cartile lui dan tipurita - vanzatorul de iluzii

DAN TIPURIŢĂ

VÂNZĂTORUL DE ILUZII

5

SOŢIEI MELE

Soţiei mele cu sorţi vindecători (din valea morţii nu s-a întors mai nimeni), i-au greşit ursita cumplite ursitori, şoptind că dinspre moarte se întorc doar morţii tineri. M-am revoltat pe îngerul ei cu aripile frânte şi prea bolnav să-i poarte suflarea în văzduh, am luat căderea stelelor din munte şi-am aşternut-o cale pentru curatu-i duh.

6

A plâns rouă căzută Demiurgul şi a aşezat o stâncă părelnicei cărări, cu bagheta zării a întârziat amurgul cu şoapta câtorva sfinţite răsuflări.

7

ÎNGERUL NEGRU Înger negru, surpare de noapte, rug al cugetului meu stins, încolţeşte în clopote o bătaie aparte pentru auzul meu nedeprins, presimt lovitura aripii negre duios, dureros întârziind, peste albul pielii mele se cerne pulberea aripii lui înnegrind.

8

DESTIN Soseşte vremea socotelilor încheiate, am negociat în mine cu un destin în templul vieţuirii pe tarabe alb sângerând în osul meu străin. Nu-l recunosc, trădarea lui mă doare, eu condamnatul, el judecător, cât timp fotonii mă iubesc în soare nu vreau să stau la umbră de atom.

9

Nici un por nu îmi este de prisos, vând încă idealuri interzise, cu cât e gardul judecăţilor mai jos ţin uşile dorinţelor deschise.

10

GENELE Când ne-am ivit ca viaţa din nefire din trupul Evei amforă de lut, treizeci şi două de mii de fire ca grâul într-o brazdă am zăcut. Lutul ei s-a revărsat în lume torente de suflări din moartea lungă, ne-am botezat plutind pe mii de nume în apa ce a început să ne ajungă,

11

noi, condamnatele la dans şi împerechere de-un Demiurg drept făcător de îngeri, păcătuind cu muşcături de mere când ne-a orbit iubirea vieţii în sânge.

12

CERBII Cerbi viguroşi şi bătăioşi de munte sorbind topiţi în nara ciutei rutul în muget frânţi şi-nvinşi de coarne rupte ei, cei ce aduc prin iarbă începutul, ce poartă libertatea în formă pură privirilor solemne pe drumuri inegale, de atâtea ori fugind cu teamă în gură de propriile lor dorinţe, rugi egale, flăcări care plâng în ploaie iarba păscându-i tinereţea, mai verdele ei crud şi-i mângâie bătrânului nor barba să-i dezgolească stâncii alb-cenuşiul nud.

13

Zei ai înălţimii, v-aş fura cu glonţul privirii mele oarbe de puşcă verzi-caprui şi mi-aş închide-n ochii voştri hoţul îmbrăţişând grumazul rănit de puşca lui.

14

UN PORUMBEL Îmi las credinţei cugetul meu slobod spălat ca zidul şi bătut de soare, nu caut în duhovnic alinare nici îndurare ploii plânsă în ropot Aştept cu aripile desfăcute să-mi pună un inel de foc pe gleznă, soarta de mă va orbi cu beznă să-mi mai zăresc o clipă visele pierdute.

15

MOARTE ŞI VIAŢĂ Mă simt ca fruntea strâns între două tâmple cea a veşniciei şi cea de început îngerul meu inculpatul cu aripile frânte îşi aşteaptă condamnarea pentru că s-a născut. S-a-nchis în bucla vieţii, ce a-nceput din moarte şi tot în moarte se va desăvârşi ca un poem ce încolţeşte la început de carte şi creşte doar prin ochii celui ce-l va citi.

16

PALMA Plutesc în palmă ca pe o mare caldă cu iahturile gândurilor albe, urmându-mi semnele săpate în palmă cu ciocul soartei zburătoare oarbe, îmi recunosc abisurile Bermude dintre arătător şi inelar în care dunga vieţii paralele nude îşi termină plutirea pe un zar,

17

pe o cifră norocoasă dintr-o genă ascunsă într-un colţ de cromozom, cu judecarea mea cândva supremă la traversarea dinspre om spre un alt om.

18

ONE WAY Topesc sub paşi un drum cel cu un singur sens ca un timpan zburând către chemare, mă îmbrac în praf căftăluind intens o cizmă norocoasă a toate umblătoare. Parez priviri mijite de îngeri ireali de sub armuri cu scoarţe egale de copaci, aduc din seva clipei timp cu spioni legali ca să înţeleg că dracii sunt îngeri revoltaţi.

19

Fratele meu, spaţiul, nu-mi este de folos nici hărnicia vremii nu trece peste moarte, sunt fericit cu harul mersului pe jos cu pasul cât mai mic, răscumpărat pe o carte.

20

SOMN DE PASĂRE Rămân cu oboseala strâns în ham, cuget târziu împătimit de somn spre ctitoria patului din ram, fotosinteza mi-a dat verdele de om, adorm aici cu aripile strânse îmi sprijin tâmpla doar pe Ursa Mare cu Lacteea stelelor nemulse albindu-mi pielea zorilor fecioare.

21

DOI BĂTRÂNI Cum merg aşa de mână şi timizi, cu moartea lângă ei ce îi precede, anii plutesc în ochii lor lichizi, ei doi ca unul, el aude ea mai vede. În boarea serii cuibărită la bordură păşesc încet cu doi trei paşi într-unul, ţin zâmbet fericit ca pe un bandaj pe gură, el zăreşte timpul, ea aude drumul.

