curs 2analiza de continut vs. analiza de discurs

Analiza de conținut și analiza de discurs

Întrucât ambele metode de analiză par să aibă același obiect de studiu, este mai mult decât necesară o prezentare a celor două metode precum și o inventariere a diferențelor și asemănărilor dintre cele două. Vom începe printr-o expunere condensată a principalelor caracteristici ale analizei de conținut precum și a contextului istoric în care aceasta a apărut.

Studiul comunicării politice este indisociabil legat de personalitatea lui Harold Dwight Lasswell. Născut în anul 1902 într-o familie de presbitarieni Lasswell a avut un parcurs profesional marcat de succese, dar și de importante încercări. În ciuda faptului că în timpul formării sale a fost nevoit să se mute de mai multe ori împreună cu familia, Lasswell a copilărit într-un mediu foarte ofertant din punct de vedere științific și cultural. Unul dintre unchii săi era medic și pasionat de operele lui Freud. William Cornell Casey, cel care avea să devină ulterior profesor de sociologie la Columbia University, i-a fost profesor în liceu. Rezultatele excelente din timpul liceului l-au ajutat să primească o bursă la Universitatea din Chicago. În 1918, la doar 16 ani, Lasswell era primit în prestigioasa instituție de învățământ. Aici avea să beneficieze de o educație specială dat fiind că această universitate găzduia cele mai importante personalități din domeniul sociologiei: Albion W. Small, Robert Park sau George Herbert Mead. În departamentul de științe politice al universității din Chicago, Lasswell a fost puternic influențat de personalitatea lui Charles Edward Merriam. Acesta poate fi considerat unul dintre pionierii studierii comunicării politice, dar și a științei politice. În anul 1921 el a publicat o lucrare de referință: The Present State of the Study of Politics1. În această lucrare, cel ce avea să devină șeful departamentului de științe politice de la Universitatea din Chicago, propune o “reconstrucție a metodelor studiului politicii” (Merriam, 1921). Tot el consideră că este vitală o sistematizare a cercetării fenomenului politic care trebuie să aibă în vedere două aspecte: aspectele psihologice ale comportamentului politic (atât la nivelul factorilor de decizie cât și al electorilor) dar și aspectele legate de cuantificarea cercetării științifice. Cercetătorul Harold Gosnell a fost încurajat să dezvolte partea a doua a studiului politice, cea cantitativă, statistică. Harold Lasswell a fost încurajat să dezvolte prima parte, cea legată de componenta psihologică a comportamentelor politice. În 1927 Lasswell și-a susținut teza de doctorat intitulată Propaganda Technique in the World War2. Lucrarea s-a dovedit o etapă importantă în dezvoltarea metodei analizei de conținut pe care a folosit-o intensiv pe parcursul celui de al doilea război mondial. Fundamentele psihologice ale comportamentelor politice au constituit tema centrală a lucării Psychopatology and Politics3. Așa cum însuși Lasswell afirmă, “Nu mai e vorba de a examina simbolurile la care sunt expuși nenumărați indivizi[cum a fost cazul în teza sa de doctorat]. Punctul de plecare este acum examinarea atentă a parcursului anumitor indivizi”4. În anul 1926 Lasswell a fost numit asistent la catedra de științe politice a Universității din Chicago. A primit și o bursă postdoctorală care i-a permis să efectueze cercetări amănunțite pentru lucrarea de psihologie politică, Psychopatology and Politics, pe care avea să o publice în 1930. Aflat la Berlin pentru documentare a făcut chiar ședințe de psihanaliză cu Theodor Reik, unul dintre

