime;
acoperirea riscului de preţ la vânzarea unor produse în
al căror preţ extern ponderea hotărâtoare o deţin
cheltuielilor cu materii prime încorporate în acestea,
materii prime al căror preţ poate să crească apreciabil în
momentul achiziţionării.
Corelând scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţiile
preţurilor cu scopurile derivate, practica bursieră a creat o serie de
strategii de hedging. Când la aceste operaţii se adaugă şi intenţiile
speculative, atunci tranzacţiile bursiere devin adevărate arhitecturi de
inginerie economico-financiară, în care marfa şi banul se transformă în
simboluri de câştig, pe baza diverselor informaţii ce se acumulează la
bursă.
Procedura de hedging se realizează în două etape:
– în prima etapă, în funcţie de poziţia hedgerului pe piaţa cash,
„pentru a se pune la adăpost” (cuvântul hedger înseamnă în
limba engleză cel care se pune la adăpost), el poate atât să
cumpere, cât şi să vândă contracte pe piaţa futures;
– în etapa a doua se va proceda la închidere propriei poziţii
înainte de expirarea contractului, închidere ce se realizează
prin adoptarea unei poziţii opuse cu prima, având în vedere
acelaşi contract şi care mai poartă denumirea de offset.
În situaţia în care prima poziţie a hedgerului determină vânzarea
de contracte futures, atunci acesta este un vânzător, deci un „short
hedger”, care utilizează tipul de hedging de vânzare (short hedging) cu
scopul de a „bloca” un preţ de vânzare, convenabil celui ce iniţiază
Burse
118
hedgingul, iar dacă prima poziţie determină achiziţionarea de contracte
futures, atunci acesta este un cumpărător, deci un „long hedger”, care
utilizează tipul de hedging de cumpărare (long hedging), cu scopul de a
„bloca” un preţ de cumpărare, convenabil celui ce iniţiază hedgingul.
În practică se utilizează două tipuri de hedging:
a. – cel de vânzare sau „scurt” – short hedging, care are drept
scop protejarea valorii mărfii din stoc sau a producţiei viitoare împotriva
unei scăderi a preţului pe piaţă.
Comerciantul care vinde se dispensează de marfă şi este denumit,
conform practicilor bursiere, „short hedger”;
b. – cel de cumpărare sau „lung” – long hedging, care are drept
scop acoperirea riscului de creştere a preţului la produse primare sau
semifinite necesare în viitor firmei producătoare şi pe care firma
intenţionează să le achiziţioneze la o dată ulterioară.
Comerciantul care cumpără, deoarece acumulează sau adaugă
ceva, se numeşte „long hedger”.
Iniţierea unei operaţiuni de hedging presupune în egală măsură
deţinerea de cunoştinţe de specialitate privind piaţa, cât şi informaţii
adecvate şi multă pricepere, întrucât aceste tranzacţii nu se fac la
întâmplare.
În esenţă, orice operaţiune de hedging porneşte de la ideea de a fi
protejat împotriva riscurilor de preţ la o anumită marfă, pe o perioadă
determinată de timp.
Să considerăm ipoteza că deţinem o cantitate importantă de marfă
de bursă şi ne propunem să-i asigurăm protecţie faţă de o posibilă
reducere a preţului, deci o protecţie a valorii ei de inventar pe o perioadă
de 10 luni.
În situaţia în care vindem cantitatea de marfă disponibilă prin
contracte „futures”, cu livrare peste 10 luni, ne creăm un caz favorabil,
de a fi în măsură să alegem preţurile de vânzare convenabile şi să
realizăm ceea ce se numeşte deschiderea unei operaţiuni de hedging.
Dacă în decursul acestor 10 luni are loc un declin al preţurilor pe
piaţa fizică, atunci acelaşi declin se va realiza şi la contractele „futures”.
Profitul ce se înregistrează la bursă prin cumpărarea la un preţ mai
scăzut a contractelor anterioare de vânzare este aproximativ egal cu
pierderea pe piaţa fizică pe care o neutralizează.
Dacă presupunem că preţurile la marfa disponibilă în loc să scadă
au crescut, atunci, în acest caz, profitul ce se realizează pe piaţa fizică
este anulat de pierderea înregistrată la cumpărarea contractelor „futures”
la preţuri superioare celor vândute.
Deoarece, la aceeaşi marfă,preţurile dintr-un contract „futures”
fluctuează în paralel cu cele de pe piaţa fizică, hedgingul se va realiza
astfel :
Burse
119
– fie prin vânzarea unuia sau mai multor contracte „futures”, în
scopul eliminării sau cel puţin diminuării riscului de reducere
a valorii mărfii deţinute pe piaţa fizică;
– fie prin cumpărarea unuia sau mai multor contracte „futures”,
în vederea eliminării sau cel puţin diminuării riscului unei
posibile creşteri a valorii mărfii nedeţinute încă, dar care
urmează să fie contractată în mod cert.
5.2.1. HEDGINGUL DE VÂNZARE – SHORT HEDGING
Ne vom referi la un fermier din S.U.A., cultivator de grâu, care
evaluiază, în luna aprilie 2007, că recolta sa de grâu ce o va obţine în
luna iulie 2007 va fi de 20.000 de busheli.
Potrivit estimărilor sale, pentru a-şi acoperi cheltuielile şi a obţine
un profit convenabil, ar trebui să vândă grâul după recoltare la un preţ de
4,20 $/bu (3,70 $/bu (cost) + 0,50 $/bu profit) .
În condiţiile în care, grâul (ce se va obţine în luna iulie) cotează la
bursă în luna aprilie la 420 cenţi/bu, producătorul respectiv va vinde
„futures” în luna iulie patru contracte de grâu la Chicago Board of
Trade-CBOT :
4 contracte x 5000 bu = 20.000 bu.
Dacă în perioada aprilie – iulie 2007, piaţa grâului scade şi în luna
iulie, când producătorul dispune de grâu pentru vânzare, preţul cash este
de 390 cenţi/bu, el îşi va compensa pierderea de la marfa fizică din
câştigul obţinut la cotaţia bursieră din aprilie 2007 :
Luna Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures
Aprilie Producătorul estimează că recolta
sa va fi de 20.000 bu. Preţul său
de vânzare la recoltare trebuie să
fie de 4,20 $/bu
Vinde patru contracte
grâu în luna iulie, la
preţul de 420 cenţi/bu.
Iulie Preţul cash a ajuns la 3,90 $/bu.
Producătorul vinde recolta pe
bază de contract spot, rămânând
cu o pierdere de 6000 $ : (4,20 –
3,90 $ x 20.000 bu ).
Lichidează poziţia
short la bursă la 390
cenţi/bu, câştigând
6000 $ : (420 – 390)
cenţi x 4 x 5000 bu)
Analizând acest tip de hedging observăm că rezultatul final
înseamnă „fixarea” preţului de vânzare a grâului după recoltare, adică
încă din aprilie, data efectuării hedging-ului, pentru luna recoltării –
iulie.
Se observă că, deşi până la livrarea mărfii fizice, piaţa a ajuns la
3,90 $/bu, producătorul vinde de fapt la 4,20 $/bu, întrucât la preţul din
Burse
120
contractul cash (3,90 $/bu) se adaugă profitul de la poziţia short (420 –
390 cenţi/bu).
În situaţia în care piaţa „cash”ar fi crescut, de exemplu la 4,50
$/bu, producătorul ar fi putut vinde cu 0,30 $/bu peste preţul său normal,
dar pierderea de la bursă, de 0,30 $/bu (450 – 420), i-ar fi anulat acest
profit suplimentar la marfa fizică.
Deşi hedgingul construit de producătorul agricol este simplu de
realizat, el nu se practică pe scară largă, ponderea producătorilor de
cereale din S.U.A. care practică hedgingul pe piaţa „futures” fiind de
circa 5 %.
Se constată faptul că, de regulă, fermierii aşteaptă până după
recoltare, iar o altă parte a fermierilor, consideră că este mai convenabil
să încheie contracte „forward” la preţuri fixe cu comercianţii locali sau
cu cooperativele de achiziţionare a cerealelor.
Dacă în exemplul dat, fermierul ar fi vândut cei 20.000 busheli
unui comerciant la un preţ fix, să presupunem 4,00 $/bushel în luna iulie,
atunci comerciantul este acela care îşi asumă riscul scăderii preţurilor în
perioada până la recoltat şi el va încerca să-şi acopere aceste riscuri
printr-o operaţiune hedging pe piaţa „futures”.
În acest fel, riscurile de preţ ce ar fi revenit producătorului sunt
transferate către comerciant, prin intermediul contractului forward, care
le transferă la rândul său pieţei „futures”, prin contractul de hedging.
Hedgingul încheiat de comerciant se aseamănă cu hedgingul
efectuat de producător.
Se observă că operaţiunea de hedging a însemnat mutarea riscului
potenţial la altă persoană, care poate fi un speculator sau un alt hedger şi
care, la rândul său, este parte contractantă în operaţiuni la termen.
O altă situaţie de utilizare a short hedging-ului este în cazul
unor tranzacţii încheiate în scopul eliminării sau cel puţin a reducerii
riscurilor ce ar rezulta din fluctuaţiile adverse de preţ pe perioada
stocării mărfii.
Se consideră că la data de 1 august, proprietarul unui siloz
cumpără de la un fermier cantitatea de 10.000 busheli de grâu, la preţul
de 4,25 $/bu.
Preţul de 4,25 $/bu a rezultat deducându-se din cotaţia bursei din
Chicago de 4,50 $/bu, costurile de transport şi de manipulare la siloz, cât
şi alte costuri.
Până când proprietarul silozului revinde grâul (acesta se situiază în
poziţia speculatorului), preţul pe piaţa grâului poate scădea brusc.
Să presupunem că, de data aceasta proprietarul silozului nu
intenţionează să acţioneze ca un speculator şi că se mulţumeşte cu
profitul ce-l realizează din operaţiunile curente. El va încheia deci, la
bursa din Chicago, două contracte „futures” de vânzare pentru cantitatea
Burse
121
de 10.000 busheli de grâu, cu livrare, spre exemplu, în luna decembrie, la
un preţ de 4,50 $/bu.
În momentul în care a realizat o astfel de vânzare „futures”, el este
„hedged”, adică asigurat.
La data de 1 octombrie, proprietarul silozului vinde unui morar
cantitatea de 10.000 busheli grâu depozitat în silozul său, dar la această
dată preţurile pe piaţă au scăzut cu 20 de cenţi/bu.
Dacă proprietarul silozului nu ar fi încheiat operaţiunea de
hedging, pierderea ar fi fost de 20 de cenţi/bu x 10.000 = 2000 $.
În aceeaşi perioadă însă preţurile „futures” la Bursa din Chicago,
pentru luna decembrie au scăzut, de asemenea, cu 20 de cenţi pentru
fiecare bushel.
Deci, vânzarea în acoperire la bursă la preţul de 4,50 $/bu îi poate
aduce acum, prin cumpărarea propriului contract, un profit de 20
cenţi/bu, care anulează pierderea de aceeaşi dimensiune de pe piaţa
fizică.
În cazul în care, în perioada 1 august – 1 octombrie preţurile pe
piaţă cresc cu 20 de cenţi/bu, atunci se înregistrează un câştig cash de 20
de cenţi/bu x 10000 busheli = 2000 $, dar la bursă, prin închiderea
operaţiunii de hedging, pierderea este tot de 2000 $, faţă de situaţia când
grâul ar fi fost vândut la preţul pieţei de 4,70 $/bu.
În acest caz poziţia „futures” s-a lichidat prin cumpărarea
propriului contact, întrucât prin tranzacţia bursieră s-a urmărit un
hedging, adică protecţia valorii stocului de marfă achiziţionat.
Un alt exemplu de short hedging, este al unui producător, care
nu are spaţii de depozitare, dar doreşte să-şi valorifice producţia de soia
la un termen mai îndepărtat, în primăvară, când estimează că preţul va fi
mai bun.
În acelaşi timp, producătorul doreşte să se asigure că este acoperit
de fluctuaţiile adverse de preţ şi concepe un hedging.
Producătorul speră să obţină o producţie de 40.000 busheli soia în
luna septembrie.
Presupunând că pe 20 martie el apelează la bursă pentru a începe
un hedging, pe piaţa futures preţul fiind de 12,30 $/bu, iar pe piaţa cash
forward, preţul este de 11,80 $/bu.
Pe 10 octombrie, fermierul livrează cei 40.000 de busheli şi
offsetează poziţia de pe piaţa futures (offsetting este operaţiunea de
compensare pe piaţa futures).
Preţul este acum de 11,40 $/bu, pe piaţa futures şi 11,00 $/bu, pe
piaţa cash.
Calculele ne arată următoarele rezultate:
11,00 + (12,30 – 11,40) = 11,90 $
Fermierul şi-a realizat preţul de 11,80 $/bushel pe care l-a protejat,
plus un profit de 0,10 $/bushel (11,90 – 11,80 = 0,10).
Burse
122
Fişa de calcul a fermierului va arăta astfel:
Piaţa
Cash Futures Basis
10 martie Estimează un preţ de
11,80 $/bu ca fiind
acceptabil
Vinde patru con-
tracte futures în
noiembrie la un
preţ 12,30 $/bu
0,50
10 octombrie Vinde 40.000 busheli la
un preţ de 11,00 $/bu
Cumpără opt con-
tracte futures în
octombrie la 11,40
$/bu
0,40
Rezultatul :
– Preţul cash de achiziţie 11,00
– Câştigul/pierderea înregistrată
pe piaţa futures
+0,90
– Preţul net de achiziţie 11,90 $/bu
Acţionând ca un short hedging, fermierul şi-a protejat preţul, dar a
realizat şi un profit.
Operaţiunile de acoperire sunt diverse, tehnica hedgingului fiind
utilizată şi în cazul în care se urmăreşte contractarea prin bancă a unui
credit ce se doreşte a fi garantat cu producţia realizată (cu ajutorul
creditului de la bancă) şi pentru care hedgingul asigură protecţia faţă de
riscul scăderii preţului producţiei şi implicit al rambursării creditului.
Semnificativ în acest sens este următorul exemplu : un producător
de porumb, are nevoie pentru campania de însămânţări din luna martie,
de un credit de la bancă de 60.000 $.
La bancă, fermierul va demonstra care sunt posibilităţile sale de
rambursare a creditului, mizând pe o producţie de 10.000 busheli
porumb, care la nivelul cotaţiilor pentru luna octombrie de 8 $/bu,
valorează 80.000 $.
Nedorind să-şi asume riscul scăderii preţurilor pentru perioada
până la obţinerea recoltei, fermierul va contracta un împrumut de 60.000
$ şi va vinde printr-un contract „futures” cantitatea de 10.000 busheli
porumb, cu livrare în luna octombrie, la preţul de 8 $/bu.
