comparatie spengler-djuvara
Post on 05-Jul-2015
340 Views
Preview:
TRANSCRIPT
STRUCTURA LUCRĂRII
ABSTRACT
INTRODUCERE.
I.CONCEPTUL DE “CEZARISM” ÎN ANSAMBLUL GÂNDIRII LUI OSWALD
SPENGLER
II.DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A ”CEZARISMULUI” SPENGLERIAN : “SEA-
POWER” VERSUS “LAND-POWER” .
III.UN SPIRIT NEOSPENGLERIAN ÎN PERIOADA POSTBELICĂ: NEAGU
DJUVARA.
IV.HEGEMONIA AMERICANĂ ŞI “IMPERIUL UNIVERSAL AL OCCIDENTULUI”
LA NEAGU DJUVARA.
V. “CEZARISMUL” CONTINENTAL AL LUI SPENGLER VERSUS IMPERIUL
MARITIM AL LUI DJUVARA.
CONCLUZII.
1
ABSTRACT
Această lucrare compară conceptul de „cezarism” al lui Oswald Spengler cu cel de
„imperiu universal al civilizaţiei occidentale” la Neagu Djuvara , demonstrând că, deşi ,în
esenţă, fondul gândirii lui Neagu Djuvara este unul pronunţat neospenglerian, conceptul
său de „imperiu universal al civilizaţiei occidentale” marchează singura disonanţă de
fond cu viziunea lui Spengler. Astfel, analizând aceste două concepte din perspectivă
geopolitică, vom descoperi că, pe linia distincţiei geopolitice clasice dintre „land-power”
şi „sea-power” prezentă în gândirea lui Mackinder şi Mahan, „cezarismul” lui Oswald
Spengler stă sub semnul unei viziuni dominate de o perspectivă continentală, terestră,
marcată de supremaţia politicului asupra economicului pe când asimilarea de către
Djuvara a actualei hegemonii americane cu realizarea „imperiului universal al civilizaţiei
occidentale” presupune că o entitate precum S.U.A având la bază un ethos maritim şi ,
implicit, preeminenţa economicului asupra politicului poate asigura rolul „imperial” de
unificare a civilizaţiei occidentale. Astfel, aceasta este singura contradicţie de fond dintre
viziunile celor doi. Cu alte cuvinte, viziunea lui Djuvara semnifică în cadrul civilizaţiei
occidentale victoria în lupta pentru hegemonie a Cartaginei (S.U.A.) în faţa avatarurilor
succesive ale Romei(Germania sau Rusia-U.R.S.S.).
2
INTRODUCERE
1)METODA DE CERCETARE
Tema “ciclicităţii” istoriei , a “creşterii” şi descreşterii” unor societăţi umane a
preocupat pe mulţi gânditori încă din Antichitate, cel mai important dintre aceştia fiind
Platon cu a sa alternanţă perpetuă a regimurilor din “Republica”. Mai târziu, celebrele
“corsi e ricorsi” ale lui Gianbattista Vico au adăugat noi nuanţe acestei teorii înrădăcinate
în fapt în însăşi alternanţa continuă a ciclurilor naturii. Gândirea mitică, pe de altă parte,
este profund înrădăcinată într-un timp ciclic care, aşa cum arăta Mircea Eliade în “Mitul
eternei reîntoarceri” , se opune timpului istoric, linear, teleologic, apărut odată cu iudeo-
creştinismul şi, fireşte, variantei sale “secularizate” care a luat forma “mitului progresului
infinit” în secolul al XIX-lea şi care işi continuă supremaţia şi astăzi în forme mai subtile,
aşa cum vom vedea. În ceea ce priveşte teoria lui Oswald Spengler din “Declinul
Occidentului” , ceea ce o distinge în mod semnificativ de viziunile lui Platon sau Vico ori
de gândirea mitica este momentul apariţiei sale, după un secol al XIX-lea cu desăvârşire
dominat de o gândire progresist-lineară pentru care însăşi ideea de “ciclicitate a istoriei”
devenise ceva de neconceput. Pentru Neagu Djuvara şi teoria sa a civilizaţiilor apărută
după Al Doilea Război Mondial , momentul este cu mult mai defavorabil decât pentru
Spengler , după cum vom vedea ceva mai târziu. Oricum, un fapt rămâne cert. Pentru
“ortodoxia” ştiinţifică, un mod de gândire care are în centrul său o astfel de viziune
speculativă, “poetică” de multe ori rămâne o erezie condamnabilă. De aceea,dată fiind
natura specifică a lucrării, metoda de cercetare principală folosită va fi analiza de
conţinut. Este limpede în acest context că de multe ori raţionamentele vor căpăta o
inevitabilă nuanţă speculativă, adaptându-se la natura textelor analizate , cu atât mai mult
cu cât tema este una puţin sau aproape deloc studiată.
3
2) OBIECTIVELE LUCRĂRII
Înainte de a trece la comparaţia propriu-zisă, primul obiectiv ar fi delimitarea şi
analizarea unităţilor conceptuale cu care vom lucra. Prima dintre ele este conceptul de
“cezarism” care ,în cadrul primului capitol, va fi analizat ca parte a ansamblului gândirii
lui Spengler, cristalizată nu doar în “Declinul Ocidentului”1 ci şi în lucrări de mai mici
dimensiuni precum “Prusianism şi socialism”2, “Ora deciziei”3 sau “Omul şi tehnica”4. În
esenţă, Spengler concepe istoria ca desfăşurându-se în sens ciclic şi nu linear, unitaţile
sale esenţiale fiind “culturile”, concepute ca nişte organisme vii care trec prin fazele
specifice acestora: naştere, creştere, înflorire, decădere şi moarte. Ultima fază, cea de
dinaintea morţii, reprezintă realizarea unităţii politice a culturii respective, deja
degenerată, în perspectiva spengleriană, la nivel de “civilizaţie”. În această fază, politicul
triumfă deplin asupra economicului care deţinuse supremaţia în prima fază a “civilizaţiei”
înţeleasă în sensul de fază degenerescentă a “culturii”. Modelul exemplar al
“cezarismului” este Imperiul Roman înţeles ca realizarea unitaţii politice a civilizaţiei
clasice.
A doua unitate conceptuală care va sluji ceva mai departe la comparaţia care face
obiectul lucrării este dihotomia geopolitică dintre “land power” şi “sea power”, cel mai
bine evidentiată în cadrul operelor lui Halford Mackinder5 şi , respectiv, Alfred Thayer
Mahan6. Nu este obiectivul nostru acela de a intra într-o discuţie detaliată asupra
conceptelor geopoliticii. Ne vom limita la două asocieri deosebit de importante pe care
le fac cei doi gânditori, mai ales Mackinder: o putere terestră este automat marcată de o
supremaţie a politicului în detrimentul economicului, de o structură politică autoritar-
militaristă, pe când una navală este marcată de preeminenţa intereselor economice şi de
1 Oswald Spengler-“The Decline of the West,vol. II- Perspectives of the world History”, Translated by Charles Francis Atkinson, George Allen &Unwin, New York 1928.2 Oswald Spengler-“Prussianism and Socialism”, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/ 3 Oswald Spengler- “The hour of decision”, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/
4 Oswald Spengler- “Man and technics. A contribution to a Philosophy of Life”, Traducere de Charles Francis Atkinson, Alfred A. Knopf, New York 1932.5 Halford Mackinder-Democratic ideals and reality, National Defense University Press, Washington D.C. 1996. 6 Alfred Thayer Mahan- „The Influence of Sea-Power upon History. 1660-1783”, Project Gutenberg Ebook , www.gutenberg.net
4
un ethos profund comercial. Punctul nostru de interes este aplicarea acestei dihotomii
noţiunii spengleriene de “cezarism”. Exemple concludente pentru “land power” sunt , la
Mackinder, din nou Imperiul Roman şi imperiile central si est-europene de dinainte de
1914: Prusia şi apoi Reichul german, Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă. Dintre thalasocraţii
sunt menţionate Cartagina şi ,mai nou, fireşte, Anglia. Mahan, pe de altă parte, insistă în
jurul anului 1900 pentru ca S.U.A. să-şi valorifice imensul potenţial de putere maritimă,
fapt care se va îndeplini în cursul secolului XX. Vom încerca astfel să creionăm
dimensiunea geopolitică a noţiunii spengleriene de “cezarism” şi să subliniem din această
perspectivă specificul evident continental, terestru, al acestei noţiuni.
În continuare, se va trece la precizarea rolului conceptului de “imperiu universal al
civilizaţiei occidentale” în cadrul mai larg al gândirii lui Neagu Djuvara7 nu înainte de a
situa gândirea acestuia în contextul mai larg al climatului intelectual postbelic. Astfel,
vom arăta că Djuvara, continuând gândirea lui Spengler, se încadrează într-o viziune pe
care o vom numi cea a “ciclicităţii tari” în contrast cu viziunile istorice postbelice care,
acceptând o anumită ciclicitate în evoluţiile a ceea ce ei numesc “sistemul
mondial”(Braudel8, Wallerstein9, Joshua Goldstein10 ori Modelski) consideră în esenţă
posibilă o eventuală depăşire a “ciclicităţii” în viitor, facând loc în final unei viziuni
teleologice a istoriei, fie în sens marxist, fie în sens liberal. La aceştia este vorba despre o
“ciclicitate slabă” aşa cum vom vedea, viziune care îşi are, în opinia noastră, originea în
“teoria civilizaţiilor” în versiunea lui Toynbee care consideră că “societatea occidentală”
poate să nu urmeze cu necesitate ciclul tuturor celorlalte, având şansa de a găsi
“răspunsuri” potrivite la “provocările” cărora celelalte societaţi nu le-au făcut faţă.
Istoricul român păstrează viziunea ciclică a lui Spengler, întâlnită parţial şi la Toynbee,
însă preferă să denumească unităţile fundamentale ale istoriei în viziunea sa “civilizaţii”,
noţiune care la el pierde nuanţa peiorativă pe care o avea la Spengler. Este,însă, o nuanţă
strict terminologică. Ceea ce este deosebit de interesant la Djuvara este că , în opinia sa,
7 Neagu Djuvara-Civilizaţii şi tipare istorice, Editura “Humanitas”, Traducere de Serban Broche, Bucureşti 2007. 8 Fernand Braudel-“Gramatica civilizaţiilor”, Traducere de Dinu Moarcăş, Editura “Meridiane”, Bucureşti 1994.9 Immanuel Wallerstein- The modern World-System. Capitalist agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century.”, Academic Press, New York 1976. 10 Joshua S.Goldstein –“Long cycles: Prosperity and War in the Modern Age”, pp. 4-5, www.joshuagoldstein.com/jgcycle.htm
5
el a avut privilegiul deosebit pentru un istoric al civilizaţiilor de a asista în jurul anilor
1989-1991 la trecerea la faza imperiala a civilizaţiei occidentale. Altfel spus, istoricul
român asimilează indiscutabila hegemonie globală americană de după 1991 (în cadrul
restrâns al Occidentului propriu-zis încă din 1945) cu realizarea “imperiului universal al
civilizaţiei occidentale”. Pentru Djuvara, aşadar, S.U.A. sunt echivalentul occidental al
Imperiului Roman.
În capitolul următor intrăm în miezul lucrării propriu-zise: comparaţia dintre
conceptul lui Spengler şi cel al lui Djuvara. Elementul de noutate al acesteia constă în
reunirea a două perspective distincte: cea a teoriei civilizaţiilor cu cea geopolitică.
Spengler nu a folosit niciodată expres dihotomia geopolitică “land-power” versus “sea-
power”, dar, la o analiză atentă, aceasta nu contravine deloc fondului gândirii sale, fiind
asimilabilă disocierii sale “factor politic” versus “factor economic”. În schimb, aplicând
distincţia făcută de geopoliticienii citaţi la teoria lui Djuvara, observăm că Statele Unite,
ca putere navală în esenţă, abstracţie facând de evoluţiile tehnice şi ca structură dominată
în mod categoric de un ethos economic-comercial în detrimentul unuia politic-autoritar ,
nu sunt echivalentul Imperiului Roman ci al… Cartaginei. Şi, continuând comparaţia,
Djuvara se desparte aici în mod categoric de logica teoriei spengleriene pe care o
urmează fidel până în acest punct: “cezarismul”, înteles spenglerian, este legat de o
structură politică autoritară, în care economicul este subordonat, deci, in termeni
geopolitici, de “land-power”. Nu este în nici un caz obiectivul acestei lucrări acela de a
prefera o perspectivă în detrimentul celeilalte din punct de vedere al adevărului, orice am
inţelege prin el. Este vorba, strict, de precizarea unei deosebiri categorice între Djuvara si
Spengler, care arată punctul clar de originalitate al primului faţă de al doilea. Altfel, în tot
restul teoriei sale a civilizaţiilor , Djuvara , după cum o recunoaşte în “Civilizaţii si tipare
istorice” , este mult mai apropiat de Spengler decât de Toynbee. Cu excepţia spinoasei
probleme “imperiale” pe care am încercat s-o discutăm aici.
3)IPOTEZA
6
Deşi, în general, teoria lui Djuvara, expusă în “Civilizaţii şi tipare istorice”, poate fi
clar considerată neospengleriană, asimilarea hegemoniei americane de după 1991 sau
chiar 1945 drept realizarea “imperiului universal al civilizaţiei occidentale” este profund
opusă concepţiei lui Spengler despre “cezarism”, reprezentând, în termenii geopolitici ai
lui Mackinder aplicaţi în acest context, un “imperiu universal” comercial-maritim în care
economicul domină clar în faţa politicului, spre deosebire de conceptul spenglerian de
“cezarism” care presupune un imperiu universal continental , autoritar-militarist, în care
economicul este subordonat politicului.
4) STUDII ANTERIOARE ŞI PUNCTUL DE NOUTATE AL LUCRĂRII
După Al Doilea Război Mondial teoria civilizaţiilor în varianta spengleriană va
cunoaste o profunda neglijare din cauze multiple pe care le vom discuta ulterior. De
aceea, lucrările de analiză a operei lui Spengler sunt foarte rare şi greu accesibile. Dintre
acestea , se pot enumera lucrarea lui H.S. Hughes din 1952 “Oswald Spengler: a Critical
Estimate”11, cea a lui Klaus P. Fischer din 1989 “History and Prophecy: Oswald Spengler
and the Decline of the West”12, scurta analiză a lui Neil McInnes “Spengler
reconsidered”13 şi, în sfârşit, cea mai importantă dintre ele, o lucrare care deschide
perspective cu totul noi în înţelegerea întregului corpus al operei spengleriene este cea a
lui John Farrenkopf “Prophet of Decline: Spengler on World History and Politics”14.
Fireşte, dacă e să ne raportăm la ideea mai largă de “ciclicitate” în istorie , în sensul
nostru de “ciclicitate slabă” lucrările apărute sunt mult mai numeroase. Spicuim numai
titluri precum “Gramatica civilizatiilor “ a lui Fernand Braudel15, celebra “The modern
11 H.Stuart Hughes- “Oswald Spengler: A Critical Estimate”, Charles Scribner`s Sons, New York 1952.12 Klaus P. Fischer-“History and Prophecy: Oswald Spengler and The Decline of the West”, Peter Lang Pub Inc, New York 1989. 13 Neil McInnes- “The Great Doom-Sayer . Oswald Spengler reconsidered” in National Interest, no.47,1997.14 John Farrenkopf-Prophet of decline. Spengler on world History and Politics, Louisiana State University Press , Baton Rouge 2001. 15 Fernand Braudel, op.cit.
7
Wolrd-System” a lui Immanuel Wallerstein16 , lucrarea lui Joshua S. Goldstein “Long
cycles: Prosperity and War in the Modern Age”17 ,cea a lui Paul Kennedy “The Rise and
Fall of the Great Powers”18.
Legat de opera principală a lui Neagu Djuvara “Civilizaţii si tipare istorice” nu
avem cunoştinţă de existenţa unei lucrări de interpretare a acesteia şi cu atât mai puţin de
o comparaţie între noţiunea de “cezarism” la Spengler şi cea de “imperiu universal al
civilizaţiei occidentale” la Djuvara. Din aceste motive, însăşi această comparaţie este,
îndrăznim să credem, elementul de noutate al lucrării noastre.
I. CONCEPTUL DE “CEZARISM” ÎN ANSAMBLUL GÂNDIRII LUI OSWALD
SPENGLER
16 Immanuel Wallerstein, op.cit. 17 Joshua S. Goldstein, op.cit. 18 Paul Kennedy-“The Rise and Fall of the Great Powers. Economic change and Military conflict from 1500 to 2000”, Unwin Hyman, London 1988.
8
Daca din întâmplare “Declinul Occidentului” al lui Oswald Spengler ar fi apărut ,să
spunem, în 1910 sau 1912 în loc de 1918 şi mai apoi 1922 ar fi fost foarte posibil ca
această carte care a făcut atâta vâlvă să treacă neobservată. În 1910 sau 1912 majoritatea
covârşitoare a lumii occidentale era încă tributară mentalităţii pozitiviste, scientiste a
secolului al XIX-lea şi se legăna în iluzia “progresului infinit” ,atât material cât şi moral.
Era o variantă secularizată a conceptului de “timp linear”, progresiv si ireversibil,
introdus de iudeo-creştinism care concepea istoria ca pe un proces care are un sens
imanent şi o finalitate certă. În varianta de secol XIX şi început de secol XX sensul
istoriei ar fi fost nu A Doua Venire a lui Iisus sau în varianta iudaică sosirea lui Mesia ci
o lume a păcii şi prosperitaţii în care realizările ştiinţei şi tehnicii ar fi eliminat de la sine
toate conflictele şi toate suferinţele umanităţii din trista istorie de până atunci. Exista,
fireste, şi viziunea marxistă a sensului istoriei , văzut ca “realizarea societăţii fără clase”
în care exploatarea omului de către om şi nedreptatea vor înceta să existe. În fapt, în
ambele viziuni, liberală şi marxistă, avem o formă secularizată a ideii de “paradis
terestru”. Fireşte că măcelul tehnologizat din Primul Război Mondial şi moartea a
milioane de oameni, a unei mari părţi a tineretului european au pus sub un mare semn de
întrebare această viziune progresist-lineară a istoriei şi au creat o stare de spirit generală
care a facilitat receptarea favorabilă a unei opere precum cea a lui Spengler cu un mesaj
ce ar fi părut înainte de 1914 halucinant. Spengler, prin viziunea sa fără compromis a
ciclicităţii istoriei, nu făcea decât să rostească un “memento mori!” adresat întregii
civilizaţii occidentale.
Ar fi totuşi simplist dacă am atribui doar Primului Război Mondial şi ororilor sale
de neimaginat înainte de 1914 apariţia unei viziuni atât de diferite de “mainstream”-ul
antebelic precum cea a lui Spengler . La nivel de masă, este indiscutabil că războiul a
avut acest efect. La nivelul elitei intelectuale europene, din care Spengler era indiscutabil
parte, lucrurile erau mai complexe. Viziunea progresist-utilitaristă perfect încapsulată în
formula lui Bentham “the greatest good for the greatest number of people” ca şi figura
“burghezului” înţeleasă drept chintesenţă a acestui spirit au stârnit în rândurile unei mari
părţi a elitei intelectuale europene din a doua jumătate a veacului al XIX-lea o profundă
9
repulsie. Iniţial, această reacţie a luat o formă instinctivă , viscerală, detectabilă în modul
de viaţă al aşa-numiţilor “boemi” sau al celebrilor “poetes maudits” precum Baudelaire,
Rimbaud sau Verlaine , dar şi în sarcasmul virulent antiburghez al unui Flaubert din
“Madame Bovary” sau din “Bouvard et Pecuchet”. Ceea ce toţi aceşti artişti de o mare
sensibilitate reproşau la un nivel deocamdată neconturat teoretic societăţii burghez-
progresist-utilitariste contemporane lor era supremaţia mediocritaţii, lipsa unui sens mai
înalt al existenţei în afară de acela de a te îmbogaţi, ipocrizia şi filistinismul. De
asemenea, este evident că ideea “progresului infinit” nu le provoca decât un adânc
dezgust, fiind vorba pentru ei de “progresul infinit” al burghezului avar, mediocru şi
satisfăcut de sine. La nivelul scriiturii istorice, în această perioadă 1860-1880 , operele
unui Jakob Burckhardt despre Renaştere şi cultul “omului excepţional”care transpare din
“Cultura Renaşterii în Italia” pot fi citite ca un atac voalat la adresa mediocritaţii şi
mărginirii propriei epoci.19 Acelaşi lucru poate fi spus despre “Cultul eroilor” al lui
Thomas Carlyle care anticipa aproape direct “supraomul” lui Nietzsche.