1 Charles Edward Merriam, “The Present State of the Study of Politics”, The American Political Science Review, vol XIV, nr. 2, 1921. 2 Harold Dwight Lasswell, Propaganda Technique in the World War, Peter Smith, 1927.3 Harold Dwight Lasswell, Psychopatology and Politics, Chicago University Press, 1930.4 Op.cit. p 3

discipolii lui Freud. A purtat nenumărate discuții cu directorii celor mai importante instituții pshihiatrice, înregistrând în special ceea ce aceștia din urmă își aminteau cu privire la pacienții politicieni pe care i-au avut. Interviurile în profunzime pe care le-a desfășurat cu directorii instituțiilor psihiatrice i-au permis să facă primele ipoteze cu privire la motivele care generează anumite tipuri de personalități politice: agitatori sau birocrați. Iată câteva remarce cu privire la tipul politic al agitatorului “Bazându-se pe răspunsul direct din partea publicului, agitatorul folosește apelul la principii generale. Mulți dintre cei de acest tip trăiesc doar pentru a striga și pentru a scrie. Conștiința nu îi lasă să se relaxeze decât dacă fac periodic orgii de fervoare morală. Bazându-se pe magia retoricii, ei înlătură obstacolele prin repetarea ritualică a principiilor. Ei devin frustrați și confuzi în fața mulțimii de detalii tehnice de care depinde o administrație de succes.”5 O altă categorie de lideri descrisă de Lasswell este cea a birocraților. Aceștia “se bazează pe autoritatea derivată din poziția lor ierarhică mai degrabă decât pe cea derivată din personalitatea lor”6 Laswell dedică un efort considerabil descrierii acestor două tipuri de personalități, bazându-se așa cum afirmam anterior, pe un corpus considerabil de interviuri în profunzime cu psihiatri reputați. Lucrarea sa este de o deosebită importanță pentru câmpul științelor politice întrucât constituie un reper într-un domeniu foarte fertil al analizei fenomenului politic: psihologia politică.

În următoarea sa lucrare, una dintre cele mai cunoscute în domeniu, Laswell dezvoltă unele dintre tezele din lucrarea de psihologie politică publicată în anul 1930. Această lucrare a rămas cunoscută și pentru definiția sintentică a politicii care este totodată și titlul său: “Politics: Who Gets What, When, How7”Lasswell consideră că politica este un permanent conflict între definiția și distribuția valorilor sociale între și de către elite. De aceea devine foarte important studiul caracteristicilor acestor elite. Studiul politicii este studiul influenței și al influenților.[…]. Influenții sunt cei care obțin maximum din ceea ce este de obținut. Valorile disponibile sunt supunerea, venitul și securitatea. Cei care primesc cel mai mult sunt elita. Restul sunt masele.”8 În această lucrare Lasswell face o complexă analiză a modului în care elita se legitimează prin practici discursive la toate nivelurile. Astfel, într-o societate burgheză și individualistă cum este cea americană, responsabilitatea individuală pentru eșec sau succes este ritualic și implicit asumată la toate nivelurile comunicării. “Atenția este astfel absorbită de problemele personale. Ziarele relatează că el a omorât-o pentru că a găsit-o cu alt bărbat. Ziarul relatează că el a câștigat alegerile pentru că a ținut un discurs bun. Ziarele relatează că el a fost omorât pentru că nu s-a uitat să vadă dacă vine trenul. Ziarele relatează că s-a rănit pentru că nu a citit instrucțiunile. Incidentele nu sunt relatate ca fiind reprezentative pentru anumite relații contextuale. Nu este vorba de disperare ca urmare a șomajului, nu insecuritate ca urmare a unui an agricol prost, nu eficiență administrativă scăzută ca urmare a supraîncărcării cu sarcini sau reglementări prohibitive, ci motive personale și probleme personale sunt prezente în mijloacele de comunicare ale unei lumi burgheze. Când asemenea ideologie impregnează viața de la început până la final, teza responsabilității colective se lovește de un zid de neînțelegere.”9

5 op.cit. p. 79.6 op.cit. p. 127.7 Harold Dwight Lasswell, Politics: Who Gets What, When, How, Whittlesey house, McGraw-Hill book Company, Incorporated, 19368 op.cit. p. 295.

9 op.cit. p. 315.

Fin analist al modului în care mass-media reprezintă realitatea, Lasswell întreprinde o analiză a modului în care un anumit tip de elită se legitimează în fața maselor printr-un anumit tip de discurs.

