benderscaia 2 (2) (1)
Post on 13-Aug-2015
22 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Universitatea de Stat din Republica Moldova
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Catedra Istoria Universală
Teza de licenţă
Relaţiile politice dintre Italia şi Germania în
anii celui de-al Doilea Război Mondial (1938-
1943)
Benderscaia AlionaFacultatea de Istorie şi Filosofie
specialitatea „Istorie”, grupa Iconducător ştiinţific: Petrencu Anatol
prof, univ.,dr. habilitat
1
Chişinău 2012
Cuprins
Introducer
e....................................................................................................
.......3
Capitolul I. Crizele politice dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial…6
1.1. „Puciul din
berărie”.........................................................................................
6
1.2 Anschluss-ul sau premisa de
război..........................................................8
Capitolul II. Relaţiile italo-germane în cel de-al Doilea
Război Mondial…13
2.1. Agresiunea împotriva
Poloniei......................................................................13
2.2. Perioada de nebeligeranţă şi intrarea în război a
Italiei...........................17
2.3. Ajutorul german, acordat Italiei în campania din Africa de
Nord................21
2
2.4. Pierderea Africii de Est de către
italieni........................................................28
2.5. Războiul din Marea Mediterană…………………...
………………....…….31
Concluzi
i.....................................................................................................
........ 36
Bibliografi
a...................................................................................................
41
Introducere
Actualitatea temei. Cele mai negre file ale istoriei sunt
legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Apariţia fascismului în
Italia şi nazismului în Germania, pe de o parte, şi a bolşevismului
în Rusia, pe de altă parte, au conturat acest război. Germania a
jucat rolul primordial în blocul german, iar clasa conducătoare a
realizat o politică imperialistă crudă cu urmări tragice pentru
populaţie.
Fascismul a apărut şi a fost aplicat pentru prima dată în
Italia. Mult timp metodele aplicate asupra claselor muncitoare de
către Mussolini au entuziasmat cei mai de vază conducători ai
ţărilor occidentale. Hitler nu nega priorităţile lui Mussolini şi mult
3
a preluat de la el. Pe parcurs din „profesor” Mussolini s-a
transformat în „elevul” lui Hitler. În ciuda trecerii timpului şi al
apariţiei multor studii şi documente noi, interesul faţă de
subiectul dat, adică de relaţiile dintre cei doi dictatori şi –
respectiv – între Germania nazistă şi Italia fascistă – nu a scăzut,
ci din contra – rămâne constant. Lozinca fascismului italian a avut
un caracter pretenţios, iar în rezultatul realizării lui era mult mai
constrâns decât colegii germani.
Istoriografia problemei. Pe parcursul perioadei postbelice
istoricii din diverse ţări au abordat, dintr-un aspect sau altul,
problema relaţiilor dintre Italia şi Germania în anii celui de-al
Doilea Război Mondial.
Astfel, în istoriografia sovietică, unul din cei mai importanţi
specialişti în istoria Italiei a fost Gheorghii Filatov, care a studiat
fenomenul fascismului italian, manifestarea lui şi falimentul
acestuia. Bineînţeles, el s-a referit pe mai multe pagini şi la
raporturile germano-italiene. Un exemplu ar fi colaborarea
germano-italiană în războiul civil din Spania. În 1936, trimisul
Berlinului la Roma Franc i-a spus lui Mussolini că Hitler considera
Marea Mediterană ca fiind „o mare internă a Italiei” şi că
Germania nu are interese deosebite în această zonă1. Pe
parcursul analizei evoluţiei regimului fascist, Gh. Filatov
analizează şi relaţiile dintre Italia şi Germania.
Momente importante, referitoare la subiectul nostru, am
depistat şi în monografia istoricului englez Jasper Ridley
„Mussolini”, tradusă în limba rusă2. Autorul a analizat conlucrarea
italo-germană în cadrul cârdăşiei de la Munchen, prin care
Cehoslovacia a fost sacrificată3. Ultimele pagini ale monografiei
1 Filatov V.S. Crah italianscogo faşisma [Falimentul fascismului italian], Moscova, Editura „Nauca”, 1973, p. 942 Jasper Ridley. Mussolini, Moscova, Editura AST, 1999.3 Ibidem, p. 360 şi urm.
4
au fost consacrate eliberării lui B. Mussolini din captivitate,
eliberare organizată de A. Hitler.
La elaborarea tezei de licenţă au fost consultate un şir de
cărţi cu referire la cel de-al Doilea Război Mondial, desfăşurarea
operaţiunilor militare, deciziile luate în cadrul operaţiunilor
militare etc. Pot să menţionez următoarele cărţi, care au fost
disponibile în limba română: Liddell Hart, „Istoria celui de-al
Doilea Război Mondial”, Volumul I, Bucureşti,1987; Jacques de
Launay, „Mari decizii ale celui de-al Doilea Războiul Mondial”,
Bucureşti, 1988; Idem, „Istoria secretă: mici controverse ale
contemporanităţii”, Bucureşti, 1970; James Stokesbury, „Scurtă
istorie a celui de-al Doilea Război Mondial”, Bucureşti, 1993; Mark
Robson, „Italia Liberalism şi Fascism”, Bucureşt, 1976; Giuliano
Procacci, „Istoria italienilor”, Bucureşti, 1975; Al . Marcu, „Aspecte
italiene”, Bucureşti, 1970; Al. Balaci, „Studii italiene”, Bucureşti,
1976; Mihail Gh, Andrieş, „Italia”, Bucureşti, 1963; Paul
Guichonnet, „Istoria Italiei”, Bucureşti, 2002. În aceste şi alte
lucrări, referitoare la implicarea Italiei în cel de-al Doilea Război
Mondial, sunt pasage importante ce se referă la personalitatea lui
B. Mussolini şi relaţiile acestuia cu A. Hitler, sau despre relaţiile
italo-germane într-o perioadă sau alta.
Am consultat, de asemenea, un şir de cărţi, consacrate lui A.
Hitler şi raporturile Fuhrerului cu Italia lui B. Mussolini. Aşa, de
pildă, Jacques Droz, în „Istoria Germaniei”, Bucureşti, 2006, scrie
şi despre raporturile italo-germane în anii celui de-al Doilea
Război Mondial. Am studiat, de asemenea, lucrările lui Nicolae
Minei, „Dosarele confidenţiale 1935-1945”, Bucureşti, 1975;
Rochus Misch, „Am fost garda de corp a lui Hitler”, Bucureşti,
5
1999; Grigorie Gafencu, „Ultimele zile ale Europei”, Bucureşti,
1992 şi altele.
În rezultatul studierii literaturii de specialitate, am constatat
lipsa unui studiu, referitor nemijlocit la relaţiile bilaterale
germano-italiene, la „prietenia” dintre B. Mussolini şi A. Hitler.
Scopul lucrării este de a analiza relaţiile italo-germane în
multiple domenii, dar în mod special – în anii celui de-al Doilea
Război Mondial.
Sarcinile lucrării sunt: 1) analiza cauzelor ce au provocat
crizele politice dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război
Mondial;
2) studierea relaţiilor italo-germane în anii celui de-al Doilea
Război Mondial.
Cadrul cronologic al tezei de licenţă: este vorba de 1933,
anul venirii la putere a Partidului naţional-socialist muncitoresc
condus de A. Hitler şi 1943 – căderea dictaturii lui Mussolini în
Italia şi ieşirea acesteia din război alături de Germania.
Izvoarele folosite: Pentru a realiza scopul şi sarcinile
propuse spre examinare, a, folosit un şir de izvoare publicate.
Este vorba de Memoriile lui B. Mussolini, publicate în limba rusă4.
Am studiat, de asemenea, cartea lui Emil Ludwig, „De vorbă cu
Mussolini ”, publicată la Bucureşti şi altele.
La scrierea lucrării am folosit Enciclopedii5, date statistice
etc.
Aprobarea lucrării: pe parcursul anilor de studii am
participat la conferinţele ştiinţifice studenţeşti cu comunicări,
referitoare la tema tezei de licenţă (anexez broşurile cu tezele
publicate).
4 Benito Mussolini. Memuarî . 1942-1943 [Memorii. 1942-1943], Moscova, Editura Eksmo, 2004, 448 p.5 Sovetscaia voennaia enciclopedia [Enciclopedia militară sovietică], Moscova, 1997.
6
Capitolul I. Crizele politice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial
1.1 Puciul din berărie
În luna aprilie 1921 aliaţii victorioşi ale Primului Războiul
Mondial, în special Anglia şi Franţa, au prezentat un proiect de
lege prin care Germania urma să plătească despăgubirile de
război pe care Germania l-a început. În rezultatul aplicării acestui
proiect de lege economia Germană începu să sufere o inflaţie
dezastruoasă.
Moneda germană, marca, începu să-şi piardă din valoarea ei.
Guvernul german a cerut o amânare a plăţilor de război, dar a
primit refuz din partea Franţei. Atunci germanii le-au sfidat de
obligaţiile privind plăţilor lor. Drept rezultat, în ianuarie 1923
armata franceză a ocupat partea industrială a Germaniei
cunoscut sub numele de Ruhr.
În Germania situaţia economică continua să se
înrăutăţească. Valuta naţională s-au devalorizat. Populaţia a
început să ducă un mod de viaţă din ce în ce mai sărac.
Între timp naziştii şi alte grupuri similare au organizat greve.
Cel mai puternic şi mai masiv partid care s-a manifestat în
7
perioada dată era cel a lui Adolf Hitler, Partidul Naţional Socialist,
care a cuprins peste 55 000 de membri.6
În noiembrie 1923 Hitler şi naziştii au pus la cale un complot
care presupunea răpirea liderilor guvernului bavarez şi înlocuirea
acestora cu Hitler. Apoi, cu ajutorul generalului Erich Ludendorff
a fost proclamată revolta naţională în momentul în care la berăria
din Munchen, la care se ţineau discursurile politice. Această
acţiune a fost cunoscută drept ”puciul berăriei” (the Beer-Hall
Putsc), numită astfel, după locul în care a fost concepută ideea.7
La 8 noiembrie 1923 trupele SS la ordinul lui Hermann
Goering a fost înconjurat locul. Hitler a tras un foc din pistol în
platforma pe care la momentul dat ţinea discurs comisarul de stat
Gustav von Kahr. „Revoluţia Naţională a început” - a strigat Hitler.
Sala nu putea fi părăsită de nimeni. În camera din spate erau
adunaţi cei trei mari oficiali ai guvernului bavarez. Comisarul de
stat Karh împreună cu şeful poliţiei de stat colonelul Hans von
Seisser şi comandantul al Armatei germane în Bavaria Otto von
Lossow. Acestora Hitler le-a propus să se alăture la revoluţia
nazistă şi să devină parte din noul guvern. Sub ameninţarea
armei, Hitler a încercat să-i oblige să i se alăture, aceştia însă i-au
refuzat. Abia la insistenţa lui Ludendorff aceştia şi-au schimbat
părerea după care au convins şi pe oamenii care erau în berărie.
Acest moment a marcat triumful lui Hitler.
Obţinând succesul dorit, Hitler decide să părăsească sala,
pentru a rezolva chestiunile personale. Dar în absenţa sa revoluţia
nazistă începu să se destrame. Cei trei lideri bavarezi Kahr,
6Рахшмир П., Пожарская С., Горошкова Г., Гинцберг Л., Давидович В. История фашизма в Западной Европе. М.: Наука, 1978, p. 34.
