cuprinsul - documente.bcucluj.rodocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/... · hristos se...
Post on 03-Feb-2020
10 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Hristos se naşte, măriţi- f; Jiristos pe pământ întămpinaţi-f.
B I L U N A R A P E N T R U P R O B L E M E S O C I A L E S I E C O N O M I C E
32—24
Cultura, cultura va scăpa pe Români şi cultura numai naţională poate fi. A. Papiu Marianu
C L U J , 1 -15 Decemvr ie 1 9 2 9
Un • ••
eocemplttr .* JL e i 30
CUPRINSUL
> i i " » ; v :.
I'-U: i
t l"
inhr.i
P R O B L E M E SOCIALE : Fazele studiului despre Societăţile primitive ,.'. . , . . . . . , . Cum se întocmeşte o monografie sociologică? . . , Intre buni şi nebuni
EUROPA CONTIMPORANĂ : Noul cod penal fascist . . Scrisoare din Paris: Reînvierea literaturei de rftzboiu
P R O B L E M E ECONOMICE: Judeţul Munţilor Apuseni •'•••' Situaţia ţărănimii din Ardeal '.ACTUALITĂŢI: După zece ani , , . . . ,;,,; Clemenceau . . . . ' • ' • • . •••. ' Ă R B E A L U L Y E C H I U : Anexarea Bănatului la Ungaria BlOPOLITICA : După zece ani de activitate ai clinicei oftal-
mologice din Cluj . . . • BlSCUŢII SI R E C E N S I I : Anuarul Institutului de Istorie , - Naţională IV (1926—1927) . i ':• • Reflexii în jurul concertelor maestrului George Enescu ;' „Peasant Art in Ruraania" by G.' Oprescu . PAGINI L I T E R A R E : Aspecte din literatura maghiară din
Ardeal (1918—1928) Urinar-'• '"• Strugurel
Zâmbete şi lacrimi (poezie) Elegie autumnală. — Cântec trist (poezii! . .
CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: Operă-Teatru: :'.•••. Gianni Schicchi. — Nunta tragică. — Enciclopedia Minerva
Expoziţii: Doi tineri: Tr. Bilţiu-Dăncuş şi Aurel Ciupe F A P T E , I B E I , OBSERVAŢ1UNI: Ion Bfu'lă—Ion Mehe-
dinţeanu. — Satul ardelenesc. — Mihail Gaşpar . CUPRINSUL ANULUI 1 9 2 9 .
Const, Sudcţeanu Traian Hersen i B r . G. Preda N. Başcovici Adrian Corbul Ion Clopoţel P . Suciu AI. Ciura I lor ia Trandafir Teodor Y. Păcăţianu
Od. Apostol
Ion Breazn Ana Yoileanu-Nicoarâ B r . 1. Ol. Slefanoviei-Svensk
Ion Chinezu* O. F. Popa Aurel ia Pop Florian Cornelia Buzdugan
Cronicar
Red.
R E D A C Ţ I A Ş l A D M I N I S T R A Ţ I A : C L U J , ^ L U V C T ^ ' ^ ^ M : Abonamente: Pe un an 600 lei. Autorităţi şi interprinderi particulare 1000 lei. FunVţio-narii publici, preoţii şi învăţătorii 500 lei. Pentru streinătate, abonamentele sunt îndoi In America 10 dolari. Abonamentele se plătesc înainte, pe cel puţin o jumătate de a
CRO NICI CULTURA L E Ş I AR TI S T I C E " i OPEHA-'IEA'IHU
Gîunni Schicchi operă bufă într 'un act de G. Puccini. ,. Pentru complectarea portretului artistic a lui Puccini a cărui opere de lin lirism generos ne-au fermecat de atâtea ori auzul cunoaşterea operei bufe Gianni Schicchi este de cea mai capitală importanţă. Acest contrast viguros faţă de sentimentalismul său a-proape dus la esces, înviorează atmosfera puccini-ană şi-i acordă o strălucire nouă şi neaşteptată. Iar virtuozitatea cu care Puccini rezolvă problema operei bufe ne impune involuntar întrebarea de ce n 'a lucrat mai intens în această direcţie dat fiind că darul pentru i lustrarea comicului e foarte ra r în muzică şi constitue una din valorile nepreţuite ale artei în general. Rare ori s a închegat spiritul cu exuberanţa tumultoasă a muzicei, rare ori au servit mai perfect caracterul fiecărei voci şi fiecărui instrument în parte la o ilustrare mai fericită a farsei ca în această lucrare. O bogăţie de nuanţăr i cu adevărat uluitoare, o formidabilă cascadă de spirit şi de umor este această operă, sclipitoare ca un foc de artificii. Adevărat însă că rare ori a stat la dispoziţia vre-unui compozitor un text mai bine făcut, mai plin de efecte teatrale, ca textul lui Forzano. Ne gândim la divinul Mozart care şi în privinţa aceasta a avut atâtea de suferit. Gianni Schicchi se poate numi pe drept o capodoperă în stilul său, un model de neimitat care va rămânea pentru multe veacuri piesa reprezentativă a operei bufe dela începutul veacului XX-lea. Ea se înşirue ca o peatră nestemată în colosul preţios al operei bufe italiene reprezentată prin Pergo-lese, Rossini, Donizetti, Verdi, Wolf-Ferrari , etc.
Intre reprezentaţiile cari fac fala o-perei române din Cluj Gianni Schicchi va lua loc de cinste. Este fără îndoială una dintre cele mai frumoase victorii ale ansamblului nostru artistic. D. C. Pavel a pus în evidenţă încă odată incomparabilul său talent de regie. Ansamblul e pus la punct cu o r a ră perfecţie şi toată execuţia. •—• imens de grea prin capriciozitatea frazelor scurte, — vădeşte o maturi tate a operei noastre care cu drept cuvânt ne măguleşte. Felicitările noastre tuturor interpreţilor în frunte cu d. Ujeicu.
* Nunta tragică operă în două acte de
Alexis Catargi. Cu regret trebuie să constatăm că
împărecherea într 'o singură reprezen-j.taţi*-&.-..luL^iiannKSchicchi, şi. .&u£.ţa-.-. ' t ragică, cOristitue b slăbire evidentă %
efectului celei din urmă. In nemijlocita apropiere a.perfecţiunei operei lui Puccini, lucrarea dlui Catargi păleşte iremediabil şi urechea răsfăţată de lucrarea anterioară nu mai acceptă fastul gol şi factura încărcată a acestei muzici ce tinde la ţinte prea pretenţioase pentru puterile-i limitate.
D. Catargi a fost vădit influenţat de Wagner; aceasta se trădează nu numai din punct de vedere armonic şi prin tipic wagneriana supra amploare a instrumentelor de alamă, ci mai ales,
pr in ţesătura vocală care adoptă, fără rezerve maniera declamatorică a „Sprechgesang-ului", inovaţia specială adusă în operă de R. Wagner. Insă muzida, dlui Catargi nu ne poate convinge de necesitatea inexorabila a a-cestei maniere fiind lipsită de orice notă personală de orice invenţiositate tematică şi claritate de expunere. La orice pas vădeşte lipsa de studii temeinice de stăpânire a mijloacelor de exprimare, de viziunea sigură a stopului urmări t . Ici, colo, presară stângaci fraae de colorit pentru a impr ima lucrare! nota româneascăr-Mar-reusit- nise pare corul din actul II, deşi cu reminiscenţe din muzica bisericei apusene.
In rezumat am putea-o defini ca muzică de diletant talentat, valoroasă din punct de vedere a efortului cultural al generaţiei de eri, care încă n'avea nici pregătirea tehnică necesară, nici conştiinţa clară despre necesitatea imperioasă a acestei pregătiri profesionale indispensabile.
Pe lângă interpreţii cunoscuţi marelui public (Ujeicu, Niculescu Marius şi Georgescu) apariţ ia dnei Cojocaru ne-a prilejuit o agreabilă surprindere prin vocea dsale puternică şi frumos timbrată.
EXPOZIŢII Voi t ine r i : Tr. Bilţiu-Dăncus şi
Aurel Ciupe încrederea pe care am păstrat-o tot
deauna în forţele artistice ale Ardealului a u ne-a înşelat. Atât în l i teratură cât şi în muzică şi artele plastice Ardealul dă an de an talente cari însemnează o reală îmbogăţire a' spiritului românesc.
Am vorbit de altă dată de cele două dintâiu, deastădată avem bucuria de a vorbi şi de cele din urmă. Expoziţiile dela Clui a doi tineri pictori sunt un prilej binevenit.
Cel dintâiu Traian Bilţiu - Dăncuş este un fiu al Maramureşului, una dintre cele mai originale colţuri ale ţării noastre, a tât în privinţa peisajului cât şi a oamenilor. Cu regiunea lui Bilţiu are nenumărate legături. Lucrurile şi ţăranii de acolo îi iubeşte; atmosfera de acasă a lăsat urme adânci în pasta lui. Temperamentul pictorului se potrivea acestor împrejurări. Bilţiu este un sensitiv cu înclinări pentru partea umbrită de melancolie a sufletului omenesc. Pânzele lui au o tonalitate deprimantă, foarte bine definită mai ales în cele mai noui. In ele pictorul s'a regăsit pe sine cu ceea-ce are mai caracteristic şi mai cald. Meritul lui e că are o personalitate pe .care. şi-o -adânceşte- - m - o . in d ison ta bilă-. pasiune-pentru artă. ' .;*' -
Celalalt tânăr, Aurel Ciupe, este un profesor al tot atât de tinerei şcoli de arte frumoase a Clujului. Temperamentul lui se situează la polul opus temperamentului lui Bilţiu. Ciupe are un mare neastâmpăr şi o dragoste de viaţă, pe care pasta abia o poate cuprinde. Neastâmpărul — al cărui ţel fără îndoială e desăvârşirea artistică — 1-a dus prin numeroase maniere şi domenii sufleteşti. A încercat portretul dând câteva realizări remarcabile; simţul lui pentru liniile caracteristice
ale subiectului e evident în toate aceste lucrări . In acelaş t imp a îndrăgit peisajul cu posibilităţile infinite pe care le dă acesta pastei. Tablourile lui ul-
^t ime sMnt o sinteză a cfruiiftirH6eŞîifc-tute până acum. In ele s e n t i m e n t u l « mai viu, liniile sunt mai simplificate şi mult mai adânci. Ciupe e o mare nădejde a artei româneşti.
Enciclopedia Minerva lansată de curând pe piaţă umple un gol a tât de simţit de cultura noastră. Dela încercarea în cadre restrânse, d a r - a t â k d» temeinică, a Iui Diaconovich, cu t oa t t uriaşa desvoltare pe care a luat-o de atunci încoace cultura românească, nimeni nu s'a gândit să scoată la lumină o operă atât de utilă. Casele de editură abia acum îndrăznesc să croiască planuri mari , iar savanţii sunt cei mai greu de prins într 'o colaborare dintre toţi savanţii din lume. După întregirea statului se simţea tot mai mult lipsa unei astfel de lucrări care să dea înainte de toate e icoană sumară a spiritului şi a lucrurilor româneşti apoi a progresului actual al cunoştinţelor omeneşti. Dacă bătrâni i nu au putut însă până acum să ne dea această operă, s'au uni t tinerii. Marele merit al realizării ei îl are editura ungurească „Minerva", care a avut curajul în criza de numerar în care ne zbatem. Fapta ei este o aspră mustrare pentru tembelismul editurilor noastre.
Se găsesc cu siguranţă şi lipsuri destule în această Enciclopedie; ele sunt inevitabile unei lucrări de această natură,- mai ales când ea n u mai are altele româneşt i după care să se o-rienteze. Credem însă, că la a doua ediţie ele vor fi îndreptate.
Enciclopedia are meritul de a fi a-părut întâia.
Spiritul de organizare al Ardealului s'a dovedit şi de astădată superior. ^ _ _ ^ ^ ^ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ ^ r ^ n i c a r ^
Mihail Gaşpar protopopul bănăţean a fost smuls dintre noi, într 'un mod tot atât de crud ca şi ceilalţi doi. El încă era abia la jumătatea drumului pe care a apucat înzestrat cu atâtea nobile însuşiri.
A fost şi el un zirist harnic şi devota cu deosebire a problemelor bănăţene. Dar a mai fost şi un scriitor cu un real dar de a evoca viaţa pat r iarhală de dincoace de munţi , u a muncitor în ogorul în care a t ras a-tâtea brazde un Slavici, un Agârbi-ceanu, un Ciura, un Rebreanu. Să-măntorismul a găsit în el un sprijinitor devotat şi priceput.
-în politică s'a dovedit un -democrat Sincer' şTTn'draztief "şi ffî"câlâ"Spălător al ţăranilor, cari l-au trimis îri parlament. Deaceea a fost însoţit la mormânt de o regiune întreagă, a-dânc lovită de brusca lui moarte.
— De sfintele sărbători ale Naşterii Domnului Societatea de mâine" urează credincioşilor ei colaboratori, abonaţi, cititori şi prieteni momente placate şi re-selie recreatoare.
332
SOCIETATEA DE MÂ REVISTĂ BILUNARA PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE
Director: Ion Clopoţel Redacţia şi Administraţia:
CLUJ i Calea' Victoriei 51. \lHaţa UnireiJVo. S. TETJEIIOK: SOS
CLUJ, 1—15 Decemvrie 1929 tmsssmmmi - « « S S M * - tmsmmm«i 'mmmmm;
Anul FI N-rele 22—24
Un exemplar ; Lei 30
Frazele studiului despre Societăţile primitive*' Propunând u-ne să t ra tăm anul a-
cesta despre Societăţile primitive şi s t ructura lor, s a r pune întrebarea: de ce tocmai societăţile primitive, când societăţile civilizate şi contimporane oferă un câmp atât de întins de cercetare? — Să tie numai dorinţa de originalitate şi, sătui de perspectiva vieţii .actuale, ne refugiem în-tr 'un codru arhaic, oarecum inedit? Nu desigur aceasta ' ne-a determinat la alegerea subiectului nostru. Mai întâiu, societăţile primitive sunt larg ^studiate ân sociologia t impului nostru şi oferă observatorului atent un teren din cele mai fecunde de cercetare. Ele şi-au câştigat oarecum dreptul de cetăţenie. In al doilea rând, tocmai în s t ructura simplă a a-castor societăţi putem observa mai bine; trăsăturile principale ale organizaţiei sociale, la toate gradele ei de desvoltare. Avem aici, într 'o experienţ ă privilegiată, pe care na tura ar fi făcut-o pentru noi, primele începuturi de viaţă socială organizată şi putem prinde totodată primele demersuri ale unei vieţi colective în grupări omeneşti constituite. Aceasta ne ajută până la un punct să desvălim •originile sociale şi să punem problema totdeauna întunecoasă a originilor.
Problema societăţilor primitive nu s'a pus totdeauna în aceiaşi termeni. Nici n 'a existat totdeauna concepţia definită a unor atar i societăţi, de oarece noţiunea de primtiv era nedespăr ţ i tă mai înainte de noţiunea omului primitiv ca individ. Numai un oarecare grad de maturi tate a sociologiei a dus la concepţia unor societăţi primtive în ce priveşte organizarea lor. Mai înainte, primitivul era asimilat cil sălbaticul, adică omul neinfluenţat de viaţa socială şi mai â-proape de natufă decât de societate.
*) Lecţia de deschidere a cursului da Sociologie la facultatea da litere fi fUoeofia din Cluj.
De aceea socotim că ar fi în interesul înţelegerii acestei probleme să schiţam etapele aiterite, prin care societăţile primitive au ajuns un obiect a« cercetare sociologică. Deci ne propunem să lămurim astăzi prin ce faze aproximative a trecut stuaiul societăţilor primitive.
Câteva sute de ani în urmă, ; când pământur i nouă erau descoperite, printre locuitorii acestora erau indigeni străini de'orişice civilizaţie sau cel puţin apăreau astfel pentru cei, care ii descoperiau. Despărţirea aceasta de civilizaţie şi izolarea i-a pus într 'o categorie omenească specială — necivilizaţii sau sălbaticii. Sub eticheta aceasta de „sălbatici" ei au continuat să aţâţe imaginaţia civilizaţilor, a europenilor şi să hrănească fantazia călătorilor în ţ inuturi depărtate, Povestirile de călătorii asupra a-cestor oameni aveau să potoliască setea de neverosimil a celor de acasă şi publicul acelor veacuri citia poate cu aceiaşi satisfacţie impresiile călătorilor despre sălbatici, aşa cum noi citim astăzi peripeţiile exploratorilor aerului. Dar printre mulţimea amănuntelor neverosimile, groteşti sau absurde se strecura un grăunte de adevăr despre viaţa şi obiceiurile curioase ale unor populaţii, care în orice caz erau foarte deosebite de viaţa şi obiceiurile popoarelor civilizate. Din totul avea să r ămână bobul de aur, acel grăunte de adevăr, care trebuia să slujească la o reconstrucţie a populaţiilor de aşa zişi sălbatici.
Nimănui nu-i trecea prin minte de sigur la acea epocă să-i cunoască de-aproape şi cu ce interes putea face a-ceasta. Starea aceasta de spirit, cu care erau priviţi şi întâmpinaţ i sălbaticii era aceea a noutăţii, a extraordinarului şi ea a durat mai multe vşacuri de-afândul până târziu în veacul al XÎX. Cât a dura t această stare de spirit, ea oarâcterizeaiă o fază oarecum determinată în cunoaş '
terea omului primitiv. Am putaa s"d numim faza în care omul primitiv â a fost un simplu obiect de curiozitate şi nimic mai mult. Era ceva din sentimentul, cu care privim chiar azi -— şi mai ales copiii — pe oamenii de coloare veniţi printre noi. S'entiment de curiozitate foarte firesc de altminteri, care s'ar Întreba dacă asemenea •oameni gândesc şi lucrează la fel cu noi. De aceea pr ima fază a fost aceea a curiozităţii, nu a curiozităţii ştiinţifice, ci aceea a n n u i v a g sentiment al noutăţii .
Dar fiindcă toata psihologia timpului era redusă la câteva date rudimentare şi acelea numai asupra omului civilizat, ceeace ţinea locul psihologiei şi făcea oficiul ei era speculaţia morală asupra naturi i omeneşti. . E uşor de închipuit, de ce cu asemenea mijloace, psihologia fiind reiiusă >la simpla metodă a introspecţiei,, cunoaşterea omului primtiv nu putea să înainteze şi ea devenia numai o chestiune de apreciere morală a celui, care o făcea. Ceeace avea să intereseze deci, în primul rând, e ra calificarea sălbaticilor ca buni sau răi. Astfelj veacul al XVIII întreg a fost îndrăgo^ stit de „bunul sălbatic", fiu al naturii , nealterat de viciile şi ipocrizia civiliza^ ţiei. Fericit, alintat la sâ,nul naturi i generoase, el era neîntinat de pervers siunea împlântată de civilizaţie în na^ tura originară şi primitivă a omulu-ii Civilizaţia este marea duşmană a o-mului şi singurul mijloc de scăpare este „întoarcerea la natură" . Rousseau ridică imnuri de slavă spre starea de natură, în care omul era fericit, pentruca ieşind din ea aărşi piardă definitiv fericirea. Omul a devenit in* strumentul propriei lui degradări. Sunt prea cunoscute aforismele lui Rousseau ilustrând ceeace se cheamă paradoxul lui Rousseau: Totul este bun când iese. din mâinile Crea to r* lui şi te tul degenerează în -mâinjli omulUr (Emile), iar în contractul KM
333
SOCIETATEA DE MÂINfi
ciai: Omui s'a născut liber, dar pre-ţjitiiideni este în lanţuri . Rousseau cheamă veacul său, în accente patetice, înapoi spre natură şi zugrăveşte starea idilică a omului primitiv, s trăin de aparenţele binefăcătoare ale civilizaţiei. Dar starea aceasta de spirit nu era numai a lui Rousseau în veacul şău, ci el i^a dat numai cea mai elocventă expreşiune prin neîntrecuta strălucire a stilului său. Aceiaşi stare de spirit se regăseşte la mulţi contimporani ai săi şi este aproape generală. Oricum ar fi însă, este evident pentru noi că Rousseau şi oricare din veacul al XVIII, când zugrăvia pe o-mul primitiv, nu ţinea seamă de cunoaşterea acestuia, ci exprima prin mijlocirea lui — a omului primitiv — o anumită teorie part iculară veacului şi mediului, în care ea se născuse. Ei porniau dela această preocupare că civilizaţia a conrupt pe om şi că spre a-1 regăsi pur, trebuie să-1 redăm stării de natură , starea originară. Este evident apoi că portretul acesta al o-mului primitiv era inspirat numai de sentiment puternic, de contrast faţă de omul falsificat prin convenţiile civilizaţiei. Cât răsunet a găsit Rousseau în pledoarea înflăcărată a acestei teze este ştiut, cât şi înrâurirea adâncă asupra evenimentelor din preajma revoluţiei franceze.
Dacă însă sălbaticul sau omul primitiv a fost odată aşa. de bun, un înger din cer rătăcit în paradisul pământesc, nu e de mirare şi nu putea să întârzie a fi şi rău. Este linia de mişcare în contraste, naturală evoluţiei sentimentelor. Când preocuările oamenilor s'au schimbat, au devenit altele şi atitudinea faţă de sălbatic a devenit alta. Din bun ce era şi fericit a devenit rău şi nefericit prin natură, iar viaţa lui o ţesătură de absurdităţi. Oamenii aceştia primitivi trebuiau să fie acum nişte degeneraţi, epave ale naturii , condamnaţi la o iremediabilă decadenţă...
înţelegem acum de ce spuneam că atitudinea în cunoaşterea omului primitiv s'a mişcat pe laturile contrastului, fără nici o încercare de justificare obiectivă. Dar chiar în această primă fază, în care se compunea romanul omului primitiv — căci era un roman acesta — începea să se adune un oarecare material etnografic, nu de cea mai bună calitate fiind adesea denaturat de intenţiile călătorilor, dar care putea fi utilizat după o critică serioasă. , Cu aceasta trecem dela prima fază a curiozităţii la faza a doua, pe care • putem numi faza etnografică antro
pologică. Antropologia, în înţelesul cel mai larg, este ştiinţa omului fizic, intelectual şi social şi ea se serveşte de etnografie — o r amură a sa — spre a defini baza etnică a societăţii. Căci ce vrea etnografia? Ea vrea tocmai prin diviziunea şi distribuţia raselor pe faţa pământului să determine caracterele sociale cele mai generale ale omului. De aceea chiar multă vreme sociologia a fost redusă la etnografie, adică la cadrul acesta etnic, tocmai fiindcă el era cel mai general. Şi unde se putea găsi mai bine cadrul acesta etnic decât la popoarele primitive? Iată cum se făcea un pas mai departe şi dela concepţia omului primitiv — privit ca o individualitate ra ră şi curioasă — ajungem la concepţia poporului primitiv (etnos), individualitatea etnică, având caractere bine stabilite. Observăm aici progresul în generalizare, care caracterizează opera ştiinţii. Secolul XIX aproape întreg a fost preocupat de problema aceasta a raselor, a caraeteristicelor de rasă şi multe opere sociologice se aplicau să evidenţieze la tura antropologică. Spencer însuşi în primele două volume din Principii de Sociologie a prezentat o largă bază pe date antropologice şi etnografice, utilizându-le ca inducţii sociologice. Iar Charles Letourneau, într'o vastă anchetă a-supra instituţiilor sociale fundamentale: familia, căsătoria, proprietatea, — a făcut opera etnografică cu sens sociologic şi este prea cunoscută lucrarea sa Sociologia, după Etnografie, pe care mulţi din noi am întâlnit-o la primii paşi de iniţiere sociologică. Astfel, etnografia devine preambulul sociologiei şi o pregătire etnografică este indispensabilă sociologului. Dar problema societăţilor primitive a fost pusă în termeni mai precişi în u rma progresului antropologiei cu reprezentanţii şcoalei engleze: Tylor, Lubbock şi Frazer. Aceştia au folosit un vast material etnografic, cum a făcut Tylor în opera sa Civilizaţia primitivă şi Frazer în numeroase opere asupra instituţiilor primitive, printre care una foarte cunoscută cu titlul aşa de sugestiv — Creanga de aur.
Etnografia — în faza aceasta — constitue arhivele omenirii, este o vastă colecţie a acestor arhive, în care s'au înscris primele reacţiuni ale specificului omenesc în împrejurările ce i-au fost date spre desvoltare. Iar aici sunt, în primul rând, condiţiile habitatului fizic, ale aşezării într 'un mediu şi deci condiţiile fizice. Daci etnografia înregistrează manifestările omeneşti prin etnos, adică o seminţie,
884
un neam şi acesta legat totdeauna de un mediu, în care trebuie să evolu-ieze. Cine a avut prilejul să vadă un mare muzeu etnografic — cum este Grassi-Museum din Leipzig — (de.altminteri, un început promiţător avem şi aici în Cluj), acela a fost isbit de uniformitatea primelor elemente de cultură materială în cele mai multe puncte ale globului. Omul îşi făureşte primele instrumente ale propriei, lui desvoltări sub imboldul 'aceloraşi necesităţi — hrană, adăpost, îmbrăcăminte. Dar în uniformitatea aceasta se adaugă, se înserează specificul cinic, acela care face că fiecare popor are o atitudine proprie, în virtutea căreia prin munca sa el impune mediului anumite transformări.
Oricum ar fi însă, etnografia şi.et-U"g: alicul caracterizează numai primele manifestări, cele mai simple, ale formelor de viaţă ale unui popor. Insă aceste manifestări, oricât de rudimentare, nu sunt izolate, ci capătă o semnificaţie prin direcţia spirituală, pe care ele o exprimă. Ele sunt anticipări ale concepţiei generale despre viaţă a poporului, la care se găsesc. De aceea etnografia ne dă şi schema unui habitat spiritual, a acelei aşezări spirituale străvechi, la care s'au adăugat treptat în decursul istoriei unui popor unele însuşiri, fără ca ele însă să poată schimba sau altera un fond oarecum indestructibil.
Cocmai findcă etnografia evidenţiază caractere originare ale unui popor, vedem că se face apel astăzi tot mai mult — şi chiar în jurul nostru— la ceeace se cheamă obişnuit fondul etnic al neamului nostru şi că o desvoltare favorabilă a însuşirilor lui specifice nu poate decurge decât din accentuarea acestor caractere originare. Vrem adică să găsim calea a-devărată a unei desvoltări depline — fără sdruncinări primejdioase vieţii noastre naţionale —, trebuie să ne întoarcem cât mai departe în timp şi să desvelim nestrămutatul nostru fond etnic. Printre atâtea direcţii ademenitoare, care ni se oferă la un moment dat al evoluţiei noastre, să fim acei senini cercetători pătrunşi de imperativul etnic al neamului nostru şi vom fi atunci în stare să descoperim acea direcţie mânată de aluviunile cele mai îndepărtate ale istoriei noa^ stre, —- atât de îndepărtate încât ele se confundă aproape cu fiinţa etnică şi întreagă a poporului românesc. Căci la baza istoricului stă etnicul Sforţare considerabilă fără îndoială, dar fără de care vom fi vecinie în căutarea adevăratului drum. Peste tot ,s«
SGCIBTAfXA DE MÂINE
caută aici specificul etnic drept călăuză a orientării spirituale proprii a „ neamului nostru. Asistăm aici la un curent de gândire din cele mai interesante, inspirat de punctul de vedere al tradiţionaliştilor, un tradiţionalism de cea mai bună speţă însă. Tot prin consideraţii de asemenea natură — fie • zis în treacăt — s'ar explica, credem, favoarea deosebită de care se bucură şi se vor mai bucura încă în cultura noastră — ca şi în universităţi — studiile istorice şi filologice faţă de celelalte discipline ale spiritului. In virtutea unei trebuinţe instinctive oarecum colective, noi cultivăm şi mai ales încurajăm cu pece-tia oficialităţii şi de stat studiile isto-rico-filologice, precum şi aşezămintele aparţinând acestora. Prin ele garantăm viabilitatea principiului etnic, împărtăşind tinerele generaţii de studenţi din cea mai eficace substanţă a renovării noastre spirituale. Facem şi aici — ca peste tot — din principiul etnic un suport, — suportul fi-inţii noastre naţionale.
Dar totuş — cu toată această digresiune — suntem în măsură a relua firul expunerii noastre, care tinde să arate că etnografia ne permite să ne întoarcem la origini, adică la rădăcinile instituţiilor şi credinţelor, prin care trăiesc seminţiile şi neamurile omeneşti. Iată de ce etnografia este de cel mai mare folos pentru sociologie, de oarece îi desvăluie în arhivele popoarelor formele de viaţă arhaice şi primitive, în care s'a întrupat oarecum spontan şi natural geniul şi fiinţa particulară a acestora. In aceste forme anteistorice s'au încrustat statornic caracterele raselor, căci nu-şi făcus*-- încă drum acţiunea individualităţilor, factorul principal al istoriei. De aceea etnografia este domeniul uniformităţilor prin excelenţă, căci ea înregistrează reac-ţiunile elementare ale unui neam sau unei rase faţă de mediul exterior. Ceeace se explică că în etnografie găsim repetarea în exemplare nenumărate a unui tip de obiecte, de aşezăminte sau de credinţe, — atât cât ţine habitatul fizic sau mediul de agezare al rasei sau neamului, căruia îi corespunde — cum ară tam mai sus — un habitat spiritual. Este aici acea înfrăţire şi îngemănare duioasă între forţele naturi i sau aspectele ei şi între forţele sufleteşti, atât de măiestrit exprimate în poezia populară*).
*) De aici şi importanţa folclorului, în această ordine de idei, precum şi strânsa lui legătură cu etnografia. Se poate chiar ca etnos şi epos să fie din aceiaşi familie,
Să ne • amintim de Mioriţa numai unde eroii sunt neamurile, moldovean, vrâncean, spre a înţelege că rasa In originiile ei — şi numai acolo se poate vorbi cu drept de rasa adevărată — a fost aşa de aproape de natură, încât ele par a fi trăit împreună într'o comunitate de viaţă netulburată. Dacă aşa stau lucrurile la popoarele, care au intrat odată pe calea desvoltării istorice, cu atât mai mult starea aceasta se va găsi la popoarele primitive, exemplare ale unor rase oprite în desvoltarea lor şi par ' că subjugate de vraja nestrăbătută a naturii . Aici ca şi acolo individualităţile n'au răsări t şi viaţa neamurilor se exprimă întreagă în însuşirile lor native şi în obiceiuri. Obiceiurile sunt eroii dramei întunecoase, care s'a jucat la originia neamurilor. Aşa supt societăţile primitive.
Dacă am stăruit mai mult şi în deosebi asupra acestei faze antropologice şi etnografice, este fiindcă ea ne-a permis să punem problema raporturilor dintre etnografie şi sociologie — cel puţin dintr 'un anumit punct de vedere — fără a avea pretenţia să fi dat o soluţie, căci o soluţie n 'ar putea v»ni decât din t ratarea însă=i a subiectului de curs ce ne-am propus. Intr 'adevăr, de oarece manifestările popoarelor şi seminţiilor pe treptele inferioare ale desvoltării lor sunt 6biectul de predilecţie al etnografiei, poate că nicăiri indicarea sumară a rolului etnografic nu ' este mai nimerit decât într 'o cercetare despre societăţile primitive.