Opera lui Laswell rămâne însă cunoscută în special pentru metoda de cercetare al cărui autor este: analiza de conținut. Dezvoltarea acestei metode se leagă însă de o etapă foarte grea din viața lui H.D. Laswell. Silit oarecum să plece din cadrul Departamentului de științe politice de la Universitatea din Chicago ca urmare a părerilor depreciative la adresa empirismului în științele sociale susținute de președintele acesteia Robert Marynard Hutchins. 1938 este anul în care Lasswell se decide să părăsească universitatea pentru a lucra cu Hary Stuck Sullivan și antropologul Edward Sapir. Din păcate, în 1938 toate datele empirice colectate de Lasswell alături de multe alte obiecte personale s-au pierdut ca urmare a unui accident rutier. Anul 1939 îl găsește pe Lasswell într-o situație dificilă predând ca profesor asociat la Yale, participând la emisiuni radiofonice și oferind consultanță pentru diferite fundații din Washington. Debutul celui de al doilea război mondial a contribuit la îmbunătățirea situației profesionale a lui Lasswell. Îndelunga sa experință în examinarea comunicării mass-media precum și metoda analizei de conținut l-au făcut să primească sarcini importante din partea unor instituții afiliate guvernului american. O scurtă relatare a unor evenimente istorice mai puțin cunoscute ne poate arăta cât de folositoare au devenit tehnicile dezvoltate de Harold Lasswell pe parcursul primului război mondial. Așa cum arată Michael Kuznick Marele efort de comunicare se concentra în jurul neutralității Americii. Britanicii erau aceia care doreau să acrediteze ideea că reprezintă forțele binelui în acest război și că, în fapt, cauza Marii Britanii era și cauza Americii. Putem spune că războiul pe terenul informațiilor a fost câștigat de britanici de la data de 5 august 1914 când cablurile transoceanice ale Germaniei au fost tăiate și a fost astfel separată de cea mai puternică țară neutră. Din acel momemnt toate știrile de pe continent au fost modelate în interesul britanicilor. Intelectualii reputați ai Oxfordului s-au implicat activ în construirea de pamflete prin care imaginea monstruoasă a Germaniei să fie răspândită peste ocean. Așa cum arată și Kuznick, jurnalișii de război au primit tratamene speciale din partea statului. În plus, s-a întocmit o listă cu 170.000 de potențiali lideri de opinie din SUA și aceștia au fost asaltați de materiale propagandistice. Firește, ca efortul să fie încununat de succes, aceste materiale au fost transmise prin intermediul unor persoane civile, nici o instituție neasumându-și difuzarea lor. O altă mișcare ingenioasă a fost, așa cum arată și Kuznick10 a fost legată de traducerea în limba engleză a unor naționaliști germani extremiști pentru a ilustra cât de periculoasă poate fi Germania, dacă este lăsată să câștige conflictul armat. În plus, acești autori au fost luați drept reprezentanți ai germanilor și scrierile lor drept dovezi incontestabile ale teribilului caracter german.

Contraofensiva organizată de germani a presupus înființarea unui Birou de Informații German. Strategia lor de comunicare era asemănătoare cu cea a britanicilor. Au întocmit o listă ceva mai scurtă, 60.000 de persoane cu potențial de lider de opinie care erau abordate prin cunoștințe pentru a le fi livrate informații strategice despre Germania și eforturile sale de război. În plus germanii au încercat în zadar să cumpere publicații americane importante, The Washigton Post fiind pe lista lor. Au reușit să cumpere The New York Evening Mail. Mizând intențiile pacifiste ale publicului feminin germanii au intrat în legătură cu League of American Women Strict Neutrality pentru a aduna un număr important de semnături împotriva intrării SUA în conflictul

10 Op.cit. 403

armat. Totuși războiul în planul campaniei de comunicare internțională a fost pierdut. În luna aprilie a anului 1917 Statele Unite au declarat război Germaniei. La doar câteva zile de la această declarație a fost înființat de către președintele Woodrow Wilson a înființat “The Comitee of Public Information” – Comitetul de Informare a Publicului. Ziaristul George Creel a fost cel care a condus acest comitet. După declarațiile sale el lupta pentru a “cuceri convingerile oamenilor” 11. Una dintre ideile cele mai fructuoase folosite a fost aceea de a invita constant în SUA delegații de jurnaliști străini.