7James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul Mondial, Bucureşti, 1993, p.55
8
Lossow şi Seisse au părăsit sală după ce în mod fals au promis că
vor rămâne fideli lui Hitler.
Între timp, naziştii în frunte cu Ernest Rohm şi trupele SS au
reuşit să ocupe doar Cartierul General al Armatei de la Ministerul
de Război.
În primele ore ale zilei de 9 noiembrie comisarul de stat
Kahr, a „rupt” promisiunea dată lui Hitler şi Luddendorfşi a emis o
declaraţie îndreptată împotriva lui Hitler prin care susţine că a
fost obligat să-l susţină pe Hitler şi pe care le declară nule. Tot
aici Kahr a dispus ca Partidul Nazist să fie dizolvat. Lassow s-a
alăturat acestor declaraţii şi a ordonat ca întărirea armatei din
Munchen şi a întreprins acţiuni de eliberare a Ministerului de
Război.
În jurul orei 11.00 o coloană de trei mii de nazişti, condus de
Hitler, Göring şi Ludendorff au mărşăluit spre centrul oraşului
München.8
După ce au ajuns în central oraşului, naziştii s-au îndreptat
spre clădirea Ministerului de război. Aici ai au fost întâmpinaţi de
un blocaj de poliţişti. După ce au stat faţă în faţă cu o sută de
poliţişti înarmaţi, Hitler a ţipat la ei să se predea. Ei au refuzat să
facă aceasta. Au fost deschise focuri de arme. În decurs de un
minut au fost ucişi şaisprezece nazişti şi trei poliţişti. Hitler a fost
rănit în umăr. Ludeendorff a fost arestat. Hitler a reuşit să se
refugieze la prietenii săi. Însă în scurt timp el a fost arestat şi
condamnat la închisoarea din Landsberg, pe un termen de 5 ani.9
Aici el a petrecut 9 luni triumfale. A reuşit să scrie cartea
intitulată „Mein Kampf” ( „Lupta mea”). În acelaşi timp Germania
a început să se restabilească. Împrumutările externe, planul
8James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 19939 Лиддел Гарт сэр Басил Генри. Вторая мировая война,Mосква, 1987
9
American Dawes (the American Dawes Plan) care a adus bani în
Germania a readus-o într-o stare economic favorabilă.10
Marea depresiunea manifestată în anul 1929 a dus la
prăbuşirea băncilor austriece şi rapida ei răspândirea ei în
întreaga lume. Împrumuturile americane li s-a stopat intrarea,
economia mondială ajunsese la o răscruce, şomajul a crescut iar
speranţele lui Hitler de a reveni pe arena politica a crescut.
Către anul 1933 Hitler a preluat puterea în stat. El a iniţiat o
”revoluţie nazistă”; în realitate el a utilizat organele
parlamentare pentru a distruge guvernul parlamentar.
Prerogativele guvernului Germaniei au fost „diluate” toate
posturile publice au fost încredinţate numai arienilor. Sistemul
judiciar a fost revizuit şi o serie de tribunal populare au luat fiinţă,
execuţiile sumare şi lagăre de concentrare şi-au făcut apariţia în
viaţa Germaniei.
1.2. Anschluss-ul sau premisa de război
Primul act extern care a dus spre declanşarea războiului a
fost cucerirea Austriei (Anschluss-ul), de la începutul anului 1938.
Naţiunea austriacă avea o istorie destul de bizară. În anul 1272, la
sfârşitul Marii Integrări în istoria Germaniei, coroana imperiului
german a fost dată unui obscur nobil austriac, Rudolf de
Habsburg. El şi descendenţii săi au construit un mare imperiu
medieval care şi-a continuat existenţa până în anul 1806, când
Napoleon l-a sfâşiat în bucăţi. Sub împăratul Carol al V-lea
Imperiul Habsburgic a guvernat peste toate statele germane,
Ungaria şi o parte a văii Dunării, Ţările de Jos, Spania, teritoriile
spaniole din sudul Italiei.
10James Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p 5210
În perioada lui Napoleon acesta s-a micşorat considerabil şi
domnia Habsburgilor s-a sfârşit. După revoluţiile din 1848 aceasta
s-a transformat devenind o monarhie duală, Imperiul Austriei şi
Regatul Ungariei. Partea austrică a acestuia era germană, iar
partea ungară a fost în esenţă slavă, deşi în Ungaria erau
maghiari.
În secolul XIX-lea, Austria era prea slăbită pentru a se unifica
cu Germania sub conducerea ei, dar prea puternică pentru a lăsa
pe altcineva să facă aceasta. În perioada lui Bismarck Germania a
trecut sub dominaţia prusacă. La sfârşitul Primului Războiul
Mondial monarhia duală a suferit un colaps, Ungaria a fost scoasă
din componenţa ei, iar austriecii s-au despărţit de propriul lor
imperiu. Tratatele de pace semnate după Primul Războiul Mondial
au împovărat Austria cu toate „păcatele” „bătrânului imperiu” de
dinainte de război şi au declarat în continuare că Austria şi
Germania nu vor fi niciodată unite.
În anul 1932 Liga Naţiunilor a dat Austriei un împrumut de
câteva milioane de dolari cu condiţia că nu va intra în nici o
uniune politică ori economică cu Germania până în anul 1952.
Guvernul condus de Engelbert Dollfus , în 1934, a dizolvat toate
partidele politice cu excepţia propriului partid.11
În iulie un grup de nazişti au încercat să dea o lovitură de
stat, din considerentul că aceasta a fost prost concepută în scurt
timp fiind înăbuşită. Cancelarul Dollfus a fost asasinat, iar locul
său a fost ocupat de Kurt von Schuschningg, care a continuat
aceeaşi politică. Către 1937 Schuschningg a devenit susţinătorul
habsburgilor, fapt care îl nemulţumea pe Hitler.
În februarie 1938 Hitler l-a convocat pe Schuschnigg la
reşedinţa sa particulară de la Berchtesgaden. Sub presiune, 11James Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.55
11
austriecii au cedat cererilor lui Hitler privind obţinerea unui
tratament mai bun pentru naziştii din Austria. Naziştii au cerut
unirea cu Germania. Schuschnigg a cerut un plebiscit privind
problema independenţei Austriei, Hitler şi-a înaintat un
ultimatum, începând să-şi concentreze trupele la frontieră. Pe
data 11 martie, Schuschnigg a demisionat, fiind înlocuit de Seyss-
Inquart drept cancelar. În ziua următoare, Seyss-Inquart a
proclamat unirea cu Germania.
Marea Britanie şi Franţa au protestat în mod formal. Contra
unirii Austriei cu Germaniei a fost Mussolini. Acesta luase de
câteva ori Austria sub protecţia sa; aceasta reprezenta o parte a
planului său de a deţine o putere importantă la capătul de nord a
Alpilor. Dar fiind prea ocupat în Spania, a fost nevoit să accepte o
poziţie de bune intenţii.
Ca rezultat partea de vest a Cehoslovaciei a fost înconjurată
de teritoriul german. Acesta era unul dintre cele mai prospere şi
industrializate părţi a ţări. Aici a existat industria grea, cea mai
cunoscută fiind reprezentată de Uzinele Skoda, care au constituit
furnizorii militari ai vechiului imperiu, iar în perioada interbelică
au produs una din cele mai bune calităţi de armament în Europa.
Cehii au avut o bună armată, mai mare decât în Germania.
Cehii au încercat să sprijine independenţa Austriei, fapt care
nu-i plăcea ministrului german Josef Goebbels, chiar înainte de
Anschluss. Una din cele mai importante probleme ale
Cehoslovaciei o reprezenta minoritatea germanilor sudeţi şi
partidul nazist al sudeţilor condus de Konrad Henlein. În aprilie
acesta a formulat o serie de cereri cunoscute drept programul de
la Carlsbad; aceasta urma să întoarcă statul către nazişti. Franţa
şi Marea Britanie la fel au îndemnat ca aceste cereri să fie
12
acceptate. Guvernul ceh din Praga i-a întors înapoi la cererile
anterioare în limitele autonomiei. Hitler s-a înfuriat că au existat
răzmeriţă în regiunea sudetă. Cehii au mobilizat 40 0000
persoane. Franţa şi Marea Britania au anunţat că ei ar putea să o
sprijine. Astfel, Hitler era constrâns să dea înapoi.12
La sfârşitul lui august crizele deveniseră tot mai acute. În
Germania, Franţa şi Marea Britanie au avut loc mobilizarea de
antrenament.
Rezultatul nu a fost războiul, ci o întâlnire personală între
ministrul britanic Chamberlain şi Hitler. Pe 15 septembrie cei doi
s-au întâlnit la Berchtesgaden. Hitler a cerut anexarea regiunii
sudete pe care era gata să o cucerească. Chamberlain a venit
acasă, s-a întâlnit cu francezii la Londra şi au decis să-i sfătuiască
pe cehi să accepte cererea lui Hitler. Cehii au propus arbitrarea
situaţiei conform Tratatului de la Locarno. Marea Britanie şi Franţa
au refuzat ceastă modalitate. Pe data de 21 septembrie guvernul
ceh a acceptat ultimatumul anglo-francez.
Între timp Hitler şi-a ridicat pretenţiile. El a mai cerut
cedarea nu doar a regiunii sudete ci şi a tuturor teritoriilor pe care
locuiau germanii. Chamberlain a zburat înapoi în Germania, l-a
întâlnit din nou pe Hitler după care s-a întors acasă gândindu-se
la un eventual război.
Pentru a ameliora situaţia s-a decis convocarea unei
conferinţe. Astfel, Chamberlain împreună cu Daladier l-au chemat
pe Hitler să participe la conferinţa internaţională organizată la
Munchen, pe 29 septembrie. La aceasta au participat
Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini şi miniştrii de externe von
Ribbentrop şi contele Ciano. În vreme ce miniştrii cehi aşteptau în
anticameră, Puterile Occidentale au semnat tot ceea ce Hitler a 12James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.56
13
dorit. Înţelegerea a fost completată numai după miezul nopţii
între zilele de 29 şi 30, iar în ziua următoare guvernul ceh a
aderat la aceasta.
Înţelegerea prevedea că Germania a luat regiunea sudetă şi
aproximativ trei milioane şi jumătate de cehoslovaci, majoritatea
fiind etnici germani. Polonia a luat câteva sute de mile pătrate şi
aproximativ un sfert de milion de persoane, iar Ungaria a luat un
alt milion şi aproximativ 5 000 mile pătrate. Cehoslovacia s-a
micşorat, devenind o bucată de teritoriu neapărat în mijlocul
Europei.13
Totuşi, conferinţa de la Munchen a reprezentat doar un răgaz
înainte de război. Polonia şi Rusia şi-au reînnoit pactele de
neagresiune. Italia s-a orientat către demonstraţii anti-franceze şi
a intrat mai deschis în orbita Germaniei. Acum Germania era
înconjurată de Polonia. Iar Hitler făcea presiuni asupra
polonezilor. 14
Înainte ca Cehoslovacia să fie digerată, Hitler a cerut
modificarea coridorului şi a statutului oraşului Danzig. El a anexat
oraşul Memel, situat la capătul estic al Prusiei, între aceasta şi
Lituania. Polonezii au respins cererile lui Hitler. Guvernul polonez
a reuşit să obţină din partea Marii Britanii şi Franţei garanţii
necondiţionate. Însă acest fapt nu l-a împiedicat pe Hitler să pună
în aplicare planurile sale. El a continuat agitaţia şi cererile şi în
vara anului 1939, lucru a generat îngrijorarea guvernului polonez.