Cu aceasta trecem la faza a treia şi ultima a studiului societăţilor primitive. Vom numi faza aceasta faza socioloaică, şi nu vom da astăzi decât o indicaţie asupra ei, deoarece ea este propriu zis faza actuală şi înţelegerea ei ne-a fost uşurată prin expunerea fazei a doua. Căci etnografia ne-a apărut ca suportul sociologiei şi ea a pregătit până la un punct chiar instrumentul de studiu sau metoda sociologiei generale. Etnografia a pregătit pe sociolog să vadă în evoluţia omenească la diversele trunchiuri etnice anumite regularităţi , care le a-propie în timp şi spaţiu, oricât de depărtate ar fi ele altminteri, populaţii indiene suu negre apropiindu-se peste timp şi spaţiu de civilizaţii preistorice ca cele egeene, de vechii egipteni sau greci în ce. priveşte organizaţia socială, familia sau religia. Pr in aceasta etnografia făcea exerciţiul metodei comparative, pe care sociologia o va folosi cS cel mai sigur instrument ÎJÎ studiul desvoltării sociale. Ce des
coperire pentru noi să aflăm •& a existat un regim feodal nu numai în Europa occidentală din evul mediu, ci el a fost foarte răspândit şi a existat o feodalitate chineză, una japoneză, bizantină, egipteană sau că în Egipt se constată o evoluţie dela clanurile primitive la centralizarea monarhică şi această evoluţie a existat şi aiurea. Studiul sociologic al societăţilor primitive n'a fost posibil decât prin metoda comparativă, la care se exercitase multă vreme etnografia. Totuş rămâne o deosebire esenţială între faza etnografică şi între fază pur sociologică, cu toată asemănarea dintre ele. Căci, oricât de departe ar întinde etnografia investigaţiile sale, ea hu face decât sa adauge alte elemente la materialul existent, ea acumulează un material lărgind baza uniformităţilor până la extrema limită. Ea ridică discret vălul, sub care se acoperă mărturii le nenumărate ale trecutului. Ea însă rămâne un studiu esenţial descriptiv. In te rpre ta rea 'materialului mai curând şi explicarea revine sociologiei. La această muncă de explicare a mecanismului vieţii şi structurii societăţilor primitive s'a a-plicat socioloeia generală si prin a-ceasta ea face o operă mai mult decât etnoarafică. Se încearcă tot odată — cum spune. Daniel Esse'-tfar — o istorie şi o explicare a spiritului o-monesc. aplicându-se mptoda sociologică. Ce repercusii vaste în întreg domeniul sociologiei vor avea încercă- i rile acestea, nu putem întrevedea de-acum. In centrul acestor preocupări stă şcoala sociologică franceză.
E vădit deci, fără mai multe lămuriri că pe o bază asa de largă se poate încerca cu oarecare succes studiul sociologic al societăţilor primi, t ive. ' • '
Constantin Sndeţeann
\ t » » * » • •
A BON AŢI
SOCIETATEA DE
MÂINE REVISTA BILUNARĂ P. PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE »•»•••»••»•»»••»••»»»»»»•» -
836-
StelSTATEA DB MAlXn
PROBLEME SOCIALE
Cum se întocmeşte o monografie sociologică?
Voi face aci cam lungi şi poate plictisitoare consideraţiuni asupra felului cum trebue să se lucreze o monografie. Ne vom împărtăşi astfel cu ceeace se chiamă: un îndreptar-. Es t e ş i aceasta o operaţiune foarte necesară pentru înţelegerea completă a problemelor puse de noua direcţie în sociologie. Mă voi sili să fiu cât mai simplu şi mai puţin pedant. Dar probabil nu-mi va reuşi. Pentrucă de aşa natură este subiectul. Atunci? Rugăm cititorii, dela început, să ne ierte. In definitiv n'o fi acesta cel dintâiu articol citit cu neplăcere.
Dacă ar fi să ascultăm sfaturile me todologice ale anumitor teoreticieni radicali, realităţile sociale trebuesc cercetate cu ochiul nud, strein de orice sistem sau cunoaştere anterioară. Aşa să fie? Principial putem zice şi da şi nu. N'are nici un fel de importanţă. Avem de a face cu o chestiune de realizare practică. Astea nu le putem rezolva dela masa de lucru/ Trebue să coborîm pe teren. Aşa s'a şi întâmplat. S'au găsit cercetători de tot soiul. Şi pentrucă ne interesează aici monografia rurală să limităm discuţiu-hea. Unii au cercetat satul fără nici un plan scos din vre-un sistem sociologic. Să spunem lucrurilor pe nume: n'au făcut mare ispravă. Le-au scăpat o sumedenie de lucruri. N'au ştiut ce anume să cerceteze din ce punct de vedere. Nu spun eu Că n'au făcut chiar nimic bun. Dar în nici un caz n'au făcut ce se putea mai bun. Ori, despre asta. aducem noi vorba acuma. „Asociaţia română pentru monografii sociologice" compusă în majoritate de licenţiaţi în filosofie nu mai putea să treacă peste orice teorie sociologică. Se cerea o metodă, o iniţiare a celor cari cercetează pentru prima oară un sat în problematica monografică, o diviziune a muncii pe specialităţi etc. Ori, toate acestea impuneau un plan cât mai amănunţit de cercetare. A fost o nreocupare constantă a Seminarului de Sociologie din Bucureşti şi, rodul străduinţelor e apreciabil. Azi Asociaţia (membri de eri ai Seminarului) este în posesiunea unui frumos plan monografic care
va fi în curând publicat şi de care s'a folosit în toate campaniile săvârşite. Tot de către „Asociaţie" s'a dat şi un îndreptar teoretic în uzul monografiştilor, —• pe care îl vom expune şi lămuri noi aici. (Prin aceasta am fixat şi poziţia mea în discuţiunea acestor probleme: nu fac decât să informez publicul despre un curent sociologic, —• din care fac evident parte, •—• dar la naşterea şi conducerea căruia personal am contribuit cu foarte puţin. E meritul în primul rând al prof. D. Guşti şi apoi al colaboratorilor săi strânşi în „Asociaţie").
îndreptarul nostru trebuia s'o pornească la drum prin delimitarea ştiinţifică a obiectului de cercetat, urmând să precizeze problemele de urmărit (şi pentru ca să înlesnească o înţeleaptă împărţire a muncii). Iată ce ne spune: 1. „Societatea este o unitate autonomă de manifestări culturale şi economice, organizate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihologic şi istoric. 2. Natura acestei unităţi este voinţa socială. 3. 0 unitate oarecare întruneşte un sistem de voinţe sociale (subunităţi) structural organizate în raporturi dinamice (procese) unele cu altele. 4. Scopul monografiei este caracterizarea voinţei sociale". Aceste patru puncte, exprimate cu atâta sgârce-nie cuprind un întreg sistem de sociologie: al prof. D. Guşti, pe care noi ceştialalţi l-am adoptat şi aplicat pe teren.
Vom căuta în cele ce urmează să desvoltăm cele patru puncte pentru a le apropia şi înţelegerii celor streini de sociologie.
Avem deci de lămurit următoarele probleme: Natura vieţii sociale, problema cadrelor, problema manifestărilor şi problema raporturilor dintre aceşti factori. Să le schiţăm pe rând.
Natura vieţii sociale este voinţa socială. Dece tocmai voinţa? Poarte simplu. Pentrucă socialul este în primul rând activitate, faptă. Până ce o stare sufletească rămâne în stadiul de inferioritate, fără vreo realizare în afară, ea este psihologică, In m'omentul în care s'a exte
riorizat, ft devenit faptă, ea:« prinsă în mecanismul specific vieţii societăţii, se desprinde de individ şi duce o viaţă proprie regulată de legi particulare şi se întoarce chiar împotriva indivizilor. Apoi, pentrucă societatea este o realitate vie, ea trăeşte întrucât se manifestă. Ori, ştiinţa denumeşte toate activităţile vieţii eu termenul: voinţă. Astfel voluntarismul în sociologie nu poate fi contestat. Şi ca să se deosebească voinţa societăţii de cea a indivizilor — de o natură diferită i se spune foarte bine:, socială. — (Sigur că am simplificat lucrurile până la caracterizare dar poate că este şi aceasta una din condiţiile înţelegerii populare).—Această voinţă este autonomă în sensul, că e condusă de legi impuse dinăuntru prin structura sa particulară şi mai ales că are virtualităţi de acţiune sub cauzalitatea proprie. Ce înseamnă aceasta? Voinţa socială, ca orice fenomen voliţional, are în constituţia ei intimă mişcarea, manifestarea; este eminamente activistă, încât dacă vrem să ne explicăm un fenomen social nu e cu pu- . tinţă să-1 raportăm la o cauză ex- f terioară, n'o s'o găsim, — ci trebuie analizat în chiar conţinutul său, în mecanismul său interior, acolo vom afla înţelegerea lui. Fiind voinţă socialul e un sistem de scopuri. Acestea dau sensul unui fenomen social.
Totuşi voinţa socială deşi autonomă nu scapă oricărei dependenţe de lumea exterioară (non-socialul). Ea trăeşte alături de factori de altă natură pe cari îi influenţează şi de cari e influenţată la rândul ei. In acest ultim caz aceştia îi consti-tuesc cadrele de manifestare. Cadru sau mediu. Viaţa socială se petrece în cosmos; n'a putut scăpa de orice legătură cu acesta; configuraţia geografică, flora, fauna, subsolul, etc, au şi ele un cuvânt în apariţia varietăţii formelor sociale. Trecutul apoi, care nu piere şi care supravieţuind determină formele actuale de viaţă este iarăş un cadru. Rasa, natalitatea, mortalitatea, bolile au şi ele o influenţă socială încât a fost nevoe să se grupeze într'un al treilea cadru. In sfârşit sunt psihisme cari ţin de viaţa psihologică pură, individuală şi altele cari deşi de origină socială sunt deja statornicite în forme definitive: obiceiuri, superstiţii etc, cari influinţează simţitor a-pariţia şi variaţia formelor de viaţă
l î M
SOCIETATEA DE MÂINE
socială: vor forma al patrulea cadru. Avem astfel cadrele: cosmologic, istoric, biologic şi psihologic.
| Dece tocmai patru? Pentrucă atâ-! tea s'au găsit. Dacă află cineva şi pe al cincelea, n'o să fie nici un rău. II vom adopta fără nici o împotrivire.
Dar cadrele acestea, fără de care nu ştim vreo societate să existe, în ce raport stau cu voinţa socială? Spuneam, ceeace e specific voinţei e puterea de reacţiune după legi impuse de natura sa. Astfel excludem posibilitatea unui raport de cauzalitate cu lucruri exterioare. Avem de a face cu ceva mai puţin. Cu o condiţionare. Cadrele condiţionează numai, nu cauzează viaţa socială. Configuraţia geografică a Greciei antice de ex. a fost o condi-ţiune a desvoltării ei economice şi culturale, nu o cauză, dovadă că Grecia modernă în aceleaşi împrejurăr i se prezintă aşa cum se prezintă. Mediul este u a stimulent şi un indicator al .posibilităţilor de desvoltare ale unei vieţi sociale dar atâta tot. Sau ceva mai simplu: mecanismul vieţii sociale e doar declanşat, deslăhţuit de cadre dar re-acţiunea se săvârşeşte după o structură care-i aparţine. Şi, reacţionează prin aşa spusele manifestări, patru la număr: economice şi culturale ca elemente constitutive, eti-co-politice şi juridice ca factori de organizare, de regulamentare a societăţii. Dec» iarăş patrie? Aceeaş explicaţie: pentrucă atâtea s'au găsit prin reducţiunea tuturor manifestărilor la tipuri.
Deţinem astfel în mare capitolele oricărui plan de cercetare mo-nografică-sociologică.
I. Factorul spaţiu constitue cadrul cosmic care acţionează ca -natură provocând reacţiunea cultură. Se vor studia deci, aici, raporturile dintre natură şi cultură. Ştiinţe a-jutătoare: geografia fizică, geografia umană, ştiinţele naturale, etc.
II . Factorul viaţă constitue cadrul biologic care acţionează ca tip biologic provocând reacţia: selecţie. Vom studia aci raporturile între rasă, natalitate, mortalitate şi viaţa socială. Ştiinţe ajutătoare: Antropologia, Raseologia, Medicina, Eugenia, etc.
I I I . Factorul viaţă spirituală constitue Cadrul psihologic. Procedează prin constrângere provocând ca-reacţie tendinţe de autonomie. Vom studia raporturile dintre individ şi
societate. Ştiinţe ajutătoare: psihologia etc. • După studiul cadrelor urmează în chip firesc studiul manifestărilor, studiul activităţii sociale; evident aşa cum se prezintă ea la un moment dat.
I. Manifestările spirituale (va-lori-scopuri) pentru a determina structura spirituală a societăţii. Ştiinţe ajutătoare: toate ştiinţele noologice. ,
I I . Manifestările economice (va-lori-mijloace): ' structură economică. Istoria economică, Economia politică, Geografia economică, etc.
I I I . Manifestările juridice (formaţii) : structura juridică. Ştiinţa şi filosofia Dreptului.
IV. Manifestările etico-politice (formări), de determinat lungimea voinţei sociale. Etica şi Politica:
Şi, îndreptarul ne lămureşte: Problema sociologică a manifestărilor nu stă îii înşi rărea materialu-lului descriptiv, ci în determinarea voinţei sociale în reacţiunea ei, adică structura manifestărilor înşile. Pentru aceasta sunt indispensabile următoarele operaţii: 1. Descrierea exactă şi completă a manifestărilor şi împrejurărilor în care au loc. (Strângerea datelor). .2. Clasificarea datelor după gradul lor de asemănare în tipuri. (Tipizarea). 3. Alegerea datei celei mai caracteristice a fiecărui tip. (Determinarea tipului individual). 4. Notarea atitudinii de valorificare a celui dela care se culege o dată, faţă de aceasta. Clasarea acestor atitudini în tipuri de valorificare ale unei anume manifestări tinde a înlocui lacunele cadrului istoric întru cât se verifică presupunerea că istoria se integrează în individ prin însuşirea de către acesta a valorilor tradiţionale.
In sfârşit monografia trebue să intreprindă un studiu al voinţei sociale (al motivărilor), caracterizarea căreia e chiar scopul ei. Pentru uşurinţă se împarte cercetarea după subunităţi. Acestea au fost astfel clasificate: 1. Comunităţi sau unităţi naturale generatoare ale conştiinţei colective. Geografice: cătune, cartiere, străzi, va+ră, case izolate. Biologice: naţionalităţi, neamuri, familii. Psihologice: confesiuni etc. Istorice: comunitate de soartă. Culturale: limba etc. Economice: gospodării, ferme, stâne, profesiuni, comunităţi de muncă. J u ridice: coproprietăţi, obligaţii solidare, etc. 2. Instituţii sau unităţi
generatoare de opinie publica. Culturale: biserica, şcoala, crâşma, cluburile, etc. Economice: gara, fa-r brica, şantierul, cooperativa, banca etc. Juridic-administrative: primăria, jandarmeria, judecătoria etc. Politice: cluburile etc. 3. Grupări sociale sau unităţi generatoare ' de cercuri psihologice. Geografice: vecinătăţi etc. Biologice: clasele de vârstă, de sex etc. Psihologice: gru-, puri simpatetice, cete, cercuri de relaţii sau cunoştinţe. Culturale: a-dunări la botez, nuntă, logodnă, pomeni, horă etc.
Şi pentrucă aceste subunităţi nu stau izolate, ci intră în relaţii unele cu altele un studiu al raporturilor sociale între subunităţi este necesar. Se va face întâi un studiu comparativ al asemănărilor şi diferenţelor morfologice apoi un studiu al interacţiunilor: integrare, disociere, rivalitate, colaborare, ierarhizare şi supremaţie, acomodare etc.
Pe baza acestor date se poate încerca în sfârşit caracterizarea ansamblului unităţii sociale: tip static, revoluţionar, regresiv, progresiv, etc. Aceasta se va face pe baza raporturilor dintre cadre şi manifestări. Cadrele însemnează putinţe (virtualităţi sociale), ele indică posibilităţile de desvoltare ale realităţii sociale: 1. Puteri mic i ' plus manifestări reduse egal tendinţe statice. 2. Puteri mici + manifestări desvoltate —• tendinţe de regres. 3. Puteri mari + manifestări reduse = tendinţe revoluţionare (posibilităţi de transformări repezi). 4. Putinţe mar i + manifestări desvoltate-=^ tendinţe de progres. • • •
Deţinem astfel schema întregei problematici şi metodologii monografice. De sigur că ar fi nevoe de o desvoltare mai mare ca să folosească cuiva într'o cercetare pe teren. Dar pentru aceasta să aşteptăm publicarea planului mare.- Noi nu vrem decât să înlesnim înţelegerea unui curent, :— articolele mele, , aş spune, sunt mai mult de recla- i mă. Ori, pentru atâta tot şi. cele spuse sunt de ajuns. Nu?
Traian Herseni
CETIŢI „SOCIETATEA
DE M Â I N E " »••»•»<>»•»•• • • • •»• • • • •»»•»
387
&QC1EÎATEA DE MÂINE
Intre buni Intr'un articol anterior publicat în
„Societatea (ie mame" arătam că proxnema nebuniei s'ar înţelege mai uşor atunci când s'ar trece in revista stările psihice care leagă actele omului sănătos sau normal de acele ale unui bolnav sau anormal.
Expunând aceste stări nu aş voi să mi se aducă acuzarea, că văd cu ochelarii omului de specialitate actele şi faptele celor din jurul meu, dar trebuie totuşi să mărturisesc, că nu există nici un interes ştiinţific a trasa o linie precisă între sănătate şi boală. Faptele normale şi cele bolnave sunt supuse aceloraşi legi biologice şi numai o clasare complicată de anumite raţionamente sentimentale ne fac să ridicăm bariere fictive acolo unde natura nu a pus.
Pe cât este de interesant a urmări succesiunea ştiinţifică a faptelor care leagă pe omul bolnav de cel sănătos, (pe nebun de cel bun), pe atât de copilăresc lucru este să ne înspăimântăm când vedem că unul ţine de celalalt prin transiţiuni oferite în viaţă tuturor şi deci şi omului de ştiinţă.
Printre puternicile instincte sau tendinţe ce se găsesc în omul normai una pare că predomină mai mult ca toate. Aceasta este tendinţa spre ideal, pofta irezistibilă pentru a visa, pentru ceva nereal. Această tendinţă s'a arătat şi la omul primitiv şi s'a perfecţionat şi la omul civilizat.
Tendinţa pune în joc imaginaţia, aptitudinea de a crea deci o modalitate a activităţii mintale de aceiaşi natură cu creaţia bolnavă.
Imaginaţia lucrează în noi în fiecare secundă din zi şi noapte» Opera sa tăcută, fermentează şi orientează în mod capricios ritmul gândirii noastre. In numeroasele creere ea lucrează în mod deosebit. La un om organizat superioriceşte, imaginaţia sfârşeşte să creeze ope-rile de geniu sau talent; la altul mai puţin solid, fie prin cultură incomplectă sau rău înţeleasă, fie prin întrebuinţarea mijloacelor artificiale, dă loc la creaţiuni ce sunt în desacord cu realitatea, în des-acord cu sentimentele şi ideile comune.
Voiu explora câteva domenii în care vom vedea cum indivizii din ultima categorie (având şi efecte psihice înăscute) contribue singuri
şi nebuni la crearea de tulburări apropiate da. frontiera nebuniei.
Încep cu domeniul cunoscut al ulcoonumutui. Cei mai mulţi dintre băutorii alcoolici răspund unei tendinţe sau necesităţi fundamentale de a bea. JNu oricine ce duce paharul la gură este un alcoolic, acela însă care nu se îndură să-1 lase dela gură, poate fi trecut în categoria alcoolicilor. Dacă se examinează aceşti oameni înainte de a fi devenit alcoolici vedem că sunt normal constituiţi, şi numai o analiză sufltească mai profundă poate să descopere la ei alături de tandreţă şi o nestăpânire de sine. ,
Viciul survine deci prin această tendinţă înăscută sau prfn obişnuinţă la care se adaugă de multe ori neplăceri intime cărora individul cu voinţă slabă nu le poate face faţă.
Odată impregnarea toxică realizată şi înainte ca individul să a-jungă la delir sau demenţă, prezintă o stare mintală cu inaptitudine la lucru şi aptitudine la reverie, stare care anunţă începutul boalei mintale.
Faptul esenţial este, că necesitatea de a se ameţi sau de a gusta voluptatea fizică şi psihică a toxicului (foarte amăgitor) este legată de o viaţă sentimentală în care toxicul joacă numai rolul de înlocuitor.
Se ştie că desvoltarea alcoolismului este favorizată prin nepre-ocupaţie, mai ales la oamenii tineri. Necesitatea activităţii afective a individului este astfel satisfăcută prin toxicul substituit. Ea nu se realizează, nu se exteriorizează iprin lucru sau prin-joc aşa precum se face la omul echilibrat.
Se cunoaşte de altfel scopul moralizator al suportului, care înlo-cueşte în mod fericit plăcerile nesănătoase ale crâşmei sau cabaretului. Sărăcia, mizeria, absenţa căminului conjugal, împing pe mulţi spre alcool. Băutura alcoolică pare să exercite apoi o fascinaţie deosebită asupra: nostalgicului, soldatu-. lui în răsboiu, declasatului, prizonierului, exilatului, expatriatului, etc. Preţioase învăţăminte, care probează legea biologică după care instinctul îşi are exigenţele sale, exigenţe ce de multe ori nu pot fi reprimate, dar mai totdeauna derivate şi canalizate prin educaţie.
Psihologia ingerărei opiului pledează în acelaş sens. Toxicul de preferinţă al snobilor din clasele civilizate occidentale, opiul este căutat din motive pentru care este căutat şi alcoolul. Exceptând des-echilibraţii toxicomani devotaţi drogului de îndată ce ocazia li-1 prezintă, ceilalţi fumători sau in-geratori de opiu din orăşele mai mari, sunt atraşi spre el, prin me- ' diul special al tavernei şi prin plăcerea intimă ce o pot realiza acolo.
Pe de o parte amestecul cu femei, pe de alta binele înşelător al drogului dau acelor ce frequentează aceste taverne, iluzia satisfacţiei sentimentale. Până să se obişnuiască însă, individul trece prin o grea perioadă în care luptă cu snobismul, imitaţia, contagiunea, imaginaţia escitată prin literatura orien-talistă, etc.
Dar odată obişnuinţa făcută, individul intoxicat devine un bolnav sclav al drogului.
Faptul este şi mai frapant pentru morfinism, cocainism, etc. Vi-ciuri colective răspândite în mediu-f ile galante. Aici complicitatea dintre plăcerea senzuală sau sexuală şi drog este mai puternică, prima deschide calea celei de a Ii-a, care se substitue în mod despotic.
In fumătoriile de haşiş din orient, indivizii primesc pe lângă drog şi sunetul suM al unor instrumente cu coarde, sunete care înlesnesc şi mai uşor reveria lor.
Combinaţia dintre toxic şi sunet se găseşte de altfel practicată şi în unele secte religioase cum sunt Dervişi.
In oraşele mari din occident, iluzia aceasta — pot zice naivă —, se capătă prin supraexcitaţie din ritmul dansurilor pline de sen-sualism, la care se adaogă băuturile fine. Iluzia poate fascina pe unii desechilibraţi sau detracaţi.
Unii din aceşti din urmă dese-quilibraţi iau stupefiantele sub motivul de a li se mări emotivitatea artistică: muzică, literatură, etc. sau de a le prepara mai bine audiţia unei muzici voluptoase.
Cunoaştem apoi abuzul de alcool la unii literaţi, poeţi, etc. Biciuiţi prin toxic s'ar părea că geniul şi talentul cunosc o perioadă de ex> pansivitate, dar aceşti intoxicaţi nu întârzie să se desorganizeze, să se degradeze, să se transforme luând chipul bolnavului mintal.
Tot necesitatea omenească de ideal, necesitate care ne îndreaptă
338
•SOCIETATEA DE MÂINE
spre' necunoscut şi enigmele vieţei împinge unii indivizi cu stări constituţionale psihice înăscute, sau cu oarecare anxietăţi, spre cercetări ale fenomenelor naturei şi ale misterelor ei.
= • In afară de mulţi psihasteniei şi obsedaţi, găsim printre clienţii medicilor unii, care se întreabă continuu asupra motivelor existenţei lor, a divinităţii, infinitului, universului, faptelor mistice, etc.
Tot ceiace ar putea transpira din opere serioase (chiar geniale) întreprinse în această direcţie, este falş înţeles de aceşti indivizi, care se dedau ]a manifestări ridicole şi sterile.
Misticismul este drept că consti-tue una • din modalităţile cele mai curioase ale dominărei nerealului asupra individului.
Fără a formula vre-o altă teorie putem zice că misticismul consistă din un dublu fenomen mintal.
Primul este acel al interiorizării efective, în care individul îşi impune cultura şi grija pentru scopul urmărit şi al II-lea este al detaşării fiinţei sale faţă de lumea din afară, adică al izolării faţă de mediul încunjurător.
Nu trebuie să mergem prea departe afirmând că orice gândire mistică este o formă de boală mintală. Foarte mulţi indivizi cu atribute şi inclinaţiuni mistice, dau probe de o cultură specializată a eului lor (mai ales în aspiraţiile divine) şi de o activitate solidă şi bine echilibrată. La aceşti indivizi interiorizarea este voluntară, conştientă, raţionată, controlată prin simţul critic, care se impune oricărei invazii nesănătoase venită din inconscient, şi această interiorizare nu vatămă nici una din funcţiile practice ale activităţii lor zilnice. \
Dar între misticul descris mai sus, între călugărul din chilia mănăstirească şi misticul din azil se găsesc atâţia indivizi cu defecte psihice înăscute, cari manifestă stări de extaz exagerat, iluziuni şi halucinaţkmi ee-i poate aranja la frontiera nebuniei.
Tot necesitatea sau tendinţa o-menească de a scana de greutăţile vieţii reale, în particular de leerile inexorabile ale morţii, spaţiului, timpului, fatalităţii, cu un cuvânt de tot ce ne poate ameninţa, în univers, îndreaptă anumiţi indivizi cu defecte psihice înăscute, spre me-tapsihie. r '
In secolele primitive, magia era aceea ce oferea mijloacele, prin care toate lucrurile şi evenimentele se supuneau voinţii omului. In epocele moderne şi contimporane tendinţa aceasta atavică se afirmă în ocultism, spiritism, hipnotism, etc.
Arte misterioase ce tind să ia aparenţe şi nume ştiinţifice (su-pranormal sau metapsihie).
Se ştie că experienţele aceste su-pranormale extrem de variate în Drctocolul. ceremonialul şi rezultatele lor tind să stabilească 3 mari categorii de fapte:
a) criptestesice, adică acele în care unii o; meni puşi în condiţiuni speciale, parvin să cunoască împrejurări ce scapă altor oameni sau chiar legilor de spaţiu şi timp (e.: spiritul care chemat la masa spiritistă indică prin anumite semne, ceeace se petrece în un loc îndepărtat);
b) telekinezice, adică mişcarea obiectelor fără nici un contact, (ex.: casele blestemate în care pianurile fără vre-un contact, obiectele se mişcă din locul lor, etc);
c) ectoplasmice, care exprimă materializări de obiecte sau fiinţe mai mult sau mai puţin cunoscute.
Sforţările experimentatorilor tind de a cultiva atât la ei cât şi la alţi indivizi anumite facultăţi misterioase ce scapă personalităţii conştiente.
Nu discutăm dacă reuşesc sau nu, ceeace este însă stabilit ştiinţi-ficeşte, este faptul că prin intensificarea experienţelor, se desvoltă în indivizi predispuşi din punct de vedere ereditar, facultatea automatismului ideativ, verbal sau motor şi prin el se ajunge la halucinaţiuni interioare, la stări de nievropatie apropiate de frontiera anormalului.
Nu se poate conclude că acei ce se ocupă cu problema supranorma-lului sunt bolnavi mintali. Dar trebuie să recunoaştem că în mulţimea adepţilor sunt foarte multe spirite ' slabe, credule, sugestibile, printre care psihiatria poate recruta clienţi.
In aceiaşi ordine de idei, s'ar putea aranja şi faptele. în care o-pera de artă sau tendinţa de creaţie a artistilui se apropie de produsul de ordin inferior al bolnavului mintal.
Exemplul ni l-ar da simbolismul care a fost si este penul de predilecţie al scizofrenioului şi rare a
trecut sub o altă formă în lumea din afară de azil.
Nu trebuie să împingem nici aici însă, lucrurile prea departe. Psihiatrii nu pot dovedi moştenirea sau ereditatea psihopatică în familiile artiştilor, ei pot cel mult susţine (prin statisticele lor) că în familiile nevropate există uneori moşteniri artistice.
Din biografiile ca şi din onerile lui Tasso, Rouss'eau, Musset, Baude-laire, Poe, Maupassant, Lenau, Nerval, Nietzsche, etc. reesă că în dosul mirajului unei imaginaţii vii, sau a exuberanţei unui verbalism ironic, există la unii din ei, oare care semne de: erotism, misticism, bizarerie, excentricităţi, anxietăţi, obsesiuni, etc.
Se poate de-asemenea observa că aceste stări puteau lua o amploare mai mare prin: viaţa boemă a artistului, greutatea existentei, surmenaj, lipsa de higiena, înclinarea spre toxice, etc.
Ar fi însă o eroare a spune că fiecare artist este şi un nevropat.
Nu putem decât condamna deci acea literatură medicală, care cu un pedantism dogmatic şi lipsă de simţ critic (ce dă dovadă tocmai unei falşe ştiinţe) , vulgarizează ideia că anumite spirite superioare au fost nişte anormali mintali a-propiaţi de nebunie, ca de ex.: Dante, Shakespeare, Goethe, By-ron, etc.
Această analiză psihologică neabilă aruncă discreditul asupra psihiatriei şi nu are alt folos de cât acela poate, de a întări ridicolul asupra celebrei doctrine ge-niul=nebunie.
Dar din această doctrină abandonată astăzi, trebuie să reţinem poate numai faptul că nevrozele sunt mai răspândite la unii oameni constataţi superiori sub raportul aptitudinei creatoare, dar nu este câtuşi de puţin partea bol-, navă cu care el crează opera. Opera bolnavă nu poate fi decât o . caricatură grosolană a unei crea-ţiuni artistice.
Printre desechilibraţii înăscuţi sunt unii, cari rămânând nesatis-făcuţi (prin mijloacele de mai sus) în aspiraţiile lor către nereal se refugiază spre reverie sau vis.
Observaţiile psihologice arată .că la anumite epoci din viaţa fiecă-, rui om sunt astfel de visuri în care el dă formă de pseudo realizări ceeace crede că este mai de temut, ceeace ar aduce mai multe speran-
389
SOCIETATEA DE MÂINE
EUROPA CONTIMPORANĂ
Noul cod penal faseist Caracteristice: agravarea pedepselor criminale în toate cazurile, suprimarea juraţilor şi înfrânarea crimelor pasionale, apărarea Statului prin
severa pedepsire a crimelor politice şi întărirea familiei
ţe sau ceeace doreşte să mai revină.
Copiii visează prin jocul lor, imaginează şi istorisesc cu accent de adevăr reveriile lor. Şi această fabulaţie exercitată de unii din plăcerea de a minţi, iar de alţii prin boală (mitomanie), poate da loc la acuzaţiuni cu consecinţe neplăcute, fie pentru familie, fie pentru societate.
Adolescenţii visează aventurile din romanele robinsoniene sau din cele de dragoste.
Oamenii adulţi încă nu sunt privaţi de astfel de visuri, care în stare de veghere substituindu-se amărăciunilor şi desiluziilor din viaţă le aduc o consolare binefăcătoare. Dacă femeile pot trăi uneori în spiritul unui roman secret de dragoste sau de lux, în care pe . lângă succesele, pe lângă «exul forte, mai pot suprima şi viaţa grea, neplăcută sau meschină de menajeră casnică; bărbaţii pseudo-realizează în visiuni ambiţioase diferite succese morale sau materiale, onoruri, glorii, recompense, admiraţii femenine, etc.
Toată literatura unui roman este brodată şi. fasonată pe aceste visuri tragice sau ridicule, în care umanitatea îşi toarnă fără nesaţ aspiraţiile şi dorinţele el. Cele mai de multe ori aceste visuri exprimă aspiraţiile proprii ale autorului.
lAtât timp cât reveria nu este sistematizată, nu îndepărtează pe individ de realitatea zilnică nu este periculoasă.
TJnii indivizi însă, impresionabili şi înclinaţi spre reverie, fie după perderea unei fiinţe scumpe fie a unui insucces, sau rupturi sentimentale se refugiază în visul consolator. Acesta îl face să revadă obrazurile dispărute, să întrezărească succesul operei sale. să suprime conflictul sentimental. Ş1! exageraţiunile acestui fenomen banal, pot pe natur i emotive să dea loc la nevroze.
In toate stările sufleteşti dela indivizi din domeniile descrise până în prezent, am văzut că îndărătul unui simptom îngrijitor, stă o oare care stare de luciditate. Pr in acest fapt starea mintală a individului este trecută în rândul nevropaţilor, stare deosebită de aceea în care conştiinţa şi raţiunea pot dispărea şi care poartă numirea de psihopatie.