Nietzsche este însă cel care după 1880 dă o formă elaborată teoretic acestui curent
antiburghez şi care propune un vitalism biologizant opus raţionalismului, progresismului
şi utilitarismului epocii. Odată cu el diverse forme de iraţionalism sunt reabilitate şi
aruncate în lupta ideatică împotriva spiritului burghez, raţionalist , progresist şi liberal.
Cel mai important însă pentru tema noastră, Nietzsche atacă însăşi ideea linearităţii
timpului si reabilitează timpul ciclic prin conceptul său de “eterna reîntoarcere”. Spengler
va prelua această idee şi o va transpune în planul vast al teoriei civilizaţiilor sau,aşa cum
s-a numit în epocă, al “filosofiei culturii”. Nu este locul aici pentru un rezumat al gândirii
lui Nietzsche , nici măcar fugar, însă se cuvine să menţionăm ideea sa de “transmutare a
tuturor valorilor”20 care-şi propunea să înlocuiască o morală ipocrită cu acceptarea eroică
a lipsei de sens moral al vieţii omeneşti şi al istoriei şi cu o viziune care să depaşească
conceptele “de bine şi de rău” şi să creeze un alt sens care să faciliteze mutaţia care va
duce la fiinţa care să depăşească omul, aşa-numitul “Ubermensch”21.Reabilitarea
19 Jakob Burckhardt-“Cultura Renasterii in Italia”, Traducere de N. Balota si Gh. Ciorogaru, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1969, passim.20 Friedrich Nietzsche-“Vointa de putere”, Traducere de Claudiu Baciu, Editura Aion, Bucuresti 1999, passim.21 Friedrich Nietzsche-“Dincolo de bine şi de rău”, Traducere de Francisc Grunberg, Editura “Humanitas”, Bucureşti 2006, passim.
10
ciclicităţii timpului se încadrează şi ea în această “transmutare” . După moartea lui
Nietzsche, deşi încă la un nivel “subteran” al gândirii europene, vitalismul, iraţionalismul
, spiritualismul câştigă din ce în ce mai mult teren prin reprezentanţi precum Bergson,
Lev Şestov, in literatură Proust, Gide, Huysmans sau Leon Bloy etc . Însuşi Dostoievski
poate fi considerat un precursor al acestei schimbări spirituale majore, fapt recunoscut de
însuşi Nietzsche.
După încheierea războiului, vitalismul, iraţionalismul şi spiritualismul vor
exploda pur şi simplu în peisajul cultural european , punându-se accentul pe vital, pe
“autenticitate”, pe experienţa directă, nemediată raţional, pe căutarea spiritualitaţii fie în
creştinism, fie în alte tradiţii etc. Ideea de raţionalism în filosofie pare definitiv
compromisă, ca şi cea de progres sau de timp linear. Mai mult, o civilizaţie care părea
majoritaţii europenilor într-un progres potenţial nelimitat înainte de 1914 pare acum,
după imensa hecatombă a războiului, ca o “corabie a nebunilor” sortită unei decăderi
iremediabile. Acesta este contextul mai larg în care apar în intervalul 1918-1922 cele
doua volume din “Declinul Occidentului” al lui Oswald Spengler.
Oswald Spengler este azi pentru lumea academică un nume dacă nu uitat, atunci
privit cu neîncredere şi chiar superioritate datorită ambiţiilor sale enciclopedice într-o
lume dominată de specializarea excesivă, a abordării sale intuitive şi a refuzului de a se
încadra în tiparul comun al cercetării istorice. După cum se ştie, Spengler refuză viziunea
consacrată, lineară a istoriei , marcată de schema diacronică Preistorie-Antichitate-Evul
Mediu- Modernitate , propunând, în schimb, o imagine ciclică a istoriei ale cărei unitaţi
de bază sunt „culturile” , considerate organicist ca forme vii ale evoluţiei istorice, care
urmează fiecare în parte etapele dezvoltării oricărei manifestări vii- naştere, creştere,
înflorire, îmbătrânire şi moarte. În opera sa capitală „Declinul Occidentului”, Spengler
concepe aceste culturi foarte aproape de monadele leibniziene ca pe nişte forme complet
autonome, fără nici o comunicare între ele deoarece fiecare are un „suflet” specific şi
irepetabil care se manifestă într-un stil unic prin creaţiile artistice, filosofice , religioase şi
nu în ultimul rând politice (formele de stat) . Cineva care s-a născut, să spunem în
„cultura magică” sau arabă nu poate înţelege în mod autentic „sufletul” culturii clasice
sau al celei „faustice”(occidentale), deci nu există comunicare adevărată între culturi.
Chiar şi anumite stiluri împrumutate la nivel pur exterior sunt imperceptibil modificate
11
pentru a corespunde mediului în care au fost transplantate-Renaşterea este pentru
Spengler tipică în acest sens. Ceea ce este însă comun tuturor culturilor este că la nivel
exterior urmează aceeaşi schemă de evoluţie-nici una nu poate evada din ciclul etern al
devenirii şi astfel , urmărind evoluţia culturilor dispărute, mai ales al celei clasice despre
care avem cunoştinţe semnificative , putem prevede în mod rezonabil evoluţia unei
culturi încă vii, fireşte, în limitele specificităţii sale care poate, spre exemplu, să aibă o
evoluţie temporală accelerată sau frânată. Mai târziu, spre sfârşitul vieţii, Spengler îşi va
atenua întrucâtva intransigenţa, admiţând un nivel limitat de comunicare între culturi şi
chiar , într-un mod specific, un sens comun al istoriei universale, dar despre acest aspect
vom discuta ceva mai târziu.
Toate acestea reprezintă însă o descriere sumară şi exterioară a noţiunii
spengleriene de „cultură”. O abordare intuitivă ne pare mult mai potrivită pentru o
înţelegere adecvată a noţiunii. În primul rând, termenul de „cultură” nu este ales deloc
întâmplător. O „cultură” în sens spenglerian este de neconceput fără trecerea la
agricultură, sedentarizarea unei populaţii şi legătura cu un sol specific. Populaţiile de
vânători şi culegători sau popoarele nomade ale stepei nu pot avea o cultură pentru
simplul fapt că nu sunt stabilite pe un anumit sol din legătura cu care să se dezvolte un
suflet specific al unei „culturi”. Culturile în sens istoric sunt, aşadar, ceva extrem de
recent, mergând înapoi în timp până în jur de 4000 î.Hr. odată cu primele informaţii
despre Sumer şi zona adiacentă. Cultura , aşadar, este pentru Spengler echivalentul unei
plante care creşte într-un sol specific, depinde de condiţiile pe care i le oferă acesta şi,
foarte important, presupune ,după cum o arată şi numele, un efort continuu din partea
celor care îi culeg roadele, de ameliorare, de selecţie şi de disciplinare. Ea nu este o
buruiană oarecare ce poate creşte oricum, depinde de sol, cum am spus, dar şi de
eforturile de „alegere” a soiurilor celor mai bune etc. Ceea ce însă „cultivatorul” nu
poate evita este , bineînţeles, închiderea cercului: culturile nu sunt nemuritoare, ele
urmează, precum plantele, ciclul care se încheie cu ofilirea şi moartea şi , odată ce s-a
ajuns în acest punct, toate eforturile de regenerare sunt inutile. Ele nu mai pot fi decât în
cel mai bun caz „veri indiene” după care urmează iarna „civilizaţiei”. Sufletul fiecărei
culturi este sugerat de Spengler prin reprezentări specifice: cel al culturii clasice, de
exemplu, este „corpul” concret, ea este dominată de simbolistica fizic-corporală, de ceea
12
ce are graniţe vizibile, de vizual intr-un sens mai larg care se reflectă în toate creaţiile
culturii respective-polisul, de pildă, este unitatea politică având limite concrete, vizibile,
pentru imaginarul clasic ideea de stat modern specific occidental ar fi fost un nonsens.
Solul are rolul lui capital- clima este blândă, oferă ce este necesar şi nu îndeamnă la
transgresări, la dorinţa de a depaşi graniţele concretului, nu este, altfel spus, un ferment
de nemulţumire în sens metafizic. Cazul culturii ‚faustice”, occidentale este complet
diferit. Reprezentarea specifică ei la Spengler este, din contra, năzuinţa către nelimitat,
către infinit, către spargerea oricăror graniţe, către respingerea vizibilului şi atracţia către
viziuni metafizic-abstracte în care concretul corporal care pentru greco-romani era
punctul de sosire devine aici un palid punct de plecare. Din nou, ‚solul” este decisiv-
clima aspră a Europei Occidentale creează un tip uman nemulţumit din start cu ceea ce
are la îndemână , un tip uman dornic să modifice lumea imperfectă care îl înconjoară,
dornic sa o înlocuiască cu altceva mai „bun”, orice ar însemna asta şi dominat în
consecinţă de o uriaşă „voinţă de putere” care nu îşi are egalul în alte „culturi” . Astfel,
apare clar de ce tehnica a cunoscut o asemenea dezvoltare fulminantă în Occident –este
dorinţa de a înlocui lumea imperfectă, rece,întunecoasă, dominată de pâcla mlaştinilor
Nordului cu „o a doua lume mai <bună>, cea creată de tehnică”. Este o idee care pentru
grecul crescut pe un sol încălzit de soarele Mediteranei ar fi apărut absolut
incomprehensibilă. Statul occidental, a cărui formă clasică pentru Spengler este monarhia
absolută din perioada barocă, este dominat de aceeaşi idee a nelimitatului, a cuprinderii a
tot ce poate fi cuprins, cu mult dincolo de barierele vizibilului de care era marcat polisul
grec.
Ce se poate spune însă despre perioada „civilizaţiei”? Orice cultură îşi schimbă
treptat centrul de greutate, pe măsura maturizării ei şi a dezvoltării schimburilor, de la
satul aflat în legătură directă cu ritmurile naturii către oraşul în care mediul imediat nu
mai este solul ci piatra şi ceilalţi oameni, în care totul este artificial si în care ritmurile
naturii încep, treptat, sa-şi piardă contururile. Este mediul în care , lent, dar ireductibil,
raţiunea fără rădăcini, cosmopolită şi divizivă preia controlul. Ea începe să chestioneze
toate formele politice, economice, religioase, artistice apărute organic, spune Spengler, ca
fructe ale plantei numite „cultură” şi care, firesc, îi par arhaice, învechite ,demne de
dispreţ şi care ar trebui înlocuite de alte forme, cum altfel decat raţionale. Cultura decade
13
şi este treptat înlocuită, ca o fază decadentă şi degenerescentă, de „civilizaţie”-urbană,
ratională, burgheză, democratică , artificială, dominată de cultul banului, al intelectului
abstract şi al „opiniei publice”. „Civilizaţia” este degenerescenta pentru Spengler
deoarece legătura cu solul din care au crescut organic toate formele de până atunci ale
culturii este definitiv pierdută. Mediul „civilizaţiei” este oraşul , „petrifactul”, inorganic,
artificial care, treptat, devine la rândul lui megalopolis. Totul devine raţional, orientat
spre expansiunea „informă” , pur exterioară, spre ban, spre economic într-o primă fază şi
spre tehnic, iar creaţia culturală adevărată, „interiorizată” dispare pentru totdeauna.
Trebuie înţeles foarte limpede că, oricât de regretabil este procesul, el este inevitabil
pentru Spengler, este în firea lucrurilor- planta numită „cultură” începe să se ofilească.
Lucrurile se complică însă în continuare. „Civilizaţia” are la rândul ei două etape,
cu durate variabile. Prima etapă, cea capitalist-democratică, a durat de exemplu în
civilizaţia clasică în jur de 200 de ani. Este o perioadă care pentru Spengler nu este
altceva decât o continuă şi accelerată dezintegrare a formelor vechii culturi, atât politic şi
economic, cât şi cultural şi religios. Autoritatea monarhică întemeiată pe tradiţie, în plin
proces degenerativ, e adevărat, este înlocuită de parlamente care, nu sunt în fapt, decât
marionete ale marelui capital financiar şi care sunt „alese” prin vot de către o plebe
similară celei romane, mituită şi ţinută sub control de către factorul economic, adevăratul
stăpân, conform reţetei „panem et circenses”. Accentul pus pe libertate şi mai ales pe
egalitate nu este decât pură demagogie. Dar să vedem ce are de spus Spengler însuşi:
„Capacitatea unei forme vii de a prelua, rafina şi asimila, fără a deveni nesigură în acest
proces, este un test al puterii sale. Dar în momentul în care această formă de viaţă îşi
pierde naturaleţea în acest sens şi încetează să mai fie evidentă pentru sine, totul este
distrus. În acel moment fiecare pierde din vedere necesitatea unei structuri care atribuie
fiecărei persoane şi activitaţi umane locul lor în viaţa întregului- conştiinţa esenţialei
inegalitaţi a părţilor care este consubstanţială unei forme vii. Oamenii încetează să aibă o
conştiinţă clară a propriului rang şi uită să se raporteze la subordonare ca la ceva firesc şi
în aceeaşi măsură categoriile de jos uită, numai ca o consecinţă a primului fapt, să
practice această subordonare şi să o recunoască drept ceva necesar şi justificat. Aici, ca
peste tot, revoluţia începe de sus, numai pentru a face loc mai târziu revoltelor de jos.
<<Drepturi universale>> au fost acordate din vremuri imemoriale celor cărora nu le-a
14
trecut niciodată prin cap să le ceară. Societatea este întemeiată însă pe inegalitatea dintre
oameni. Acesta este un fapt firesc. Există naturi puternice şi naturi slabe, naturi născute
să conducă sau nu, creative sau netalentate, naturi onorabile, leneşe, ambiţioase ori
placide. Fiecare îşi are locul în ordinea generală a lucrurilor. Cu cât mai importantă este
cultura, cu atât mai mult ea seamănă structurii unui nobil animal ori celei a unei plante si
cu cât mai mari sunt diferenţele dintre parţile sale componente –diferenţe şi nu contraste ,
acestea din urmă fiind introduse doar de raţiune. Nici un bun vechil nu visează să
privească ţăranii drept egalii săi şi fiecare meşter care-şi cumoaşte meseria refuză să
permită calfelor să i se adreseze de pe picior de egalitate. Acesta este sentimentul natural
în relaţiile interumane. <<Drepturile egale>> sunt contrare naturii , sunt o indicaţie a
indepărtării de firesc a societăţilor îmbătrânite , sunt începutul declinului lor irevocabil.
Este semnul unei complete stupiditaţi intelectuale să vrei să înlocuieşti cu altceva
structura socială care a crescut organic de-a lungul mai multor secole şi care este
fortificată de tradiţie. Nu există înlocuitor pentru viaţă. După viaţă nu există altceva decât
moarte.”22 Sumarizând, o cultură este cu atât mai vie (organică) cu cât este mai
diferenţiată în părţi care corespund fiecare unor funcţii care sunt prin natura lor inegale.
Raţiunea specifică perioadei de “civilizaţie” vede însă în aceste diferenţe organice
contraste, “nedreptaţi” care trebuie suprimate. Însă egalitatea este o utopie , o iluzie
raţionalistă : ca urmare, sub paravanul liberal-democratic apar noi relaţii de putere-
factorul economic, marele capital, care vede lumea in termeni de tip “piaţă”, “cerere si
ofertă”, “costuri etc”, ostil oricărei autorităţi politice, preia controlul. Aşa a fost în
perioada democraţiei ateniene, în perioada decadenţei Republicii Romane, etc, crede
Spengler. Dominaţia factorului capitalist-economic, sub masca democratic-parlamentară,
este una fundamental anarhică , corozivă, practic, un ferment al descompunerii accelerate
a societaţii. În momentul în care banul şi profitul sunt singurele realitaţi care contează ,
orice impuls politic, de coagulare, de organizare este complet descurajat, iar lumea nu
este altceva decât un uriaş teren de pradă pentru noii “vikingi” capitalişti.
Însă urmează reacţia-cezarismul care, după Spengler, din nou tributar modelului
clasic, este o reacţie a ultimelor rezerve vitale ale “culturii” împotriva supremaţiei
capitalist-democratice. Economicul, puterea banului sunt învinse şi subordonate
22 Oswald Spengler- “The hour of decision”, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/, pp. 44-45.
15
politicului, dar asta nu trebuie să dea naştere la iluzii. Formele politice ale ‘culturii” sunt
şi rămân definitiv moarte, iar “cezarismul” nu este o revenire, dacă e să ne referim la
contextul occidental, la monarhia absolută barocă- este o putere informă, de regulă a unei
personalităţi excepţionale în care, într-adevăr, politicul redevine stăpân asupra
economicului a cărei supremaţie continuată ar duce, pentru Spengler, la rapida
descompunere totală. “Cezarismul” rămâne, aşadar,o supravieţuire precară a ansamblului,
o ultimă sforţare care nu face altceva decât să amâne deznodământul inevitabil. După
aceasta, urmează moartea definitivă a culturii şi revenirea populaţiilor care au compus-o
la un stadiu primitiv sau absorbirea lor de către reprezentanţii unei noi culturi care se
naşte.
După acest fugar rezumat al gândirii spengleriene e timpul să intrăm în subiectul
propriu-zis , acela al “cezarismului”, o noţiune deosebit de complexă în gândirea lui
Spengler. Impresia generală este aceea că Imperiul Roman, datorită extinderii sale
teritoriale fără precedent, este cumva punctul culminant al puterii lumii clasice. Privită
însă din perspectiva ideii de “cultură” a lui Spengler nivelarea, ştergerea diferenţelor
organice care precede “cezarismul”, realizarea unitaţii politice a unei civilizaţii , este
semnul evident al declinului. Varietatea luxuriantă a formelor politice şi culturale este
ceva de domeniul irevocabil al trecutului, iar statul universal este rezultatul acestei
profunde decadenţe şi oboseli. Altfel spus, într-o lume care se scufundă în oboseală şi
care nu mai are ochi decât pentru problemele de zi cu zi este vremea oamenilor
excepţionali care strâng într-o singură unitate politică masele deja dezrădăcinate de prima
perioada a “civilizaţiei”. Iată cum vede Spengler acest tip de putere:´”Prin termenul de
<<cezarism>> înţeleg acel tip de putere care,lăsând la o parte orice justificare
constituţională ce si-ar putea acorda, este în esenţa sa o reîntoarcere la completa lipsă de
formă”23. Sau în altă formulare: “Importanţa reală se concentrează în puterea complet
personală a Cezarului sau a oricui altcuiva capabil s-o exercite în locul său. Este o
reîntoarcere a unei lumi care şi-a epuizat demult formele de existenţă în anistoricul
cosmic”24. De asemenea, Spengler are o viziune specială şi asupra dinamicii trecerii de la
perioada supremaţiei banului şi a economicului la cezarism: “ În prezent, faptele pure si
23 Oswald Spengler-The Decline of the West,vol. II- Perspectives of the world History, Translated by Charles Francis Atkinson, George Allen &Unwin, New York 1928, p. 43124 Oswald Spengler, op.cit.. p.431
16
gigantice, neîmpovarate de vreun conţinut raţional, reapar.Eternul puls cosmic a reusit în
sfârşit să învingă tensiunile intelectuale ale câtorva secole. Sub forma democraţiei, banii
au învins. A existat o perioadă în care politicul le-a fost complet subordonat. Însă pe
măsură ce a distrus vechile ordine ale culturii, haosul lasă treptat loc unui factor nou şi
copleşitor care ajunge la suprafată din străfundurile devenirii , Cezarul. În faţa sa banii se
prăbuşesc. Era imperială, în fiecare cultură, înseamnă sfârşitul epocii raţiunii şi a banilor.