22

ÎNSERARE Adulmec ziua doar cu nara stângă, cu dreapta urma prăzii ca un lup, pădurea serii urmează să îşi strângă vieţuitoarele de noapte într-un stup. Doar foşnetul privirii mai pătrunde ca firul ierbii înapoi în rădăcini, în umezeala umbrelor cărunte înserarea-mi şterge paşii mei străini.

23

Vin aripi negre ca securile, un stol, le înţeleg trimiterea divină, în mansarda trupului, cu alcool îmi cinstesc grumazul pentru cină.

24

CĂDEREA DIN TRAMVAI Îmi aştept căderea din tramvai spre intrarea în eternitate, mi se astupă gurile de nai tot mai des cu un dinte ce nu poate, cu lumina crezului aprinsă mai păstrez în plasmă vreri deşarte, spre aripa cugetului ninsă eu în mine, umbra în altă parte,

25

e sătulă carnea mea de însumi roşu-sfidător cum se arată mie osul s-a albit deja de plânsu-mi, îmi jeleşte pe o hematie.

26

ZIUA MUNCII Plutesc ca visu-n fumuri grătare ilegale, străzile îşi sugrumă mişcarea în borduri bolnave, cu dor de ducă-s orele egale, cabrează înspre mare maşinile în călduri. Începe cavalcada de fumuri unicorn, poienile învie alunecând sub fete, băieţii la vănătoare suflă berea-n corn micii dansează-n flăcări spre cărnurile bete.

27

E ziua întâi a muncii, ne-am tot spetit muncind, am gâfâit cu munca purtată subţioară pe drumul crucii noastre ca pe un viţel de argint ce l-am urcat spre Cristul acum întâia oară.

28

BANII Mă îmbracă luna în foc de cu noapte, urându-mi dură soartă de Pompei, am vitele luate cu bani grei, mulg din ele sânge în loc de lapte. Mă rog să cadă banca de pe ziduri şi banii să îmi curgă pe sub gard, să ardă tot, doar banii să nu-i ard, să mi-i ascund cu anii pe sub riduri.

29

OCHI NEGRI Te văd cum ochi-mi verzi-căprui te fură dintr-o mină în care te-au ascuns cum ai scoate miezul nopţii din măsură şi înserarea doar ţi-ar fi de ajuns. Mă aprind în raza propriului tău corb ca un tăciune care a mai ars odată lumina ochilor pe care-i sorb a strălucit cândva la altă vatră.

30

DIMINEAŢA ROMÂNULUI Când dimineaţa ultimului somn îşi ascute glasul în corul de tramvaie, românu-şi ia din cui pielea de om şi zeghea coastelor dintre gunoaie, prinde ghiuleaua lunii de picior să aibă greutate ziua întreagă, lătratul câinelui la umblător şi-o rază-n ochi mai colorat să vadă, coboară între oglinzile de tâmple unde repetă lumea un infinit să înţeleagă dacă o să se întâmple să moară mai târziu şi mai albit,

31

ia goarna hărniciei de sub pernă să-i sune ziua întregă în urechi, prin moarte lenea va dăinui, eternă, viaţa-i doar un drum, mai scurt, mai vechi, răstălmăceşte visul de cu noapte, alunecă în ceaşca de cafea, îşi ţine ziua cea cu două toarte, bându-i otrava pe care n-o mai vrea, învârte soarele ca pe o ruletă şi vede ce destin îi cade azi, cu soarta oarbă şi analfabetă face din nou mai hazul de necaz.

32

VÂNZĂTORUL DE ILUZII Ne-ai spus că anul va făta pomeni, că-n mlaştină va fi de acuma bine, că orăcăiala broaştei va înceta prin vremi urechile mustind de voci străine, că palizii duşmani n-or să mai vină să ceară bani din cartea de citire, gâtlejul lor cel cu suflare alcalină n-o să-mi astupe nara în adormire, se vor umple crengile-n copaci de bani ca frunza cu nervuri române că la cristelniţă doar cei săraci îşi botează crezul pentru vremi mai bune,

33

nu simţim că primăvara ciungă înfloreşte ploi mai cumsecade, pământul tot cu mâna stângă ne va da şi anul acesta roade.

34

ŞEDINŢA TÂRZIE Am început să vorbim ca la paradă, tare, cu verbul pe masă, târziu, din mărul zilei viermele-spadă taie înăuntrul cu un râs străveziu, soseşte vocala autorităţii locale tăioasă, cu pasul tocat şi pitic, masa tăcerii se prăbuşeşte în şale implorându-şi un status mai mic,

35

nimbul nopţii, cireaşă amară, paharul vorbei dulce-amăruind, verbul stă la dreapta Tatălui de seară mântuind mântuind mântuind.

36

VÂNĂTORUL DE PENSII Fugiţi, a venit vânătorul de pensii, şi-a ascuţit cuţitele taioase de şa, din gât a aruncat harponul amenzii ca şarpele limba întinzând-o deja. A venit să-ţi pască anii din urmă să-ţi scurteze drumul din pat la oglindă, duhneşte cugetul lui ca o turmă, agaţă-i nesimţirea din piele pe grindă,

37

îndreaptă-i spre ochiul golit lumânarea, să-i vadă lumina ca pe o ultimă stea, să audă cu scrumul urechii strigarea unui aer bătrân care adie abia.

38

S-AU TOPIT SPITALELE S-au topit spitalele prin scocuri la prima ploaie s-au făcut pământ, au mai rămas pe ziduri pe alocuri seringile din arcuri înţepând, bolnavii au plecat puhoi spre case, copacii sunt bastoane tot mai des, e-o transhumanţă spre spitalele rămase care trăiesc în doctori mai ales. E vremea năvălirilor bolnave pe ziduri ne mor felcerii-n săgeţi, se aude des trompeta venei cave sunând la gărzi butoanele-n pereţi.