O linie de demarcaţie precisă nu pnntn exista între aceste două
In seria reformelor pe care regimul fascist continuă să le introducă pentru noua organizare a Italiei, materia Codului penal nu era cea mai puţin interesantă şi nici cea mai puţin urgentă. Dacă ţinem seama că Italia deţine, de aproape o jumătate veac, o adevărată întâietate mondială în materie" de ştiinţă penală şi penitenciară, prin diferitele şcoli cu ecou în toate ţările civilizate, vom înţelege şi mai bine graba regimului fascist de a reforma condica penală.
Principiile fundamentale ale noului cod au fost puse în discuţie atât la Senat cât şi la Cameră încă din Decemvrie 1925 şi Mai 1920, dupăce în ajunul revoluţiei fasciste, exact în 1921, apăruse un
stări, cele dintâi pot anunţa de multe ori venirea celor din urmă. Astfel mulţi anxioşi ajung la melancolie, mulţi psihasteniei la sci-zofrenie, mulţi, confuzi la delir para noiac, etc.
Indivizii cu stările mintale dela frontiera nebuniei trăesc liberi în societate printre cei buni, alături de. alţii cu stări poate mai grave sau mai îngrijitoare. Cite.z numai printre aceştia din urmă: psihiaste-nicii, anxioşii, histericii, epilepticii, debilii mintali, tulburările mintale latente sau ascunse şi mai ales nebunii, morali.
Aceşti din urmă se prezintă ca o monedă cu 2 feţe: una arată inteligenţa lor care poate fi strălucitoare, cealaltă, oficiile în care lucrează această inteligenţă: oficii mro, sunt certate cu morala.
Inteligenţa lor de multe ori bri-lantă nu numai că maschează sentimentele lor rele dar acopere ma-noperile priri care caută, să realizeze aspiraţiile lor bolnave.
Toţi indivizii descrişi mai sus not comite acte vătămătoare atât lor cât şi familiei sau societăţii. Aceste acte pot merge gradat dela nereguli si incorectitudini. trec prin etapele bizareriei, indisciplinei şi coruntiei pentru a ajunge uneori la delict sau crimă.
Principiile moderne ale unei
ante-proect de nou Cod penal italian alcătuit sub conducerea vestitului penalist decedat de curând, marele Enrico Ferri .
In Octomvrie 1927 lucrările pregătitoare ale Codului penal fascist erau aşa de înaintate încât ele putură fi aduse înaintea unei comisii alcătuită din specialiştii cu autoritate sub preşidenţia procuratorului Curţii de Casaţie, Gio-vanni lAppiani. Proiectul este o-pera actualului ministru de justiţie, Rocco, avocat şi profesor universitar din Milano, şi a ! celui mai apropiat colaborator al său, prof. penalist Eduarcl Massari dela Universitatea, din Neapole.
Noul proiect cuprinde 749 articole şi. se depărtează de princi-
bune organizaţiuni sociale impun în special conducătorilor unui stat,, nu numai luarea de măsuri care privesc izolarea şi asistenţa bolnavilor mintali ' declaraţi, (fie că sunt deliquenţi sau nu) , dar şi îngrijirea acelor ce sunt liberi în societate prin aşa numitele servicii sau policlinici deschise (înfiinţate de mult în ţările occidentale) şi mai ales prin prevenirea tulburărilor mintale adică prin măsurile de profilaxie psihică şi mintală.
Printre punctele principale ale acestei profilaxii trebuie să menţionăm:
a) vulgarizarea cunoştinţelor de psihologie normală şi anormală) (prin şcoli, institute, e t c ) ;
b) aplicarea măsurilor de higiena fizică şi psihică, cu combaterea plăgilor sociale:
c) o educaţie bazată ne date biologice şi. psihologice singure care ar nermite educatorilor să ştie cum să derive si să canalizeze tendinţele şi instinctele rele" ale educaţilor.
Aplicarea tuturor acestor mijloace ne-ar putea aduce speranţa că într 'un viitor apropiat se vor limita tulburările nevropatiei şi •psihopatiei "si 'se va reduce numărul alienaţilor înlesnindu-se astfel celor buni operă de progres pentru binele umanităţii şi universalităţii.
Dr. G. Preda
340
SOCIETATEA DE MÂINE X
piile fundamentale ale vecliei codificări, opera lui Zanardelli, care a servit de model atâtor ţări europene, —• pentru a ţine seamă de reformele înfăptuite după răsboi, în diferite ţări, pe temeiul ultimelor constatări ştiinţifice şi în aee-laş timp tinde să satisfacă ideologia fascistă a Statului.
In privinţa aceasta, ministrul Rocco a explicat cam aşa directivele fasciste ale noului Cod penal:
Sub vechiul regim, care se întemeia pe bază individualistă potrivit principiilor revoluţiei franceze, fiecare a avut dreptul să-şi apere libertatea personală chiar cu vătămarea unor interese importante ale Statului. Noul Cod trebuie să ţină seamă de ideile politice ale noului regim aşa cum tin socoteală codurile noui din Germania şi din Rusia sovietică. Prin urmare, el trebuie să înfrunte şi delictul politic care, sub noul regim, însemnează nu numai vătămarea interesului politic al Statului, dar chiar şi al simplilor cetăţeni.
Agravarea generala a pedepselor Noul Cod se caracterizează dela
începui printr 'o agravare generală a pecie;* elor mergând, în unele cazuri, până la pedeapsa cu moartea acolo unde, înainte, nu se a-cordau decât pedepse mu l t 'ma i uşoare ori se obţinea, la juraţi, achitarea. I). p.: în cazul unui criminal care ar încerca să scape organelor Statului prin fuga peste graniţă (moartea ca agravantă) şi pentru crimele pasionale foarte curente în Italia prin încurajarea
achitărilor frecvente la, juriu. Beţia din circumstanţă atenuantă devine o agravantă pentru criminal. Aceleaşi agravante le vom găsi în aplicarea pedepselor privative de libertatea în cazuri de ofense grave aduse moralei publice, de crime contra sănătăţii publice prin răspândirea bolilor contagioase (tuberculoză, sifilis, etc.).
Se ştie că ştiinţa penală trece, pretutindeni şi de mulţi ani, printr'o criză serioasă de directive decurgând din concepţiile noui filozofico- sociale despre crimă, despre criminal, şi despre pedeapsă. Criza aceasta derivă dintr'o îndulcire generală a pedepselor în scopul pro-porţionalizării sancţiunii cu res-ponzabilitatea şi în dorinţa de a a-plica pedeapsa cu un mijloc de co-recţiune socială şi reabilitare pentru cel căzut în păcat. îndulcirea
pedepselor şi preocuparea de a-i corija pe delicvenţi, în loc să ducă la împuţinarea faptelor penale, a avut, pare-se, drept rezultat o sporire generală a criminalităţii, — de unde s'a născut întrebarea firească dacă progresul dreptului penal, ca instrument de ocrotire socială, mai poate fi compatibil cu împuţinarea şi slăbirea sancţiunilor.
Fascismul, îndrăsneţ şi hotărît, încearcă prin noul Cod penal să rezolve criza ştiinţei penale printr 'o agravare generală a sancţiunilor criminale spre a înfrâna greşelile indivizilor cu teama sporită de pe-^ deapsă.
„Architările scandaloase", suprimarea juiaţilor, inirănarea crimelor
pasionale Potrivit acestei directive de agra
vare a pedepselor, fascismul merge mai departe până la suprimarea instituţiei juraţilor, ca o instituţie rămasă până în zilele noastre de specializare tehnică şi precizare textuală,. în materie de sancţiuni, ca o urmă fără sens din vremurile guvernământului direct cu exerciţiul suveranităţii populare în materie judecătoreasca.
O circulară a ministrului de justiţie Rocco, provocată de o recentă achitare a juraţilor din Roma în cazul unei crime pasionale în care soţul ucigaş fusese achitat pentru „totală infirmitate mintală", n'a şovăit să vorbească despre achitările „scandaloase" dela- juraţi . De aci în noul Cod condamnarea sentimentalismului bolnăvicios care tinde să legalizeze un drept împotriva sanctităţii vieţii omeneşti, proclamată de religie şi recunoscută de lege, prin achitarea în crimele pasionale (din dragoste sau pentru aşa zise chestiuni de onoare) —• considerate, adesea, în străinătate, ca o specialitate italiană. Codul cel nou prevede pedeapsa cu moarte contra criminalilor pasionali.
Circulara tinde să pună şi o limită de timp, 40 minute, discursurilor avocatului cu obligaţia de a se referi direct la proces pentru a înlătura, pe- viitor,, excesul de erudiţie şi~ de vorbărie, cu scop de reclamă în procesele senzaţionale, a-desea fără nici o legătură cu crima şi cu criminalul apărat.
Apărarea politică a Statului 0 parte nouă şi caracteristică a
noului Cod fascist va fi suprimarea distincţiei clasice, din trecut, dintre
pedepsele politice şi cele de drept comun, —• suprimare care fusese încă mai demult îndeplinită pr in legea pentru apărarea Statului — precum şi locul important ee-1 va ocupa grupul crimelor „politice".
In primul rând, sunt de notat prevederile contra delictelor politice săvârşite de expatriaţii antifascişti (fuorusciti) cari pot fi judecaţi în contumacie, ale căror bunuri pot fi confiscate şi ale căror neamuri pot fi oprite de a emigra din Italia.
Intre delicte figurează şi aparţ i -nerea ca membru a l unei asociaţii italiene cu sediul în streinătate ce n 'ar avea autorizarea de funcţionare a guvernului fascist.
Sunt, apoi, delictele săvârşite, pe calea presei, prin răspândirea de ştiri, fie în ziarele din ţară, fie în cele din streinătate, care a r păgubi interesele Statului italian, sau chiar ale unui cetăţean al Italiei. Ministrul de justiţie pe temeiul prevede^ rilor din Cod, care fuseseră, stabilite anterior printr 'o lege de; presă, va putea provoca acţiune publică împotriva acelui vinovat, fie el na ţional sau strein, aflat în Italia sau în streinătate. Condamnarea în a-semenea caz a unui ziarist strein, aflat pe teritoriul italian* va putea duce chiar la închisoare în loc să se mărginească numai la măsura expulzării pentru supusul , strein vinovat de un delict politic, cum era situaţia până acum- •
Condamnarea la moarte pentru crimele de drept comun îşi găseşte aplicarea şi în crimele politice fără nici o distincţie, ca măsură de apărare a Statului.
întărirea şi apărarea familiei Interesante suni măsurile severe1
pe care Codul fascist le prevede pentru apărarea şi întărirea, familiei, directivă ce corespunde cu-întreaga politică de Stat a fascismului pentru încurajarea natalităţii legitime ca un mijloc de întărire materială şi morală a naţiunii, Cu drept cuvânt, în expunerea de,motive, ministrul de justiţie, Rocco, a putut spune că a încercat să stabilească un Cod al familiei italiene, din care reţinem:
Pedepsirea bigamiei cu închisoa--re dela 1:—5 ani, atât pentru bigam cât şi pentru complicele care . ai?, contracta conştient căsătoria cu e, persoană ce era căsătorită.. Agra* vantă peste această limită •când principalul vinovat a indus în 6"
341
SOCIETATEA DE MÂINE
i'OAfe (joinplicela asupra adevăratei sale situaţiuni legale.
Adulterul femeii pedepsit până la un an închisoare, inclusiv complicele, şi poate merge până la doi ani pentru relaţii adultere, — în toate cazurile la cererea soţului. Concu-binajtii soţului pedepsit până la doi ani, la cererea soţiei, — tot aşa complicea vinovatului.
Răspândirea prin contact de către cel bolnav a sifilisului sau tuberculozei se pedepsesc dela 1—3 ani, la cererea victimei, iar în caz de moarte din oficiu dela 2—8 ani.
Pentru abandonarea unui nou-născut, 6 luni până la 2 ani, cu agravanta la 1—3 ani în caz când din abandon ar urma daune personale pentru noul născut şi dela 3—8 ani dacă abandonatul încetează din vieată pe urma faptului.
Avortul, potrivit politicei demografice a fascismului, este pedepsit cu 1—4 ani pelîtru femee şi 6 luni până la 2 ani pentru autorul moral sau complicele material. In această privinţă regimul fascist urmării i încurajarea natalităţii legitime, ajutorarea familiilor numeroase şi întărirea moralei publice, sub influenta perceptelor bisericii catolice, autoritară şi disciplinată, prevede o serie de măsuri penale complimentare, foarte severe, contra risipitorului averii copiilor minori sau ai zestrei soţiei, ca şi împotriva celor cari ar exploata nevoile materiale ale semenilor, în special ale minorilor, spre satisfacerea poftelor sexuale.
Un deputat italian, I. E. Martire, stăruind asupra politicei fasciste în materie de natalitate şi ocrotirea maternităţii, ne dă următoarele precizări asupra deosebirilor dintre fascism şi regimul clasic liberal:
„Maternitatea liberă era, în definitiv, un capitol din marea carte a libertăţilor jacobine, a drepturilor vădite ale individului împotriva tuturor disciplinelor gândirii şi vieţii: libera cugetare împotriva Bisericei şi a Tatriei, libera coaliţie împotriva Statului şi a ordinei politice, liberul alcov în contra familiei şi a ordinei familiare. Această din urmă libertate înţeleasă în sens jaco-bin, recunoaşte o serie de „drepturi" pe care morala laică le-a consfinţit, iar legislaţiile contimporane le-au codificat ici-colo: dreptul de avort, dreptul la uniune liberă, la adulter, la divorţ, la sterilizare, şi în chip logic la toate formele de disolutie familiară care nu sunt de-
SCR1SOARE LIN PARIS
Reînvierea hteraturei de războiu „L'esprit souffle ou. ii veut" (Duhul
suflă unde vrea) — zice un proverb francez. Omenirea se mulţumeşte astfel să definească, neputănd să le explice, curioasele capricii ale sufletului nostru, incoherenţele aparente ale spiritului mulţimei pentru care adevărul de azi e minciuna de mâine, şi care inobilează mâine ceeace a dispreţuit astăzi. De fapt, explicaţia oricăror fenomene, cât de subtile şi de misterioase ne apar, există — dar mintea noastră nu o poate închega totdeauna. Evenimentele cele mai spontane îşi au pregătirea lor, dar când ea are loc în meandrele necunoscute şi nepătrunse de noi, nu o putem lămuri. Fenomenele sociale, ca şi acelea ale organismului nostru, îşi au cauzele perfect de bine înşiruite; adese-ori însă nu le constatăm ctecâl când ele isbucnesc — şi atunci le numim spontane. O revoluţie nu urmează altă cale ca un acces de friguri, şi răsboiul, bunăoară, dacă nu-1 putem înlătura, e că nu ne-am dat seama de pricmele lui îndepărtate şi ascunse. In organismul nostru astfel se prezintă neoplazia. Constatăm cancerul în plina lui întrupare — şi e probabil că dacă am fi bănuit primele lui simptome, începutul* anarhie, celulare care-1 pregăteşte, ne-ar fi fost uşor să-1 vindecăm. In straturile labirintice ale societăţii, ca şi în misterele organice al individului, răsboiul şi cancerul aşa dară, urmează o cale tenebroasă dar logică, şi care nu scapă. Putem noi însă pretinde că a-ceste două plăgi nu se pot explica? In realitate, ele s'ar putea explica dacă duhul nostru ar fi mai subtil şi cunoştinţele noastre mai bogate.
Am dat înadins pilda răsboiului, findcă de el doresc să vă întreţin în cronica mea de azi. Adică, nu de el, ci de umbra lui, care încet-încet se re
trage de deasupra noastră, dar care nu a dispărut încă couupiecl- onah.es-peare a spus uude-va: „Evenimentele mari îşi trimit totdeauna umbra m-naintea lor". Am putea spune: „Cu cat evenimentele sunt mai mari, cu atât 'umbra lor persită mai prelung deasupra locului unde ele au isbuc-nit". Aceea a răsboiului nu s'a împrăştiat încă. O simţim cu toţii, mici şi mari, în grup şi individual, în economie şi în politică, şi până in starea sistemului nostru nervos...
Mi-aduc aminte de o lungă şi interesanta discuţie pe care am avut-o astă iarnă cu ilustrul proiesor Charles Ricnet. Ne întrebam dacă adevărata viaţă constă numai in choc-uri şi atingeri materiale, sau mai bine zis, dacă fenomenele aşa zise abstracte, nu pot fi şi ele considerate ca fizice? Faptul că simţurile noastre şi aparatele de cari dispunem nu sunt destul de subtile pentru a ne permite a dovedi materialitatea acestor abstracţiuni, nu însemnează că materialitatea aceasta nu există. Fumul unui incendiu persistă multă vreme, deasupra locului unde a avut loc incendiul. II yedem, îl respirăm, aproape îl pipăim. Apoi înceWncet, el se perde în văzduh. Or, din ce este formată umbra marilor evenimente cosmice sau sociale? Clementele acestea, din cauza spiritului nostru limitat, noi nu le pu-;tem discerne; dar le simţim efectele, te simţim adânc şi incontestabil. Vra să zică aceasta că materialitatea lor este inexistentă? De aceea mă gândesc la umbra monstruosului răsbdi care a iiiiCQrcat omenirea; ea încă aruncă deasupra noastră reflectele ei livide, care nfluenţează aşa de vădit activitatea noastră individuală şi socială.
*
In lipsa de fapte hotărite avem pre-zumpţiunile, şii când voim să definim
» » • » • • • • » • • • • • • • • • • • • » » » » • • • » • » • • • » » • • • » • » » » • » • » ^ •»•»•» •»»»•»• cât maladii pătrunzătoare în civilizaţia noastră.
„Spiritul fascist, anti-individua-list şi erarhic, tăgădueşte cu hotă-rîre aceste „libertăţi" nesănătoase ale alcovului şi afirmă disciplina familiei în ordinea morală, ca şi disciplina Statului în ordinea- politică".
In totalitatea ei, noua reformă fascistă prezintă interes pentru toate Statele căci problema comba-
terei criminalităţii, cu succes, concomitent cu întărirea moralei publice, a simţului de disciplină socială şi a familiei, sunt chestiuni fundamentale pentru civilizaţia şi progresul omenirii.
Experienţa fascistă a noului Cod va putea fi decizivă pentru directivele viitoare ale dreptului penal.
: N. Daşcovici:
m~
SOCIETATEA DE MÂINE
uu eveniment nedefinit, recurgem la meandrele verbale. De aceea am luat-o pe deoparte ca să ajung a vă zugrăvi o stare de spirit destul de curioasă ce are loc azi la Paris. Aţi auzit de sigur de succesul mondial pe care 1-a obţinut germanul Remarque cu cartea sa „Nichts neues ivi' Westen". In traducerea franceză s'au vândut până acuma mai bine de 300.000 de exemplare din această operă. Subiectul pe
-care-1 tratează Remarque este, după cum ştipi, râsboiul. Aşa dar, o carte nouă asupra răsboiului. Una din bunele carii asupra răsboiului — faptul nu este de tăgăduit, dar nu cea mai bună. In Franca, ea a dat loc la campanii de presă formidabile, şi sub in-îluenţa lor s'au reeditat multe alte cărţi' asupra răsboiului, de cari francezii până azi nu voiau să audă. Ani întregi, l i teratura de râsboi nu a avut nici un succes, ba chiar inspira un fel de oroare. Şi deodată, fără altă cauză aparentă, ea revine la modă. .. Cu puţin înainte de sfârşitul răsboiului, literatura belicistică era apreciată. Ea dădea naştere la polemici pasionate, îmi amintesc epoca in care a apărut faimosul „Le . Feri" al lui liarhusse. Câtă patimă în aprecierea lui, câte controverse! Adevărul e că interesul residâ în valoarea literară a acestei opere, care încă nu a fost întrecută. Apoi, după un an sau doi, publicul francez s'a deturnat cu rea umoare.de cărţile de răsboi. Şi mulţi ani au trecut, fără ca această antipatie subită să dispară. Azi, gustul mul-ţimei pentru acest fel de literatură, a revenit. „Nichts neues im Weslen" de Remarque, „Krieg" de Ludwig Renii au atins tirajuri importante. La teatrul Edouard VII din Paris, o piesă a englezului Sheriff întitulată „Marea călătorie" în care autorul britanic a-nalizează sentimentul fricei în răsboiu, atrage în fiecare seară un public numeros, şi presa i-a făcut o \ primire triumfală. \
Şi se întreabă lumea: din ce pricină s'a desgustat mulţimea subit de litera tura de răsboi, şi care este cauza că ea îi revine deodată cu simpatie, după atâţ ia ani? Dar nimeni nu găseşte explicarea acestei evoluţiuni —• sau mai bine zis, francezii o consideră ca misterioasă şi o pun în seama capriciului f i resc 'a l duhului omenesc. Şi ei conchid: „L'esprit souffle ou ii veut".
Dar ca spiritul să sufle într 'o direcţie oarecare, el are, ca şi fumul, nevoe să fie. împins de ceva. Fumul suflă după cura îl mână vântul, iar duhul după cum îl resfiră evenimentele, chiar când ele sunt prea subtile ca să
fie numai decât definite de noi. Căci nu există efect fără cauză în lumea noastră sublunară. Trebuie să ne deprindem însă mintea a raţiona, şi dacă ne-am deda mai des eserciţiilor de logică internă, multe fapte cari ne par inexplicabile azi, mâine, ie-am putea lămuri.
* Mie unul, îmi pare evident că dacă
publicul francez s'a pasionat atât de mult de cărţile de răsboi, înainte de a se fi isprăvit marele măcel internaţional, explicarea ni-o dă simplul fapt că lumea, fiind în aşteptarea mult doritei păci, a căutat înfrigurat în toate operele cari apărau un pretext de speranţă , şi în descrierea răsboiului, concluziuni cari să-i permită a crede că oribilul vis se va încheia în curând. Mamele, soţiile şi chiar soldaţii de pe front, erau cetitorii pătimaşi ai acestei literaturi. Aduceţi-vă aminte cu ce sete se devorau veştile din ziare şi cărţile cu subiect de răsboi, în clipele când tunurile tunau încă dela răsăr i t apus. Apoi, sosi pacea. Faţă de această realitate magnifică, ce preţ mai puteau avea amintirile ororilor trecute, ficţiunile unei epoci blestemate'? Atunci, publicul dus de dorul de a trăi, pătruns de farmecul unei vieţi normale-, atât de lung întreruptă de fiorosul tumult, îşi astupa ochii şi urechile faţă de tot ce-i putea reaminti sângerosul trecut. Astfel trecură ani de ani, până când din partea germanului, adică a fostului inamic, începură a se ivi mărturiile sincere ale desgustului faţă de răsboi.
Căci nu trebuie să ne înşelăm. Dacă
opera lui Remarque are atât succes în Franţa, e fiindcă găsim într ' însa pentru, întâia oară din partea unui german, un sentiment de umanitate generală, o milă care se întinde asupra luturor acelora cari au suferit in orele teribile, inamic sau amic. Până aci, în nenumăratele cărţi scrise la ei asupra răsboiului,-, germanii păstraseră accentul aspru, spiritul îngust, aprecierea nedreaptă a unei educaţiuni şovine. De aceia scrierile lor nu pătrundeau în Franţa. In vreme ^ e pe malurile Senei, scriitori ca Barbusse, Duhamel şi alţii îşi exprimau oroarea de măcel şi sentimentul umani tar din care nu-i excludeau pe duşmani, înainte chiar de sfârşitul răsboiului, autorii germani abea azi s'au desmeticit din naţionalismul lor culpabil şi îngust. Nota aceasta nouă din, partea inamicului de eri i-a surprins plăcut pe francezi. Curiozitatea li s'a deşteptat. Interesul li s'a a ţâ ţa t din nou faţă de trecut. Un eveniment proaspăt, pe care l-am simţit din instinct, are aşa dar loc în momentele de faţă: solidaritatea tuturor acelora cari mai eri se » măcelăreau, în dorinţa lor de pace, în oroarea lor de răsboi. Şi acum un fapt se înlănţueşte de altul, cum întreaga epopee roşie renaşte în amintiri, cetitorii francezi citesc nu numai operile germane asupra luptelor trecute, dar ei recitesc şi acelea ale compatrioţilor lor, de cari se îndepărtaseră cu un fel de fior de antipatie în anii chiar când se încheia pacea în palatul majestuos şi rece din' Versailles.
Paris, Octomvrie. 4
Adrian Corbul
PROBLEME ECONOMICE
Judeţul Munţilor Apuseni Comunicarea dlui deputat Clopoţel în şedinţa Camerii'dela 4 Decemvrie
încă în discursul meu la Mesaj din sesiunea trecută, am pus neli-niştitoarea problemă a desenclavarii Munţilor Apuseni şi găsirii soluţiei bine cumpănite şi salvatoare.
Punerea în aplicare a reformei administrative este cea mai-potrivită ocazie de a închide o rană socială adâncă a Statului român, prin scoaterea populaţiei din regiunea atât de izolată în văi şi în munţi cu mare altitudine şi la depărtări, de sute de chilometri de centrele administrative, judeţene Arad, Oradea, Cluj, Turda, Alba-Iulia şi Deva, de sub jugul unei a-devărate robii economice ca şi cul
turale. Regiunea Moţilor, Mocanilor, Arieşenilor şi Grişenilor este distribuită sub şase administraţi-uni judeţene^ distribuire care anihilează orice atenţie concentrată şi permanentă de rezolvire a problemelor numeroase şi grave din teritoriul menţionat.
îmi fac o datorie de conştiinţă, punând azi în Cameră această chestiune arzătoare, asupra căreia romantismul nostru şi necunoştinta exactă a stărilor au împiedicat informarea onestă şi integrală a opi-. niei publice.
Cred, că îndeplinirea reformei administrativo şi întocmirea budge-
343
îiOClEÎATEÂ DE MÂINE
iului sunt prilejul cel mai potrivit de a aa o desiegare dezideratului ae mântuire al unor bravi locuitori de sun tirania unor suferinti de multe ori seculare.
De şase ani m'am consacrat unor cercetări sistematice, unor anchete sociografice şi monografice, am găsit colaboratori într'o seamă de publicişti autorizaţi, cari să vadă problema în toată amploarea ei. S*a căzut de acord unanim, că este necesară instituirea unei autorităţi speciale pentru Munţii Apuseni. ,S°a. pus în circulaţie ideia unui comisariat, însă cu drept cuvânt, s'au ivit o serie de dificultăţi în ce priveşte delimitarea raporturilor dintre comisariat şi cele şase judeţe. Un comisariat fără putere executivă, nu întruneşte condiţia unei autorităţi veritabile. Şi astfel am ajuns la convingerea, că o atare autoritate administrativă poate fi deocamdată numai un judeţ format din plăşile regiunii.
Greearea serviciilor judeţene şi plasarea lor chiar acolo în mijlocul populatiunei, înseamnă instituirea unor organe de stat cu directa şi permanenta grije de a se ocupa de nevoile mulţimilor.
Găsesc, că numai noul judeţ al Munţilor Apuseni este instrumentul puternic şi eficace al curmării negrăitelor privaţiuni de azi, cari sunt o ruşine pentru civilizaţia şi cultura românismului. Este o chestiune de prestigiu pentru statul român, creiarea instrumentului acestuia.
Exclud din argumentaţia mea, orice gând de a compensa cu noile sacrificii cerute de înfiinţarea judeţului, eroismul epopeic al moţilor lui Iancu sau al zărăndenilor. Nu răsplătire, nici milă pentru vitejia lor, căci ar fi umilitoare pentru ei. Ci exclusiv raţiuni economice şi sociale de stat comandă fondarea centrului acestuia administrativ al României. Sensibilitatea unui popor nu poate tolera stările negre depe o vastă suprafaţă a tării.
In temeiul cercetărilor desintere-sate şi obiective, ale unor publicişti recunoscuţi şi cu greutate în concluziunile formulate de ei, nouei autorităţi judeţene îi revin următoarele sarcini imediate:
1. Ţinerea în stare bună a drumurilor şi îndeplinirea proiectului
• de noui drumuri şi şosele, apoi de căi ferate cari să provoace o ventilaţie, o funcţionare intensivă a arterelor de viaţă şi o legătură cu marile centre economice dela şes;
2. Populaţia muncitoare care
pleacă an de an în bejenie cu uneltele de lucru in spate, aşa numiţii hoioangări şi lucrători forestieri, nevoiţi să connde meleagurile, mari distanţe in căutarea angajamentelor de lucru, să beneficieze de o reducere de 50 % pe calea ferată în temeiul unui certificat comunal de identitate.
3. înfiinţarea imediată a birourilor oficiale de lucru, cari să le mijlocească gratuit angajamentele cu intreprinderile din tară, ce caută lucrători şi să pună la adăpost de mizerii, de trageri pe sfoară şi şarlatanii pe aceşti proletari lăsaţi în prada sortii.
4. Să se încurajeze micile exploatări miniere şi forestiere individuale, Înfiinţarea de cherestele şi fabrici de mobile pe bază cooperatistă şi să se favorizeze participarea lucrătorilor atât la capitalul social, cât şi la conducerea şi controlul societăţilor anonime existente.
5. Nici o regiune din tară nefiind mai potrivită pentru înfiinţarea de şcoli de meserii ca Munţii Apuseni, e de dorit ca Ministerul agriculturii să favorizeze progresul învăţământului profesional prin înfiinţarea aci a acestor fel de scoale.
6. Din cauza terenurilor accidentate, cultura vitelor sufere foarte mult; să se încerce extensiunea economiei de vite la maximum şi'să se industrializeze derivatele laptelui.
7. Insă un isvor mare de venituri este industria casnică, deci atelierele de tesătorie, olărit, spătărie, etc. să fie aci încurajate.
8. Comercializarea fructelor este o altă problemă esenţială; autoritatea judeţeană poate oferi un mare sprijin în această direcţie; monografia ţinutului Hălmagiu a dlui profesor Traian Mager este foarte instructivă.
9. Toate produsele locale să fie valorificate prin cooperative de desfacere, pentruca ţărănimea să nu-şi piardă vremea; tot asemenea prin cooperative de aprovizionare, să se aducă alimente şi tot felul de articole de industrie şi comerţ; în munţi operează mulţi' speculanţi, cari ridică standardul vieţii cu 30—50— 100% chiar, pentru sărăcimea locală.
10. Mizeriilor economice li se a-daogă întregul cortegiu de mizerii demografice şi culturale; domnii medici «.dr. Dominic Stanca şi dr, Pască au dovedit ravagiile alcoolismului şi altor plăgi; copiii rămân în mare parte fără instrucţie, căci colibele sunt risipite prin crânguri şi lipsesc căminuri de concentrare, iarna; autoritatea judeţeană ar tine
sub supraveghere aceste nevoi şi s'ar îngriji de servicii medicale şi de învăţământul primar, incomplect.
11. Civilizarea regiunii ar atrage turişti şi populaţie flotantă, care să caute, vara, recreaţii în admirarea frumuseţilor sălbatice, cum sunt Detunata şi Gheţarul dela Scărişoara; unde priveşti, dai de un colt de rai şi respiri aerul cel mai pur şi mai întremător; excursiile şi turismul aduc venituri remarcabile pentru regiune.
Sistemul individualist de azi nu este nici pricopseală pentru munteni, ba înseamnă şi jaf al pădurilor; lui terbuie să i se substitue exploatarea colectivistă, cooperatistă şi raţională, industrialismul luminat şi energic.
Sunt sigur că posibilităţile de viaţă prin industrializare vor creşte atât de mult, încât ele nu numai că vor aduce prosperitate pentru localnici, ci chiar şi mână de lucru neocupată într'alte părţi ale patriei, va fi atrasă de bogăţiile miniere şi forestiere şi va găsi aci angajare bună. Monografia întocmită de d. Petru Suciu asupra Roşiei Montane arată gradul de decădere al exploatării zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni. Precum vedeţi, problema este complexă şi numai o autoritate judeţeană bine îndrumată şi constituită din elemente specializate în chestiunile specifice ale teritoriului este capabilă de a acţiona încontinuu în direcţiile arătate. Chiar şi studiile vor lua avânt prin materialul strâns cu sârguintă de către oficiile judeţului nou.
In măsura în care vor fi puse în valoare bogăţiile munţilor, judeţul nou va înceta să fie greutate în budgetul statului. Guvernul este rugat să consimtă la sacrificiile budgetare ale înfiinţării judeţului Munţilor Apuseni, dar din partea Camerii sunt sigur că i se dă aprobarea.