Puterile sângelui îşi reiau vechea stapânire…”25.Cu alte cuvinte, puterea corozivă a
primei perioade a civilizaţiei, cea a puterii banului, este atât de mare încât ajunge să se
autodevoreze, provocând reacţia singurei forţe care rămâne în picioare într-un context în
care toate vechile forme sunt iremediabil distruse, cea a omului exceptional, Cezarul
căruia i se supun toate masele doritoare de ordine, de “Pax” şi de un sfârşit al dominaţiei
prădătoare a economicului: “ Prin intermediul banilor democraţia se autodistruge după ce
banii au distrus de asemenea şi intelectul…Oamenii sunt obosiţi până la dezgust de
supremaţia banilor… Oricine aparţine unei înalte etici care dispreţuieşte puterea banului,
oricine care este în esenţa sa suficient de sănătos pentru a fi aşa cum spunea Friedrich cel
Mare <<servitorul statului>>, cei care aderă la ceea ce am descris în altă parte ca fiind
socialism opus capitalismului, aceştia devin brusc ţinta unor imense forţe vitale.
Cezarismul creşte pe solul democraţiei, dar rădăcinile sale se hrănesc din străfundurile
tradiţiei sângelui. Cezarul clasic şi-a derivat puterea din instituţia Tribunatului , iar
demnitatea şi implicit permanenţa din instituţia Principatului. În propria noastră cultură
sufletul vechiului gotic se redesteaptă. Spiritul ordinelor cavalereşti copleşeşte
vikingismul jefuitor. Puternicii viitorului pot stăpâni pământul ca pe proprietatea lor
privata-deoarece marea formă politică a culturii este iremediabil distrusă- dar asta nu
inseamnă că , oricât de informă si de nelimitată ar fi puterea lor, ea nu ar avea nicio
misiune. Şi această misiune este neobosita grijă pentru lumea aceasta aşa cum este ea în
realitate, lucru complet opus ipocriziei interesate a epocii puterii banului. Pentru chiar
acest motiv acum începe lupta finală între Democraţie şi Cezarism, între forţele
conducătoare ale dictaturii banului şi voinţa pur politică de a ordona a Cezarilor .”26
Oricât de poetic-exagerate ni s-ar părea referirile la spiritul Goticului şi la cel cavaleresc,
este absolut evidentă dihotomia netă în gândirea lui Spengler dintre spiritul economic al
25 Oswald Spengler,op.cit., pp. 431-432. 26 Oswald Spengler, op.cit., pp. 464-465.
17
primei epoci a civilizaţiei ,cea a dominaţiei banului, şi dintre spiritul epocii
“cezarismului” în care politicul, întruchipat de individul de excepţie, îşi reia supremaţia
asupra economicului.
Este momentul să ne concentrăm acum asupra stadiului în care a ajuns conform
acestei scheme cultura occidentală. Conform lui Spengler, perioada anilor 1920-1930, în
care i-au apărut operele, reprezintă începutul unei îndelungi tranziţii de la prima epocă a
civilizaţiei , cea a banului, către cezarism. El crede că perioada supremaţiei economicului
a început cândva în jur de 1770-1790 un interval extrem de bogat în evenimente –
începutul revoluţiei industriale britanice, a economiei politice de asemenea cu origini
insulare – Adam Smith şi opera sa “The Wealth of the Nations”-, Revoluţia Americană şi,
în sfârşit, Revoluţia Franceză. Perioada similară din cultura clasică, crede Spengler, a
durat aproximativ 200 de ani, intervalul de timp dintre bătăliile de la Cannae şi Actium.
Procese importante şocant de similare cu cele din cultura occidentală au avut loc în acest
interval: rolul din ce în ce mai mare al aşa-numiţilor equites- echivalentul roman al
capitaliştilor care nu aveau nimic de-a face cu cavalerismul, marile tulburări sociale din
perioada fraţilor Gracchi, apariţia revoluţionară a lui Marius, reacţiunea lui Sulla şi, nu în
ultimul rând, marile revolte ale sclavilor culminând cu cea a lui Spartacus. Peste toate se
suprapun două procese lente, dar de neoprit: degradarea continuă şi definitivă a
instituţiilor Republicii Romane şi transformarea treptată a politicii de partid, “ideologică”
i s-ar spune azi, în lupte dintre grupuri care susţineau persoane şi nu idei sau viziuni
asupra societăţii. Lupta dintre Caesar şi Pompei este o pură luptă personală, fără măcar un
pretext “ideologic”. Uciderea lui Caesar este un act inutil al nostalgicilor republicani care
nu mai puteau readuce la viaţă nişte forme definitiv degenerate, act care nu poate decât
amâna triumful definitiv al cezarismului în persoana lui Augustus, care are totuşi
prevederea de a-şi drapa guvernarea personală în nişte relicve republicane complet
emasculate. Spengler detectează modele similare de evoluţie şi în celelalte şase civilizaţii,
însă paradigma rămâne civilizaţia clasică, întrucât, cum spuneam, o cunoaştem cel mai
bine. Adaptând aceste modele, debutul perioadei cezarismului pentru civilizaţia
occidentală ar fi trebuit să survină în jurul anului 2000.
18
II. DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A “CEZARISMULULUI”
SPENGLERIAN: “SEA POWER” VERSUS “LAND POWER”
În operele sale de dimensiuni mult mai reduse “Prusianism şi socialism” şi
respectiv “ Ora deciziei” Spengler îşi exprimă opiniile despre cezarism raportat strict la
19
civilizaţia occidentală într-un mod mult mai concret decât o face în “Declinul
Occidentului.” De asemenea, în aceste două opuscule şi mai ales în “Prusianism şi
socialism” Spengler se apropie cel mai mult de o abordare geopolitică a problemei
cezarismului raportat la civilizaţia occidentală(“faustică”).
După cum se ştie, la cumpăna veacurilor XIX-XX britanicul Halford Mackinder şi
căpitanul american de marină Alfred Thayer Mahan au pus bazele geopoliticii, alături de
germanul Ratzel şi de suedezul Kjellen. Mahan, în opera sa clasică “The Influence of
Sea-Power upon History”, a subliniat , bazându-se pe istoria Imperiului Britanic,
importanţa decisivă a controlului asupra mărilor de către o flotă puternică, lucru care
aduce cu sine şi preeminenţa comercială, inima comerţului mondial fiind dintotdeauna pe
mare. Ideea care stătea în spatele argumentaţiei lui Mahan era necesitatea ca S.U.A să-şi
edifice urgent o flotă puternică pentru a-şi fructifica excepţionala poziţie strategică de
parte a unei insule de proporţii continentale, protejată de Oceanele Atlantic şi Pacific şi
de punct median între două Lumi Vechi:” Fie că o vor , fie că nu, americanii vor începe
să privească în afară. Producţia în creştere a ţării o cere ca şi o crescândă presiune în
acest sens a populaţiei. Acelaşi îndemn îl face însăşi poziţia Statelor Unite între două
Lumi Vechi şi două oceane, poziţie care va fi în curând mult întărită de crearea unei
legături între Atlantic şi Pacific. Această tendinţă va creşte datorită colonizării europene a
Pacificului, a ascensiunii civilizaţiei japoneze şi a rapidei populări a statelor noastre de la
Pacific cu oameni care au toată conştiinţa agresivă a direcţiilor progresului nostru
naţional . Nicăieri nu gaseşte mai mult sprijin o politică externă americană curajoasă
decât printre oamenii de la vest de Munţii Stâncoşi “27Era vorba, în fond, de reluarea de
pe o “bază” mult mai vastă a modelului britanic. Programul lui Mahan a devenit realitate
în secolul XX, după cum se ştie. Amiralul american sublinia,aşadar, preeminenţa puterii
maritime asupra celei terestre, arătând că e suficient, din perspectiva puterii maritime, să
ai o flotă mai puternică decât a potenţialilor tăi adversari continentali dependenţi de
aprovizionarea pe mare pentru a le interzice acestora comerţul prin blocadă şi a-i reduce
astfel la neputinţă.28 Blocada navală engleză asupra Germaniei din Primul Război
Mondial va fi direct inspirată de teoriile lui Mahan. El va fi însă contrazis în scurt timp 27 Alfred Thayer Mahan-“The Interest of America in Sea-Power.Present and future”, p.10, Project Gutenberg EBook, www.gutenberg.net 28 Alfred Thayer Mahan- “The Influence of Sea-Power upon History. 1660-1783”,passim, Project Gutenberg EBook, www.gutenberg.net
20
de Mackinder care va accentua faptul că , în contextul dezvoltării căilor ferate, legăturile
pe întinderea imensei mase continentale eurasiatice vor deveni la fel de uşoare precum
cele maritime, ceea ce ar facilita apariţia unui “Behemoth” continental care , pornind din
“Heartland”-ul inaccesibil oricărei puteri maritime, se va înstăpâni asupra întregii Eurasii
şi a coastelor sale populate si bogate, condamnând puterile maritime precum Anglia la
insignifianţă în cel mai bun caz. Fireşte, Mackinder trăgea doar un semnal de alarmă,
fiind conştient că o putere maritimă putea evita acest deznodământ prin continuarea la
proporţii mult sporite a tradiţionalei politici britanice a “echilibrului de putere”, în fapt o
variantă engleză specifică a mai vechii politici de tip “divide et impera”. Interesant este
că aproape o sută de ani mai târziu Zbigniew Brzezinski recomanda S.U.A. pentru
menţinerea supremaţiei sale cam acelaşi gen de politică faţă de Eurasia. 29Oricum, însă,
potenţial, o putere terestră care ar reuşi sa-şi asigure stăpânirea asupra întregii Eurasii,
având în spate aproape trei sferturi din resursele şi populaţia globului, ar fi invincibilă.
Practic, în spatele întregii viziuni geopolitice se află o dihotomie fundamentală: “sea-
power” versus “land-power”, dihotomie care se prelungeşte chiar în sfera “viziunilor
asupra lumii”, viziuni în care se luptă “pământul solid si ferm” cu “marea fluidă şi în
continuă mişcare”30. În continuare, vom analiza , pe baza acestei dihotomii fundamentale,
dimensiunea geopolitică a conceptului de “cezarism” al lui Spengler.
Scriind în siajul Primului Război Mondial Spengler identifica cele două
viziuni concurente pentru hegemonia civilizaţiei occidentale ca fiind cea prusac-socialistă
şi cea englez-capitalistă, altfel spus în termeni geopolitici “land-power” versus “sea-
power” sau preeminenţa politicului faţă în faţă cu supremaţia economicului. Înainte însă
de a discuta pe larg ideile expuse de Spengler în acest eseu ar trebui să spunem câteva
cuvinte despre viziunea sa despre politic care este în deplină consonanţă din nou cu o
perspectivă geopolitică. Pe urmele lui Nietzsche Spengler consideră omul ca fiind “un
animal de pradă” , dar nuanţează viziunea “supraomului” solitar nietzschean ,
argumentând că acest caracter inerent omului nu se opune unei organizări politice, ba din
contra. Statele nu sunt altceva decât comunităţi organizate pentru război, iar politicul nu
are alt sens decât lupta împotriva duşmanilor exteriori comunităţii. Viziunea sa este 29 Zbigniew Brzezinski-“Marea tabla de sah. Suprematia americana si imperativele sale geostrategice”, passim, Traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers Enciclopedic , Bucuresti 2ooo30 Carl Schmitt-“Tierra y mar”, passim, traducere de Rafael Fernandez-Quintanilla, Instituto de Estudios Politicos , Madrid 1952.
21
frapant de asemănătoare cu cea expusă de Carl Schmitt în 1927 în lucrarea sa “Conceptul
de politic” în care spunea că “a acţiona politic este a alege între prieten sau duşman”31.
Aceasta este şi viziunea spengleriană despre politic, răsturnând celebra definitie a lui von
Clausewitz-“politica este continuarea războiului cu alte mijloace”. Pare destul de obscur
din perspectiva discuţiilor contemporane despre “politică”, dar ne vom lămuri imediat.
Spengler şi Schmitt consideră democraţia liberală, parlamentară ca fiind total nepotrivită
spaţiului german şi continental în general întrucât este un produs specific şi irepetabil al
situaţiei insulare britanice(din nou geopolitica!). Pozitia insulară relativ sigură şi lipsa
unui duşman au facilitat dezvoltarea unui anumit pluralism de interese care a dus la un rol
din ce în ce mai mare al Parlamentului si la slăbirea statului, dar, datorită poziţiei sale
insulare, Anglia nu avea nevoie de un stat ci doar de o flotă! Astfel, scutiţi de un duşman
tangibil şi liberi de obligaţiile pe care le impune de regulă un stat puternic asupra
supuşilor sai , englezii s-au consacrat activităţilor economice facilitate de o flotă extrem
de puternică , stăpâna incontestabilă a mărilor şi oceanelor planetei cam de la 1674( după
al treilea război anglo-olandez, victorie olandeză a la Pyrhhus din care flota acestora nu
şi-a mai revenit niciodată) până în 1922( tratatul naval de la Washington prin care
englezii recunoşteau dreptul la paritate a flotei americane , din nou un amănunt extrem de
semnificativ!). La adăpostul barajului de protecţie al flotei engleze, Albionul a putut
coloniza economic planeta şi a putut să-şi permită un regim parlamentar care să facă
auzite pluralitatea de interese pe care statutul de putere maritim-comercială le face
implicit posibile. Pentru Spengler, rămâne însă foarte clar că acest caracter parlamentar-
liberal al regimului englez nu afectează şi nu paralizează puterea de decizie a statului în
caz de nevoie, cum se întâmplă cu imitaţiile sale continentale nereuşite. Existau chestiuni
care suscitau acordul imediat al ambelor facţiuni-whig sau tory- cum ar fi faptul că flota
engleză trebuie sa deţină în mod detaşat supremaţia mondială sau că pe continent nu
trebuie să apară niciodată o putere hegemonică ce ar putea ameninţa apoi tocmai
preeminenţa flotei engleze având în spate o “bază” precum Europa .Aceste trăsături –
regim liberal-parlamentar combinat cu o esenţială libertate de decizie a executivului în
politica externă- aveau să fie moştenite şi de succesorul american al Angliei, bazat tot pe
“sea-power” şi implicit pe supremaţia economicului.
31 Carl Schmitt- “The Concept of Political”, passim, traducere de George Schwab, University of Chicago Press 1996.
22
Pe continent, însă, pentru Spengler si Schmitt, situaţia este total diferită.
Neexistând un English Channel care să descurajeze un eventual duşman să te atace, orice
stat continental trebuie să subordoneze ethosul individualist celui colectiv pentru a
asigura supravieţuirea entităţii statale. Ca atare, apar armatele puternice, ethosul militarist
si sistemele politice bazate pe autoritate ca un simplu corolar al necesităţii supravieţuirii
politice într-un spaţiu contiguu în care celelalte state, forme organizate ale “animalului de
pradă” uman , nu vor fi oprite să atace nici de English Channel sau de Atlantic şi Pacific
ulterior şi cu atât mai puţin de exhortaţii pacifiste.Preluarea modelului liberal-parlamentar
britanic născut într-un context insular specific şi irepetabil este pentru Spengler o imensă
eroare. Partidele şi facţiunile nu sunt formate pe baze naturale de interese economice
precum în Anglia ori în S.U.A. ci pe baze ideologic-abstracte specifice perioadei
civilizaţiei şi nu fac decât să slăbească statul aducându-l în pragul dezintegrării şi
facându-l o pradă uşoară atât pentru interesele economic-comerciale ale puterilor
maritime cât şi pentru alte puteri continentale mai viguroase precum Rusia. De aici
ostilitatea ireconciliabilă a lui Spengler pentru Republica de la Weimar, fapt care nu
trebuie asimilat, aşa cum, din păcate o fac mulţi observatori neavizaţi sau interesaţi, cu o
adeziune la naţional-socialism faţă de care Spengler nu a avut decât cel mai profund
dispreţ. Chintesenţa acestui ethos continental, colectiv, militarist , “socialist” , cu sensul
la Spengler de “comunitar” , ethos creat de o luptă de peste 6-700 de ani împotriva
pagânilor baltici şi apoi a slavilor la graniţa de est de atunci a Europei este spiritul prusac.
În mod aparent paradoxal, părintele geopoliticii din perspectivă insulară Halford
Mackinder aprobă această dihotomie: “ Economia politică britanică şi economia naţională
germană au practic aceeaşi sursă, opera lui Adam Smith…Ele diferă doar în unitatea care
se angajează în competiţie. În economia politică această unitate este individul sau firma;
în economia natională tinde să fie statul printre celelalte state”32. Diferenţa rămâne
esenţială şi confirmă supremaţia politicului în spaţiul german-continental şi cea a
economicului în cel britanic-insular. Despre cea din urmă Mackinder este la fel de
tranşant ca şi Spengler: “ În secolul al XIX-lea Marea Britanie a avut controlul complet
asupra oceanelor întrucât Statele Unite nu erau încă puternice, iar Europa era complet
absorbită în războaiele sale. Controlul mărilor şi pieţelor lumii erau obiectivele Natiunii
32 Halford Mackinder-“Democratic Ideals and Reality”, National Defense University Press, Washington D.C. 1996, p.142.
23
de Băcani în viziunea Şcolii economice din Manchester. Principalele pieţe noi erau
reprezentate de vasta populaţie a Indiilor… De aceea, chiar dacă Marea Britanie ar fi
putut anexa fiecare coastă în afara Europei exceptând-o pe cea americană de la Atlantic,
ea s-a limitat la ocuparea de puncte de alimentare cu cărbune pentru navele sale pe
traseele oceanice spre India şi la întreprinderi coloniale în regiuni neocupate care i-au
fost forţate de propriii aventurieri pe care a încercat în van să-i stăvilească. ”33
Aşadar, statul britanic reacţiona în esenţă la îndemnurile propriilor săi aventurieri
particulari(“vikingi” în terminologia lui Spengler), iar Imperiul Britanic este în esenţă
rezultatul unor astfel de acţiuni “private” , “East India Company” fiind cel mai bun
exemplu în acest sens. De altfel, după cum am mai spus, întreaga teorie geopolitică a lui
Mackinder nu este altceva decât un semnal de alarmă, atrăgând atenţia unui Albion mult
prea încrezator în sine în jur de 1900 asupra imensului potenţial pe care-l poate oferi
Eurasia unei puteri continentale unificatoare a cărei simplă formare ar fi suficientă pentru
a îngenunchea puterea navală britanică.
Dihotomia englezi versus prusaci sau , geopolitic vorbind, “sea-power” versus
“land-power” este adâncită de Spengler: “ Spiritul viking şi cel al cavalerilor medievali
sunt limpezi aici: ethosul succesului şi ethosul datoriei. Poporul englez este structurat pe
linii de bogăţie şi sărăcie, cel prusac pe linii de comandă şi supunere ”34. Sau: “ Instinctul
pirateresc al naţiunii insulare are o cu totul altă înţelegere a afacerilor economice. Acolo
activitatea economică trece drept o problemă de luptă şi pradă-în esenţă de drept al
individului la o parte din pradă. Statul normand care a dezvoltat o tehnică rafinată de a
acumula rezerve baneşti a fost bazat în întregime pe principii piratereşti. Acelaşi stil este
astăzi evident în fiecare companie engleză de comerţ şi în fiecare trust american. Scopul
lor nu este acela de a munci constant pentru a ridica standardul de viaţă al întregii naţiuni,
ci mai degrabă acela de a produce averi private prin folosirea capitalului privat cu scopul
de a înfrânge competiţia privată şi acela de a exploata publicul prin folosirea reclamei, a
războaielor preţurilor , a stimulării artificiale a consumului şi a controlului strict al
raportului dintre cerere si ofertă. Toate acestea dovedesc că existenţa economică a
Angliei este sinonimă cu ideea de <<business>> adică o formă rafinată de piraterie.
Instinctul englezesc priveşte toate bunurile drept obiecte de pradă care trebuie folosite în
33 Halford Mackinder, op.cit., p.135. 34 Oswald Spengler-“Prussianism and Socialism”, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/, p. 37.