Să presupunem că în luna octombrie preţurile pe piaţa fizică
înregistrează o scădere importantă datorită producţiei foarte mari şi
cererii scăzute, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă.
Preţurile obtenabile în această lună abia dacă ating 5 $/bu.
Vânzând cele 10.000 busheli porumb, fermierul va încasa numai 50.000
$, cu care nu va putea să-şi achite integral împrumutul contractat de
60.000 $.
Burse
123
Pierderea totală faţă de valoarea estimată a producţiei de 80.000 $,
va fi de 30.000 $.
Producătorul de porumb a aplicat o politică de acoperire încheind
un contract de hedging (vânzare la termen) pentru întreaga sa recoltă.
La scadenţă, adică în luna octombrie, fermierul va avea două
posibilităţi pentru închiderea poziţiei de vânzare, poziţie deschisă odată
cu contractarea împrumutului la bancă:
o o posibilitate este livrarea la scadenţă a celor 10.000
busheli porumb către bursă;
o a doua posibilitate este de a-şi închide poziţia deschisă,
prin inversul ei, adică prin cumpărare : vinde marfa la 8
$/bu, dar cumpărând-o la 5 $/bu obţine un surplus de
30.000 $/total contracte. Acest surplus compensează
pierderea înregistrată pe piaţa fizică.
În sinteză, această operaţiune de hedging realizată prin tranzacţii
pe piaţa fizică şi la bursă prin contracte futures se prezintă astfel:
Piaţa fizică Bursa
Martie Producătorul estimează o
recoltă de 10.000 busheli
porumb. Contractează un
împrumut la bancă în sumă
totală de 60.000 $ (inclusiv
dobânzile)
Producătorul vinde la
bursă 10.000 busheli
porumb – la termen, cu
scadenţă în octombrie la 8
$/bu (două contracte
futures).
Octombrie Preţul obtenabil este de
5 $/bu. Fermierul înca-sează
pentru cele 10.000 busheli,
50.000 $ (sumă cu care nu
poate stinge împrumutul)
Cumpără propriile
contracte la 5 $/bu,
realizând un câştig de 3
$/bu.
Pierderea este de :
(- 3 $/bu) x 10.000 bu. =
- 30.000 $
Câştigul este de :
3 $/bu x 10.000 bu.
= 30.000 $.
Exemplele de hedging de vânzare menţionate mai sus au avut ca
obiectiv protejarea valorii producţiei viitoare sau a valorii mărfii din stoc
(sau a protejării garanţiei pentru un credit), împotriva unei scăderi a
preţului pe piaţa fizică.
S-a observat faptul că, în cazul în care preţul pe piaţă se reduce,
ceea ce semnifică diminuarea valorii mărfii fizice a deţinătorului, acesta
câştigă din contractul futures, deoarece are deschisă o poziţie „short”, în
situaţia în care preţul pe piaţă a scăzut.
Pierderea de la marfa „cash”, se compensează astfel fie parţial, fie
total, cu câştigul înregistrat la bursă.
Burse
124
În schimb, profitul pe care l-ar obţine la marfa fizică, în cazul unei
creşteri a preţului, este anulat de pierderea suferită la contractul
„futures”, situaţie în care, profitul obţinut la bursă este transferat altei
persoane (spre exemplu, speculatorului) care a estimat, contrar intenţiei
celui care a făcut acoperirea, că preţul pe piaţă va creşte, asumându-şi
însă riscul scăderii acestuia.
5.2.2. HEDGINGUL DE CUMPĂRARE – LONG HEDGING
Să considerăm cazul unui constructor de instrumente de precizie
care, are nevoie în activitatea sa de paladiu (metal alb argintiu din
familia platinei).
La 15 iunie, o firmă de construcţii decide să cumpere 150.000
uncii paladiu, în condiţiile în care preţul futures la contractele pentru
luna septembrie la Bursa din New York (New York Mercantile
Exchange – NYMEX) este de 95 $/UM.
Cumpărătorul va face următoarea analiză: apreciază că plecând de
la faptul că, în mod normal, preţul „futures” pentru luna septembrie va fi
cu circa 8 $/UM mai mare decât preţul cash şi ca atare, dacă va cumpăra
un contract în luna septembrie la 95 $/UM, atunci el va fixa un preţ de
aproximativ 90 $/UM.
În acest caz, operaţiunea hedging-long se prezintă astfel:
Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures
15 iunie Constructorul are nevoie de
paladiu în luna septembrie la circa
90 $/UM, pentru a obţine profit,
în activitatea sa de bază
Cumpără 3 contracte în
luna septembrie la 95
$/UM (un contract =
50000 uncii)
15 septem-
brie
Preţul cash ajunge la 100 $/UM.
Firma cumpără paladiu la acest
preţ, înregistrând o pierdere faţă
de estimările sale:
(90 – 100) $ x 150000 = - 1500 $
Vinde contractele sale
(închide poziţia long)
la preţul curent de 105
$/UM câştigând :
(105 – 95) $ x 150000
= 1500 $
Prin urmare, deoarece în intervalul iunie-septembrie preţul pe
piaţă a crescut, cumpărătorul ar fi înregistrat o pierdere la marfa fizică în
lipsa acoperirii la bursă.
De aceea, el trebuie să cumpere în septembrie la 100 $ faţă de 90
$, cât ar putea el oferi în condiţii de profitabilitate.
În schimb, câştigul de la bursă îi compensează această pierdere,
deoarece a avut o poziţie long şi preţul a crescut.
Burse
125
În cazul când, preţul „cash” ar fi scăzut, spre exemplu la 70 $/UM,
atunci profitul său din evoluţia favorabilă a conjuncturii comerciale de
20 $/UM ar fi fost anulat de pierderea suferită la poziţia „futures” (-20
$/UM).
În ultimă instanţă însă, cumpărătorul şi-a fixat un preţ de 90
$/UM, indiferent de cum va evolua piaţa: dacă aceasta creşte, va
cumpăra la 100 $/UM (preţul cash din luna septembrie), profitul de la
bursă este de 10 $/UM (100 – 90); dacă piaţa scade, va cumpăra la 70
$/UM (preţul cash din luna septembrie), pierderea la bursă fiind de 20
$/UM (70 – 90).
Hedgingul nu are formule stereotipe, fiecare firmă, fiecare om de
afaceri îşi construieşte într-o anumită manieră la bursă operaţiunile de
hedging, în funcţie de scopul urmărit şi de evoluţia şi modificările
ulterioare ale pieţei.
Să considerăm că o unitate de morărit are în plan să cumpere
10.000 busheli de grâu în luna aprilie, în scopul asigurării continuităţii
activităţii sale.
Managerul firmei este preocupat de faptul că preţurile ar putea
creşte în perioada noiembrie – aprilie.
Pentru a se proteja, el hotărăşte să facă uz de cunoştinţele sale în
domeniul bursier.
Astfel, managerul firmei apelează la un broker de pe piaţa unei
burse de mărfuri, intenţionând să realizeze un hedging.
În acest caz, el îşi deschide o poziţie pe piaţa futures, de sens
contrar poziţiei de pe piaţa cash, vânzând contracte futures pentru grâu,
cu data scadenţei în luna mai.
În momentul respectiv, pe piaţa cash preţul este de 3,50 $/bushel
iar preţul pe piaţa futures este de 3,65 $/bushel.
În luna aprilie, managerul va proceda la achiziţionarea de pe piaţa
cash locală a cantităţii de grâu dinainte stabilită, preţul fiind de 3,70
$/bushel.
Diferenţa (3,70 – 3,50 = 0,20) este recuperată prin offsetarea
poziţiei de pe piaţa futures, unde preţul a ajuns la 4,00 $/bushel.
Acţionând ca un long hedging, el nu numai că a protejat preţul, dar
a realizat şi un profit de 0,15 $/bushel :
(4,00 – 3,65 = 0,35; 0,35 – 0,20 = 0,15).
Burse
126
Calculul managerului va arata astfel:
Piaţa
Cash Futures
1 noiembrie Preţul actual la grâu este
de 3,50 $/bushel
Cumpără două contracte
în luna mai la un preţ de
3,65 $/bushel
15 aprilie Cumpără 10.000 busheli
de grâu la preţul de 3,70
$/bushel
Vinde cele două contracte
din luna mai la preţul de
4,00 $/bushel
Rezultatul va fi următorul :
– Preţul cash de achiziţie 3,70 $
– Câştigul/pierderea
înregistrată pe piaţa futures
-0,35 $
– Preţul net de achiziţie 3,35 $/bu
Se presupune că se doreşte să se efectueze hedgingul exact pentru
aceeaşi marfă şi perioadă pentru care a efectuat şi producătorul-fermier,
respectiv pentru perioada între semănat şi recoltat, când riscurile sunt
cele mai mari.
La rândul lui, fabricantul încheie cu o reţea de supermarketuri un
contract, la preţ fix (55 $/tonă de fulgi de porumb) şi cu termen de livrare
noiembrie-decembrie.
Contractul pentru fulgi de porumb încheiat la preţ fix urmează
să fie protejat împotriva creşterilor de preţ la porumb, creştere ce poate
afecta într-o mare măsură câştigul scontat.
De aceea, fabricantul deschide o operaţiune de hedging,
cumpărând la bursă în luna martie, 5000 tone porumb, cu livrare în luna
septembrie, la preţul de 50 $/tonă.
În luna august, constatând o tendinţă de creştere a preţurilor,
fabricantul închide poziţia de cumpărare, deschisă la bursă, vânzând
cantitatea contractată la preţul de 45 $/tonă, înregistrând o pierdere de 5
$/tonă şi stopând alte pierderi.
Reuşind să vândă fulgii de porumb la un preţ fix de 55 $/tonă şi
întrerupând pierderea la 10 $/tonă, rezultatul net al hedgingului nu este
nici profit nici pierdere.
Ceea ce a reuşit totuşi fabricantul este asigurarea împotriva
riscurilor de preţ pe perioada aprilie – august.
Interesant este şi cazul privind construcţia unui long hedging pe
bază de marfă complementară sau derivată : petrol – benzină.
Să considerăm situaţia în care o rafinărie vinde în luna februarie
benzină unui comerciant, cu livrare în luna mai.
Burse
127
Pentru a putea executa contractul, rafinăria are nevoie de 50.000
tone petrol, cantitate de marfă pe care nu o deţine încă.
Când rafinăria a calculat preţul benzinei, a pornit de la preţul de
8,30 $/tonă, preţ corespunzător termenului de livrare – luna februarie.
Corespunzător obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare a
benzinei, morarul va cumpăra la bursă, cu livrare în luna mai, cantitatea
de 50.000 tone petrol.
Să presupunem că în momentul în care rafinăria începe producţia
de petrol, preţurile au crescut cu 50 de cenţi/tonă, ceea ce înseamnă
înregistrarea unei pierderi :
50 cenţi x 50.000 tone = 2.500.000 cenţi = 25.000 $,
respectiv, suportarea unor costuri pentru materia primă, majorate cu
25.000 de $.
Această pierdere este anulată prin vânzarea „futures” a cantităţii
de 50.000 tone petrol cumpărate la bursă, cu livrare în luna mai.
În acest caz, morarul a evitat orice pierdere legată de costurile
materiei prime prin construcţia unui long hedging.
Să admitem în continuare, că în loc de creştere, preţurile au scăzut
cu 50 de cenţi.
Într-o astfel de situaţie, efectul îl constituie o pierdere de 25.000 $,
care se compensează cu câştigul realizat pe piaţa fizică, câştig ce
reprezintă diferenţa dintre preţurile curente de 7,80 $ şi cel luat iniţial în
calcul, respectiv 8,30 $ : (8,30 – 0,50 = 7,80).
În practică, cea mai întâlnită tehnică de hedging numită „Inventory
or Carry Hedging” utilizată de către comercianţi şi industriaşi,
presupune deţinerea unei mărfi în stoc şi încheierea de contracte
„futures” pentru a proteja valoarea stocurilor.
Pe piaţa unor mărfuri ce sunt depozitate în scopul rafinării sau
înnobilării, inclusiv pe piaţa metalelor, se practică stocarea mărfurilor
respective şi vânzarea prin contracte „futures” a unor cantităţi identice cu
cele depozitate.
Câştigurile realizate prin această formă de hedging sunt, de regulă,
mai mari decât rata dobânzilor şi, de aceea, acest hedging prezintă o
atracţie mai mare, inclusiv pentru bănci şi alte instituţii financiare.
În acest fel, apar mari stocuri de marfă, finanţate privat, în contrast
cu stocurile – tampon administrate public sau de către Acorduri
internaţionale de mărfuri.
Alte exemple de operaţiuni de hedging create pe o „piaţă -
inversă” (backwardation), vizează situaţia pieţei când preţul futures este
mai mic decât preţul spot.
Un comerciant din _____________ cumpără, în scopul revânzării,
600 tone de cupru la preţul de 1800 $/tonă, pe care-l revinde unui
industriaş din_____________, cu un comision de 5 %, în condiţia
stabilirii preţului la sosirea mărfii în port.
Burse
128
Peste 3 luni, preţurile pot scădea, depăşind comisionul de 5 %,
fapt ce-l determină pe comerciant să recurgă la deschiderea unei
operaţiuni de hedging.
Comerciantul va face o operaţiune inversă faţă de prima tranzacţie
(de cumpărare pe piaţa fizică), respectiv, va vinde la bursă peste 3 luni,
cantitatea de 600 tone cupru, la preţul de 1800 $/tonă.
După trei luni, comerciantul se va confrunta cu o piaţă inversă, în
sensul că preţul la termen va fi mai mic decât preţul spot, respectiv 1600
$/tonă, înregistrându-se o pierdere de 75000 $ : 1800 – 1600 = 200
$/tonă – 75 $/tonă (comision) = 125 $/tonă x 600 t = 75000 $.
Această pierdere va fi compensată total prin închiderea operaţiunii
de hedging, deschisă la bursă.
Vânzând cele 600 tone de cupru la preţul de 1800 $/tonă şi cumpă-
rând la 1600 $/tonă, comerciantul va obţine un câştig de 200 $/t, care îi
va anula pierderea de 125 $/t, rămânându-i comisionul de 75 $/t.
Şi în acest exemplu, s-a observat faptul că, folosind piaţa futures
(operaţiunile de hedging), comerciantul şi-a protejat poziţia în
operaţiunea deschisă la bursă, reducând, pe cât posibil riscurile.
Strategiile de „long hedging” sunt utilizate şi de fabricanţii de
produse alimentare care consideră necesar a compensa pierderile
evaluate pe piaţa fizică a materiilor prime, cu câştigurile obţinute pe
piaţa la termen şi invers, apreciind că este mai avantajos să devină „long
hedger”, adică să cumpere contracte la termen, decât să încheie contracte
„forward” cu un comerciant.