PLĂŞI Abrud 62.657. / 21.800 1, Hălmagiu 68.989 19.455 Brad 92.831 29,425 Baia-de-Criş 88.086 21*072 Gilău 132.592 22,437 Huedin 203.324 44,566 Beiuş 200.779 48,341 Vaşcău 123-377 28.148 Alejd 495.879 50.265 Câmpeni 134.189 34.141 Baia-de-Arieş 110.641 20.03? Jara 91.475 17.477
Total: 1.804.789 j . 357.164 h Deputat Ion Clopoţel
344
SOCIETATEA DE MÂINE
Situaţia ţărănimii din Ardeal După materialul de construcţie a caselor
Casa e. oglinda stării materiale şi culturale a unui popor. Materialul, din care e făcută, arată bunăstare sau sărăcie. Aranjarea interioară arată, pe lângă aceste două »şi gradul de civilizaţie a celui ce o locuieşte.
Felul de construcţie a caselor variază dela popor la popor, ba chiar şi dela regiune la regiune. In Ardeal avem două tipuri mai pronunţate de case. E un tip românesc şi unul săsesc. Dar, deocamdam nu ne interesează forma stilară a raselor, cât mai ales materialul lor de construcţie.
Casele ţărăneşti sunt construite ' din cărămidă, din peatră, din pământ (văioage, lut) sau din lemn.
Peatra şi cărămida ca material de construcţie, sunt folosite • în Ardeal în regiunile unde e peatră mai multă şi în regiunile mai productive. Peatra ţine locul lemnului. Cărămida e materialul de construcţie a celor mai bogaţi. De aceea case clădite din peatră şi din cărămidă nu cam găsim la munte, unde îi ia locul lemnul, nici pe podiş. (Câmpia Ardealului bună oară), unde îi ia locul lutul şi grădelele,,ci numai ' la oraşe, ori satele aşezate pe văile roditoare ale râurilor.
In privinţa materialului de construcţie Ardealul (socotite şi cele-
' lalte părţi) se poate împărţi în mai multe regiuni;
1. Regiunea muntoasă, lemnoasă, unde casele sunt construite din bârne sau din nuiele (gradele) ob-duse cu lut. Aşa sunt judeţele: Maramureş, Caraş-Severin, Ciuc, Făgăraş, Trei Scaune, Hunedoara, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Odor-heiu.
2. Regiunea de podeşuri fără păduri, în care casele sunt construite în partea cea mai mare din pământ (văioage de tină sau lut). Aşa sunt judeţele: Bihor,- Sătmar, Arad, Timiş şi în parte: Caraş-Severin, Cluj, Sălagiu, Alba Inferioară şi Târnavele.
3. Regiunea de pe văile râurilor şi de prin părţile mai fertile, unde casele sunt, în mare parte, construite din peatră sau din cărămidă. Astfel de regiuni găsim în judeţele: Caras-Severin. Timiş, Alba
"Inferioară, Braşov, Făgăraş, Hunedoara, Târnavele, Sibiu.
Dar materialul de construcţie nu
atârnă numai dela configuraţia geografică a regiunii, ci şi dela situaţia materială a locuitorilor. Ţă-ranul 'bine situat de pe Câmpie îşi face mai nou casă de cărămidă şi o acopere cu ţigle. Cel dela munte; dacă n'o face de cărămidă, o acopere cel puţin cu ţigle. In părţile mai roditoare (pe Mureş, Olt, Ţara Bârsei, Banat) locuite mai ales de saşi şi şvabi, găsim foarte multe case de peatră şi de cărămidă. Satele româneşti, cari cad din jos de linia Mureşului, au deasemenea, în partea cea mai mare case construite din material tare. Situaţi bine şi influenţaţi de saşi, ei şi-au durat gospodării trainice. Cel mai occi-dentalizat colţ din pământul ţării noastre.
Casa, cum am amintit, e preţios indicator al stării materiale. Casa
de peatră sau de cărămidă o găsim mai ales în judeţele locuite de compacte masse minoritare (saşi şi şvabi). A.sa le găsim.în iudetele Caraş-Severin, Braşov. Făgăraş. Târ-iiave. Sibiu, sunt şi narte curat româneşti, ca Alba-Inferioară, unde srăsim un mnre număr de case de peatră sau cărămidă. Aceasta e o dovadă a bunei stări materiale.
Tn celelalte judeţe, unde locuiesc de ai noştri, casele sunt în majoritate din pământ, din lemn sau din nuiele cu lut. Cele mai multe case construite din nământ (văioage sau tină) «unt în iudetele: Bihor, Sătmar, Timiş şi Arad. Case făcute din lemn (bârne) sau din nuiele găsim mai ales în judeţele de munte şi de podiş, unde locuiesc ţărani de ai noştri.
Din tabloul alăturat se pot trage, în ce ne priveşte pe noi, următoarele concluzii:
-— în judeţele cu majorităţi' româneşti casele sunt construite din
Tabloul c a s e l o r d u p ă m a t e r i a l u l d e c o n s t r u c ţ i e ' ,
J u d e'ţ u 1 Din piatră s. cărămidă
Din văioage sau tină
Din lemn s. alt material
Bihor . . . . Maramurăş . • . Sătmar . . . Sălagiu . . . Arad . . . . Caraş-Severin . Timiş, . . . . Alba-lnferioară. Bistriţa-Năsăud Braşov . . . Ciuc . . . . Făgăraş . . . Trei Scaune Hunedoara . . Târnava Mică . Târnava Mare . Cojocna . Mureş-Turda . Sibiu . . . . Solnoc-Dobâca. Turda-Arieş Odorheiu . . .
3442 3246 3205 2185 • 3329
30.496 12 1.18 1.0,826 4004
11,937 1341 7492 2490
17,436 8993
23,356 4646 2090
20,490 6400 1975 4090
67,106 1570
30,280 16,006 35,477 16,254 54,800 8887 679 558 290 487 337
4509 5061 2694 9117 5351 1650 5161 6089 794
39,648 67,563 31,957 27,805 30,842 47,246 15,172 27,827 21,676 7068
29,893 13,418 32,296 48,135 9854
. 7256 31,419 33,508 14,029 41,080 28,302 24,199
TOTAL N-rul camerelor
110,196 72,389 65,442 45.996 69,684 93,996 82,090 47,540 26,359 19,563 31,524 21,347 35 123 70,080 24,708 33,306 45,184 40,949 36,169 52,641 36,366 29,083
167,891 91,259 113,836 63,317 107,820 144.834 143,718 63,851 35,956 36,937 41,357 26,724 50.055 97,06^ 33,134 49,564 57.084 56,982 62,710 65,449 48,107 39,306
•^Datele sunt luate din Statistica oficială ungure?scă de pe anul 1910._
material mai puţin solid, ceeace denotă o stare materială nu tocmai bună;
—• în judeţele cu compacte masse minoritare, fie la oraşe, fie la sate, casele sunt construite, în partea cea mai mare din material solid, ca o urmare a bunăstării economice de cari se bucură aceste ramur i ;
în regiunile mai fertile şi în părţile unde românii sunt amestecaţi cu alte neamuri, acolo şi dânşi au . case solid construite, ca o dovadă că unde o posibilitate materială, a-colo şi ţăranul nostru se civilizează.
In tabloul de jos dăm la rubrica ultimă, numărul camerelor. E şi a-ceasta o rubrică interesantă, întru-
345
SOCIETATEA DM MÂINt
ACTUALITĂŢI
După zece ani Conferinţă ţinută la Teatrul Naţional din Cluj, în ziua de
1 Decemvrie 1929 ' s Doamnelor şi Domnilor,
O tablă nouă de marmoră fixează in acest templu al Thaliei, cele dintâi cuvinte, ce s'au rostit în româneşte, pe scena acestui teatru.
A fost Ia 14 Mai 1919, cu prilejul turneului aranjat prin Ardeal de artiştii Teatrului National din Bucureşti. Aceste cuvinte, trei la .număr, intrate de-adroptul în domeniul istoriei, erau,: S'a potolit furtuna . . . începutul ..Poemului Unirei", rostite de artista Olimpia Bârsan.
Ne aducem aminte, cu adânca e-moţie, de acest turneu, care a electrizat inimile româneşti în toate centrele "Ardealului, în pr imăvara anului Î919.
La convoiul acestor emoţii, se asociază si acela al amintirei de ce a fost teatrul roţnânesc în Ardeal înain-ae de această dată. O dibuire în întuneric încercări de diletanţi: multă bunăvoinţă alături de complectă linsa de Orientare şi pricepere.
In haosul acesta care a premers, asemeni acelui din Cartea Facerii, s'au strecurat si câteva raze de Iu- '
mină, solii mângăitoare, în aspra. ; beznă, ce ne sufoca: erau turneele de întâia tinereţe prin Ardeal, a d-lui Zaharia Bârsan şi d-şoara Olimpia Braşoveanu.
Au început să se resimtă şi ia noi emoţii de artă. şi să. se întrevadă culori luminoase, abia bănuite înainte.
Aceste turnee, au fost hrana artistică a lumei din Ardeal: au alcătuit puntea de trecere spre viitorul ce se desluşea tot mai mult, când deodată cu zdrobirea graniţelor artificiale,
Arta românească avea să descindă şi în Ardealul părăginit, în toată strălucirea ei biruitoare.
Se începea un alt capitol acum, acela al muncei pozitive, al educaţiei masselor de aici, pentru a înţelege şi aprecia situaţia atât de favorabil schimbată, deschizând noui orizonturi peste o lume şi p vieaţă nouă.
Doamnelor şi Domnilor,
Inscripţia de pe noua tablă de marmură, fixează apoi ziua de 1 Decemvrie 1919, când s'a făcut deschiderea festivă a Teatrului Naţional din Cluj, cu piesele „Se face ziuă" şi ,,Poemul Unirei", datorite d-lui Zaharie Bârsan.
Dar să reţinem în întregime partea finală a inscripţiei:
..însemnata-s'a piatra aceasta la i Decembrie -/S29 întru pomenirea în-, cerniturilor pline de inimă şi jertfă din partea artiştilor veniţi cei dintâi şi rămaşi cu credinţă acestui Teatru: ZAIlARIA BABSAN, director, Olim, *d Bârsan, Ion Stănescu-Papa, Niculae Neamtu, D. Mihailescu-Brăila, Niculae Dimitriu, Corneliu Potcoavă, — prag de sprijin şi indemn pentru slujitorii de mâine şi de totdeauna la altarul acestui Templu al artei dramatice".
In intervalul celor zece ani, înre-gişlrăm şi pierderi adânc simţite:^,-
artiştii Ion Stănescu-Papa, Gr. Tău- ? Ui, Gh. Bănuţiu şi distinsul director 1 al Operei Popovici-Beyreuth, a căror a-mintire a fost păs t ra tă în ' Analele Teatrului nostru naţional. Turneul prin întreg Ardealul, cu tru
cat arată destul,de limpede situaţia, materială şi -culturală. Unde e bunăstare, acolo e şi confort. Acest din urmă e legat de numărul camerelor. In regiunile bine situate numărul camerelor* e aproape îndoit decât cel al caselor.
Tabloul, de sus ne înfăţişează situaţia, pe 1910. După răsboiu, prin împroprietărire, situaţia materială a ţărănimii noastre s'a îmbunătăţit mult. Aproape în fiecare sat s'au dat, celor îndreptăţiţi, şi loturi pentru'Case, Marginile1'satelor sunt îm
pănate, d „rândul., cu case noui. 0 bună pa*te din acestea sunt con-construite din cărămizi sau din lemn. Puţine sunt numai din nuiele. Aproape' toate sunt acoperite" cu ţigle. Coperişele de paie încep să dispară. E un semn îmbucurător. Cărămida şi ţigla vin pe urma unei ruine situaţii materiale. Cu ele deo dată vine şi civilizaţia, pe care trebuie s'o dăm satelor noastre în măsură cât mai mare.
P. Snciu
pa T. N. aranjat de d. Zaharia Bârsan, cu „Poemul Unirei", „Răsvan şi Vidra" şi „Trandafirii roşii", îşi făcuse drumul triumfal, când porţile Teatrului National din Cluj se deschideau larg, ca să primească lumea dornică de a se adăna la isvorul adevărat al noului Templu al artei dramatice române.
Greutăţile încenutului apăsau însă grele pe umerii artiatilor-auostoli. cari aveau să creiere din nimic, cu strălucirea, talentului şi idealismului lor, o operă atât de glorioasă şi de dificilă. ~" '
Era, de o parte nivelul ridicat al Teatrului maghiar cu un public incomparabil mai numeros si cu o educaţie dramatiVă, ce număra în urmă câteva decenii de operă artistică sistematică, snriiinită, cu mână largă de oamenii stănânireii de pe atunci.
După sforţări uriaşe, cele dintâi greutăţi ale începutului au fost biruite. Nivelul producţiilor s'a ridicat dela început, lucru remarcat de toată lumea. încă în decursul stagiunei 1919 —20. Artiştii formaţi, cari au pus temeliile Teatrului Naţional din Cluj. cum şi colaboratorii de mai târziu, cari s'au desvoltat sub ochii noştri în talente de o reală şi statornică valoare, au ridicat nimbul teatrului din Cluj, punându-1 alături de celelalte instituţii similare din întreagă ţara.
Cu publicul a fost ceva mai greu. Nu pentrucă publicul clujan n'ar îi ştiut aprecia încă dela început valoarea şi importanţa unui Teatru National în viitoarea metropolă culturală a Ardealului românesc,, ci pentrucă elementul românesc era, pe a-tunci, într 'un n u m ă r destul de restrâns, în comparaţie cu elementv" minoritar, oare printr 'o operă şist matică şi conştientă ştiuse să se fortifice în acest oraş. >
N'avem la îndemână date statistice precise asupra populaţiei din Cluj e acum zece an i . \ In ori-ce caz* ele
ne-ar lămuri asupra eforturilor, ce s'au făcut pe toate terenele, până să alcătuim 40 la sută din populaţia a-cestui oraş.
Ceice am luat parte la această o-peră de cultură românească încă din 1919, ne aducem aminte ce neînsemnat era elementul românesc pe vre-
a aceea. In preocupările noastre muncă n'âm remarcat, destui de
precis, progresul ce s'a realizat de atunci şi trebue să vină oameni din alte centre, ca să ne atragă' atenţia, asupra progresului ce s'a realizat, sub raport cultural.
m7'
aoemŢATVÂ ps MIWM
Teatrul Naţional -a avut şi el partea lui de muncă şi de merit, în această operă culturală, luptând şi cu greutăţi băneşti adese-ori, şi susţinut de un public nu prea numeros şi nu prea cu dare de mână, alcătuit în 90 la sută din funcţionari.
Cu atât mai mare este meritul Teatrului nostru Naţional, că s'a menţinut pi s'a ridicat la nivelul la care îl avem astăzi.
K o ni îi''ere să răsfoesti piesele ce s'au jucat în cele zece stagiuni. Au fost. în total 1367 reprezentaţii până în ziua de Marţi, 26 Noemvrie în afară de turneuri. Stagiunile s'au început — cu o singură exseptie •— ci piese aparţinătoare literaturei noastre. Ele sunt, în ordine consecutivă: Poemul Unirei şi Se face ziuă, Fântâna Blanduzieil. Chemarea codrului, O scrisoare pierdută. Vlaicu-Vodă. Viforul, Thebaida, Răzvan şi Vidra, Festival (Crai nou, Luceafărul'), Vlaicu-Vodă şi Fântâna Blanduziei.
O aleerore destul tle selectă ditn repertoriul nostru dramatic original,
nu prea. bogat. Ar trebui să ne oprim si la unele
3,mXrmr>tp Ha^ă t ie-Sl1 î n p t f H p i pRf i ru l
foarte restrâns al unei conferinţe. A-ce«te trec în domeniul unui studiu mai aprofundat, al cărui autor este iprM"at întrp artiştii, oarţ au muncit, fără întrerupere, dela înfiinţarea chiar a acestui teatru.
In a"e«t studiu se va arăta evoluţia Teatrului N. din Cluj. pe urma piesele.»- cu s'au renrp,7pntat. Fste o ascendentă ce se poate urmări , stagiune de stagiune, dela autorii români pflnă jp, r.oiov,„1
-t>i+iip litp^aturpi dramatice univ>r«ale şi pfină la celebrităţile contimporane, a căror piese au fost jucate anroane sirifroni''. cu repre^pnta-rea lor ne marile scene ale metropolelor culturale din Apus.
Se va arăta în arel studiu, cari autori s'au impus mai mult publicului? Când s'a. renrp,7enfat cea dintâiu piesă tradusă din ungureşte?
Se va evidenţia aspectul multiplu al lumei create de imaelnatîa cree-relor selecte, dela autorii de talent nSnă sus la culmile unde s'au avântat supra-oameniî genului dramatic. Si tot acolo se va pomeni -— probabil. — ..într'o notă pr izăr i ta ' de ac-tivitatpai directorilor, cari an stat la conducerea Teatrului, si din stalul lor înalt a.u desvnltai o intensă activitate, o înşirată activitate — anonimă.
In ori-re caz,. oamenii are«tiia de mwn''ă si. de iprtfă au muncit sub egide, poetului Vergilius: t
Sii' vos, non vobis melificatis, apes.
Doamnelor şi Domnilor, După aceste schiţări, în câteva li
nii, a trecutului Teatrului Naţional din Cluj — căci numai aceste se pot reda într'o conferinţă de 20—30 minute — dati-mi voie să revin pe scurt asupra festivalului de azi.
Credem că nu fără oare-care motiv, a doua reprezentaţie la Teatru Naţional a fost Ovidiu lui Vasile Alecsan-dri.
Aflăm aici cea dintâi sclipire a unei viziuni de o ra ră şi adâncă poezie.
Ovidiu bolnav şi îmbătrânit în surghiunul lui dela Tomis, înainte de a închide ochii ia lira să mai cânte odată dragostea către Iulia şi Roma eterna cetate. El imploră soarele:
O! soare, veselie isvor de 'ntine-rire,
A lumilor podoabă, a cerului zâmbire
Ochi" c^lpnrHd. care 'n tine o-glî"7i tot universul,
Tu Iuliei si Romei, pe raza ta du-mi versul.
....Pe raza ta du-mi versul.... pe ra.'a....
înainte de a muri. Ovidiu ar" strălucită viziune. întâi puhoiul negru al invaziunilor barbare, ce avea să se năpustească peste legiunile din răsărit, pe urmă menirea sublimă a sentinelei romane la nor+ile răsări tului:
Aici, în răsărit . Vlăstarul, fiu al Romei, steiar a devenit.
Şî Istrui moşteneşte al Tibrului r e n u m e . . .
Şi într'o nouă Romă, renaşte-o nouă lume.
MormSntn-Tviţ s e deschide . . . din el în viitor
Un bine torent de viaţă se 'ntin-de roditor.
(Cu- -entuziasm.) Dumne7pin \... Nu, ginta latină
'n veri nu moare. (Şovăe si <-ade de ne nat.)
Ah, iată.... noantea.... noaptea.... nb mor!.... ah soare! «<->are!
In această noapte a urgiilor din trecut. vi7iunea lui Ovidiu apare ra un răsăr i t de soare, ca o lumină
Tradiţia aşa le-a spus, şi după tradiţie aşa au stabilit vechii cronicari, că Banatul nostru de astăzi a fost oa-recândva întreg acoperit cu ape mari. Forma un lac mare, cu apă clară şi dulce, şi s'a numit, când „marea albă", când „marea dulce". Marea cu timpul a dispărut şi în.Jocul ei a rămas pământul^ uscat şi roditor, care e Banatul de astăzi.
Cronicarii cei vechi au căutat să sta-
dulce şi îndepărtată. In piesa „Se face ziuă" nu mai a-
vem a face cu o viziune, ci cu o realitate aspră, care nu se lasă biruită şi cere: Dinte pentru dinte!
Popa Costan, Ilima Crişan, Baronul sunt oameni în carne şi oase, suferind crunt sub povara destinului. E u n epizod dela sfârşitul revoluţiei din 1784. Horea şi Cloşca sunt prinşi şi duşi1 la Bălgărad; celea din u rmă flăcări ale marelui incendiu se sting sub cenuşe...
Iată cum îl descrie Popa Costan pe Uoriei: ,
S'a sculat să plece şi ne-a zis: „Credeţi cuvintelor mele şi înălţaţi-vă credinţa pe ele, cum aţi înălţa o casă pe piatră. O să plouă ploaie mare şi vânturi mari or să sufle şi sa lovească zidirea voastră; dar n 'are să cadă, căci va fi întemeiată pe vorbele m e l e . . . şi nu pe ale mele, ci pe ale celui ce m'a trimis pe mine.
(De împăratul grăia). Crişan se descrie singur: „Cine
sunt? Vezi focul ăsta, cum arde sub cenuşă? Asta sunt. La ce ţi-aş mai spune acum şi cum mă chiamă?
Vâltorile mari, cari au sbuciumat sufMul neamurilor au avut totdeauna cântăreţii, cari să se inspire din adâncul lor. Eminescu în „Geniu pustiu", St. O. Iosif în „Zorile" şt Ghită Pop (cine îl mai ştie astăzi?) în „Horia", au t ra ta t subiecte similare.
Sunt tot atâtea laturi cizelate aL aceluiaş cristal.
* "*• • •••" Doamnelor şi Domnilor, După zece ani de muncă ( oică a
artiştilor dela Teatrul Naţional din Cluj, cred că am asentimentul DV. să urăm artiştilor, cari cu destoinicia şi talentul lor au ridicat prestigiul a-
cesţui Templu al artelor: spor la muncă şi pentru viitor, căci „din po veste încă multă «d frumoasă mai este",
Al. Cinra.
bilească şi aceea, că marea aceasta cum s'a născut şi cum a dispărut, şi spun aşa, că prin zguduiri, prin mişcări, prin cutremure de pământ, s'au întâmplat, pe locul unde era marea, scufundări de teren şi din adâncurile pământului au ieşit apoi apele multe cari au inundat teritorul Banatului, prefăcându-1 în mare, pe care pluteau corăbii. Mai târziu apoi, alte zguduiri, alte cutremure de pământ au provoc**
ARDEALUL VECHIU
Anexarea Banatului la Ungaria
!847
SOCIETATEA DE MÂINE
ridicări de teren, în u rma cărui fapt apele s'au retras iarăşi în adâncurile pământului.-
Cronicarii mai noi, dar totuşi vechi şi ei, nu au aflat de bună ipoteza a-ceasta, şi au stabilit alta, după ei mai aproape de adevăr. Ei zic aşa, că nu a fost nici o mare în Banat, nici albă, nici dulce, ci teritorul Banatului a fost simplu inundat, sute, ba poate mii de ani dearândul, în u rma faptului, că odată, în vechime, Porţile de fier de lângă Orşova au fost închise şi apele Dunării nu aveau scurgere prin .'acele părţi, spre a-şi continua drumul şi a se vărsa în Marea-NeagYă şi astfel au trebuit să se reverse asupra Banatului, prefăcându-1 într 'un lac mare. Apele din Banat erau deci apele Dunării şi ale celorlalte râur i cari se scurgeau şi atunci, ca şi astăzi, în Dunăre, şi au dispărut în momentul, în caro. Dunărea şi-a putut face drum de trecere prin Porţile de fier, spre Marea Neagră.
Cumcă lucrurile cam aşa trebue că s'au întâmplat, se poate constata şi din faptul, că vechii scriitori dau Dunării două numiri: până la Porţile de fier e .Dunăre (Danubius), iar de aci încolo, până la vărsarea în Marea Neagră, e Istru (Ister). Apele Istrului vor fi fost probabil mai mici decât ale Dunării, lucru la aparenţă de necrezut, — dupăce Istrul era numai o continuare a Dunării, — şi totuşi uşor de explicat.
Porţile de fier erau închise. Nu pentrucă dintru început aşa ar fi fost ele croite, ci pentrucă oarecândva, îi} vechimea foarte îndepărtată, sfâncile mari, printre care trecea Dunărea, s'au prăbuşit şi rostogolit în Dunăre, formând un zăgaz puternic, care nu mai permitea scurgerea apei în spre Marca Neagră şi apa Dunării a rămas în Banat.
Cu timpul apa şi-a făcut însă singură loc de ieşire, printre stânci, mâncând, măcinând, găurind peatra, cine ştie în câte sute sau mii de ani şi apele Dunării au putut apoi să curgă, mai departe, prin deschizăturile, făcute în stânci de înseşi apele Dunării. La început deschizăturile acestea vor fi fost mici, de aceea apele Istrului trebuie că erau mai mici decât ale Dunării şi d in acest motiv i s'a dat o altă numire, (căci nu apa întreagă a Dunării , trecea în Istru, ci numai atâta din ea, cât putea trece prin deschizături), dar cu timpul deschizăturile a-cestea vor fi devenit tot mai mar i şi va mai fi pus şi omul mâna, ca să fie dclăturate djn Dunăre piedecile cari îi
opreau scurgerea regulată,1) şi aşa s'a ajuns la cursul normal al Dunării până la Marea Neagră, şi cu aceasta totodată şi la desăearea Banatului, la curăţirea lui de ape, lucru care va fi mers foarte încet, pentrucă băltoace, mlaştini, au rămas foarte multe prin Banat, chiar până prin secolul al optsprezecelea, când apoi, prin o canalizare înţeleaptă au putut fi delăturate toate şi prefăcute în pământ cultiva-bil de cea mai bună calitate.
Dar oricare ar fi adevărul, Cel susţinut de cronicarii mai vechi, că Banatul a'fost în vechime o mare: marea albă, sau marea dulce, sau cel susţinut de cronicarii mai noi, tot vechi însă şi ei, că Banatul a fost cândva expus unei inundări , de o durată lungă, foarte lungă, în u rma faptului, că la Porţile de. fier, cari erau închise, Dunărea nu avea scurgere liberă spre Marea Naegră şi astfel apele ei se revărsau asupra Banatului: faptul e a-ccla, că în Banat au fost cândva, în vechime, ape mari, foarte mari .
Dovada acestei afirmări o formează împrejurarea, că în multe comune din Banat au fost găsite şi deschise, la adâncimi mai mari sau mai mici, cariere de pietriş şi de nisip, de o grosiT mo respectabilă, somnul deci, că pe acolo au fost ape, cari au stat multă vreme pe loc.
Din o astfel do carieră de pietriş şi nisip, dela poalele unei vii roditoare de pe deal, au fost scoase în anul 1882, în; comuna Jadani, judeţul Timiş-To-rontal, oasele unui animal uriaş, ca şi care nu au existat decât numai în e-poca preistorică. Oameni de ştiinţă, membri ai reuniunii archeologice sud-ungare, care exista atunci în Timişoara, au mers la faţa locului şi au constatat, că oasele sunt de mamut. A mers la fafa locului si un specialist, din Budapesta şi părerea lui a fost, că oasele sunt. în adevăr de — mamut. Oasele au fost depuse în muzeul ar-cheologic de atunci din Timişoara, Cine ştie dacă mai există şi unde se află acum aceste oase interesante?
Pe la Vârşet apoi, în Torontalul astăzi aparţinător Iugoslaviei, încă au
1) TTltima lucrare omenească Ia Por-<ilo de fier s'a făcut ne la finea secolului trecut. în anii 1892—95. când cu nişte maşini uriaşe moderne, aduse din Germania, au fost sparte şi delăturate din Dunăre stâncile puternice, ale.căror vârfuri se vedeau vara. când anele Dunării erau mici, eşite din ană. si cari făceau, ca trecerea vapoarelor prin Porţile de fier să fie foarte anevoioasă, nentrucă trecerea trebue făcută nrintre stânci. De atunci însă va-noarele eireulează fără piedecă prin Porţile de fiev.
fost scoase, tot din o carieră de petriş, dela o adâncime de 3—4 metri, oase de bou uriaş, de urs uriaş şi de cerb uriaş, tot animale din timpurile preistorice. Iar în comuna Padina s'au făcut la anul 1832 constatările următoare: comuna ducea mare lipsă de apă, căci e aşezată pe un deal, şi fiind comună grăniţerească, autorităţile militare au ordonat să se facă pe seama comunei o fântână arteziană. Cu executarea lucrărilor au fost însărcinaţi soldaţi dela geniu, sub comanda unui ofiţer, care despre rezultatul săpăturilor făcute a raporta t apoi superiorilor săi, că: „la o adâncime de două» zeci de stânjeni (40 metri) au fast scoase din pământ oase de om; la 40 stânjeni, scoici de mare; la 70 stânjeni lemne crepate de mâni omeneşti; dela 72 stânjeni în jos, -pietriş şi năsip"
Va să zică, pretutindenea în Banat se găsesc, la anumite adâncimi, oase de animale din vremile străvechi, pietriş şi nisip, ceeace ne arată şi ne convinge, că în Banat au fost cândva ape mari, şi că Banatul numai după scurgerea acestor ape a putut oferi loc la aşezare pe seama diferitelor popoare, cari au şi început să-1 ocupe şi să-1 stăpânească, unul după altul.
Primii locuitori ai Banatului, ar fi fost, după vechii cronicari, Agahirşii, cari au început să cultive pământul, ocupându-se mai ales vu vieritul, .somnul, că pe şes, pământul nu era destul de bine închiogat spre a putea fi muncit, pe când dealurile, pe cari se plantau viile, ofereau teren sigur pentru viticultură. Despre aceşti A.qutirşi aşa ne spune Herodot, părintele istoriei, că pe la anul 513 înainte de Crislos îşi aveau aşezarea lor statornică lângă râul Maris (Murăş), deci în Banatul de astăzi, care sub ei se va fi numit Agatirsia. Pe la anii cincisute înainte de Cristos nu mai erau deci ape în Banat.
Locul Agatirşilor l-au luat apoi nu peste mult Tracii, cărora le-au urmat Geţii şi Dacii, popoare tot din seminţia Tracilor, cari vorbiau cam aceiaşi limbă şi dintre cari Geţii s'au tras şi s'au aşezat dincolo de Carpaţi în Muntenia şi Moldova, iar Dacii au rămas dincoace, în Banat şi Ardeal. Âgatirşii apoi au dispărut cu totul, contopindu-se în poporul dac, oare le era superior în toate privinţele.
Sub Daci pământul Banatului a fost bine cultivat. Agricultura nu a fost prea desvoltată nici la ei, viticultura au adus-o însă la o stare foarte înfloritoare, semnul, că le plăcea băutura, deşi legea lor o oprea. Era desvoltată apoi şi apicultura, fiindcă mâncarea
348
SOCIETATEA DE MÂINE
lor de predilecţie era mierea. Dar era desvoltat şi comerciul, împreună cu industria.
Apucase Banatul pe mâni bune sub Daci, cari erau înaintaţi binişor în cultură, dar destinul aşa a voit şi aşa a făcut, ca împăratul Traian să vină cu ostile sale romane în Banat, şi cucerin-du-1, să-1 iee din manile bune ale Dacilor şi săil . pună în manile şi mai bune ale Romanilor.
Sub Romani apoi şi-a trăit Banatul epoca de aur. Dela cucerirea Daciei prin Traian şi dela împopularea Banatului cu colonişti aduşi din toate provinciile marelui imperiu roman se începe istoria şi adevărata viaţă de stat a Banatului, care spre a se deosebi de celelalte părţi ale Daciei, cucerite de împăratul Traian, a fost numit Dacia ripensis (Dacia râpoasă),- în urma faptului, că trei râur i ii spală marginile, din trei părţ i e înconjurat de râurile: Murăş, Tisa şi Dunăre.
S'a muncit sub Romani din capul locului în Banat, pentrucâ împăratul Traian nu a adus aci numai ostaşi viteji cari să-1 apere şi braţe muncitoare oare să-i cultive pământul, ci a adus în Banat şi mintea romană, energia romană, cultura înaintată romană. A adus în Banat legile bune romane şi a adus funcţionari aleşi, cari să le pună în. aplicare. A adus meşteşugari do tot soiul, dela cei mai de rând, până la cei mai iscusiţi, adevăraţi artişti. Mintea romană a croit planurile, planuri mari, pe cari braţele muncitoare le^a realizat, executând lucrările necesare. S'au croit şi construit căi de comunicaţie solide în toate direcţiunile. Urmele lor se văd şi astăzi în Banat, în rămăşiţele aşa numitelor „şanluri, romane". Ca din pământ s'au ridicat apoi în Banat, unul după altul, oraşele cele multe şi fortăreţele cele tari. Agricultura, industria şi comerţul a luat avânturi uimitoare, aşa că în scurtă vreme, Banatul împreună cu celelalate părţi ale Daciei cucerite de împăratul Traian, cu drept cuvânt au putut să se numească Dacia felix, — Dacia fericită!