Ignorarea cererilor teritoriale lui Hitler va duce la invadarea
Poloniei de trupele naziste.15
13Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 1973, p. 209.14James Stokesbury . Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p. 56.15Gh. Filatov. Op. cit.
14
Capitolul II . Relaţiile italo-germane în cel de-al Doilea
Război Mondial
2.1 Agresiunea împotriva Poloniei
În primele zile de la invadarea Poloniei de către trupele
Germaniei hitleriste, operaţiunile au evoluat în mod favorabil
pentru agresor. Poporul polonez, care avea o armată slab
numeroasă şi slab dotată sub raport tehnic, nu putea opune
15
rezistenţă înaintării Wehrmachtului nazist, ce deţinea o
superioritate în tancuri şi aviaţie.
Poporul polonez spera că cele două puteri europene, Marea
Britanie şi Franţa, aveau să-ţi spună cuvântul. Însă aşteptările nu
s-au confirmat.16
În intenţiile lui Adolf Hitler cucerirea dominaţiei mondiale,
pentru prosperitatea Reichului, subjugarea Poloniei reprezenta
doar o etapă obligatorie. Scopul principal lui Adolf Hitler era de a
îndeplini programul său expansionist. Devenind cancelar şi apoi
dictator, fuhrerul şi-a refăcut o armată dintre cele mai moderne şi
mai puternice din lume, datorită politicii de conciliere adoptată de
către toate principalele puteri ale lumii, a reuşit să reocupe zona
renană (martie 1936), să alipească Austria la Reich (martie
1938), să acapareze regiunea sudetă (în urma Acordului de la
Munchen din 29 septembrie 1938), iar apoi şi întreaga
Cehoslovacie (martie 1939).
La 24 octombrie 1938 ministrul de externe al Reichului
Joachim vom Ribbentrop a pretins lui J. Lipski, ambasadorul
polonez din Berlin, că Polonia să cedeze Danzigul Germaniei.
Pentru prima dată cel de-al III-lea Reich a pretins oficial un
sacrificiu teritorial din partea Poloniei. În 1939 din ordinul lui Hitler
s-a început elaborarea planului de operaţiune militară împotriva
statului polonez. Astfel, la 3 aprilie 1939 generalul W. Keitel, şeful
Înaltului Comandament german, a dispus, din ordinul lui Hitler
întocmirea neîntârziată a planului de acţiune militară contra
Poloniei (Cazul Alb).17
16Jacques de Launay. Istoria secretă: mici controverse al contemporanității, București, 1970.
17Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 199, p.44
16
Documentul Cazului Alb urmărea, în primul rând, zdrobirea
Poloniei şi de a o izola de Marile Puteri – Marea Britanie şi Franţa.
În acelaşi timp, cabinetele de la Paris şi Londra nu au acordat
atenţie cuvenită negocierilor tripartite sovieto-anglo-franceze,
desfăşurate în august 1939, la Moscova, după eşecul cărora Hitler
a obţinut ceea ce îşi dorea: ca, în cursul campaniei din Polonia, să
nu fie silit să poarte un război pe două fronturi. În ultimele zile ale
verii anului 1939 s-au înregistrat accelerarea pregătirilor militare
ale Reichului în vederea atacării Poloniei. După cum rezultă din
Jurnalul generalului Halder, şeful statului major al armatei terestre
germane, Hitler a stabilit că ziua atacării Poloniei va fi 26 august
1939, ora 4.30. Dar decizia a rămas irevocabilă, fuhrerul a revenit
asupra ei în seara zilei de 25 august 1939, adică după ce
Mussolini l-a înştiinţat că, momentan, nu i se poate alătura, ca şi
după ce a primit vestea încheierii la Londra, a unui acord anglo-
polonez. Trupele Wehrmachtului care pornise deja spre graniţa
poloneză împotriva Poloniei s-a amânat, iar în zilele ce au urmat
s-au desfăşurat intense negocieri între marile capitale - Berlin,
Roma, Paris, Londra şi Washington - având drept scop, din partea
celui de-al III-lea Reich, accentuarea izolării Poloniei şi realizarea
unui acord pentru reglementarea „paşnică” a diferendului
germano-polonez. La 31 august 1939 , orele 12.40, când Hitler a
semnat „Directiva de război” nr 1, potrivit căreia agresiunea
contra Poloniei urma să înceapă la 1 septembrie 1939,ora 4.45,
drept pretext pentru atacare a Poloniei, a fost înscenarea în
noaptea de 31 august /1 septembrie 1939 mai multe atacuri
„poloneze” asupra unor puncte germane de graniţă. Potrivit
Directivei nr. 1, în zorii zilei din 1 septembrie 1939 trupele
germane au invadat Polonia, sub pretextul că „răspundeau”
17
acţiunilor „poloneze” din noaptea precedentă - ceea ce de fapt
era doar o înscenare. Acţiunile trupelor Wehrmachtului au condus
la deschiderea ostilităţilor germano-poloneze, conflict care a
marcat începutul celei mai mari conflagraţii militare a tuturor
timpurilor - al Doilea Războiul Mondial.18
După comiterea agresiunii, guvernul de la Varşovia s-a
adresat principalelor mari puteri aliate, Marea Britanie şi Franţa,
exprimând credinţa că în conformitate cu alianţele existente în
acel moment, că va beneficia de ajutorul lor. Acordurile Poloniei
cu Marea Britanie şi Franţa, prevedeau intervenţia imediată în
cazul unui atac german. Printre aceste putem remarca câteva
tratate aflate în vigoare la 1 septembrie 1939: a) tratatul franco-
polonez din 19 februarie 1929 (art. 3); b) tratatul din 16
octombrie 1925 de la Locarno dintre Franţa şi Polonie (art. 1); c)
acordul anglo-polonez de asistenţă mutuală din 25 august 1939
(art. 1). Cu toate aceste nici Marea Britanie şi nici Franţa, deşi au
declarat mobilizarea generală nu se vor declara în stare de război
cu cel de-al II-lea Reich decât după ce vor fi epuizate toate căile
diplomatice de evitare a ostilităţilor şi atunci sub presiunea opiniei
publice, sprijinul acordat după aceea dovedindu-se insuficient
poporului polonez ca să contribuie la stăvilirea ofensivei
Wehrmachtului. În seara zilei de 1 septembrie 1939, ambasadorul
britanic la Berlin, sir Neville Henderson, şi omologul său francez,
Robert Coulondre, s-au prezentat la Ministerul de Externe al
Reichului, cu care prilej au predat lui von Ribbentrop textul unei
comunicări identice a guvernelor lor prin care îi comunică că ”în
cazul în care guvernul german nu încetează orice acţiune
18Gh. Buzatu. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, volumul I, București, 1995, p.4518
împotriva Poloniei atunci guvernele ale Marii Britanii şi cel al
Franţei îşi vor onora obligaţiile luate faţă de Polonia”.19
Către ziua de 2 septembrie 1939 a avut loc intervenţia
dictatorului fascist al Italiei, „ducele” Benito Mussolini, pentru
aflarea unei reglementări pe calea tratativelor. Ambasadorul
italian la Berlin, Attolico, a venit la Ministerul de Externe al
Reichului şi a expus planul „ducelui” referitor la încheierea unui
armistiţiu germano-polon, lăsând trupele pe poziţiile lor de atunci
şi convocarea în câteva zile a unei conferinţe internaţionale care
să soluţioneze diferendul dintre Berlin şi Varşovia, dându-se
câştig de cauză lui Hitler. Guvernul francez al premierului Daladier
a îmbrăţişat imediat ”planul de pace” al lui Mussolini, ceea ce nu
a făcut cabinetul lui Chamberlain. Liderul german, Hitler, nu a
respins oferta italiană, care a devenit caducă în urma poziţiei
adoptate de Marea Britanie.20
În aceeaşi zi, situaţia de pe front devenea tot mai gravă, iar
apelurile guvernului de la Varşovia de a i se acorda ajutorul
cuvenit de către Anglia şi Franţa a devenit una din cele mai
frecvente şi necesare. Cabinetul lui Chamberlain, cât şi cel al lui
Daladier continuau să ignore cererile guvernului de la Varşovia.
Pe 3 septembrie ambasadorul britanic Henderson a fost
primit în biroul lui von Ribbentrop unde era aşteptat de Schmidt.
La această întâlnire Henderson îi comunică că în cazul în care
guvernul german nu va înceta acţiunile contra Poloniei şi nu îşi va
retrage armata de pe teritoriul ţării agresate atunci guvernul
britanic va fi nevoit să-şi îndeplinească obligaţiile sale faţă de
Polonia. După ce ambasadorul britanic a dat citire textului,
ultimatul a fost predat lui Schmidt. Ultimul, primind ultimatul s-a
19James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul Mondial, București, 199320 Г С Филатов, op. cit.
19
îndreptat spre cancelaria lui Hitler pentru a-i comunica despre
ultimatumul britanic şi decizia acestui de a declara război
Germaniei în cazul în care la expirarea ultimatumului Germania
nu îşi retrage armata.21
La expirarea ultimatumului, Germania nu a întreprins nici un
fel de măsuri de a îndeplini cerinţele guvernului britanic. Astfel, la
4 septembrie Anglia a declarat război Germaniei. În acelaşi timp
la radioul britanic Chamberlain a ţinut un discurs prin care
anunţa-se că Anglia se află în stare de război cu Reichul.22
Tot la 3 septembrie 1939 a avut loc întâlnirea la Cancelaria
Reichului a ambasadorului francez Coulondre cu von Ribbentrop
pe care îl anunţa-se că începînd cu 3 septembrie 1939, Franţa îşi
va îndeplini ”angajamentele contractante faţă de Polonia”.
Intrarea Angliei şi Franţei în război pe 3 septembrie 1939, a
dus la modificarea situaţiei militare a celui de-al III-lea Reich.
Hitler s-a preocupat de elaborarea a doua ”directivă pentru
conducerea războiului. Această ”directivă” preciza că obiectivul
”Înaltului Comandament german rămâne mai întâi un sfârşit rapid
şi victorios al operaţiunilor contra Poloniei”. În privinţa frontului de
Vest, principiile de conducere a războiului erau aceleaşi ca cele
stabilite în directiva nr 1: stăpânirea situaţiei până la terminarea
campaniei din Polonia şi inactivitatea pe front. Scrisoarea
adresată în seara zilei din 3 septembrie 1939 lui Mussolini
cuprinde următorul pasaj important:” În Vest, eu voi rămâne în
defensivă. Să fie Franţa aceea care să verse sângele său mai
întâi. Momentul va veni atunci când vom putea să ne opunem
inamicului cu toate forţele naţiunii...aşa ceva fiind posibil doar în
rezultatul distrugerii Poloniei, Hitler prevăzu-se că după 21Gh. Buzatu. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, volumul I, București, 1995,p.4622James Stokesbury ,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993
20
terminarea războiului în Est va putea ataca Vestul. Fapt care a
avut loc la 10 mai 1940.23
2.2 Perioada de nebeligeranţă şi intrarea în război a
Italiei
Ştirea că Italia s-a abţinut de a intra în război din 1
septembrie 1939 a fost primită de majoritatea ţărilor cu o
uşurare. Astfel, neparticiparea Italiei în război slăbea solidaritatea
fascismului cu naziştii germani, ceea ce a servit drept o
satisfacere pentru cei care nu priveau cu ochi buni alianţa dintre
aceştia.