Din punct de vedere comercial, operaţiunea de hedging oferă o
protecţie mai mare faţă de fluctuaţia pieţei, decât orice altă procedură.
Din exemplele prezentate se observă existenţa mai multor situaţii
ce implică operaţiuni de hedging, ceea ce a condus la transformarea
acestor tranzacţii în instrumente utile managementului societăţilor
comerciale, care le-au folosit în construcţia strategiilor de dezvoltare.
Strategiile de hedging pot fi utilizate de firme mici sau corporaţii
multinaţionale, fermieri, manufacturieri, exportatori, comercianţi en gros
sau en detail.
Eficienţa operaţiunilor de hedging poate fi evaluată pe baza
răspunsurilor la următoarele întrebări:
în ce măsură preţurile la mărfurile ce vor face obiectul
vânzării sau cumpărării depind de fluctuaţiile pieţei?
care va fi impactul acestor fluctuaţii asupra profitului net?
în ce raport se află, de regulă, preţurile de vânzare ale firmei
cu cele de la bursă?
care au fost efectele operaţiunilor anterioare de hedging
asupra preţurilor de vânzare şi asupra profitului?
Burse
129
Pentru a lua decizii cu privire la întrebarea „ când şi unde trebuie
iniţiată o operaţiune de hedging” trebuie să fie realizate cel puţin două
condiţii:
marfa vândută sau cumpărată pe piaţa „cash” trebuie
să facă obiectul comercializării la una din bursele de
mărfuri sau să fie înrudită cu o marfă ce se negociază la
bursă;
preţurile pe piaţa fizică să se coreleze cât mai mult cu
cele de la bursă şi să oscileze în contratimp.
5.3. OPERAŢIUNI DE BURSĂ LA TERMEN
Preţul mărfurilor (metale, produse agricole vegetale şi animale
etc.), ca de altfel şi cel al valutelor, tinde să fluctueze de la o perioadă la
alta.
Din această cauză, a apărut o categorie distinctă de operaţiuni de
bursă şi anume, operaţiunile la termen.
Persoanele care fac operaţiuni la termen la bursă pot fi încadrate în
două categorii :
cei care fac operaţiuni de hedging (operaţiuni vizând
evitarea riscurilor contractuale decurgând din
modificarea raporturilor de schimb dintre diferite valute
sau operaţiuni vizând evitarea riscului de escaladare a
preţului în cazul achiziţiilor de mărfuri);
cei care fac operaţiuni speculative. În prima categorie, pot intra companii sau persoane fizice care,
de regulă, încheie un contract de cumpărare a unor mărfuri în scopul de a
avea garanţia obţinerii acestora la un preţ dat.
În acest fel, se obţine atât siguranţa dobândirii mărfii dorite, cât şi
protecţia împotriva fluctuaţiilor preţului la marfa respectivă.
În a doua categorie, se includ persoanele care fac operaţiuni la
termen din motive speculative.
Există cel puţin două motive care justifică interesul tot mai mare
pentru operaţiunile speculative la bursele de mărfuri :
– profituri (dar şi pierderi) foarte mari se pot obţine
cumpărând pe credit cu plata unui avans minim;
– forţele aproape necontrolate ale cererii şi ofertei la scară
globală pot determina modificări foarte rapide ale
preţurilor.
Operaţiunile speculative cu mărfuri se fac în principal la bursele
de mărfuri.
Burse
130
În S.U.A., există numeroase astfel de burse, dar cel mai mare
centru pentru operaţiuni la termen cu mărfuri este Chicago Board of
Trade.
Trebuie precizat faptul că, în conformitate cu Legea federală din
anul 1974, Comisia Naţională pentru comercializarea mărfurilor la
termen a impus o serie de reguli ceva mai stricte decât în trecut.
Sistemul operaţiunilor de bursă la termen funcţionează în felul
următor:
– să presupunem că o persoană cumpără un contract
standard pentru 30.000 kg cacao; acest cumpărător
poate plăti contravaloarea şi poate prelua marfa.
– o altă opţiune este ca acea persoană să preia marfa şi
să o vândă altcuiva; majoritatea cumpărătorilor nu au
însă nevoie de o cantitate atât de mare de cacao şi nici r
nu dispun de spaţiu de depozitare; achiziţia acestora
este doar o tranzacţie scriptică (pe hârtie), deoarece
intenţia cumpărării contractului este de a-l vinde
altcuiva;
Contractele pentru mărfuri la termen, la fel ca şi acţiunile, pot fi
cumpărate pe credit.
Diferenţa constă în aceea că, de regulă, în cazul mărfurilor este
suficient un avans de doar 10 – 20 % din valoarea contractului, fapt ce
sporeşte oportunităţile pentru operaţiuni speculative.
Cei care câştigă bani în acest fel sunt cel mai adesea comercianţi
profesionişti, versaţi în a interpreta evoluţia pieţei.
S-a estimat că din totalitatea micilor cumpărători care intră pe
această piaţă, circa 85 % înregistrează pierderi.
În practică, aceste cifre se motivează prin faptul că se înregistrează
un număr mic de mari câştigători şi un număr mare de persoane care
pierd.
Riscurile operaţiunilor la termen sunt mari deoarece o mică
modificare a preţurilor poate influenţa în mod radical profiturile sau
pierderile înregistrate.
De multe ori, pe o piaţă aflată în declin nu există cumpărători.
Dacă de exemplu, preţul bumbacului scade cu 3 cenţi/kg într-o zi
şi o persoană are un contract standard de 50.000 kg, pierderea sa în ziua
respectivă va fi de 1500 $.
Pieţele de mărfuri şi hârtii de valoare constituie o parte vitală a
sistemului economic american.
În situaţii conjuncturale favorabile, atunci când se previzionează o
creştere a preţurilor, banii, provenind din economii sau alte tipuri de
investiţii, apar pe piaţă. În această situaţie, preţurile cresc.
Burse
131
Uneori, urmează o perioadă de speculaţii, în care se manifestă
„taurii”, cei care obţin profituri într-o piaţă caracterizată de creşterea
preţurilor.
În cazul când, piaţa nu mai poate susţine acest fenomen speculativ,
se amorsează o reacţie contrară, tendinţa devine cea de a vinde şi
preţurile încep să scadă.
În acest moment „urşii”, cei care obţin profituri din scăderea
preţurilor sunt în câştig.
În cursul acestui proces, piaţa poate fi controlată într-o anumită
măsură de Federal Reserve Board, prin creşterea sau scăderea sumelor ce
trebuie plătite ca avans la cumpărarea pe credit.
Accelerarea vânzărilor şi cumpărărilor poate, de asemenea, crea
tentaţia pentru agenţii de bursă de a influenţa piaţa unei anumite mărfi
sau acţiuni.
În trecut, asemenea fenomene erau relativ frecvente, dar în
prezent, ca urmare a activităţii Comisiei pentru Acţiuni şi Burse
(Securities and Exchange Commision – SEC), astfel de situaţii apar
mult mai rar.
Un nou factor semnificativ pe aceste pieţe îl constituie mărimea
fondurilor externe care sunt investite pe piaţa americană.
În acest sens, se remarcă sume foarte mari provenite din încasările
din vânzarea petrolului ţărilor arabe, dar şi fonduri din Japonia şi Europa
occidentală care sunt investite în acţiuni pe piaţa americană, deoarece
investitorii consideră că astfel pot obţine profituri mai mari decât
folosindu-le în alt mod.
Din analiza celor prezentate se poate pune întrebarea : „de ce se
permite efectuarea de operaţiuni speculative” , dacă riscurile de înregis-
trare a unor pierderi sunt atât de mari ?
Răspunsul este acela că, speculatorii îndeplinesc anumite funcţii
utile pentru ansamblul economiei.
Cumpărarea unor acţiuni sau mărfuri în speranţa că preţurile vor
creşte, accelerează procesul de echilibrare a pieţei şi încurajează intrarea
pe piaţă a unor furnizori.
Dacă modificarea preţului ar întârzia până la apariţia reală a unei
lipse de mărfuri pe piaţă, atunci fluctuaţia preţurilor ar fi mult mai bruscă
şi de o amploare mai mare.
În acelaşi timp, rezolvarea lipsei de mărfuri de pe piaţă ar lua mai
mult timp.
În mod similar, la o anumită marfă, ei vor vinde contractele la
termen pentru acea marfă şi astfel preţurile vor scădea înainte ca
surplusul să determine acest lucru.
Burse
132
5.3.1. CÂŞTIGURI PRIN OPERAŢUNI SPECULATIVE
În cadrul tranzacţiilor bursiere, speculaţia este admisă fiind
definită astfel :
– „Tehnică de cumpărare şi de revânzare a bunurilor sau a
valorilor, în vederea obţinerii unui profit din fluctuaţia cursurilor
acestora”;
– „Orice activitate destinată profitării de variaţiile prevăzute ale
pieţei, prin realizarea pe cât se poate de rapid a unui profit. Speculaţia
are adesea ca efect echilibrarea pieţei, lărgind-o totodată”;
– „Tranzacţii efectuate de o persoană în scopul obţinerii de profit,
cu asumarea unor riscuri mai mari decât în cazul unor
investiţii”.
Tranzacţiile speculative se bazează pe strategii de hedging, vânzări
în absenţă, lansare de ordine stop, contracte futures sau options.
Speculantul sau speculatorul este persoana care, folosind
avantajul primului venit pe piaţă, intră în tranzacţii imediat, cumpărând
o cantitate de produse cu ofertă limitată, apoi revânzându-le la un preţ
cât mai mare, obţinând profituri nemeritate.Acest termen este aplicabil şi
consultanţilor care, având acces rapid la informaţii, intră în tranzacţii
înaintea clienţilor, realizând acelaşi gen de profit.
Deşi nu există metodologii care să conducă în mod sigur la
câştiguri din operaţiuni speculative la bursă, cei implicaţi într-un astfel
de comerţ se orientează spre acele categorii de operaţiuni speculative, la
care riscul nu este niciodată mai mare decât şansa profitului.
Speculaţia bursieră, deşi riscantă, a devenit atractivă, astfel încât
atmosfera ce o creează oferă oportunitatea realizării de câştiguri.
Odată cu constituirea burselor, s-au format şi speculatorii care au
transferat în practică şi în propriul interes, o primă regulă a profitului
în afaceri: cumpără ieftin, vinde scump.
Speculatorii cumpără contracte, în speranţa creşterii preţurilor,
mizând ca la un anumit moment să realizeze offset, iar diferenţa realizată
să devină profit. Această regulă are la bază un prim tip de previziune
asupra evoluţiei preţului, potrivit căreia preţul va creşte şi deci, este
profitabil să închei un contract la termen în care cumperi, întrucât
valoarea sa intrinsecă va creşte odată cu preţul. Prin aplicarea în practică,
a determinat un anumit tip de operator la bursă numit în jargon „taur”,
iar acţiunea acestuia, „bull”.
Operaţiunea speculativă se numeşte „à la hausse” şi vizează
situaţia când cumpărătorul achiziţionează o marfă, mizând că la termenul
de livrare o va vinde la un preţ mai ridicat.
O piaţă bursieră caracterizată prin cursuri în creştere, durabilă,
este o piaţă sub semnul taurului şi se numeşte bull market sau bulish.
Burse
133
Al doilea tip de previziune asupra evoluţiei preţului este acela care
se bazează pe o scădere anticipată a preţului, acţionându-se după a doua
regulă a profitului în afaceri : vinde scump la termen şi vei putea
achiziţiona ieftin la scadenţă.
Dacă perspectiva este de scădere a preţurilor, speculatorii vând
contracte pentru ca la un anumit moment să realizeze „offset”, prin
cumpărarea aceluiaşi contract la un preţ mai mic, realizând astfel profit.
Acest tip de acţiune se numeşte „bear” iar tipul de operator are la
rândul lui, în jargon, denumirea de „urs”.
Operaţiunea speculativă se numeşte „à la baisse” şi priveşte
situaţia când se urmăreşte obţinerea de profit prin tranzacţii cu mărfuri,
numai în condiţiile în care preţul lor pe piaţă va scădea.
Anticipând „direcţia mişcării preţurilor”, speculatorii încearcă să
realizeze profituri prin achiziţii şi vânzări de contracte, oferind
hedgerilor posibilitatea de a-şi „transfera” riscul, întrucât speculatorii
acceptă riscul în aşteptarea profitului.
De aceea, speculaţia mai este definită ca fiind reversul
hedgingului.
Speculatorii sunt acei participanţi pe piaţă care aduc „lichidităţile”
necesare desfăşurării unor activităţi reale de compensare (clearing).
Faţă de hedgeri, speculatorii foarte rar deţin fizic o marfă care să
facă obiectul contractelor futures.
Speculatorii sunt negociatori profesionişti ce tranzacţionează, în
general, în nume propriu, utilizând tehnica obţinerii de profituri imediate
pe baza fluctuaţiilor minime de preţ, astfel că, profiturile sunt mici, dar
numeroase iar pierderile generate de un volum mare de tranzacţii pot
deveni foarte mari.
Folosind funcţiile contractelor futures, speculatorii contribuie la
formarea prin bursă a preţurilor reprezentative.
5.3.1.1. TIPURI DE SPECULATORI LA BURSĂ
Speculatorii la bursă pot fi clasificaţi după două criterii:
după modul de previzionare a preţului viitor;
după modul de acţionare pe piaţă.
După modul de previzionare a preţului viitor, speculatorii se
diferenţiază astfel :
o speculatori tehnicieni, care practică analiza tehnică, ce
presupune studierea preţurilor de bază prin utilizarea volu-
mului de tranzacţii înregistrat în trecut, a poziţiilor deschise
şi a altor date; analiza tehnică foloseşte diagrame şi grafice
pentru a urmări simultan mişcările preţului, volumul şi
Burse
134
mişcările poziţiilor deschise în mod curent, pe parcursul
mai multor ani;
o speculatori fundamentalişti, care folosesc analiza funda-
mentală care urmăreşte factorii care generează cererea şi
oferta; speculatorii fundamentalişti pleacă de la ideea de
bază că orice factor economic ce contribuie la scăderea
ofertei sau la creşterea cererii duce invariabil la creşterea
preţului şi, în mod invers, factorii economici care
contribuie la creşterea ofertei sau la scăderea cererii duc
invariabil la scăderea preţului.
După modul de acţionare pe piaţă, speculatorii pot fi :
o speculatori „de poziţii”, care iniţiază poziţii pe piaţa
futures, pe care le păstrează pe anumite perioade (zile,
săptămâni sau luni);
o speculatori „de o zi”, care deţin poziţii numai pe durata
unei zile, respectiv pe durata sesiunii de tranzacţionare,
rareori deţinând poziţii pentru a doua zi.