In urma situaţiei speciale geografice pe care o avea şi pe care o are şi astăzi, sub Romani Banatul a format o provincie separată, cu totul deosebită de celelalte părţi ale Daciei, şi a fost pus sub ocârmuirea unui guvernator propriu, care s'a numit — prefect.
Cercul de activitate al acestui prefect se extindea dela malul râului Tisa până la Turnu-Severin de astăzi. Dovada acestei afirmări o formează faptul, că în Ba.nat a. fost desgropat şi apoi aşezat în muzeul curţii împărăteşti dela, Viena, un monument de pea-
tră, cu inscripţie latină pe el, care în traducere românească sună astfel: „Lui Marcu Papirius, fiiul lui Marcu Cornelia'nus, prefectul cohortei prime panonice în Dacia, prefectul malurilor Tisei şi Dunării, curatorul măreţului pod din Moesia, patronului lor, au pus acest monument, poporul şi plebea din Ulpia Traiană Sarmiz".
Istoria mai cunoaşte apoi şi alte nume de prefecţi puşi peste Banat, peste Dacia râpoasă, numai peste ea, dintre cari unii au ajuns chiar şi împăraţi.
Sub Romani deci Banatul a avut un fel de autonomie teritorială şi a fost administrat separat, nu împreună cu celelalte părţi ale Daciei. Independenţa aceasta, autonomia teritorială şi-a păstrat-o Ba^natul şi după ieşirea din Banat a Ipărâtului Aurelian, cu trupele sale şi cu o parte din colonişti, pentru a se aşeza de ceealaltă parte a Dunării; ba cu timpul a primit o formă şi mai precisă de independenţă, prin faptul, că cei ce-1 guvernau, au început să se numească — duci. Căpetenia Banatului era un duce. In epopeea mare germană, numită „Niebelungcn-lied'\ se spune adecă într 'un loc, unde e vorba de nunta lui Atila, domnitorul Hunilor, care luase în căsătorie o prin-cesă din neamul goţilor (strămoşii germanilor de astăzi), că la nuntă a venit în fugă mare şi: „durele Bârnunul din ţara Vlahilor, cu şaptesute oa-rn'.eni". (Der herzoge Râmune uzer Vlachenlant, mit siben hundert man-nen kam er fur si gerannt).
Acest duce Românul din ţara Vlahilor, care peste mijlocul secolului al cincilea după Cristos a participat la nunta lui Atila (mort Ia anul 453 d. C), « 'a putut să fie altul, decât ducele Banatului, domnitorul poporului valah, care pe atunci era deja format prin amestecarea Romanilor cu Dacii, şi-şi avea. limba sa si independenta sa, ca. stat. Se ştie adecă, şi e stabilit bine istoriceşte, că la venirea hunilor în Europa, toate popoarele fugeau din calea lor, de frică şi de groază, numai Valahii au rămas locului. („Solis Vala-chis remanentibus", — scrie cronicarul Thuroczy). Se vor fi bătut ei, Valahii, cu oamenii lui Atila, îi vor fi învins, sau au fost învinşi şi apoi au lesrat pace şi prietenie -cu ei, nu se ştie. Ei au . r ămas însă la ei acasă, în Banat, şi ducele lor Râmunul, şi-a ţinut de datorintă să participe ca hun vecin, cu saptesute oameni, la nunta vecinului său, care era de toţi temutul Atila, numit .biciul lui Dumnezeu". Căci s i mai =stie si aceea, că oamenii lui Atila. an ocupat la venirea lor în Eurona. teritorul dintre Tisa şi Dunăre, adecă Panonia cea veche, iar din
349
Banat numai o mică parte, cam atâta cât au luat Sârbii din Torontalul cel vechiu. E destul de evident deci, că dupăce restul Banatului nu era al lui Atila,' iar ducele Râmunul îi era vecin, pentrucă la nunuta sa ca pe un vecin 1-a invitat, teritoriul pe care îl stăpânea acest duce Râmunul nu a putut fi decât numai Banatul nostru.
Când au venit apoi Ungurii în Europa şi au ajuns şi în Banat, tot un duce au găsit aci ca domn al Banatului, pe Glad, care se întitula: „Duce al Valahilor si al Bulgarilor". L-au învins Ungurii pe Glad, dar l-au lăsat şi pe mai departe în domnie, ca duce al Banatului, care astfel şi-a păstrat independenţa, autonomia, şi sub Unguri. In curând însă ducatul a fost şters şi s'a creat căpitănatul, iar căpitan peste Banat a fost numit unul Kund, 'Cu drept ereditar, aşa, că după moartea lui a urmat în scaunui de căpitănie fiul său cel mare, şi apoi fiul său cel mâi mic. Sub Ştefan cel Sfânt Banatul era ocârmuit de unul Achturn, iar după alungarea acestuia din domnie, de unul Cinad. Cu începere din secolul al treisprezecelea apoi, până la căderea Banatului în mâinile Turcilor, ?. stat în fruntea acestei provincii câte un ban, sau câte un comes, şi se' numea, când Ban de Severin, când Comite de Timiş. Ca diguitor al ţării, o-cupa locul al doilea în stat, urmând imediat, după principele Ardealului. Era deci şi el un fel de principe al Banatului, după cercul larg de competentă pe care-1 avea dela domnitorul ţării, dela regele Ungariei.
La anul. 1552 Banatul e cucerit de Turci şi Sultanul din Constantinopol îl ia în stăpânire şi-1 tine ocupat şi subjugat până la anul 1716, deci 164 de ani. Turcii au -stăpânit Banatul în cursul acestor 164 de ani aşa cum ei ştiau, — turceşte. Nici viata, nici averea, oamenilor, nu era sigură sub ei. Nobilimea română din Banat, care era pe atunci foarte numeroasă, a început în curând să se resfire în toate părţile, fiindcă după legile turceşti de atunci, proprietatea part iculară nu exista, ci tot pământul din teritorul cucerit si ocupat în numele Sultanului, forma proprietatea acestuia, şi el da pământul în folosinţă, numai cui el voia* şi sub condiţiunile pe cari el le stabilea. Cei mai mulţi nobili români şi-au părăsit deci moşiile şi au plecat încotro au putut, unii spre Ardeal, alţii spre Muntenia, iar aceia, oari au rămas la vetrele lor, s'au rustificat de tot cu trecerea timpului, dar au urmaşi, cari trăiesc şi astăzi prin Banat, ca simpli ţărani, însă cu diplomă nobi-lilară pe fundul lăzii, — dacă : cumva
SOCIETATEA BM -Mimţ.
va mai fi păstrata. Banatul însă a rămas şi sub turci provincie separat administrată, pentrucă îşi avea pe be,~ ylerbeiul său propriu în Timişoara, ca guvernator provincial, ca locţiitor al Sultanului.
In anul 1712 (turcii erau încă în Banat), se face încoronarea împăratului Carol VI ca rege al Ungariei şi Maghiarii trec în diploma de încoronare pasajul, că regele se obligă cu jurământ să recucerească, dela turci teritoriile vremelnic ocupate de aceştia şi să le reînapoieze Unaariei, toate, deci si Banatul întreg. Reeele a prestat jurământul că asa va face. dar n'a făcut asa. Banatul a fost recucerit dela Turci, în anul 1715, dar n'a fost dat Ungariei, fiindcă s'a împotrivit comandamentul suprem militar, care a introdus imediat după recucerire administraţie severă militară pe întreg teritorial Banatului, cu conducere dela Viena.
La anul 1740 Măria Terezia, fiica lui Carol VI, urcă tronul decedatului ei tată, şi Maghiarii votează în anul următor, 1741, o lege, de înţelesul, că Banatul se incorporează imediat şi necondiţionat la Ungaria. Tânăra împărăteasă sancţionează legea, dar nu o execută. Banatul rămâne sub administraţie militară, pentrucă aşa cer interesele armatei. Abia la anul 1779, cu câteva luni înainte de moarte, împărăteasa Măria-Terezia semnează decretul împărătesc, prin care Banatul se anexează la Ungaria, pentru a fi guvernat în viitor după legile- Ungariei şi numeşte doi comisari. împărăteşti în pr imăvara anului 1780.
De aci încolo Banatul a stat sub domnie ungurească, a fost împărţit în trei judeţe: Caras, Timiş şi Torontal, fiecare cu câte un prefect, dar autonomie teritorială nu a mai avut. După 69 de ani, la anul 1849, împăratul Francisc Iosif I. redă însă Banatului autonomia avută în vechime şi creind şi pe seama Sârbilor un teritor naţional: Voevodina Sârbeasca, formează din Banat şi din această Voevodina o nouă ţară de Coroană, numită astfel: „Banatul Timişan şi Voevodina Sârbească".
i
N'a fost însă de lungă durată viaţa acestei ţăr i noue de Coroană, pentrucă în senatul imperial dela Viena, Ungurii au cerut la anul 1860 să li se dee lor Banatul, pentrucă ăl lor a fost totdeauna şi împăra tu l era înclinat spre a le împlini dorinţa, — adecă să strice la 1860 aceea, ce el însuşi făcuse la 1849. »•
Din senatul imperial făcea parte şt
fruntaşul bănăţean Andreiu Mocioni, ţâre auzind şi văzând ce se pregăteşte: o surprindere neplăcută pentru Românii din Banat, a anunţat în şedinţa din 24 Septemvrie 1860 a senatului, că va ceti un protest în contra anexării Banatului Timişan şi a Voe-vodinei Sârbeşti la Unaaria. dar pre-şedinţele senatului, Arhiducele Rainer, nu i-a permis să cetească protestul, fiindcă regulamentul de afaceri al senatului nu admite prezentarea în icris a unor astfel de proteste.
ş t ia bine Mocioni lucrul acesta, dar îl voia. ca prin senat să aiungă protestul său în manile aceluia, căruia îi era adresat, — împăratului . Si fiindcă s>a nu s'a putut. 1-a prezentat pe altă :ale, deadreptul împăratului .
In memorandul său Mocioni, arată >u date istorice, că Banatul şi-a avut totdeauna în trecut autonomia sa, până la anul 1870. când d'n ordinul Împărătesei Măria Terezia a fost a-nexat la TTpcrnria. fără întrebarea popoarelor Banatului, ba în contra intereselor vitale ale acestora, numai ca un act de pratie fa+ă de Maerhiari. fă-cându-se prin aceasta o mare greaală, care însă a fost reparată la anul 1849, când Banatul si-a primit din nou in-dppenden+a. autonomia, şi unit cu Voe-vodina Sârbească, formează acum o nouă tavă de Coroană, autonomă. A-l încorpora de nou la Ungaria. înseamnă deci a repeţi eroarea si a pedepsi pe ceice nu apărat Tronul în zile grele, remunerând totodată pe CPÎCR au atacat Tronul. Românii si Sârbii nu noi' dori si nu pot accepta unirea cu Maghiarii, pentrucă Românii si Sârbii vreau acppa ce vrea si Trona râtul: efa-iă îndrpntă+ire pentru toţi. respectarea si întrebuinţarea limbii ponorului în administraţie si iusti+le, — Mas'biarii din contră, nu doresc altceva decât ca pestp tot. pfină, unde se •vtind mio7rnnîlp TTncariei. xft răsune
l'imha, immiTPnsr/1.. administraţia si justiţia, să se facă in limba tor. Se -împacă însă o astfel de dorintjţ rp Pfa.-
lilatea de drepturi proclamată de că-h'ft preaîna' tul tron, în manifestul a-dresat de " împărat popoarelor sale? Prin încorporarea dorită de Maghiari,
'ât Rop-'ânii. cât .şi Sârbii, ar ajunge ă fie subordonaţi naţiunii masrhiare, eeace nu poate fi în intentiunile .îm
păratului, care e rugat, să liu permită lucrul acesta, să nu încuviinţeze a-nexarea Banatului Timişan şi Voevo-dinei Sârbeşti la Ungaria, ci să decreteze susţinerea autonomiei acestei ţări de Coroană. <cu poporaţiune credincioa
să, română şi sârbă, patriei şi împăratului !).
Cetind împăratul Francisc Iosif I memorandul senatorului Andreiu Mocioni (dacă-1 va fi cetit), s'a putut convinge despre justeta cererilor formulat de Mocioni; dar hotărîrea împăratului în chestia anexării Banatului şi a Voevodinei la Ungaria era luată, în favoarea Maghiarilor. Totuşi, pentru salvarea aparenţelor şi pentru mascarea bunăvoinţei, pe care împăratul nu o mai avea, nici faţă de Români, iii nici fată de Sârbi, — numeşte în ziua de 20 Octomvrie 1860 un comisar împărătesc. în persoana generalului de ilivizie Alexandru Mensdorff-Poilly, şi-1 trimite la Românii din Banat şi la Sârbii din Voevodina. ca să asculte la fata locului personalităţile mai e-minente din toate naţionalităţile şi confesiunile, spre a-şi da părerea, cum ar dori ele să fie rezolvată chestia a-ceasta în mod mulţumitor pentru toţi, iar despre rezultat să raporteze împăratului.
înainte de a fi sosit comisarul acesta la Timişoara, Andreiu Mocioni a convocat o conferinţă mare naţională, pe zilele de 18 si 19 Noemvrie 1860, la Timişoara. Conferinţa s'a ţ inut în casele lui Mocioni si la ea au participat a-proape toţi intelectualii români, pe cari îi avpa Banatul în zilele acelea. \ fost prezidată de episcopul srreco-catolic român al Lugoiului, Alexandru Dobra. care în vorbirea de deschidere a mulţumit împăratului pentru tnsrrii'"rea Părintească, acordată Românilor, prin trimiterea la ei a comisarului special împărătesc, contele Alexandru Mensdorff-Poilly, spre a le asculta şi aduna durerile şi doririle, iar adunarea a aclamat sgomotos pe .înălţatul nostru împărat".
S'a intrat în ordinea de zi. Mai mulţi fruntaşi şi-au spus părerea asupra situaţiei politice în general, şi în special asupra intenţiunii, de a se anexa Banatul la-Ungaria . Toţi au combătut anexarea proiectată, ca a-iânc vătămătoare pentru interesele naţionale ale Românilor bănăţeni, cu excepţia unor funcţionari publici, cari lin oportunitate erau pentru anexare, ilar anexarea să se facă în mod condiţionat, numai pe lângă asigurarea si garantarea vieţii şi a desvoltării na-(onale pe seama poporului român ilin Banat. Şedinţa s'a încheiat, fără •i se aduce vre-o hotărîre.
1X Membrăndul întreg al lui Andreiu Mocioni poate fi cetit în „Cattea' de Aur", de T. V. Păcăţianu, voi. II. p$g: 94—90/ ' '•
350
SOSIBTATWA »M MilNE
In şedinţa a doua, din 19 Noemvrie 1860, s'a continuat discuţia. Au mai vorbit câţiva la obiect, iar la u rmă a luat cuvântul Andreiu Mocioni, şi a comunicat pe larg conferenţei, ce a făcut el la Viena, ca senator imperial, cum a prezentat împăratului memorandul său, — al cărui cuprins era cunoscut celor-din adunare, pentrucă fusese publicat în ziarele române, — şi cum vede el, Mocioni situaţia, care nici decum nu e trandafirie pentru Români.
—.. „Poziţia noastră, a Românilor, — a. spus Mocioni, este astăzi foarte serioasă. De aceea, să m i n e facem ilu-ziuni, că vom fi numai decât fericiţi, pentrucă în misiunea noastră către a-cest scop naţional nu suntem în stare să vă conducem pe drumuri presărate cu roze, ci din contră, să-şi însemne ot natul, că drumurile vor fi ,ghim-
poase si că vom avea multe si grele suferinţe, multe năcazuri. Prept aceea, celce vrea. ca să fie numai decât fericit, să nu-mi urmeze mie, ci desfaeă-g dp p^f^e m i n e si (ie r^t.**o s r ^ n 1 1 ! a"*T'it
de mine în vedere. Iar din parte-mi vă descoper si vă mărturisesc din nou, că eu voiu rămânea totdeauna ca o stâncă de peatră în mijlocul mări i pe lângă scopul mic propus şi voiu nizui spre scopul acesta măcar să devin prin aceasta şi nenorocos. măcar cât de mari să fie suferinţele mele şi măcar să aiung, ca pentru fericirea mult. iubitei mele na+iuni să mănânc pane uscată, ba chiar şi de scoarţă de lemn..."
Cuvintele acestea ale lui Mocioni au făcut impresie adâncă asupra ascultătorilor, si nrin graiul episcomilni dela LUETOÎ. Alexavd.ru Robra. adunarea a asigurat pe Mocioni de toată stima şi încrederea pe care i-o păstrează, mul-ţumindu-i pentru tot ce a făcut, si ce va mai face. spre binele si fericirea ponorul român din Ranat, care nu-si poate închipui soartea sa demisă în mâni mai bune si mai destoinice, decum sunt ale lui Andreiu Mocioni.
Terminată fiind consfătuirea, şi lămurită fiind situaţia. adunarpa îsi formulează pret.enrîunfle şi dorinţele în punctele următoare:
— ,.1. Cere autonomie, adecă punere în poziţie de neatârnare fată de Un-gria. atât cu privire la Ranatul Ti-misan. cât şi cu privire la Voevodina Sârbească.
2. Banatul Timişan să formeze te-ritnr naţional românesc, încât e cu putinţă, cu subordonarea tuturor Românilor din Banat (s'a făcut aluziune, la regimentul românesc de graniţă, cu entmi în Caransebeş, care era admi- l
nistrat militaxeşte), iar teritorul acest» naţional românesc, pentru a i se preg-na mai bine caracterul naţional, _să primească numirea de „Căpitanului Român".
3. Să se garanteze viaţa naţională pe seama poporului român din Căpitănat, prin conducerea şi crearea de institu-ţiuni naţionale, corespunzătoare poporului şi întemeiate pe viata poporului.
4. Şeful politic al Căpitănatului Român să poarte numele de „Căpitan Român" şi să fie Român de naştere.
5. Limba română să fie limba oficială în administratiunea politică şi juridică, pe întregul teritor al*„Căpita-natul Român". '
6. Adunarea mai cere garantarea a-legerii libere pe spama poporului, a-tflt pentru '..Căpitanul RomÂn". care va fi ales de ponor, si apoi confirmat din part°a Monarhului, cât, si pentru toţi funcţionarii din CăpUăpat cari vor fi aleşi fţin câte trpi candidaţi, propuşi din partea . Cănitanului Rom/în".
Toate punctele rezoluMunii s'au votat cu mare însufleţire si în unanimitate, iar adunarea- a fost închisă întră aclaniări seromotoase la adresa fruntaşului între fruntaşi. Andreiu Mocioni. si a preşedintelui conferinţei, emscnpul din Lueoi Alexandru, Dobra, d^udu-se lozincă însă. ca la consultările no rari le vor avea cu comisarul împărătesc, nici unul dintre cei ce vor fi ascultaţi să nu ceară alta decât a.cppa, CP se cunrînde în rpvolutiunoa votata, iar pentru anovarna, Ranatului la. TTntrar ia. să. n u - s i deîe COnsPnti-rnontul ni'-oe. suh nici n conditiune, fie ea. orîpşt o*e ademenitoare.
A=a, s'a si întâmplat. Când a sosit la Timişoara,, comisarul împărătesc, contele Mansdorff-Ponillv. Andrei Mocioni i-a. nre7ontat procesul verbal al cnnfprintpi fimifo, rucândn-1 să prezinte Tmnărpfnlui rozolutiuupa. votată în conforintsţ. pa, dnrWH nntSrîfă si no.at>'?îmiitntă a întreo-ului nonor românesc din Ranat. reprezentat în adunare prin intolertualii sSi. Tot, astfel si-an e-ynrimat dorintpie =1 cpiialti fruntaşi români în fa.ta comisarului îmnă-răt.os'C. cu ocayinnpa ascultării lor Comisarul a ascultat a.noi si ne fruntaşii Sârbilor, cari s'au declarat, din oportunitate, pentru aerputarea, proectatei anpvări a VoovooN'noi lor. însă cu condiţia, ca privilpo-ţjip vechi alo Sârbilor .să fie mentimitp oţ resnootate si ne teritorul Voevoriinei Sârbeşti, încorporată, la, TTncrarîa.
La Vjena. nu s'a ţinut, seamă d-e dorinţa unanimă a Romanilor si de cererea lor. ca Banatul întreg cu confi-niul militar românesc împreună, să
fie prefllcut Intr 'un „Qărplt&nal # • -mân'\ ci cu rezoluţiune împărate&sefc,. datată din 27 Decemvrie 1860, s'a de? cretat „reîncorporarea Banatului Timişan'şi a Voevodinei Sârbeşti la Ungaria, pe baza dreptului public al Ungariei". Cu ocaziunea aceea, Sârbilor din Voevodina li s'a garantat respectarea vechilor privilegii pe cari le au Sârbii în împărăţ ia Habsburgilor, iar Românilor din Banat li se promit în rezoluţiune următoarele:
— „Pentru a resfira îngrijirea Românilor despre naţionalitatea şi limba lor, fac de datorinţa cancelarului meu unguresc de curte, ca prin părţile Io-' cuite de Români în masse, să pună în oficii numai funcţionari dexteri, de naţionalitate română".
Atâta tot. Cam puţin în schimbul Căpitănatului Român, dorit şi cerut de fruniasii români bănăţeni. Dar nici de putjnul acesta bănăţenii nu s'au putut bucura, fiindcă nu pretutinde-nea în Banat au fost puşi în oficiile publice funcţionari români, sub pretext, că — nu sunt! Ia r pe cei cari au aiuns să fie pusi în posturi i-au dat afară Maşinării, după împăcarea lor dela 1867 cu împăratul , sau în cazul cel mai bun. i-au permutat departe din Banat, pe pustele Ungariei, ea să nu mai poată vedea port românesc si să nu mai poată auzi vorbă românească. '
Asa s'a făcut deci. acum a doua oară. din partea.1 Hahshurs'ilor. încorporarea Banatului la TTnp-ar'a. Dar ne când la pr ima încorporare, făcută, sub glorioasa domnie a împărătesei Măria Terezia, a rămas încornorat 69 ani. — dela 1780. până la 1849, — la aceasta a doua încorporare de sub mai nutin eloriortsp, domnie a Tmnărâtului Fran-ci«c losif I. a, rămas încornorat numai 59 ani. — dela 18R0 papă la 1919 , -când a uni s'a, încornorat, siutrur. fără. (îerrpto împărăteşti flp bună VOP «i rMn • toata1, inima. în cadrple RomSnioi-Mari.. unde îi era. locul, si unde încornorat are să rămână acum în vecii vecilor.
Teodor Y. Vţdtt'im
«><(**«>«"MMM>*<
C e t i t i «Societate de Mâine'
3&1
SOCIETATEA DE MÂINE
BI0P0L1T1CA
După zece ani de activitate ai clinicei oftalmologice româneşti din Cluj
Anul acesta, la mijlocul lunei Noem-vrie, a împlinit un deceniu de când Facultatea de medicină din Cluj, deci şi Clinica oftalmologică, a devenit românească.
Elevii străluciţi ai profesorului dr. D. Michail, directorul acelei clinici, în frunte cu docentul dr. P. Vancea, au crezut că e necesar să expue în rezumat, activitatea şi evoluţia ştiinţifică a clinicei, în care au crescut, au evoluat şi au strălucit, t imp de zece ani.
Bilanţul acestei activităţi a fost tipărit într 'un elegant şi minunat volum, închinat „maestrului lor iubit şi respectat', lucrarea ce poartă modestul, titlu: „După zece uni de activitate".
La lucrarea aceasta importantă, necesară şi istorică, au pus toată râvna, toată priceperea şi toată dragostea lor pentru instituţia noastră românească, pentru adevăr şi pentru maestrul lor, elevii săi aleşi: Docent P. Vancea, Chindler, Bendescu, Diacicov, Săbffl-deanu, Lupuţiu şi Munteanu.
Lucrarea, cuprinde 80 de pagini, format 20+25, o frumoasă fotografie a maestrului lor, o vedere- generală a clinicilor, 3 planuri ale clinicei şi 9 fotografii reprezentând interiorul modern al clinicei: laboratorii, sală de cursuri, etc. Din cap. I al lucrării, trebuie să reţinem că în decursul anilor 1919—1929 s'au înfiinţat:
1. O sală mare de operaţii aseptice (8.35X6.30), cu o sală de aseptizare şi pregătirea bolnavilor pentru operaţie. Sub era românească s'a întrodus în ci. oftalmologică sistemul a 2 săli de operaţii: una pentru afecţiunile aseptice şi alta pentru afecţiunile septice. Instrumentar bogat, modern; sistem de sterilizare perfect.
2. Laborator de bacteriologie şi sero-logie, încă din 1919.
3. Laborator foarte bogat şi interesant de piese anatomo-patologice, unele foarte elogios apreciate de savanţii mondiali: Fvchs, Morav, Siemens. Mo-rax s'a şi servit de unele pentru tratatul său.
4. Laborator de biochimie şi fiziologie înfiinţat în 1925.
5. Laborator de radiologie, înfiinţat în 1927.
6. Laborator de fotografie şi desemn încă din 1919.
7. Din 1921 are un dispozitiv special pentru examenul microscopic al dchîu-
lui şi o lampă universală a lui Cun-tonnet. Mai are un oftalmoscop mare al lui Gullstrand cu dispozitiv special pentru desemnarea fundului de ochi; un pupiloscop diferenţial al \uiHess şi alte foarte multe aparate moderne de oftalmologie.
8. Bibliotecă bogată, practic aranjată, cu peste 1500 de volume şi 12 pe-
.riodice de oftalmologie, numeroase tablouri, foî de observaţii frumos păstrate, etc.
Din cuprinsul cap. II, al lucrării, capitol întitulat: „Mişcarea bolnavilor" se poate clar vedea munca depusă de personalul clinicei şi de încrederea ce şi-au câştigat-o faţă de bolnavi.
Serviciul consultaţiilor gratuite, serviciu de importanţă foarte mare^prac-tică şi umanitară, este sub conducerea ştiinţifică a şefului de lucrări şi lucrează tot anul. Aci se face' discuţia cazurilor şi a tratamentelor, cele miăi eficace şi moderne, aci se întocmesc fişele medicale.
Dela 15. XI. 1919 — 1 Oct. 1929, s'au prezentat la acest serviciu 37.047 bolnavi:
In primul an 817. în ultimul 2952; ,cei mai mulţi în 1920 (4630), 1923 (3843) şi 1928 (3782).
După afecţiuni: Cele mai numeroase: afecţiunile con-
junctivale 14.882; afecţiunile corneei 5728;; afecţiunile refracţii oculare 4805; afecţiunile pleoapelor 3065.
Dintre afecţiunile conjunctivale cele mai frecvente au fost cele- exematoase, apoi cele trahomatoase şi conjunctivitele, acute, infecţio'ase. Aceste 2 ultime mai frecvente la copii:
Trahomul o foarte răspândit în Ardeal. 1919 la ambulanţa 52, spitalizaţi 26 20 „ 265 „ 132 21 .. 185 „ 127 22 „ 195 „ 1SZ 23 „ 288 „ 132 24 .. 177 „ 121 25 „ 207 „ 104 26 „ 163 100 27 „ 198 „ 92 28 „ .245 „ 109 29 . 168 „ .92
TOTAL . 2138 .. 1172 Au fost spitalizaţi doar 55%, din
lipsă de locuri. Situaţie destul de gravă. încă de acum 9 ani,, maestrul prof. Micheil a făcut următoarele propuneri:
1. înfiinţarea de centre ospitalizante
de trachom în diverse puncte ale tării. 2. Formarea de medici specialişti,
cari ar putea juca rolul de inspectori sanitari specialişti pe regiunile infectate şi ar conduce şi centrele oculistice antitrachomatoase înfiinţate în aceste regiuni.
3. Inspectarea sistematică a şcolilor, fabricilor şi a armatei pentru descoperirea la timp' a trachomului.
4. Alcătuirea unei statistici generale a trahomului pe întreaga ţară.
5. Instituirea unei propagande vii pentru profilaxia şi tratamentul trachomului, prin publicarea de broşuri cari să se răspândească în întreaga ţară şi tutulor medicilor oficiali, cât şi prin conferinţe publice.
* Saloanele de bolnavi au capacitatea
de 78 paturi . S'au spitalizat 7426 bolnavi; cei mai mulţi în 1923 (833).
Cei mai mulţi cu afecţiuni conjunctivale (3125) şi afecţiuni corneene (1344).
S'au făcut 5313 operaţii; cele mai multe pe conjunctivă (1284), sclerocor-nee (1256) şi pe iris (854).
Laboratorul de bacteriologie şi se-rologie, a făcut 4423 R. Wasserman şi alte multe diferite reacţiuni.
Laboratorul de ifkdiologie a făcut în 1927—1929, 418 radiograme; lab. de anat.-patolog. a studiat, peste 800 piese, iar cel de fotografie a executat peste 1000 de fotografii, diapozitive, etc.
învăţământul se predă după toate cerinţele pedagogiei moderne. S'au ţinut 403 lecţiuni clinice şi 166 practice.
In afară de profesor, cele mai multe lecţiuni le-a ţinut strălucitul său elev Docent Dr. P. Vancea.
Activitatea ştiinţifică a clinicei e aşa de mare, încât e imposibil a o rezuma. Subliniem că marele tratat de oftalmologie, scris în româneşte., de profesorul Dr. D. Michail. admirabil tipărit, cu numeroase clişee e o capo-d'operă şi o mândrie a şcoalei oftalmologice a Clujului românesc.
Personalul clinicei — în frunte cu maestrul — au publicat şi comunicat 203 cazuri şi subiecte. Dintre acestea 88 sunt ale drului P. Vancea.
Tot în această'clinică s'au lucrat 44 de teze de doctorat.
* Lucrarea aceasta, bilanţ, a fost pre
dată frumos şi artistic legată în piele — cu iscălitura elevilor — într 'un cadru de o neuitată sărbătoare, profesorului Dr, Michail, de Dr. P. Vancea, la clinica oftalmologică. La această sărbătoare — despre care s'a ocupat presa pe larg — au luat parte nu numai elevii şi studenţii, dar şi numeroşi ad-mirntori. Dr. Diacicov, un alt elev emi-
852
SOCIETATEA .DE MÂINE
nent al clinicei — a predat maestrului dit emoţionat a răspuns sărbătoritul o plachetă artistică de bronz — repre- printr 'o filosofică şi minunat închegată zentând pe prof. Michail. lecţie de deschidere publicată în „So-
S'au ţinut cuvântări frumoase — ce cietatea de mâine" No. 21—1929. vor apare în altă parte, — la care vă- l>r. Od. Apostol
DISCUŢII $1 BECENSil
Anuarul Institutului de Istorie Naţională IV (1926-1927)
Publicat de A. Lapsdatu şi Ioan Lupaş, Bucureşti 1929 Ai patrulea, buletin al insti tutului de
Istorie Naţională, de pe lângă Universitatea noastră, al cărui ctitor e marele Rege Ferdinand-Intregitorul, apare, cu oarecare întârziere, din pricina unor dificultăţi tehnice provocate, fi fi t ip^ ' i -rea lui la Bucureşti. L-am aşteptat cu nerăbdare, cum am aşteptat şi pe cele anterioare lui.Precum Dacoromania,bu-
• letinul Muzeului Limbei Române este ' barometrul studiilor filologice, tot ast
fel Anuarul Institutului de istorie este foarqmetrul ^istoriografiei ardelene. Amândouă se rostogolesc masive, an de an, în câmpul ştiinţei româneşti, crescând prestigiul Universităţii din Cluj.
Volumul de faţă e la înălţimea celor trei cari l-au precedat. Acelaş nivel
* înalt al studiilor, aceeaş pasiune pentru scoaterea la iveală a adevărului şi aceeaş îngrijită execuţie tehnică. Pe deasupra el aduce un foarte util studiu asupra „Bibliografiei la Români" scris de d. Ioachim Crăciun, poate cii prea mu| t entuziasm. ' D-sa ne ara tă progresul făcut de această disciplină la noi şi conchide, plin de mândrie, că nu ne putem plânge de regres în acest domeniu. Utilitatea studiului stă în faptul că ni se dă, pentru pr ima oară, o înşirare a bibliografiilor româneşti. Cercetătorii — îndeosebi studenţi — au astfel un îndreptar bibliografic, care-i fereşte de a repeta lucruri, spuse de alţii, şi de a perde prea multă vreme scotocind fişele bibliotecilor. Deaseme-nea d. Crăciun îşi prezintă Repertoriul bibliografic pe 1926—1926 într 'un plan lărgit şi mult mai practic atât din punct de vedere al distribuţiei pe capitole a materialului, cât şi a tehnicei tipografice. D-sa promite pentru viitor mult aşteptata Bibliografie istorică românească pe care plănuieşte s'o înceapă cu studenţii Seminarului de Istorie. Lucrarea ar fi într 'adevăr de o nemăsurată utilitate, ne îndoim însă că va putea fi condusă dela Cluj. Oricât s'ar îmbogăţi biliotecile noastre totuşi ele nu vor egala nici pe departe Biblioteca Academiei. Dela întâia noastră instituţie de cultură aşteptăm
mai întâiu o bibliografie completă -a publicaţiilor româneşti şi apoi o bibliografie pe materii, care să cuprindă şi periodicele.
