CARACTERUL

DEFINIŢIE ŞI DESCRIERE GENERALĂ în greaca veche, termenul „caracter“ se asocia cu un semn (de exemplu, un băţ) care

se folosea pentru a separa două terenuri (mejdină); ulterior, semnificaţia lui s-a extins, fiind utilizat pentru a exprima ceea ce distinge un lucru de altul, un organism de altul: el va însemna pecete, marcă.

în biologie, termenul este folosit în sens de însuşire sau trăsătură diferenţiatoare sau asemănătoare (comună), ereditară sau dobândită, care permite descrierea şi clasificarea indivizilor (ex. culoarea pielii, culoarea ochilor, talia, conformaţia fizică etc.)

în sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţional – valorică (cuprinde acele însuşiri sau particularităţi ale personalităţii care exprimă relaţiile subiectului cu lumea şi mai ales raporturile acestuia cu valorile societăţii în care trăieşte); caracterul este latura relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii

este o formaţiune superioară la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealurile, concepţia despre lume şi viaţă

reprezintă profilul psihomoral al omului şi se dezvăluie, cu deosebire, în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi

componenta sa înnăscută se referă doar la capacităţile intelectuale de a se raporta şi de a selecta valorile existente în societate

unele trăsături de personalitate sunt încărcate de afectivitate şi ar putea fi considerate sentimente generale (predispus la iertare, la abuz, la toleranţă etc.), în timp ce alte trăsături au o dominant voluntară şi chiar se exprimă în termini de însuşiri ale voinţei

specificul caracterului îl reprezintă faptul că este în principal un ansamblu de atitudini-valori

temperamentul este neutru din punct de vedere sociomoral, deoarece rezultă din particularităţile structurii şi funcţiilor organismului, nefiind astfel influenţat de conştiinţă şi deciziile ei.

trăsăturile de caracter sunt dobândite sub influenţa modelelor culturale de comportament şi a tabelelor de valori pe care le impune şi le cultivă societatea.

caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă.

caracterul este o instanţă de control şi verificare cunoaşterea caracterului este mai dificilă decât a celorlalte laturi ale personalităţii

deoarece:-însuşirile caracteriale nu se observă ci se deduc din comportament;-acelaşi comportament poate fi manifestarea unor însuşiri diferite; indivizii înşişi pot

masca unele însuşiri sau pot simula prezenţa celor pe care le ştiu apreciate de către grup.

Caracterul (în accepţiune extinsă) exprimă schema logică de organizare a profilului psiho–social al personalităţii,

considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale care apar ca

trăsături ale unui „portret” psihic global (sinonim cu personalitate) include:

a) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului; 1

b) sfera convingerilor şi sentimentelor socio-morale; c) conţinutul şi scopurile activităţilor; d) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor.

Caracterul (în sens restrȃns) desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabil de

orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şt la sine însuşi

=df. Ansamblu de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, constantă, de orientare şi raportare a omului la ceilalţi oameni, la societate în ansamblul ei se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale el se structurează numai în interacţiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu

psihologia se ocupă, în mod deosebit, de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului adaptativ pentru individ;

etica trebuie să aibă în prim-planul preocupărilor sale evaluarea caracterului din punctul de vedere al concordanţei sau discordanţei lui cu normele, principiile şi modelele morale proprii mediului socio-cultural în care trăieşte individul

Caracterul ca profil psihomoral al personalităţiitoţi oamenii au caracter, dar orientat valoric într-o manieră diferită

orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un mediu social, în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni, îşi structurează pe baza unor complexe transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional, un anumit profil caracterial (acest profil poate fi etichetat ca „bun“ sau „rău“, ca „pozitiv“ sau „negativ“)

caracterul este încărcat valoric, descrie profilul psihomoral al omului caracterul se dobȃndeşte prin modelare socio-culturală caracterul este alcătuit din trăsături care se desfăşoară pe un continuum, de la pozitiv

la negativ

Caracterul nu este imuabil, neschimbător, el se poate modifica în timp, sub influenţa unor factori de mediu, socio-culturali.

puterea caracterului NU este dată de încărcătura lui valorică (ex. despre o persoană generoasă, dispusă să-şi ajute colegii etc. nu putem spune că are un caracter puternic)

puterea caracterului este dată de forţa convingerilor, de tăria cu care le apărăm şi susţinem, de constanţa şi persistenţa lor în timp şi în împrejurări variate

se poate schimba sub influenţa unor factori de mediu, socio-culturali

Formarea caracterului Geneza caracterului debutează în copilărie imediat după naştere în procesul învăţării

sociale Caracterul se formează în copilărie şi adolescenţă şi se poate schimba pe parcursul

vieţii sub presiunea condiţiilor mediului socio-cultural şi material în care trăieşte omul Mecanisme

1. Mecanismul condiţionării – copilul învaţă că un anumit comportament îi aduce recompensa, lauda, aprecierea celor din jur, iar alt comportament provoacă reproşuri, pierderea unor beneficii, sancţiuni aspre -efect: fixarea unor comportamente mai simple

2. Mecanismul autorităţii - autoritatea adultului se impune de la sine (autoritatea adultului se impune de la sine)

2

pe măsură ce copilul creşte, autoritatea trebuie exercitată cu prudenţă, pentru că va creşte nevoia de autonomie a copilului; autoritatea trece în coparticipare, antrenare la luarea deciziilor etc.

3. Mecanismul imitaţiei şi al modelului copilul imită şi adoptă modelele de conduită din familie factori care influenţează formarea caracterului: familia; mediul şcolar; grupul de

prieteni; mediul social tindem să ne identificăm cu un model, vrem să semănăm, să împrumutăm din calităţile

lui, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative; model poate fi oricare persoană din anturajul nostru, din familie, din şcoală, din viaţa socială, ştiinţifică, artistică, a modei, de pe stradă, dintre anumiţi colegi dintr-un grup sau

sunt perioade - mai ales în copilărie şi adolescenţă - în care suntem foarte permeabili la un model; mai târziu, odată cu maturizarea intelectuală, morală şi socială, suntem mult mai selectivi şi mai critici în alegerea modelului.