Vom analiza, pe baza unui exemplu, modalitatea de acţionare a
speculatortului:
un speculator urmăreşte constant piaţa porumbului şi con-
stată că preţul de pe piaţa futures a rămas redus de mai
mul-te luni. La începutul lunii februarie, el anticipează
faptul că, guvernul va iniţia un program agricol ce va avea
ca obiect porumbul, program care va duce la reducerea
suprafeţei însămânţate cu porumb, astfel că, va decide să
cumpere contracte futures de porumb, bazându-se pe o
creştere de preţ. În acest sens, pe 10 februarie
achiziţionează contracte futures, cu livrare în luna
decembrie, la preţul de 1,70 $/bushel. Pe 20 martie,
guvernul se implică în problema porumbului cu un program
guvernamental, care este lansat pe piaţă şi imediat preţul
porumbului pe piaţa futures se ridică la 1,95 $/bushel.
Dacă ar vinde acum contractul futures, ar câştiga 0,25
$/bushel (1,95 – 1,70 = 0,25 $).
În luna iulie, speculatorul îşi reevaluează poziţia şi constată
apariţia secetei, ca urmare a lipsei ploilor asupra
culturilor de porumb, iar pe plan mondial, cererea de
porumb se află în continuă creştere, astfel că, preţul futures
al porumbului a crescut la 2,05 $/bushel.
Speculatorul se decide să facă un „offset”, previzionând că
preţul a atins nivelul maxim şi realizând astfel un profit de
0,35 $/bushel (2,05 – 1,70 = 0,35 $).
Burse
135
Rapoartele despre starea vremii indică mari căderi de ploi
pentru următoarele două săptămâni, care se suprapun cu
perioada de recoltare la cote maxime a grâului (vârf de
campanie).
Speculatorul, care recepţionează această ştire, previzionază
o creştere a preţului grâului şi decide să achiziţioneze
contracte futures pentru grâu, la preţul actual de 2,65
$/bushel.
Rapoartele asupra vremii se dovedesc a fi exacte şi, ca
urmare, preţul futures ajunge la 2,80 $/bushel, depăşind
previziunea, dar speculatorul nu vinde, previzionând noi
creşteri ale preţului.
Deşi piaţa creşte fără un motiv evident, ea scade brusc la
2,55 $/bushel, rămânând constant o anumită perioadă.
Speculatorul intuieşte că a ratat un potenţial profit atunci
când preţul ajunsese la 2,80 $/bushel şi nedorind să rateze
din nou, trece la offsetare, profitul său fiind de 0,10
$/bushel : (2,65 – 2,55 = 0,10 $).
Speculatorul îşi construieşte tranzacţiile comerciale cu contracte
futures, urmărind să acţioneze la standarde ridicate de profitabilitate,
vizând realizarea unui raport cât mai avantajos între suma de bani proprii
imobilizaţi şi valoarea afacerii.
În prezent, în lumea modernă, afacerile se realizează în totalitate
sau, în bună măsură, nu cu bani proprii, ci cu bani împrumutaţi, pe
principiul „afaceri mari, cu sume proprii imobilizate reduse”.
În cazul contractului futures, operatorii au obligaţia să constituie
doar o garanţie de bună execuţie a contractului, numită uneori şi marjă.
Această garanţie poate varia, valoric, pe parcursul vieţii
contractului futures şi, de cele mai multe ori, nu depăşeşte 10 % din
valoarea contractului.
Pe baza acestui considerent, sunt atraşi numeroşi doritori să
încheie contracte futures, care în scurt timp, au devenit cele mai atractive
şi profitabile elemente de speculaţie la bursă.
Acest sistem, cu efect multiplicator, poartă numele de efect de
levier sau acţiunea de ridicare, fiind atractiv pentru speculatori, prin
posibilitatea ce o crează de a pune la dispoziţie avantajul de a controla
întreaga valoare a contractului futures cu ajutorul unui capital minim.
Capitalul cerut ca o garanţie de conjunctură nu este o sumă
achitată imediat pentru un contract futures, ci, de regulă, este vorba de
conturi de garanţii în vederea asigurării îndeplinirii clauzelor stipulate în
contract.
Dacă piaţa suferă modificări în avantajul unei poziţii speculatorii,
atunci contul speculatorului va creşte proporţional cu micşorarea
garanţiilor.
Burse
136
Dacă piaţa se modifică în dezavantajul unei poziţii speculatorii,
atunci speculatorul este obligat să facă depuneri adiţionale în contul de
garanţii.
Operaţiunile speculative contribuie pe termen lung la apropierea
nivelurilor cererii şi ofertei, însă pe termen scurt, conduc la
destabilizarea preţurilor.
Fenomenul nu trebuie supraestimat, pentru că se produce pe
perioade foarte scurte de timp, de obicei câteva zile sau câteva săptămâni
în decursul a câţiva ani, în timp ce, influenţa stabilizatoare are un
caracter continuu.
Mecanismul bursier favorizează din plin pe cei care deţin
informaţii complete şi elaborează strategii corecte.
Persoanele care au informaţii inexacte, de regulă elaborează
previ-ziuni eronate, iar mecanismul bursier îi conduce la înregistrarea
de pierderi.
De fapt, bursa permite un schimb al riscurilor şi al costurilor, care
se plătesc pentru acest schimb şi care, în termeni economici este un „joc
cu sume zero”.
În privinţa pierderilor, în literatura de specialitate, nu s-a conturat
un punct de vedere comun.
În general, speculatorii au sisteme şi strategii bine puse la punct
pentru fiecare oportunitate ce apare pe piaţă, astfel că, acestea s-au
generalizat şi s-au format tipologii adecvate situaţiilor existente pe piaţă
şi scopurilor urmărite, respectiv, obţinerea unui profit din diferenţa de
curs ce poate să apară între diferite pieţe sau între diferite termene.
5.3.1.2.TIPURI DE OPERAŢIUNI SPECULATIVE
Între cele mai cunoscute operaţiuni speculative amintim:
I. tranzacţii „spreading” sau „răspândirea” sau „desfăşura-
rea”;
II. tranzacţii speculative cu primă numite şi reziliabile şi un-ori
se generalizează termenul de opţiuni (options).
Tipurile de operaţiuni speculative „spread” şi „options” utilizează
în multe situaţii aceleaşi genuri de tehnici de lucru, combinând atribute
ce le conferă contractul futures sau elementele componente ale unei
opţiuni, realizând în acest fel o varietate de operaţiuni speculative.
5.3.1.2.1.TRANZACŢII „SPREADING”, „RĂSPÂNDIREA” SAU
„DESFĂŞURAREA”
Acest tip de tranzacţii este în acelaşi timp şi operaţiuni de hedging,
dar reprezintă şi o speculaţie uzuală.
Burse
137
Termenul anglo-saxon „spread” semnifică întindere şi este
utilizat pentru a indica diferenţa între cerere şi ofertă sau diferenţa de
curs sau alte diferenţe.
Spread, în limba engleză şi ecart, în limba franceză, semnifică
operaţiunea bursieră ce constă în cumpărarea şi vânzarea simultană de
contracte la termen (futures) pentru acelaşi activ, contractele având
scadenţe diferite sau cu aceeaşi scadenţă, dar pe pieţe diferite.
În cazul tranzacţiilor speculative „spread” sau „răspândirea” se
realizează o operaţiune de cumpărare şi vânzare simultană a minim două
contracte futures diferite.
Consecinţele economice ale acestor tipuri de operaţiuni se
regăsesc în faptul că, pe de o parte, aduc pe piaţă lichidităţi, iar pe de altă
parte, „răspândirea” plasează preţurile într-o relaţie apropiată de cea
normală, după ce această relaţie a suferit distorsiuni.
Speculatorii, care se bazează pe metoda „răspândirii”, urmăresc
piaţa analizând cele mai mici amănunte ce apar pe piaţă şi anume :
– preţurile cash şi futures ale aceleiaşi mărfi;
– relaţia dintre preţurile contractelor cu diferite termene de
scadenţă;
– preţurile contractelor asupra aceleiaşi mărfi, la diferite
burse;
– preţurile unor contracte cu termene diferite de scadenţă sau
pentru diferite mărfuri, dar aflate într-o anumită relaţie (soia
– ulei de soia; grâu – porumb; floarea soarelui – şroturi de
floarea soarelui etc.).
Dacă situaţia pieţei este normală, se constată în fiecare caz, că
între aceste mărfuri există relaţii normale.
Dacă aceste relaţii se modifică, „spreaderii” se grăbesc să vândă
pe o piaţă cu suprapreţuri sau să cumpere pe o piaţă cu subpreţuri.
Ordinul de răspândire inserează preţul la care poziţia long sau
short poate fi iniţiată sau la acel nivel al diferenţei de preţ, operaţiunea
de răspândire trebuie iniţiată.
Atunci când se iniţiază o „răspândire” se urmăreşte cu toată
atenţia, mai ales relaţia dintre preţurile contractelor şi mai puţin nivelul
absolut al preţurilor.
Pe baza acestei analize, este achiziţionat contractul care este
definit în acest mod ca mai ieftin, în timp ce, contractul mai scump este
vândut.
Dacă preţurile se modifică în direcţia previzionată de speculator,
atunci acesta va realiza un profit, ce rezultă din modificarea relaţiei
dintre cele două preţuri.
Din două motive, speculatorii fac apel la mecanismul „spread”
apreciind că acestea sunt importante pentru scopurile ce le urmăresc :
Burse
138
primul se referă la faptul că, operaţiunea prezintă un risc scăzut, iari al
doilea, vizează nivelul atractiv al garanţiilor.
Răspândirea se poate realiza în trei feluri:
1. intrapiaţă sau interlivrări (interdelivery spread);
2. interpieţe sau intermarket spread;
3. intermărfuri sau intercommodity spread.
1. Răspândirea intrapiaţă sau interlivrare presupune achiziţio-
narea unui contract futures, cu livrare într-o anumită lună şi
vânzarea simultană a unui contract futures, cu o altă lună de
scadenţă, ambele contracte vizând aceleaşi mărfuri.
Deci, răspândirea se realizează cu aceeaşi marfă, însă contractele
au luni diferite de scadenţă, ceea ce face ca practic să existe patru
scenarii:
a) – pe o piaţă în urcare, numită „bull market”, atunci când
preţul contractului futures pe luna iulie, spre exemplu, creşte mai
repede decât preţul contractului futures pe luna noiembrie;
b) – pe o piaţă în coborâre, numită „bear market”, atunci când
preţul contractului futures pe luna iulie, spre exemplu, scade mai încet,
decât preţul contractului futures pe luna noiembrie;
c) – preţul contractului futures pe luna iulie rămâne nemodificat,
în timp ce,preţul contractului pe luna noiembrie scade;
d) – preţul contractului futures pe luna iulie creşte, în timp ce,
preţul contractului peluna noiembrie rămâne neschimbat.
O „răspândire” intrapiaţă se realizează la aceeaşi bursă, adică
achiziţia şi vânzarea are loc pe aceeaşi piaţă şi duce la realizarea de
profit pe baza diferenţei dintre preţurile celor două contracte cu luni de
livrare diferite, indiferent dacă se acţionează de pe poziţii „bear”, mizând
pe o piaţă în scădere sau „bull” previzionând o piaţă în creştere.
O „desfăşurare” (răspândire) interlivrări se realizează cu
contracte futures ale unei mărfi, cu date şi preţuri de livrare diferite,
profitul rezultând din diferenţele de preţ ale mărfii la cele două date de
livrare.
Costurile depozitării, în cazul mărfurilor ce pot fi stocate (cereale,
metale), au un mare efect asupra preţurilor futures.
Relaţia dintre cele două preţuri se bazează pe costurile întreţinerii
mărfii respective, pe perioada dintre cele două date de expirare, respectiv
până la scadenţă.
Astfel, preţul futures al contractului cu data de expirare mai
îndepărtată, depăşeşte preţul futures al contractului cu data de expirare
cea mai apropiată, cu o sumă egală cu costul întreţinerii mărfii pe
perioada dintre cele două date de expirare.
Analizând o asemenea relaţie pe o piaţă agricolă futures normală,
cel puţin din punct de vedere teoretic, aceasta reflectă o aprovizionare
Burse
139
adecvată cu o cerere şi capacităţi de depozitare suficiente, ceea ce însea-
mnă că se află într-o relaţie bine definită : preţul futures al contractului
cu scadenţa cea mai apropiată şi preţul futures al contractului cu scadenţa
cea mai îndepărtată.
Practic, în perioada în care aprovizionarea nu face faţă consu-
mului, preţul futures al contractului cu data de scadenţă cea mai
apropiată depăşeşte preţul futures al contractului cu data de scadenţă mai
îndepărtată generând situaţia de „piaţă inversă”.
În cazul produselor agricole, o „răspândire” interlivrări cu frec-
venţă ridicată este cea numită „răspândire” interrecoltă sau
„răspândirea” recoltă veche-nouă, care implică în strategia ei,
achiziţionarea recoltei pe piaţa futures într-un an şi vinderea acesteia, tot
pe piaţa futures, în anul următor.
Potrivit relaţiilor de bază, privind cererea-oferta, în perioada recol-
tării, preţul cerealelor este mai scăzut decât în restul anului, reflectând
intrarea pe piaţă a unei cantităţi mari de marfă, deci şi preţul futures al
contractelor asupra noii recolte este mai scăzut, decât preţul futures al
contractului asupra vechii recolte.
În practică, răspândirea intrapiaţă face posibile mai multe
procedee, între care, următoarele trei sunt mai des utilizate, inclusiv pe
pieţele financiare:
a. „răspândire cumpărată” (spread long);
b. „răspândire vândută” (spread short);
c. „răspândire fluture” (butterfly spred).
a. Procedeul „răspândire cumpărată”, defineşte cazul în
care un speculator ce acţionează de pe poziţia „bull”, ini-
ţiind o răspândire, achiziţionează contractul cu scadenţa cea
mai îndepărtată, în speranţa că în viitor, preţul primului
contract, cu scadenţa cea mai apropiată, să depăşească
preţul celui de al doilea contract, cu scadenţa cea mai
îndepărtată.
b. Procedeul „răspândire vândută”, defineşte cazul când un
speculator ce acţionează de pe poziţia „bear”, iniţiind o
răspândire, achiziţionează contractul cu scadenţa cea mai
îndepărtată şi vinde contractul cu scadenţa cea mai
apropiată, în speranţa că în viitor, preţul ultimului contract
va depăşi preţul primului contract.
c. „Răspândirea fluture”, este larg utilizată şi implică
iniţierea a două răspândiri interlivrare în direcţii opuse,
livrarea fiind centrată pentru ambele răspândiri, în aceeaşi
lună. Răspândirea fluture presupune desfăşurarea dublă de
Burse
140
contracte futures, prin care speculatorul cumpără două con-
tracte şi concomitent, vinde alte două contracte din aceeaşi
clasă, dar cu preţuri şi date de scadenţă diferite.