39

Vindecătorii au trădat ca lăutarii ascunşi în miezul unei pâini mai albe, din patul răzvrătit de morţi, bolnavii oferă duhul ultimei lor salve.

40

FUG CĂRŢILE ÎN PĂDURE Fug cărţile-n pădure să prindă rădăcini, au încă sevă în paginile albe, şi-au desenat poiene, stejari, întunecimi şi cărărui spre peşteri înscorburate, oarbe. Deja în librării e umbră de pădure, în biblioteci se plimbă ursul brun, cuvintele în rânduri s-au combinat în mure, titlurile cântă sub scoarţă de alun.

41

Mai e o speranţă, să scriem doar pe piele, cât ţine porul corola de lumini, poeţii să-şi compună cu mâna de nuiele poemele pe frunze, cu seva în rădăcini.

42

S-AU ÎNCHIS ŞCOLILE S-au închis şcolile la munte, n-au vrut să mai alunece la şes, învăţătorii încoronaţi pe frunte cu pneuri, să alerge tot mai des. Pâraiele, cu luntre, peste pietre să le încalece copii alunecoşi, cei care suferă de carte ca de sete şi-şi caută viitorul pe la Moşi

43

În zei e doar o unică ieşire, să crescă-n scorburi şcoli de împrumut şi seva înţelepciunii din pădure să le înflorească mintea de început.

44

SUNTEM UN POPOR DE ACTORI Suntem poporul de actori şi zâne, ne ţinem fiecare scena-n palmă, privindu-ne cum stă făina-n pâine la unul negră, la altul albă. Întotdeauna-i vinovat morarul, apa care curge prea domol, prea s-a lasat scuipat de ploaie carul, roata morii înoată în nămol.

45

Mergem cu sudalma într-un dinte încet, spre Raiul mic pe jos cu lumânarea morţii înainte sorbindu-i doar lumina de prisos.

46

LEACUL

E internată viaţa în spital, în ierburi nu mai cresc medicamente, îngurgităm chemări de vid astral, împachetăm noroi în argumente. Vindecătorul caută comori, ară hotarul unor mări străine unde au ascuns piraţii uneori curajul cu sudoarea lor din vine.

47

Nouă ne-a mai rămas ca turnul Pisei pe care îl privim ca pe un destin, curajul înclinării înspre vise şi patrimoniul leacului din vin.

48

POVESTEA CODRULUI MIGRATOR

Întâi a fost cuvântul care a plecat cu gândul, apoi vorbe străine s-au întronat, prinţi noi, pe fetele din frunză şi flori le-a suflat vântul şi au rămas copacii poporului mai goi. - Nu e nimic, a profeţit sfătosul, câteva frunze palide de viţă mai puţin, n-a înţeles că focul care-şi astupă coşul va muri în cenuşă sau va sfârşi în exil. Apoi s-au dus vracii, deştepţii, vindecătorii, s-au mai uscat copaci de seceta poruncii au mai plecat şi alţii din ordinul viorii, cavaleri de şatră din marginile luncii,

49

codrul a rămas pustiu, uscat pe dinăuntru au plâns spitale, şcoli, ruşinându-şi golul, numai sfătosul palid a râs cu ochiul hâtru, întrezărind cu mintea cum poate zări chiorul.

50

NU MAI AVEM NEVOIE Nu mai sunt necesare cărări ce duc la moară, am rescris hotarul morii în occident, nici veghea sperietorii din lanul de secară, ci numai ciori cu ciocul mai atent. Putem să golim cămările de molii, e timpul să mutăm doar gurile în port, să mestecăm cu dinţii străinnele orgolii de când nu mai stăm toţi în acelaşi cort. Nu mai dorim şcoliţi vindecători stim să ne scriem singuri reţetele în palmă din vechile spitale pleacă destui cocori cu bolile de iarnă în ciocurile de toamnă.

51

Să ne păstrăm zigotul, stomacul vegetal, cu ştevie şi limbă să construim avere, o mare iubitoare să-şi scoată de sub val din alge bârfitoare recoltele de bere.

52

PRIVIRILE

S-au pripăşit în preajmă priviri insectiforme cu numeroase feţe văzând în gri-maro, descompun realul în infinit de forme mărunţind culoarea, penel de Picasso, priviri întrebătoare priviri cu lamă fermă priviri învecinate, furate, înţepătoare, furişate, alunecoase ca vinele sub dermă ca solzi de peşte ascunse în ape curgătoare,

53

în lumea asta în care a dispărut ascunsul, doar fala limbii a mai rămas, cuvântul, sub flama lui ne-am adunat răspunsul parându-le săgeata cu scutul lui sperându-l.

54

AUDITUL

Ar trebui prin lege să dezrobim săracii, scheletul veşniciei să-l curăţăm de E-uri, în lumea asta în care şi iarba şi copacii au pas de alunecare pe rădăcini cu pneuri. Totu-i mişcător, e fals ca şi pieirea, ca umbra foamei negre, ca strălucirea setei, ca ţărmu-nsufleţit în braţe cu iubirea înecând speranţa sub valurile bete.

55

Lăsaţi legile proaste să putrezească în carte, academia străzii să aibă un cuvânt în auditul ce îl va face-n moarte Cucernicul dreptăţii cu mintea pe pământ.