Caracterul poate pune individul în următoarele trei ipostaze: a) de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca norme proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor societăţii); o asemenea situaţie desemnează o limită ideală, teoretică ,spre care se poate tinde; b) de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct); şi această situaţie trebuie considerată ca având doar o semnificaţie teoretică, neîntâlnindu-se ca atare în realitate; c) concordanţă parţială-discordanţă parţială (cele două mulţimi de solicitări intersectându-se pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă); aceasta este situaţia reală, care reflectă natura contradictorie a raportului individ-societate

Caracterul ca mecanism integrator al personalităţii

Caracterul este mecanismul integrator-sintetic, orientativ şi reglator ce reuneşte ansamblul de atitudini-valori definitorii pentru profilul psihomoral al personalităţii

- exemple de trăsături caracteriale, sunt atitudini-valori: onestitatea, bunul-simţ, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiţia, perseverenţa, colegiali-tatea, loialitatea, toleranţa, bunătatea sau răutatea, lenea, indisciplina, neseriozitatea, delăsarea, linguşeala, supuşenia, modestia, minciuna, capriciul, încăpăţânarea

- nu orice manifestare comportamentală este o trăsătură caracterială; trăsăturile caracteriale şi de personalitate trebuie să dispună de anumite atribute. în primul rând, trebuie să dispună de:

• atributul generalităţii care se manifestă în cele mai multe dintre situaţiile cu care este confruntat un individ;• atributul constanţei, al stabilităţii care se manifestă într-o manieră constantă, stabilă şi nu conjuncturală;• atributul plasticităţii care permite adaptarea omului la variate situaţii, să nu fie rigide, fixiste şi, în consecinţă, să fie definitorii pentru om, ceea ce sugerează că trăsăturile de caracter sunt adevăraţi invarianţi de personalitate (P. Popescu Neveanu), care permit prcdicţia comportamentelor.

Componentele caracterului

3

Prima componentă include motivaţie, scopuri, şi preocupări cognitive corespunzătoare

Componenta executivă – presupune un mod de autoreglare a subiectului, deseori fiind necesare eforturi voluntare importante

 Allport:

- 1-2 trăsături cardinale, care domină şi controlează pe toate celelalte; - 10-15 trăsături care pot fi cu uşurinţă recunoscute la un individ, ca fiindu-i

caracteristice;- sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate

a cunoaşte pe cineva = a-i cunoaşte trăsăturile caracteriale cardinale nu orice manifestare comportamentală este o trăsătură de caracter

- trasăturile caracteriale trebuie să dispună de anumite atribute; generalitate (se manifestă în cele mai multe situaţii), constanţă (stabilitete), plasticitate (permite adaptarea omului la variate situaţii), să fie definitorii pentru om

Trăsăturile de caracter exprimă ceea ce este constant, relativ invariabil, stabil şi definitoriu pentru personalitatea umană

Caracterul ca mecanism relaţional pune omul în relaţie cu lumea prin intermediul sistemului de atitudini-valori în timp, atitudinile se organizează, se structurează, se ierarhizează astfel încât

caracterul capătă o dimensiune sistemică şi o specificitate individuală marele personolog american G. Allport a propus un model al trăsăturilor de

personalitate organizate sistemic: - la baza caracterului se află mii de dispoziţii, trăsături circumstanţiale,

conjuncturale, modalităţi de a denumi multiple manifestări ale personalităţii; acestea sunt trăsăturile secundare

- în cursul maturizării intelectuale, afective, sociale, în condiţiile confruntării cu diferite situaţii de viaţă, se structurează un set de trăsături principale în număr de 10-15; aceste trăsături sunt deja caracteristice, pot fi recunoscute cu uşurinţă la un individ

- confruntarea în continuare cu situaţii de viaţă mai complicate conduce la filtrarea, selectarea unui număr foarte restrâns de trăsături, în număr de 2-3 care sunt definitorii pentru persoană: trăsături cardinale

- acest model este sugestiv atât pentru modul cum se dezvoltă şi maturizează trăsăturile caracteriale, cât şi pentru modul cum se dezvoltă şi se maturizează trăsăturile caracteriale, cât şi pentru modul cum sunt ele dispuse în structura personalităţii

în psihologia modernă, există tendinţe de a reduce numărul factorilor care descriu personalitatea (la cinci factori în modelul Big Five sau la trei, în modelul Even 3 Big); această tendinţă o regăsim şi la oamenii obişnuiţi - când ni se cere să caracterizăm pe cineva, nu vom emite un „listing”de însuşiri, ci vom utiliza una, două, maxim trei însuşiri.

CONCEPTUL DE ATITUDINE Atitudinea = df. o modalitate de a se raporta la o clasă general de obiecte sau fenomene şi prin care subiectul se orientează selective şi se autoreglează referenţial 

4

atitudinea este un mod stabil de a reacţiona la un obiect de referinţă (persoane, situaţii, idei, evenimente) care se impune cu necesitate din interior acţionând ca un vector

- orice atitudine se caracterizează prin:direcţie, orientare spre obiecte, persoane etc. şi poate fi pozitivă însemnând atracţie,

apropiere sau negativă - respingere, îndepărtare; între cei doi poli există nuanţe variate astfel încât unele atitudini nu au o orientare clară;

intensitate, forţă sau tărie; stabilitate relativă, persistenţă în timp; ea se corelează cu posibilitatea schimbării

atitudinii în situaţii presante- atitudinile nu sunt izolate, ele se grupează formând câmpuri în care prezenţa uneia este

însoţită de regulă de prezenţa altora; (ex.: cel suspicios este sceptic, ţine minte greşelile; indivizii generoşi sunt sinceri şi modeşti). (R.B. Cattel)

- atitudinile sunt ierarhizate, unele subordonându-le pe celelalte; această ierarhie exprimă ierarhia motivelor unei persoane.