2. Răspândirea interpieţe sau operaţiunea de arbitraj, se
referă la achiziţionarea şi vânzarea simultană de contracte
futures, având ca obiect aceeaşi marfă pe două pieţe identice,
dar în două burse diferite.
Alegerea operaţiunilor în aşa fel încât să se obţină un profit se
numeşte arbitraj.
Arbitrajul vizează obţinerea de profit prin tranzacţionarea
simultană a unor mărfuri care au preţuri diferite, pe pieţe
diferite.
Dacă acesta se obţine din operaţiuni pe pieţe diferite, se va
numi arbitraj de piaţă, iar dacă se fac operaţiuni la termene
diferite, se va numi arbitraj la termen.
Arbitrajul la termen constă în cumpărarea şi vânzarea
simultană a unei cantităţi de marfă, dar la termene diferite.
Profitul rezultă din diferenţa dintre nivelurile de preţ la
termenul de cumpărare şi respectiv, la termenul de vânzare.
Arbitrajul între pieţe se bazează pe diferenţa de preţ la aceeaşi
marfă, la două burse diferite şi constă în a cumpăra o cantitate
de mărfuri mai ieftine la bursa dintr-o ţară şi a o revinde
concomitent, mai scump, la bursa din altă ţară.
Profitul se obţine din diferenţa de preţuri care trebuie să
acopere şi toate cheltuielile de comercializare, de expediţie, de
asigura-re, transport etc.
Acest gen de tranzacţii îndeplineşte un rol necesar în economie,
ce constă în aceea că se realizează o minimizare a diferenţelor
dintre preţurile aceleiaşi mărfi, practicate în zone diferite,
omogenizând în acest fel atât producţia, cât şi consumul, în
favoarea uniformizării vieţii economice, în general.
Tendinţa de egalizare pe plan mondial a cotaţiilor de bursă
determină scăderea ponderii operaţiunilor de arbitraj pe piaţă.
3. Răspândirea intermărfuri se realizează aşa cum arată şi
numele, pe baza a două mărfuri diferite, dar cu legătură între
ele, ceea ce presupune că pot fi interschimbabile sau prezintă
caracteristici de aprovizionare sau consum asemănătoare.
Acest gen de desfăşurare se realizează cu două mărfuri
înruidite, cu scopul de a profita din schimbarea corelaţiei dintre
preţurile lor (de exemplu: aur şi argint, grâu şi porumb etc.).
Cea mai comună răspândire intermărfuri este „răspândirea
grâu – porumb”, care se realizează prin achiziţionarea de
Burse
141
contracte futures asupra celuilalt. Cele două mărfuri au în
comun caracteristici legate de metodele recoltării şi stocării şi
consumul lor prin prelucrare.
Un gen special de răspândire este „răspândirea prelucrării”,
care presupune achiziţionarea de materii prime la un preţ aflat
sub preţul de vânzare al produselor rezultate din prelucrarea
acestora. Răspândirea prelucrării realizată cu soia este
frecvent utilizată de firmele prelucrătoare, care intenţionează
să-şi minimizeze stocurile generate de creşterea continuă a
preţurilor pentru soia şi/sau declinul preţurilor pentru
produsele rezultate din prelucrarea soiei ( uleiul şi alte produse
alimentare). Pentru a realiza un profit din prelucrarea soiei, este
necesar ca soia să fie achiziţionată la un preţ aflat sub preţul de
vânzare al uleiului de soia şi al alimentelor pe bază de soia.
Diferenţa de preţ se mai numeşte şi marja de profit.
Încercând să determine o relaţie favorabilă între aceste preţuri,
managerul firmei agroalimentare ce procesează soia, de
exemplu, va achiziţiona contracte futures pentru soia şi va
vinde contracte futures pentru ulei şi alimente pe bază de soia.
Managerul va acţiona conjugat pe piaţa futures, construind o
strategie formată din două operaţiuni de hedging : va realiza un
hedging acţionând long până la data la care achiziţionează de
pe piaţa cash cantitatea de soia necesară procesului de
prelucrare şi totodată, va realiza un alt hedging, acţionând
short ,până la data la care lansează pe piaţă, la vânzare, uleiul
de soia şi alte produse alimentare.
În sens invers „răspândirii de prelucrare”, se realizează
„inversarea răspândirii de prelucrare” când piaţa se
inversează, datorită distorsiunilor apărute între preţul de bază
pentru materii prime şi preţul produselor finite, rezultate în
urma procesării, respectiv, când preţurile produselor finite sunt
mai scăzute decât al materiilor prime.
În continuare ne vom referi la următorul exemplu :
Un speculator hotărăşte, în luna mai, să realizeze o „răspândire”
grâu-porumb.
În acel moment, contractele futures, ce au scadenţa în luna
decembrie, au preţul fixat la nivelul de 3,15 $/bushel, pentru grâu şi la
2,15 $/bushel, pentru porumb, sperând ca modificarea preţului
porumbului să fie mai mare decât modificarea preţului grâului, fapt ce-l
va determina să procedeze astfel:
În luna mai :
a) vinde un contract futures pentru grâu pe luna decembrie la
preţul de 3,15 $/bushel;
Burse
142
b) cumpără un contract futures pentru porumb peluna decembrie
la un preţ de 2,15 $/bushel.
Diferenţa este de 1,00 $/bushel.
În luna noiembrie:
a) cumpără un contract futures pentru grâu pe decembrie la
preţul de 2,60 $/bushel;
b) vinde un contract futures pentru porumb pe decembrie la
preţul de 2,25 $/bushel.
Diferenţa este de 0,35 $/bushel.
Sintetizând datele culese vom obţine rezultatul operaţiunii de
„răspândire”:
Luna Grâu Porumb Rezultat
răspândire
Mai Vinde un contract pe
decembrie la 3,15
$/bushel
Cumpără un contract
pe decembrie la 2,15 $
1,00
$/buchel
Noiem-
brie
Cumpără un contract
pe decembrie la 2,60
$/buschel
Vinde un contract pe
decembrie la 2,25
$/buchel
0,35
$/buchel
Rezultat 0,55 x 5000 bucheli
= 2750 $
0,10 x 5000 bucheli
= 500 $
0,65
$/buchel
Câştig net: 0,65 x 5000 bucheli = 3250 $
5.3.1.2.2. TRANZACŢII SPECULATIVE CU PRIMĂ
(REZILIABILE)
Operaţiunea cu primă, reprezintă „ o tranzacţie bursieră în care
una din părţi (cumpărătorul), îşi rezervă dreptul de a rezilia (abandona)
contractul la termen, în schimbul plăţii unei penalităţi fixate dinainte,
denumită primă.
Operaţiunile cu primă se mai numesc şi reziliabile pentru că, în
situaţia în care, la termenul de închidere a poziţiei deschisă la bursă, nu
au fost realizate intenţiile speculative, fie vânzătorul, fie cumpărătorul,
poate renunţa la contract.
Rezervarea dreptului de reziliere de către unul sau de către fiecare
operator se face pe baza unei prime depusă la Casa de Clearing (de
compensaţie), în momentul încheierii tranzacţiei.
În felul acesta, pierderea celui care renunţă se va limita numai la
prima pe care o cedează în favoarea partenerului său.
Plătitorul primei poate fi vânzătorul sau cumpărătorul.
Burse
143
La o anumită dată, numită ziua lichidării, partea care şi-a rezervat
acest drept, trebuie să declare dacă se retrage, ceea ce înseamnă că va
cere rezilierea contractului.
Prin plata primei, participanţii la tranzacţie îşi limitează pierderea
până la nivelul primei.
De aceea, speculatorii preferă acele categorii de operaţiuni la care
riscul nu depăşeşte niciodată şansa câştigului.
Astfel de tranzacţii speculative cu primă, care dau posibilitatea
limitării pierderilor sunt aşa numitele opţiuni (options).
După Dicţionarul bursier opţiunea reprezintă „ dreptul contractu-
al de a cumpăra sau de a vinde, într-o perioadă determinată şi la un preţ
fixat dinainte, un anumit număr de acţiuni, o anumită sumă în devize, o
anumită cantitate de metal preţios sau un număr de loturi de marfă”.
Opţiunea, este deci un contract prin care una din părţi, cumpără-
torul opţiunii, dobândeşte, în schimbul plăţii unei prime, dreptul, dar nu
şi obligaţia de a cumpăra sau de a vinde o marfă determinată, la un preţ
de exercitare şi până la o anumită scadenţă.
Opţiunea, de regulă, are un caracter negociabil, utilizarea
opţiunilor nenegociabile întâlnindu-se foarte rar.
Preţul de exercitare întâlnit în literatura de specialitate, provine
din expresia engleză – exercice price sau strike price – şi constituie
preţul la care deţinătorul unei opţiuni poate să-şi exercite dreptul de
cumpărare sau de vânzare.
Caracterul negociabil este dat de primă, care este singura variabilă
conţinută de contractul de opţiune.
Mărimea primei se stabileşte în cadrul negocierilor dintre vânză-
torul şi cumpărătorul contractului, depinzând, în cea mai mare măsură,
de volumul cererii şi al ofertei la acea dată.
Mărimea primelor variază între diferitele pieţe de mărfuri şi în
funcţie de modificarea condiţiilor de piaţă.
Termenul de opţiune, desemnează o piaţă futures în care
cumpărătorul are dreptul de a opta, în limitele contractului, să cumpere o
marfă la un anumit termen şi în anumite condiţii.
De subliniat este faptul că, dacă acest drept nu este exercitat într-o
perioadă de timp specificată , opţiunea expiră şi cumpărătorul ei pierde
banii.
De asemenea, termenul de opţiune se referă şi la un contract
standardizat, care dă dreptul cumpărătorilor să cumpere sau să vândă la o
dată precisă şi la un preţ fix, în cadrul pieţei de opţiuni.
Suma plătită de cumpărător vânzătorului de contract pe piaţa
futures de opţiuni, în vederea intrării în posesia dreptului de opţiuni
poartă denumirea de primă.
Burse
144
Printr-o asemenea tranzacţie, contractantul dobândeşte dreptul de
a vinde sau de a cumpăra într-o perioadă de timp stabilită prin plata unei
prime.
În limbaj tehnic, dreptul de a cumpără semnifică dreptul de a fi
long iar cel de a vinde de a fi short.
Contractarea unei opţiuni îi dă dreptul cumpărătorului, ca în
schimbul unei prime plătite, să fie „long” sau „short” la o marfă, adică să
cumpere sau să vândă, la un preţ predeterminat şi la un termen de livrare
specificat în orice moment între data contractării şi data exprimării
opţiunii.
Indiferent dacă în termenul stabilit contractanţii acestor operaţiuni
îşi exercită drepturile prin vânzări sau cumpărări de contracte la termen,
prima plătită nu se restituie.
Operaţiunile cu primă sunt cu atât mai atractive, cu cât se
previzionează variaţii mai mari ale preţurilor, realizarea de profituri din
operaţiuni de speculaţie fiind limitată de situaţia în care preţurile nu
oscilează suficient de mult petru a acoperi cel puţin valoarea primei.
În cazul acestor tranzacţii, prima diminuează profitul şi ca atare,
profitul potenţial apare atunci când fluctuaţiile de preţ depăşesc
considerabil mărimea primei.
Spre exemplu, în situaţia în care prima este de 120 $/tonă şi
fluctuaţiile de preţ sunt între 95 $ şi 150 $, profitul potenţial poate fi
limitat.
Dar, în situaţia în care fluctuaţiile de preţ se cuprind între limitele
de 200 – 300 $, depăşind mult prima, atunci profitul potenţial va fi mult
mai mare.
Atracţia pentru speculaţie la contractarea unei opţiuni rezidă
în faptul că indiferent de oscilaţiile preţurilor pe piaţă, deţinătorul
opţiunii nu are obligaţia de a face depuneri în garanţie de sume care să
acopere oscilaţiile de preţ, deoarece cel care contractează dreptul de a fi
„long”, respectiv dreptul de a cumpăra sau a vinde, nu este nici „long” şi
nici „short”, până când nu dă curs opţiunii.
Din acelaşi motiv, deţinătorul opţiunii nu poate fi forţat să-şi
lichideze operaţiunea.
Momentul exercitării opţiunilor diferă în funcţie de modelul ales,
existând două variante:
– opţiunea americană, opţiune care poate fi exercitată oricând
]n timpul duratei sale de viaţă, deci oricând înaintea datei de
scadenţă;
– opţiunea europeană, opţiune care poate fi exercitată numai la
scadenţă. În acest caz, dacă opţiunea este exercitată de
cumpărător, data exercitării coincide cu data cumpărării.
Burse
145
Denumirea variantelor este improprie, pentru că pe plan
internaţionl se tranzacţionează ambele stiluri de opţiuni, iar în ultimul
timp au apărut pe piaţa opţiunilor, opţiunile asiatice.
Datorită flexibilităţii termenului în extercitarea dreptului
cumpărătorului, opţiunile de stil american au o valoare mai ridicată decât
cele europene, în situaţia în care, toate celelalte caracteristici sunt
identice.
Spre deosebire de opţiunile americane şi europene, opţiunile
asiatice au la bază media valorii mărfii, calculată pe durata de viaţă a
opţiunii.
În mod practic, pot exista situaţii când la o aceeaşi bursă, anumite
contracte să aibă exercitarea în stil american, pe toată durata de viaţă a
contractului, iar altele în stil european, numai la scadenţă.
Contractele de opţiune pentru operaţiuni futures au fost introduse
experimental în anul 1982 pe piaţa bursieră de la Chicago Board of
Trade, bucurându-se de contribuţia statului şi a celor mai importante
bănci din Statele Unite ale Americii şi având ca obiect bonuri de tezaur
emise de trezoreria naţională.
În ceea ce priveşte opţiunile, o parte dintre specialişti susţin că
sunt două tipuri de opţiuni: „call” şi „put”, iar altă parte, mai adaugă un
al treilea tip „double option”, existând unele diferenţieri de ordin
formal.
După Dicţionarul bursier, cele două tipuri de opţiuni sunt definite
astfel:
– „Opţiunea Call” – termen american care desemnează o
opţiune pentru cumpărarea de acţiuni, de devize sau alte
valori, într-o perioadă determinată şi la un preţ fixat
dinainte, numit primă de opţiune.