Un alt pas făcut de Mussolini în perioada neutralităţii era
numirea a noilor miniştri. Majoritatea dintre cei numiţi la posturile
cele mai importante din ţară erau prietenii lui Ciano sau oamenii
care erau dependenţi de el. Noul cabinet format a primit
denumirea de ”ministerul lui Ciano”. Drept rezultat schimbările
intervenite doar au întărit poziţia lui Ciano în stat.
Discursul ţinut de Ciano în sala deputaţilor din 16 decembrie
1939, s-a pus accent pe relaţiile cu Germania. Ciano a constata că
„Italia îşi va continua amânarea de intrare în război pentru
următorii 3 ani, perioada în care urmează ca Italia să-şi întărească
armata”24. Germania a acceptat acest termen chiar a şi propus ca
acesta să fie extins pentru o perioadă de 4-5 ani. Tot aici Ciano a
reamintit că Pactul de Oţel conţinea nu doar articole care
prevedeau ajutor, dar şi articole prin care se prevedea
consultarea deciziilor de război.25 În agenda sa Ciano şi-a
exprimat părerea că discursul său i-a convins pe italieni să nu
lupte de partea Germaniei.
23Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondia, Volumul I, București 1995..5624 Jurnalul lui Ciano25Jacques de Launay. Istoria secretă: mici controverse al contemporanității, București, 1970
21
În august 1939 Mussolini avea intenţia să intervină ca
mediator, aşa cum a fost la Conferinţa de la Munchen, sperând să
contribuie la localizarea conflictului, reducându-l la o dispută
germano-poloneze, ca apoi să rămână solidar cu Germania pentru
a avea şi el dreptul la pradă.
Ginerele său şi ministrul afacerilor externe, contele Ciano,
consemnează starea lui de spirit: îl găseşte îngrijorat, apoi
refuzând să urmeze orbeşte Germania sau victima a propriei sale
inconstanţe, decis, în sfârşit să acţioneze; este prea târziu să
scape de Germania.
Îi scrie lui Hitler, spunându-i că nu este încă pregătit, dar că
va acţiona în cazul în care Fuhrer-ul îi pune la dispoziţie întregul
material de război şi toate materiile prime de care a re nevoie.
Însă, în timpul iernii , Italia care se plângea că nu dispune de
material de război, vinde armamentul Aliaţilor. 26
Către sfârşitul anului 1939, Mussolini încercă să-l convingă
pe Hitler la agresiune împotriva URSS, ceea ce ar ridica prestigiul
Italiei şi iar permite să-şi atingă obiectivele în Balcani.
Sugestiile lui Mussolini nu i-au fost pe plac lui Hitler. Ultimul
continuând să întreprindă măsuri fără să-l informeze pe Mussolini
despre acestea. La scrisoarea din 8 martie adresată lui Mussolini
de către Hitler, acesta îi comunică că este decis să rezolve toate
problemele prin forţa armatei şi este absolut sigur de victoria sa.
În toamna-iarna anului 1939/1940 conducătorii germani
aveau o atitudine precaută faţă de Italia. În primul rând aceştia nu
au putut să ierte refuzul Italiei de a intra în război.
O altă cauză era politica economică a Italiei şi relaţiile
comerciale între aceste două ţări. Germania considera că are
dreptul să dicteze anumite condiţii despre pregătirea comună de 26Jacques de Launay, Istoria secretă:mici controverse al contemporanității ,București, 1970
22
război. Însă politica promovată în Italia din 1936 nu corespundea
acesteia. În iunie 1939 ambasadorul italian din Berlin într-un
raport şi-a expus discursul purtat cu ministrul german Func cu
consilierul italian de comerţ. Prin care ministrul german şi-a
exprimat părerea că programul de dezvoltare italiană este
determinată doar de necesităţile valutare şi sociale şi nu se i-au în
considerare necesitatea de menţinere a unui schimb normal. Tot
aici a mai adăugat că dacă Italia nu îşi va micşora programul
asupra industriei chimice şi instrumente de maşini atunci
Germania va fi nevoită să stimuleze importul de mărfuri pe care
le procura din Italia.
În perioada neutralităţii Italiei, disputele economice dintre
aliaţii au trecut în sfera politică. Profitând de moment,
producătorii italieni au desfăşurat o largă activitate. Sub pretextul
de asigurare a ţării cu mărfuri prime ei şi-au lărgit vânzările în
Franţa şi Anglia. Aceste la rândul lor încheiau înţelegeri nu doar
că aveau nevoie de mărfurile militare dar şi sperau că în acest
mod vor reţine Italia de la intrarea ei în război.27
Informaţiile despre cele ce se petrecea au devenit cunoscute
germanilor care au cerut explicaţii de la Ciano. În scrisoarea
adresată lui Hitler din ianuarie, Mussolini îl sfătuieşte să încheie
pacea pentru a crea o Polonie supusă, dezarmată care să nu mai
constituie o ameninţare pentru Reich şi care nu ar reprezenta
Aliaţilor motiv de război.28 Tot aici, Mussolini încearcă să explice
că relaţia dintre Italia cu Franţa şi Anglia rămâneau a fi ”corecte
şi reci” şi că mărfurile furnizate ar ajuta forţele militare iar
vânzările de mărfuri oferă posibilitate să primească materii prime
necesare pentru pregătirea Italiei de război.29
27Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 1995,p.4728Jacques de Launay. Istoria secretă:mici contraverse al contemporanității, București, 197029James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993
23
Ca rezultat, în perioada neutralităţii ”vibraţiile” lui Mussolini
erau de scurtă durată şi el prin toată dorinţa sa nu a putut să se
îndepărteze de Hitler. Interesele imperialiste italiene îşi conturau
drumul de a intra în război.
Către anul 1940 sub presiunile lui Hitler Mussolini a interzis
exportul de mărfuri militare în Franţa. Un rol important l-a jucat şi
faptul că Germania s-a obligat să exporte în Italia 12 ml. tone
cărbune în an.
La 18 martie a avut loc întâlnirea dintre Mussolini şi Hitler la
Brenner, prima întâlnire dintre cei doi dictatori care a avut loc de
la declararea războiului. Pe primul plan s-au pus discuţiile despre
viitorul Italiei şi Germaniei. Pentru a satisface capriciile lui
Mussolini, fuhrerul a susţinut că ”dacă Italia este mulţumită de
situaţia a puterii în marea Mediterană atunci ea nu trebuie să facă
mai mult decît face acum”.30
Mussolini a concretizat că Italia va intra în război nu pentru
faptul că Germania are nevoie de ajutorul ei, ci pentru că aceasta
cere interesele sale. În continuare el afirma că ” flota militară
italiană va fi pregătită în decurs de 3-4 luni, către aceeaşi
perioadă va fi pregătită şi aviaţia; progrese marcante fiind atinse
în artileria italiană”. Însă situaţia financiară a Italiei nu îi va
permite să ducă o luptă de lungă durată. Drept rezultat, ea va
intra în război abia când Germania îşi va începe ofensiva care iar
asigura eventuală victorie.31
Printr-un memorandum adresat regelui Victor Emmanuel de
la sfârşitul lui martie, Mussolini afirmă că ”Italia nu poate rămâne
în neutralitate. Ea trebuie să intre în război de partea Germaniei,
şi dacă ea va trece de partea anglo-francezilor atunci Italia va fi
30Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 197331James Stokesbury .Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993
24
într-o luptă cu Germania”. Mussolini susţinea că cel perspectiv
pentru Italia ar fi războiul paralel cu Germania pentru atingerea
obiectivilor care constau în ”libertate pe mare fereastră în
ocean”.32
Încercările puterilor occidentale de a împiedica intrarea
Italiei în război s-au soldat cu eşec. Cauza care l-a determinat pe
Mussolini de a intra în război era siguranţa acestuia aliatul său va
obţine victorie.
La 9 aprilie Hitler a început acţiunile de invadare a
Danemarcei şi Norvegiei. Momentul în care ducele s-a decis de a
intra în război a apărut atunci când Hitler a început atacul asupra
Franţei.
La 30 mai Mussolini a trimis în Germania o scrisoare prin
care comunica că Italia va intra în război pe 5 iunie. Ducele
menţiona că armata italiană dispune de 70 divizii, pe lângă cele
350 mii de soldaţi italieni din Africa de est pregătiţi să lupte.33
Atitudinea negativă a lui Hitler faţă de participarea italienilor se
explică prin îndoielile pe care le avea faţă de capacităţile militare
armatei fasciste. Mussolini ii comunică lui Hitler că posibilităţile
militare, aviatice, militare şi a flotei maritime fiind ”excelente”. El
menţiona că armata sa poate fi folosită oriunde fuhrerul va
considera necesar. Însă, în acelaşi timp comandantul german
Rentelen îi comunica cu totul altă versiune despre capacităţile
militare italiene, menţionând că ”din parte italienilor nu trebuie de
aşteptat multe deoarece armata şi aviaţia nu sunt pregătite de
luptă. E clar lucru că Hitler avea încredere pe reprezentantul său
militar decît pe Mussolini.
32 Г С Филатов ,Крах италянского Фашизма, Москва, 197333James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993
25
Pe 10 iunie, şi nu pe 5 cum a promis iniţial Mussolini, Ciano a
chemat în cabinetul său pe ambasadorul Franţei şi Angliei cărora
le-a comunicat că Italia declară război acestor ţări.
În aceeaşi zi, în faţă a mii de cetăţeni italieni, Mussolini şi-a
ţinut discursul prin care îi comunică că Italia întră în război contra
Angliei şi Franţei. În iunie 1940 situaţia militară nu s-a schimbat
faţă de cea din 1939, fapt de care era conştient guvernarea
germană.34
2.3 Ajutorul german, acordat Italiei în campania din
Africa de Nord
Trimis în Nordul Africii, Erwin Rommel a reuşit să realizeze o
operaţiune de luare în posesiune plină de succes. Prin aplicarea
unei tactici reuşite el i-a făcut pe italieni să arate ca pe nişte
învingători. Alegerea unui moment potrivit, când britanicii se aflau
la nivelul cel mai scăzut al refluxului lor, în partea de est a
Mediteranei. În momentul în care britanicii au reuşit să se
regrupeze şi să-şi întărească forţele ruinate de dezastrul grecesc
ei au lovit din nou şi au reuşit să cotropească Deşertul Vestic. Aici
ei au reuşit într-o perioadă relativ scurtă să acumuleze trupe şi
mijloace militare în avantajul lor.
Germanii îşi îndrepta-se totul în lupta din est, deoarece ei
erau nevoiţi mai întâi să oprească ofensiva rusească care a avut
loc iarna, iar apoi să redeschidă propriul său drum cât mai adânc
în Rusia. Relativ puţin material militar a fost trimis în sud.
Britanicii şi-au concentrat efortul în Marea Mediterană.