- reprezintă componenta fundamentală a caracterului, ce rezultă din relaţiile pe care individul le stabileşte cu societatea şi se exprimă printr-un mod specific de a fi, de a se comporta în situaţii diferite

- reprezintă o poziţie, un invariant pe care omul se sprijină pentru a răspunde solicitărilor mediului

- atitudinea este o modalitate de a reacţiona verbal sau comportamental în mod personal la problemele curente de viaţă

- are la bază reprezentări, noţiuni, judecăţi morale, este susţinută energetic şi direcţionată de aspiraţii, idealuri, stări afective şi convingeri

- Impunerea imperativă a atitudinii dinăuntru în afară o defineşte pe aceasta ca un vector major propriu personalităţii

- Este selectivă în perceperea şi evaluarea evanimentelor

Schema bloc a formării unei atitudini

- manifestarea ei în comportament se realizează prin intermediul acţiunilor voluntare; se delimitează astfel în cadrul atitudinii trei segmente principale: un segment decizional, un segment direcţional şi un segment executiv, în care are loc formularea unei opinii sau se realizează o acţiune

- când dominantă este componenta intelectuală, subiectul ştie ce este bine şi ce este rău, dar nu acţionează în concordanţă cu valorile grupului; formularea unor opinii sau executarea unor acţiuni fără un suport cognitiv este de cele mai multe ori confuză, în dezacord cu valorile promovate de grup

- atitudinea este un raport, o poziţie faţă de ceva anume

5

Flu

xul

even

ime

ntel

or

care

de

term

ină fo

rmar

ea

şi

expr

imar

ea

atit

udin

ilor

interpretareevaluarealegere

orientaredirecţionare

Exteriorizare în opinie sau acţiune

Sistemul întăririlor sociale (aprobare,

dezaprobare

efecte

- trăsăturile caracteriale se exprimă ca atitudini valori; atitudinea este un construct sintetic în structura căreia identificăm următoarele componente:

componenta cognitivă- oferă atitudinii raţionalitate, adoptare în cunoştinţă de cauză, anticiparea

efectelor (când greşim ceva ni se reproşează că nu ne-am gândit la urmări) ;- predominarea ei→trăsături caracterizate prin răceală, raţionalitate,

reflexivitate, prudenţă (uneori excesivă), luciditate componenta afectivă

- conferă susţinerea energetică atitudinii; ne identificăm cu atitudinile noastre, le apărăm şi le promovăm în raporturile cu ceilalţi

- predominarea ei conferă caracterului o notă sentimentală, afectuoasă, tandră, empatică

componenta motivaţională- arată că atitudinea are o anumită finalitate, că izvorăşte dintr-o trebuinţă,

motiv, ideal, aspiraţie şi este orientată spre atingerea unui scop; - predominarea ei → modelează caracterul în funcţie de de dominarea unor

trebuinţe; persoane orientate preponderent spre împlinirea fiziologică, materială, socială sau spirituală, persoane egoiste sau altruiste

componenta voluntară (considerată de unii cea mai importantă) - asigură latura reglatorie a caracterului; calităţile voinţei devin, prin cristalizare,

sedimentare, prin educare şi antrenare, trăsături volitive de caracter - componenta voluntară este considerată, din perspectiva psihologiei germane,

dar şi a unor psihologi români, cum ar fi Paul Popescu-Neveanu, drept cea mai importantă în configuraţia caracterului. Într-adevăr, până aici, prin celelalte trei componente, avem de-a face în cel mai bun caz cu o intenţie, dar numai prin componenta volitivă, atitudinea şi trăsăturile caracteriale vor fi puse în acţiune

- dacă primele trei componente asigură latura orientativă a caracterului, direcţionându-l, componenta voluntară asigură latura reglatorie a caracteruli; în psihilogia clasică germană, caracterul era definit ca voinţă moraliceşte organizată

- precumpănirea acestei componente conferă caracterului ambiţie, perseverenţă, fermitate, tărie, tenacitate; recunoaştem aici calităţi ale voinţei care prin cristalizare, sedimentare, prin educare şi antrenare ajung trăsături volitive de caracter.

- în structura caracterului se regăsesc „elemente“ de ordin afectiv (emoţii, sentimente), motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri) cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază

raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.- ponderea celor patru tipuri de comportamente în structura caracterului este diferită la

diferiţi indivizi, ea putând constitui criteriu de clasificare tipologică. Exemplu:

structură caracterială în care predomină motivaţia personală va avea trăsătura „egoist" mai puternică decât trăsătura „altruist“;

structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de caritate decât una în care predomină judecata obiectivă, „rece“;

structură caracterială „reflexivă“ va fi mai „ezitantă“ în luarea unei hotărâri decât una „voluntară“ etc.).

Atitudinea - este întotdeauna raportată la ceva anume, are un obiect

6

- prezintă o manifestare polară ce rezultă din componentele ei motivaţională şi afectivă; nu putem vorbi despre „atitudine neutră", de fapt este o atitudine de ignorare care maschează în realitate refuzul sau necunoştinţa de cauză

- polaritatea atitudinii nu este însă absolută; oamenii nu sunt în totalitate numai buni sau răi, harnici sau leneşi, cinstiţi sau necinstiţi

- trăsăturile de personalitate se înscriu pe un continuum care prezintă două extremităţi polare ca într-o scală cu mai multe trepte dc intensitate: astfel, un om poate fi mai puţin harnic, dar foarte cinstit, corect, disciplinat; mai puţin ambiţios, dar foarte independent în acţiunile sale ş.a.rn.d.