In fruntea Anuarului d. I. Lupan, publica un portret al Regelui Ferdi-nand, ctitorul aşezământului istoric al Universităţii clujene. Figura nobilului Rege e evocată cu multă căldură şi încadrată în spiritul evenimentelor, pe cari le-a dominat cu măreţia ei iegen-dară.D. Lupaş este un admirabil pa-iiegirist. Stilul dsale cu ecouri de predică şi totuşi lipsit de un retorism ieftin, se potriveşte foarte bine genului.
Urmează VU de documente siavo-ro-niane (dintre 1454—I5o0) descoperite de d. tiilviu wuyonur in Arhiva Baronului Bruckenthal dm bibiu. Ele constituie o valoroasă contribuţie la cunoaşterea relaţiilor dintre Ţara Românească şi Ardeal, ridicând importanţa Sibiului aproape la acelaş nivel cu a Braşovului. Descoperirile de acest fel se înmulţesc mereu în timpul din urmă. Contactul între provinciile româneşti se descopere tot mai permanent şi mai viu.
D. Grai li. M. liosetti ne dă un studiu strategic extrem de interesant asupra revoluţiei ardelene din 1848—49. („Apărarea Munţilor Apuseni în primăvara şi vara anului 1849") şi o contribuţie documentară la războiul din 1877—78 („Câteva extrase din presa engleză"). Cel dintâiu e un studiu critic foarte documentat al operaţiunilor militare desvoltate de revoluţionarii ardeleni, împotriva unei armate cu mult mai numeroasă şi mai bine echipată. Studiul pune într 'o nouă lumină eroismul tinerilor revoluţionari şi a gloatelor conduse de dânşii. Extrasele din presa engleză, cu toate că necomplete, totuşi sunt preţioase pentru locul de unde ne vin. Se ştie că politica engleză nu privia cu ochi buni ridicarea ruso-română împotriva Turciei* din 1877. Anglia se temea ca nu cumva Ruşii să zdrobiască pe Turci şi să cucerească Constantinopolul, îndeplinin-du-şi astfel vechiul lor vis de stăpânire a Mării Negre. Deaceea ziariştii
englezi privesc cu uu ochiu foarte critic războiul din orientul Europei, scoţând totdeauna in relief, partea lui rea, lipsa de pregătire şi de înzestrare a armatei, stângăcia operaţiunilor strategice/lotuşi respectul de realităţi, înrădăcinat în spiritul rasei, îi îndeamnă să recunoască eforturile într 'adevăr eroice ale tinerei armate române, de multe ori stânjenite de tembelismul rusesc '
D. N. Bănescu aduce o contribuţie la istoria lui Mihaiu Viteazul („Adaos la relaţiile bailului Marco Venier cu privire la campania din 1595 a Domnilor noştri") —• o serie de rapoarte descoperite in arhivele din Veneţia.
In „Zavera din 1881 şi regimentul nă-săudean" d. Yirgil Şotr<ipa a ra tă teama adusă Austriacilor de revoluţia lui Tudor şi măsurile de pază luate ca nu cumva focul de acolo să se-întindă şi dincoace de munţi .
D. 1. Marţian măreşte numărul romanilor cari au luat toiagul pribegiei şi şi-au căutat un rost în viaţă la fraţii dm provinciile libere. Autorităţile austriace încep să se îngrijorez* de creşterea numărului bejenarilor români, fugiţi de groaza impilărUor nobililor şi administraţiei din Ardeal. Deaceea se iustitue un adevărat cordon do fier la frontieră pentru a stăvili va i
Iul emigranţilor. Contribuţia dlui Marţian — prece-'
dată, de altfel de numeroase altele — răstoarnă cqmplet afirmaţia, repetată cu insistenţă de istoriografia ungurească în ultimul timp, anume că hu-mârul Românilor din Ardeal s'ar fi înmulţit considerabil în timpul Domniilor fanariote pr in imigrăr^^Pjpiase, din Principate. Oricât ar li fost-âe nemiloasă domnia turcească, îndoită cu aviditatea după îmbogăţire a veneticilor greci ea nu se poate asemăna-cu draconismul legilor de cari cu greu puteau scăpa bieţii iobagi ardeleni. Deaceea, adeseori, ei luau lumea - î n cap, -
Conferinţa dlui Th, Capidan despre Macedoromâni este limpede şi densă; ca tot ceeace scrie harnicul fildjog dela Universitatea noastră. D-sa se Remarcă tot mai mult ca un specialist de întâia mână în studiile de limbă, istorie şi etnografie, '.pPijvi' toare la fraţii din peninsula balcaiiicăi
D. Aurel A. Mureşianu scrie despre „Clădirea şcoalei româneşti din Braşov de către popa Mihai, în anul 1597" şi reproduce şi comentează „Un inventar românesc de haine şi scule din aţţul 1778" al lui Ha,gi Gavrilă Hriste, ,#'»• coperit de dsa în Arhiva ctfăşănejşsţca din^Braşov. . : -,•-••'; ; s i
Tot documente privitoare la râz-bq|ul
353
SQCIEÎATEA DE MÂW4
Reflexii în jurul concertelor maestrului ueorge Enescu
" A mai comenta ar ta l u ^ o a u i u i Enescu e apiuape muta . Cruuieari a doua continente ţl-au s^us cuvu.iitui; lumea întreaga e unanima in aunn-ray ia acestui umc artist.
Lauu . se auuuya i concertele lui Gheorgne enescu n i cumpen biletul aproape autuuiat, avanu siguranţa că în sciiimoul inuuestei taxe eoniru)uyii vei primi oirauua celei mai periecte şi mai pure ane .
ba no ne îngăduit deci ca sensibilitatea noastră sa-şi mărturisească emoţiile" in icilexii cari iiimrayi.;eazâ evenimentul artisuc „eiiescu" in «ine, căci persuiiaiii-aica maest iuiui tinde să aevina tot mai mult un simbol şi un cehiru ae strălucire pr in a cărei prizma văzuta Viaya i iuasua culturala se proiiteaza mai accentuat cu umbrela ţi îuminne saie.
•• lvraestrui rmeseu întruchipează nu numai pentru noi, ci p rduunue i i i unue e eunoscut,\un ra r îenonien: este „eternul irumos" uevenit om, este ae-
din ioi'i publică d. Sextil Puşcuriu. („Douăzeci de scrisori ale lui Moise Grozea ain războiul aela iS7v"). l<avă de imormay ine seci şi sumare aie presei engieze, ae cari am amintit mai sus, scrisorile pe care căpitanul bănăţean, trecut in a rmata romană, le trimitea fraţilor de sub stăpânire streină, sunt piine de căldura dragostei de neam şi ae conştiinţa responzabintăţii marelui moment al istoriei noastre. Ele. 8Unt cu atât mai preţioase cu cât sentiinetltele lor isvorăsc din intimitatea inimii celui care le iscăleşte.
„Scrisorile şi actele privitoare la mişcarea revoluţionară a Românilor din Ardeal şi Ungaria în 1848—49" descoperite de d. Ştefan Manciulea în arhiva lui Ladislau Csânyi, depusă la. Palatul Cultural din Arad, lămuresc legăturile dintre tribunii ardeleni şi subalternii lor, activitatea comitetului naţional dela Sibiu, condus de Simeon Bărnuţiu şi raporturile dintre revoluţionarii români şi a rmata austriacă.
D. G. Oprescu completează contribuţiile dsale cu privire la artiştii streini în ţările române cu „Cinci acuarele inedite de Ch. Doussault...", descoperite de d-sa în colecţia Dens din Anvers.
„Antecedenţele istorice ale Independenţei române" e o conferinţă ţ inută de d. A. Lapedatu la Ateneul Român din Bucureşti în 1927. Câtă depărtare dela tiradele răsuflate, pe care le ţinea în acelaş loc un V. A. Ureche, sau Un N. lonescu pană la această privire
vea visul m carne şi oase a umilelor noastre existente istovite in căutarea inu igu ia iâ uupă o î a i ama ue irumos. George enescu trâeşte intre noi ase-Tîieni cum înnoresc trai iuaurii a că-;or divină irumuseye deşi o vedem rămâne mtru toate misterioasă şi de nedeslegat prin înţelegerea noastră in-iiina. c a oi petaieie tiaiiuauruxUl desfăcute una e.xte una tot a -̂a a-i putea despeiecnia şi descompune in multiple elemente caluăyiie cari uau întregul persoiiaiitâyii lui ueurge iinescu, l a i â să dai in urma cercetărilor de taina ca i i le m s u i i e y e ; l e şl iii c a r e Cuiista puterea ue surijugare a acestui oui-ieiiumen. In viaya noastră de căutători iiisetavi aupa l iumos am auzit atayia artişti şi ne înirenam: ue unde vine acea emoyie de cea mai mai tă esciiya atunci can<i ne apropiem numai do atuiusiera numeiui iui ueurge Enescu'/ -Peiitruce ne cuprmae acea unica venerayie când apare pe scenă şi ue ce avem impresia ca Ceia ce ve-
limpeae şi adâncă în stufişui faptelor trecutuiui nostru! Ideile sunt simple la miiăvi.jare, pentrucâ eie se adresează pubhcuiui mare; toate insa sunt puse la punct cu ultimele cercetări in materie. Conierenyiarul se adresează mai mult intelectului, insă câştigă şi inima prin puterea argumentelor şi prin înlănţuirea lor.
Dela regretatul G. G. Mateescu, răpus în fldarea vârstei avem „Două lecţii epigrafie ţinute la Universitatea din Cluj în Iunie 19^7: Monumentum Ancyranum şi Contribuţie epigrafică la istoria Regelui Byrebistas". Ambele sunt o dovadă puternică de vasta o-rientare în materie şi hărnicia cu care se aşternuse la specialitatea lui regretatul savant.
In „Doi umanişt i români în secolul XVI-lea" d. I. Lupaş, descrie viaţa şi personalitatea lui Nicolae Olahul ş i .a lui Mihail Valahul, două vlăstare ale neamului nostru cari au rodit atât de bogat — într'o grădină streină însă. întâiul s'a distins înainte de toate ca scriitor în direcţie umanistă şi ca apărător fanatic al catolicismului al cărui exponent a ajuns în calitate de mitropolit de Strigoniu; al 2-lea a fost mai mult un om politic, mai îngăduitor cu adversarii decât celalalt. Dnii IV. Brdganu, Şt. Bezdechi, 1. Cră
ciun şi I. Moga contribuie cu studii mai mărunte.
Ion Braftzn
deni din omul Enescu e numai un Înveliş care ascunue o taină adâncă* Poate mei maestrul linescu nu-şi uă • seamă cum m jurul persoanei sale atniL/Siera devine uensa şi saturata de un mister caie impune suiieteior sen-zibiie o uistaiiiă ueieientâ şi piină de tuniuraie.
Aţa căutăm să ne explicăm mitul ce se ereiaza tot mai inzistent in jurul marelui nostru artist, şi chiar şi la lumina rece a rayiuiiaiiieiituiui impresia noaotra ariiipima ue veiciiâvi m-Ul v iuuciiiotc şl ue ctxiiuiy±i u c v a i to, m a es t ru l je-iiescu eoie ueoigul ' u m c u i in iaya căruia nruiautatea arivista s a i'otias îiitiiiiiuaia. INU numai, ca nu i s au pus pieuiCi in cale, ca atâtor altuia, ci uiiiijjuxriva tuata lumea, m-ceyaii l cu casa uoiiimiuare l-au netezit curaihe ca sa meargă iiestingnerit pe uruutul sau, iar numele sau, a lost u'uamiu păstrat cuiat de orice atingere care ar fi putut să-i ştirbească, strălucirea.
.La concertele lui George Enescu e emoiiou .1:1 s^d. priveşti susirca pucii-cuiui, care nu e nici o avaran^a de siu.ni intelectuali, nici clasa ceiur dornici de seiizavii nieuite, ci o peregrinare aproape unica a tuturor paturi-loi sociaie aela savantul cu iaya mobilată de C'iceiâri migăloase pană la uni'lu; funcţionâraş nemiyiat în ceie mai elementare cerinti culturale. Vezi tipuri pe cari nu le întâlneşti de obicei m sălile de spectacol; doctori extenuaţi de munca ue peste zi, militari înalţi, femei simple din clasa de mijloc, tot atati oameni pe cari ceva nedesluşit ii aduce, la concertele lui Enescu. Pricepere pentru ar ta sa. Desigur numai in cele mai rar i cazuri, ijno-bism? Clasa mijlocie nu cunoaşte a-cest viciu. E numai atmosfera numelui lui George Enescu, această taină, care pentru zilele noastre echivalează cu plecarea lumei medievale pentru apărarea Sfântului Mormânt.
Aspectul sălei încă e cu totul neobişnuit la concertele lui Enescu. Publicul nu se mai "divizează ca deobicei în cunoscători sau laici, în entuziaşti sau bârfitori, în atenţi sau somnuroşi, ci este numai o mare de suflete de copii. Cel mai înverşunat orgoliu se frânge în faţa artei lui George Enescu şi-i recunoaşte superioritatea. Cred că maestru Enescu nici de aceasta nu-şi dă seamă. El nu cântă pentru noi, ci pentru sine şi desigur pentru Dumnezeu. In mângâierile infinit de dulci, cu care mâinile sale ocrotesc sunetele vioarei este numai dorinţa curată ca ofranda sa făcută Dumnezeirei să fie cAt mai cuceritoare şi mai caldă.
Ana Voikann Jiicoară
SOCIETATEA DE MÂINE
„Peasant Art in Rumania" t by ii. Oprescu
(Arta sătească iu Koinânia)
Cartea dlui prof. G. Oprescu, tipărită şi ilustrată în condiţii aproape somptuoasex) ce-i dau o „haină" în care se poate prezenta — şi ne reprezintă cte iapt — cu cinste alături ae lucrări similare aie altor popoare, respectuoase de un stanăara malt, e o adevărată fapta bună; şi în aceiaş .timp o fapta e-minamente frumoasă.
O recomanda dela prima ochire coperta cu paradiziaca scenă a mâncării mărului oprit, lucrată în acel viguros desen primitiv ce face din atâtea biserici şi mănăstiri româneşti — total sau in parte — ve- • ritabne muzee de veche arta cucernica. 1). G. Oprescu calcă pe drumul străbătut în spre o ţinta similară de d. prof. N. lorga şi constatam cu părere de bine cat de mult opera dsale completează —•-. .spre folosul acestei biete naţii a noastre prea îndelung reprezentată de strălucite incompetente naţionale —• pe aceea a marelui său înaintaş. Un faximile după o pagină engleză în care M. S. liegma Mana recomandă călduros cititorilor anglo-saxom această aleasă realizare, „prefaţează" volumul, pe care cu cât înaintezi, îl simţi tot mai mult ea o încântare de linii şi culori înfăţişând:.motive cis - şi transcarpantine, sănătoasa soastră păstorime din fericire încă primitivă; farmecul "vieţii zilnice din satele noastre: cu negrăitul pitoresc al vadurilor trecute de fete sprinţare alături de carul ce despică apa încropită din Iunie, tras de boulenii dragi Românului; femeia ce se duce spre izvorul limpede cu cofiţele Rodichii în timp ce în fund veghează cucernic, ca, o Magdalenă credinciosă bisericuţa românească, înconjurată de freamătul bunilor noştri prieteni, verzi adumbritori de soarele cald şi darnic, copacii ce a-mintesc cuvintele' aproape de dragoste ale lui Grigorescu —• ale lui Grigorescu al nostru — în faţa unui pui de mesteacăn cu frageda lui coajă albă ca spuma laptelui: „drăguţii' de iei!" Sub ochiul vrăjit al ei-
x) 1929. Special autumn number ol „The Studio"... 44 . Leicester Square, London. 182 p. bogat împodobite cu excelente fotografii şi • planşe colorate. Traci, în engleză după textul francez d« G. H. Le Bpaquet. ,
titorului trec: făcutul clăilor cu poezia miresmei lanului de curând cosit într'un peisagiu quasi-ita-lian — prin cerul iui vânăt şi coli-neie-i bucolice — din care te smulge la realitatea carpatină a locului făptura şi straiele flăcărilor şi fetelor noastre; porţile măiestru, şi râbduriu încrestate; troiţe paşnic veghetoare la margine de drum, sau la căpătâiul morţilor de mult prefăcuţi m ţărâna clin care au fost. cândva plăsmuiţi; clopotniţa ţuguiata arătând, din împrejurimea-i de vegetaţie verde, spre câmpul senin, albastru al cerului.
Bar d. Oprescu nu se mulţumeşte numai cu lucrurile din afară. Dsa îmbie pe cititorul său, aşa de strein de meleagurile Ţării noastre, să păşească dincolo de pragul caselor Ro-mânaşilor noştri, desvelindu-i frumuseţile ei lăuntrice: o cămară de gospodar cuprins din Vrancea moldovenească cu lăicerele aşternute cu velinţe din care cântă cu voioşie zglobie, ca de chindie ori sârbă, minunatele noastre motive populare, într'o armonizare de linii şi culori cum ca ea alta nu se mai poate întâlni. Blidare, scaune cu încrestări, cupe de băut, linguri —- lucrate cu câtă artistică grije — din lemn meşteşugit împodobit, codirişti cari sunt mărunte „lucruri de frumuseţii", ouă roşii de Paşti, încondeiate.
Portul îşi desfăşură apoi fanta-zia lui bogată uneori până la risipă.
Capitolul despre cusături şi ţesături e lucrat deasemenea cu o temeinicie pe care numai dragostea adâncă pentru măestria populară o poatejexplioa. In sfârşit reprodu
cerile clare şi splendid alese după scoarţe şi tot felul de vase — multe din colecţia personală a autorului — lămuresc lumea neromânească asupra unora din cele mai vorbitoare aspecte ale hărniciei estetice a neamului. Textul ce însoţeşte albumul e scris cu stăpânirea in şi extensivă a subiectului — a se vedea şi bibliografia impozantă dela început — trădând o familiarizare cu lucrurile ce se dobândesc nu-, mai la capătul multor ani de adâncire. Şi ce sugestiv şi stimulent e scrisul dlui Oprescu!
Cartea sfârşeşte cu o notă duioasă —• ce aminteşte pe Barbu Lău-taru cu al său „eu mă duc mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc" — nota ae regret pentru înoirile ce tind să întunece genuinul unei arte unice: arta săteanului român.
Iar noi sfârşim cum am început: lucrarea dlui G. Oprescu e o înfâp- , tuire în toate privinţele frumoasă.
Scrisă şi ilustrată admirabil, ea înfiripează una din cele mai de preţ lucrări. O propagandă — iertaţi-mi sărăcia dicţionarului care mă sileşte să întrebuinţez un cuvânt prea compromis de mulţii nechemaţi bugetivori cari, mi-e teamă — sunt o specialitate a politicianismului nostru —• ce au văzut lumina zilii în cel mai mondial dintre graiurile globului. Căci cea mai de seamă din însuşirile cărţii e că ea a fost plăsmuită de un om care e înzestrat şi cu ştiinţă şi cu gust. Şi de un om al cărui dar de a scrie ţâşneşte şi se impune — ca podoaba artistocratică a trandafirilor parfumaţi — din fiecare pagină, din fiecare rând: „Peasant art.in Ruma-nia" e un colţ de bogată grădină românească pus sub ochii uimiţi ai celor ce ne cunosc cum merităm.
I)r. 1. 01. Stefanouci-Svensk
PAG INI LITERARE
Aspecte din literatura maghiară, din Ardeal (1918-1928)
(Urmare) E interesant şi semnificativ că
problema agrară, prin esenţa ei însăşi mai proprie, se pare, gândirii bărbăteşti, a preocupat atât de stăruitor pe o femee (Irena Gulâcsy de care vorbeam în numărul penultim al revistei).
Şi e interesant că aceeaşi problemă mai revine tot în scrisul unei
femei, anume în romanul Folfele! (In sus!) al Măriei Szabâ.
Se pare că ' această stăruinţă a-supra subiectului, n'ar fi explicată în deajuns dacă ne-am gândi numai la întâmplătoare şi subiective preferinţe literare sau la îndemnuri sugerate de marile romane ale; pâr mântului din "literatura euroi®aafc.
355
SOCIETATEA DE MÂINE
Trebuie admis şi aci, ca şi la romanul istoric, un motiv venit din afară de contemplarea pur artistică a materialului, din afară de preocuparea exclusiv arhitectonică pentru subiect.
Legătura omului cu pământul nu o privită, în aceste romane, în adevăr, numai în termenii ei generali, ci ea primeşte o nuanţă de retorică locală, mai mult sau mai puţin accentuată, o nuanţă al cărei înţeles vibrând mai mult printre rânduri , este exaltarea valorii acestei legături din punctul de vedere al capacităţii da rezistenţă a rasei.
La Gulâcsy această notă nu este limpede şi continuu susţinută, ea apare mai adeseori indirect şi comprimată în explozii dure, pe când în romanul Măriei Szabo ea se simte ca un fluid circulând dealun-gul întregei povestiri.
Intre cele două romanciere sunt şi altfel mar i deosebiri. La Gulâcsy pământul e luat în accepţiune tragică, în jurul lui roiesc patimi înverşunate — şi tocmai de aceea „soluţiile" conciliante în care scriitoarea ţine să adune elementele de compoziţie ale romanului, disparate prin organice sau şi numai prin doctrinare antinomii, sunt aride şi false.' Instinctul feminin al Măriei Szabo e atras de o altă lăture a problemei: de tenacitatea egală şi inepuisabilă, de îndelunga răbdare fenieiască, în stare a se reculege după' toate înfrângerile. Aceasta e, după Szabo, jertfa de fiecare moment pe care pământul o cere — şi nu izbucnirile rapsodice şi inutile prin care el poate fi, eventual, cucerit, —• ceeace e un început numai şi e puţin, —• dar nu poate fi păstrat, — ceeace e totul.
Szabo derivă acest aspect al raportului dintre om şi pământ din însăşi atribuţia fundamentală a fe-meei.
In .sufletul eroinei din romanul său, ideea pământului se îmbină cu aceea a maternităţii. Din misterul primenirii gliei prin sporul de viaţă ce i se adaogă cu fiecare primăvară, ea desprinde sensul de solidaritate în truda procreaţiunii triumfătoare.
Iată o vedenie din piroteala fe-meei în aşteptarea vieţii noui: „Amurgul e îndulcit de o lumină blândăjdin'brezdele lanurilor întinse în somn, răsar muguri uriaşi, înrouraţi . Femeea îi priveşte fermecată, săgetată de fericire. Din mugurii do floare se ivesc capete de co-pilâfi, mărunte capete blonde, bru-
ne, oacheşe şi încet se ridică apoi mii de trupşoare plăpânde ca petalele florilor" (p. 409). • Această idilică şi sensuală viziune a trăit obscură, undeva, în subconştientul eroinei, din timpul copilăriei tăcute şi a urmărit-o o viaţă întreagă.
Toţi cei din jurul ei sunt surzi la chemarea pământului. Moşia de peste o mie de pogoane la care părinţii au ajuns prin o moştenire abia nădăjduită, se topeşte prin nepriceperea şi negrija vinovată a stăpânilor improvizaţi. Vine războiul, vine pacea, vine graniţa nouă („peste o şosea a căzut o bârnă") . Contagiaţi „de febra repatrierii" părinţii Agnetei —• aşa se numeşte eroina, —• părăsesc Ardealul si se stabilesc definitiv în Debriţin. Ea însă rămâne. Rămâne singură pe petecul de moşie, hotărîtă a-1 păstra cu orice sacrificiu şi, poate, a recuceri ce a fost pierdut din vina altora. Nu valoarea bănească a pământului o reţine, ci dragostea pentru el, visurile, nădejdile cu care a urmări t zbuciumul lui rodnic. „Ce importă întinderea moşiei'? Chiar împărţit în unităţi mai mici, pământul rămâne întreg. In el este viaţa, în el adevărul, în el izbândi-rea visurilor".
Şi în acest punct o nouă consideraţie lărgeşte orizonturile romanului. Dincolo de preţul proprietăţii particulare şi pe deasupra acestui preţ, pământul are o valoare mistică. Dacă el e însufleţit prin truda şi nădejdile îngropate în brezde, este, în acelaş timp, o făgăduinţă, o chezăşie pentru viitor. Ag-neta simte că tainica putere modelatoare de suflete ce emană din pământ este infinit mai adâncă decât hotărîrile graniţelor. „Ţară streină? —• răspunde ea, în gând, părinţilor care o cheamă mereu „acasă", în Ungaria,—• de ce streină? Doar toate amintirile, toată munca, inima şi mintea deopotrivă îi spuneau că a-ceastă bucată de moşie este patria ei... Să plece? —• Din inimă răspunsul năvălea puternic şi larg: Nu!" Şi în altă parte: „De pe coline se vedeau, în depărtare, turnurile albe, înălţându-se în zarea albastră. Cu un ochian bun se puteau desluşi şi cele trei sate mai îndepărtate de peste graniţă. In asemenea momente înţelegea şi ea dorul de ducă. Dar în suflet răsună glasul datoriei şi al patriotismului local: Rămâi!"
Din cele spuse până acum se pot ghici dimensiunile romanului. 0 fe
ricită intuiţie feminină: iată o netăgăduită calitate virtuală a scriitoarei. Virtuală numai că în drumul ei spre realizare în forme epice, ea este mereu copleşită de lirism, de apologii, de apostolat şi astfel lipsindu-i măsura proporţiilor, ea nu izbuteşte să umplă armonios toate cadrele pe care autoarea şi le-a trasat. Sunt goluri în acest roman şi sunt părţi congestionate. Afară de eroina principală, Agneta, menţinută tot timpul prea insistent, pe întâiul plan, în veşnica-i postură de distincţie monotonă, exagerat şi demonstrativ aplecată mereu asupra pământului, nici o figură din carte nu trăieşte o viaţă sigură, deşi trăsături fine de peniţe găsim în portretul fiecărui personagiu, cu deosebire în figura unui ţăran bătrân pe a cărui cumpănită minte şi statornicie de caracter se bizue, cu toată încrederea, eroina.
Oameni şi mişcări apar învăluiţi parcă într'o pulbere cenuşie; — foarte r a r un gest mai hotărît, mai plin, îşi găseşte linia eliberatoare.
Desigur, Szabo nu are nici una din greşelile Irenei Gulâcsy, dar nu are nimic nici din calităţile acestei robuste personalităţi a cărei evoluţie spre romanul istoric Logodnicii morţii se putea descifra chiar din stridenţele începutului.
Al doilea roman al Măriei Szabo, Apassionatu e impregnat şi mai mult de atmosfera de distincţiune factice şi diletantă. E vorba aici de dragostea ce se leagă, prin milă mai întâi şi apoi prin reale corespondenţe sufleteşti, între o fată de nobili scăpătaţi, ajunsă muncitoare într 'un magazin de mode din capitala Ungariei şi un tânăr orb din înalta societate budapestană. Câte prilejuri de sobre adânciri în dureroasa taină a nopţii fără nădejdea zorilor a cărei apăsare sensitivul tânăr îndrăgostit o simte cu atât mai covârşitor cu cât fericirea la care crede că n 'are dreptul se apropie! Totul se fărmiţează, se pierde însă în divagaţii rniniaturiste, în-preţiozităţi şi afectări pentru a ni se arăta lucruri ce nu interesează pentrucă n'au nici o putere convingătoare: gustul rafinat de estet al orbului, dragostea lui pentru covoare, sculpturi, vase, tablouri, etc. •—' Orbul este. operat. Este pe punctul de a-şi redobândi vederea; Şi a= tunci,. într 'un acces de gelozie* smulge bandajul de pe ochi,; îş i vede pentru câteva minute soţia, şi pe ufmă îşi pierde din nou, de data aceasta pentru totdeauna, lumina
M
SOCIETATEA DE MÂINE
-ochilor/ E satisfăcut, totuşi. Nu numai "că bănuiala i=a fost cu totul neîntemeiată, dar — lucru de căpetenie, crede autoarea —• s'a putut convinge că înfăţişarea femeei adorate e demnă de figura ei impecabilă. Estetul a fost satisfăcut, restul n 'are nici o importantă. Se poate o mai naivă şi mai gratuită soluţie?
Nu mai insistăm asupra celui de al treilea volum al Măriei Szabo, culegerea de nuvele întitulată Ma-gamtol mâsokia (Delu mine, la alţii), al cărei titlu este el însuşi indicaţie pentru caracterul de mărturisiri al acestor povestiri. Amintiri dintr'o copilărie cu fericirea plăpândă, ca viata plantelor de seră, defilează în cartea aceasta, alternând cu crâmpeie din viata năcăjită a ţăranilor pentru care autoarea are interesul condescendent, protector, însufleţit de un fel de socialism călduţ, inoperant, fireşte, propriu claselor privilegiate care-şi acordă, uneori, titlul de nobleţă al unor veleităţi de gândire înaintată, dar a căror milă-rămâne aproape totdeauna teoretică.
Măria Berde este al treilea nume din tipicul femenin al prozei maghiare din Ardeal.
Vorbind în-altă parte despre volumul ei de versuri, spuneam că Berde era cunoscută şi înainte de 1018, debutând, ca noetă. încă în 1912, la Budapesta. Şi tot în capitala Ungariei a apărut şi primul ei roman* Or'âk film (Film etern), o înşiruire, cam monotonă, de scene din boema Miinchenului nrin care o studentă maghiară trece cam streină şi absentă, sub scutul unei dragoste cuminţi.
Adevărata înflorire a talentului armonios al Măriei Berde a venit însă abia în Ardealul românesc. In momentele de înfiripare a vieţii literare ungureşti de aici, ea a adus, mai întâi de toate, măsura unei solide culturi artistice, astfel încât profesoara din oraşul de provincie (Târgu-Mureş), deveni în curând unul din punctele de orientare sigură în învăflmăşala anarhică a timpurilor de dibuire. Este printre iniţiatorii unei dintre cele dintâi reviste de după 1918 (Zord idok, Vremuri grele din Tg.- Mureş) şi numele ei este legat şi astăzi de toate manifestaţiile culturale mai însemante ale ungurimii din Ardeal.
In răstimpul de care ne ocupăm, Berde a publicat cinci volume de
nuvele şi trei romane (Culegeri de nuvele: Tukor. Oglinda; —• Rina-Mnc.se, Comoara Rinei: — Vizen hold, Luna pe apă; — Enyedi ţor-tenelek, întâmplări din Aiud — şi Teluto, Sfârşit de iarnă: — Romane: Halâltânc, Hora morţii: — Szent szegyen, Păcatul sfânt; — Romuald es Cşi) Andriana.
Scrisul Măriei Berde este prin excelenţă feminin — şi se simte că nici nu vrea să fie altfel —• nu numai prin patetismul delicat, prin calda simnatie eu care scrutează sinuozităţile sufletului de femeie, ci şi prin stilul cizelat, bogat în nuanţe de lirism intim, gradate cu fineţe şi susţinute nu odată, — de compoziţii cu desenul, clar şi graţios.
Partea cea mai de preţ a -producţiei, sale sunt, fără îndoială, nuvelele. In ele spre deosebire de scriitoarele amintite mai sus şi limitân-du-se. la un domeniu care-i este mai familiar, Berde înfăţişează variatul registru al crizelor sufletului femenin, izbutind, să scape, de cele mai adeseori, de frecventa metehană a acestui soi de literatură: tonul de pledoarie feministă. Berde ştie a-decă să mobilizeze în jurul motivului iniţial bogate surse de viaţă, de natură, de simbol* care toate dau amploare şi perspectivă „cazului" povestit, atmosferă de veridic şi de poezie în acelaşi timp, atenuând cu discreţiune „intenţia" din care nu supravietueste mai mult decât coeace trebuie pentru a avea chezăşia sincerităţii autoarei.