Acest episod ne arată cât de mari sunt mizele analizei informațiilor difuzate prin intermediul mass media. Este și motivul pentru care Biblioteca Congresului a finanțat înființarea unui departament de monitorizare a presei pe timp de război, la propunerea lui Harold D. Lasswell. Pe tot parcursul celui de al doilea război mondial Lasswell a fost implicat activ în această monitorizare servind totodată activ guvernul american ca martor expert în unele procese civile privind propaganda. Analiza de conținut pe care a efecutat-o asupra a numeroase publicații a fost acceptată de judecători drept probă în proces. În anul 1949 s-a publicat o sinteză a cercetărilor întreprinse pe perioada războiului pe care Lasswell o semnează alături de unul dintre cei mai străluciți elevi ai săi Nathan Leithes: The Language of Politics: Studies in Quantitative Semantics.

Analiza de conținut privește numătarea efectivă a ocurențelor anumitor termeni în anumite texte. Planul unei cercetări care să se bazeze pe metoda analizei de conținut trebuie să conțină:

1. Un obiectiv măsurabil: Investigarea poziției site-ului de știri Hotnews cu privire la prezența trupelor rusești în peninsula Crimeea.

2. Perioada de timp avută în vedere: De pildă, în cazul nostru, săptămâna 1.03.2014 - 08.03.2014.

3. Cuantificarea datelor pe care urmează să le culegem:

Câte articole din totalul numărului de articole publicate sunt consacrate acestui subiect?

Câte sunt de informație, câte de opinie?

Câte sunt ale jurnaliștilor site-ului, câte ale unor invitați?

Câte sunt relatări, știri, interviuri, reportaje?

Câte sunt pro câte sunt împotriva prezenței trupelor rusești în Crimeea?

Dincolo de aceste aspecte cantitative cărora însuși Lasswell le recunoaște limitele, putem merge mai departe luând în calcul variante mai apropiate de perspectiva cantitativă asupra discursului. O variantă calitativă are în vedere contexul ocurențelor, și de asemenea co-ocurențele unor termeni. Adică de câte ori apar împreună anumiți termeni: de pildă Rusia și dușmanul românilor, Rusia și pericolul de la răsăsit, etc.

11 George Creel apud Michael Kuznick, (2003) “Transnational Public Relations by Foreign Governments” The Global

Public Relations Handbook, Theory, Research and Practice, Lawrence Erlbaum Associates, Inc., Publishers, New

Jersey, London

În anul 2004 cercetători reputați atât din câmpul analizei de discurs cât și din câmpul analizei de conținut au fost invitați în cadrul unui simpozion să își exprime părerile cu privire la asemănările și diferențele dintre analiza de conținut și analiza de discurs.

Părerea unanim împărtășită a fost aceea că ceea ce separă cele două metode nu este în principal colectarea datelor cât interpretarea acestora. Cu alte cuvinte, ceea ce le separă iremediabil sunt asumpțiile ontologice și epistemologice pe baza cărora operează. Astfel, analiza de conținut în forma ei pur statisitică ignoră unele dintre observațiile făcute de cel care a impus-o ca metodă de analiză a discursului politic, Harold Lasswell. Acesta, așa cum am putut observa, insistă asupra modului în care discursul creează realitatea. Totuși, mulți dintre adepții acestei teorii pornesc de la ideea că discursul descrie realitatea. În articolul Discourse analysis and Content Analysis: Two Solitudes autorii fac o sugestivă sistematizare a diferențelor și asemănărilor dintre analiza de discurs și analiza de conținut. Vom prezenta în continuare câteva dintre elementele semnalate de ei, adăugând câteva elemente noi care țin de diferențele dintre cele două:

Analiza de discurs Analiza de conținutOntologie Realitatea este constuită prin

discursRealitatea este descrisă de discurs

Epistemologie Înțelesul discursului este dinamic și rezultă în urma unei negocieri pragmatice