Opţiunea call este avantajoasă pentru speculatorii care se
bazează pe pe creşterea cursului. Dacă creşterea aşteptată
nu se realizează, fondurile angajate sunt pierdute. Opţiunea
„call” permite asigurarea unei poziţii de scădere.
– Opţiunea Put” – termen american care desemnează o
opţiune pentru vânzarea unui număr determinat de acţiuni
sau de bonuri de participaţie ale aceleiaşi societăţi, într-o
perioadă fixată dinainte, prin intermediul plăţii unei prime
de opţiune. Acest drept de vânzare este negociabil pe toată
durata lui şi pierde orice valoare după împlinirea termenului
convenit. Opţiunea put este avantajoasă pentru speculatorii
care se bazează pe scăderea cursurilor, dar poate să
servească şi garantării unei poziţii de creştere.
După Dicţionarul de termeni şi expresii utilizate în tranzacţiile de
bursă, cele două tipuri de opţiuni sunt caracterizate astfel :
Burse
146
„Call” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul
achită un premiu vânzătorului, obţinând dreptul de a
cumpăra un lot de titluri financiare sau un contract
standard de mărfuri, futures, indici şi valute, la un preţ de
exercitare prestabilit, într-o perioadă dată;
„Put” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul
achită vânzătorului un premiu, pentru a obţine dreptul de a
vinde un contract standard de titluri financiare, indici,
mărfuri sau futures, într-un timp determinat şi la un preţ de
exercitare prestabilit.
Glosarele ce completează literatura în această materie explică cei
doi termeni în felul următor:
„Call” – opţiune de cumpărare, prin care, cumpărătorul
opţiunii dobândeşte dreptul ca, la o anumită scadenţă, să
cumpere de la vânzătorul opţiunii un anumit activ (marfă,
valută, titluri), la un preţ de exercitare determinat;
– „Put” – opţiune de vânzare, prin care, cumpărătorul
opţiunii dobândeşte dreptul ca la o anumită scadenţă, să
vândă vânzătorului opţiunii un anumit activ (marfă, valută
titluri), la un preţ de exercitare determinat.
Se folosesc trei variante de opţiuni:
„call option”, care conferă dreptul de a cumpăra (de a fi
„long”);
„put option”, care conferă dreptul de a vinde (de a fi
„short”);
„double option”, prin care se dobândesc ambele
posibilităţi.
În cazul opţiunilor double şi prima de opţiune va fi dublă.
Prin urmare, contractând o opţiune înseamnă că speculatorul îşi
obţine dreptul de a cumpăra şi/sau vinde la un preţ convenit, în orice
moment al valabilităţii opţiunii:
dacă se optează pentru creşterea preţurilor, dar se doreşte să
se limiteze pierderea în situaţia că piaţa va evolua în
defavoarea sa, atunci speculatorul va alege tipul de „opţiune
call”, care îi dă dreptul de a fi „long”, respectiv, să cumpere
la preţul din contract, oricând, între data cumpărării opţiunii
şi data expirării ei;
dacă se previzionează o scădere a pieţei, atunci speculatorul
va opta pentru tipul de „opţiune put”, care îi dă dreptul de a fi
„short”, respectiv, să vândă la un preţ de bază specificat în
momentul contractării, la orice dată de la data contractării
până la scadenţă;
Burse
147
dacă se doreşte să se obţină profit, indiferent de sensul în care
evoluează piaţa, atunci speculatorul va opta pentru o „opţiune
double”, care îi dă dreptul să fie „long” şi/sau „short”.
Funcţionând în ambele sensuri, şi valoarea primei va fi, de
regulă, dublă, faţă de prima ce se plăteşte în cazul opţiunilor call sau
put.
În practică, diferitele situaţii ce apar pe piaţă determină a nu fi
posibil întotdeauna să se contracteze tipul de opţiune dorit.
De aceea, pentru speculatori a devenit deosebit de importantă
cunoaşterea posibilităţilor de conversiune a tipurilor de opţiune uşor
obtenabile în tipuri de opţiuni dorite.
Astfel, opţiunile double pot fi convertite în call şi put. La rândul
lor, fiecare din aceste opţiuni, put şi call, pot fi convertite în double.
În felul acesta, se pot construi diferite strategii ale tranzacţiilor cu
opţiuni.
Pentru fiecare cumpărător de opţiune call, respectiv put, există şi
un vânzător de opţiune call, respectiv put.
Un contract de opţiune, poate fi exercitat în orice zi, până în ziua
anterioară zilei de expirare a acestuia.
Exemplu:
Un importator doreşte să cumpere un produs la bursa din
Rotterdam – la preţul bursei.
Acesta se va adresa exportatorului olandez care îi va indica ca
preţ, un preţ mai mare decât preţul bursei, format din preţul bursei + o
primă,– pe care producătorul o fixează la un anumit nivel, să
presupunem 150 + 30 = 180 $.
5.3.1.3.CONTRACTUL LA TERMEN, TIPURILE DE
OPERAŢIUNI ŞI PIAŢA DE ACŢIUNI
Încheierea contractului la termen – îl pune la adăpost pe
importator faţă de creşterea preţului şi a primei, pe o perioadă de cel
puţin un an.
Tendinţa preţurilor – se realizează de către Institute de Conjun-
ctură – prin analize şi studii – comandate de firmele interesate.
Spre exemplu, Firma Metra, în Franţa, are o reţea de salariaţi
(corespondenţi) în ţările sale de baştină, care furnizează firmei la cerere,
informaţii de ordin statistic etc.
Operaţiunile la termen pot fi:
– cu termen ferm;
– cu opţiune.
Ele presupun mai multe etape:
1. La termenul fixat prin contract, cumpărătorul preia titlurile şi
efectuează plata;
Burse
148
2. Lichidează diferenţele de curs : a cumpărat 30 acţiuni cu preţul
de 150 $/buc., la 1 octombrie, cu termen ferm de plată la 31 octombrie;
la 25 octombrie vinde cele 30 de acţiuni la preţul de 160 $/buc., cu
termen ferm la 31 octombrie.
Astfel, se va realiza o diferenţă pozitivă de 300 $.
Poate exista şi situaţia în care cumpărătorul prevede o scădere
drastică a preţului acţiunilor la termenul fixat (31 octombrie) şi pentru a
preveni o pierdere, hotărăşte să vândă cele 30 de acţiuni, înainte de
31octombrie, tot în pierdere, dar la un preţ ceva mai mare decât cel
prevăzut la termenul ferm de lichidare (spre exemplu 140 $, faţă de 130
$ prevăzuţi la scadenţă).
Pierderea, în acest caz va fi de 300 $ : (4200 $ - 3900 $ = 300 $).
3. Operaţia de report, intervine când previziunile operatorului la
bursă privind termenul de lichidare nu se adeveresc, optând pentru un
nou termen favorabil (spre exemplu 30 noiembrie).
Dacă, la termenul fixat (31 octombrie), valoarea de cotaţie a
acţiunilor este de 130 $, speculatorul va putea vinde, la 31 octombrie, la
vedere, cele 30 de acţiuni, obţinând 3900 $, deci cea mai mare parte a
sumei necesare pentru a achita la termen tranzacţia pentru care se
angajase (4200 $).
Speculatorul iniţiază o prelungire a termenului de plată sau
reportul afacerii sale.
El răscumpără cele 30 de acţiuni pentru următorul termen de
lichidare (30 noiembrie), când le va prelua efectiv şi plăti, dar la un preţ
ceva mai mare faţă de cel vândut la vedere (135 $/acţiune).
Răscumpărarea la 135 $ va fi satisfăcătoare, atât pentru intermedi-
arul care a acceptat să mijlocească reportul, cât şi pentru operatorul de
bursă, care speră ca la noul termen de lichidare (30 noiembrie) să poată
vinde în câştig acţiunile cumpărate cu 135 $.
Câştigul imediat al operatorului de bursă, constă din diferenţa
dintre cursul de vânzare la vedere al acţiunilor (130 $) – denumit curs de
compensaţie şi preţul la care le va răscumpăra de la intermediar
(135 $), în aceeaşi zi, dar cu un nou termen de plată (30 noiembrie), ca
operaţiune de report.
Valoarea de report a acţiunilor se stabileşte astfel:
1. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în
operaţiuni de report este mai mare decât numărul celor care acceptă să
mijlocească operaţiunea, cursul la termen va fi mai mare faţă de cursul
de compensaţie, cu o diferenţă numită report (în exemplul dat : 135 –
130 = 5 $/acţiune).
2. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în
reportare este egal cu cel al mijlocitorilor, cursul la noul termen va fi
egal cu cotaţia de compensaţie (130 $);
Burse
149
3. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi să
prelungească termenul de lichidare este mai mic faţă de cel al
mijlocitorilor operaţiunii, cursul la termen va fi inferior cursului de
compensaţie, cu o diferenţă numită deport (spre exemplu : 125 $ - 130 $
= - 5 $/acţiune).
Piaţa de acţiuni funcţionează pe baza încrederii unui agent de
bursă (broker) în alt agent de bursă.
Agenţii de bursă se bazează pe încrederea clienţilor pe care îi
reprezintă.
Principiile care stau la baza funcţionării pieţei de valori sunt cele
specifice pieţei în general.
Astfel, pentru fiecare cumpărător satisfăcut, trebuie să existe un
vânzător satisfăcut.
În cazul când oferta este mai mare decât cererea, preţurile vor
scădea, iar când cererea va fi mai mare decât oferta, preţurile vor
creşte.
În pagina financiară a oricărui cotidian mai important se prezintă
indicatorii financiari pentru acţiunile marilor firme şi tendinţa acestora.
De asemenea, în ziare sunt prezentate pentru fiecare companie,
numărul de acţiuni comercializate în ziua precedentă, preţurile maxime
şi minime, precum şi preţul de închidere al zilei precedente.
În fiecare an, fiecare deţinător de acţiuni primeşte un raport cu
privire la activitatea companiei în care a investit.
Raportul cuprinde grafice uşor de interpretat şi rezumate cu date
amănunţite pe o perioadă de 10 ani.
O firmă de contabilitate, independentă, garantează corectitu-
dinea datelor cu privire la situaţia financiară a companiei.
În plus, personalul cu funcţii de conducere în companie, este
obligat să declare cât deţine din acţiunile companiei.
De asemenea, există un organism al statului, însărcinat cu
supravegherea acţiunilor şi burselor.
Din profiturile obţinute, firmele plătesc o parte (circa 50 %)
deţinătorilor de acţiuni sub formă de dividende.
Spre exemplu : dacă o companie are un profit anual de 20 mil. $ şi
are 5 mil. acţiuni, va aloca 10 mil. $ pentru plata dividendelor, revenind
2 $/acţiune.
Dacă o persoană deţine 100 acţiuni, va primi un dividend total de
200 $.
Dacă acţiunile se vând pe piaţă cu 40 $, rata de recuperare a
capitalului pe acţiune va fi de 5 %.
Acţiunile care fac obiectul vânzării-cumpărării sunt, de regulă,
înregistrate la Bursa de acţiuni.
Operaţia de vânzare-cumpărare a acţiunilor este în principiu
foarte simplă:
Burse
150
– dacă o persoană doreşte să vândă 100 de acţiuni, va telefona
agentului său de bursă dându-i instrucţiuni să vândă imediat, cu
cel mai bun preţ posibil; în acelaşi timp, o altă persoană, care
doreşte să-şi investească economiile, cumpără 100 de acţiuni de
la aceeaşi companie.
Va telefona agentului său de bursă şi îi va da instrucţiuni să
cumpere cele 100 de acţiuni, la preţul curent.
Cei doi agenţi vor telefona ordinele lor la bursă (să presupunem
bursa din New York), iar agenţii oficiali (specializaţi) vor
negocia tranzacţia.
Cel care doreşte să cumpere, va întreba : „Cât trebuie să
plătesc pentru 100 de acţiuni ?“
Să presupunem că cea mai mare ofertă de cumpărare a fost de
65,25 $, iar cel mai redus preţ, pentru care cineva s-a arătat
dispus să vândă, a fost de 65,75 $.
Deoarece ambii agenţi doresc să obţină preţul cel mai bun se
ajunge la un compromis de 65,50 $/acţiune.
La bursa de acţiuni din New York, tranzacţiile se desfăşoară în
mod public, iar informaţia este transmisă electronic la toate agenţiile de
vânza-re-cumpărare de acţiuni din S.U.A.
Operaţiunile care se negociază la burse se execută pe bază de
contracte.
Spre deosebire de practica obişnuită, aceste contracte de bursă
sunt încheiate standard, respectiv, pe baza unor modele standard care se
aprobă de către Comitetul bursei.
Teste pentru verificarea cunoştinţelor
1. Ce sunt cotaţiile sau cursurile bursiere şi cum se clasifică „după
modul de calcul” ?
2. Care sunt metodele prin care se stabilesc cotaţiile de lichidare ?
3. Prezentaţi cotaţiile efective şi cotaţiile nominale.
4. Prezentaţi cotaţiile oficiale şi cotaţiile neoficiale.
5. Ce tendinţă poate avea bursa şi ce rol îndeplineşte cotaţia
bursieră ?
6. Ce reprezintă „cost of carry” ?
7. Ce cuprinde preţul futures ?
8. Care sunt termenii prin care se exprimă preţurile futures ?
9. Ce reprezintă hedging-ul ?
10. Care sunt factorii care influenţează fluctuaţia preţurilor într-o
economie stabilă ?
11. Ce reprezintă noţiunea de „basis” ?
12. Ce este „piaţa contando” şi „piaţa backwardation” ?
Burse
151
13. Care sunt condiţiile pentru a obţine un rezultat favorabil într+o
operaţiune hedging ?
14. Care sunt scopurile operaţiunii de hedging şi care sunt etapele de
realizare a procedurii de hedging ?
15. Ce este un „short hedger” şi un „long hedger” ?
16. Exemplificaţi o operaţiune de short hedger şi o operaţiune de
long hedger.
17. Ce este un contract de hedging ?
18. Care sunt criteriile de evaluare a eficienţei operaţiunilor de
hedging ?
19. Care sunt categoriile de persoane care fac operaţiuni la termen la
bursă ?
20. Ce reprezintă speculaţia în cazul tranzacţiilor bursiere ?
21. Ce reprezintă speculantul sau speculatorul la bursă ?
22. Care este prima regulă a profitului în afaceri bursiere ?
23. Prin ce se caracterizează operatorul de tip „taur” şi acţiunea de
tip „bull” ?
24. În ce constă operaţiunea bursieră „à la hausse” ?
25. Prin ce se caracterizează o piaţă sub semnul taurului şi ce
denumire poartă ?
26. Care este a doua regulă a profitului în afaceri bursiere ?
27. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul
„modul de previziune a preţului viitor”.
28. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul
„modul de acţionare pe piaţă”.
29. În ce constă efectul de levier sau acţiunea de ridicare ?
30. În ce constă tranzacţiile spreading ?
31. Detaliaţi răspândirea intrapiaţă sau interlivrări.
32. Care sunt procedeele utilizate în răspândirea intrapiaţă şi prin ce
se caracterizează fiecare ?
33. Prezentaţi „răspândirea interpieţe” sau „operaţiunea de
arbitraj”.
34. Prezentaţi „răspândirea intermărfuri” .
35. În ce constau „tranzacţiile speculative cu primă sau reziliabile” ?
36. Ce reprezintă opţiunile la bursă ?
37. Prezentaţi opţiunea americană şi opţiunea europeană .
38. Prin ce se caracterizează opţiunile : „call”, „put” şi „double
option” ?
39. Care sunt etapele operaţiunilor la termen ?
40. Cum se stabileşte valoarea de report a acţiunilor pe piaţa de
acţiuni ?
Referat : Cotaţiile bursiere şi operaţiunile la termen
Burse
152
Capitolul 6 - INDICII BURSIERI
6.1. CARACTERISTICI, TIPURI ŞI ROLUL
INDICILOR BURSIERI
Indicii bursieri reflectă evoluţia cursurilor bursiere pe o anumită
piaţă, la o anumită bursă, exprimând raportul între cererea şi oferta de
capital.
Indicele bursier generalizat exprimă preferinţa medie a deţină-
torilor de capital, de angajare în activitatea economică, manifestându-se
prin predominanţa celor ce vând asupra celor ce cumpără, fapt ce deter-
mină scăderea generală a cursurilor.
Preponderenţa celor care cumpără asupra celor care vând, determi-
nă creşterea lentă, dar continuă, a cursurilor, evidenţiind o evoluţie
stabilă, de creştere economică.
Indicii bursieri se determină pe baza unui eşantion de întreprinderi
selecţionate (ce se menţine în timp), ponderea lor fiind determinată de
capitalizarea bursieră, respectiv, de coeficientul de capitalizare a
rezultatelor.
Coeficientul de capitalizare a rezultatelor are ca bază de calcul
profiturile nete pe acţiune, luând în considerare randamentul fiecărei
întreprinderi, respectiv măsura în care proprietarul poate fi remunerat.
Indicele Dow Jones, se calculează pe baza unei metode lansate în
anul 1889 de ziaristul american Henry Charles Dow, perfecţionată de
asociatul său, expertul financiar Jones şi sintetizează variaţia în timp a
preţului mediu, rezultat din tranzacţia la bursa din New York a 30 acţiuni
industriale, 20 societăţi de transport şi 15 acţiuni ale unor întreprinderi
prestatoare de servicii.
În literatura de specialitate se evidenţiază caracterul convenţional
al alcătuirii indicilor bursieri.
Spre exemplu, în cazul indicelui Dow Jones, se consideră în anii
de depresiune, o capitalizare de 10 ori, iar în perioada de avânt, de peste
20 de ori, fenomen ce evidenţiază faptul că, pe o perioadă de 3-4 ani,
cursul acţiunilor (valoarea indicelui) poate să crească de la 1 la 3, la o
creştere reală a profiturilor de la 1 la 1,5.
Indicele bursier este semnificativ numai pentru bursa respectivă,
nefiind posibile comparaţii internaţionale, deoarece normele de
contabilizare sunt diferite de la o ţară la alta, normele de impozitare
diferă, iar metodele de camuflare a profitului sunt o practică generală,
Burse
153
dar diferită pentru fiecare ţară (umflarea amortismentelor, a rezervelor
etc.).
În S.U.A., indicele Dow Jones a avut mai multe ipostaze (pentru
industrie, cu 30 mari întreprinderi industriale, pentru transport, cu 20
firme, pentru utilităţi, cu 15 firme).
Indicele Dow Jones Industrial a rămas, prin tradiţie, cel mai
semnificativ, cunoscut şi utilizat, care, în ultimii 10-15 ani a înregistrat
creşteri accelerate.
În Japonia, se utilizează indicele Nikkei, institutuit în anul 1950,
care cuprinde 225 societăţi.
În Anglia, se foloseşte indicele Financial Times, care cuprinde
numai 30 valori.
Indicii bursieri din prima generaţie, sunt consideraţi lipsiţi de
relevanţă, datorită faptului că, sunt excluse din sfera lor unele sectoare
destul de importante.
Spre exemplu, indicele Dow Jones nu cuprinde nici o companie
bancară şi de asigurări şi nici o întreprindere de comunicaţii.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre indicii bursieri, CAC 40, în
Franţa sau DAX, în Germania.
Mai semnificativi sunt indicii bursieri din generaţia a II-a,
datorită numărului mai mare de societăţi cuprinse, cât şi prin importanţa
şi repre-zentativitatea societăţilor incluse în calculul acestor indici.
Indicii bursieri din generaţia a II-a s-au construit având la bază
respectarea anumitor cerinţe :
selectarea eşantionului de firme incluse în structura indicelui
bursier;
atribuirea unei anumite importanţe, prin:
pondere egală pentru toate valorile mobiliare din
structura indicelui bursier;
pondere egală cu capitalizarea bursieră, respectiv,
pondere mai mare a titlului care are dividendele pe
acţiuni mai mari;
alegerea datei de referinţă pentru care indicele bursier se 100,
1000 sau 10000 puncte, în funcţie de reglementările pieţei.
Cele mai importante criterii de selectare a valorilor mobiliare ce
intră în alcătuirea indicilor bursieri sunt următoarele:
grad de capitalizare bursieră ridicat;
grad foarte mare de dispersie a valorilor mobiliare în
rândul deţinătorilor;
informatizarea cotaţiilor bursiere pentru valorile
mobiliare;
legătura structurală dintre Cota oficială a titlurilor
bursei şi valorile mobiliare ce alcătuiesc indicii bursieri.
Burse
154
Se pot exemplifica mai mulţi indici bursieri ce fac parte din
generaţia a II-a :
pentru piaţa S.U.A., indicele băncii de afaceri Standard and
Poor 500;
pentru piaţa Japoniei, indicele TOPIX (cuprinde 1165
acţiuni);
pentru piaţa Franţei, indicele SBF (sau CAC general), cu
239 acţiuni;
pentru piaţa Angliei, indicele Financiar Times 100 (cu 100
acţiuni);
pentru piaţa Germaniei, indicele DAX (cu 100 acţiuni) etc.
În ultimul timp, se încearcă reprezentarea la o scară unitară între
diverse burse de către Morgan Stanley Capital sau International
Perspective and International Finance Corporation , plecând de la o
bază dată (100), la începutul perioadei şi exprimând evoluţia ulterioară,
proporţional.
Spre exemplu, în perioada iunie 1989 – mai 1990 s-au înregistrat
următoarele situaţii :
o creşteri ale cursurilor cu 50 %, la bursele din Paris şi
Frankfurt;
o scăderi de până la 20 %, la bursele din Tokio şi Taiwan;
o creşteri cu circa 100 %, la bursele din Mexic;
o crah bursier în Brazilia, unde la începutul anului 1990,
indicele bursier a scăzut brusc, de la 150 %, la 50 %.
Aceste evoluţii sunt semnificative pentru dezvoltarea economică a
fiecărei ţări.
Se apreciază faptul că, indicii bursieri de generaţia a II-a vor
avea o utilizare tot mai amplă, aşa cum au procedat băncile de afaceri
japoneze : Nikko, Yamaichi, Nomura, Yamanouchi ş.a.
În funcţie de evoluţia indicilor bursieri se încheie numeroase
contracte de vânzare-cumpărare.
Astfel, în S.U.A., se practică contracte la termen, bazate pe
indicii Standard and Poor 500, Standard and Poor 100, NYSE (New
York Stock Exchange) şi Composite Index.
În Anglia, se foloseşte indicele Financiar Times 100, în Franţa,
indicele CAC 40, în Germania, indicele DAX etc.
Aceste contracte specifice speculaţiei bursiere, iau ca bază de
creştere sau de reducere a sumelor angajate, indicele bursier.
Spre exemplu, un agent economic care are un portofoliu de
deţineri de acţiuni incluse între valorile indicelui bursier şi care se
aşteaptă la scăderea cursului acestora, va încheia în momentul respectiv,
un contract de vânzare la termen (în valoare, de exemplu, de la 6 mil.
$).
Burse
155
La termenul stabilit, acelaşi agent economic va răscumpăra
contractul respectiv, la o sumă mai redusă (5,5 mil. $), ca urmare a
scăderii indicelui bursier (a cursului acţiunilor).
Diferenţa de 0,5 mil. $ reprezintă un câştig pentru deţinător, care îi
poate acoperi (integral sau parţial) scăderea valorică a deţinerilor sale,
provenind din reducerea cursurilor acţiunilor.
De asemenea, indicii bursieri acţionează şi în structura deţinerilor
investitorilor instituţionali, cu deosebire a societăţilor de investiţii.
Societăţile de investiţii, au ca funcţie principală, investirea în
acţiuni a capitalurilor, într-o structură orientată să optimizeze veniturile
obţinute din dividende.
Se apreciază că în S.U.A., pentru 25 % din deţinători, gestionarii
(investitorii) sunt tentaţi să dea propriului portofoliu de deţineri aceeaşi
structură ca cea pe care o are un indice bursier dat.
În acest fel, se creează premisele unor identităţi între profitul
deţinerilor investitorilor instituţionali şi profitul indicelui bursier, fapt ce
determină dispariţia funcţiei de gestiune, eliminarea ideilor proprii, de
angajare şi fructificare a capitalului, care se orientează în plasamente
după profilul indicelui bursier.
Se produce de fapt, însăşi „moartea pieţei“, respectiv, lipsa
condiţiilor de orientare liberă, în ceea ce priveşte negocierea de acţiuni
pe un principal segment al pieţei.
Ca urmare a internaţionalizării pieţei bursiere, se folosesc o serie
de indici bursieri internaţionali, cum ar fi :
Indicele FT-30 (FT Ordinary Share Index), care reprezintă
cel mai vechi indice bursier din Marea Britanie şi cuprinde 30
acţiuni tranzacţionate intens (blue chip);
Indicele FT actuarial al tuturor acţiunilor (Financial Times
Actuaries all Share Index, FT-A), care se calculează pe piaţa
Londrei la ora 1700
a fiecărei zile lucrătoare, alcătuit din circa
670 acţiuni, care sunt divizate în 6 grupe principale şi 35
subsecţii, reprezentând peste 90 % din capitalizarea pieţei
bursiere din Marea Britanie;
Indicele FT Stock Exchange 100 (FT-SE 100), denumit şi
„footsie”, care a fost introdus pentru a satisface nevoia unui
indice bursier al acţiunilor, calculându-se în fiecare moment al
zilei bursiere; are ca bază de referinţă 31.XII.1993, când
valoarea acestuia a fost de 1000 puncte; constituie elementul
de bază pentru încheierea contractelor futures, cu
preponderenţă pentru contractele „options”, care se negociază
la Bursa Valorilor Mobiliare Derivate din Londra;
Indicele Dow-Jones (Dow-Jones 30-Share Industrials
Average), reprezintă standardul general utilizat de presă şi
Burse
156
alte mijloace de informare pentru a măsura progresul pieţei
S.U.A. şi are în structură cele mai importante 30 de acţiuni din
ramura industriei;
Indicele Standard and Poor's 500, este alcătuit din 500 acţiuni
selectate de Compania Standard and Poor şi este cotat în
fiecare minut al zilei de tranzacţionare bursieră; valoarea de
piaţă totală a acţiunilor din structura acestui indice, reprezintă
80 % din valoarea acţiunilor tranzacţionate la bursa din New
York (NYSE); acest indice stă la baza cotaţiilor pentru
contractele “futures”- tranzacţionate la bursa din Chicago
(Chicago Mercantile Exchange), cât şi a contractelor
“options”, care se tranzacţionează la bursa din New York
(NYSE);
Indicele Frank Russell, cuprinde cele mai importante 3000 de
acţiuni cotate în S.U.A. şi reprezintă circa 98 % din piaţa
valorilor mobiliare din S.U.A.; este divizat în indicii Russell
1000 şi Russell 2000, care sunt cotaţi la fiecare 15 secunde;
Indicele Nikkei (Nikkei Stock Average), care poate fi întâlnit
şi sub denumirea de Nikkei Dow, are în structură 225 acţiuni
din prima secţiune a bursei din Tokyo, se calculează ca medie
aritmetică ponderată a acestora şi se modifică în mod egal
pentru fiecare schimbare a cursului acţiunilor, indiferent de
capitalizarea bursieră;
Indicele TOPIX, este indicele bursier al primei secţiuni a
bursei din Tokyo şi cuprinde toate acţiunile companiilor care
cotează în prima secţiune a bursei din Tokyo (circa 1200 tipuri
de acţiuni); are cea mai largă bază de calcul, pentru a exprima
cea mai bună imagine a pieţei Japoniei şi de calculează la
fiecare 60 de secunde;
Indicele TSE 2 (Tokyo Stock Exchange Second Section
Index), este un indice bursier ponderat cu capitalizarea bursei,
care are în structură acţiunile cotate la bursa din Tokyo (circa
750 acţiuni), neincluse în indicele TOPIX; de asemenea, nu
sunt incluse în acest indice companiile cotate pe pieţele locale
şi pe piaţa OTC;
Indicii mondiali (internaţionali), cuprind trei indici şi anume:
Indicii MSCI (Morgan Stanley Capital International),
reprezintă un grup de indici concepuţi pentru a măsura
performanţele pieţelor din S.U.A., Europa, Canada,
Mexic, Australia şi Orientul Îndepărtat (Asia de Sud-
Est) şi pe cea a grupurilor industriale internaţionale.
Indicele Mondial (World Index), se bazează pe cotaţiile
Burse
157
a 1.477 acţiuni, reprezentând aproximativ 60 % din
valoarea agregată a pieţelor din 20 de ţări;
Indicele Mondial FT–Actuarial (Actuaries World
Index), reprezintă un grup de indici care au aceeaşi
dată de referinţă şi evidenţiază separat fiecare din cele
23 de ţări, 9 regiuni grupate geografic, 36 grupuri
clasificate în funcţie de ramurile industriale şi şapte
sectoare economice luate în considerare; Indicele
mondial FT-Actuarial este un agregat al indicilor
naţionali şi regionali, fiind reprezentat de 2.400 valori
mobiliare individuale, în care se poate investi oriunde în
lume (globaly investable): se calculează zilnic şi separat
în monedă locală, în dolari americani şi în lire sterline,
pentru a permite o evaluare a impactului componentei
valutare pentru investitorii din ţări diferite;
Indicele Global Solomon-Russell (Solomon Brothers –
Frank Rusell Global Equity Index), are în structură
circa 45.000 acţiuni ale unor companii din 23 de ţări,
fiind asemănătoare cu FT Actuaries World Index; sunt
excluse din componenţa acestui indice, companiile care
nu sunt disponibile pentru investitorii străini sau care
sunt foarte puţin lichide.