24
scopul de a te îmbogăţi… Sublimul <<comerţ liber>> este parte componentă a economiei
de tip viking. Termenul socialist-prusac echivalent ar fi <<controlul statului asupra
schimbului de bunuri>>. Acest fapt atribuie comerţului un rol mai degrabă subordonat şi
nu unul dominant în complexul activităţii economice. Putem astfel înţelege de ce Adam
Smith a arătat ură faţă de stat şi faţă de <<fiarele viclene numite oameni de stat>>. Într-
adevăr , oficialii competenţi ar trebui să aibă asupra comerciantului acelaşi efect precum
poliţistul asupra tâlharilor şi crucişătoarele asupra echipajelor de piraţi… Astfel
descoperim două mari principii economice opuse în lumea modernă. Vikingul a devenit
susţinător al <<comerţului liber>>, cavalerul teuton este azi un oficial al administraţiei.
”35 Distincţia repetat făcută de Spengler se confundă până la identitate cu cea a lui
Mackinder dintre “Political Economy” şi “National Economy’! Numai valorizarea diferă,
dar asta este ceva absolut firesc când unul vorbeşte din perspectivă continentală şi celălalt
din una insulară.
Treptat, îşi face loc o întrebare capitală pentru demersul nostru. Ar fi totuşi
admisibil pentru Spengler un cezarism bazat pe economic şi pe “sea-power”? E adevărat,
perspectiva ar fi fost cu totul indezirabilă pentru Spengler, dar ne putem întreba, având în
minte comparaţia care va urma cu viziunea lui Djuvara, dacă măcar e de conceput un
asemenea tip de cezarism pentru gânditorul german? Aparent, el lasă o uşă deschisă şi
unei asemenea posibilităţi cu totul de nedorit într-un pasaj unic în opera sa : “ Va deveni
oare economia mondială exploatare universală sau organizare a lumii? Vor fi Cezarii
viitorului imperiu miliardari sau administratori universali? Va fi populatia Terrei atâta
timp cât va dura acest imperiu al civilizaţiei faustice condusă de trusturi şi carteluri ori de
oameni precum cei imaginaţi în paginile finale ale părţii a doua din <<Faust>>? ”36
Înainte de a răspunde afirmativ la întrebarea de mai sus pe baza acestui pasaj, repetăm,
unic în corpusul operei spengleriene, trebuie să ne amintim definiţiile date “cezarismului”
pe care le-am citat din “Declinul Occidentului” în care se spune clar , pe baza modelului
roman, că nu se poate da alt înţeles “cezarismului” decât ca reprezentând înfrângerea de
către indivizi excepţionali pe baze pur politice a puterii banului. Afirmaţia este repetată
de multe ori. Cum contradicţia pare evidentă şi cum admiterea unei astfel de posibilităţi, a
unui “cezarism economic” , bazat pe puterea banului şi a economicului nu mai apare
35 Oswald Spengler, op.cit., pp. 41-42. 36 Oswald Spengler, op.cit., p.43.
25
nicăieri altundeva ( eseul “Prusianism si socialism” a apărut în 1919 cu trei ani înainte de
apariţia volumului 2 din “Declinul…” în care este discutată noţiunea de “cezarism” )
trebuie să considerăm că este vorba de o metaforă , de un fel de reducere la absurd în
limbajul plastic al lui Spengler pentru că nu trebuie pierdut din vedere un alt element
esenţial: Spengler atribuie acestei dominaţii a puterii banului un rol extrem de coroziv
care, dacă aceasta nu ar fi oprită de “cezarism”, ar duce mult mai rapid la dezintegrarea
totală a culturii în cauză ajunsă la faza ei de “civilizaţie”. Altfel spus, ar fi vorba mai
degrabă de un nou Ev Mediu capitalist drapat în straie parlamentar-democratice golite de
orice sens şi deci de o ocolire a adevăratului “cezarism” , după cum rezultă din alt pasaj
care pare că descrie actuala “globalizare”: “ Contrară ideii prusace este viziunea unei
Republici Mondiale capitaliste. Şi asta pentru că Anglia este o republică chiar dacă azi
cuvântul desemnează stăpânirea individului particular de succes care-şi poate plăti
alegerea şi implicit influenţa. Republica Mondială este Pământul visat ca un imens teren
de vânătoare pentru cei care vor să se îmbogăţească şi care cer pentru ei înşişi dreptul de
a se angaja în luptă corp-la-corp pentru aceasta”37 .
“Ora deciziei” , publicată în august 1933 la câteva luni după instaurarea regimului
naţional-socialist faţă de care, după cum am spus, Spengler avea o opinie dispreţuitoare
este deosebit de preţioasă pentru demersul nostru din două motive: primul, pentru că este
ultima operă publicată de Spengler înainte de moarte şi al doilea pentru că discută în mod
direct posibilitatea ca Statele Unite să reprezinte imperiul Occidentului. Anglia,
reprezentată în 1919 în “Prusianism si socialism” drept principalul inamic bazat pe
puterea sa maritim-economică al unui eventual cezarism cu tentă prusacă , se scufundă
pentru Spengler din ce în ce mai mult în planul doi. De fapt, ambele eseuri sunt
manifestări ale profundei opoziţii pe care Spengler a avut-o atât faţă de Republica de la
Weimar (nu întâmplator,“Prusianism…” apare în 1919 imediat după adoptarea
Constituţiei de la Weimar) pe care o consideră complet nepotrivită spiritului continental
şi definiţiei “politicului’ în sens german şi, în fapt, drept “calul troian” al intereselor
britanice, cât şi faţă de cel de al III-lea Reich pe care îl vedea drept o pseudosoluţie ineptă
născută din disperarea crizei economice şi din demagogia tipică miscărilor de mase care
nu avea nimic în comun cu autenticul spirit prusac. Ideologia sa biologic-rasistă i se
37 Oswald Spengler, op.cit., p.57
26
părea o aberaţie şi în mod clar se poate spune că pentru Spengler Hitler nu avea nimic
dintr-un autentic Caesar prusac. El continuă să spere în 1933-1934 că episodul naţional-
socialist nu reprezintă decât o deraiere temporară absurdă care va face loc treptat unui
Caesar inspirat de “prusianismul” autentic. În “Ora deciziei” Spengler afirmă cu
îndrazneală că adevăratul câştigător al Primului Război Mondial au fost “popoarele de
culoare”. Noţiunea nu are nimic rasist în sens biologizant pentru că el îi include şi pe
ruşii caucazieni acum conduşi de bolşevici chiar ca vârf de lance al acestei revolte
împotriva Occidentului. Aceste “popoare de culoare” nu sunt altceva decât echivalentul
barbarilor germanici şi turanici care au distrus în cele din urmă Imperiul Roman şi
includ atât naţiuni tinere care nu au fost în opinia lui Spengler parte a unei culturi precum
ruşii (occidentalizarea de după Petru cel Mare este văzută ca o “pseudomorfoză” care a
blocat drumul spre o nouă cultură rusă-temporar sau definitiv, rămânea de văzut) şi
japonezii , dar şi popoare de “fellaheen”(care au fost parte a unor mari culturi , dar acum
au ajuns precum egiptenii în perioada persană , ptolemeică, romană sau bizantină-
incapabili de a mai fiinţa într-o formă politică proprie) precum chinezii sau indienii.
Fireşte, şi populaţiile africane sunt parte a acestei revolte.În acest context ameninţător
pentru civilizaţia “faustică” întrebarea cine va realiza “cezarismul”, “imperium mundi” al
Occidentului capătă o urgenţă aparte. Spengler menţine în linii mari dihotomia dintre
“prusianismul socialist” şi “capitalism” şi continuă să spere ceva mai temperat în victoria
germană, dar , cum spuneam, remarcă declinul accentuat al Angliei şi ascensiunea rapidă
a S.U.A., fapt foarte important pentru discuţia noastră. Bineînţeles, el priveşte cu un
profund scepticism şansele americane în acest sens, arătând din nou contradicţia în
termeni care i se pare a fi ideea unui “cezarism american”: “Sunt Statele Unite o putere
cu viitor? Înainte de 1914 observatori superficiali vorbeau de posibilităţi nelimitate după
un sejur de una-două săptămâni, iar societatea postbelică vest-europeană , compusă din
mase şi snobi, era plină de entuziasm pentru tânăra şi <<voinica>> Americă văzută ca
fiind net superioară nouă, ba chiar un model pozitiv pentru noi de urmat. Însă în esenţă
depozitele în dolari nu trebuie să fie considerate ca reprezentând puterea spirituală şi
profunzimile oamenilor cărora le aparţin; nici sportul să fie confundat cu vigoarea rasei
sau inteligenţa în <<business>>cu mintea şi spiritul. Ce este de fapt <<americanismul
sută la sută>>? O existenţă de masă standardizată la un nivel cât mai jos posibil , o
27
<<poză>> primitivă sau o promisiune de viitor?
Tot ceea ce ştim până acum este că acolo nu există nici o naţiune reală,
nici un stat adevărat. Se pot acestea dezvolta din încercarile sorţii sau această posibilitate
este din start exclusă de simpla existenţă a tipului colonial al cărui trecut spiritual se află
în altă parte şi care acum este mort? Americanul nu vorbeşte de stat sau de patria mamă
aşa cum o face englezul, ci doar despre “ţara asta”. De fapt, tot ceea ce aceasta înseamnă
pentru el se rezumă la un câmp nemărginit şi o populaţie de <<trapperi>> , rătăcind
dintr-un oraş în altul în vânătoarea după dolari, lipsită de scrupule sau de un scop mai
înalt; şi asta deoarece legea este doar pentru aceia care nu sunt suficient de vicleni sau de
puternici pentru a o ignora.
Asemănarea cu Rusia bolşevică este mult mai mare decât işi poate
imagina cineva. Este vorba de aceeaşi imensitate a teritoriului, care în primul rând, prin
excluderea oricărei posibilităţi de atac reuşit din partea unui invadator , exclude în
consecinţă şi experienţa pericolului naţional real şi, în al doilea rând, previne dezvoltarea
unei adevărate perspective politice. Viaţa este organizată exclusiv din punct de vedere
economic şi în consecinţă este lipsită de profunzime, cu atât mai mult cu cât nu conţine
nimic din acel element de tragedie istorică , de mare destin, care a lărgit şi a fortificat
sufletul popoarelor occidentale pe întinderea secolelor. Religia americanilor, iniţial o
formă strictă de puritanism, a devenit un fel de divertisment obligatoriu , iar războiul a
fost privit ca un sport de tip nou. De asemenea există aceeaşi dictatură precum în Rusia
(nu contează că este impusă de societate în locul unui partid) afectând orice- flirtul şi
mersul la biserică, pantofii şi rujul, dansurile şi romanele la modă, gândirea, mâncarea şi
divertismentul – lucruri care în Europa de Vest sunt lăsate opţiunii indivizilor. Există un
singur tip standardizat de american şi mai ales de femeie americană în trup, haine şi
spirit; orice abatere de la tip sau orice critică deschisă a acestuia atrage condamnarea
publică la New York ca şi la Moscova. În sfârşit, există o formă aproape rusească de
socialism de stat sau de capitalism de stat, reperezentată de masa trusturilor, care,
asemenea structurilor administrative economice ruseşti, standardizează şi controlează
sistematic fiecare detaliu al producţiei şi al structurii pieţei. Aceştia sunt adevăraţii
stăpâni ai ţării în ambele cazuri. Este voinţa faustică de putere , dar transformată din
creştere organică în mecanizare fără suflet. Imperialismul bazat pe dolar care răzbate
28
întreaga Americă până în sud la Santiago sau Buenos Aires şi încearcă să submineze şi să
elimine comerţul vest-european(mai ales pe cel englezesc) , este în întregime asemănător
în controlul tendinţelor economice din propria sferă de influenţă prin putere politică
imperialismului bolşevic. Motto-ul bolşevic <<Asia asiaticilor>> corespunde şi el în
principiu concepţiei adaptate necesităţilor prezentului a Doctrinei Monroe pentru
America Latină – altfel spus, toată America pentru puterea economică a Statelor Unite.
Acesta este sensul ultim al formării de republici <<independente>> precum Cuba sau
Panama , al intervenţiei în Nicaragua şi al răsturnării prin puterea dolarului a preşedinţilor
recalcitranţi din America Latină până în sudul ei extrem.
Însă această<<libertate>> a existenţei pe baze pur economice, liberă de
constrângerile statului şi legii , îşi are şi cealaltă latură. Din ea a apărut o putere maritimă
care începe să fie mai puternică decât Anglia şi controlează două oceane. Au apărut de
asemenea şi posesiuni coloniale: Filipinele, Hawaii, insulele din Indiile de Vest.
Interesele de afaceri şi propaganda engleză au târât ţara din ce în ce mai mult în Marele
Război , conducând în final la participarea militară. Este astfel clar că Statele Unite au
devenit un element conducător în politica internaţională, fie că o doresc sau nu, şi trebuie
acum fie să înveţe să gândească şi să acţioneze intern şi extern în concordanţă cu o
politică de stat ori să dispară în forma lor actuală. Nu mai există acum drum de
întoarcere. “38Acest amplu citat este capital în înţelegerea profundei antinomii din
perspectiva lui Spengler dintre “cezarism” si “americanism”. Accentul este pus în mod
categoric pe necesitatea preeminenţei politicului, pe descrierea societăţii americane drept
complet subjugată puterii economicului şi a banului, a faptului că orice acţiune a politicii
americane este mult mai tributară intereselor economice ale “trusturilor”(azi, am spune
ale “corporaţiilor multinaţionale”) decât a fost vreodată politica engleză faţă de acţiunile
“vikingilor” săi. Observăm din nou accentul pus pe “pericol” ca sursă a politicului ,
viziune specific continentală: americanul în mult mai mare măsură decât englezul s-a
simţit la “adăpost” de nevoia de a gândi politic, având nu doar un English Channel între
el şi eventualii săi duşmani ci Oceanele Atlantic sau Pacific. De asemenea, Spengler reia
vechea sa idee a “culturii” ca produs al solului . Îndepărtaţi de Europa Occidentală,
americanii au pierdut legătura cu solul “faustic”, devenind un popor colonial, un popor de
38 Oswald Spengler-“The Hour of Decision”, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/, pp.31-34
29
“trapperi” şireţi, înfeudaţi complet banului şi evaluând succesul economic drept singura
măsură a valorii umane. În ciuda individualismului afişat, americanul mediu este
complet tributar mentalităţii de masă . Fireşte, perspectiva lui Spengler este una excesiv
de idealistă şi ar stârni zâmbete în rândul anumitor istorici şi politologi contemporani.
Subestimarea superiorităţii tehnice americane şi accentul exagerat pus pe calitatea
factorului uman într-o epocă deja dominată de tehnică erau comune în Europa anilor
1930. Pe de altă parte, lăsând la o parte succesele în cascadă ale politicii externe
americane datorate mai degrabă ”sinuciderii” politice a Europei în cele doua războaie
mondiale , poziţiei geopolitice extrem de favorabile şi superiorităţii strict tehnice decât
calităţilor intrinseci ale establishmentului politic american , analiza lui Spengler rămâne
în opinia mea valabilă în punctele esenţiale.
III. UN SPIRIT NEOSPENGLERIAN ÎN PERIOADA POSTBELICĂ:
NEAGU DJUVARA
Ne apropiem de punctul central al lucrării, comparaţia dintre “cezarismul” lui
Spengler şi conceptul lui Neagu Djuvara de “imperiu universal al civilizaţiei occidentale”
a cărui încarnare ar fi în opinia sa reprezentată de S.U.A. Înainte de aceasta, se cuvine
făcută însă o scurtă prezentare a ansamblului teoriei sale a civilizaţiilor expusă în
“Civilizaţii şi tipare istorice”.
Teoria civilizaţiilor a lui Neagu Djuvara este extrem de puţin cunoscută în
30
România. Majoritatea publicului mediu cultivat îl cunoaşte mai mult din cărţile de
popularizare pentru copii, de altfel savuroase, din emisiunile televizate unde este o
prezenţă “exotică” prin civilitatea şi farmecul său şi, mai recent, din vâlva pe care a făcut-
o cartea sa “Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumană la originile Ţării
Româneşti “ care propune o viziune complet nouă despre întemeierea Ţării Româneşti
încadrabilă de altfel în contextul mai vast al teoriei sale a civilizaţiilor. Trebuie menţionat
că această ignoranţă aproape desăvârşită a publicului mediu românesc nu-i este
imputabilă autorului deoarece în fiecare interviu apărut în presa scrisă ori în fiecare
prezenţă televizată Neagu Djuvara face întotdeauna trimiteri la teoria sa a civilizaţiilor.
Nici mediul academic nu a stăruit asupra remarcabilei teorii a lui Neagu Djuvara din
motive care sunt greu de stabilit. Este însă probabil că această tăcere stranie la prima
vedere poate fi explicată prin considerente care depăşesc graniţele comunităţii academice
din România. Ca s-o spunem franc, “teoria civilizaţiilor” nu mai este la modă într-o lume
dominată de specializarea excesivă în care o viziune vastă, de sinteză, atrage un val de
obiecţii punctuale care , uneori, pot fi corecte în litera lor, dar care greşesc în esenţă ţinta.
Chiar dacă Spengler, Toynbee sau Djuvara pot face cutare sau cutare eroare factologică
asta nu afectează esenţa ansamblului teoriilor lor. O viziune ciclică în sens “tare” a
istoriei nu face decât să contrarieze opinia împământenită care, în ciuda aparenţelor,
continuă să fie tributară unei scheme progresiste. Aidoma scientiştilor din secolul al XIX-
lea continuăm în forme mai rafinate să confundăm progresul strict tehnic cu progresul în
general. Dar poate secretul esenţial al pretinsei discreditări a teoriei civilizaţiilor stă în
faptul că ne smulge piedestalul autoasumat al convingerii că suntem punctul culminant al
întregului mers al istoriei, că putem evita ,mai ales cu ajutorul tehnicii, soarta altor
forme istorice. Chiar în interiorul teoriei civilizaţiei,în ramura ei anglo-saxonă, Toynbee
spera cu disperare că civilizaţia occidentală va fi cumva cruţată de soarta tuturor
celorlalte. Aici cu greu putem să nu cădem în “wishful thinking”… Un alt motiv este
asocierea prea apropiată a teoriei civilizaţiilor în general cu numele lui Spengler care,
cum am mai spus, fie din ignoranţă, fie din interese bine cântarite, este asociat ad
nauseam cu naţional-socialismul, cu Hitler etc. Pentru majoritatea istoricilor anglo-saxoni
oricine s-a opus Republicii de la Weimar este automat complice al lui Hitler. Tertium non
datur. Or, au existat oameni ca Spengler sau Ernst Junger, aparţinând aşa-numitei
31
“revoluţii conservatoare” din punct de vedere politic, care s-au opus în egală măsură
ambelor forme politice. Dar aceasta este deja o altă discuţie…
Pentru a situa mai bine viziunea lui Neagu Djuvara în contextul epocii sale
ar fi foarte utilă o trecere în revistă a gândirii istorice europene după Al Doilea Război
Mondial , nu una exhaustivă, fireşte, lucru care depăşeşte cu mult intenţiile lucrării
noastre, ci una care să puna accentul pe problema ciclicităţii care este departe de a
dispărea în ciuda discreditării lui Spengler de care vorbeam mai sus. Diferenţa este însă
majoră. Gândirea istorică postbelică, în consonanţă cu un curent intelectual aproape
general, a fost profund marcată de schimbări esenţiale, decisivă fiind în acest sens ceea ce
se poate numi “teoria sistemelor”, o viziune sistemică asupra obiectului studiului
său(societatea umană, de exemplu, văzută ca un sistem care se autoreglează ca răspuns la
stimuli exteriori, sistem cu propria lui dinamică, viziune care pare la prima vedere
apropiată de organicismul spenglerian, impresie înşelătoare, însă). Teoria sistemelor,
pornind de la initiatorul său von Bertalanffy, priveşte societatea şi , în fond, orice obiect
al studiului său, ca un sistem care evoluează , însă îl priveşte din exterior, cu ochii
tehnicianului, ciberneticianului care desface rece sistemul în elementele sale componente
pe când organicismul lui Spengler, mergând pe urmele lui Goethe sau Nietzsche ,
încercase să privească lucrurile din interior, din perspectiva subiectivă, “interioară”, a
“vietăţii” numite “cultură”, lucru din care derivă “poezia” întregii sale gândiri, care a
contribuit la discreditarea sa în mediul academic. Altfel spus, diferenţa dintre
organicismul vitalist spenglerian şi “teoria sistemelor” postbelică ce determină o vastă
direcţie intelectuală de dupa 1945, inclusiv în planul scriiturii istorice, este cea dintre o
filosofie poetică, imaginativă a istoriei şi respectiv o viziune de tip cibernetic ajutată de
statistică. De aici derivă alte caracteristici ale scriiturii istorice postbelice: discreditarea
oricărei viziuni ce nu este întemeiată pe date statistice cuantificabile, omniprezenţa
graficelor, a tabelelor , matematizarea istoriei. Acest fapt a venit, fireşte, ca răspuns la
tehnicizarea accelerată a lumii după 1945 , o tehnicizare fără precedent şi într-un ritm
incredibil care a dislocat aproape în întregime elementele supravieţuitoare ale vechii
culturi europene care făcuseră posibile viziuni precum cea a lui Spengler. Revenind la
problema ciclicităţii în istorie, ea nu dispare în perioada postbelică, dar capătă forme
diferite de cele prezente la Spengler si Djuvara, după cum vom vedea. La cei doi avem
32
de-a face cu o ciclicitate tare, fără compromis: istoria nu are sens imanent, nu are direcţie,
este compusă din cicluri continue de naştere, creştere, decădere şi moarte precum viaţa
însăşi. Nu există progres în viaţă sau în istorie. La autorii pe care-i vom discuta pe scurt
întâlnim, în esenţă, cu puţine excepţii, o ciclicitate slabă: e adevărat că există
cicluri( concepute, în general, nu ca cicluri ale unor “civilizaţii” care sunt entităţi
necuantificabile, imposibil de cuprins în statistici sau grafice,ci drept cicluri ale unui
“sistem mondial”conceput în forme diferite precum la Braudel, Wallerstein , Modelski
sau Joshua Goldstein ori, pur şi simplu, cicluri ale relaţiilor de putere în sistemul
anarhic,deocamdată, al relaţiilor internaţionale precum la Paul Kennedy) care sunt sau ar
trebui să fie elemente tranzitorii care vor dispărea , făcând loc unei noi epoci care, intr-un
fel, va încununa istoria , fie într-o societate liberală globală în care piaţa liberă , pacea
universală şi libertatea individuală vor triumfa definitiv, - variante mai prudente la
Goldstein sau Modelski decât la Fukuyama39- , fie într-o societate mondială marxistă , ca
la Wallerstein, care va desfiinţa ca prin miracol toate nedreptăţile şi tensiunile actualului
sistem. Aşa cum am spus mai sus, în spatele acestei ciclicităţi “slabe” se ascunde , fie în
varianta liberală, fie în cea marxistă, o viziune progresistă rafinată şi modificată faţă de
cea simplist-lineară a pozitivismului si scientismului secolului al XIX-lea.
