25. principiile hermeneutice ale cometarii bibliei
Post on 31-Oct-2014
114 Views
Preview:
TRANSCRIPT
25. Principiile hermeneutice ale cometării Bibliei
1. Interpretarea literală:
"Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat potrivit înţelesului său clar, afară de
cazul când se foloseşte un simbol sau o figură". - GC 599.
În majoritatea cazurilor Cuvântul lui Dumnezeu ni se adresează direct, într-
un limbaj simplu, accesibil, fără perifraze, sau fără probleme de interpretare. Nu este
dificil a intui când e vorba despre o figură de stil, despre un simbol, sau despre o
parabolă. Pentru aceste declaraţii lămurite şi unidirecţionale, nu trebuie să recurgem la
speculaţii, la alegorism, căutând să o facem mai complexă, sau mai misterioasă.
Limbajul, adevărat, este unul oriental, pictural, sau deschis, uneori cu o francheţe
izbitoare, care cere o oarecare adaptare la situaţia diferită de a cetitorului de astăzi,
mai ales a celui european.
În majoritatea cazurilor, scriitorii Bibliei trebuie înţeleşi "ad literam", fără a
recurge la speculaţii, sau la spiritualizare. Cel mai mare Învăţător al tuturor timpurilor,
Domnul Isus Hristos, este un model de felul cum trebuie să folosim adevărurile
Bibliei. Şi apostolii au folosit multe citate din Vechiul Testament. Ei le-au înţeles în
mod literal şi au scos învăţături dintrânsele. Ei deseori citau texte, spre a sprijini cele
declarate pe autoritatea Revelaţiei divine. Se refereau la minuni şi le raportau în mod
literal, ca evenimente concrete, care s-au petrecut exact aşa cum au fost scrise.
Creaţiunea, căderea în păcat, potopul, istoria patriarhilor, trecerea prin Marea Roşie,
căderea manei, experienţa lui Iona şi multe alte rapoarte istorice din VT, ne sunt
relatate ca întâmplări reale, nişte intervenţii spectaculoase ale lui Dumnezeu, şi
nicidecum nu sunt explicate ca şi cum ar fi nişte mituri, legende, cum vor să le
conceapă teologii liberali.
Sunt unele rapoarte biblice concrete, care au o dublă aplicaţie: şi istorică, şi
soteriologică, cum ar fi ieşirea din Egipt. La aceste aspecte speciale ale literaturii
sacre ne vom referi la tratarea manierei hermeneutice, privind "materialul" cărţilor
Bibliei, în capitolele următoare.
2. Interpretare prin context:
Biblia este propriul ei interpret. Un text din Scriptură trebuie să fie
comparat cu un alt text din Scripturi. - CT 462.
Iată că EGW adoptă ca metoda hermeneutică regulă de bază formulată de
reformatorul Martin Luther (Scriptura est sui ipsius interpres), deoarece ea este clară
în sine (per se evidens). Cititorul şi interpretul bibliei trebuie să ştie că orice doctrină
din ea îşi are legătura ei directă, sau indirectă cu tema generală a Cărţii, care este
Planul Mântuirii prin Hristos. Fiecare text trebuie înţeles ca reprezentând o parte din
tot. Astfel se înţelege avertizarea, repetată de trei ori în Biblie, de a nu scoate şi a nu
adăuga nimic la Cuvântul lui Dumnezeu. El este întreg şi suficient pentru a ne
conduce la "tot adevărul". Concluziile corecte nu se trag din citate izolate, ci din
studierea "tematică" a diferitelor contexte.
Este o metodă ieftină şi transparentă a duşmanilor Bibliei, de a spicui câte o
aparentă contradicţie şi a trage concluzii generale asupra întreg conţinutul Bibliei.
Toate aparentele contradicţii pot fi rezolvate prin exegeză, prin urmărirea analogiei
contextelor.
O altă greşeală condamnabilă, este cercetarea Scripturii, cu scopul dovedirii
unor teorii personale, folosind texte izolate. Cu astfel de metode, lipsite de contextul
tematic, s-ar putea afirma din Biblie nişte enormităţi absurde, cum ar fi exemplul
următor: "Iuda a aruncat argintul din Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat" (Mt. 27:4).