Trăsăturile voluntare de caracter nu sunt pozitive sau negative, ele posedă însă grade diferite de dezvoltare - de la dezvoltare scăzută, la una ridicată; cele mai cunoscute trăsături voluntare sunt:

spiritul hotărât (capacitatea de a lua decizii adecvate fără amânări şi de a executa hotărârile luate);

perseverenţa (capacitatea de efort continuu în realizarea scopurilor); stăpânirea de sine (controlul propriilor emoţii, dominarea impulsurilor primare şi

subordonarea lor unor scopuri valoroase social - Şt. Zisulescu); îndrăzneala (ignorare a riscului); cutezanţa (acceptare conştientă a unui scop ce implică dificultăţi şi riscuri); curajul (depăşirea stării de teamă şi înfruntarea directă a situaţiilor de risc); bărbăţia (dispreţul faţă de teamă şi pericole, stăpânire de sine şi rezistenţă la

suprasolicitări); eroismul (anularea faptului de utilitate personală şi acceptarea oricărei eventualităţi,

chiar a incertitudinii cu privire la propria securitate). (P. Popescu-Neveanu)

Psihologul american R. Linton introduce termenul de atitudine-valoare prin care desemnează o structură complexă de natură socio-culturală în cadrul căreia primul element este formă, iar cel de-al doilea, conţinut. Caracterul, ca sistem de atitudini-valori, prin atitudine, îndeplineşte funcţia formală de orientare, direcţionare şi reglare a conduitei, iar prin valoare spune şi de ce face acest lucru.

Valoarea conferă conţinut atitudinii

Valoarea- nu este un dat în sine, ea este rezultatul unei relaţii dintre subiect şi obiect, al

unei relaţii concrete în cadrul căreia raporturile se pot schimba în funcţie de experienţa subiectului, exigenţele sociale, tradiţii, obiceiuri sau modă şi este, întotdeauna, trăită pozitiv sau negativ

- în timp, oamenii îşi fixează un sistem de sub influenţa factorilor sociali, de mediu, familiali şi instituţionali; acest sistem de valori ghidează acţiunile noastre, le conferă consistenţă şi coerenţă.

- tipuri de valori: sisteme de valori proprii familiei din care facem parte (de exemplu, o familie care

promovează cinstea, corectitudinea, loialitatea); sisteme de valori proprii unei şcoli (valorile promovate de direcţia şcolii, de corpul

profesoral); sisteme de valori proprii unei instituţii (de exemplu, ale armatei: ordinea, disciplina,

combativitatea sau ale unei firme: punctualitatea, disciplina, loialitatea, spiritul novator);

7

sisteme de valori proprii unei societăţi democratice (pluripartitismul, libertatea presei, asigurarea drepturilor omului, instituţii aflate în serviciul cetăţeanului) sau ale unei societăţi totalitariste (partidul unic, presă obedientă puterii, încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului, instituţii care oprimă cetăţeanul);

sisteme de valori general-umane care promovează pacea, libertatea, libera comunicare şi deplasare a oamenilor, toleranţa, bunătatea, iubirea aproapelui, spiritul de sacrificiu pentru apărarea copiilor, a familiei sau a unor valori înalte.

- toate aceste sisteme de valori îşi pun amprenta asupra individului şi caracterul se află în mişcare, adaptare în raport cu asumarea unui anumit sistem de valori.

PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI ATITUDINAL ierarhizarea trăsăturilor în sistem unitatea caracterului – a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta,

din motive circumstanţiale expresivitatea caracterului – se referă la nota specifică pe care i-o imprimă

trăsăturile dominante; dezvoltarea precumpănitoare a unei sau a cȃtorva trăsături; caracterele expresive sunt cele clar definite

originalitatea caracterului – se referă la coerenţa lăuntrică ce rezultă din modul unic de armonizare a trăsăturilor cardinale cu cele principale şi secundare; presupune autenticitate în însuşirea şi realizarea anumitor valori, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ; nota distinctivă a unei persoane în raport cu alte persoane

bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii

Statornicia caracterului – este determinată de valoarea morală a trăsăturilor şi atitudinilor ce compun caracterul, esenţial pentru păstrarea unităţii caracterului, pentru constanţa comportamentului; se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de mare valoare morală, aceasta fundamentȃnd constanta manifestare în comportament

Plasticitatea caracterului – caracterul nu este un sistem rigid, osificat, el fiind capabil de a evolua, de ase restructura, adaptándu-se unor împrejurări de viaţă; apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu noile cerinţe; se asigură evoluţia caracterului

Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală; este dată de forţa cu care sistemul caracterial îşi apără unicitatea, reacţionând la tendinţele distructive a căror sursă principală sunt situaţiile neobişnuite, extreme; sunt cunoscute destule cazuri în care oamenii au preferat să fie tprturaţi şi umiliţi decât să-şi trădeze prietenii

- În plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context relaţional sau altuia.

- într-o situaţie, se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică nerenunţarea la un crez, la o convingere, mergându-se până la acceptarea sacrificiului de sine Exemplu - cazul martirilor: C. Brâncoveanu şi familia sa au „preferat“ să moară decât să renunţe la credinţă;

8

- în altă situaţie, se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere anterioară (de exemplu, o convingere ştiinţifică) sau modificarea unei trăsături negative (de pildă, invidia) într-o trăsătură pozitivă (de pildă, solicitudinea sau mărinimia).

TIPURI DE ATITUDINI

Din interacţiunea diferitelor conţinuturi ale vieţii psihice şi a structurilor atitudinale se formează trăsături (calităţi) de caracter. Orice atitudine se exprimă în comportament prin intermediul trăsăturilor caracteriale. Nu orice trăsătură comportamentală este însă şi caracterială. Ele trebuie să fie:

definitorii pentru om, esenţiale; durabile, determină un mod constant de manifestare a individului; asociate cu o valoare morală; exprimate cu o anumită intensitate.