Aceasta “ciclicitate slaba” îşi are ca strămoş , în viziunea noastră,
versiunea anglo-saxonă a teoriei civilizaţiilor, cea a lui Toynbee, care lasă loc liber în
virtutea binomului “challenge-response” posibilităţii ca “societatea” occidentală să fie
prima care să evite soarta tuturor celorlalte. Această direcţie a teoriei civilizaţiilor este
continuată de americanul Caroll Quigley în opera sa ‘Tragedy and hope”, operă care
continuă în linii mari viziunea lui Toynbee , aplicând-o mult mai detaliat la istoria lumii
de după 1914. Prin aceasta , în însăşi teoria civilizaţiei se admite posibilitatea ca această
ciclicitate necruţătoare recunoscută atât de Toynbee cât şi de Quigley la toate celelalte
civilizaţii , să nu se aplice civilizaţiei occidentale, facând loc astfel unei viziuni
progresiste, dupa cum o spune indirect Quigley: “Unele lucruri în mod clar nu le ştim
încă, inclusiv cel mai important dintre toate adică acela de a creşte în aşa fel copiii incât
să formăm din ei adulţi responsabili, dar per total ştim , asa cum deja am arătat, că putem
evita continuarea ororilor din 1914-1945, şi doar pe această bază putem fi optimişti în
39 Francis Fukuyama-“Sfarsitul istoriei si ultimul om”, Traducere de Mihaela Eftimiu, Editura Paideia, Bucuresti 2008, passim.
33
legatură cu capacitatea noastră de a ne întoarce la tradiţiile societăţii noastre occidentale
şi de a relua dezvoltarea ei pe linia vechiului model al diversităţii inclusive.”40 Acest ton
misionarist este complet străin lui Spengler ori lui Djuvara.
Trecerea de la ciclicitatea “slabă” din cadrul teoriei civilizaţiei la cea din
cadrul teoriei unui nou “sistem mondial” se face la Fernand Braudel, istoric important al
“Şcolii de la Annales” care este primul care insistă asupra ciclicităţii slabe în cadrul unui
sistem analizabil statistic si cuantificabil precum cel al economiei capitaliste mondiale cu
origini în jur de 1500 . Ideea de “civilizaţie” europeană nu mai are nici măcar sensul pe
care îl avea la Toynbee sau Quigley , ci devine un soi de metaforă a zonei centrale a
sistemului economic-politic edificat de capitalismul mondial întrucât acesta poate fi
cuantificat. În cadrul acestui nou sistem de referinţă, cu o vizibilă tentă marxistă, mult
mai moderată însă decât la Wallerstein, Braudel recunoaşte o anumită ciclicitate de tipul
“rise and fall”: “În ultimele secole ale Evului Mediu, totul confluează spre Veneţia, totul
pleacă de acolo. La începuturile epocii moderne , centrul de gravitaţie se deplasează spre
Lisabona, apoi la Sevilla sau mai bine spus oscilează între acest din urmă oraş şi Anvers,
până în ultimul sfert al veacului al XVI-lea. După aceea, la începuturile secolului al
XVII-lea se instaurează supremaţiile comerciale ale Amsterdamului până în primii ani ai
secolului al XVIII-lea, apoi cele din Londra care vor dura până la 1914 , ba chiar până în
1939. Întotdeauna a existat o orchestră şi un dirijor.”41 Şi în continuare: “Întelegem în
aceste condiţii de ce aceleaşi ritmuri ciclice afectează aproape în acelaşi moment
diferitele regiuni ale Europei”42. Dat fiind accentul pus de Braudel pe cercetarea
empirică , verificabilă statistic şi reticenţa sa de a se lansa în teorii necuantificabile , este
mai greu sa găsim la el dovezi clare ale unei viziuni din care să transpară ideea unui
eventual final al acestor cicluri în sensul ideii de “ciclicitate slabă” . Dacă totuşi ne
amintim de tenta marxistă a analizei sale , de accentul pus în toată cercetarea sa istorică,
ca şi de ansamblul “Şcolii de la Annales”, pe marginali şi săraci , ca şi pe descrierea
evident în sens progresist a ceea ce el vede în “Gramatica civilizaţiilor” ca fiind mersul
ascendent al îndeplinirii ideii de “libertate” putem presupune şi la el un puternic filon
40 Caroll Quigley-“Tragedy and Hope. A History of the World in Our Time”, The Mac Millan Company, New York 1966, p. 1090. 41 Fernand Braudel-“Gramatica civilizaţiilor”, Traducere de Dinu Moarcăş, Editura “Meridiane”, Bucureşti 1994, p.106.42 Fernand Braudel, op.cit., p.108.
34
progresist cu tentă marxistă .
Acest fapt este însă evident la Immanuel Wallerstein care
preia şi rafinează în sens marxist ideea de “sistem mondial” de la Braudel, continuând
într-un fel teoria “imperialismului” a lui Lenin. La Wallerstein lucrurile sunt extrem de
limpezi: acest “sistem mondial” este marcat de relaţia de exploatare pe care centrul
producător de produse finite o impune periferiei furnizoare de materii prime , iar
raporturile de putere în interiorul său se modifică într-un sens ciclic:”Un sistem mondial
este un sistem social, unul care cuprinde graniţe, structuri, grupuri membre , reguli de
legitimare si coerenţă. Viaţa sa este formată din forţa sa conflictuală care o menţine
împreună şi care în acelaşi timp o dezbină deoarece fiecare grup caută permanent să o
remodeleze în propriul avantaj.Are caracterul unui organism prin faptul că are o durată de
viaţă în interiorul căreia unele caracteristici se schimbă, în timp ce altele ramân
constante.”43 Comparaţia sa cu un organism nu are deloc sensul spenglerian, ci este doar
o metaforă, iar “altoirea” marxismului său pe “teoria sistemelor” şi pe modelul oferit de
Braudel şi de “Şcoala de la Annales” este evidentă. Wallerstein este, în opinia noastră,
modelul exemplar al acestei “ciclicităţi slabe” : ciclurile iraţionale ale “sistemului
mondial” capitalist vor face loc, treptat, unei societăţi mondiale marxiste care va răzbuna
speranţele înşelate ale secolului al XX-lea.: “Semnul distinctiv al lumii moderne este
imaginaţia profitorilor şi opoziţia celor oprimaţi. Exploatarea şi refuzul de a o accepta ca
fiind fie inevitabilă ori ca fiind constitutivă repetatei antinomii a erei moderne, se unesc
împreună într-o dialectică ce a fost departe de a-şi atinge punctul culminant în secolul
XX.”44 Un alt reprezentant al acestei “ciclicităţi slabe” este
Joshua S. Goldstein care în “Long cycles: prosperity and war in the modern age” (1988)
admite în linii mari existenţa “sistemului mondial” aşa cum transpare el de la Braudel si
Wallerstein ,cu amendamentul substantial că acordă un rol la fel de important şi
politicului în interiorul acestui sistem: “Sistemul mondial este caracterizat economic prin
diviziunea inegală a muncii în plan geografic între centru (producător de bunuri
secundare) şi periferie. Voi dezvolta în carte tema interdependenţei dintre economic şi
politic în centrul sistemului mondial. În plan economic, mă voi concentra pe economiile
43 Immanuel Wallerstein- “The modern World-System. Capitalist agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century.”,p.229, Academic Press, New York 197644 Imannuel Wallerstein, op.cit., p. 233
35
ţărilor din centru aşa cum s-au dezvoltat în 500 de ani. În timp ce majoritatea istoriilor
economiei accentuează creşterea constantă a economiei şi avansul tehnologic ca o forţă
ce a contribuit esenţial la această creştere , voi accentua fazele succesive de expansiune şi
stagnare pe măsură ce aceste economii s-au dezvoltat. Economia europeană nu s-a
dezvoltat într-o singură mişcare continuă înainte, ci în faze marcate de creştere accelerată
şi apoi de stagnare , de inflaţie puternică sau redusă…”45Goldstein confirmă în analiza sa
bazată pe un număr considerabil de date statistice şi grafice existenţa aşa-numitelor
“cicluri Kondratiev”, adică existenţa unui ciclu lung de 50 de ani cu două faze de durate
aproximativ egale de expansiune şi respectiv de stagnare a economiei. Goldstein mai
interpune acestui ciclu încă unul , cel al războiului hegemonic , preluat de la Toynbee
printre alţii, sugerând filiaţia de care am vorbit mai devreme între “teoria civilizaţiilor”
anglo-saxonă de tip Toynbee sau Quigley şi teoria “sistemului mondial”. Acesta
presupune existenţa unui mare război prin care puterea hegemonică în declin este
inlocuită de una nouă , război care este punctul culminant al unei “progresii războinice”
care presupune războaie de dimensiuni mai mici care-l preced şi o cursă a înarmărilor.
Goldstein crede că acest razboi hegemonic , venit după o perioadă de expansiune
economică ce permite mari cheltuieli militare , are un rol esenţial în naşterea perioadei
de stagnare care urmează. La el, rolul războiului hegemonic este esenţial:” În cele din
urmă, poziţia naţiunilor în sistemul mondial a fost decisă prin apelul la război”46 Pe de
altă parte, Goldstein rămâne în cadrul curentului liberal al “ciclicităţii slabe” ,
exprimându-şi speranţa apariţiei unui viitor sistem mondial în care recursul la războiul
hegemonic să înceteze si în care să domine cooperarea paşnică, “rupându-se” astfel
ciclul. Goldstein rămâne totuşi prudent în această viziune, spre deosebire de imaginea
mai optimistă a unui alt liberal partizan al “ciclicităţii slabe”, George Modelski47.
Atipic este în
acest peisaj “declinismul” reprezentat de Paul Kennedy pe care nu-l putem încadra în
viziunea “ciclicităţii slabe”deoarece el nu-şi propune decât să dea o dare de seamă
empirică asupra fenomenului declinului marilor puteri de-a lungul ultimilor 500 de
45 Joshua S.Goldstein –“Long cycles: Prosperity and War in the Modern Age”, pp. 4-5, www.joshuagoldstein.com/jgcycle.htm46 Joshua S. Goldstein, op. cit., p.547 George Modelski – “Long-term trends in World Politics” in “Journal of World-Systems research” , vol. XI , no 2, dec. 2005, passim.
36
ani ,fără să ajungă la teorii vaste şi fără să-şi exprime speranţa într-un alt tip de sistem al
relaţiilor internaţionale care să rupă acest ciclu aparent perpetuu de “Rise and fall”. Două
ar fi ideile esenţiale ale lui Kennedy şi anume decisiva importanţă a factorului economic
în deznodământul din lupta hegemonică dintre marile puteri şi faptul că orice declin al
unei mari puteri decurge inevitabil în aceeaşi logică economică drept urmare a ceea ce
istoricul britanic numeşte “overstretch”, luând ca model exemplar evoluţia Imperiului
Britanic: cu cât un imperiu se întinde mai mult , cu atât are de apărat mai multe teritorii şi
implicit are cheltuieli mai mari de făcut , lucru care-i va aduce decăderea in faţa unor
forţe mai proaspete şi mai puternice. Iată ce spune însuşi Kennedy:”De exemplu, este
detectabilă o relaţie cauzală între schimbările care intervin în timp în balanţa generală a
factorilor economici şi productivi şi poziţia ocupată în sistemul internaţional de către
puteri.”48Pe de altă parte, Kennedy este prudent în ceea ce priveşte declinul relativ al
actualei puteri hegemonice, S.U.A.: “În toate discuţiile despre eroziunea prepondereţei
americane trebuie să se repete constant că declinul la care ne referim este unul relativ şi
nu absolut , fiind de aceea întru totul natural.”49 Lucrarea lui Neagu Djuvara
“Civilizaţii şi tipare istorice” reprezintă doar o parte din teza de doctorat suţinută de autor
sub îndrumarea lui Raymond Aron la Sorbona. Viziunea sa este în esenţă ciclică precum
cea a lui Spengler şi parţial Toynbee, fiind însă mult mai îndatorată filosofului german
decât celui britanic, după cum o recunoaşte deschis: “…Spengler, care în ciuda
afirmaţiilor lui dogmatice, a erorilor şi a îndrăznelilor lui, domină încă de foarte sus
filosofia contemporană a istoriei”50 . Este revelatoare în acest sens chiar concepţia sa
despre “civilizaţii”(faptul că nu le numeşte “culturi” precum Spengler este o chestiune
pur terminologică, tributară mai ales faptului că lucrarea a apărut în mediul cultural
francez unde s-a încetăţenit această denumire) pe care, şocând multe sensibilităţi
contemporane, le consideră forme vii ale devenirii istorice întocmai precum Spengler şi
în dezacord cu Toynbee care le consideră unităţi sistemice non-biologice tributare
binomului “challenge-response” într-un nou efort deznădăjduit de a salva “liberul-
arbitru” uman: ”… în imensitatea stufoasă , multicoloră şi mişcătoare a trecutului, se
48 Paul Kennedy-“The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000”,p.22, Unwin Hyman, London 1988.49 Paul Kennedy, op.cit., p.56050 ? Neagu Djuvara-Civilizaţii şi tipare istorice, Editura “Humanitas”, Traducere de Serban Broche, Bucureşti 2007, p.16.
37
disting ici şi colo, din zorii istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra
lumii, ale căror tehnici , arte şi instituţii conferă popoarelor care le impărtăşesc o
coloratură , un stil aparte şi a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care , de la un caz
la altul, prezintă uimitoare similitudini. Aceste
ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al
Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile , uneori paralele, alteori succesive, ar
forma marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară.
Nenumărate forme de cultură, pline de interes prin ele însele , s-au ivit până azi
pretutindeni unde s-au constituit societaţi umane, dar numai aceste mari unităţi pe care le
numim civilizaţii şi care, din zorii Istoriei, nu par să fi fost mai mult de vreo
douăsprezece, apar ca locurile privilegiate unde , de câteva milenii, se manifestă în
modul cel mai dinamic evoluţia speţei umane.
Să convenim,aşadar, să păstrăm termenul <civilizaţie> pentru a desemna culturile
care:
1. au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut,
îmbrăţişând mai multe etnii sau mai multe state organizate;
2.au realizat o anumită unitate în moravuri şi tehnici, arte, credinţe şi care
3.dezvoltându-se în general pe o durată de peste două mii de ani, au trecut prin
fazele aceleiaşi scheme de dezvoltare politică.
Se poate spune despre civilizaţii, la o scară mai mare, ceea ce Teilhard de Chardin
spune despre speciile(sau <phyla>) evoluţiei: < ceea ce … clasează <phylum-ul> fără
ambiguitate în categoria unităţilor naturale ale lumii este<forţa lui şi legea lui de
dezvoltare naturală>. Fără să recurgem la metafore se comportă , în felul lui, ca un lucru
viu: creşte şi înfloreşte.
Văzute din această perspectivă, civilizaţiile sunt un episod al căutării de
către viaţă a unor forme noi. Nu trebuie să căutăm nici mai multă, dar nici mai puţină
<realitate> în aceste ansambluri umane, civilizaţii, culturi, naţiuni, etnii, decât în clasele,
familiile , genurile şi speciile pe care le distinge sistematizarea în ştiinţele naturale.”51
Credem că nu mai e nevoie de alte dovezi pentru a sustine acordul
fundamental între Djuvara şi Spengler în ceea ce priveşte asimilarea “culturilor” ori 51 Neagu Djuvara, op.cit., p.22
38
“civilizaţiilor” ca fiind forme vii ale devenirii istorice. Asta nu înseamnă, fireşte, că
putem considera teoria lui Djuvara ca fiind o simplă copie la indigo a celei spengleriene.