56

CÂNTĂREŢUL AMBULANT Când cobor pe treapta întâi a milei şi-mi întorc căciula de primit şterg arcuşul de dispreţul zilei ca de un sacâz de pătimit, îmi aşez căluş lobul urechii, iau o coardă întinsă de la gât, mă îndemn să îi înnod perechii de tramvaie zgomotul pe rât, trec români cu feţe împietrite, ambulante stânci ca un decor, în timpane notele grăbite sapă piatra după un izvor.

57

Cântăreţ topit în mila străzii, victimă şi vânător cărunt, simt în alveole gustul prăzii cea vânată de acel ce sunt.

58

DE TE-AŞ PRIVI De te-aş putea privi printre atomi aş regăsi o fată transparentă, şi glasul meu uitat în ribozomi la o îmbrăţişare neatentă, tu m-ai zări din tine ca prin sită lăsăndu-mi întrebarea ta pe chip, o fină curgere de o clipă, o cernere de trup, un cald nisip.

59

OGLINZI Cer şi pământ două oglinzi, tâmplele tale, grinzi paralele, stâlpi ai câmpiilor pe care-ţi întânzi apa de rouă a înfloritelor gene, palmele mele, vulturi timizi buzele, două oglinzi paralele, apleacă-ţi privirea să nu te aprinzi în sărutul infinit al oglinzilor mele.

60

TE SĂRUT CU UN ZÂMBET DIGITAL Te sărut cu un zâmbet digital, falanga unui gând îngenunchiat pe clape, privirea-i arcuită, curcubeul meu ideal sub care întreaga curbură terestră încape. Te aştept pe sticlă iluzie vie, când ecranul albastru îmi sună din corn, mă dor sângerând despărţirile zilei, cu orele nopţii ucise de somn.

61

Nu-mi doresc altceva mai mult de o chemare din neantul încăput într-o scumpă vocală, să ne oprească timpul ca din întâmplare topit în iubirea profund digitală.

62

CE FAC ASTĂZI Ce fac astăzi ? - Astăzi îmi pun rime, toarte răsucite după cană, lutul mi l-am frământat în sine ca durerea ţipătul în rană. Am prelins în el vârsta a treia, primul sol de pace nedorit, meşterul nu şi-a zidit femeia, ci doar duhul ei neţărmurit

63

şi n-a plâns cu ea vreo cărămidă nici pletele curgând nu i se aud, doar meşterul împovărat de vină, mortar al veşniciei încă ud.

64

PLOAIA DE CUVINTE Seara respiră un aer umed pe scocuri sub pânza ţesută de mieunări mascule, aud muzica ploii cu pisiceşti ovule, dansul de cuvinte cu răpăieli de tocuri. Tresar dintre silabe resîmbătat de fraze sub coajă de consoane cum alb oul aude, eternul îşi dezgoleşte cuvintele lui nude, piuituri stupide de pui între şalaze.

65

Vreau liniştea să treacă timpanul pielii viu, la pori nu port bariere nici vamă pentru plată, poate doar nisipul să-şi fi aşezat vreodată piatra peste mormântul unui Lazăr târziu.

66

ALBASTRĂ LINIŞTE Albastră linişte ca apa apare astupând gândul nespus, mai înţeleaptă cu un val mai răcorită cu un viu apus. Tânjesc după un colb ce mângâie asfaltul, de atâta drum binevoiesc să tac, îmi aud doar ţipătul, înaltul, din valul în care mă îmbrac.

67

Mult adorată linişte vocală, lumină vie, ce-mi sparge în timpan glob străveziu, un curcubeu de smoală, noapte, iluzii, marea de cristal.

68

GRIJA TA Las grija ta să mă ajungă, umbră ca un câine la picior, e ca şi cum eu aş trăi în viitor, şi o aştept pe cea care mi-e lângă. Să ne aşezăm cuminţi în fiecare cum se aşează palma pe genunchi, rostul pământului este să urce în floare, al frunzei e să cadă lângă trunchi.

69

NU MAI FUMA! Îţi luminez auzul dintr-un crâmpei de cuget, o voce neîntâlnită în gestul omenesc, cu aripa înţelepciunii să-ţi ctitoresc pe suflet ruga mea curată în care mă zidesc: nu te lăsa iubită de vălătuci de fum, cei ce înrobesc palate de inimi şi plămânii, şi-ţi adâncesc pe ridul însufleţit acum securea învechirii ca la soroc bătrânii.

70

Priveşte cum adie lumina ce-a rămas, şi tremură de umbră răgazul şi răstimpul, s-au micşorat cu vremea limbile de ceas în palma cu care se masoară timpul.

71

M-A DURUT TĂCEREA TA M-a durut tăcerea ta, un scrum trunchi îngenuncheat ca de secure, paşii lui cenuşii către acum, urmele cu pletele lor sure, te aştept sub cortul zilei azi să aşezi cenuşa lui pe vânt, nasture în palmă să îmi cazi, descheiată bluză spre adânc.

72

AŞEZ ARIPĂ DE CUVINTE TAINEI Îi aşez aripa de cuvinte tainei să îţi şoptească flacăra prin bluză cum adunat mă las în vadul palmei ca pământul în sevă lângă frunză, şoapta mea să-ţi dezgolească sânul, fluturele adormit sub piele, cel menit să-mpodobească scrumul din statuia libertăţii mele,

73

cugetate vreri necuvântate te cutreieră cu palma în abis, în tomnaticele veri înfierbântate pentru care trupu-ţi s-a deschis.

74

ARCUIT DE TIMP Arcuit de timp şi mai ales de pace mă întreabă trupul : - pas de umblătură unde se mai face ? pielea de strânsură unde se mai coase ? Îi răspund să îndrepte spre Cel înţelept ochiul său, cum lupa pe un ou se aşează, eu cobor în trepte, ca un pom aştept să-mi rămână duhul cât mai treaz în coajă.