Indicii internaţionali au următoarele denumiri :
indicele nord-american;
indicele Europei, Australiei, Noii Zeelande şi
Orientului Îndepărtat (EAFE);
indicele Europa 13;
indicele Pacificului şi Orientului Îndepărtat.
Toţi aceşti indici sunt compatibili şi comparabili.
6.2. TRANZACŢII FUTURES PE INDICI BURSIERI
Un contract futures, pe piaţa bursieră, este un acord de voinţă
pentru a vinde sau cumpăra o cantitate determinată dintr-un activ
financiar, la un preţ prestabilit din momentul încheierii contractului şi cu
lichidarea la o dată viitoare.
Caracteristicile unui contract futures sunt următoarele:
condiţiile contractului sunt standadizate, în ceea ce
priveşte natura activului suport şi cantitatea contractată,
numită şi unitate de tranzacţii;
termenul de executare, care, de obicei, este o lună, timp în
care urmează să aibă loc lichidarea;
Burse
158
preţul contractului futures se stabileşte la bursă, prin
procedura specifică de negociere şi contractare a acestei
pieţe organizate, fiind expresia raportului dintre cererea şi
oferta pentru fiecare contract standardizat, dând contractu-
lui o valoare variabilă;
actualizarea zilnică sau „marcarea la piaţă”, astfel încât
pierderile uneia din părţile contractante sunt transferate ca
venituri celeilalte părţi;
lichidarea contractului se poate realiza, fie prin predarea/
primirea activului, care face obiectul contractului, fie prin
lichidarea poziţiei printr-o operaţiune de sens contrar,
respectiv o compensare; în cazul contractelor futures la
care executarea nu se poate realiza prin predarea unui
activ fizic sau a unui titlu financiar (contractele pe indici de
bursă), livrarea se face printr-o lichidare cash.
Folosirea indicilor bursieri ca elemente de referinţă în contractele
la termen, atrage după sine transformarea modului de exprimare a
indicelui bursier din număr de puncte, în unităţi monetare ale pieţei de
referinţă, pe baza unui multiplicator specific.
Operaţiile futures pe indici de bursă, reprezintă vânzarea sau
cumpărarea indicelui bursier la cursul futures al bursei şi
cedarea/primirea la scadenţă a unei sume cash, în valoare egală cu
produsul dintre multipli-catorul pieţei şi diferenţa dintre multiplicatorul
pieţei şi diferenţa dintre valoarea indicelui din ultima zi de tranzacţii a
contractului şi preţul contractului futures.
Dacă valoarea indicelui bursier este superioară preţului futures,
cei cu poziţii short vor plăti pe cei cu poziţii long.
În caz contrar, dacă valoarea indicelui bursier este sub preţul
futures, cei cu poziţii long vor plăti pe cei cu poziţii short.
Contractele futures sunt marcate pe piaţă în fiecare zi, prin
intermediul Casei de Clearing (de compensaţii), iar reglementarea cash
dă rezultate similare prin livrarea efectivă a tuturor acţiunilor cuprinse în
indicele bursdier.
Operaţiunea futures evită însă operaţiunile şi costurile pe care le
presupune executarea în natură.
Contractul futures pe indici de bursă reprezintă un titlu,
construit artificial, care nu se bazează pe un flux viitor de venituri (ca în
cazul titlurilor primare), ori pe o marfă sau un activ financiar (ca în cazul
titlurilor derivate) şi nu poate fi lichidat la scadenţă, decât prin plata unei
sume de bani, spre deosebire de contractele futures pe mărfuri, valute şi
titluri de datorie, care pot fi lichidate şi prin livrarea efectivă a activelor
pe care este construit contractul.
Burse
159
Un contract futures pe indicele bursier TOPIX, prezintă următoa-
rele caracteristici (tab.2.).
Tabelul 2
Caractertisticile unui contract futures pe indicele TOPIX
Nr.
crt. Detalii Caracteristici
1. Contract o TOPIX (Tokyo, Stock Price Index)
2. Lunile de livrare
o ciclul martie, iunie, septembrie,
decembrie în orice zi de bursă se
poate face cumpărarea indicelui
TOPIX pentru cinci luni viitoare
3. Unitatea de tranzacţie
o 10.000 yeni TOPIX (de exemplu
pentru TOPIX – 1.000 contractul se
face pe 1.400 * 10.000 yeni)
4. Variaţia minimă de
preţ
o 1 punct faţă de preţul pieţei;
limitele zilnice de variaţie (tick):
+/- 3 %
5. Valoarea mişcărilor
minime o 10.000 yeni
6. Limita zilnică de preţ
o indicele la încheierea zilei
anterioare;
o sub 2.000 puncte
creştere/descreştere 100 puncte;
o 2.000 – 3.000 puncte,creştere/des-
creştere 150 puncte;
o 3.000 – 4.000 puncte,creştere/des-
creştere 200 puncte;
o peste 4.000 puncte, creştere/des-
creştere 250 puncte
7. Ultima zi a tranzacţiei
o ziua de bursă care precede a doua zi de vineri a lunii de livrare; tranzacţionarea unui nou contract lunar începe în ziua de bursă, imediat următoarei ultimei zile de tranzacţii
8. Data lichidării o a treia zi de bursă care urmează
celei de-a doua zile de vineri a lunii de livrare
9. Marja obligatorie
pentru clienţi o minim 25 % din valoarea
tranzacţiei sau 6 milioane yeni
10. Marja obligatorie
pentru membri
o minim 20 % din preţul de închidere al primei zile de tranzacţionare pentru fiecare contract lunar
Burse
160
6.3. CONTRACTE CU OPŢIUNI PE INDICI BURSIERI
Opţiunile pe indici sunt contracte care au ca activ de bază un
produs sintetic şi anume, indicele bursier. Opţiunile bazate pe indici
asigură investitorului un instrument suplimentar, utilizabil în scopul
reducerii riscului de piaţă, ca şi pentru diversificarea oportunităţilor de
investiţii. Suportul contractului nu se referă la un număr de acţiuni, deşi
indicele se construieşte plecând de la o selecţie de acţiuni.
Valoarea contractului se determină prin înmulţirea nivelului
indicelui un un multiplicator specificat de bursă. Aşadar, preţul de
exercitare al operaţiunii la care se aplică multiplicatorul respectiv
reprezintă suma de plată în cazul exercitării opţiunii. La exercitarea
opţiunii, diferenţa dintre preţul de exercitare şi nivelul curent al indicelui
înmulţită cu multiplicatorul specific pieţei reprezintă câştigul sau
pierderea operatorului.
La opţiunile pe indici de bursă, lichidarea contractului se face
dacă poziţia pe opţiuni nu a fost compensată, numai prin intermediul
unor fluxuri băneşti (lichidare cash), necesitând posibilitatea livrării
acţiunilor din care este compus indicele.
Prima se determină, de asemenea, înmulţind nivelul cotat al
primei (ca preţ al opţiunii) cu multiplicatorul.
Elemente care caracterizează un contract cu opţiuni pe indicele
bursier TOPIX, sunt următoarele (tab. 3):
Tabelul 3
Caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele TOPIX
Nr.
crt. Detalii Caracteristici
2. Contractul o Este un contract cu opţiuni put şi call de
tip american pe indice TOPIX
3. Durata de viaţă
o 4 luni consecutive de exercitare:
a) ianuarie, aprilie, iulie, octombrie;
b) martie, iunie, septembrie, decembrie
4. Unitatea de
tranzacţie
o multiplicatorul este nivelul indicelui
TOPIX (10.000 yeni TOPIX)
5. Preţul de
exercitare
o 5 preţuri de exercitare la un interval de
50 puncte de indice
6. Tipul exercitării
o american (poate fi executat oricând în
intervalul dintre momentul când a fost
cumpărată opţiunea şi data expirării)
7. Fluctuaţia minimă
o 0,5 puncte de indice (sau 10.000 yeni x
0,5 = 5.000 yeni, ca fluctuaţie a valorii
contractului)
Burse
161
8. Limita zilnică de
preţ
o aceeaşi ca şi la contractele futures pe
TOPIX
9. Data expirării
o ziua de bursă anterioară celei de-a doua
vineri a lunii, cu excepţia lunilor: martie,
iunie, septembrie şi decembrie (când
opţiunile expiră în a doua zi de vineri a
lunii). Când luna exercitării a expirat,
începe tranzacţionarea unei noi serii de
opţiuni pe patru luni (în ziua următoare
celei de exercitare)
10. Ultima zi a
tranzacţiei
o ziua lucrătoare dinaintea celei de-a doua
vineri a lunii
11. Marja obligatorie
pentru clienţi
o 6 milioane yeni sau o sumă calculată
după formula: (V+25 % PE) * N* 10.000
yeni dacă această sumă depăşeşte 6
milioane yeni, în care:
V – valoarea contractului de opţiuni;
PE – preţul de exercitare;
N – numărul de contracte de opţiuni;
10.000 yeni - multiplicatorul
12. Marja obligatorie
pentru membri
o egală sau mai mare cu o sumă calculată
astfel: (p + 20 % TOPIX) * N*10.000
yeni, în care:
p – prima opţiunii;
TOPIX – nivelul curent TOPIX (cursul de
închidere al bursei);
N – numărul de contracte de opţiuni
13. Prima opţiunii o se determină înmulţind multiplicatorul
cu cotaţia primei
14. Exercitarea şi
lichidarea
o exercitarea opţiunilor pe indici se lichidează prin plata cash şi nu prin livrarea titlurilor; suma necesară lichidării cash se calculează astfel:
(PE – TOPIX) * 10.000 yeni, în care: PE – preţul de exercitare al opţiunii; TOPIX – valoarea indicelui TOPIX la închiderea zilei de exercitare sau „preţul special de lichidare”
15. Orele de tranzacţii
o 9.00 – 11.00 şi 12.30 – 15.10 (ora 15 a ultimei zile de tranzacţionare din lună, cu excepţia opţiunii care expiră în martie, iunie, septembrie, decembrie)
16. Sistemul de
tranzacţionare o licitaţie prin sistemul de tranzacţionare
CORES – F
Burse
162
Lichidarea contractelor pe indici bursieri generează numai în
fluxuri în numerar, reprezentând câştig sau pierdere, excluzând orice
mişcare în portofoliul de valori mobiliare.
Teste pentru verificarea cunoştinţelor
1. Ce reprezintă indicii bursieri ?
2. Prezentaţi indicele Dow Jones.
3. Daţi exemple de indici bursieri din generaţia a II-a utilizaţi în alte
ţări.
4. Prezentaţi indicii bursieri internaţionali.
5. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indici bursieri ?
6. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indicele TOPIX?
7. Care sunt caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele
TOPIX ?
Referat : Indicii bursieri
Burse
163
BIBLIOGRAFIE
1. Abil, Lucia, 1995 – Dicţionar bursier. Editura Economică,
Bucureşti.
2. Anghelache, Gabriela, 1997 - Pieţe de capital şi tranzacţii
bursiere. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Bonciu, F., 1991 – Pieţele de valori şi de mărfuri. Revista
Tribuna economică, nr. 23, Bucureşti.
4. Bran, P., 1984 – Relaţii valutar-financiare internaţionale. Editura
Economică, Bucureşti.
5. Cerna, Silviu, 1994 - – Banii şi creditul în economiile
contemporane, vol. I şi II. Editura Enciclopedică, Bucureşti.
6. Dăianu, D., 1993 – Echilibrul economic şi moneda. Ed.
Humanitas, Bucureşti.
7. Didier, M., 1992 – Economie – regulile jocului. Editura
Humanitas, Bucureşti.
8. Drăgoiescu, Elena, Drăgoescu, A., 1995 – Pieţe financiare
primare şi secundare şi operaţiuni de bursă. Editura Mesagerul,
Bucureşti.
9. Funar, Sabina, 1998 – Bursa de mărfuri. Editura Ceres,
Bucureşti.
10. Gobry, Pascal, 1990 – Les indices boursiers, PUF.
11. Gradu, Mihaela, 1995 – Tranzacţii bursiere. Editura Economică,
Bucureşti.
12. Lehman, Paul -Jacques, 1991 – Le bource de Paris. Dunod.
13. Micu, B., 1997 – Bursa de valori. Editura Economică, Bucureşti.
14. Negoescu, Gh., 1995 – Risc şi incertitudine în economia
contemporană. Editura Alter Eco Cristian, Galaţi.
15. Negoescu, Gh., 1995 – Pieţe de capital şi burse de valori. Editura
Zigotto, Galaţi.
16. Negoescu, Gh., Bontaş, Cristina-Aurora, 1997 – Bursa de
mărfuri şi de valori. Editura Zigotto, Galaţi.
17. Negruş, Mariana, 1991 – Acţiunile şi cursul lor. Revista Tribuna
economică, nr. 3, Bucureşti.
18. Negruş, Mariana, 1991 – Negocierea titlurilor de valoare.
Revista Tribuna economică, nr. 6, Bucureşti.
Burse
164
19. Olteanu, I., 1991 – Conceptul de bursă şi apariţia ei. Revista
Tribuna economică, nr. 3, Bucureşti.
20. Olteanu, I., 1991 – Agenţii oficiali la bursele de efecte, acţiuni şi
schimb. Revista Tribuna economică, nr. 27, Bucureşti.
21. Petrache, A., 2000 – Oportunitatea înfiinţării burselor de
produse agricole pentru România. Revista Tribuna economică, nr.
40.
22. Petrache, A., 2001 – Funcţionează bursele agroalimentare în
România ? Revista Tribuna economică, nr.15, Bucureşti.
23. Popa, I., 1993 – Bursa. Editura Adevărul S.A., Bucureşti.
24. Popa, I., 1995 – Bursa, vol. I şi II. Editura Adevărul S.A.,
Bucureşti.
25. Popescu, V., 1992 – Bursa şi tranzacţiile cu titluri financiare.
Editura Clubul Român, Bucureşti.
26. ***, 1995 – Bursa de valori Bucureşti. Regulament de organizare
şi funcţionare, Bucureşti.
27. ***, 1994 – Legea nr. 52/1994 – Legea privind valorile mobiliare
şi bursele de valori. Monitorul Oficial nr. 210, partea I-a,
Bucureşti.
28. ***, 1996 – Valorile mobiliare şi reglementarea tranzacţiilor cu
valori mobiliare. Buletin economic legislativ, nr. 8, Bucureşti.
top related