"Du-te de fă şi tu la fel", i-a zis Isus" (Luca 10:37 u.p.).
3. Principii de exegeză corectă:
Am zis la teoria exegezei, că exegetul trebuie să fie liber de prejudecăţi, liber
de el însuşi, liber de cultura şi de ştiinţa sa. Iată că Spiritul Profetic ne face atenţi la
acelaşi lucru:
Cercetătorul Bibliei trebuie să se golească pe sine însuşi de orice
prejudecată, să se lepede de propriile sale idei, când începe cercetările sale şi cu
inima umilă şi supusă, ascunzându-se pe sine însuşi în Hristos, cu rugăciune
serioasă, el trebuie să caute înţelepciune de la Dumnezeu. El trebuie să caute a
cunoaşte voinţa revelată a lui Dumnezeu, fiindcă de ea depinde binele său prezent şi
cel veşnic. Acest Cuvânt este regula după care el trebuie să cunoască calea spre viaţa
veşnică. - CT 463.
a. Exegeza trebuie făcută, pornind din textul original: ebraic, respectiv grec.
Analiza gramaticală şi o traducere proprie, făcută independent de versiunea altor
traducători, va aduce multă lumină exegetului, care se va răsfrânge asupra predicii pe
care o pregăteşte.
b. Dacă textul are detalii care cer o studiere a epocii, a obiceiurilor, modului
de viaţă, a legilor societăţii din acea vreme, exegetul trebuie să-i ia oboseala unei
documentări circumspecte. ("Sitz im Leben").
c. Textul trebuie cercetat ţinând seama de subiectul în discuţie, cui i-a fost
adresat solia, în ce împrejurări, şi dacă este posibil, scopul cu care a fost scris.
d. Exegetul să înveţe bine scopul, tematica cărţilor în istoria epocii,
caracteristicile autorului şi a cărţii, care, toate la un loc, vor arunca o lumină valoroasă
asupra declaraţiilor şi relatărilor cărţii. Toate cărţile au un plan general şi sistematic,
care ajută în anumite faze ale exegezei (poate o excepţie, cartea Proverbelor).
e. Comparaţia diferitelor versiuni şi traduceri, aruncă o lumină mai amplă
asupra originalului. Folosirea de comentarii şi lexicoanele biblice, arheologice, mape
de hărţi, tabele cronologice, ne vor ajuta în alcătuirea unei viziuni cât mai concrete
asupra situaţiei în care a fost scris textul.
f. Compararea a doi sau mai mulţi autori, când vorbesc despre aceeaşi idee,
sau folosirea pericopelor paralele, va lărgi mult perspectiva înţelegerii pasajelor
respective. De exemplu: compararea sinopticilor, sau rapoartelor din Împăraţi şi
Cronici, sau viziunile lui Daniel şi cel din Apocalips, vor oferi totdeauna o informare
în plus, faţă de studierea "locală" a pericopelor. În cazul acestor comparaţii, trebuie să
se facă pe loc şi armonizarea care se cere, în vederea lărgirii contextului. De exemplu:
MATEI: "Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor" (Mt. 27:37).
MARCU: "Împăratul Iudeilor" (Mc. 15:26).
LUCA: "Acesta este Împăratul Iudeilor" (Lc. 23:38).
IOAN: "Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor" (In. 19:19).
ARMONIA: "Acesta este Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor."
4. Interpretarea tipologică:
Termenul noi îl folosim în sens teologic, şi nu în sens psihologic, sau laic.
Etimologia sensului teologic al cuvântului subzistă în termenul typos = amprentă,
tipar, semn, sigil, urma cuielor; figură, prefigurare model exemplu; formă, conţinut,
fel de exprimare; referire divină la viitor, prescripţie, simbol, tip sau antitip.