Ne gândim de nildă, la „Povestea Sărmanei. Tulica". ..fetişcana slăbuţă si su nu să ca toţi copiii crescuţi de oameni bătrâni şi de sărăcie" cu viaţa-i nlănândă, înfiorată de farmecul basmelor -si superstiţiilor care coboară din tainiţe de munţi, din adâncurile vremii şi sunt mai puternice decât religia, decât toate chemările sănătoase ale vieţii, sau la precocea dramă a „Surioarei" al cărei suflet fragil se năruie, la cea dintâi atingere cu viaţa, fiindu-i dat să cunoască, cea mai. cumplită dintre desiluzii: o scenă de dragoste între sora mai mare — protectoare adorată —• şi tânărul pe care so-rioara îl. iubeşte în taină cu desnă-dăjduită încăpăţânare a vârstei ei fragede. La câteva nuvele mature din volumul Sfârşit de iarnă în care, la nemeritatele înfrângeri ale femeei în inegala luptă a dragostei se asociază prelungi acorduri de melancolie rezultând din corespondenţe pe care autoarea ştie să le
357
stabilească între tristeţa naturii şi tristeţa sufletului omenesc sâu din supusa acceptare a raţiunii nedrepte şi ineluctabile a vieţii (Ramura de măslin. Grădina nu ştie..., Două prohoduri).
Nu putem avea aceleaşi elogii pentru romane. Lirismul care copleşeşte unele dintre nuvele, în deosebi pe cele cu caracter simbolic, ca de pildă, Comoara Rinei, este nota principală şi în aceste realizări epice. Bar se poate susţinea oare un roman prin excesiva predominanţă a acestor vaporoase elemente afective?
Romanele Măriei Berde ilustrează îndeajuns labilitatea acestui gen de literatură care, în nevoia de a-si f*ăsi un orincipiu de economie şi de coheziune nu se poate îndruma, de obicei, decât pe o singură cale •—• si acesta este şi cazul Măriei Berde —: lirismul subordonat unei teze.
Care este tendinţa Măriei Berde? Să combată duplicitatea moralei curente care a stabilit măsuri deosebite de apreciere pentru bărbat si nentru. femeie. Tdeea că prejudecăţile sociale au încărcat toate răspunderile si greutăţile ne umerii mai slabi ai femeei, este axa tuturor romanelor ei. Cine trage la răspundere ne bărbatul care, uroteîat de lesile'făurite tot de el. calcă în picioare, cu cruzime oarbă, sufletul femeei? Libertate. libertina'i.Jmnu-nîtate: aceasta este nartea bărbatului ..cinstit". Cât de neîndurătoare sunt. în schimb, sancţiunile pentru femeie! Si nu numai sancţiunile sociale, dar —., şi acestea, poate, mai nralt, —• sancţiunile date de plusul de sensibilitate al sexului^ slab.
Si această lege nu iartă nici în . amurgul vieţii, cum vedem în Hora morţii, povestea unei iubiri triste dîntr 'un sanatoriu de tuherculotici din Elveţia.
„Este o epocă în viaţa oricărui bărbat când acesta îngenurichiază în faţa unei femei, dar (merge Ia alta nentru îmbrăţişări". Sărmanul Hugh. eroul romanului joacă si el această partidă dublă de mizerie şi josnicie bărbătească, sacrificând viaţa de aristocratică şi morbidă fineţe a Ginevrei, o tânără irlandeză soră bună cu Violet Yves din Misterul poetului de Fogazsaro)şi pe aceea a unei femei din Salonic care, ruptă din sânul familiei şi zbătân-dn-se în vâltoarea unei patimi în-
SOCIETATEA DE MÂINE
târziate, nu găseşte altă ieşire decât sinuciderea.
ttomuald şi Andriana, roman ţesut, cu erudit meşteşug din fire de legendă medievală, înfăţişează a-ceastă idee a femeei etern sacrificate ca pe o tragedie care a întrăt în însăşi rânduiala istoriei.
In Crima sfântă, în sfârşit, părăsind atitudinea de demonstraţie pasivă, Berde trece la pledoaria ho-tărî tă în favoarea femeei devenită mamă în afară de legile ipocrite ale societăţii. Din banalul „fapt divers" al ..căderii" unei eroitorese, tonul cald al autoarei, vibrând de omenească înţelegere pentru sufletul rătăcit în mreaja dragostei, îngenun-chiat. apoi de umilinţă, ştie să facă un imn înălţat maternităţii.
*
Săcuii. In harta spirituală a ma-ghiarimei. săcuii alcătuiesc o insulă cu o configuraţie aparte. Oameni de munte, aşezaţi în judeţele Trei Scaune. Ciuc. Odorhei, şi o narte din judeţul Mureş, şi înconjuraţi de întinse valuri de românism, firea, gândirea .şi limba lor a căpătat, în cursul vremurilor, un timbru care-i deosebeşte în multe privinţe de tipul general unguresc.
Dacă deslegarea enigmei originei lor a întâmpinat atâtea greutăţi şi dacă investigaţiile s'au încurcat a-desea în labirintul celor mai fanteziste teorii, nu e mai puţin adevărat că fixarea preţului moral al săcuiu-lui este deasemenea dificilă, caracterul lui oscilând în veşnică mişcare de pendulă între sentimentul tragic al vieţii, aşa cum se oglindeşte în vechile balade săcuieşti, pe deoparte, —• şi ghiduşia as-tuată din snoavele populare, pe do alta, extreme care nu se prea întâlnesc în firea mai pozitivă a ungurului de pe Pustă, bunăoară.
Există apoi un grai săcuiesc, •— limba basmelor şi baladelor populare, — cu accentul cântat, cu e-ohouri arhaice, păstrate cu tenacitate, poate tocmai prin izolare, cu capricioase inversiuni şi construcţii eliptice, limbă mult deosebită de vorba apăsată cu înţelesul clar rotunjit al ungurului dela şes.
Grupul de scriitori de care vrem să vorbim, încearcă să ridice la suprafaţa literaturii sufletul şi graiul acesta săcuiesc. Literatura lor, învecinată astfel cu folklorul, este încă obiectul unor discuţiuni aprinse. Tn timp co unii rlintre critici văd în ea definirea adevărată a,
transilvanismului '— noţiune cu o sferă foarte imprecisă, după cum se vede, - alţii, dimpotrivă, îi contestă orice preţ artistic, reducând-o la valoarea unor exibiţii bizare, şi căutându-i temeiul în răsturnarea de valori, explicată'ca o consecinţă a slăbirii legăturilor cu literatura din Ungaria, ca o excrescenţă a a-celei tendinţe de autonomie literară ardeleană care, prin aceste exaltări, se zice, caută să-şi găsească o justificare. '
Discuţiile acestea nu sunt lipsite de întorsături şi atitudini paradoxale. La apariţia romanului săcuiesc. Szuzmâriăs Mrâlyfi (Cavalerul Preacuratei Fecioare) al lui Aron Tamăsi, de pildă, Desideriu Rzabo, romancier şi pamfletar de impetuoasă vigoare, militant înverşunat al ideei de rasă. ungur ardelean care a trăit multă vreme între săcui, îndreaptă, dela Budapesta, un atac de o violenţă puţin obişnuită chiar la el, împotriva literaturii săeuizante. In acelaşi timp, pe de altă parte, criticul dela revista cu orientări occidentale, Nyugat (A-fius), Aladâr Schopflin, originar din Nordul Ungariei, îi găseşte comori de originalitate. In Ardeal istorici literari ca Borbely şi Kristof. tradiţionalişti de altfel, sunt împotriva ei, în timp ce criticul cu fină educaţie franceză, Aladâr Kuncz, sau Carol Molter, şvab bănăţean de origine, cu toată zestrea lui de cultură germană, se declară admiratori ai ei.
Mai sunt însă şi alte nedumeriri cu privire la acest capitol. Săcuis-mul specific e legat numai de proză.
Nici unul dintre poeţii săcui de care ne-ani ocupat n'a încercat să scrie în dialect, nici chiar parţial. Dar, oare, chiar dintre prozatori, Alexe Benedek, Samuil Sebesi. Domin ic Gvallav, săcui neaoşi toţi trei şi luându-si materialul literar .a-proane totdeauna din viata satelor săcuieşi. "ot fi înglobaţi în aceeaşi serie cu Tamâsi si Nyiro? Desigur că nu. Căci până când cei dintâi rămân în limitele limbei literare ungureşti, cei din urmă scriu adesea în graiul săcuiesc, fac adecă, în parte, literatură dialectală.
Si nedumerirea sporeşte când vedem că în atmosfera sufletească a acestei literaturi sunt hiatusuri, inconsecvenţe şi suprapuneri de stiluri.
Timbrul de autenticitate pe care în modestele sale poezii, Victor Ylad
Delamarina, de pildă, îl ştie realiza, prin îmbinarea voioşiei sănătoase de flăcău cu vorba alintată, şuguitoare a' bănăţeanului, lipseşte de multe ori din povestirile acestea săcuieşti care basculează între limba literară comună şi graiul ţărănesc.
Iată câteva consideraţii care a-rată de ce linia de demarcaţie a a-cestui capitol nu poate fi decât şovăitoare, aproximativă, de ce pe Benedek. Gvallav şi Sebesi am crezut că» trebue să-i amintim în altă parte.
Sunt, totuşi, câţiva scriitori pe care conştiinţa literară ungurească î-a fixat — si cu temei — sub această etichetă a săcuismului.
Aceştia sunt Tosif Nyiro, Aron' Tamâsi, Bela Jinets şi Alexandru Kacso.
Nyiro cunoaşte mai bine ca oricine ciudata lume- săcuiască dela noalele Harghitei-, lume de munte şi de taină, cu oameni în a căror minte dosnesc încă rămăşiţe de străvechi sunerstiţii şi legende. Nuvelele lui. Nyiro n'au niciodată un contur precis, sunt mai de grabă nişte rapsodii în proză. In ele graniţa realităţii se încovoaie, se topeşte imper-centibil în lumea înegurată a visului, a halucinaţiei. Legile moştenirii, puterea temută a naturii ţin în stăpânire tremurătoarele vieţi omeneşti, asupra cărora arta lui Nyiro ştie să proiecteze strania lumină a unui realism fantastic, —• aceasta graţie stilului său complex în care frăgezimi de folklor se împletesc cu accente de psalmodii fastuoase — pe vremuri, Nyiro a fost catolic, — stil îmbâcsit şi baroc câteodată, dar cu remarcabile virtuţi de sugestie.
Nyiro a scris şi el un roman istoric, întitulat A sîboi boleny (Zimbrul dela Jibău). Si romanul acesta a atras atenţia mai ales prin stilul pompos.
Baronul Nicolae Wesselenyi şi îmnăratul Iosif al II-lea sunt aşezaţi faţă în faţă în acele exagerat de romantice poze pe care le cunoaştem din romanele lui Jokai. — eroii lui sunt totdeauna în ţinută măreaţă, gata-gata* să ţie un discurs nateb'c, sau să schiţeze un gest de bravură.
Din înţelesul profund şi agitat al acestui tulbure sfârşit de veac, puţin încape în aceste tablouri teatrale, puţin pot cuprinde răsunătoarele tirade.
Autorul, de altfel, pare a sacrifica totul, - urmărirea atentă a zigza-gurilor prin care un caracter evolu-
358
SOCIETATEA UE MÂINE
Strugurel Departe, peste câmpii întinse si pă
duri întunecoase, se ridica palatul cu turnuri, la marginea unui ochiu verde de mare. Dela el în jos puteai coborî pe trepte de marmoră neagră, iar în sus, spre vârful munţilor, puteai urca pe pietrii din ce în ce mai ne-roase de pas, din ce in ce mai neînroşite de soare. De acolo, din înălţimi, se vedea împărăţia întreagă. Era mare şi singuratică, înconjurată din trei părţ i de munţi prăpăstioşi şi înalţi, iar dintr'o parte scăldată de apa limpede şi rece, a Mării verzi.
Era mulţumit împăratul şi avea de toate, numai un copil nu-i dădea D-zeu.
Ce n'a făcut, unde n a umblat, dar totul era în zadar. împăra tu l îmbătrânea, împărăteasa la fel şi copil tot nu mai aveau.
Intr 'o zi, din bungetul pădurilor, coborî în jos un vraciu, bătrân, ca vremea băt rână şi venind înaintea împăratului îi dădu un măr, şi-1 povăţui ce să facă. La nouă luni împăratul avea un fecior. Bucuria tuturor nici nu se poate spune. Botezul copilului a fost ca o nuntă, cu împăraţ i streini şi vlădici şi după trei zile de chef, i-au pus numele Rubin.
0 singură ciudăţenie era, copilul venise în lume cu o carte în mână, de care nu se putea deslipi. Nu mai văzuse nimeni aşa ceva. Se mirară sfetnicii, se mirară bătrânii şi învăţaţii împărăţiei, dar ce puteau face? Copilul nu lăsa cartea din mână şi pace.
A treia zi seara, mai de bucurie, mai de îngrijorare, împăratul nu putea dormi. Afară era noapte neagră şi furtună de îţi părea că pământul şi cerul se vor amesteca. împăra tu l se făcea că aţipise, asculta însă tremurând*
Prima a zis: — Va fi cel mai frumos bărbat din
lume. Împăratul se bucura, aproape să se
dea de gol şi bucuria lui a fost fără margini, când a auzit pe a doua.
— Va fi cel mai cuminte. Dar după a doua proorocire împă
ratul s'a întristat de moarte, căci nu mai putea veni nimic bun şi abia a mai auzit, pe cea de a treia, care vor-bia cu glas răguşit, de babă bătrână:
— Lin singur lucru nu trebue să facă, iar de va face va perde totul.
împăratul n a mai adunat genele şi de a doua zi iar începură a curge vracii la curte.
In vremea aceasta, Rubin creştea şi se făcea mare şi frumos. Copilul insă nu semăna deloc cu tatăl său, Roşu Împărat . Rubin avea ochi* negri ca mărgelele şi faţa arămie, stoarsă de sânge. Era însă în ea aşa o lumină de ciudată, încât toţi oamenii cari ii întâlneau, îi cădeau în genunchi înainte. Se întipărise pe faţă-i un .surâs îngăduitor, avea vorbă aşezată de înţelept şi putea sta la sfat cu toţi învăţaţii împărăţiei. 'Cartea din mână nu o slăbea deloc, citia, citia mereu şi din ce trecea vremea faţa îi era tot mai luminată şi învăţaţii nu se puteau măsura cu el. Rubin cutrierase împărăţia întreagă, până la prăpăstii , trecuse peste dealuri şi păduri sălbatice, dormise sub cerul larg, lângă izvoare limpezi, în munţi . Era mereu cu cartea în mână, zi de zi, ceas de ceas, creştea cu ea, ca alţi copii cu râsul şi cu jocul.
Intr'o zi, pe când Rubin cutriera pădurile, un servitor bătu la poarta palatului împărătesc. Aducea o copilă, mică de tot, arsă de soare şi neastâmpăr, împărăteasa tocmai stătea pe
iază , s tud iu l epocii — p e n t r u re to rice şi z ada rn i ce efecte de stil, pen t r u cul tu l însuş i a l l imbei m a t e r n e , cul t ca re dă s u p o r t u l l i r ic a l î n t r e gulu i r o m a n . I n domina ţ i a l imbei m a g h i a r e vede şi Wesselenyi chezăşia s t ă p â n i r i i u n g u r e ş t i î n Ardea l . S u n t semnificat ive — şi n u n u m a i p e n t r u tâ lcul lor is toric, ci şi p e n t r u accentul de ad tua l i ta te pe care-1 conţ in ( a u t o r u l le pune , ca motto , în . fruntea căr ţ i i ) — cuvintele feuda lu lu i u n g u r , rost i te la a d u n a r e a jude ţeană d in Z ă l a u , a tunci , când se vesteşte h o t ă r î r e a î m p ă r a t u l u i
ca re decretează ca u n i c ă l imbă ofic ia lă a s ta tu lu i , l imba g e r m a n ă : „Adio, p reas fân tă , ocăr i tă , s c u m p ă ' jmbă ungurească , . . . tu stea căză toa re a p o p o r u l u i t ă u orfan, d i sp re ţuit , s t r ă i n î n ţ a r a lui , neş t iu tor , b a r b a r , as ia t ic , tu pecete m u t ă a bu zelor mor ţ i l o r noştri i! . . . V'o î nc re dinţez vouă p ă s ă r i ale c â m p u l u i şi t i a re d in pădur i . . . Grăbi ţ i -vă s'o învă ţa ţ i , î na in t e ca noi să ui tăm!. ; . Culegeţi toate dulcile noas t r e cu vinte r is ip i te ca , odată , — cine ştie când? — să n i le pute ţ i înapo ia" . . . (Va u rma) ion Chlnein
gânduri, când intră servitorul cu ea in palat. Copila vioaie, fugi fără frică la împărăteasa, î se aruncă în braţe, şi-şi ascunse faţa în piept.
împărăteasa nu mai putea de bucurie. Aşa ar fi trebuit să fie şi Rubiu> nu să citească toată ziua din cartea . lui şi să umble pe înălţimi, pe unde numai vulturii sbor, pe unde ceilalţi oameni ameţesc şi se prăvălesc în a-dâncuri.
împărăteasa scoase capul fetiţei din cutele hainei şi cuprinzându-i faţa în mâini, i se uită în ochi. Ochii copilei erau adânci şi verzi, ca marea de lângă castel.
— De unde-i? Servitorul se nchină şi zise: — Am găsit-o în vii. Culegea stru
guri, nime nu ştie de unde-i, cine j mamă şi cu ce trăieşte.
Servitorul tăcu. Copila râde*. — Strugurel,...
Fetiţa era copila viei, avea trupul ei mlădios, îmbrăcămintea ca frunzele viţei şi 'obrajii ca boaba de tsrugur în pârgă.
— Strugurel, sălbatică, copila nimănui, copila viţei de vie.,. \
Şi din ziua aceea Rubin avea o soră:
Copiii umblau des la olaltă. Livezile răsunau de glasul lui Strugurel, :
care se făcea mare, crescând ca şo-parla din aer, apă şi soare. Cărările răsunau de pasul ei grăbit, apele îi aşteptau piciorul bronzat şf pietros şi stâncile se aşterneau albe pentru trupul lui Strugurel, care se usca la soare, pe pietre tari, cu ochii închişi... Era copila câmpurilor, a livezilor, a soarelui de amiazi, copila sălbatică a viţei de vie.
Rubin mergea cu ea şi era din ce în ce' mai mirat . De unde picase Strugurel? Cine era? Avea nişte ochi ca marea de lângă castel şi un t rup ca de peatrâ. Ce voia?
Când gândurile îl năpădiau mai tare, Rubin deschidea cartea. In câ-te-un petec de luminiş, în singurătatea pădurii, citia ca înainte de venirea ei. Atunci gândurile îi piereau şi faţa i se lumina din nou de lumina aceea ciudată, care făcea pe oameni să cadă în genunchi. Citind îi venia iar dor de înălţimile lui şl pleca în sus, spre stâncile prăpăstioase, mai aproape de cer, mai aproape de soare.
Când cobora găsia livezile răsunând mereu de glasul lui Strugurel. Ea nu mergea sus, ea nu citia. Ce-ar fi să-i citească şi ei? In zadar. Strugurel nu citia, ea era duşmană cu cartea, duşmană cu paloarea şi.cu lumina fle.pe faţa lui. Strugurel era duşmaiiS cu
m
SOCIETATEA DE, MÂINE-,
tot ce era mare şi bun în Kubin. Băiatul cobora pe cărările umezi, printre mesteceni albi, pădure de lumini, cu frunzele arse de toamnă.
Strugurel era duşmana cărţii. Strugurel era duşmana gândurilor lui Rubin. Va trebui să lupte cu ea, va trebui să învingă. Ceva îl durea însă adânc. Strugurel îşi făcuse loc în gândurile lui. Era o luptă mare, de care se temea.
* Vara încerca să retrăiască cu toată
puterea în ziua aceea de început de toamnă. îşi împletise haina din toate culorile, erau atinse însă toate de veninul galben al palorii. Strugurel dimineaţa fusese la vie şi îmbrăţişase viţa ca' în ziua aceea de toamnă, în care o găsiră acolo. Trecuseră ani mulţi de atunci. Strugurel crescuse înaltă, ca mlădiţele stufişurilor... Strugurel serbase dimineaţa sărbătoarea toamnei şi căuta pe Rubin. Trebuia să-1 găsească, voia să-1 vadă, să-i smulgă cartea din mâini şi să fugă cu el prin livezi.
Rubin era în grădina palatului şi citia. Soarele îi săpa mască de aramă pe faţă, şuviţe negre îi umbreau fruntea bombată. Rubin ştia că Strugurel va veni, simţia că trebuie să vină. O aştepta.
Fata intra ca o furtună. Rubin îi măsura de departe sprinteneala trupului, îi văzu mânia din ochi şi aştepta... Strugurel se aşeză ,în genunchi lângă, el, ...—;. Rubin nu vrei să vezi viile? Strugurii sunt copţi, boabele plesnesc de must, aşteaptă să fie strivite de buze. Via. e.ruginită întreagă. Mulţimea culorilor afânează pământul . Deasupra de tot e cer boltit şi mare. Şi de sus se văd departe munţii, iar d e ' a l t a marea verde, cu bărci legănate de pescar, până departe la stânci. Rubin, vino cil mine...
Şi mâinile se împleteau, trupul se apleca, suflarea ardea, buzele aşteptau... Rubin era răpus, mâinile se lăsau moi, degetele înfiorate se desfăceau tremurând.
Cartea-i era gata să cadă. Rubin se încorda întreg.
Puterile-i reveniră. Sclipiri de oţel îi trecură prin ochi. Strugurel cu o săritură era pe carte şi lupta se încinse corp la corp, înverşunat, cu ochii închişi.. Strugurel era duşmană de te ' mut, mâinile ei rupeau, sgâriau, apoi erau blânde, mângăiau. Mâinile lui Strugurel ardeau ca focul. Lupta eră pe sfârşite, Rubin era învingător; Strugurel, fără puteri, cu ochii închişi îi a tâ rna resemnată, de gât.., Buzei»
îi t remurau în colturi, unde su perdeau în două gropiţe mici.
Rubin era Învingător. Se aplecă asupra ei, avea duşmanul
în braţe. Rubin era învingător? Era aproape învins, căci colţurile buzelor nu mai tremurau, ci aşteptau doritoare...
— Lasă-mă. Desfăcând-o de gât o aruncă în •
ţărână. Era învingător. El. Lumea lui t ră ia
în el din nou, iar Strugurel, copila pământului , ispita toamnei bogate, înfrântă zăcea la pământ plângând.
Strugurel se sculă de jos îndârjită. Nici nu se mai uita la Rubin, care stătea luminat, dominând pe sclava de jos. Strugurel cânta, cânta ceva sălbatic şi nemai auzit, dansa pe nisipul de fildeş din grădină, un dans ca unduitul holdelor, ca freamătul pădurilor şi ca saltul apei în l aur i de munte, de pe peatră pe peatră. Mâinile se învârteau, rupeau, până a rămas într'o cămaşe subţire, deasupra glesnelor goale. Rubin privia uimit. Strugurel nici nu-1 vedea. Dansul îi era tot mai aerian, ea tot mai veselă. Uitase tot. Strugurel se credea singură în grădină şi dansa ca freamătul florilor, al crângurilor şi al câmpurilor largi. Când termină era lângă lacul din grădină, săpat în marmoră neagră, cu luciul apei frânte, în ochii de faun dimprejur.
* Rubin nu. mai era supărat pe ea, nu
putea fi Strugurel. Ea va învinge, trebuie să învingă. într 'o zi cartea îi va pica din mână, lumea lui va dispare şi nu va mai vedea nici când înălţimile dragi.
Rubin plecă, cobora spre răscrucea drumurilor din pădure, unde veghează deasupra şipotului, troiţa brodată
în lemn. înaintea ei îngenunche, se gândi mult, apoi deschise cartea şi citi în ea până se însera.
De sus picura răşină şi pace. Trebuia să plece... Luându-şi cartea începu a coborî cu
grije. Noaptea se lăsă grea. In întuneric, printre stele se sfâşiau norii. Jos, la marginea mării, se auziau valurile spărgându-se la intervale regulate. Rubin se opri. Pe apă lângă ţărm, se legăna o barcă de pescar. Era salvat. Luând vâslele în mâni Rubin o săltă spre larg, în bătaia vântului.
— Era scăpat, scăpat pentru totdeauna. Să mai fi zăbovit se pierdea, căci iubea pe Strugurel cu toată fiinţa.
Palatul rămânea înapoi în întuneric. Acolo era ea, undeva în fereastră, cu părul în vânt. Rubin se bucura copilăreşte şi şopti încet, încet de tot, numai pentru el şi pentru mare.
— Strugurel.;. Din fundul bărcii îi răspunse un
râs cristalin — Rubin...
Strugurel era cu el. *
Dimineaţa îi găsi alături. Rubin cu părul în vânt, sălbatic, privea fără ţintă. Avea în gură o cocleală amară. Se uită împrejur, cartea-i lipsea, lumea îi părea nespus de pustie.
Strugurel îl înţelese, voi să-1 oprească, dar în aceeaş clipă barca se răsuci şi trupurile îmbrăţişate se rostogoliră în marea verde. Valurile se închiseră surd. De după un nor, răsăr ia o geană roşie de soare. In lumina răsăritului, stropii de apă ridicaţi, păreau rând pe rând mici pietricele roşii de rubin, apoi verzi, ca ochii adânci ai lui Strugurel şi ca marea de lângă palatul din basme. 0 . F. Popa
Zâmbete şi lacrimi (Gând fugar spre satul meu).
La casa cu cerdacul înflorit, Cu chioşcul de zorele adumbrit —l Intr'un amurg de vară —• am intrat Cu sufletul de visuri fermecat...
In prag m'a 'ntâmpinat un iradafyr Şi m'a primit cu dragoste-un zefir, Amurgul mi-a surâs — par'că 'nadins — Şi vraja dulce 'n braţe m'a cuprins.
Stăpân 'ăci pe-a viselor comori Cu 'mprejiMliri de raze şi de flori. Am stat, am priveghiai şi-am hoinărit La casa cu cerdacul inflorit...
190
gbtiMtAt*A M HÂlN*
De ttraje-aveam doi paltini subţtrtL O iederă şi-un gard de stânjenei; Sub streşini un popor de rdndunici Şi peste drum un şir de brazi voinici.
Vecin mi-a fost un rău cu ţărm frumos, Cu tei pe mal si pajişte pe jos. Un pârâiaş grăbit pe sub fereşti Şi-un nuc bătrân ce-mi înşira poveşti.
Veneau la mine fluturii sglobii Si gândăcei cu aripi aurii, Veneau privighitori, cintezi, stigleţi Cari-mi cântau la geam în dimineţi.
In nopţi târzii — când luna străjuia Şi stelele clipeau în jur de ea — Se, coborau din ceruri îngerei Şi toată noaptea petreceam cu ei.
Un vis cu zile dulci şi nopţi cereşti Cu cântece, cu flori şi cu poveşti.... Dar cum in lume toate au soroc
, De visul meu n'avui prea mult noroc ..
Mocnea 'n ascuns un duh distrugător Şi ne pândea hain de dup' un nor. Din când îh când Se repezea tăios Şi scormonea în pulberea de jos.
Deodată — volbura s'a răscolit Şi vântul a pornit cu gând cumplit. Nori negri, deşi, deasupra huruiau Şi glasuri vrăjmăsite se 'nteţiau.
Furtună grea s'u năpustit pe sat Şi urme-addnci de patimi a lăsat
Pleaară rândunelele pe rând Şi florile s'au prăpădit plângând....
Din trandafiri rămaseră doar spini Şi jale şi oftat între vecini. In râuri apele s'au tulburat Şi 'n ramuri cdtecele-au încetat...
Mai stăruia în gol un cârăit Şi-un urlet lung de câine înrăit Orăcăiau şi broaştele 'n părău Şi-o cucuvea, mereu cobia a rău....
Cutreera prin crengi un vânt pustiu Şi suspina la geamuri pâri' târziu Am înţeles — din tot ce mi-a cântat — Că s'a sfârşit cu visul fermecat.
A fost blestem de sus — ori toiu nebun Să piară tot ce-a fost frumos şi buri? ... In aprigul vârtej clocotitor Să 'nvingă cel de rele făcător? . .•.
Priveau la mine brazii 'nduioşaţi Şi iedera şi cei doi paltini fraţi Când am plecat — cu suflet obidit — • Din casa cu cerdacul pustiit.'...
Aurelia Pop Flori»
Eleate autumnala Cele din urmă veştede foi Porni-vor cu sufletu-mi Spre ţărmuri noi . . . Porni-va şi sufletu-mi — Vâslaş strein — Pe marea cerurilor: Infinit senin.
Cu cel mai din urmă Stol de cocoare Porni-va spre ţara Eternului soare Sufletu-mi firav Şi trist şi 'naheţat . . . . . . Şi nu va mai şti De unde-a plecat. •
S'o pierde 'n adâncul Albastrelor zări, Cutreerănd Pe-a văzduhului mări Şi cercetând Şi 'ntrebând
Mereu: . • . — Unde e ţara Vai Dumnezeu? ,..*',
Atunci un înger cu aripi mici L-o lua de mână Ca pe-un copil sfios • ""•• Şi pe trepte de nori '.""*; ••- Alba marmură —• L-o aduce 'naintea
Blândului Hristos.
Şi sufletu-mi atunci O 'ngenunchia cucernic Şi şi-o plânge cu lacrimi vii Chinul nemernic Şi şi-o destăinui Celui ce toate 'nţelege Durerile-i nesfârşite.
Iar El, mângâios ca un vis, S'o pleca Rănile grele să-i.legc Şi-o rază frânffând Dintr'o tainică stea Umilu-i creştet L-o 'ncununa. • - r '. . ...
Conexa Bosângm
CAntec trist Cruzimea voastră, oameni, mă pătrunde Ca vârful ascuţit al nnei spade Şi zi cu zi din suflet p nădejde Bănită greu se clatină şi cade.
Ci nu vă pesel Treceţi inainte ••.".'•• Cu râsu 'n veei crispat in colţul buşii, Călcând paşi învingători şi siguri Pe palide cadavre de iluzii.
Iar eu rămân în urma tuturora Cu ochii urmărind în zarea mută O fericire încă netrăită Şi pentru totdeauna dispărută. , . , ' . .
CarneM» BwstofM
PAP TE, I DE --L Ş I O B SER V AŢI U N I Clemenceau
„A fost cel din urmă jacobin" — e cea mai cuprinzătoare caracterizare care i s'a dat moşneagului care s'a co-borit nu de mult în mormântul solitar din Vendeea lui dragă. In pieptul lui dragostea de libertate şi democraţie, s'a îndoit cu dragostea de pământul natal intr'o măsură aproape sălbatică.
Cea dintdiu a izvorît din temperamentul lui aprig şi avid după acţiune; din ideologia Revoluţiei franceze din care şi-a făcut un îndreptar politic şi din filosofii individualişti şi revoluţio-nişti contimporani lui.
Dela o democraţie largă aştepta renaşterea economică şi spirituală a poporului său. Numai această disciplină politică credea el că poate să aducă desfundarea tuturor energiilor Franţ'i numai ea putea să dea o garanţie Re-publicei, la a cărei reînviere însuşi a colaborat.
In toată întâia jumătate a sbuciu-matei sale vieţi Clemenceau a fost un democrat de avangardă, un radical feroce.
Astfel a ajuns şeful temut al stângei. Spre el se îndreptau toate nădejdile mulţimilor muncitoare.
Această situaţie a părăsit-o odată cu afirmarea pozitivă a socialiştilor. Locul lui a fost ocupat de Jaures, însă rolul lui în viaţa politică a Franţei n'a încetat de loc. Dimpotrivă acum începe era realizărilor.
In această novă fază îşi arată el patriotismul înflăcărat. Tare a mocnit necontenit sub svuza inimii. Avea j>arcă, presentimentul evenimentelor tra~
f ţ/ice cari vor urma, din vălmăşagul cărora Franţa nu va ieşi teafără şi răzbunată decât înarmată cu scutul neînvins al patriotismului.