75

VÂRSTA Timpul şi-a ţesut la întâmplare pânza printre oase să mă ţină când insecta orei suge-n carne sucul de dorinţe şi de vină. Pofta trage-n piept să mă învie gloanţe albe, puf de păpădie.

76

PĂDUREA LUMINATĂ Când cu aleasă grijă îi pun vederii semn să nu vadă târziul prin geana ei ascunsă, ci codrul de mesteceni cu lumânări de lemn în care-şi urcă focul toată vederea în frunză, bate în bolţi de aer clopotul învierii la îmbinarea nopţii cu lumina sfântă, mii de steluţe curg prin irisul vederii, sunete sacre, noaptea pădurii cântă.

77

Mă aplec pe steaua părului tău blond, lumină iau cu ceara frunzei din padure să pot aprinde Steaua Polară, şuviţa ta din nord cu flacăra privirii mele sure.

78

TE URMĂRESC

Te urmăresc cu un ochi de plasmă cum te ascunzi în hematie, cu adieri de păpădie mă îmbeţi cu o roşie mireasmă, să ne întâlnim în atriul stâng pe drumul către alveole, unde se aude adânc bătând pistilul în clopot de corole,

79

la sărbătoare de învieri sub cortul pielii să ne strângă ziua de azi mai mult ca ieri cu jumătatea nopţii lungă şi rădăcina acelei ploi de sânge roşu să ne curgă ca înroşirea dintre noi cu încă o hematie, încă.

80

OUL

Şi-a însângerat apusul creasta de cocoş, e semnul bun că lumea din ou e concepută şi doar săgeata înţelepciunii este mută când se adânceşte în cuget de la morulă în jos, alt semn : botul ierbii umed şi sfios mi-a îngăduit să-l mângâi cu talpa pe o nară, dintr-un ou, cu soarele tăvălită aseară a răsărit un negru cal cu stele, un Făt Frumos.

81

Atenţie, câmpia are un dor de ducă de când s-a fecundat cu un şuierat de tren şi va apare oul iubirii lor peren : din grâu pâinea rotundă, o roată, o nălucă.

82

CÂNTEC Vântul locuit în palmă bate frunzele, alb bate, cu o adiere caldă palme verzi înmănuşate, vântule care eşti vânt jur-împrejurul învârteşte, astă noapte pe pământ va ploua cu solzi de peşte, va urca peştele-n spic, mii de ochi înţepători pâinea, cât va fi de pic va privi de mii de ori.

83

ŢURŢURELE Pentru cine nu mă vede sunt un ţurţure topit la uşa ta, cuget lichid, umedă vedere, umbră când mă voi dezgheţa. Dacă te vei îneca în mine va trage iarna clopotele în fulgi pentru primăvara care vine şi picăturile pe care mi le alungi.

84

EREDITATE Tu ce le aduni în geana ta pe toate, privire care semeni şi coseşti, alunecă-ţi hotarul mai departe de malul revărsării omeneşti, vălurită mare de cromozomi şi gene, spirale înaripate ca zborul în delfin, întinsă apă cu geniul redefinirii mele la veşnicia ta divină mă închin. Privesc smerit dinspre o nucleotidă cum săvârşeşti minunea, destin, hazardul drept alchimizând sămânţa-n retorta aburindă din mama cea perfectă cu tatăl imperfect.

85

Iartă-mă Doamne, n-am înţeles Geneza, când mi-ai tăiat în coaste ramul cel mai drept şi m-ai lăsat în oase să-mi definesc sinteza, de Eva nemuririi bolnav de dor în piept.

86

SFÂRŞIT ALUNGAT Din roşia, magnetica mea splină cea sfântă născătoare a mea de sânge promit să-mi scriu cu fierea că o să vină la timp sorocul clipei să-mi alunge dorul de-o prea vremelnică plecare către un abis, ruinător abis, cum nici aprinsa, gânditoarea lumânare nu-şi plânge ceara dintr-un ochi închis.

87

EPITAF

Din zidul timpului subţire cad cărămizi de amintire ca din biserica domnească mieii cucernici să ne pască, când vom trimite sus în iarbă câte un ochi, câte o jalbă.

88

CTITORIE Aer încordat peste deal ca un arc, şuviţele tale, raze de soare, blonde săgeţi în care păru-ţi desfac să le trimit spre ctitoria de floare, în genunchi mă aplec să-ţi pictez pe o petală irisul, inel transparent şi votiv şi un alb alunecat dinspre glezna ta goală pe urma lăsată de un deget tardiv.

89

Chem preoţi lăuntrici să te admire la ceasul mirungerii dinspre sfinţiri cu blondă şuviţă în amintire cea mai slăvită dintre simţiri.

90

POEZIE, UMBRA MEA

Ţin albul palmei cât mai strâns să încetinesc dinţata roată a orei, ca într-o cutie inimă a Pandorei mi se aşterne râsul peste plâns, cuvânt lângă cuvânt, o întrupare, o umbră lângă care am vrut să fiu, o a prezentului tainică chemare a rătăcirii mele prin pustiu. Cândva-ul care nu m-a definit un pământ sterp, o sărătură, de tine umbră îngândurată m-a despărţit cum se despart cuvintele de gură,

91

suflet căzut din propriul lui părinte, o tristă lepădare de păcat, cum plânsul vulcanului fierbinte se leapădă de tot ce a adunat.