Anumite adevăruri în VT au fost exprimate prin "typos"-uri, prin anumite
prefigurări, care aveau semnificaţie simbolică. Acesta este valabil mai ales privind
sanctuarul şi serviciul în sanctuar. Toate aceste texte îşi pierd valabilitatea
soteriologică, dacă sunt tratate doar ca nişte realităţi istorice, fără a li se face aplicaţia
tipologică corespunzătoare.
Biserica AZŞ dispune de o hermeneutică tipologică bine dezvoltată, cu care
am făcut, în parte cunoştinţă cu ocazia studiilor sanctuarologice ale VT.
5. Interpretarea profetică:
Biserica AZŞ este bine înrădăcinată în solul profeţiilor biblice, pe care îşi
întemeiază chemarea şi dreptul ei de existenţă profetică. Profeţiile reprezintă pasaje
specifice în cadrul Bibliei, care trebuie trataţi pe baza unor principii hermeneutice
speciale.
Există mai multe sisteme contemporane de interpretare a profeţiilor, în
funcţie de modul particular de abordare exegetică:
a. Praetismul: Porneşte de la premisa că profeţiile apocaliptice au o
împlinire contemporană cu redactarea lor. De aceea exegetul praetist pleacă
totdeauna în explicarea profeţiei de la situaţii şi evenimente ale epocii autorului. Ei
sunt convinşi că majoritatea profeţiilor din Apocalips s-au împlinit în sec. I al erei
creştine. Marile conflicte ale cărţii sunt reduse la conflictul dintre Roma păgână şi
biserica creştină. Praetismul, în esenţă, este o contestare a capacităţii lui dumnezeu
de a anticipa istoia, sau cel puţin a descoperi în Sfânta Scriptură a gândurilor lui
Dumnezeu cu privire la acest subiect. Teologii moderni, în marea lor majoritate,
aparţin de această şcoală a interpretării profeţiilor.
b. Aşa cum indică şi numele, acest sistem de interpretare este opus celui
praetist. În cea mai mare parte a lor, el proiectează împlinirea profeţiilor în viitor.
Futuriştii sunt convinşi că secolele trecute trec sub totală tăcere în profeţii, acestea
ocupându-se doar cu ultimele secvenţe ale crizei finale ale istoriei. Marile lanţuri
profetice din Daniel, după convingerea futuristă, se întrerup brusc la cruce, apoi
continuă în finalul evenimentelor. Simbolurile "fiarei" din Daniel şi Apocalips, sunt
puse de aceştia pe seama unui presupus antihrist personificat, care va apare la sfârşitul
evenimentelor istoriei.
Se pare că futurismul a apărut ca o reacţie la interpretarea valdenzilor, care îl
proclamau pe papa de la Roma drept antihrist. Iezuitul ALCAZAR a dat acestor
pericope o interpretare praetistă, susţinând că împlinirea lor a avut loc odată cu
persecuţia creştinilor de către cezarii păgâni ai Romei. Un alt iezuit, RIBERA, din
contră, a dat pericopelor respective o interpretare futuristă, afirmând că toate profeţiile
referitoare la "fiară" îşi vor avea împlinirea la finalul istoriei, când va apare un
antihrist în persoană, care va avea calităţi supranaturale pentru a se impune, şi va
domina lumea religioasă şi politică timp de trei ani şi jumătate.
Bibliciştii protestanţi astăzi adoptă poziţia futuristă. Neoprotestanţii, de
asemenea. Prin susţinerea ideii răpirii tainice a bisericii înaintea revenirii lui Hristos,
ei se întorc la oracolele extatice ale bisericii lui Irwing (Desmond Ford, Daniel, p.66).