Studierea atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale pune în evidenţă faptul că, în ansamblu, caracterul, definit ca un sistem de atitudini şi trăsături, are o semnificaţie socială şi în acelaşi timp morală, definindu-1 pe om ca membru al societăţii, ca purtător de valori.

ATITUDINILE FAŢĂ DE SINE - atitudini faţă de propria persoană exprimă raportarea la propriul eu fizic, social şi

spiritual şi se pot traduce prin admiraţie faţă de propriul cu, încredere în sine, optimism, stăpânire de sine, modestie, demnitate, spirit autocritic, dar şi opusul acestor trăsături

- reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă parte.

- se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: - unul segmentar - atitudinea faţă de Eul fizic, atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul

diferitelor funcţii şi capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional, familial, civic).

- altul global - este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.

- poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:

autoevaluare obiectiv-realistă, – asigură cele mai bune premise psihologice de relaţionare;

autoevaluare în hiper (supraestimare), – induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative – aroganţă, dispreţ, complex de superioritate – şi creează serioase probleme de adaptare la grup;

autoevaluare în hipo (subestimare), – favorizează trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect – modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe de inferioritate.

ATITUDINILE FAŢĂ DE SOCIETATE - atitudini faţă de societate exprimă poziţia faţă de societatea în care trăim, faţă de

instituţiile ei şi, mai ales, faţă de ceilalţi semeni; putem vorbi despre cinste,

9

corectitudine, sinceritate, altruism, deschiderea spre alţii, toleranţa, bunătatea, spiritul de întrajutorare şi de sacrificiu, dar şi despre opusul (aspectul negativ) acestor trăsături;

- pe baza ei se dezvoltă relaţii de simpatie sau antipatie, de ajutorare, de concurenţă, de conflict etc.

- se manifestă în conduită prin trăsături de caracter, cum sunt: generozitate, spirit de colectiv, cinste, corectitudine, principialitate, sinceritate, spirit critic, loialitate, delicateţe, bunătate, amabilitate sau opusurile acestora. Dintre trăsăturile negative menţionăm minciuna, egoismul, şovinismul, obrăznicia, aroganţa etc.

- se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii „obiectelor“ şi „situaţiilor“ generate de realitate:

• atitudinea faţă de muncă (în sens larg, ca ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social); exprimă raportarea la propria activitate, la cerinţele acesteia, Ia rezultatele aşteptate şi realizate şi se traduc prin hărnicie, conştiinciozitate, exigenţă, autoexigenţă, disciplină, punctualitate, responsabilitate, asumarea erorilor, iniţiativă, creativitate, dar şi opusul acestora. atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc.); atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice; atitudinea faţă de ceilalţi

semeni etc.TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

- trăsătura caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţa modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trăsătura temperamentului care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în orice fel de situaţii).

- trăsăturile caracteriale se evaluează numai printr-o operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele (aceasta deoarece nu există un standard absolut pentru nici o variabilă/categorie calitativă.

- trăsăturile caracteriale, ca şi cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de regulă, perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-leneş, curajos-laş etc.).

- este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături

- în evoluţia sa, profilul caracterial va integra trăsături care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ: când trăsăturile polare se echilibrează reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; când valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul negativ, avem un caracter socialmente pozitiv; când valoarea trăsăturilor de la polul negativ atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul pozitiv, avem de a face cu un caracter socialmente negativ.

G. Allport a constatat existenţa în cadrul limbii (engleze) a mii de termeni care semnifică trăsături de caracter (sau atitudini) şi că acestea alcătuiesc un sistem organizat ierarhic. La nivelul ultim al acestui sistem el a afirmat că putem descoperi 1-2 trăsături cardinale ce domină şi controlează pe toate celelalte, apoi la un nivel intermediar avem 10-15 trăsături principale, caracteristice individului, pentru ca la nivelul de bază să găsim sute şi mii de trăsături secundare, slab exprimate şi deseori negate de acesta.

A cunoaşte caracterul cuiva înseamnă a-i descoperi trăsăturile caracteriale cardinale. Pe unii îi defineşte cel mai bine îngâmfarea, pe alţii modestia sau conştiinciozitatea. De obicei

10

trăsătura cardinală se află în armonie cu trăsăturile principale pe care şi le subordonează şi le integrează într-o structură unică. Cele 1-2 trăsături cardinale împreună cu cele 10-15 trăsături principale conturează profilul psihomoral al unei persoane. Nu avem de-a face cu o simplă înşiruire de trăsături de caracter sau atitudini, ci cu o ierarhizare a lor în cadrul unui sistem, deoarece caracteristicile fiecărei trăsături în parte sunt definite numai prin raportarea la ansamblul celorlalte trăsături cu care se află în interacţiune. De exemplu, mândria are alte semnificaţii când corelează cu demnitatea şi conştiinciozitatea, decât atunci când este în relaţie cu egoismul şi lenea.

Chiar dacă vom caracteriza oamenii printr-un număr restrâns de însuşiri, aceasta nu înseamnă că vor fi unii identici cu alţii. Spre exemplu, un om a cărui trăsătură cardinală este disciplina nu este identic cu toţi oamenii care au această trăsătură pentru că ea intră în combinaţii particulare cu alte trăsături (hărnicia, modestia, corectitudinea etc. ). În plus, modul cum se impune o trăsătură, cum devine ea în istoria unui individ este proprie acestuia.

INTERACŢIUNEA CARACTERULUI CU CELELALTE ÎNSUŞIRI PSIHICE

Trăsăturile de caracter exprimă - fie atitudinile stabile, esenţiale, coerente ale unei persoane, - fie eforturile conştiente pe care le depune persoana respectivă în vederea realizării

scopurilor fixate; acestea din urmă se numesc trăsături voluntare de caracter.