92

ÎNAPOI LA PĂDURE Aud cum îmi vorbesc cu şoapte sure de stejari, mesteceni, cedri, cerând din albul hârtiei printre strofe, în rând să-i înapoiez la adieri de pădure. Tot ce aud acum, e ca şi când o mână lucidă vrea să îmi fure litere negre, să le prefacă în mure, cărţii, să-i crească rădăcini în pământ.

93

Citesc prin nervura frunzelor pure cerneala ca seva cu parul cărunt dojenindu-mi gândul meschin şi mărunt ce aleargă cu cartea sub braţ din padure.

94

A CUI E VINA Cineva a încărcat un tun jignitor şi a tunat către bătrâni arma cumplită. Câţiva au căzut în genunchii domniilor lor însângerând această primăvară pietruită. Ei s-au aşezat din nou cuminţi la rând pentru că rostul vieţii lor a fost doar rândul, aşteptând o a doua salvă de pământ pe fiecare peste rând alegându-l.

95

ADEVĂRUL Adevărul, El singur e aici, certitudine-i doar dacă ştii când El e printre noi cei vii, nu-L auzim, nu vedemu-L. Nici.

96

PUŢIN Să cadă aş vrea o ploaie homeopată, să-i pot bea picătura pic cu pic, să fiarbă mustu-n boabă la un soare mic, să se îmbete via de lopată. Mi-a fost dată voia de puţin, opaiţul cărnii pâlpâie roşcat, pământu-mi stă sub coaste îngenuncheat, comoară într-un vechi şi şubred scrin.

97

Banii pot ţâşni către săraci ca la răspântii când îi aruncă nunul, să-i trecem printre nunţi pe câte unul, cum printre roşii şerpuiesc araci. S-a rezolvat foametea naţiunii: muşcăm de multe ori câte un pic, putem schimba puţinul pe nimic, tot în cenuşă se topesc tăciunii.

98

ORĂŞEANUL

Mă lipesc de aer alunecând pe zid, mă recunosc cu talpa în crăpătura străzii, aud curgând în preajmă sufletul meu lichid înghiţit de spaimă după sudoarea prăzii. Nu m-a-nfiat pământul acesta plin de blocuri, nu-i haina mea aceasta pe care să o îmbrac, o pânză sfâşiată în tramvaie pe alocuri şi-n lanţurile bordurii ce nu se mai desfac.

99

Mă înăbuş în lătratul câinilor hingheri, grăunte-n miez de noapte ca în pliscul ciorii, mi-aş ţese din ghemul zilelor de ieri aripa de plecare pe osul subţiorii.

100

MORTUL ŞI VIUL Când m-am născut din mama mea perfectă cu trupul meu XY imperfect mi-am zărit prin umbra transparentă ziua dintâi solistă în concert. Vocea mi se agăţase de un ţipăt ca de un spin pasul plecat la drum, mama alunecase pe un strigăt care îmi sună în urechi şi acum.

101

Doar moartea era-n priveghi după fereastră ca veşnicia untdelemnului de mir udându-mă cu strop de floare albastră să nu mă mai strecor printre priviri. Însoţindu-mi viu jur-împrejurul, pe mine mortul mă purta cel viu ca pe un orb, călătorind în jurul celui ce-n viaţă a trebuit să fiu.

102

ALEGEREA GREIERULUI Aş scrie slova pe aerul acesta gri cu glasul meu, un ziarist cuminte, de mi-ar rămâne-n voce doar un dinte, cu el ar scrie cronica de zi. Învolburatele alegeri cenuşii mai pot ascunde în tivul cu surprize după numărători şi analize un greiere tăcut din prima zi.

103

LOCUL

Casa are locul ei de casă, pomul are locul lui de pom, omul are locul lui de om, viaţa locul ei de viaţă, locul are locul lui de loc pădurea locul de pădure. Locul pletelor mele sure unde e când nu mai sunt deloc ?

104

OMUL CAVOU Am cunoscut un om, omul cavou, în sat se spunea că e nebun, se poate, noaptea adormea în el ca într-un ecou. Avea părerile plecate, săpa gropi care au mai fost, din nou, ştia găina care intră-n ou cum viaţa curge şi în spate.

105

Poate că el gândea cu un halou ce-i inhiba regiuni învecinate, filozofa cu babele purtate de vii spre morţi întinerind din nou.

106

DORINŢĂ Îmi doresc o lume egală şi bună, fără răni sărate şi săbii de lux, doar călăul cu securi de lună să însângereze noaptea ce s-a dus, să mă ucidă doar cu o alunecare de cuţit ca vântul ce intră-n desiş şi colţul de stâncă ce pătrunde-n mare îşi cântă durerea cu un duios tăiş.

107

GLASUL Glasu-i spart în strigăt: - ţara e murdară! s-a mânjit cu cercăn zâmbetul ei pur, să-i spălăm nădejdea în argint de vară cu Mediterana noastră dinprejur.

108

VREMEA ROSULUI

A venit vremea pumnului în gură şi s-a dat semnalul rosului de ros urcă din gropi viermi de umplutură să-şi înceapă rostul rosului de jos. Roadem promisiuni, vorbe moarte roadem, roadem tot ce poate fi cu rosul spus, roadem omeneasca roadere din oameni, rozătura vremii e roasă cât mai sus.

109

VIS Visez că vine un timp mai înţelept mai cumpătat cu un crâmpei de eră, prea iute curge râul şi nedrept topindu-mi piatra în apa lui severă, în iureşul deschis către niciunde am devenit alunecos şi verde, mă tem că râul se va împiedica în unde şi amintirea pietrei se va pierde.