Există numeroase note personale în teoria istoricului român : el crede că au existat un
număr de circa 12 civilizaţii faţă de cele 8 ale lui Spengler, consideră că evoluţia unei
civilizaţii se întinde pe durata a aproximativ 2000 de ani şi nu circa 1200-1300 de ani
precum filosoful german, este în dezacord cu asimilarea de către Spengler a ceea ce
Djuvara numeşte “civilizaţia bizantină” ca fiind parte a “culturii magice” arabe, etc. De
asemenea, după cum o şi anunţă încă de la început, Djuvara se desparte de nuanţele
poetic-metaforice ale lui Spengler, preferând un ton mult mai apropiat de cel al unei
lucrări ştiinţifice obişnuite. De asemenea, o parte profund personală a operei istoricului
român este aşa-numita “teorie a ascensiunii perifericilor” întemeiată pe cercetări ale
originilor etnice sau regionale ale membrilor elitelor politice ale unor entităţi diverse
precum Republica Romană, Imperiul Roman, Franţa monarhică şi republicană, Marea
Britanie din secolul al XVIII-lea şi până în prezent, Rusia ţaristă şi bolşevică, Statele
Unite de la 1776 şi până astăzi etc. Concluzia aparent surprinzătoare la care ajunge este
aceea că în perioada de ascensiune a unei asemenea entităţi politice conducerea este
asigurată de un grup extrem de restrâns de “centrali”. Pe măsură ce vitalitatea acestei
pături scade şi se instaurează primele semne ale declinului locul ei este luat de
“periferici” care, contrar aparenţelor, nu încearcă ruinarea ansamblului politic ci fac
eforturi disperate pentru a-l conserva. Preîntâmpinând în mod strălucit previzibila
obiecţie a “democratizării” Djuvara aduce ca exemplu S.U.A., “patria democraţiei
moderne”, în care puterea politică a fost deţinută integral până în 1960 de către un
grup restrâns de familii de pe Coasta de Est aparţinând celebrilor W.A.S.P. Primul
“periferic” ajuns preşedinte este irlandezul catolic J.F. Kennedy, iar de atunci procesul, în
opinia lui Djuvara, se accelerează cunoscând punctul culminant în 2008 prin alegerea lui
Barack Obama, membru al unui cerc periferic extrem în opinia păturii dominante
W.A.S.P. de până în anii 1960. Fără a nega
originalitatea şi chiar strălucirea unor aspecte ale teoriei lui Djuvara, precum exemplul de
mai sus al “ascensiunii perifericilor” , aceste aspecte nu contravin fondului profund neo-
spenglerian al gândirii sale. Argumentul “ascensiunii perifericilor’, desi neenunţat de
Spengler, completează în mod remarcabil , fără să o spună în mod direct, viziunea
39
filosofului german în legătură cu trecerea la faza de “civilizaţie” în cazul oricărei
“culturi”. Altfel spus, teoria lui Spengler conform căreia prima fază a “civilizaţiei” constă
în esenţă în distrugerea vechilor forme tradiţionale politice sau culturale primeşte o
completare deosebit de interesantă din punctul de vedere al “circulaţiei elitelor” , cum ar
fi spus Pareto. De asemenea, durata de aproximativ 2000 de ani a civilizaţiilor in
comparaţie cu cea de 1200-1300 de ani a lui Spengler nu reprezintă o contradicţie întrucât
Djuvara ia în calcul şi “faza larvară” a unei civilizaţii pe care Spengler o ignoră. Oricum,
evidenţa decisivă a neo-spenglerianismului lui Djuvara stă chiar în pasajul citat mai sus
care arată acordul său cu viziunea lui Spengler conform căreia “culturile” ori
“civilizaţiile” sunt organisme vii ale devenirii istorice. De asemenea, schema generală de
evoluţie a acestora este împărtăşită de Djuvara care îl urmează din nou pe Spengler în
ideea că fiecare cultură, ca orice organism viu, este sortită mai devreme sau mai târziu
îmbătrânirii şi morţii, în netă contradicţie, de pildă, cu Toynbee care considera că
civilizaţia occidentală ar putea evita soarta predecesoarelor sale prin “răspunsuri”
adecvate la “provocări”. Dar , cum spuneam, Toynbee nu împărtăşea opinia lui Spengler
şi Djuvara legată de asimilarea “culturilor” drept “forme vii” pentru că aceasta i-ar fi
impus ca un corolar logic recunoaşterea mortalităţii acestora şi ar fi negat , in esenţă,
“liberul-arbitru” al individului implicat în procesul istoric, lucruri pe care Toynbee, în
bună tradiţie anglo-saxonă, era decis să le evite52. Nu este obiectivul nostru acela al unei
discuţii exhaustive a teoriei lui Djuvara care prezintă , mai ales în analizele individuale
ale fiecărei civilizaţii , multe aspecte interesante care, însa, nu contravin caracterizării pe
care am făcut-o până în acest punct . De asemenea, gândirea de tip neospenglerian
organicist şi aderenţa la “ciclicitatea tare” îl separă în mod fundamental pe Djuvara de
toţi autorii postbelici partizani ai “ciclicitatii slabe” şi teoreticieni ai “sistemului
mondial”care nu sunt, în fond, decât urmaşi îndepărtaţi ai viziunii lui Toynbee. În esenţă,
Djuvara rămâne prin aceste caracteristici ale gândirii sale o “rara avis”, o prezenţă atipică
în peisajul gândirii istorice postbelice.
52 Arnold J. Toynbee, op.cit., passim.
40
IV HEGEMONIA AMERICANĂ ŞI “IMPERIUL UNIVERSAL AL OCCIDENTULUI”
LA NEAGU DJUVARA
Există , în opinia noastră, un singur aspect care îl desparte în mod radical pe
Djuvara de Spengler. El se leagă, după cum am mai spus, de echivalarea actualei
hegemonii americane cu realizarea unităţii civilizaţiei occidentale, aşadar , în termenii lui
Spengler, cu ideea că era “cezarismului” aparţine S.U.A. În esenţă, viziunea lui Djuvara
asupra “perioadei imperiale” a civilizaţiei în general nu diferă prea mult de “cezarismul”
lui Spengler, cu notabilul amendament că nu aminteşte nimic de presupusa supremaţie a
politicului asupra economicului care la filosoful german era capitală: ”De cele mai multe
ori, imperiul universal al unei civilizaţii se instalează pe ruinele morale ale unei lumi, în
41
mijlocul renunţărilor, al sentimentului de eliberare, uneori al indiferenţei. Cazul Romei
este tipic în această privinţă: în timpul ultimelor decenii ale strălucitoarei ei ascensiuni ,
Roma nu mai are rivali de combătut, ci numai rebeli de redus la tăcere şi solicitanţi de
satisfăcut…Altă trăsătură caracteristică a candidaţilor la hegemonie şi deci, cu atât mai
mult , a statului cezarian: un simţ foarte ascuţit al organizării. Îl găsim la assyrieni, la
perşi , în statul condus de dinastia Qin, la Roma, la incaşi… Altă trăsătură a erei
imperiale , înrudită cu precedenta : perfecţiunea tehnică , vizibilă mai ales, pentru
civilizaţiile stinse , în vestigiile unei arhitecturi monumentale , dar pe care o ghicim de
asemenea în organizarea militară… Vedem aici că durata medie a imperiului universal
este de patru-cinci secole. Dar, în toate cazurile am observat semne de scleroză sau de
oboseală de la începuturile erei imperiale. Elanul creator a pierit. În domeniul politic şi
în cel economic, societatea nu-şi mai găseşte “răspunsurile” adecvate(conform expresiei
lui Toynbee <challenge and response>. În domeniul artei există o repetiţie a temelor şi
formelor clasice. În domeniul gândirii , eclectismul şi scepticismul succedă construcţiilor
originale şi convingerilor puternice.”53 Regăsim temele clasice întâlnite la Spengler şi
chiar la Toynbee: dezintegrarea vechilor forme anterioare ale culturii înainte de “perioada
imperială”(trecerea de la “cultură” la “civilizaţie” în terminologia spengleriană) , puterea
imperială dominată de un ethos tehnic şi organizatoric deosebit, dar fără a reuşi să reînvie
creaţia culturală propriu-zisă( altfel spus este un reviriment la un nivel pur exterior, însă
formele “culturii” rămân irevocabil stinse, întocmai ca şi la Spengler) şi nu în cele din
urmă reliefarea faptului esenţial că realizarea unităţii imperiale, în ciuda primei impresii
de concentrare de imensă putere nu este altceva decât un semn de sărăcire care merge
aproape de extincţie a substanţei vitale a majorităţii entităţilor componente ale spaţiului
civilizaţiei. Altfel spus, de exemplu, Imperiul Roman nu-şi impune supremaţia asupra
statelor elenistice în decadenţă profundă la capătul unor războaie teribile(lupte pe alocuri
au fost, dar nu se pot compara în niciun caz , de exemplu, cu ferocitatea războaielor
punice) ci acestea sucombă puterii Romei ca nişte fructe pârguite. Slăbiciunea tuturor
celorlalţi impune asumarea supremaţiei celui care mai are rezervele vitale pentru a o face.
Cu alte cuvinte, “imperiul universal “ la Djuvara,întocmai precum “cezarismul”
spenglerian,este ultimul bastion împotriva anarhiei generalizate.
53 Neagu Djuvara, op.cit., pp. 313-315.
42
Pe de alta parte, ar mai fi două nuanţe în viziunea lui Djuvara despre
“imperiul universal” în general care ar părea că marchează o diferenţiere vizibilă de
”cezarismul” lui Spengler. În primul rând, perioada denumită de Spengler şi Toynbee
“Contending States”, după o expresie a istoriografiei chineze de dinainte de victoria
statului Qin , perioada de profunde tulburări şi de luptă de dinaintea realizării “imperiului
universal” durează la Djuvara în jur de 400 de ani pe când la Spengler, la care coincide cu
prima perioadă a “civilizaţiei”, cea de triumf al economicului si de dezintegrare aproape
completă a vechilor forme ale culturii, numai 200 de ani, după cum am văzut. Ca să luăm
exemplul concret al civilizaţiei occidentale, Djuvara datează începutul perioadei aşa-
numitelor “Contending States” cam de la 1519 din momentul în care Carol Quintul
devenea împărat romano-german şi-şi începea epopeea care s-a sfârşit între zidurile
mănăstirii din Yuste pe când Spengler , după cum am mai spus, cam după 1770 –după
începutul revoluţiei industriale engleze şi în preajma revoluţiilor americană şi franceză.
Spengler ar fi catalogat perioada dintre 1519-1770 ca aparţinând încă perioadei “culturii”
în care formele acesteia erau în plină înflorire( este epoca monarhiei absolute care după el
reprezintă chintesenţa formei de stat “faustice”) şi, deci, înfruntările din această perioadă
ar reprezenta manifestări ale unui exces de vitalitate al “culturii” şi nu precum , de
exemplu în cazul războaielor Franţei revoluţionare sau napoleoniene ori cel al Primului
Război Mondial , ca fiind “borne” ale avansului ineluctabil al dezintegrării formelor
“culturii” înainte de aparitia “cezarismului”. Pentru Djuvara , care afirmă clar că
începutul perioadei “regatelor combatante” coincide cu maxima înflorire culturală a
civilizaţiei, probabil a contat dorinţa de dominaţie a întregii Europe Occidentale de către
Carol Quintul sau mai apoi , să spunem, de către Ludovic al XIV-lea deşi recunoaşte
indirect, cum am spus, diferenţa clară dintre primele faze ale acestei perioade şi ultimele,
deci deosebirea dintre el şi Spengler nu ţine din nou decât de terminologie şi din acest
punct de vedere, nefiind una de esenţă.
O a doua diferenţiere ar părea insistenţa lui Djuvara pe caracterul
obligatoriu periferic din punct de vedere geografic faţă de centrul de greutate al
civilizaţiei al entităţii politice care va deveni “puterea imperială” şi pe faptul că aceasta
este în mod de asemenea obligatoriu ultima care intră în lupta pentru hegemonie.
Exemplele pe care le dă sunt ,să recunoaştem, convingătoare: statul Qin care va realiza
43
“imperiul universal” al civilizaţiei chineze este situat la periferia vestică a civilizaţiei
chineze de atunci , concentrată între Huang-He şi Yangtze, iar componenţa sa etnică este
probabil îndatorată, spune Djuvara, unui amestec al chinezilor cu barbarii; Roma,
bineînţeles, la periferia apuseană a civilizaţiei clasice; Imperiul Persan, format de triburi
indo-europene , la periferia lumii babiloniene; Imperiul Otoman, format de nomazi de
origine central-asiatică şi islamizaţi relativ recent, ca imperiu universal al lumii arabe; şi,
crede Djuvara, S.U.A ., la periferia extrem-occidentală a civilizaţiei cu acelaşi nume şi
intrate în lupta pentru hegemonie în mod clar ultimele, în 1917. Despre acest ultim
exemplu vom relua discuţia ceva mai jos. Din nou, s-ar părea că ne aflăm în faţa unei
contradicţii de fond între Djuvara si Spengler. Ne amintim că cel din urmă insista pe
nevoia ca “cezarismul” să fie animat de măcar o vagă amintire a formelor autentice ale
vechii culturi deja decadente, manifestate la nivel strict individual, altfel spus, într-o lume
decăzută, elementele care mai păstrau ceva din spiritul originar al culturii să realizeze
“cezarismul” ca un baraj temporar eficace în faţa forţelor corozive ale haosului. Pe de altă
parte, el nu aminteşte nimic de caracterul periferic al statului imperial, dar e clar că nu ar
fi considerat Roma ca epicentru al civilizaţiei clasice, fiind absolut evidentă poziţionarea
sa geografică ori Persia ca loc de naştere al celei babiloniene, Imperiul Otoman al lumii
arabe şi exemplele ar putea continua. Opinia noastră este că, în ciuda aparentului
dezacord, în esenţă poziţia lui Djuvara este şi aici convergentă cu cea a lui Spengler. Să
luăm exemplul Romei. Pătura conducătoare romană şi ,în timp, chiar masele erau, în
momentul instaurării Imperiului, profund elenizate de sute bune de ani iniţial prin
intermediul “Greciei Magna” şi apoi , începând cu aproximativ 200 î.Hr. , prin contact
direct cu Grecia propriu-zisă. Este cunoscut celebrul fenomen al “entuziasmului
neofitului” , iar, pentru a-l certifica printr-un exemplu convingător, putem aminti
celebrele ultime cuvinte ale lui Caesar însuşi care au fost rostite în… limba greacă. Ideea
lui Spengler conform căreia reprezentanţii ‘cezarismului” sunt autentic marcaţi de spiritul
formelor vechii culturi şi cea a lui Djuvara privind “perifericii” se contrazic numai în
aparenţă (de reţinut că Spengler vorbeşte permanent de “spiritul” culturii şi nu de faptul
că noii Caesari ar trebui să aparţină biologic aceluiaşi strat etnic care a dat formele
autentice ale “culturii”) : în momentul în care formele vechii “culturi” sunt epuizate în
straturile etnice din epicentrul ei tocmai “neofitul entuziast” ( dar , fireşte, un ‘neofit” a
44
cărui aculturaţie ar data de peste 300 de ani, în general) este cel care ar mai putea fi
influenţat interior de aceste forme , nu suficient pentru o regenerare culturală autentică,
dar de ajuns pentru edificarea unui “baraj” cezarist în faţa anarhiei generale.
Însă cum vede Djuvara imperiul universal al
civilizaţiei occidentale? După cum am mai spus, el consideră că S.U.A. sunt
câştigătoarele finale ale îndelungatei perioade a “regatelor combatante” începută cu
tentativa hegemonică a Habsburgilor, crede istoricul român. Conform lui Djuvara,
această primă tentativă hegemonică durează de la reunirea coroanelor Spaniei şi a celei a
Sfântului Imperiu în 1519 în persoana lui Carol Quintul până la înfrângerea decisivă a
Habsburgilor în Războiul de 30 de Ani si Pacea Westfalică din 1648. Urmează apoi
încercarea franceză pe care Djuvara o plasează între 1661, momentul în care Ludovic al
XIV-lea preia efectiv frâiele guvernării şi înfrângerea finală a lui Napoleon ratificată de
Congresul de la Viena din 1815. Unificarea fulgerătoare a Germaniei prin “fier şi sânge”
provoacă un nou pariu pentru hegemonie , cel german, pe care istoricul român îl situează
între primul război al lui Bismarck, cel cu Danemarca(1864), şi moartea lui Hitler în
ruinele Berlinului în 1945. Apoi odată cu Primul Război Mondial începe ceea ce Djuvara
consideră faza finală a luptei pentru hegemonie pe care o numeşte “Războiul de şaptezeci
şi şapte de ani” ( cele două mari conflagraţii mondiale şi Războiul Rece care lasă pe
câmpul de luptă două superputeri periferice- S.U.A. şi U.R.S.S.) care se încheie cu
victoria finală a S.U.A. ce ar reprezenta în opinia lui Djuvara “imperiul universal” al
civilizaţiei occidentale. Este foarte interesant de menţionat că Djuvara a prezis încă din
1975 , atunci când apărea lucrarea sa “Civilizaţii şi tipare istorice” , victoria americană în
Războiul Rece şi, implicit, în opinia sa, realizarea de către americani a “imperiului
universal”. S.U.A. ar corespunde în opinia lui Djuvara cu “profilul” puterii imperiale
relevat si în celelalte civilizaţii :cea mai periferic situată din punct de vedere geografic şi
ultima intrată în lupta pentru hegemonie (1917).
45
V. “CEZARISMUL” CONTINENTAL AL LUI SPENGLER VERSUS IMPERIUL
MARITIM AL LUI DJUVARA
Conform lui Djuvara, S.U.A.ar fi câştigătoarele periferice şi neaşteptate ale marii
lupte pentru “imperiul universal”. Un aspect deosebit de interesant rămâne acela că
S.U.A. nu sunt altceva decât colonia unei mari puteri maritime, Anglia, care deşi a fost
considerată de mulţi istorici puterea hegemonică a întregii lumi în secolul al XIX-lea pare
a lipsi în mod cu totul surprinzător din lupta pentru “imperiul universal al civilizaţiei
occidentale” descrise de istoricul român. Iată însă cum vede Djuvara rolul acestei “sea-
power” prin excelenţă în acest proces: “ Aş dori să semnalez aici o particularitate a
46
istoriei Europei în perioada “regatelor combatante”: spre deosebire de alte mari puteri
europene , ca Spania, Franţa, Germania sau Rusia , Anglia n-a încercat niciodată să se
aventureze în rolul de putere dominantă pe Continent. Anglia a jucat de fiecare dată…
doar rolul de terţă putere care manevrează ca să împiedice victoria competitorului care-i
părea cel mai primejdios, chiar dacă schimba alianţele de îndată ce balanţa atârna de
cealaltă parte. Acest joc diplomatic şi militar poate fi urmărit în tot cursul veacurilor al
XVII-lea şi al XVIII-lea. Anglia s-a mulţumit să fie, secole de-a rândul, puterea care
garantează păstrarea echilibrului european. În schimb, pe toate celelalte continente, s-a
străduit fără răgaz să-şi alcătuiască pentru belşugul insulelor sale de medie întindere, cel
mai mare imperiu colonial din istoria lumii”54 Secretul acestei situaţii rămâne geopolitica
din nou. Un imperiu bazat pe “sea-power”, dominat, după cum am văzut, de considerente
economice , nu poate lua decât forma exploatării economice şi nu a organizării politice.
Este vorba din nou de ceea ce Spengler ar fi numit instinctul “pirateresc”, tipic “viking”
care a stat la baza expansiunii britanice. S-ar putea aduce argumentul aşa-numitului
“British Raj” (1858-1947) care a urmat regimului aşa-numitei “East India Company” care
a fost, indiscutabil, o formă de organizare politică. Da, e adevărat, dar “British Raj” a fost
o soluţie excepţională în împrejurări excepţionale , ca o soluţie de ultim resort după
“Revolta Sepoy” din 1857-1859 cauzată tocmai de excesele administraţiei Companiei.
Exemplul lui Cecil Rhodes în Africa este din nou tipic pentru un astfel de regim marcat
de ceea ce Spengler ar fi numit “vikingism”. Pe de altă parte, revenind la citatul lui
Djuvara, istoricul român recunoaşte indirect că un “imperiu” bazat pe “sea-power” şi pe
preeminenţa economicului va fi ceva cu totul diferit de ceea ce a fost , de exemplu,
Imperiul Roman, modelul “cezarismului” spenglerian, marcat de supremaţia politicului şi
de “land-power”. Astfel spus, se va mulţumi să exploateze pur economic într-o formă
directă sau indirectă zonele aflate sub influenţa sa fără a încerca să le reorganizeze
politic, aşa cum a făcut Roma, decât în situaţii excepţionale.
Revenind la “Imperiul American” Djuvara recunoaşte preeminenţa netă a
factorului economic în cadrul acestuia , fapt de domeniul evidenţei astăzi: “Mai e şi
problema mânuirii marelui capital mobil. Acesta este principalul instrument al actualei
preponderenţe americane. Nu avem de–a face cu un fenomen în întregime nou.
54 Neagu Djuvara-Razboiul de saptezeci si sapte de ani si premisele hegemoniei americane (1914-1991), Editura “Humanitas”, Bucuresti 2008, p.33.