În pofida aprovizionării slabe, Rommel a reuşit să înceapă ce-
a de-a doua ofensivă. Britanicii erau surprinşi şi repede împinşi
înapoi în afara Cirenaicei. Retragerea s-a sfârşit temporar într-un
34Г С Филатов . Крах италянского Фашизма, Москва, 197326
punct situate la vest de Tobruk, pe linia Gazela -Bir- Hacheim, iar
retragerea a rămas cunoscută ca ”galopul Gazala”.35
Rommel a decis să atace din nou şi a redeschis ofensiva pe
data de 26 mai 1942. Comandantul câmpului de luptă britanic,
generalul Neil Ritchie a decis să întărească linia de front, utilizând
blindatele pentru a putea face faţă forţelor Axei. Britanicii
deţineau o superioritate substanţială în materie de tancuri,
aproximativ 700 faţă de cele 560 ale inamicului şi aproape
jumătate din cele 560 erau vehicule uşoare italiene. Pe lângă
această, în decursul bătăliei britanicii au obţinut primele 200 de
tancuri americane de tip ”Sherman” mult mai superioare celor
germane.
Bătălia care a început pe data de 26 mai 1942 a fost una
remarcabilă. Infanteria italiană a lui Rommel şi cele blindate au
declanşat un atac frontal contra principalei linii britanice. Între
timp, forţa mobilă de blindate a trupelor germane s-a îndreptat
spre sud, în jurul localităţii Bir-Hacheim, şi apoi şi-a croit drum în
spatele frontului britanic. Rommel fiind forţat să-şi retragă
blindatele din faţa liniei principale a trupelor britanice şi să le ţină
într-un punct de întărire propriu numit ”the Cauldron”, rezistând
atacurilor blindatelor lui Ritchie. În acelaşi timp el a trimis toate
disponibilităţile spre sud, în localitatea Bir-Hacheim. Blocarea de
către francezi a întăririi germane a ţinut zece zile contra
puternicilor atacuri conduse de Rommel, apoi, aflaţi în afara
rutelor de aprovizionare, supravieţuitorii s-au dezlănţuit şi s-au
pierdut în deşert.36
Pe data de 11 iunie Rommel a răzbătut spre est. Blindatele
britanice au reuşit să-l reţină două zile, în vreme ce majoritatea
35Г С Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва,197336 Ibidem
27
infanteriei a rupt-o la fugă din punctele sale întărite. Ritchie a
terminat lupta pierzând mai mult de 90 % din tancurile sale.
Germanii s-au grăbit înainte şi au înhăţat Tobruk-ul înainte
ca britanicii să-l poată organiza pentru a face faţă unui asediu,
reuşind să captureze câteva mii de prizonieri şi un volum imens
de provizii. Hitler a apreciat acest succes prin promovarea lui
Rommel la gradul de feldmareşal.37
Între timp generalul Auchinleck s-a deplasat spre Alexandria
unde se afla cea de-a opta armată britanică, şi a preluat comanda
acesteia. El a reuşit să restabilească situaţia. Auchinleck a
încetinit avansarea lui Rommel în momentul în care acesta
traversa frontiera la Sollum, reuşind să-l oprească la El Alamein.
Spre mijlocul verii a anului 1942 a adus perspective
promiţătoare pentru Axă. Trupele germane şi-au orientat privirea
spre Marea Caspică. Vasele de transport japoneze au întreprins
raiduri asupra Ceylonului şi Rommel spre direcţia către est.
Situaţia a invocate viziuni de retrospective ale celor trei mari
puteri ale Axei.
Britanicii urmau să-şi refacă aprovizionarea. Toate
materialele livrate cu atâta greutate către Egipt, în camioane şi
căruţe şi care au necesitat un efort imens se aflau acum în
mâinile germanilor şi ale italienilor. Încă o dată Anglia şi-a derulat
drumul în jurul cocoaşei vestice a Africii, a trecut de Capul Bunei
Speranţe, către Marea Roşie, în porturile Egiptului. Malta a fost
întărită cu aviaţia şi marina engleză care a devenit singurul
obiectiv extreme de bombardat şi în fiecare zi luptătorii şi
bombardierele au ieşit înainte pentru a distruge convoaiele lui
37James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19228
Rommel. Ambele părţi se aflau în curse şi doreau să obţină
success în acţiunile întreprinse în Egipt.38
La sfârşitul lunii august, Rommel a lansat bătălia de la Alam
el Halfa, în încercarea sa de a străpunge poziţiile de la El Alamein.
Planul a fost un răspuns direct al bătăliei de la Gazal-Bir-Hacheim,
dar în această perioadă britanicii erau gata pentru el. Englezii s-
au adunat mai repede decât germanii, deşi cele două părţi erau
aproape la egalitate din punct de vedere al dotării cu blindate.
Între timp Montgomery reuşind să obţină o copie a ordinului
operaţiunilor lui Rommel.
În ultima zi a lunii august, Rommel a reuşit să lovească
partea de sud a frontului. În loc să se îndrepte în regiunile mai
slabe din spatele frontului, germanii s-au îndreptat spre nord
ciocnindu-se de blindate şi tranşeele infanteriei în adâncimea
creste Alam El Halfa.Sub presiunea puternicilor atacuri aeriene
Rommel a fost nevoit să se retragă.
În noaptea zilei de 23-24 octombrie 1942 a început lupta
cea mai important dintre cele purtate până atunci în nordul Africii.
În această luptă britanicii şi trupele Commonwealth reprezentau
aproximativ 200 000 persoane, depăşiţi fiind de către germane şi
italieni ca număr de persoane şi tancuri într-o proporţie de doi la
unu; ei s-au bucurat de o superioritate aeriană totală. S-a început
cu un bombardament efectuat cu peste 800 de mitraliere după
care s-a lăsat totul în întuneric. Atacul a fost deschis de
australieni deplasându-se de-a lungul drumului de coastă. La
plecarea lor, Divizia Highland s-a îndreptat spre crestele
deşertului. Germanii şi italienii cu greu au rezistat ofensivei.
Rommel a trimis blindatele în afară într-un contraatac, dar
tancurile şi aviaţia britanică l-au oprit.38Ibidem
29
Montgomery a sperat să spargă rezistenţa blindatelor şi să
nimicească infanteria inamică. În noaptea de 2 noiembrie soldaţii
neozeelandezi au forţat şi au intrat printr-un coridor care
străbătea principala linie de rezistenţă.39 În acest moment
Rommel a conştientizat că bătălia a fost pierdută. Cu speranţa de
a ieşi din această situaţie, el decide să retragă trupele. Însă
conform ordinului lui Hitler aceştia urma să stea pe loc şi să
reziste. Rommel conştientiza că aceasta este o greşeală, el a
anulat ordinal de retragere, iar rezultatul a fost acela că întreagă
poziţie a fost desfăcută în bucăţi, unităţile îndreptându-se în
diverse direcţii. Pe 4 noiembrie 1942 britanicii au ţinut o diviziune
italiană de blindate în flanc iar germanii au început să se
îndepărteze.40
Pe Montgomery lupta l-a costat 13000 de victime şi peste
jumătate din forţa tancurilor sale, dar a fost rapid întărit şi s-au
adus noi dotări. Puterile Axei au pierdut de două ori mai mult ca
număr de oameni şi jumătate în ceea ce priveşte numărul de
tancuri şi nu şi-au putut permite nimic.
Către 11 noiembrie cea de-a opta armată şi Forţele aeriene
ale deşertului au distrus forţele Axei . Retragerea Axei a fost
marcată de o lungă dâră de combustibil de la vehiculele zdrobite,
abandonate atunci când combustibilul se termina, mitralierele
rămase în urmă şi aparatele de zbor parcate în câmpuri de
aterizare. La sfârşitul lunii ianuarie britanicii erau în Tunisia,
apropiindu-se de sfârşitul unei lungi campanii în deşert. El
Alamein a fost unul dintre marile puncte de întoarcere ale
războiului. În luna februarie Rommel şi rămăşiţele demolate ale
puternicului corp de armată Deutsches Afrika Korps şi-au căutat
39James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București,1993, p.19540Лиддел Гарт. Вторая мировая война , Mосква, 1987
30
refugiul în spatele liniei Mareth (o veche fortificaţie franceză din
sudul Tunisiei).
Debarcarea aliaţilor în nordul francez al Africii care
intenţiona să distrugă speranţele Axei în Mediterană, a fost
produsul unei lungi serii de discuţii şi argumentări între
conducătorii Aliaţilor. De îndată ce americanii au intrat în război,
ei au planificat şi-au trimis statul lor major în Marea Britanie şi au
proiectat constituirea unei armate foarte importante pentru a
realiza debarcarea în Franţa. La conferinţa de la Arcadia, britanicii
au propus idea debarcării în Africa de Nord, iar americanii au fost
de acord doar cu unele obiecţii. La insistenţa englezilor, Roosevelt
a acceptat decizia să meargă în Nordul Africii.
Din punct de vedere politic el a crezut că forţele de teren
americane să intre în luptă cu germanii cât mai curând posibil, iar
Africa de Nord era singurul loc rezonabil pentru a face aceasta. S-
a stabilit iniţierea unei operaţiuni militare sub denumirea de
”Torch”, preconizată pentru luna începutul lunii noiembrie a
anului 1942.
Britanicii doreau să avanseze cât mai mult posibil spre est. Ei
doreau un loc de debarcare aproape de graniţa dintre Tunisia şi
Algeria, care să le ofere posibilitatea să se mişte cât mai rapid
spre est în interiorul Tunisiei pe care să-l înhaţe repede înainte ca
germanii şi italienii să poată invada cu trupele şi să cucerească
teritoriul. Americanii îşi doreau să meargă în Africa. Ei se temeau
că Spania ar fi vrut să intre aici sau că forţele aeriene ale Axei i-ar
fi putut prinde în Marea Mediterană. Ei au dorit să debarce pe
coasta Atlantică a Marocului francez.
Ca rezultat, o trupă de şoc format în întregime din americani
a debarcat în Casablanca pe coasta atlantică a Marocului. O trupă
31
de şoc central, format la fel din americani, a debarcat în interiorul
Mediteranei în Oran. O trupă de şoc estică, format din americani
şi britanici, ar fi debarcat în Alger. Primele două ar fi prevenit o
mişcare germană prin Spania, traversând strâmtorile din Spania
în Maroc, cea de-a treia s-ar fi năpustit spre estşi ar fi asigurat
Tunisului înainte ca germanii să poată ajunge acolo.41
Guvernul francez de la Vichy fusese un colaborator
credincios în cadrul noii ordini hitleriste şi un motiv pentru care
înlăturase ocupaţia germană în restul Franţei reuşind să-I
convingă pe germane că erau capabili să-şi apere teritoriile
contra Aliaţilor. Petain i-a dispreţuit pe germane dar le-a ascuns
propriile dezamăgiri şi i-a determinat să meargă împreună. Între
timp jumătate din Franţa a rămas neocupată,graţie
comportamentului său.
În Alger grupul operativ estic anglo-american, comandat de
generalul American Charles Ryder, a sosit în dimineaţa zilei de 8
noiembrie 1942, chiar dacă aliaţii au preluat temporar sub control
oraşul. Britanicii şi americanii se aflau pe ambele părţi ale
oraşului şi se apropiau de el. Către sfârşitul zilei guvernul de la
Vichy a capitulat. Francezii însă continuau să lupte. Grupul
operativ central, aflat sub conducerea generalului Lloyd
Fredendall, a debarcat la Oran. Conform planului debarcarea
urma să aibă loc pe ambele părţi ale oraşului, urmată de o
mişcare de izolare şi cucerirea oraşului. Debarcările pe flanc au
fost încununate cu succes. Francezii au reuşit să realizeze câteva
contraatacuri hotărâtoare pe data de 9 noiembrie 1942, şi
capitulaseră la mijlocul zilei de data de 10 noiembrie 1942.