110

VÂNZAREA MAGAZINULUI Veniţi, e magazinul de vânzare, pasărea albă, cerul, vânzătorul, privirea tristă, marea drobul de sare, copiii, mioriţa, vindecătorul, dormirea, deşteptarea, dezlegarea, funiile săpunite prea târziu, neauzita taină din chemarea plecată cu strămoşul încă viu,

111

daţi şi clădirea, e permis de voie, şi-a zidit Manole doar un vis, meşterul care a ucis dar nu e. Drumul în cărămidă e deschis.

112

CUTREMUR Privesc de sus oraşul, o turmă stând în rând rumegându-şi pereţii copţi de vremuri, cu nepăsarea-i ierbivoră aşteptând crunta muşcătură de cutremur. E urmărit ca de o haită-n urmă, pândindu-i casele bolnave de un demult, o boală ce a cuprins întreaga turmă, cum gândurile oamenilor sunt. Mai sunt îmbolnăviţi de pete roşii, stigmatul neputinţei scris pe zid, nici umbra nu mai stă pe alunecoşii pereţi ce-şi pasc buruienile timid.

113

Ruinele dorinţei neîmplinite când fiecare casă are un zid de spus ridicat pe cel de dinainte să-şi vadă acoperişul cât mai sus.

114

TRĂIM BINE

Trăim cu toţi din ce în ce mai bine, morman de ţeste albe luminează, caii ne-au fugit în ţări vecine să-nveţe mersul în care se nechează. Au plecat şi vracii şi vindecătorii înţelepţii sacrii s-au topit în cărţi, numai câte odată apar în cucul orei să-şi admire pana unei alte părţi.

115

Spre izvoare limpezi curg învăţăceii să bea apă pură ce-a săpat o urmă, iarba grasă rătăceşte mieii şi se pierd în slova mieilor de turmă. Zicem că e bine, gândurile-s aiurea, facem româneşte hazul de necaz, poate şi grumazul când simte securea îşi sărută soarta crudă pe obraz.

116

E-URILE Suntem Marele “E” popor de tindă ne-am înrudit mâncând aceeaşi hrană am învăţat să călărim pe aceeaşi limbă când turnirul vieţii ne aclamă. Ne duelăm în haine şi în verbe nici vântul nu mai bate cum bătea, cu străluciri de splendide conserve, E-uri topite-n trup cu tinichea.

117

Se spune că rămânem peste moarte că nici pământul morţii nu ne vrea în ordinea din care facem parte cu soarta nemuriţilor mai grea.

118

PROFESORUL DE RUSĂ

Profesorul de rusă se proteja în prostată, bea apa toamnei şi răsuflarea viei, se sprijinea cu sticla de marginea câmpiei când noaptea îşi închidea bodega câteodată. Era un om de treabă cu cugetări profunde, ştia pe dinafară o mare de poeţi, doar sărăcia vremii îi atârna-n pereţi tabloul neputinţei în care se ascunde.

119

Rotea limba de ceas a frazei cu nimic, ca apa-n moara vieţii roata mare, m-a învăţat că Petru a fost numit cel Mare pentru că imperiul i se părea prea mic.

120

DATORIA Datoria te urmează ca o umbră, adesea te sugrumă din spate, iluzia trăirilor surpate în gheara unui credit de pe urmă. Golgota cea cu trepte numărate şi crucea neputinţei tale sumbră, mai ai doar paşi şi fiara vieţii urlă din crucea răstignirii datorate.

121

Te rogi să fii ultimul miel din turmă, abia născut şi băutor de lapte, ca iarba să te întorci în gropi săpate, să te ascunzi de viaţă sub o umbră.

122

AM SPERAT Am sperat să vină mai târziu întomnatul timp dinspre răcoare, coasta pe care n-o mai am mă doare, boala Evei mele ce mi-o ştiu. Fulgi degeneraţi şi deformaţi au început să ningă alb în oase, înclinate şi alunecoase-s străzile cu anii îngheţaţi.

123

Îmi întreb timid falanga a treia care-i drumul spre care mă duce, când vom trece teferi de răscruce pe ce somn să o luăm după aceea.

124

ALERGARE

Pe umbra mea a încălecat o fată cu dragoste pentru întunecata mea făptură, calul aleargă cu umbra lui în gură, coada pe grumazu-mi înnodată. Spre soare alergăm şi cal şi fată până când timpul se preface-n zgură. Cade din cer minut cu minut o ploaie cu acizi ca la început.

125

DE CE AŢI ÎNGROPAT-O De ce aţi îngropat-o sub lespede-n betoane ca-ntr-un bordei de stâncă cu o fereastră oarbă, când mâna-i va culege prin beznă roşii poame, livada ei de piatră o va împietri să adoarmă. Lăsaţi dar rădăcină cereştilor icoane, în azuriul vrerii lor să o absoarbă, nu vrea decât lacrima verde a unui colţ de iarbă să aprindă ruga mea, candelă, sub betoane.

126

UMBRA

Doresc o umbră dreaptă, verticală, copacu-i strâmb, cu rămuroase căi, prea am frânt şi am închis în clăi cutezătoarea grâului săgeată vegetală. Rămân ascuns în umbră după umbră, păstrând doar sângele drept ca o nervură, tânjesc după orizontala din bordură, pilastru aş pune-o în catedrala sură.

127

Deocamdată ţin umbra dinainte cât mai strâns să nu rămână în urmă, cu înşelătorul, dulce, pas de turmă, cu nemişcarea, mersul ei mă minte.

128

SENSUL M-am revăzut curând cutreierând cuvinte ca într-o ţară mare cu zări fără sfârşit, cu disperarea ploii le căutam fierbinte divinul sens pe care nu l-am desluşit. A trebuit să vină târziul cu lumină să mă ofer sclipirii, ea mamă şi eu fiu ca să înţeleg că flacăra divină m-ar fi iubit dacă aş fi fost mai viu.