Relaţiile dintr voinţă şi caracter- voinţa imprimă caracterului asemenea trăsături, cum ar fi energia, fermitatea de

organizare, caracterul având însă şi o serie de trăsături care rezultă din orientarea persoanei (din atitudinile sale);

- ca trăsătură volitivă de caracter, energia se exprimă în hotărârea, curajul şi spiritul de iniţiativă cu care acţionează omul în realizarea sarcinilor ce-i stau în faţă;

- a acţiona hotărât nu înseamnă a acţiona nechibzuit, sub presiunea impulsurilor momentane.

- omul cu un caracter format ţine seama de situaţiile concrete şi analizează efectele acţiunilor sale

- curajul oferă omului satisfacţia învingerii obstacolelor, dar este necesar să se facă deosebirea între curajul adevărat şi îndrăzneala "oarbă", impulsivă, care este foarte dăunătoare; curajul presupune depăşirea stării de teamă şi înfruntarea situaţiilor de risc.

Fermitatea caracterului- presupune tăria voinţei şi perseverenţa cu care omul luptă pentru realizarea scopurilor,

fără a se abate în faţa greutăţilor; un om cu un caracter ferm dă dovadă de perseverenţă, răbdare şi rezistenţă în activitatea pe care o desfăşoară; omul perseverent are o mare capacitate de efort continuu.

Gradul de organizare a acţiunilor voluntare - se exprimă în trei trăsături de caracter: stăpânirea de sine, spiritul de disciplină şi

încrederea în sine.Stăpânirea de sine - este rezultatul organizării interioare a vieţii psihice, al autoreglării şi controlului

permanent pe care omul îl exercită asupra gândurilor, sentimentelor şi faptelor sale de conduită

11

- un om stăpân pe sine nu se lasă pradă afectelor, este capabil să-şi inhibe reacţiile impulsive, să-şi regleze mimica, vocea etc.

Esenţa spiritului de disciplină o constituie atitudinea conştientă a omului faţă de îndatoririle sale în colectivitate. Conştiinciozitatea se bazează pe o motivare lăuntrică, provenită din înţelegerea necesităţii de a realiza acea sarcină.

Încrederea în sine, ca trăsătură de caracter, se bazează pe aprecierea autocritică a forţelor proprii. Când are încredere în sine omul nu se descurajează în faţa insucceselor, nu-şi pierde prezenţa de spirit, nu este cuprins de panică.

Toate trăsăturile de caracter se află în interacţiune, ele nu sunt izolate unele faţă de altele. Ele se organizează şi se ierarhizează într-un sistem mai mult sau mai puţin unitar, formând trăsături individuale de caracter, specifice fiecărei persoane în parte, şi trăsături comune, care îi aseamănă pe oameni şi în virtutea cărora pot fi comparaţi unii cu alţii.

Temperament – caracter - în timp ce temperamentul este neutral din punct de vedere sociomoral, al semnificaţiei

umaniste, caracterul se defineşte, în principal, prin valorile după care subiectul se călăuzeşte, prin raporturile pe care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă

- temperamentul rezultă din particularităţile constituţionale şi morfofuncţionale şi nu este condiţionat de coştiinţă şi decizii conştiente, în timp ce la formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare, iar pentru felul cum se comportă subiectul poartă o anume responsabilitate morală, fiind şi apreciat corespunzător (cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic etc.)

- faţă de temperament, caracterul este o instanţă de control şi valorificare; tânărul nu se poate justifica moraliceşte prin temperamentul său care poate fi de pildă excitabil, pentru că lui i se cere să se stăpânească şi este apreciat după modul cum se orientează conştient; cineva poate fi mobil sau inerţios, lent sau rapid, dar el este aprecit după trăsături caracteriale precum omenia, hărnicia, bunatatea, sinceritatea etc., iar acestea nu depind de temperament

- însuşirile temperamentale, expresie psihologică a proprietăţilor sistemului nervos şi a influenţelor sistemului endocrin, se modelează în funcţie de activitatea desfăşurată de individ şi de educaţia primită; pe baza unor însuşiri temperamentale se formează mai uşor unele însuşiri de caracter şi mai greu altele Exemple: colericii, datorită foiţei sistemului nervos şi predominării excitaţiei sunt capabili de

iniţiative îndrăzneţe şi pot deveni organizatori energici dar impuisivitatea lor face dificilă formarea stăpânirii de sine, a disciplinei;

sangvinicii, datorită mobilităţii exprimată în nevoia de variaţie, riscă să devină superficiali, risipitori sau oportunişti mult mai uşor decât flegmaticii; aceste însuşiri negative de caracter nu sunt însă obligatorii; dacă sangvinicilor li se consolidează motivaţia, ei devin deosebit de activi într-un domeniu;

la flegmatici, inerţia sistemului nervos face mai uşoară educarea spiritului de ordine, a punctualităţii sau a perseverenţei; dar dacă aceste însuşiri sunt subordonate realizării unor scopuri mai puţin valoroase, individul ajunge pedant, rigid.

din forţa sistemului nervos nu decurge automat hărnicia: între colerici, sangvinici şi flegmatici se întâlnesc şi persoane leneşe; dacă melancolicilor li se compensează lipsa de activism nativ prin formarea unor deprinderi de muncă, instituirea unui program riguros, ei devin sârguincioşi, puternic implicaţi profesional.

12

- mascarea sau compensarea unor dezavantaje ca în exemplele anterioare şi valorificarea avantajelor fiecărui tip este sintetizată în conceptul de „luare în stăpânire a temperamentului"; valorificarea însuşirilor se realizează şi în orientarea cariereiExemple: sociabilitatea sangvinicilor, uşurinţa cu care comunică îi recomandă pentru profesii ce presupun relaţii cu publicul;

răbdarea flegmaticilor îi ajută la desfăşurarea cu succes a unor acţiuni meticuloase, de lungă durată.

energia, iniţiativele îndrăzneţe ale colericilor îi fac potriviţi pentru rolurile de conducere a grupului etc.