Lupta cea mai grea s-a purtat pe partea oceanului, unde
generalul George S. Patton, comandantul grupului operativ vestic, 41James Stokesbury . Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.196
32
traversând Atlanticul, a debarcat cu trupele sale aproape de
Casablanca. Aici trupele franceze au început focul asupra
americanilor. Cinci vase au fost scufundate şi nava de luptă
avariată ”Jean Bart„ s-a angajat într-un duel de artilerie cu vasul
American ”Massachusetss”. În rezultatul luptei francezii au
capitulat în dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1942.
În Franţa metropolitană germanii au deplasat trupe
traversând linia de demarcare şi înaintând spre sud în Franţa
neocupată. Armata cunoscută ca ”Armata Armistiţiului” s-a
dizolvat fără să opună nici o rezistenţă. Franţa a fost lăsată
deschisă exercitării autorităţii directe a Germaniei.42
Flota franceză aflată în baza ei sudică de la Toulon, a rămas
fidelă şefului său. Navele franceze erau lipsite de ajutor,
incapabile să se mişte. Echipajele acestora eu preferat să
scufunde vasele decât să le lase în mâinile germanilor.
De o susţinere din partea celor de la Vichy a profitat amiralul
Darlan. Aliaţii erau de părerea că acesta ar reprezenta ”tipul” de
persoană dorit de ei şi de Eisenhower venind spre Africa de Nord
a fost de acord să-l recunoască ca ”şeful statului francez” în
schimbul angajării trupelor franceze în războiul contra germanilor.
Opinia publică americană şi britanică a protestat contra stabilirea
unor relaţii cu o persoană de conivenţă cu germanii şi Darlan a
reprezentat un impediment. Însă de crăciun amiralul fusese
împuşcat de un tânăr.43
Între timp, pe data de 9 noiembrie 1942 primele unităţi
germane au început să sosească pe calea aerului din Sicilia.
Forţele depăşite ale generalului francez George Barre au tras
înapoi în afara Tunisului şi s-au retras spre vest pentru a-i întâlni 42James Stokesbury ,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19943Ibidem
33
pe britanici din Algeria. Germanii au câştigat cursa şi în cea de-a
treia săptămână a lunii noiembrie s-a creat o linie subţire a
frontului mergând de-a lungul crestei munţilor Tunis de la Cape
Serrat în nord. Aliaţii au reuşit să-I mişte pe britanici de-a lungul
coastei astfel încât ei au venit în sus contra acestei linii a frontului
german.
Către începutul lunii decembrie 1942, britanicii au făcut o
încercare de a cuceri Tunisul, dar superioritatea germanilor i-a
oprit. Germanii au lansat apoi atacuri contra slabelor patrule
franceze aflate în sectorul central. În luna ianuarie trupele lui
Rommel au sosit din Egipt. La începutul lunii februarie 1943,
germanii au crezut că ţin situaţia sub control. La 14 februarie
1943, germanii au început un asalt cu două divizii blindate,
sprijinite de avioane de vânătoare, bombardiere şi artilerie
mobilă. Ei au reuşit să întrerupă retragerea unui regiment de
infanterie şi l-au zdrobit; americanii au contraatacat cu un
regiment de blindate, dar germanii l-au zdrobit. Într-un moment
critic, Rommel decide, pe 22 februarie, să se retragă. Acesta a
reprezentat sfârşitul acţiunii germane ofensive în nordul Africii.
Către mijlocul lunii aprilie 1943 tot ceea ce deţineau
germanii era extremitatea de nord-est a ţării. Atacul final al
Aliaţilor a început pe 22 aprilie 1943. Germanii şi italienii stăteau
Fermi sub o presiune continuă ce dura zece zile, dar după o
perioadă au început să slăbească rezistenţa. Francezii şi
americanii aflaţi la stânga frontului au înaintat spre Bizerta pe
data de 7 mai şi trupele britanice au intrat în Tunis. Germanii prea
târziu au început să se retragă. Convoaiele formate din trupele
germane-italiene au fost atacate de-a lungul strâmtorii de către
R.A.F. şi Marina Regală.44
44James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19934
Rezistenţa a luat sfârşit pe data de 13 mai 1943, când
armata italiană a fost ultima unitate care a depus armele. Peste
un sfert de milion de prizonieri au fost puţi în închisoare. Ţărmul
de sud al Mediteranei era eliberat; imperiul lui Hitler a fost redus
la ”Fortăreaţa Europei”.45
2.4 Pierderea Africii de Est de către italieni
În momentul intrării Italiei fasciste în război, forţele de care
dispunea în partea de est a Africii aflată sub dominaţia sa era
mult mai numeroasă decât cele britanice. Ele se ridicau la circa
91000 de ostaşi albi şa la 200 000 de soldaţi băştinaşi.
În primele luni ale anului 1940, înainte de intrare a Italiei în
război, forţa britanică însuma circa 9 000 de oameni, britanici şi
băştinaşi în Sudan şi 8 500 în Kenya.
În Africa de Est italienii au reacţionat aproape la fel de lent
ca şi în Africa de Nord. O cauză a fost incertitudinea aprovizionării
cu noi stocuri de carburant şi muniţii din cauza blocadei britanice.
Acest motiv ar fi trebuit să-i determine să profite de marea
superioritatea numerică de care dispuneau înainte ca forţele
britanice să fie întărite.
La începutul lui iulie, italienii au pornit din Eritreea, spre
nord-vest şi au ocupat oraşul Kassala. Ei au folosit o forţă
compusă din două brigăzi, patru regimente de cavalerie şi două
duzini de tancuri împotriva unui avanpost păzit de o campanie de
circa 300 de soldaţi ai forţei de apărare sudaneze. Generalul de
divizie Wiliam Platt, însărcinat cu comanda la Sudan, dispunea
doar de trei batalioane de infanterie britanice, dislocate la
Khartoum, Atbara şi Port Sudan. El nu s-a implicat în luptă până în
momentul cînd s-a edificat asupra modului în care se desfăşura
45Г С Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 197335
invazia italienilor. Acestea în loc să forţeze atacul, s-au oprit după
ce au mai ocupat alte câteva posturi de frontieră.
Armata italiană a demarat o mişcare de ofensivă mai
serioasă abia la începutul lunii august împotriva Somaliei
Britanică. Chiar şi această mişcare foarte limitată a avut un motiv
defensiv, căci Mussolini le ordonase să rămână pe poziţia de
apărare.
Garnizoana britanică de sub comanda generalului de brigadă
A.R Chater consta doar din patru batalioane africane şi indiene,
cărora urma să li se alăture unul britanic. Forţa invadatoare
italiană era compusă din 26 de batalioane înzestrate cu artilerie şi
tancuri. Britanicii s-au apărat, ţinându-i în şah pe italieni timp de
patru zile. Neprimind întărire, forţa britanică din Berbera a fost
evacuată pe mare şi trimisă pentru a consolida efectivele armatei
care se organiza în acel moment în Kenya. Lupta s-a soldat cu
2000 de morţi şi de răniţi pentru inamic şi cu un număr de doar
250 din rândul englezilor.
Forţele britanice din Kenya, sub comanda generalului de
corp de armata Alan Cunningham, care preluase comanda în
noiembrie 1940, era alcătuită din Divizia 120 africană condusă de
Godwin-Ausen, întărită de Divizia 11 africană.
Toamna forţele din Kenya ajunseseră la un efectiv de circa
75 000 de oameni: 27 000 de sud-africani, 33 000 de est-africani,
9 000 de vest-africani şi aproximativ 6 000 de englezi. Astfel se
formase trei divizii: Divizia 1 Sud-africană, Divizia 11 Africană şi
Divizia 12 Africană. În Sudan, se aflau 28000 de oameni, inclusiv
Divizia 5 indiană; Divizia 4 indiană urmă să sosească,după ce a
participase la faza iniţială a contraloviturii împotriva italienilor în
36
nordul Africii. Tot aici s-a aflat şi unitatea regală 4 tancuri şi forţa
de apărare sudaneză.
Înaintarea lui Platt pe frontul de nord în timp ce a fost lansat
un atac împotriva localităţii Gallabat de către brigada 10 indiană
condusă de generalul W.J.Slim. Atacul iniţiat împotriva localităţii
Gallabat s-a soldat cu o reuşită, pe cînd atacul asupra postului
învecinat de la Metemma a fost stăvilit de o brigadă colonială
italiană.
Iarna, generalul de brigadă D. A. Sandford a fost trimis în
Etiopia pentru a incita la revoltă căpeteniile de pe platoul din jurul
localităţii Gondar. Haile Selassie, împărat exilat, a fost readus în
Etiopia la 20 ianuarie 1941. Pe 5 mai el a reuşit să intre în
capitalaAddis Abeba. Sub presiunile continue ale lui Churchill şi
Smuts, care se aflau în sudul Africii, Wavell şi Cunningham au
lansat invadarea Somaliei Italiene, din Kenya. Portul Kismaya a
fost capturat uşor,simplificându-se problema aprovizionării.
Forţele lui Cunningham au continuat înaintarea, traversând râul
Juba până la Mojadishu, care pe 25 februarie a căzut. A fost
capturată o mare cantitate de carburant, datorită faptului că
înaintarea rapidă îi împiedicase pe italieni să-l distrugă.
Apoi armata lui Cunningham s-a îndreptat către Etiopia de
sud. La 17 martie, Divizia 11 Africană a ocupat Jijiga, apropiindu-
se astfel de frontiera Somalii Britanice. Către data de 29 martie
1941 a fost ocupat oraşul Harare. Apoi forţele lui Cunningham s-
au deplasat spre vest către capitala Adis Abeba care a fost
ocupată la 6 aprilie. Decizia italienilor de a se preda a fost
determinată de ştirile despre cruzimile săvârşite de trupele
neregulate etiopiene în rândul italienilor.
37
Generalul Frusci dispunea de circa 17 000 de italieni bine
echipaţi pe frontul din Eritreea şi de trei divizii aflate în apropiere.
Înaintarea generalului Platt a fost realizată de puternicule divizii
indiene 4 şi 5.46
O rezistenţă mai dură au întâmpinat cele două colonii
indiene pe poziţiile muntoase de la Barentu şi Agordat. Între timp
generalul Wavell şi-a pus obiectivul de a cuceri întreaga Eritreii.
Primele tentative de a forţa trecerea declanşate în zorii zilei de 3
februarie au eşuat. Comandantul italian, generalul Carnimeo s-a
dovedit un excelent luptător şi un bun tactician. După numeroase
atacuri englezii au renunţat. Ei au reluat ofensiva abia în martie,
când a fost adusă Divizia a 5 indiană . lupta a fost reluată. În
rezultatul înot serii de contraatacuri italiene respingându-i pe
englezi. La 27 martie un escadron de tancuri puternic blindate au
străpuns apărarea şi au rupt frontul italian. Forţele generalului
Frusci s-au retras spre sud, în Etiopia. La 1 aprilie englezii au
ocupat Asmara şi au continuat înaintarea spre est, către
Massawa. La 8 aprilie aceasta s-a predat iar campania din Eritreea
a luat sfârşit.