47
Hegemonia politică a fost adesea însoţită sau precedată de o pătrundere comercială. Ceea
ce putem numi capitalism în societatea antică a jucat un rol important în stabilirea puterii
ateniene şi mai târziu a puterii romane, fără să pomenim Cartagina. Rolul oamenilor de
afaceri romani a fost adesea hotărâtor în procesul de pătrundere a Romei pe tot litoralul
mediteranean… Totuşi , mecanismele economice ale capitalismului modern sunt infinit
mai subtile şi mai complexe,în aşa măsură încât se poate vorbi de o formă complet nouă
de imperialism. Avem aici o consecinţă a inventării societăţii anonime, cu corolarul ei,
caracterul supranaţional al marilor întreprinderi-fenomen care a luat de câteva zeci de ani
o amploare atât de mare încât a dat o nouă dimensiune relaţiilor internaţionale. Ne
îndreptăm, fără îndoială, spre un fel de consorţiu al celor mai mari societăţi din lume, în
care capitalul american va fi preponderent. Influenţa politică a Statelor Unite nu precede
capitalul, ci mai degraba îl urmează.”55Acest pasaj este esenţial în cadrul demersului
nostru cu atât mai mult cu cât tendinţele descrise de Djuvara în 1975 s-au multiplicat
sensibil în prezent, ajungându-se la mult discutata “globalizare”. Contradicţia cu ideea de
“cezarism” a lui Spengler este evidentă. Nu doar că puterea banului nu se pleacă în faţa
politicului, ci, mai mult ca oricând, în epoca acestui “imperiu american”, politicul este pe
cale să-şi piardă orice fel de autonomie în faţa economicului, evoluţiile care au dus la
prezenta criză economică fiind mai mult decât edificatoare. Ceea ce descrie mai sus
Djuvara, ceea ce astăzi numim “globalizare” nu reprezintă altceva decât ceea ce Spengler
denumea în 1919 în “Prusianism si socialism” foarte concis “Republica Mondială
capitalistă”, dominaţia completă a spiritului “viking”, augmentat şi mult rafinat de
mijloacele tehnicii moderne. Şi atunci despre ce fel de Imperiu discutăm? E adevărat că
puterea militară a Statelor Unite este enormă, dar tot acest imens arsenal este subordonat
şi urmează afluxului de capital , fapt tipic pentru intervenţiile militare americane de la
războaiele cu piraţii berberi din 1801-1805 şi 1815, trecând prin aşa-numitele “Banana
Wars” şi terminând cu actualele războaie din Irak şi Afghanistan. Suntem extrem de
departe de Imperiul Roman şi de subordonarea puterii banului în faţa politicului
reprezentat de “cezarism”. Este absolut evident că acest caracter cu totul atipic al aşa-
numitului “imperialism american” este profund şi, în opinia noastră, decisiv influenţat de
factorul geopolitic, de aşezarea geografică a S.U.A. în ceea ce Mackinder numea “The
55 Neagu Djuvara- Civilizatii si tipare istorice, p. 460.
48
Outlying Island”. S.U.A. continuă şi augmentează tendinţele deja evidente în evoluţia
Imperiului Britanic, fapt care nu i-a scăpat, de exemplu, lui Toynbee care scria în 1955: “
În termeni planetari, s-ar putea afirma că, în epoca noastră, nu există decât un singur
continent, Eurafrasia, având ca vecine peste ocean doua insule întinse- America de Nord
şi America de Sud. Într-o asemenea viziune planetară, Rusia se înfăţişează ca puterea
continentală a lumii, în vreme ce Statele Unite ar fi puterea insulară. Lucrurile stau astăzi
cam în felul în care , în vremea războaielor locale din epoca <modernă> a istoriei
Europei Occidentale , Marea Britanie juca rolul puterii insulare, în vreme ce Spania,
Franta şi Germania au jucat rând pe rând rolul vrăjmaşelor continentale ale Marii
Britanii. În cadrul planetar următor epocii moderne, sectorul apusean al Europei a rămas
un sector crucial, pentru că el constituia capul de pod continental al puterii insulare.”56
Este de asemenea clar că acest imperialism atipic, subordonat factorului economic pe
care-l exercită S.U.A. (care , aproape sigur, nu va lua niciodată forma unui “cezarism”
autentic şi nu va emite niciodată ambiţia de a organiza politic “domeniul” său decât în
cazuri-limită şi temporar precum în Irak sau Afghanistan) ar fi fost complet de
neconceput înainte de 1945, înainte de era atomică, a rachetelor intercontinentale, a
scuturilor anti-rachetă, a submarinelor atomice ori a sateliţilor de spionaj. Acestora le
corespund, fireste, în domeniul războiului economic, toate creaţiile epocii post-industriale
în frunte cu Internetul. “Vikingul” de astăzi operează de la birou , având ca arme mouse-
ul şi tastatura. Toate acestea permit S.U.A. să-şi fructifice acea poziţie de “Outlying
Island” de care vorbeau Toynbee , Mackinder sau Mahan şi să exercite un “control de la
distanţă” pus, fireste, în slujba intereselor economice. Însă toate aceste augmentări ale
puterii militare aduse de tehnică nu trebuie să ne facă să uităm că sursa primară, baza
acestui Imperiu atipic rămâne celebra “sea-power”- portavionul continuă să joace un rol
esenţial de “proiectare a puterii” americane în “campaniile de pacificare” în care S.U.A.
au fost implicate, ca şi distrugătoarele care facilitează lansarea rachetelor teleghidate. Am
amintit de războaie duse strict pentru interesul economic de către S.U.A. S-ar putea
contraargumenta, în aparenţă, cu războaiele din Coreea sau Vietnam în care s-ar părea că
motivele au fost mai degrabă politice. Nu neapărat şi Toynbee ne dă din nou raspunsul.
Este vorba de acel “Rimland” de care vorbea şi un alt clasic al geopoliticii, Spykman,
56 Arnold J. Toynbee- “Studiu asupra istoriei , sinteza a volumelor VII-X de D.C. Somervell”, Editura “Humanitas”, Traducere de Dan A. Lazarescu, Bucuresti 1997, p. 437.
49
zonele de coastă care trebuie folosite de către “sea-power” pentru a încercui puterea
continentală şi pentru a-şi asigura stabilitatea comerţului, ştiut fiind că zonele de coastă
ale Eurasiei, din Europa Occidentală până în China, sunt cele mai populate zone ale
planetei. Aşa cum englezii s-au folosit de Flandra şi de zonele adiacente precum Calais,
spre exemplu, ca de un cap de pod continental reprezentând o zonă foarte bogată şi
populată , cu succese variabile din perioada Războiului de 100 de Ani şi până în 1914( să
nu uităm motivul declaraţiei de război britanice adresate Germaniei-“neutralitatea”
Belgiei), aşa, într-un cadru planetar, americanii s-au folosit după 1945 de acest
“Rimland” care se întinde din Norvegia, trecand prin coastele atlantice şi mediteranene
ale Europei, Asia Mică, Orientul Mijlociu si India, până în Manciuria pentru a încercui
“Heartlandul” stăpânit de U.R.S.S. şi, în egală măsură, pentru a asigura “libertatea”
comerţului american cu zonele de coastă. În acest context, rolul Coreei de Sud şi al
Vietnamului ca părţi esenţiale ale “Rimlandului’ nu mai trebuie subliniat. Dacă ruşii sau
germanii înaintea lor, ca puteri continentale, ar fi reuşit să domine “Rimlandul”, astăzi
supremaţia americană nu ar mai fi existat, fiindu-i tăiate legăturile cu zonele de coastă
eurasiatice şi prin urmare americanii fiind obligaţi să se mulţumească cu dominarea
propriei lor “Outlying Island”, menţinându-se în limitele “Doctrinei Monroe”.
Dezacordul dintre “cezarismul” spenglerian şi asimilarea de către Djuvara
a S.U.A. drept protagonistele “imperiului universal” al civilizaţiei occidentale ne apare
evident, în lumina distincţiei geopolitice dintre ‘sea-power” si “land-power”. Rămâne
singurul dezacord major, de substanţă, dintre teoriile civilizaţiilor ale celor doi. Însă mai
putem sublinia comparaţia pe care Djuvara o face în pasajul citat anterior între Imperiul
Roman şi S.U.A. ca forme echivalente de “imperiu universal”. Este adevărat că interesele
economice ale aşa-numiţilor “equites” au jucat un rol major în expansiunea romană în
Mediterana şi mai ales în ciocnirea cu Cartagina. Însă, conform lui Spengler, atunci
Roma, aflată în plină decadenţă a structurilor Republicii, trecea prin prima parte a
civilizaţiei, cea a dominaţiei banului. În perioada imperială, interesele de afaceri au
trecut net pe planul doi în faţa politicii de forţă, după cum Spengler a argumentat în
discuţia despre “cezarism”. De asemenea, când considerăm în cheie geopolitică Imperiul
Roman un reprezentant al “land-power” ne referim la ethosul roman, care nu era ,
exceptând perioada decadenţei Republicii Romane, unul centrat pe economic, cum era cel
50
cartaginez, de exemplu. Identitatea romană s-a “forjat” în crâncene războaie terestre cu
etruscii, sabinii, samniţii , celţii, etc., înainte de a ajunge să intre în conflict cu Cartagina,
exemplul tipic de “sea-power” ,alături de Atena, pentru civilizaţia clasică. Romanii ,
pentru a învinge flota cartagineză, au trebuit să “înveţe” secretele războiului naval. De
asemenea , al doilea război punic spune totul despre ethosul celor două combatante, chiar
într-o perioadă în care începea decadenţa instituţiilor republicane clasice la Roma: armata
“cartagineză” era formată aproape în întregime din mercenari, pe când baza armatei
romane continua încă să o formeze “ţăranul-legionar”. Cartagina, structură bazată pe
dominaţia economicului şi pe “sea-power” ,nu considera necesar ceea ce azi s-ar numi
“serviciul militar obligatoriu”,”cumpărându-şi” armatele pentru că propriii săi cetăţeni
preferau să se consacre comerţului şi nu armelor. Spengler comentează într-un mod
interesant această caracteristică a societăţii cartagineze, spunând că, în lupta cu Roma,
Cartagina nu a fost altceva , în ciuda originilor sale etnice semite, decât “campionul lumii
elenice”. Cu alte cuvinte,în opinia sa, în eventualitatea unei victorii asupra Romei,
Cartagina nu ar fi încercat o reorganizare politică a zonei pe care ar fi dominat-o , nu ar
fi transformat Grecia în provincie cum au făcut-o romanii centraţi pe o gândire politică, ci
s-ar fi mulţumit cu o exploatare economică într-un stil tipic pentru “sea-power” , cum au
făcut în general britanicii şi mai ales americanii în civilizaţia occidentală. Aşa că o
comparaţie mai nimerită ar fi aceea între S.U.A. şi Cartagina şi nu între S.U.A. şi
Imperiul Roman. Nu trebuie decât să ne amintim imensele controverse pe care le-a
suscitat aşa-numitul “draft” în societatea americană începând cu Primul Război Mondial
şi terminând cu Razboiul din Vietnam. Ethosul american centrat pe economic este vizibil
aici, în aceeaşi măsură în care echivalentul cartaginez se poate discerne din componenţa
armatelor lui Hannibal. Aşadar, s-ar părea, privind lucrurile din aceeaşi perspectivă
geopolitică, că în civilizaţia occidentală, contrar asimilării de către Djuvara a S.U.A. cu
Roma, că, metaforic vorbind, Cartagina (S.U.A.) a învins Roma –puterea continentală- în
cele două avataruri succesive ( Germania şi Rusia-U.R.S.S.).
În acest context, şi exprimăm aici o opinie strict personală, nu ştim în ce
măsură putem vorbi , cum o face Djuvara, de “un imperiu unificator al civilizaţiei
occidentale” reprezentat de S.U.A . În opinia lui Spengler, de exemplu, ideea de
“unificare” pe care o presupune “cezarismul” înseamnă, după cum am văzut, o
51
obligatorie dimensiune a organizării politice, care e clar ca va lipsi ,indiferent cât va dura
hegemonia americană (neo-cartagineză) bazată pe “sea-power” si, implicit, pe factorul
economic. Pe de altă parte, dacă privim cu atenţie toate “imperiiile universale” pe care
Djuvara le enumeră, absolut toate sunt bazate pe “land-power”, pe supremaţia politicului
şi ajung să organizeze politic spaţiul controlat. Pe lângă Imperiul Roman deja menţionat,
se încadrează în această schemă şi Imperiul Persan pentru civilizaţia babiloniană, statul
Qin şi Dinastia Han pentru civilizaţia chineză, Imperiul Maurya şi apoi Gupta pentru
civilizaţia indiană, Imperiul Otoman pentru civilizaţia arabă, Imperiile Aztec si Inca
pentru civilizaţiile din Mexic şi Peru, Regatele Egiptene pentru civilizaţia omonimă etc.
În nici unul din aceste exemple, privite geopolitic, nu avem ceva similar cu acest Imperiu
informal şi bazat pe “sea-power” şi, implicit, pe factorul economic. În opinia lui
Spengler, “globalizarea” (realizarea acelei “Republici Mondiale” de care vorbea în 1919 )
adusă de Imperiul American ar reprezenta în orice caz o anomalie, fie o prelungire
aberantă a primei perioade a civilizaţiei, fie, mult mai probabil, ar marca accelerarea
procesului de dezintegrare a civilizaţiei occidentale lipsite acum de acel ‘baraj” cezarist
în sensul strict.
O perspectivă deosebit de incitantă în acest sens aduce ultimul exeget de marcă
al lui Spengler, John Farrenkopf, în lucrarea sa “The prophet of decline…” Teza
fundamentală a lucrării sale se bazează pe fragmentele nepublicate ale operei lui Spengler
editate postum în anii `60 în Germania şi, din păcate, încă inaccesibile publicului larg
necunoscător de limbă germană. Conform acestora, spune Farrenkopf, gândirea lui
Spengler a cunoscut după 1925, în general ulterior publicării “Declinului Occidentului”,
o modificare esenţială. Consacrându-se unor vaste studii legate de preistorie, perioadă pe
care în opera sa majoră o consideră complet neimportantă, la îndemnul prietenului său
Frobenius, el ajunge să îşi schimbe opinia şi să acorde un rol mult mai important acestei
perioade. În consecinţă, treptat, renunţă, spune Farrenkopf, la opinia conform căreia nu
se poate vorbi de o istorie universală. Toată morfologia civilizaţiilor din ‘Declinul…”
rămâne indiscutabil în picioare numai că “al doilea” Spengler o consideră parte a unui
continuum istoric care evolueaza în spirală. Altfel spus, ca urmare a progreselor tehnice
de dinainte de apariţia culturilor şi care le fac posibile, mai ales cele care conduc la
sedentarizare şi agricultură, există o certă legatură între perioada pre-culturi şi istoria
52
ulterioară ale cărei unităţi devin “culturile” în continuare vazute în sensul ciclic din
“Declinul…” . În continuare, chiar dacă aceste unităţi au propriul ritm specific, există o
progresie în ceea ce priveşte extinderea culturilor pe axa Sud-Nord. Altfel spus, primele
culturi(babiloniană şi egipteană) apar în Sud şi au dimensiuni modeste.
Următoarele(clasică, indiană şi chineză) se deplasează spre Nord şi cuprind suprafeţe
mult mai mari . Punctul culminant al acestui proces ar fi atins de cultura “faustică” ce a
reuşit încă din secolul al XIX-lea să cuprindă în sfera puterii sale intreaga planetă, ca
realizare practică a “năzuinţei sale spre nelimitat”. În acest sens, creaţiile tehnice ale
acestei ultime “culturi”, arată Spengler în “Omul şi tehnica” sunt incomparabile cu ale
oricărei alteia. Faţa planetei va rămâne permanent alterată chiar după sfârşitul culturii
“faustice”. În acest context, s-ar putea, se gândeşte Spengler, ca această “cultură” care
deja s-a extins , măcar exterior-cantitativ, la nivelul întregii planete, să fie ultima.
Imensele progrese ale tehnicii “faustice”, mai ales cele distructive, fac foarte posibilă ,în
acest sens, un soi de “Gotterdamerung” după care să se reia ciclul de la capăt din
preistorie şi înapoi, dacă ar mai fi posibil. În aceste opere nepublicate, Spengler aduce în
acest sens un argument frapant: incredibila accelerare a ritmului evoluţiei istoriei din
momentul aparitiei culturilor după anul 4000 î..Hr. şi până în prezent. În paleolitic şi
mezolitic, ritmul este extrem de lent , apoi în neolitic se accelerează, iar deja după
apariţia “culturilor” capătă o viteză şi mai mare… Cultura faustică a ajuns la o viteză de
neimaginat a evoluţiei , accelerată până la extrem după revoluţia industrială şi mai ales în
secolele XX-XXI. După Farrenkopf, viziunea ciclică a lui Spengler din “Declinul…”
devine una apocaliptic-ciclică după 1930, fapt vizibil în pesimismul extrem din “Omul şi
tehnica”. Revenind la problema imperială, Farrenkopf crede ca şi Djuvara că S.U.A. sunt
imperiul civilizaţiei faustice fără a discuta însă dacă aceasta corespunde cu noţiunea de
“cezarism” a lui Spengler pe care o consideră “excesiv de idealistă” şi neţinând suficient
cont de influenţa enormă a factorului economic în secolele XX-XXI. În acelaşi timp, însă,
el crede că acest imperiu va dura extrem de puţin datorită acestui fenomen al accelerării
inimaginabile a evoluţiei istorice. Continuăm să credem însă că denumirea de “imperiu
universal” pentru S.U.A. rămâne profund improprie şi contravine în mod clar noţiunii de
“cezarism” a lui Spengler. Farrenkopf ar fi putut folosi în argumentaţia sa şi un alt factor
pe care Spengler l-a subliniat: pe lângă această accelerare a timpului istoric, adusă de
53
tehnică, un imperiu de acest tip ,centrat pe economic, cu o pluralitate de interese care
conduc efectiv şi aflat astfel sub presiunea unor imense forţe centrifuge poate contribui şi
el la accelerarea dezintegrării. Până la urmă, opinia noastră este că acest Imperium
Americanum este ceva complet deosebit de paradigma clasică a lui Spengler şi cu atât
mai mult de noţiunea sa de “cezarism”. Comparaţia cu Cartagina este cel mai apropiat
echivalent pe care îl avem la îndemână. Oricum, din perspectiva teoriei civilizaţiilor şi a
aparentei anomalii pe care o reprezintă acest caz unic de “imperiu” informal, centrat pe
economic, perspectiva adusă de Farrenkopf şi de teoria sa a accelerării timpului istoric
poate fi utilă. Dar să vedem ce are de spus Farrenkopf legat de Imperiul American: “Cred
că acel cadru istoric de tip ciclic al lui Spengler privind declinul Occidentului rămâne în
mare măsură valid, însă rămân sceptic asupra mult prea rigidei sale etapizări. Se poate
argumenta plauzibil că imperiul universal al civilizaţiei occidentale a fost realizat de
S.U.A. în 1945, cu mult înainte de secolele XXI sau XXII presupuse de Spengler. Mai
mult, această ordine mondială neo- imperială se erodează deja. Cu toate că analiza sa
comparativă a declinului civilizaţiei clasice şi al celei occidentale este o realizare
notabilă, el este prea mecanic în a sustine , aşa cum o face vorbind despre asalturile
barbare asupra Romei, că fenomenele istorice sunt congruente în cel mai inalt grad. Mai
mult, Spengler presupune că din moment ce lupta pentru hegemonie în lumea greco-
romană a durat aproximativ 200 de ani, epoca echivalentă din civilizaţia occidentală va
avea o durată similară. Astfel, el ignoră valoarea propriei sale idei conform căreia istoria
în fiecare ciclu cultural are propriul său tempo de desfăşurare. De aceea, acel allegro con
brio al civilizaţiei faustice ar trebui să se traducă într-o mult mai rapidă mişcare a
evenimentelor istorice decât andantele Antichităţii clasice şi de aceea fazele finale ale
declinului Occidentului ar trebui să se desfăşoare mult mai rapid decât anticipează
Spengler. ”57 Pe de altă parte, Neagu Djuvara însuşi observă o profundă anomalie în
cadrul civilizaţiei occidentale , fapt ,care alături de ascensiunea rapidă a perifericilor la
putere în S.U.A., îl face şi pe el să considere hegemonia americană drept una foarte
scurtă: “ Voi adăuga însă un ultim motiv de îndoială asupra longevităţii hegemoniei
americane: studiul civilizaţiilor ne arată că întotdeauna profundele mutaţii petrecute în
viaţa spirituală –artă, gândire, credinţe-care se întâmplă la trecerea de la o civilizaţie la
57 John Farrenkopf-Prophet of Decline. Spengler on World History and Politics, Louisiana State University Press , Baton Rouge 2001, p.255.