129

CUVINTELE

Nu ştiu cum vieţuiesc, de unde vin, misterioase nestemate aşa cum sunt, le-a hărăzit cândva cu har divin Cel ce a Ştiut când le-a suflat din lut. Acum plutesc cuminţi în aer, în umbra înţelesului rămân; şi firul lânii se întoarce în caer de nu-şi va îmbrăca un bun stăpân.

130

SĂRBĂTOARE FINALĂ Ajută-mi Doamne jumătatea de măsură să împartă ploaia aceasta în două ape, cea pentru încolţirea cuvintelor pe gură când tăcerea în brazdă nu-mi încape, alta ca să-mi ascund în râul morii plugul cu care m-am arat, să ruginească apa în creditorii ce mă vor acuza că l-am furat,

131

eu, să mă fac ogor întins pe şale din Dunăre până la firul stâng, la sărbătoarea recoltelor finale să mă întrebe Lumea cine sunt.

132

DIMINEAŢĂ TÂRZIE

Poate să bată în poartă timpul, cocoşul dimineţii să-l descânte, nu-l mai aud din anotimpul ce mi-a înflorit zăpezile pe tâmple, zăpadă caldă, netopită, a tinereţii de argint, căderea ei neprihănită ca un dezmierdător alint.

133

TRANDAFIRUL

Păstrez cenuşa ce a fost ieri în urna roşiilor petale, balsamul caldei mângâieri din albul vindecării tale, cum ţine-n paginile verzi sămânţa roşiilor vocale, tăcerea lui dintre coperţi şi adierea florii sale.

134

MORŢII SĂNĂTOŞI Ne îndeamnă legea să ne hrănim cu fibre, să îndopăm stomacul cu respect, cu batoza gurii noastre ştirbe să mestecăm câmpiile direct, nu mai goliţi în şanţuri vitamina, drumul e construit pentru alergări, meteahna lăcomiei poartă vina blagoslovirii atâtor desfrânări,

135

noaptea ne legănăm în coşul lunii spălaţi cu spuma stelelor pe dinţi, în spuza somnului aprinşi tăciunii zilei de mâine ne vor păstra cuminţi. Purtăm icoana poftelor pe frunte topită în rugă, cu genunchii roşi, la judecarea zilelor mărunte păşim spre moarte mult mai sănătoşi.

136

SÂNGELE BUCURIEI Bucuria are sângele ei roz, albul credincios topit în zâmbet, recunoşti măsura mersului pe jos după umbra pasului ascuns în umblet curgătorul visului meu gând stăruind la rostul pietrei în apă îşi aşteaptă în firescul rând bucuria vremii să-l încapă.

137

UCIDEREA UMBREI Secunde amurgind a vară cu lunecări de raze vineţi puneţi potecă nopţii iară şi pasul cugetării-mi ţineţi, cobor în zâmbetul de smoală al umbrei care mă-nconjoară cu acuzarea ei penală că o închid să nu îmi moară, îi las doar vălul tras pe faţă înlăcrimat cu rugi târzii şi promisiuni că dimineaţă mă va sluji încă o zi.

138

FACĂ-SE VOIA TA Facă-se voia ta pământ, tu, care îngropi în brazdă seara, o uzi cu beznă germinând lumina mâinelui şi ceara adaug neputinţei mele iubirea ta de tată originar, miezul umbrit de viermi cu aripi grele din care mă cioplesc acum mai rar.

139

Curând mă vei simţi adânc în tine cu toate neîmplinirile ce-am fost, vom silabisi în limbi vecine poemele ştiute pe de rost.

140

CUVÂNTUL HĂRĂZIT Cuvântul hărăzit să-şi urce crucea a îngenunchiat cu drumul a doua oară, şi-a răstignit privirea pe răscrucea unde a murit şi a înviat o oară, de mii de ori prin moarte o să învie spălat şi uns cu untdelemn şi vin, în preajma unui petec de hârtie, giulgiul pierdut al regăsitului său chip divin.

141

MAREA NETEZIRE În ruga apei curgătoare aud peşti străvezii cu solzii în afară ducându-şi munţii măcinaţi spre sud ca pe o firescă şi galbenă povară, toţi ne grăbim să coborâm în râu cu bucurie caldă şi iubire ne vom scufunda până la brâu în marea, creştinească netezire.

142

DE-MI VA RĂMÂNE SINGUR TRUPUL De-mi va rămâne singur trupul atunci doar voi muri de tot, pământul îmi va fi o clipă lupul, eu, limba lui, zăcându-i mort în bot. Doar sufletu-l voi auzi în pădure urlând la lună în dungă dintr-o parte, frica de înălţime o să-i jure că despărţirea e doar mica moarte.

143

chiar zborul păsarii mai urcă, mai coboară, hrănind pământul cu înălţimea lui, eu, numai câte o dată, în vreo oară îmi uit trupul lângă suflet să-l mai sui.

144

CU DORUL Până-mi vei cuprinde înţelesul răstălmăcit de-atâtea reci izvoare, nu voi mai şti de eu voi fi alesul topit de-atâtea ori în umbra-ţi trecătoare. In zorul întunecat cu Miez-de-noapte scot luna dintr-un buzunar de ceas măsor tăcerea dintre limbi cu şoapte să nu speriem răgazul ce-a rămas.

145

Cu doru-n mine îmi ascund secretul în insomnia unui colţ de pat. Îl admir şi-i invidiez scheletul de lemn, de fost stejar. Bărbat.