În rezultatul luptelor duse în Africa de Est, ducele s-a arătat
dispus la o capitulare cu condiţii favorabile acestuia. Numărul
prizonierilor italieni a fost de 230000. Au rămas şi forţe italiene
izolate în sud-vestul Etiopiei şi în nord-vest lângă Gondar. Acestea
au fost anihilate vara şi toamna consfinţindu-se astfel sfârşitul
Imperiului African al lui Mussolini.47
2.5 Războiul din Marea Mediterană
La începutul războiului Germania nu avea nici un fel de
teritoriu şi nici un fel de acces la Mediterana. Războiul s-a derulat
46Liddell Hart. Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 1989,p.17147Liddell Hart. Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I București, 1989, p.175
38
pe mare până în momentul în care Italia a declarat război Franţei
şi Marii Britanii, în luna iunie 1940.
Mussolini a declarat război Franţei cu speranţa că Italia va
prelua imperiul francez nord-african, drept răsplată a câştigării
victoriei în război.
Însă capacitatea de înţelegere italiană a fost depăşită de
ambiţiile teritoriale ale lui Mussolini. Germanii au cucerit Franţa
atât de repede, iar italienii au contribuit atât de puţin încât
Mussolini n-a avut armistiţiu. Elnu a reuşit nimic în ceea ce
priveşte teritoriile franceze de peste mare, iar teritoriile aflate în
nordul Africii au rămas sub controlul guvernului de la Vichy, cu
excepţia unei colonii ecuatoriale de o importanţă neînsemnată.
Frustrat în ceea ce priveşte ambiţiile sale teritoriale vestice,
Mussolini şi-a îndreptat atenţia de la francezi la britanici. Astfel,
războiul a izbucnit brusc spre partea estică a Mediteranei.
Întreaga poziţionare a Aliaţilor în Marea Mediterană a fost
realizată pe baza unei strânse cooperări între unităţile britanice şi
franceze.
Liniile maritime britanice mergeau de la Gibraltar spre Malta
şi Alexandria traversând direct linia maritimă italiană, care
mergea din sudul Italiei şi al Siciliei spre Libia. Atât britanicii cât şi
italienii deţineau flote respectabile în Marea Mediterană. Prin anii
1940-1941 ei au purtat o serie de bătălii în care britanicii şi-au
dovedit”măiestria”navală.
În ceea ce priveşte capacitatea britanicilor pe uscat, aceasta
a fost redusă comparativ cu posibilităţile şi abilităţile pe mare.
Comandantul tuturor forţelor britanice pe uscat în Orientul
Mijlociu a fost generalul sir Archibald Wavell. Sub conducerea lui
era o colecţie de unităţi venite din întregul imperiu, totalizînd
39
aproximativ 63000 persoane în Egipt şi Palestina şi alte 19000
risipiţi în garnizoane prin Africa de Est.48
În componenţa armatei italiene erau aproximativ 200 000
persoane în cadrul trupelor din Libia şi aproape 300 000 în
Etiopia. În luna octombrie ei au avansat din Libia în Egipt. În
acelaşi timp, alte forţe italiene operand în afara Albaniei şi-au
început invazia în Grecia. În timp ce britanicii pregăteau o ripostă
militară. Marina Regală a atacat Marina Italiană la baza sa din
Taranto. Surprinzând prin atacurile aeriene în care s-au folosit
pentru prima dată, cu efecte mari, torpilele, de către avioanele de
bombardament engleze din care atacanţii au pierdut două,
britanicii au scos din luptă pentru mult timp jumătate din flota
italiană.49
În luna decembrie englezii şi-au pus ca scop recapturarea
oraşului Sidi-Barrani. Ei au reuşit să captureze 38000 italieni.
Italienii şi-au început retragerea înapoi la frontiere. La începutul
lunii ianuarie britanicii au luat Bardia iar apoi Tobruk. Generalul
deşertului, Richard O’Connor a fost cel care şi-a trimis blindatele
în deşertul necunoscut pentru a tăia retragerea italienilor. În luna
februarie italienii zăpăciţi au capitulat. Pierderile britanicilor au
fost mai mici de 2000 persoane, Libia rămânând fără apărare în
faţa lor. Wavell a trimis îndată trupele la El-Agheila şi a cerut
permisiunea să parcurgă tot drumul spre Tripoli. El a lăsat o
întreagă brigadă de blindate şi o divizie de infanterie în Cirenaica,
considerând că acestea sunt măsuri suficiente pentru a-i ţine pe
loc pe italieni. Această tactică nu putea în orice caz să-i ţină pe
loc pe germani.
48James Stokesbury .Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12249 Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, Bucuresti, 199,p.178
40
La începutul anului 1941 partea estică a Mării Mediterane
era stăpânită de Marina Regală. Aceasta atacase în mod constant
convoaie prin Malta utilizând atacuri de suprafaţă ale inamicului,
flota mediteraneană bucurându-se de superioritate faţă de
Marina Italiană.
În luna martie 1941 forţele britanice au scufundat trei
crucişătoare italiene şi două distrugătoare la capul Matapan, aflat
în sudul Greciei. În cursul acestui atac Marina Regală a pierdut
numai un aparat de zbor.
Nemulţumit de aceasta, Mussolini s-a decis să se extindă din
posesiunile lui albaneze şi a pretins concesiuni, inclusiv baze
aeriene din partea grecilor. Guvernul grec a refuzat tentativa lui
Mussolini. În octombrie, forţele italiene au atacat din teritoriul
Albaniei şi au trecut frontiera în Grecia.50
Grecii au opus rezistenţă. Au cerut ajutor au chemat
britanicii ca să trimită unităţile care aparţineau R.A.F. pentru a-i
ajuta să câştige. Astfel, în timpul iernii 1940-1941 grecii au reuşit
să-i „împingă” pe italieni înapoi prin munţii frontierei greco-
albaneze. Germanii au urmărit totul cu un interes crescând şi în
final au acordat ajutor italienilor. Ei au trimis unităţi Luftwaffe în
Sicilia şi au expediat rapid pe generalul Erwin Rommel şi primele
unităţi ale Corpului German pentru Africa, spre Tripoli.
Pe data de 25 martie 1941 Iugoslavia a permis transferarea
trupelor germane pe teritoriu său. În ziua următoare a avut loc
lovitura de stat militară, prinţul regent Paul a fost forţat să plece
în exil şi noul guvern iugoslav s-a decis să amâne acest drept.
Drept consecinţă Hitler a ordonat Wehrmachtului să facă planuri
de cotropirea Iugoslaviei.
50James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12341
Britanicii au trimis o misiune militară, iar grecii au propus ca
ei împreună cu Iugoslavia să formeze un front comun care ar fi
trebuit să protejeze toată Grecia. Iugoslavia a făcut apel la Rusia
pentru ajutor, dar ruşii având propriile lor probleme, n-au fost
dispuşi să fie implicaţi.
La 6 aprilie 1941 Luftwaffe a bombardat Belgradul, germanii
au omorât aproximativ 17 000 civili şi au întrerupt complet
comunicaţiile cu armata iugoslavă. Unităţile iugoslave s-au luptat
cu ardoare. În unele regiuni unităţile au dezertat ori s-au răsculat
şi guvernul croat rival stabilit la Zegreb i-a primit pe germani
drept eliberatori. Germanii au ocupat Belgradul la 12 şi a fost
semnat armistiţiul pe data de 17 aprilie 1941.
În timp ce germanii îşi pregăteau intervenţia în Iugoslavia şi
furnizau trupe noului lor aliat Bulgaria, britanicii şi-au deplasat
trupele terestre în Grecia.
Frontiera de Nord a Greciei era lungă şi slab fortificată.
Aceasta continua de-a lungul Albaniei unde lucrurile se derulau
satisfăcător: apoi urma Iugoslavia cu care grecii se aflu în relaţii
prieteneşti; iar apoi Bulgaria cu care grecii se aflau în permanente
dispute. Grecii fortificaseră frontierele bulgare, fortificaţia numită”
Linia Metaxas”.
Germanii acţionând din teritoriul Bulgariei i-au lovit pe greci
în acelaşi timp în care i-au lovit şi pe iugoslavi şi în decurs de trei
zile ”Linia Metaxas” s-a prăbuşit, Salonicul a fost luat.
Generalul britanic Sir Henry Maitland Wilson a atacat
muntele Olimp, dar a fost respins. Germanii deţineau supremaţia
aerului, iar blindatele lor se puteau deplasa cu uşurinţă pe
terenuri.
42
În rezultatul faptului că coloanele britanice s-au repliat în
partea de sud, grecii au încercat să menţină frontul albanez.
Incapacitatea de a rezista atacurilor, s-au hotărât să se retragă,
însă retragerea fiind tăiată. Armatele greceşti din Vest au
capitulat pe dată de 23 aprilie 1941.
Comandantul grec, generalul grec Papagos le propuseră
armatei lui Wilsonsă fugă, aceştea,însă, s-au retras în
Peloponez;germanii au ocupat Atena la 27 aprilie, în aceeaşi zi au
atins istmul Corintului, iar următoarele trei zile au ocupat întregul
Peloponez. Englezii fiind nevoiţi să părăsească Grecia
Hitler s-a decis să cucerească Creta din spaţiul aerian.
Britanicii ocupaseră Creta încă din 1940 şi o pregătiseră de
apărare, având aici trupe cu un efectiv de aproximativ 28 000
persoane, sprijinite de 14 000 de greci, conduse de generalul
Bernard Freyberg, conducătorul diviziei din Noua Zeelandă.51
Germanii au început atacurile pe data de 20 mai 1941 cu un
puternic bombardament executat de aviaţie şi cu lansarea de
paraşutişti pe principalele aeroporturi . greşelile tactice făcute i-
au împins înapoi, punând pe germani în situaţii deosebit de
dificile. Germanii s-au decis să recurgă la măsuri disperate şi au
utilizat trupe care au aterizat pe aeroportul Maleme. Cursul luptei
s-a modificat, iar către sfârşitul zilei germanii au deţinut
aeroportul.
Grecia a fost pierdută şi atât armata britanică cât şi Marina
Regală erau atât de slăbite încât posesiunile lor în întregul Orient
Mijlociu s-au aflat într-adevăr în faţa pericolului.
51James Stokesbury.Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12543
Concluzii
Studiind documentele timpului, memorii, literatura de
specialitate, am tras următoarele concluzii:
În politica internă a Italiei, în timpul regimului fasist, se
observă încercarea de a construi „stat corporativ”. Totuşi,
indiferent de încercările lui Mussolini de a deveni unicul
conducător în Italia, în ţară se păstra monarhia, iar conducătorul
suprem al statului rămânea a fi regele.
Însă principala cauză a lipsei unei stabilităţi interne a
fascismului consta în faptul că aceasta niciodată nu a reuşit să-şi
supună masele de oameni, să înăbuşească rezistenţa ţi să
conducă italienii sub o disciplină fermă.
Cercurile conducătoare italiene sperau că dictatura fascistă
nu doar va garanta “o lume socială”, dar va transforma Italia în
una din cele mai mari puteri militare care ar fi capabilă să facă
faţă unui eventual război. Totuşi, regimul lui Mussolini s-a dovedit
a fi cel mai slab punct în blocul german, regim care nu a făcut
faţă încercărilor din cel de-al Doilea război Mondial şi a suferit
44
înfrângere cu doi ani înainte de finisare a războiului. Mussolini
considera că fascismul trebuie să asigure Italiei rolul de
conducător în lume şi să fie “călăuzitorul” celorlalte naţiuni.
Deteriorarea relaţiilor anglo-italiene şi franco-italiene,
campania din Etiopia pusese Italia într-o poziţie de izolare
diplomatică şi o împinsese spre o apropiere de Germania nazistă.