54
alta apar după începutul scăderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai târziu. Or,
în cazul civilizaţiei noastre, observăm un fenomen cu totul excepţional, extraordinar,
nefiresc faţă de modelul tuturor civilizaţiilor defuncte , anume că bruşte şi adânci
schimbări în stiinţă, filosofie, în toate artele, alături de o scădere enormă înregistrată la
nivelul practicării religiei creştine, au început subit în primii ani ai veacului al XX-lea,
deci cu mult înainte de o relativă închegare politică , adică de apariţia unei eventuale
unice puteri hegemonice, <imperiale>. Într-adevăr, în scurtul răstimp dintre 1905 si 1913
(înainte de Prmul Război Mondial şi cu totul independent de acesta apar adevărate
revoluţii în toate domeniile gândirii şi artei.”58 Ca parte a acestei revoluţii se pot enumera
cubismul în pictură, sculptura lui Brâncuşi, dodecafonismul în muzică, psihanaliza, teoria
relativităţii în fizică, suprarealismul, dadaismul şi futurismul în plan general artistic etc.
Legătura cu accelerarea procesului istoric de care vorbea “al doilea Spengler” reliefat de
exegeza lui Farrenkopf pare evidentă. Ca o opinie personală, am adăuga că această uriaşă
schimbare vine ca efect al schimbării însuşi mediului în care trăieşte omul ca urmare a
propriilor creaţii tehnice. La nivel de masă, muzica rock şi pop-art-ul de după anii `60 au
avut acelaşi stimul, faptul că revoluţia industrială şi apoi cea post-industrială au schimbat
radical însuşi mediul în care ne mişcăm. Experienţa mediului imediat al unui copil din
2011 este infinit de îndepărtată de cea a unuia din 1911. Dar aceasta este o altă discuţie.
58 Neagu Djuvara-Razboiul de saptezeci si sapte de ani si premisele hegemoniei americane(1914-1991), pp. 125-126.
55
CONCLUZII
La sfârşitul Primului Război Mondial şi venind deja în prelungirea unui curent de
gândire vitalist, iraţionalist şi organicist având ca precursori pe Nietzsche şi chiar, într-un
anumit sens, pe Goethe şi pe romanticii germani, apariţia “Declinului Occidentului” a lui
Oswald Spengler a nimerit cu exactitate punctul sensibil al epocii. După un secol de
gândire raţionalistă, scientistă şi utilitaristă, subîntinsă în esenţa ei de concepţia timpului
linear şi de mitul “progresului infinit” , mesajul gânditorului german era unul dătător de
fiori. Timpul în istorie, pretinde el, nu este linear, ci se desfăşoară ciclic. Nu există niciun
fel de progres în istorie, pentru că, spune el, nu există în primul rând nici măcar istorie
universală, deşi, mai târziu, daca e să-l credem pe cel mai important exeget al său, John
Farrenkopf, îşi va revizui parţial această idee îndrăzneaţă. Entităţile care se manifestă în
istorie sunt “culturile” înţelese aidoma unor “plante” care cresc într-un anumit “sol”
specific care le dă un anumit “suflet” unic , altfel spus “culturile” sunt organisme vii care
respectă ciclul etern al naturii de naştere, creştere, înflorire şi moarte. Fiecare cultură
56
repetă la nivel formal toate fazele prin care au trecut celelalte, deşi pot interveni anumite
variaţii specifice “tempo”-ului fiecăreia în parte. Ca atare, toate culturile, inclusiv cea
occidentală, al cărei “suflet” ar fi reprezentat ,în opinia lui Spengler, de “un avânt spre
infinit, spre nelimitat” si de o “voinţă de putere” fără paralel, aşa cum intuise deja
Nietzsche, sunt sortite pieirii. De asemenea, fiecare “cultură” degenerează la finalul ei în
“civilizaţie”care, la rândul ei, cuprinde două faze: prima, cea a puterii raţiunii şi a
banului, a completei dominaţii a economicului asupra politicului, dominaţie “drapată” în
hainele democraţiei şi parlamentarismului, forme goale de conţinut cu ajutorul cărora
raţiunea cosmopolită şi corozivă dizolvă formele organice, naturale “crescute” de pe solul
autentic al culturii în perioada de avânt a acesteia. Ultima fază a “civilizaţiei” este cea a
“cezarismului”, noţiune care constituie obiectul lucrării noastre, perioadă în care
politicul, reprezentat de personalităţi individuale excepţionale în care mai supravieţuieşte
încă ceva din spiritul vechilor forme ale “culturii” , îşi ia revanşa asupra economicului.
Modelul exemplar al “cezarismului” este dat , fireşte, de Imperiul Roman care realizează
această fază pentru civilizaţia clasică.
Legat de cultura occidentală sau faustică aşa cum o denumeşte el, Spengler
considera, în anii `20-`30 , că aceasta se afla la începutul unei îndelungate tranziţii de la
prima epocă a civilizaţiei, cea a “dominaţiei banului” , către cea de-a doua , “cezarismul”,
ca ultim bastion în faţa anarhiei constituit de “pesonalităţi excepţionale” care însă nu mai
reuşesc să reînvie formele vii , autentice ale vechii “culturi” care sunt iremediabil
distruse, ci doar să realizeze o stăvilire a dominaţiei prădătoare şi anarhice a
economicului şi să ofere pace şi linişte unor mase dezrădăcinate care nu mai au în minte
decât problemele de zi cu zi. Spengler opune “socialismul” prusac , ca o chintesenţă a
viitoarei epoci cezariste, capitalismului britanic şi mai apoi american , reprezentative,
fireste, pentru prima epocă a civilizaţiei, cea a “dominaţiei banului”. Pentru el , un
cezarism britanic sau mai ales unul american sunt o contradicţie în termeni, ceva de
neconceput.
Această dihotomie poate fi concepută şi în termeni geopolitici precum “land-
power” si “sea-power”, Harold Mackinder şi Alfred Thayer Mahan operând printre primii
această distincţie fundamentală. Astfel, puteri maritime precum Anglia şi mai apoi S.U.A.
57
sunt caracterizate de preeminenţa categorică a factorului economic asupra celui politic,
deoarece contextul insular, protejat, le-a “scutit” de obligaţia de a gândi politic şi de a
acorda factorului politic un rol predominant precum puterile terestre(gen Germania sau
Rusia) care nu aveau ca pavăză o mare sau un ocean care să le despartă de duşmani.
Astfel, era inevitabilă la puterile continentale preeminenţa unui ethos autoritar, militarist
si comunitar, “socialist” în sensul lui Spengler pentru a asigura supravieţuirea
ansamblului lor politic intr-un spaţiu contiguu. De aceea, pentru Spengler, a cărui gândire
este, de altfel, perfect compatibilă cu aceşti termeni geopolitici chiar dacă nu-i foloseşte
direct, este absolut de neconceput un “cezarism” occidental realizat de o putere maritimă,
marcată de un ethos predominant comercial precum Anglia ori S.U.A.
Neagu Djuvara este prin teoria sa a civilizaţiilor din “Civilizaţii şi tipare istorice”
o prezenţă atipică în peisajul istoric postbelic , mult schimbat de o viziune sistemică
avându-şi originea în ‘teoria sistemelor” şi de un accent din ce în ce mai important pus
pe ceea ce este cuantificabil şi demonstrabil statistic. Aceste caracteristici sunt evidente
chiar şi în demersurile istorice postbelice care recunosc un anumit rol “ciclicităţii”
precum cele ale lui Braudel, Wallerstein ori Joshua Goldstein . Este, însă, vorba de o
“ciclicitate slabă”care consideră posibilă în viitor depăşirea ciclurilor “sistemului
mondial”, noua unitate de analiză, şi inaugurarea unei epoci paşnice şi lipsite de conflicte
majore, fie în sens marxist , fie în sens liberal. Djuvara rămâne în esenţă un adept al
“ciclicităţii tari” ceea ce-l deosebeşte nu doar de istoricii mai-sus menţionaţi ci şi de
versiunea anglo-saxonă a teoriei civilizţiilor reprezentate de Toynbee sau în mai mică
măsură de Caroll Quigley care considera posibilă pentru civilizaţia occidentală evitarea
soartei tuturor celorlalte civilizaţii prin “răspunsuri” potrivite la “provocări”. Dincolo de
fireşti deosebiri în anumite detalii, Djuvara rămâne în mod clar un neospenglerian
deoarece recunoaşte că “civilizaţiile” sale sunt ca şi “culturile” lui Spengler forme vii ale
devenirii istorice, în netă contradicţie cu Toynbee, şi, implicit, că în mod categoric şi
civilizaţia occidentală va impărtăşi soarta tuturor celorlalte,inclusiv moartea, trecând în
mare prin aceleaşi faze, implicit prin cea a “imperiului universal” .
Există însă o netă contradicţie de substanţă, singura, de altfel, între
viziunile celor doi, cea legată de recunoaşterea de către Djuvara a hegemoniei americane
de azi ca fiind realizarea “imperiului universal” al civilizaţiei occidentale. Din punct de
58
vedere geopolitic, hegemonia S.U.A, o putere maritim-comercială, nu poate fi asimilată
celei a Imperiului Roman în civilizaţia clasică,o putere categoric terestră în ethos, aşa
cum o face Djuvara. Este vorba, mai degrabă de o Cartagină(S.U.A.) care a învins Roma
în avatarurile ei succesive( Germania şi Rusia-U.R.S.S.). Este singura paralelă care ni se
pare potrivită pentru hegemonia americană bazată pe “sea-power” şi pe supremaţia
absolută a factorului economic-comercial în faţa celui politic. Pentru Spengler, după cum
am văzut, posibilitatea ca o putere în principal maritimă, dominată în mod evident de un
ethos economic şi comercial să realizeze faza “cezaristă” a civilizaţiei occidentale, aşa
cum crede Djuvara, este pur şi simplu de neimaginat. Şi totuşi, este evident, dacă e să
analizăm lucrurile din perspectiva lui Spengler, că în civilizaţia occidentală asistăm la o
anomalie evidentă, întrucât toate celelalte imperii universale ale celorlalte civilizaţii au
fost realizate de o putere terestră, Imperiul Roman fiind exemplul cel mai la îndemână.
Aici ne vine în ajutor deosebit de interesanta exegeză a lui Farrenkopf bazată pe lucrări
inedite în afara spaţiului german ale lui Spengler , conform căreia în perioada de după
scrierea “Declinului Occidentului” şi până la moartea sa în 1936 gândirea lui Spengler ar
fi cunoscut o modificare esenţială. El ar admite parţial ideea unei “istorii universale” în
sensul că ar exista o legătură între progresia în spaţiu şi în mărime a diferitelor culturi de
la Sud la Nord, cea occidentală, fiind cea mai la Nord şi fiind aproape de a cuprinde
atunci(anii 1930, azi cu atât mai evident) întreaga lume, e posibil ca ea să fie ultima în
ciclul “culturilor” şi fazele sale finale să se desfăşoare într-un ritm mult mai accelerat
decât al celorlalte culturi. Spengler avertizase , de altfel, asupra posibilităţii ca tempo-ul
să fie mult mai accelerat în civilizaţia occidentală, fapt care ar aduce cu sine numeroase
anomalii , am presupune noi, inclusiv lipsa unei “faze imperiale” propriu-zise în
civilizaţia occidentală, pentru că rămâne clar că actuala hegemonie americană rămâne
exact opusul “cezarismului”, supremaţia economicului şi a banului asupra politicului
fiind absolut evidentă. În ciuda aparenţelor, Farrenkopf arată că Spengler nu renunţă la
ciclicitate, din contra, viziunea sa devine una apocaliptic-ciclică. Altfel spus, dacă
civilizaţia occidentală , în care ritmul de evoluţie s-a accelerat enorm , ar fi ultima, după
distrugerea sa ar urma reluarea ciclului din preistorie şi înapoi.Oricum, noţiunea de
“cezarism” este incompatibilă cu actuala hegemonie americană care, dacă e să privim
lucrurile dintr-o perspectivă neospengleriană, rămâne o profundă anomalie, varianta cea
59
mai probabilă fiind aceea că, datorită evoluţiei sale mult prea rapide cauzate de ritmul
inimaginabil al descoperirilor tehnice, civilizaţia occidentală nu va mai cunoaşte o fază
“cezaristă” în sensul spenglerian al cuvântului, dezintegrarea sa fiind una mult mai
accelerată decât în cazul celorlalte civilizaţii. Djuvara însuşi admite că, după toate
probabilităţile, hegemonia americană va fi una cu mult mai scurtă decât în cazul tuturor
celorlalte “imperii universale” şi sugerează şi el că evoluţia civilizaţiei occidentale de
după 1900 prezintă numeroase anomalii faţă de traseul tuturor celorlalte civilizaţii, fără a
duce însă ideea până la capăt.
Cred că apare foarte clar că ,deşi, în esenţă, teoria civilizaţiilor a lui
Neagu Djuvara poate fi considerată neospengleriană în datele ei fundamentale, asimilarea
S.U.A. drept “imperiu universal” al civilizaţiei occidentale este în clară contradicţie cu
conceptul spenglerian de “cezarism” , fiind singurul punct de divergenţă dintre cele doua
teorii ale civilizaţiei.
BIBLIOGRAFIE
1.BERDIAEV, Nikolai- “Un nou Ev-Mediu” , Traducere de Maria Vartic, Editura
Omniscop, Craiova 1995.
2.BERDIAEV,Nikolai-“The Pre-Death Thoughts of Faust”, In Berdyaev Online
Library , http://www.berdyaev.com/berdiaev/berd_lib/1922_059.html
3.BRAUDEL, Fernand- “Gramatica civilizaţiilor”, Traducere de Dinu Moarcăş,
Editura Meridiane, Bucureşti 1994.
4.BRZEZINSKI,Zbigniew-“Tabla de şah. Supremaţia americană şi imperativele
sale geostrategice.”, Traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti 2000.
60
5.BURCKHARDT, Jakob- “Cultura renaşterii în Italia”, Traducere de N.Balotă
şi Gh. Ciorogaru, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1969.
6.DJUVARA, Neagu- “Civilizaţii şi tipare istorice”, Traducere de Şerban
Broche, Editura Humanitas, Bucureşti 2007.
7.DJUVARA, Neagu-“Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele
hegemoniei americane, Editura Humanitas, Bucureşti 2008.
8.DJUVARA, Neagu- “Între Orient şi Occident”, Traducere de Maria Carpov,
Editura Humanitas, Bucureşti 2002.
9.FARRENKOPF,John- “Prophet of Decline. Spengler on World History and
Politics”, Louisiana State University Press, Baton Rouge 2001.
10.FISCHER, Klaus P.- “History and Prophecy: Oswald Spengler and the
Decline of the West”, Peter Lang Pub Inc., New York 1989.
11.FUKUYAMA, Francis- “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, Traducere de
Mihaela Eftimiu, Editura Paideia, Bucureşti 2008.
12.GOLDSTEIN, S. Joshua- “Long cycles :Prosperity and War in the Modern
Age”, www.joshuagoldstein.com/jgcycle.htm
13.GOLDSTEIN, S. Joshua- “A War-Economy Theory of the Long Wave.”,
www.joshuagoldstein.com/jgcycle.htm
14.HUGHES, H. Stuart- “Oswald Spengler:A Critical Estimate”, Charles
Scribner`s Sons, New York 1952.
15.HUNTINGTON, Samuel- “The Clash of Civilizations?”, “Forreign affairs”,
vol. 72, no.3 , summer 1993.
16.HUNTINGTON, Samuel- “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale”, Traducere de Radu Carp, Editura Antet, Bucureşti 1998.
61
17.JUNGER, Ernst- “ Eumeswil”, Traducere de Nora Iuga, Editura Univers,
Bucureşti 2000.
18.KENNEDY, Paul-„ The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change
and Military Conflict from 1500 to 2000.”, Unwin Hyman, London 1988.
19. KISSINGER, Henry- „Diplomaţia”, Traducere de Mircea Ştefănescu şi Radu
Paraschivescu, Editura BicAll, Bucureşti 2003.
20.MACKINDER, Halford- „Democratic Ideals and Reality”,National Defense
University Press, Washington D.C. 1996.
21. MACKINDER,Halford -„ The Geographical Pivot of History”, Geographical
Journal, The.FindArticles.com
22. MAHAN, Alfred Thayer- „The Influence of Sea-Power upon History. 1660-
1783, Project Gutenberg Ebook, www.gutenberg.net
23. MAHAN, Alfred Thayer- „The Interest of America in Sea-Power.Present and
future”, Project Gutenberg Ebook , www.gutenberg.net
24. MCINNES, Neil- „The Great Doom-sayer:Oswald Spengler reconsidered” in
„National Interest”, No 47, 1997.
25. MODELSKI,George- „ Long-term trends in World Politics” in „Journal of
World-system research”, vol. XI, no.2, dec. 2005.
26. NEGRI, Antonio şi HARDT,Michael- „Empire”, Harvard University Press
2000.
27.NIETZSCHE, Friedrich- „ Dincolo de bine şi de rău”, Traducerea de Francisc
Grunberg, Editura Humanitas, Bucureşti 2006.
28.NIETZSCHE, Friedrich- „Genealogia moralei”, Traducerea de Liana
Micescu, Editura Humanitas, Bucureşti 2006.
62
29.NIETZSCHE, Friedrich- „Voinţa de putere”, Traducerea de Claudiu Baciu,
Editura Aion, Oradea 1999.
30.QUIGLEY, Carroll- „Tragedy and Hope. A History of the World in Our
Time”, The Mac Millan Company, New York 1966.
31.SCHMITT, Carl- „Tierra y mar.”, Traducere de Rafael Fernandez Quintanilla,
Instituto de Estudio Politicos, Madrid 1952.
32.SCHMITT, Carl- „The Concept of the Political”, Traducere de George
Schwab, University of Chicago Press 1996.
33. SCHMITT, Carl –„The Theory of the Partisan”, Traducere de G.L. Ulmen,
Telos Press, New York 2007.
34.SPENGLER, Oswald- „The Decline of the West. Form and Actuality.”, vol. I,
Traducere de Charles Francis Atkinson, George Allen&Unwin Limited, London
1926.
35. SPENGLER, Oswald- „The Decline of the West. Perspectives of the World-
History”, vol. II, Traducere de Charles Francis Atkinson, George Allen& Unwin ,
London 1928.
36. SPENGLER, Oswald- „Man and Technics. A contribution to a Philosophy of
life”, Traducere de Charles Francis Atkinson, Alfred A. Knopf, New York 1932.
37.SPENGLER,Oswald-„ Prussianism and socialism” in Oswald Spengler
Collection, http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/
38. SPENGLER, Oswald- „The Hour of Decision” in Oswald Spengler
Collection , http://home.alphalink.com.au/~radnat/spengler/
63
39. TOYNBEE, J. Arnold- “Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de
D.C.Somervell”, Traducere de Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, Bucureşti
1997.
40.TOYNBEE,J. Arnold- “Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor VII-X de
D.C.Somervell”, Traducere de Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, Bucureşti
1997.
41.VENIER,Pascal- “The Geographical Pivot of History and early 20th century
Geopolitical Culture”, Geographical Journal, vol. 170. no 4, dec. 2004.
42.WALLERSTEIN,Immanuel- “The modernWorld-system.Capitalist agriculture
and the Origins of the European World-Economy in the 16th century”, vol. I,
Academic Press, New York 1976.
43.WALLERSTEIN, Immanuel- “Mercantilism and the Consolidation of the
European World-Economy. 1600-1750.”, vol. II, Academic Press, New York
1980.
44. WALLERSTEIN, Immanuel- “World-system. The Second Great Expansion of
the Capitalist World-Economy”, vol. III, Academic Press, San Diego 1989.
45.YOCKEY, Francis Parker- “Imperium”, in Francis Parker Yockey Collection,
http://home.alphalink.com.au/~radnat//fpyockey/
46.YOCKEY, Francis Parker- “The Enemy of Europe” , in Francis Parker
Yockey Collection, http://home.alphalink.com.au/~radnat//fpyockey/
64
top related