- nimeni nu-şi poate justifica lipsa de performanţă invocând ritmul lent de lucru determinat de temperamentul său flegmatic, deoarece acest ritm lent poate fi compensat de intervenţia conştiinţei în sensul unei mai bune planificări a timpului de lucru şi de voinţa mai fermă, adică de calităţi caracteriale care nu depind de temperament

- trebuie recunoscut că şi temperamentul îşi pune amprenta pe modul în care trăsăturile de caracter se exprimă în comportament; politeţea, în cazul unui coleric se poate manifesta zgomotos, în timp ce un melancolic foloseşte gesturi mult mai reţinute

- specificul caracterului îl reprezintă faptul că este în principal un ansamblu de atitudini-valori. - trăsăturile de caracter sunt dobândite sub influenţa modelelor culturale de comportament şi a

tabelelor de valori pe care le impune şi le cultivă societatea/temperamentul este înnăscut- caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane,

motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă.

- nimeni nu-şi poate justifica lipsa de performanţă invocând ritmul lent de lucru determinat de temperamentul său flegmatic, deoarece acest ritm lent poate fi compensat de intervenţia conştiinţei în sensul unei mai bune planificări a timpului de lucru şi de voinţa mai fermă, adică de calităţi caracteriale care nu depind de temperament

- trebuie recunoscut că şi temperamentul îşi pune amprenta pe modul în care trăsăturile de caracter se exprimă în comportament; politeţea, în cazul unui coleric se poate manifesta zgomotos, în timp ce un melancolic foloseşte gesturi mult mai reţinute.

Relaţiile dintre temperament şi aptitudini - inteligenţă de nivel superior poate compensa parţial introversiunea, prin însuşirea

tehnicilor de comunicare sau negociere; un melancolic, lipsit de încrederea în sine, se va angaja greu sau nu va finaliza o lucrare nouă, originală, dacă nu este încurajat insistent de alte persoane

Relaţiile reciproce între caracter şi aptitudini- în timp ce aptitudinea, ca sistem operaţional eficient, se investeşte în activitate şi se

apreciază după rezultatele obţinute, trăsăturile de caracter constau din modul de raportare la diversele laturi ale realităţii, inclusiv activitatea proprie

- aptitudinea este un sistem operaţional eficient care se investeşte în activitate şi se apreciază după rezultatele obţinute, în timp ce caracterul se referă la modul de rapor-tare, la atitudinea faţă de diversele laturi ale realităţii, inclusiv activitatea proprie

- a evalua un subiect din perspectiva unei aptitudini înseamnă a constata dacă el este sau nu capabil să ducă la îndeplinire o activitate, pe când a evalua un subiect din perspectiva trăsăturilor lui de caracter înseamnă a constata dacă modul lui de raportare la acea activitate este constant pozitiv sau negativ; nu este de ajuns să avem aptitudine muzicală, de exemplu, pentru a putea face o carieră muzicală, ci trebuie să şi vrem, să avem o atitudine favorabilă faţă de muzică.

- între aptitudini şi trăsăturile de caracter (atitudini) pot exista relaţii discordante sau concordante.; atunci când aptitudinea (exemplu : inteligenţa) intră în asociere cu atitudini

13

negative (superficialitate, lene etc.) tendinţa ei de dezvoltare poate fi frânată; invers, când relaţiile dintre aptitudini şi atitudini sunt concordante, sunt reunite toate condiţiile pentru propulsarea şi valorificare a aptitudinii, putându-se vorbi de o vocaţie.

- interacţiunea aptitudinilor şi a trăsăturilor de caracter este atât de puternică încât s-a considerat că ea formează „axa personalităţii" (P. Popescu-Neveanu) trăsăturile de caracter favorizând dezvoltarea aptitudinilor sau împiedicând-o. Exemple:

dublarea aptitudinilor pentru muzică sau pentru matematică de o motivaţie pozitivă, de perseverenţă conduce la formarea capacităţilor muzicale sau la obţinerea de performanţe în domeniul matematicii şi la afirmarea personalităţii. C.G. Cox prezintă sumar în lucrarea „Studii genetice asupra geniilor" (1926) biografia a trei sute de genii cărora încearcă să le estimeze coeficientul de inteligenţă (pornind de la performanţele atinse în copilărie) şi să descrie programele de învăţare la care au fost supuse; despre J. Stuart Mill, filosof, logician şi economist englez căruia i se presupune un CI. foarte ridicat, scria: „El a început să înveţe greaca la trei ani; până la 9 ani a studiat clasicii greci, asupra cărora făcea expuneri în fiecare zi. Mereu ghidat de tatăl său, citea în acelaşi timp, nenumărate lucrări de istorie... Fiecare din geniile aflate în vârful scării CI.-urilor, a primit o instruire intensivă şi precoce. Fiecare dintre ei a trăit într-un mediu extrem de activ. Departe de a-şi încrucişa mâinile aşteptând ca micuţul „să se coacă", părinţii acestor tinere genii s-au străduit să exerseze darurile vlăstarelor lor de la vârsta cea mai precoce." (S. şi T. Engelmann, „Daţi copilului vostru o inteligenţă superioară", CEDC, 1992, p. 21)

o persoană cu o bună înzestrare creditară pentru artele plastice nu-şi va transforma aptitudinea în capacitate dacă nu exersează zilnic, dacă nu-şi sacrifică unele mici plăceri cotidiene, dacă este lipsită de dorinţa autodepăşirii sau de exigenţă faţă de sine însăşi; în schimb, o înzestrare mai slabă, dublată de atitudini favorabile conduce la obţinerea de rezultate foarte bune care le depăşesc pe ale celor dotaţi dar nemotivaţi.

Aprofundări

Preocuparea pentru determinarea trăsăturilor de caracter a relaţiilor dintre ele sau a unor tipuri caracleriale rezultate din proeminenţa unor factori este foarte veche; Teofrast în antichitate şi Jean de La Bruyere în secolul alXVII-lea au realizat prin descriere portrete ale diverselor tipuri: prefăcutul, linguşitorul, grosolanul, neobrăzatul, zgârcitul, mojicul, înfumuratul, bârfitorul, laşul etc.