Încă din iunie 1934 raporturile dintre acesta trecuseră printr-un
moment de puternică tensiune cu ocazia puciului nazist din
Austria şi a ameninţării cu Anschluss-ul.
Raporturile dintre aceste două ţări au căpătat tot mai mult
forma unei alianţe politice şi ideologice între două regimuri care
se inspirau din aceleaşi principii. Această alianţă a fost pecetluită
în 1936 de intervenţia comună italiană şi germană în sprijinul
generalului Franco în războiul civil din Spania. Angajându-se în
conflictul din Spania, Germania urmărea să compromită profund
Italia. În 1937 a urmat semnarea de către Italia, Germania şi
Japonia a Pactului anticomintern, iar în 1938 translatarea în Italia
a legislaţiei rasiste germane şi a persecuţiilor contra evreilor.
În ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Războiul Mondial, între
Germania şi Italia a fost semnat „Pactul de Oţel”, care prevedea
intervenţia Italiei alături de Germania. Probabil, în momentul
semnării Hitler şi colaboratorii săi i-au ascuns lui Mussolini
intenţia lor de a ataca imediat Polonia şi l-au lăsat să înţeleagă că
războiul nu avea să izbucnească decât peste doi sau trei ani. Abia
în august Ciano, ministrul de externe fascist, a fost pus la curent
cu faptul că atacul este iminent. Mussolini înţelegea faptul că
Italia nu era pregătită din punct de vedere militar, şi a declarat
neutralitatea Italiei. Dar după un an, când se părea că prăbuşirea
Franţei hotărâse soarta conflictului, el nu mai ezita:la 10 iunie
45
1940 Italia intră în război. Italia intră în război fiind nepregătită
din punct de vedere militar, dar şi într-o stare de criză politică
latentă.
Politica pe care o promovau mai demnitari ai marilor puteri
nu întotdeuna corespundeau cu interesele cetăţenilor. Politicienii
căutau să-şi satisfacă propriile ambiţii.
Dacă în Primul Războiul Mondial Italia intrase prost pregătită,
în cel de-al doilea ea a intrat cu totul nepregătită. Mussolini
ridicase în slăvi puterea celor 8 000 000 de baionete care
alcătuiau armata italiană. Lăsând la o parte cifra şi caracterul ei
exagerat, războiul nu se făcea cu baionetele şi nici cu puştile
model din 1891 care se aflau în dotarea armatei încă de pe
vremea primului Războiul Mondial di Africa.
Mussolini era conştient de lipsa de pregătirea militară a
Italiei, dar totodată era convins că războiul se apropie de sfârşit şi
că peste puţin timp Anglia avea să împărtăşească soarta Franţei.
Lucrul care îl interesa mai mult era să se poată aşeza la masa
tratativelor de pace de partea învingătorilor cu vreun succes
militar parţial în raport cu puternicul său aliat Germania.
Atitudinea lui filogermană era bazată oportunism. Întâlnirile dintre
Hitler şi Mussolini se reduceau la un monolog al lui Hitler, cu rare
întreruperi ale ducelui. Lucrul se complica prin faptul că ducele
pretindea că ştie germana, dar, probabil, germana lui Hitler era
prea complicată. Italia urma să ducă un război ”paralel” cu
războiul dus de Germania prin forţe proprii şi cu obiective proprii.
Consideraţii de acest gen l-au împins pe Mussolini să ordone o
ofensivă inutilă şi lipsită de glorie pe frontul Alpilor occidentali,
care s-au încheiat cu prima demonstraţie răsunătoare a lipsei de
pregătire a armate italiene.
46
Ulterior, războiul paralel a fost continuat în Africa orientală,
unde trupele italiene au reuşit să cucerească Somalia britanică, ţi
în Libia oraşul Sidi el Barrani. Pe mare au avut loc în Mediterană
mai multe bătălii, care s-au încheiat cu victoria când a uneia,
când a alteia dintre părţi şi din care marina italiană a ieşit cu
cinste. Dar în faţa marii puteri şi a prestigiului german era nevoie
de altceva pentru a sublinia prezentaţi autonomia Italiei.
Ocuparea României de către germani în octombrie 1940 l-a iritat
pe Mussolini şi l-a făcut să treacă la acţiune, de a întreprinde
agresiunea împotriva Greciei. Campania iniţiată de Mussolini era
una improvizată dar şi slab aprovizionată. Până la urma aceasta s-
a soldat cu o înfrângere răsunătoare.
Pe celelalte fronturi lucrurile mergeau la fel de prost.
Avioanele engleze provocaseră la 11 noiembrie 1940 pierderi
foarte grave flotei italiene care staţionau în portul Taranto.
Situaţia din Africa era asemănătoare: pierderea Etiopiei devenea
din ce în ce mai evidentă.
În interiorul Italiei situaţia nu era mai bună. Aprovizionarea
populaţiei cu produsele alimentare era drastică. Dependenţa
economică de Germania în privinţa materiilor prime industriale se
accentuau cu fiecare zi, şi odată cu ea şi cu înfrângerile militare
suferite, se destrămau iluziile aliatului ei, iar rolul său era
secundar.
În anul 1941 Italia devenise subordonată politic şi militar
Germaniei. Intervenţia şi campania victorioasă a germanilor în
Grecia şi Iugoslavia au pus capăt vechilor aspiraţii italiene de
hegemonie în Balcani. Anexarea Liublianei la Italia şi crearea unui
regat al Croaţiei, al cărui rege a fost desemnat a fi un membru al
casei de Savoia, reprezentau doar o slabă compensaţie. Mai
47
târziu, trimiterea unui corp expediţionar german sub conducerea
generalului Rommel în Libia şi ofensiva lui victorioasă până la
Sollum au avut semnificaţia unei recunoaşteri a subordonării
comandamentului italian faţă de cel german.
Agresiunea împotriva URSS şi intervenţia SUA în război a dus
la înrăutăţirea situaţiei pentru puterile Axei. În toamna anului
1942 englezii obţinuseră victorie la El Alamein, iar debarcarea
americană în Africa de nord a conturat faptul că războiul care
fusese purtat de doi ani cu schimbări pe teritoriul Libiei şi
Egiptului se apropia de sfârşit. Posibilitatea de aprovizionare a
trupelor care luptau în Africa de Nord devenea din ce în ce mai
problematică, iar îndelungatul război de convoaie începea să
încline în favoarea flotei engleze.
Nemulţumirile care se acumulase de mult timp în Italia se
transforma în mânie şi opoziţia organizată. Contactele în rândul
opoziţiei au început să se intensifice, iar în decembrie 1942 la
Torino s-a constituit Comitetul antifascist, în care erau
reprezentaţi socialiştii, liberalii şi comuniştii. Vaticanul începea să
se detaşeze de regim. În acelaşi timp muncitorii de la Fiat şi din
alte întreprinderi au organizat greve.
În mai, ultimele trupe instalate în Tunisia erau aruncate în
mare, iar în iulie, anglo-americanii debarcau în Sicilia. Între timp,
oraşele italiene erau supuse unor bombardamente. În interiorul
regimului s-a început căutarea unei căi de ieşire care ar permite
Italiei să se ”dezlege” de germani şi să pună capăt războiului
împotriva aliaţilor.
În iulie 1943, când Mussolini s-a întors de la întâlnire cu
Hitler fără măcar să fi încercat să-l convingă să lase liberă Italia
să-şi hotărască soarta, a devenit clar că puterea trebuie să-i fie
48
luată. În şedinţa Marelui Consiliu începută la 24 iulie, oponenţii lui
Mussolini au angajat bătălia” obţină un ordin de zi care, invitând
pe rege ”să-şi asume comanda forţelor armate şi deplinătatea
puterilor sale constituţionale”. Ducele nu şi-a dat seama de
importanţa loviturii şi a rămas surprins când, în seara de 25 iulie,
ducându-se la rege, care între timp fusese pus la curent de Grandi
despre decizia Marelui Consiliu, l-a auzit spunându-i că demisia i-a
fost acceptată şi că s-a constituit un nou guvern. La ieşirea din
palat, Mussolini a fost urcat într-o ambulanţă şi transportat într-o
cazarmă di Roma apoi din Ponza.
Italienii au aflat ştirea prin radio, toate pieţele Italiei au
devenit teatrul unor manifestări de entuziasm. Italienii fiind
convinşi că sfârşitul dictaturii fasciste avea să fie urmat şi de
sfârşitul războiului şi al suferinţelor.
49
Bibliografia
Izvoare:
1. Luigi Longo, Poporul italian i-a armele, Bucureşti, 1970.
2. Mussolini Benito, Memuarî. 1942-1943 [Memorii, 1942-1943],
Moscova, Editura Ecsmo, 2004, 448 p.
Studii:
3. Andrieş Mihail Gh. Italia, Bucureşti, 1963.
4. Balaci Al. Studii italiene, Bucureşti, 1976.
5. Buzatu Gh. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial,
Bucureşti,1995 Volumul I, II.
6. Liddell Hart. Istoria celui de-al Doilea Războiul Mondial,
Volumul I, Bucureşti,1987.
7. Jacques de Launay. Mari decizii ale celui de-al Doilea Războiul
Mondial, Bucureşti, 1988.
8. Idem. Istoria secretă: mici controverse al contemporanităţii,
Bucureşti, 1970.
50
9. James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul
Mondial, Bucureşti, 1993
10. Mark Robson. Italia: Liberalism şi Fascism, Bucureşti, 1976.
11. Giuliano Procacci. Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
12. Al . Marcu. Aspecte italiene, Bucureşti, 1970.
13. Paul Guichonnet. Istoria Italiei, Bucureşti, 2002.
14. Luigi Procacci. Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
15. A. P. Taylor. Originile celui de-al Doilea Războiul Mondial,
Bucureşti, 1999.
16. Johanna Benjamin Fineld. Un evreu în slujba lui Hitler,
Bucureşti, 2008.
17. Maurice Baumont. Marea conjuraţie împotriva lui Hitler,
Bucureşti, 2006.
18. Jacques Droz. Istoria Germaniei, Bucureşti, 2006
19. Nicolae Minei. Dosarele confidenţiale 1935-1944, Bucureşti,
1975.
20. Rochus Misch. Am fost garda de corp a lui Hitler, Bucureşti,
1999.
21. Grigorie Gafencu. Ultimele zile ale Europei, Bucureşti, 1992.
22. Emil Ludwig. De vorbă cu Mussolini, Bucureşti, 1933
23. Joachim C. Fest, Stăpânii celui de-al III-lea Reich,Bucureşti,
1955.
Articolele consultate în elaborarea tezei:
24. Gillette, Aaron (2002), Racial Theories in Fascist Italy/
Cărţi disponibile în limba rusă:
25. Италия, Москва, 1991.
26. Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва,
1973.
51
27. История второй мировой войны. 1939–1945, т. 1. М.,
1973.
28. Военная энциклопедия, Москва, 1997.
29. Сергей Назария. История без мифов: Вторая мировая
война генезис, ход и итоги, Кишинев, 2010.
30. Г. Л. Розанoв. История. Так была развязaна вторая
мировая война, Москва, 1989.
31. Б. Г. Соловьев. История зашита отечества. Начало
второй мировой, Москва, 1989
32. Всемирная история, том Х, Москва, 1965
33. Новеишая история зарубежных стран Европы и
Америкu. 1917-1939”, Москва, 1975.
52
top related