Înțelesul este stabil și poate fi aflat prin utilizarea metodelor științifice (cantitative)

Metoda Calitativă, indictivă Cantivativă, deductivăContextul Sensul e determinat de

contextul socialSensul discursului nu e neapărat legat de context

Soliditatea Nu e necesară o unică interpretare. Interpretările diferite sunt binevenite

Presupune că orice cercetător ar urma această metodă ar ajunge la aceleași rezultate

Reflexivitatea Este ridicată, cercetătorul fiind o parte din proces

Cercetătorul oferă date obiective

Interpretarea Cercetătorul interpretează datele în funcție de context, asumpții ideologice și relații de putere

Cercetătorul prezintă datele colectate prin metode sistematice și obiective

Ideologia Orice discurs este construit pornind de la asumpții ideologice

Discursurile sunt neutre ideologic

Puterea Orice discurs este terenul unor lupte pentru putere

Discursul este neutru, dat fiind că descrie realitatea socială așa cum este ea

Așa cum am putut vedea din prezentarea citatului în care Lasswell se referă la modul în care un anumit tip de elită, cea specifică societății burgheze americane, își legitimează accesul privilegiat la resurse printr-un anumit tip de ideologie dominantă în comunicarea mass-media. Așa cum remarcă și Mark Laffey și Jutta Welddes, “Miza este legată de structurile discursive care fac anumte reprezentări și practici posibile și – pentru mulți – plauzibile, nu simpla fracvență a anumitor cuinte și a tiparelor lor în reprezentările însele. Reluând: analiza de discurs privește puterea și politica nu limnajul. Una nu este reductibilă la cealaltă.(p 30)”

O variantă pur cantitativă a analizei de conținut este nesustenabilă din punctul de vedere al adepților analizei de discurs. Pretenția obiectivității îi face pe analiștii conținutului să nu ia în calcul o serie de probleme generate de însuși discursul analizat. Faptul că discursul este legat de alte discursuri, faptul că avem fenomenul polisemiei în limbaj, faptul că este foarte dificil să ajungi la rezultate identice urmând aceeași metodă sunt lucruri pe care chiar Lasswell le recunoștea. El a propus următorul experiment: a pus patru studenți să analizeze conținutul aceleiași publicații pentru a vedea care sunt rezultatele analizei. Dacă metoda pe care o “brevetase” era cu adevărat obiectivă, atunci cei patru ar fi ajuns la rezultate identice. Din pacate acest lucru nu s-a întâmplat.

Aplicând metoda analizei de discurs chiar în cazul analizei de conținut Ted Hopf (p. 32) afirmă că există presupoziții ideologice subiacente ale acestei orientări. Dincolo de pozitivismul epistemologic (realitatea socială poate fi investigată obiectiv), Hopf susține că discuția cu privire la discurs și la relația sa cu puterea “relevă teoria politică implicită care susține analiza de conținut: liberalismul. Pentru ca analiza de conținut să funcționeze trebuie să asumăm că actorii sociali trebuie să fie indivizi suverani, autonomi, indepndenți care aleg exact ce vor să spună ca și cum ceea ce spun nu este un produs al factorilor sociali care pot fi detectați în discurs. Intenționalitatea absolută este problematizată de analiza de discurs” (Hopf, 32.)

Totuși, nici analiza de discurs nu se bazează pe asumpții metodologice și ontologice imbatabile. Dacă discursul este social determinat responsabilitatea producerii sale este una colectivă nu individuală. E greu de acceptat o responsabilitate colectivă pentru textele unui politician ca Vadim Tudor, de pildă. Ca să nu mai vorbim de discursurile electrizante ale lui Adolf Hitler. Dacă nu se va putea cuantifica niciodată în termeni preciși care este contribuția personală și care anume este rodul determinării sociale într-un discurs, totuți analiza de discurs are marele merit de a atrage atenția asupra unor presupoziții altminteri tacite pe care multe ditre discursurile publice se bazează.