Amabilul Linguşitorul

„ Ca să definim amabilitatea, am putea spune că este un fel de a te purta care urmăreşte desfătarea fără să aibă în vedere un interes personal. Nici o îndoială că se poate numi amabil acela care te salută de la distanţă, te numeşte om minunat, manifestă pentru tine o admiraţie profundă, îţi strânge mâna cu căldură. Te întovărăşeşte un timp şi-şi ia rămas bun de la tine, după ce mai întâi le-a întrebat când te va revedea şi după ce te-a

Mergând pe un drum alături de altul,linguşitorul este capabil să-i spună:«bagi de seamă cu câtă admiraţie se uitălumea la tine? Nu e om în cetate cu caresă se petreacă lucrurile aidoma...»Când cel linguşit vorbeşte, linguşitorulporunceşte celorlalţi să tacă; cândcântă. îi aduce laude iar cănd a încetat,îl aplaudă strigând „Bravo!"... Căndtărguie din piaţă mere şi pere pentruodraslele prietenului, le aduce şi le îm-

14

ridicat în slăvi. De e numit arbitru, amabilul se poartă în aşa chip încât să se facă plăcut nu numai celui ce i-a încredinţat apărarea, intereselor lui ci şi adversarului; şi aceasta o face de teama de a nu părea părtinitor. In discuţiile cu străinii este mai degrabă de partea lor decât de partea concetăţenilor lui. Când este invitat la o masă are grijă să recomande gazdei să aducă şi copiii iar când aceştia şi-au făcut apariţia, observă că seamănă cu tatăl lor cum seamănă două smochine între ele. Chemând apoi la el copiii, îi îmbrăţişează şî-i pune să stea alături. Cu unii se joacă strângând şi desfăcănd pumnii iar pe alţii îi lasă să adoarmă pe genunchii lui şi nu cârteşte sub povara lor. "

..Linguşirea ar putea fii definită ca o comportare lipsită de demnitate în urma căreia însă linguşitorul are partea lui de folos

parte de faţă cu tatăl lor, ba îi şi îmbră-ţişează pe copii spunăndu-le: „ce copiibuni şi cum mai seamănă cu tatăl lor!"Când se întâmplă să-şi cumpere încălţă-minte amândoi, îi spune că piciorul lui areo linie mai frumoasă decât gheata...La masă este cel dintâi care laudă vinulşi nu uită să adauge: „Mănânci cu atâtagraţie!"... li mai spune că are o locuinţăclădită după un plan minunat, că are ogrădină îngrijită şi că portretul îi sea-mănă leit. Într-un cuvânt, linguşitorulspune şi pune la cale numai lucruri princare bănuieşte că poate fi cuiva peplac. "________________________

(Teofrast în Jean de La Bruyere, „ Caracterele ", B.P. T, 1969, pp. 25-30)

In literatura americană, Stephen Covey constituie o excepţie fiind susţinătorul studierii caracterului şi al asimilării de către fiecare individ a unor principii care fac parte din orice mare religie perenă, din orice filosofie trainică sau sistem etic: cinstea, integritatea, onestitatea, acordarea de ajutor, preocuparea pentru propria perfecţionare, răbdarea etc.

„Dacă încerc să folosesc tactici şi strategii de injluenţare umană... în timp ce caracterul meu este vicios, marcat de duplicitate şi nesinceritate, atunci, pe scadenţă mai lungă, nu pot avea succes. Duplicitatea mea va naşte suspiciuni şi orice aş face ... va fi perceput ca o manipulare." (p. 9)

Pe baza principiilor enumerate mai sus autorul construieşte 7 deprinderi care asigură, după părerea sa, eficienţa oricărei activităţi:

1. fii proactiv;2. începe cu finalul în minte;3. planifică în funcţie de importanţă (aceste prime deprinderi permit trecerea de la o

atitudine de dependenţă faţă de mediu la una de independenţă, asigurând „reuşitele intime" - etapă esenţială în evoluţia caracterului. în acelaşi timp, ele sunt punctul de pornire pentru reuşitele publice care presupun formarea a încă 3 deprinderi);

4. raţionează avantaj-avantaj;5. caută să înţelegi şi apoi să fii înţeles;6. acţionează sinergie;7. învaţă şi perfecţionează-te continuu; ultima este cea mai importantă deprindere care

le include pe celelalte şi presupune reînnoirea periodică, echilibrată a celor 4 dimensiuni vitale: siguranţa, orientarea interioară, înţelegerea, puterea de acţiune.

Fără a teoretiza excesiv, autorul propune un mod de organizare a propriei vieţi care să constituie şi realizarea unor acţiuni eficiente şi o perfecţionare permanentă a propriului caracter. într-un mod apropiat de cel al filozofului german K. Spranger, St. Covey inven-tariază centrele de interes ale persoanelor adulte care nu le asigură însă nici eficienţă nici înţelepciune:

1. centrarea pe partener;2 centrarea pe familie;3.centrarea pe bani;4.centrarea pe muncă (profesie);

15

5.centrarea pe posesiune (a avea);6.centrarea pe plăcere;7.centrarea pe prieteni/dversari;8.centrarea pe biserică;9. centrarea pe sine (egoismul) specificând că la fiecare individ predomină una din aceste

centrărieronate.

In mod corect, adultul ar trebui să fie centrat pe principii.{Stephen Covey, „Eficienţa în şapte trepte sau un abecedar al înţelepciunii", Editura ALL,

Bucureşti, 1997)

Trăsături de personalitate prezente la supradotaţi:-perseverenţă în atingerea scopurilor;-siguranţa demersurilor subordonate scopurilor;- încredere în sine;- lipsa complexelor de inferioritate;- stabilitate.

16