Deaceea mulţimile, cari îl ştiau alăturea de ele de atâta timp, l-au voit în fruntea lor şi l-au ascultat cu preţul vieţii în marele războiu. Şi nădejdile lor n'au fost înşelate. '
Pentru apărarea şi introducerea în realitate a ideilor lui Clemenceau a fost înarmat cu calităţi de -care orice om de stat poate fi jelos. Talentul lui oratoric de puţini era egalat îhtr'o ţară unde măiestri ai cuvântului s'au-găsit totdeauna. Frazele lui lapidare dădeau ideilor o formă sprintenă, proprie luptei; ironia lui tăioasă băga în groază pe adversari, replica lui nu era aşteptată niciodată şi totdeauna sur-nrindea prin noutatea şi agerimea ei: Pe lângă acestea Clemenceau a fost in aceeas măsură, un ziarist de o formidabilă putere de muncă, pururea do-, cumentat şi preocupat de idei. Unul din colaboratorii lui tntr'o iurnalistică socotind întinderea articolelor Tigrului, crede că ele ar forma 400 volume mari. E'p activitate aceasta cu care putini mânuitori ai condeiului se pot mândri... Şi doar Clemenceau avea şi alte rosturi, nu numai pe cea a scrisului...
O trăsătură nobilă a uriaşei lui personalităţi a fost dragostea ventru idei si pentru artă. Cele două volume de filosof ie, scrise în pragul mormântului sunt p puternică dovadă desvre vasi-urieă această, rară la oamenii politici.
Iubea clasicismul şi-l dădea pildă ori decâteori putea. De acolo şi-a scos Demosthene, cu care, pe drept, cuvânt, se credea înrudit, în atâtea privinţe.
Pasiunea pentru artă şi-a arătat-o din anii tinereţii şi i-a hrănit sufletul până în ultimele zile ale vieţii. A fost un colecţionar pasionat de obiecte artistice. Cu marii maeştri a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie. Şi ei l-au eternizat-.în adevărate capodopere. Aşa este celebrul tablou al prietenului englez Raffaelli o amintire a anilor de luptă ai tinereţii; apoi bustul de o fineţe şi de o rară putere expresivă a prietinului Rodin. Pentru recunoaşterea geniului fci Manei a luptat cu convingere; iar despre Claude Monet, cel mai mare pictor impresionist, prietin de totdeauna şi el, a scris o carie întreagă.
A murit un exemplar rar al omenirii contimporane.
Horla Trandafir
* Ion Băilă — Ion Mehedinţeanu.
Moartea a umblat iarăş printre noi, săvârşind cruzimi, cari înghea'ă sufletul de durere. Doi dintre cei mai buni tovarăşi de muncă s'au stins în floarea vieţii, abia la un sfert din drumul pe care au apucat cu atâtea nădejdi şi atât de bine înzestraţi.
Cel dintâiu s'a dedicat scrisului cotidian cu o râvnă şi cu o onestitate vrednică de a fi pildă contimporanilor. Cu toate privaţiunile cari ştiau că-1 aşteaptă şi-a făcut din ziaristică un post al vieţii, fiind sigur că dă societăţii cea mai bună parte a fiinţei lui. A fost un gazetar care nu s'a încrezut niciodată în magia cuvântului, adesea înşelătoare şi primejdioasă, ci a pus totdeauna fapte la temeiul afir-
, maţiilor sale. Astfel a ajuns un specialist al problemelor ardeleneşti, culturale şi politice, preţuit de toţi cei io cunoşteau realităţile acestei provincii. Nu numai ale prezentului, ci şi ale trecutului. Răsfoia cu răbdare colecţiile ziarelor şi revistelor, pentru a-şi documenta afirmaţiile. Foiletoanele lui despre trecutul cultural şi politic al Ardealului sunt un îndreptar pentru' cei ce vreau să pătrundă în stufişul acestei materii, aşa de puţin lămurită încă. Deaceea n'ar strica să fie adunate în. volum.
Cunoştea nu numai Ardealul românesc, ci şi pe cel minoritar. Făcea parte din Românii cari urmăreau cu pasiune şi pătrunşi de un larg spirit
i dreptate şi umanitate manifestâ-ile concetăţenilor noştri. Numărul a-.
cestora — durere — scade tot mai mult, acum când ar trebui să se înmulţească.
Aprofundarea cotidiană în problemele sociale l-au dus la o concluzie practică aproape inexorabilă pentru
'cristalizarea societăţii noastre: • crearea şi înstărirea clasei mijlocii. Pentru apărarea intereselor micilor industriaşi şi comercianţi a redactat odată,' singur, o gazetă.
Din prisosul lui a picurat şi în paginile revistei nonstre. Memoria lui . ne. va fi pururea dragă.
Ion Mehedinţeanu s'a : ridicat din
. atmosfera ucigătoare a tipografiei. Mizeriile acestei vieţi dacă i-au stors vlaga trupului, nu i-au putut însă stânge vlaga spiritului. Dimpotrivă, aceasta din u rmă s'a oţelit şi s'a ascuţit în lupta aspră pentru câştigarea, pâinei de toate zilele. Scrisul lui de o sprinteneală remarcabilă şi, 1-a pus înainte de toate în slujba celor mulţi şi năcăjiţi a căror mizerii le-a simţit în propria-i carne. De robia tipografiei a fost eliberat însă prea târziu. Boala câştigată acolo. îl încolţise bine. N'a avut decât pentru scurt timp norocul să-şi îndeplinească menirea sa de ziarist, pentru care simţea o chemare atât de vie,
* Satul ardelenesc a fost dus, de'
asta dată. 'n capitală în cea mai autentică înfăţişare a lui. Intelectualii Fîucnv^tiplui n'au mai avut în fata lor obişnuitul chin de ţăran de vodevil ne care îl reeditam m^reu d°la A1ep=a"dri încoace ni1"! r,Sr>te<,ei° lui artificif>ii"nt.q de anumite pretep-Mi savante, F.chi^a sociniofică. at*t d° numeroasă, condusă de priceperea, încercată îp. repetate rS r |diirî . do d. Dlm. Cuşti, a reprodus iconnq, fide'ă a satului r w t v u cu o cr î ' ă d° amSnupt ?i rlo l i rmlo , pi fnrr , a ' r v T*n+p1o nor»Viiş_
nu.'tă până acum. Dră^u^ul Făgăraşului a avut porocul să fie cel dintâiu dintre satele ard°lone°ti car° a fo«t supus unei cercetări monografice at"t d^ con°tiep+inpoo; El a Intrat, asazicând. în eternitate...
Pentrucă cei cari au pătruns tainele vi^+ii lui păstrată asemenea din veac în veac nu s'au mulţumit să ducă din el numai piese pentru interesaptui Muzeu al Institutului Poeial. ci cercetările Io'" v r fi sistematizate în curând si dăruite publicităţii în trei volume, mari , cari vor apare încă în cursul acestui au.
Alături de monografia Drâguş vor mai apare monografiile satelor Fundul Moldovei, Nerejul, Ruşeţul şi Goi-cea Mare, pentru cari s'au făcut cercetări în anii precedenţi. Totodată Institutul va scoate şi o „Introducere la metoda monografiei sociologice", care va fi un temeinic îndreptar pentru toţi ceice doresc să scormonească viaţa satelor noastre.
,>Monografia sociologică a României" începe astfel cu temelia socială a ţării noastre-satul. O dorinţă veche a ştiinţei româneşti se împlineşte. '
Ziarele ne-au adus, cu destul entuziasm, ştirea că viaţa Drăguşului a fost prinsă într 'un film documentar, care se rulează pe ecranele capitalei. Clujul nu 1-a văzut încă. El îl aşteaptă cu nerăbdare, cum dealtfel îl aşteaptă întreaga ţară. E pentru primaoară când ecranul împărtăşeşte imaginea vie a celei mai autentice vieţi româneşti. Ar fi bine ca ea să fie trimisă şi peste hotare. Propaganda atât de eficace a filmului n 'am întrebuinţat-o decât r a r şi atât de, stângaciu, pe -când alte ţăr i au aiuns atât de departe şi în acest domeniu. Ne gândim la Ungaria şi Polonia, cari au filme atât de sugestive, realizate de cele mai renumite case mondiale,
THS62
C U P R I N S U L A N U L U 1 :1926 I. PROBLEME SOCIALE
. .RÂILA, ION. Aniversarea Institutului Social — — RAIULESCU, MĂRIA B. Votul şi eligibilitatea fe
meilor — — — — — — — — — ~• BEZDECHl, ŞTEFAN. Neoobscurantismul ' — "— — BUZDUGAN, G. (Regjevj&Hl).' Cuvânt rostit la a 10-a
anivresare - a înfiinţării Institutului Social Roman
32
183
72 2 0 3 ^
252
SUCIU, PETRU. Camerele de.Comerţ: Ce :ai trebui sa facă — — — — — — — —' — — ~ — Situaţia ţărănimii din Ardeal —- — — — "— '•
ŞULUŢIU, FLAVIU. Evoluţia industr ie i . ardelene (1918—1928) — — —..— .— — — . , — / — ,—.
TILEA, IONEL. Ameliorarea situaţiei economice în regiunile carpatine •' - • — —• — ,
III. INVĂŢĂMÂT-EDUCi
190 '345
136
18
A-
73
' DUMITRESCU, Dr. ZENO. Tragedia satelor — —-ENESCU, GHEORGHE. Urme vechi-de asigurări so
ciale în Ardeal — _ — — — — — — — GUŞTI, D. Fiinţa şi menirea Institutului Social Ro-
-HERS'ENI, TRAI AN. Metoda monografică în Socio-
. — Ce este o monografie sociologică? — —. -— . — — Cum se întocmeşte o monografie sociologică?
HODOŞ, CONSTANŢA. Feminismul nostru — ',— .— ISAC, EMIL. Educaţia estetică a mulţimii — . — . — 36 KIDEL.ALEX. Tolstoi ca filosof al istoriei — — 16 • • •— Este populaţia Basarabiei eterogenă — — 209 MADGEARU, VIRGIL. Cuvânt rostit în numele gu
vernului la a 10-a aniversare a înfiinţării Institutului Social Român — — — — — — — 77
l i ^ MOLDO VAN, VALERIU. Memoriu în chestia Munţilor ' Apuseni — — — — — — — — — S ^ g ^ t 161
POPA, OCTAVIAN F. Pozitivismul peiial.la noi — 166 PREDA, Dr. G. Cum trebuie înţeleasă.nebunia — 274 bis
— Intre buni şi nebuni — — — — — — — 338 PROCA, LEON. O problemă de vitalitate socială — 236 RUSU, LIVIU. Problema orientării profesionale 273, 297 SAFTA, I. Feminismul şi emanciparea femeii (Teo
riile lui Otto Weininger) — — — — — — 231 SOCIETATEA DE MÂINE. Jubileul Institutului Social
Român — — — — — — — — — — — 7 1 / » SUCIU, PETRU. Ţara Moţilor — — 11, 42, 61, 89, 122
i — Din trecutul clasei noastre de mijloc, — — 138 " p — Funcţionarii din Ardeal — — — — — 273 bis
SUDEŢEANU, CONST. Fazele studiului despre societăţile primitive — — — — ,— — _ _ — 333
VLĂDESCU-RĂCOASA, G. Din frământările începu-- tului: Naşterea şi primii ani de activitate ai Insti
tutului Social Român — — — — , — — — 95 — Opera naţională belgiană pentru întrebuinţarea
; timpului liber al muncitorului — — — — — 152
/ / . PROBLEME ECONOMICE CIOMAC, ION LUCA. Cu prilejul expoziţiei agricole
dela Budapesta — — — — — — — — — 134 — Sate noi în Transilvania •— — — — — — 155
.CLOPOŢEL, ION. Industrializarea mijloacelor de pro-> ducţiune — — -^ — _ — _ _ _ _ 269 bis
W" — Judeţul Munţilor Apuseni — — — — — — 343 GOLOGAN, Dr. N. G. V. Anul economic 1928 — — 215
o tIANCU, Dr. LAZĂR C. Din nevoile Munţilor Apuseni: Şoseaua Teiuş—Mogoş—Bucium—Abrud — .— 206
MĂRCUŞ, GRAŢIAN C. Problema cooperaţiei din Ardeal .'.— —.. — — .— — — — — 249
• MOCHAN, IOAN. Situaţia zootehnică pe teritorul judeţului Turda în ultimii zece "ani — • — — — 282
NICHICÎU, Dr. TR. Criza capitalului • _ . — . ; _ . . _ 59 ROŞCA, P. Aplicările psihologiei, la viaţa .;; lecono--, ' BQieă'.. _—. —.. ~ - —.-.— --—.-. —.-.•.-—:,•—:•'— -;;3Î,- 57, 79
CULEA, APOSTOL. Sălile de lectură populară în Bul- ; , garia — -*• . — — — — —/•— —* ..-r- — 2»??
( D Â I C O V I C I , C. Insti tutul de studii c la ls icej - • • —• - ( ^ T / MAGER, T R Ă I A N . Problema instrucţiei în ţ inutul Hăl-
magiului «-— — — —̂ — — — — —- — 119 250/\"NISTOR, N. Problema culturală a Munţilor Apu- ' • 291-™— seni — _ _ . _ — — —• — — 82 ,40 ,60 ,81 336 RUSU, LIVIU. Drum liber celor înzestraţi — — — "3 33 — Principiile de bază ale Psihologiei aplicate — 157
a) La moartea pref^G. G. Mateescu: BEZDECHl, ŞT. Omagiul fo1p^OTHrS>mT5H^"f Şcbalei
Române din Roma — — -^ — — — ;— ,^j~ 188 BUZEA, ION. Cuvântul unui fost elev — — • —•"*—• 189 GHIBU, ONISIFOR. Omagiul Facultăţii de Litere — 186 GHIDIONESCU, VL. Omagiul Seminarului pedagogic ,
universitar — — — — — — — — — ,-r- . 1 8 7 ^ LUP AŞ, I. Onlagiul Astrei — .-r- — — — -^/~ TEODORESCU, D. M. Omagiul Institutlui de studii
clasice —
188
187
IV. POLITICA EXTERNĂ - - 51 CEUŞIANU, Dr. AL. Supremaţia navală
— Chestiunea Romană — — — — ' —> /— • -» — Diletantism dictatorial — — -<- —* • — —' — Democratism octroat — — — — — 276
DAŞCOVICI, N. Revizuirea tratatelor şi art. 19 din pactul Societăţii Naţiunilor — —- — — — —
130 269 bis
289
109
+
V. EUROPA CONTIMPORANĂ AL.-PA Scrisori din Italia: Herculanum — — -ii-BĂILĂ, ION. Colaborarea politico-culturală între
F ran ţa şi Germania — — — . — — — — — BARDOŞI, CAIUS. Scrisori din Geneva: Adunarea Na
ţiunilor — — —. —. —. — — — — —• • —-> 8 CORBUL, ADRIAN. Scrisori din Par is : Prestigiul chi-
rurgieî"^—"* — ""'— 3.™=:~~ZZ"—" _ _ • — — 37 — Reînvierea literaturei de războiu — — — . — 3 | z ^
DAŞCOVICI, N. Noul cod penal fascist — — — ' —- 340 DECEI, AUREL. Şcoala română din Roma — — GRECU, ION. Dinastia Habsburgilor — — — ..— 302 MUNTEANU, GH. O săptămână londoneză — .— 277 bis ŞULUŢIU, FLAVIU, Două expoziţii în Spania: Barce-
:: lona-Sevilla — — — — —;.— ,.— — — 253, 276
VI. PROGRESE ŞTIINŢIFICE \ DAICU, C. Linies Dacicuş — — — — — — — (16? MICHAÎL, Dr. D- Zece ani de activitate a clinicei of-
talmolpgice din Cluj — — — — .— , — — 870 bis
" Vll/BIOPOLITICA .'...",- ..••.'•, ' ; APOSTOL, Dr. OD; După sece ani de activitate ai -cliv ' ~ :.•.-;. nicei «ftalmologico din Cluj — — '-^ '-i-îJ^.*'' 3S€
i&ăistAîkĂ Dă MAWM
STANCA, Dr. JDOMINIC. Amaulatorul policlinic ca organ special ţa combaterea plăgilor sociale — 163
ŢEPOSU, Dr. EMIL. Helioterapia sau cura de soare 213
VIII. PROBLEME FILOSOFICE IACOB, VICTOR. Absolutul e x t r a m u n d a n — — — 184
IX. FIGURI REPREZENTATIVE CLOPOŢEL, ION. f Ion Gorun — — — — — — 113
X ACTUALITĂŢI BUNEA, T. Ante F e s t u m _ — —,— — — — 12»
— 20 Mai 1929 la Alba-Iul ia — — — — — — 151 CIURA, AL. După zece a n i — — — — — — — 346 CLOPOŢEL, ION. Comemorarea Uni r i i — — — — 149 DAN, N. Ardealu l şi mis t ica s t a tu lu i — — — — 181
— Ardealul şi cultura românească — — — — 201 — ^- Ardealul.şi generaţia nouă — — — — — 229
HODOŞ, CONSTANŢA. Concurs de frumseţă — — 88 1SAC, EMIL. Cin ica intelectuală — — — — 14, 101 MÂRCUŞ, GRAŢIĂN C. Reorganizarea Asociaţiunii
culturale „Astra" — — —' — — — — — 255 — „Asociaţiunea" în viata culturală a Ardealului 270
PQPA, OGTAVIAN F. Anchete universitare — — — 114 PREDA, Dr. G. Cum trebuiesc privite unele greutăţi
ale apostolatului cultural — — — — — — 191 SERGESCU, P. „Pelerinii din România" — — — — 87 — TODICAV GAVRIL. Calendaristice — — — — — 15
— Faimoasa Încercare rusească de a reforma ca-laadarol — — — — — — — — — — 168
T R A N D A F i a , HORIA: Even imente le -d in i u g o s l a v i a 27 — Spre refacerea economică — — .— -—~ — 46 -—Basarabia. . .Basarabia! . . . — — — — 65
, — Foeb — — — — — — — — — 102 — Ceilalţi duşmani ai democraţiei — — — — 125 — R a d i o d i f u z i u n e — — - — — — — — — 145 — Caractere — .->— — — — — , — — -rr.-.—' 177
; — O victorie a democraţiei — —" — — —. -̂ - 197 •:;.;;: — Svârcolirile .Ungariei — — — —• — — 225 :,,,., — Incidentele dela Lupeni — — — — — — 245
i, — învăţătorii — — — — — .— — — — 265 — O gravă problemă de stat — — — — — §85 — Svârcoliri — — — — — — _ _ — 309 — Aniversare —' —> — — — — — — 285 bis
^ j — Clamenceau —» —.. — — — — — — — 362 «•VOILEANU-NTCOARĂ, ANA. Ceva despre „Năpasta"
i;.. lui Sabin Drăgoiu — — — — — — — — 301 — Oaspeţi i Operei R o m â n e d in Clu j : Vasile Ra-
:. bega — — — — — — — — — — 280 bis
XI. ARDEALUL VECHIU ţACĂŢIAN, TEODOR V. Anexarea B a n a t u l u i la Un- ţ."-~\ '*,:. ga r i a _ — — .— • — ' — ' _ — _ .,_ __ _ , 347,
XII. DISCUŢII ŞI RECENSII ANASTASIU, GENERAL. „Nimic nou pe frontul de
• V*st" — „Suflet de soldat" — — — — — — 295 BREAZU, ION. Anuarul Institutului de Istorie Naţio- ̂ >'V Oală IV (1926-1927) — — U ^ V BUTA, N. Importanţa istoriogfafică a memoriilor — 'JSflF CIUR A, AL. Ion Agârbiceanu: „Stana", roman — — TÎ2 CLOPOŢEL, ION. Discuţii şi recenaii (Paginile postu
me ala lui Valeriu Branişce. — Prefeţele aiscurati-; yilor lui Titu Maiorescu. — Tratat de corespon
denţă comercială. — Intre da şi1 nu. — Analele Banatului. — Almanahul Banatului) — — — 39
• ° R BiAU, .AJDglSN LE..;> Roibaupierfe si t âmpla ru l / : w W " » ' ~ - - - ' - •*? ~ — « ; . . _ . j r t bis
ivi TU
1ANCU, VICTOR. „ L a u d a somnu lu i " de L u c i a n Blaga 83 MUNTEAN U, GHEOKGHE. „Pe frontul de vest n imic
nou" — _. — — — —: — — — — — 261 ŞTEFANOVICI-SVENSK, Dr . I . OL. Noi ş i fonii englezi 238
— Ortografii istorice, pseudo-şi quas i — fonetice 259 — Ortografii şi accent — — — — — — — 227 — Ineficienta învăţământului limbei engleze — 29S „Peasant Art in Rumania" by G. Oprescu — 352
VĂTAŞ1AN U, V. Ardealul şi arta lui privită prin priz-ma şovinismului budapestan •— — — — -— v 5 )
XIII. PAGINI LITERARE BOLDUR, TIB. Românul şi Ungurul în enciclopedia
spaniolă — — — — — — — — — — 20 % BRABORESCU, ŞTEFAN. Dogareşa — — — — 10 BRANIŞCE, Dr. VALERIU. Qui pro quo — — — — 34
-BUZDUGAN, CORNELIA. Elegie. — — — — — 304 — Final — — — — — — — — — — 282 bia Elegie autumnală. — Cântec trist — .— — — 361
CHINEZU, ION. Aspecte din literatura maghiară din „ ^ Ardeal (1918—1928) — 4 l ţ ^ l ^ j , 170, 19J,. 217, 305, 352',
CONSTANTINESCU-DELABAIA, I. Tălmăciri din literatura turco-arahă şi persană („Singurătate" de Terofic Fikert Bey şi „Vinul" de Mirza Şaphi) — 54 — La drum — — — — — — — — — — 169 — Legende de M a r y a Kasteraka-Sergescu, t r ad . de 192 —» Heinr ich Heine: Din Intermezzo liric, t r ad . de 202 — Bietul Patru (trad. din Heinrich Heine) — — 230 — La/cul ( trad. din Heinr ich Heine) — — — 235 — Legenda t impu lu i ( t rad. din Legendele Maryei
Kasteraka-Sergescu) — — — — — — — 241 — Trecea . ...de. Elena Văcărescu, trad de — — 251 — Sfinxul ( t rad. d in Heinr ich H e i n e ) — -*. ~» 2-84
COTRUŞ, A. Horia . — > - —,\—.~ -i- — — 99 — Horia. — întâlnire -^ ' —- — "— .'-j-, — — 100
GORUN, ION. Eu vreau să mor — — — — — — 41 GRUIA BAZIL. Răvaş Mamei — — —' — — — 304 \ HODOŞ, CONSTANŢA. Testamentul lui Ion Gorun
(Scrisoare) — — — •.— ,—:.— — — — — 150 — Scrisori că t re u n pr ie ten — — — • — — •-<• ' 303
IANCU, VICTOR. Elegie — — — —.: .•— — — 121 ISAC, EMIL. Estet ica mor ţ i i — — — — — — 53 /" —' Articole sincere: Contactul nos t ru cu l tu ra l cu
Apusul „ — — — — — — —> — — — 78 — Cântec de iarnă — — — — — — — — 174
MUNTEAN, ION. Canibalii — — — — — — 21 — Jertfa — — — — — — —: — — — 160
POP FLORIAN, AURELIA. Zâmbete şi lacrimi — — 360 POPA, O. F. Moartea basmelor — — — — — 296
— Mac roşu — — — — — — - - — 281 bis — Strugurel — — _ — _ — _ — _ 359
TODICA, GAVRIL. Inspiraţiile — — — — — 207 XIV. CRONICI
a) Culturale şi artistice; Opera l a a m i a reprezentaţie. - - Revister Via ţa ' Românească (Oct.—Nov.
1928), Gând i rea (Dec. 1928) — — — — — — 20 — Problema Teatrului din Cluj. '— Reviste: Convorbiri Literare. — Cele Trei Crişuri — — — 45 —> Opera: Răpirea din Serai. — Reviste: Les ftou-velles Litteraifes (2 şi 16 Febf) — Ramuri (Ian. 1829) — — — — — — — — _ _ _ . g i -^ Confefenţohlania. — Problema universitară 9fl — Reviste: Ramuri (număr fe'stiv) — Gândirea (Ian.—Febr. 1&29). - - Utopia (Anul 1, Nn i). — • iod —' „Veşnicul şi Universalul" îii Ardeal — Teatru: Repararea unei nedreptăţi. — Reviste; Miner va (Anul••Ţi, Nr. 3). — Succestil literar a lui W. So-mar»t M*ngh»m — —' — — — _ " _ ' '_ ^d ,
•SOCIETATEA- DE MAIAB
— Pentru o pinaconetă de arte plastice la Cluj. — Cărţi, Reviste, Ziare: Dacoromania, V... — — — 128 — Opera: Un eveniment artistic: „Năpasta", dramă muzicală de Sabin V. Drăgoi — Reviste: Ţara Bârsei (Anul I, Nr. 1) — — — — — — — 148 — Teatru: La închiderea stagiunei. — Reviste: Ar-.hiva pentru ştiinţa şi reforma socială (Anul VIII, N r . i _3 ) 180 — Darul dlui Virgil Gioflec. — Cărţi, Reviste, Ziare: Zece ani (1919—1929), Almanahul Societăţii Academice „Petru Maior" — — — — — — 200 — In preajma adunări i „Astrei" — Moartea unui critic francez — — — — — — — — — 228 — Resurecţia lui Mickiewicz — — — — — 242 — Un capitol de istorie culturală a Ardealului: „Universitatea Daciei Superioare" de Onisifor Ghibu — — — — — — — — — — — 248 — Teatru-Operă: Deschiderea stagiunilor. — Cărţi, Reviste, Ziare: Zugravii bisericilor române de Ştefan Meteş _ — — — — — - _ _ _ — 268 — Teatru: Pământ . — Operă: Boris Godunow
bis
— 354 —
(Ana Voileanu-Nicoară) — — — — — — 288' — Atlasul linguistic al României. — Teatru: „Un optimist incorigibil" de Victor Papil ian şi „Muşcata din fereastră" de Victor Ion Popa — — 268 bis — Conferinţele religioase ale dlui Ion Agârbi-ceanu — — — — — — — — — — 282 — Reflexii în jurul concertelor maestrului George Knescu (Ana Voileanu-Nicoară) — — Operă-Teatru: Gianni Schicchi. — Nunta tragică ! (Ana Voileanu-Nicoară) — Enciclopedia „Minerva" 332
Economice-financiare: Damşescu, G.: Recrutarea funcţionarilor publici — — — — — — — 2.
c) Fapte, idei si observaţiuni săptămânale: 27, 35, 38, 46, 52, 65, 77, 81, 87, 94, 102, 113, 125; 128; 130, 139, 145, 165, 167, 169, 177, 183, 185, 197, 198, 225, 242, 245, 246, 265, 272, 285, 286, 292, 302, 309, 285 bis. 332, 362.
b)
XV. BÎBLÎWmtFIE-(MUŞLEA, ION. Buletin bibliografic I—X1II>83; 43,
02, 103, 143. 175, 195, 223, 243, 263, 307, 28,3 bisd
'^^^S^Ss^£^£^£^S^£^£^£^£^£^£^£^if 9*
ff^
E UŞOR DE GĂSIT UN DEBUŞEU ş i c l i e n ţ i
e UŞOR DE DESVOLTAT AFACERILE d a c a î n t r e b u i n ţ a ţ i
„ A N U A R U L R O M Â N I E I " O p e n t r u c o m e r ţ , Indust r ie , M e s e r i i ş i A g r i c u l t u r a . A n u a r u l R o m â n i e i conţine a f a r a de indicatorul local i tăţ i lor u rbane şi ru ra le , ministerelor, consulatelor, Senatu l , C a m e r a etc .
1 milion do adrese ide comercianţilor, industriaşilor, profesiuni libere, etc. din cele 1 6 . 1 4 1 l o c a l i t ă ţ i ale ţări i .
Anuaru l României , este singura l u c r a r e c a r e reda pe lângâ date le ce le mai recente geograf ice, e tnograf ice şi demograf ice o oglinda f idelă a vieţii noastre economice.
Ediţ ia 1 9 2 9 - 3 0 es te c o m p l e c t rev izu i ta şi c o m p l e c t a t ă . P r e ţ u l Lei 3 0 0 0 f r a n c o B u c u r e ş t i .
A n u a r u l R o m â n i e i s e p r o c u r a d e l a Ed i tura R U D O L F M O S S E â . a .
Bucureşt i I. Ca lea Victoriei 3 1 . Te le fon: 3 5 7 / 8 8 , 3 6 4 / 4 1 , 357/OS.
«S$3S^&aas^3S&3^3=î£355~=^ SS=£3£^=&N=£3££5S£SS£5S£ i ,fc
365
Cel mai eftin izror de comparare
Batist chiffon cal. I-a 80 cm. Lei 29 Chiffpfi cel mai fin 80 cm. Lei 52 £ercalin cel mai fin 80 cm- Lei 56 Cearceaf de pat cal. I-a #
150 cm. Lei 96 Cearceaf de plapoamă cal.
' 1-a 200 cm. . . . . Lei 125 Garnitură de masă pentru
6 persoane, colorată . . Lei 420 Coverttira" de masă de in col. Lei 325 Garnitură albă de damast
pt. 6 pers Lei 490 Plapomă fină de mătase . „ 2 1 0 0 Batisfe, Iingerie de pat şi materiale
• 'pentru cămăşi-de domni
cu 15% r e d u c e r e ,a
SAMUEL&Co CLUJ, PIAŢA U N I R I I t a .
v
•*-**-«
/
; — Rugăm onor. abonaţi a se sune neapărat la curent cu plata 'restanţelor şi a se îngriji de ach-tarea abonamentului pe 1930 nen-truca să iie siguri de trimirea revistei.
» • • • • • • • • • • • • • • • • » • » » • • • • • •
Ultimele noutăţi de iarnă în marele magazin de stofe din Calea Regele Ferăinand' Nb/îî, $!»/••>
al fabricei de postav
GRQMENşiHEI^BEF(r Stofe de pardesie bărbăteşti Stofe de paltoane bărbăteşti Stofe de costume bărbăteşti, ;
COVOARE! şi PĂTURI de lână de toate calităţile
Mare desfacere de sarbatoviile CvăcitimUui
Magazin de mode
11
„Societate de mâine »• 'încheie cu numărul de faţă al 6-lea jjfjrj de existenţă. Rar o •publicaţie în ţară şi-a făcut un drum atât de larg ţi de sigur îri[spiritul public %l taţnâ-'tnismului ca „Societatea, .de mâine". $emn, că socieattea românească a-Arează metoda civilizată şi obiectivă <ţe a trata problemele jpctuqlităţii. î.'i încurajaţi da trecutul viguros <il ce-)ţpr (i arii de existenţă, vom continua ±u silinţi noi drumul ales. . . ;•'. JVrul 1 al anului VU-lea. va, apărea 4h iii Ianuarie. -
Cluj, Calea Reg. Ferdinand No 11 — Tel. 9 0 7 Preţur i solide şi eftine, serviciu prompt,
permanent noutăţi In magaz in .
Cassa de Păstrare şi Banca de (It^dit din Cluj Soc. An. C I u j 9 P i a ţ CH. U n i r e i Z o . 7 .
Capita l soc ia l : 8 5 mil ioane lei
S' UJJUR 8 ALE:
DEJ, .Şj-NMÂRTIN, ALEÂ^ITJLIA, TG.-
« MXJREŞ,ORADEA
Face toate operaţiunile bancare în Modul cel mai a v an t aj.o s
Bancă autorizată pentru valute. -— Antrepozit lânge calea ferată.
INSTITUTE AFILIATE: ' ' . | . 7 \ —
Cassa de Păstrare1 din Tur-danArieş în , Turda ; Banca Economică şi Cassa de Pă-'strare din jud. Alba, Aiud : Bunca PoporaM Boc. An. în Huedin ;, Banca de Credit din Gherla Soc. An. în Gherla: Cassa de Pdsiragg>. tul Odorheiu .{Bocietc in Odorheiu ;JQasşj£jle rare şi Cre m yiff^hheârghii/l' şi jur Societate Anonimă în*
Reghinul-Săsesc.
• G I ^ H 5 !^*?sffl^ IGSSSIB I^^SJf l t^SilBa §̂ Adresa o b o ' -
- r r T J E MAI NE'
"SCHMOLLPASTA" S. A. Braşov
Fab ică de cremă Premiată la 30
„ARDEALUL" INSTITUT DE
top related