Curentul prezent al futurismului, care propagă răpirea tainică, poartă numele de
dispensaţionalism . Alţi exegeţi moderni adoptă o poziţie de mediere între futurism şi
praeterism.
c. Idealismul: Acest curent crede că profeţiile nu se referă la evenimentele
istorice, ci ele trebuie înţelese ca formă simbolică de prezentare a unor adevăruri
eterne despre bine şi rău. Idealiştii recurg la alegorizarea profeţiilor. Metoda a fost
prima dată folosită de filosoful iudeu, Philo din Alexandria. El pornea din ideea că la
temelia fiecărui text biblic există şi un sens spiritual bine definit. Am amintit că
Origene a elaborat o hermeneutică trihotomică, corespunzătoare concepţiei lui
antropologice. Caracteristica metodei alegorice a lui Origene constă în aceea că
exegetul părăseşte terenul istoric şi concepe afirmaţiile Scripturii ca fiind fenomene
pur spirituale, sau ideale. În aceasta constă deosebirea între alegorie şi tipologie.
Interpretarea idealistă a profeţiilor este una alegorică.
d. Istoricismul: El a fost dezvoltat de-a lungul secolelor începând cu
reformatorii şi până în zilele noastre. AZŞ sunt istoricişti.
Această metodă hermeneutică subliniază faptul că principala caracteristică a
profeţiei este continuitatea. Profeţiile apocaliptice încep în timpul când au fost
redactate, cuprinzând o perspectivă largă a secolelor următoare, până la sfârşitul
timpului.
Argumentul suprem al istoricismului îl avem chiar în Sf. Scriptură, în cadrul
istoriei VT. Continuitatea în timp a împlinirii ei este evidentă. N-a existat nici o etapă
în istoria lui Israel în care poporul să fie lipsit de călăuzirea profetică. Lanţul profetic
este aproape neîntrerupt, şi cu toate că de la ultimul profet până la ivirea lui Ioan
Botezătorul, se întind aproape patru secole, profeţia lui Daniel umple acest interval în
aşa fel, încât nu este lăsată să apară nici o fisură în istorie, nici măcar o lipsă de un
secol.
Un alt argument în favoarea sistemului istoric (istoricism) este acela că el se
află în armonie cu declaraţia lui Isus Hristos cu privire la profeţie: V-a m spus aceste
lucruri mai dinainte, pentru ca atunci, când se vor întâmpla, să credeţi. (In.14:29).
Aici aflăm că scopul suprem al profeţiei nu este acela de a ne face profeţi, ci de a ne
întări în credinţă atunci, când evenimentele care se împlinesc, sunt recunoscute ca
împlinirea a ceea ce fusese prevăzut. Caracteristica aceste şcoli de interpretare este,
conceptul adevărului progresiv şi împlinirea reală a evenimentelor-cheie care au fost
profetizate. Înţelegerea detaliată, definitivă a profeţiilor specifice niciodată nu a
precedat, ci a urmat împlinirii lor. Adevărul profetic este un sul în curs de
desfăşurare.(D.Ford, Daniel, 68).
6. Interpretarea limbajului figurat:
Părţile figurate ale Bibliei sunt tot aşa de sigure şi pline de adevăr, ca şi
evenimentele istorice descrise în ea. Metaforele, alegoriile, parabolele şi simbolurile
sunt forme alese de Dumnezeu pentru a descoperi anumite aspecte ale voinţei Lui, şi
înţelesul lor nu este niciodată vag, nici nesigur, ci plin de lumină şi adevăr. Cu
judecată şi cu spirit de discernământ, exegetul ar trebui să-şi pună ţinta de a determina
caracterul şi scopul fiecărei expresii figurate în parte, şi să o explice conform legilor
comune ale limbii, ţinând cont de analogia contextului, de scopul scrierii şi de ţinta
urmărită de autor. În Scripturi, unii autori îmbracă ideile lor într-un stil figurat. Mai
ales că aceste cărţi au fost scrise în Orientul Apropiat, unde felul de exprimare era mai
viu, oamenii cugetau şi scriau pictural, cu culori vii, uneori foarte grave, alteori
sclipitor.
O caracteristică a gândirii semitice, că se vorbea în concepţii vii despre
lumea exterioară, lucrurile şi forţele neînsufleţite apar animate, mai ales că toate sunt
substantive ori de genul masculin, ori feminin.
Mai jos redăm figurile de stil importante, întâlnite în Biblie şi regulile
hermeneutice care determină interpretarea lor:
a. Personificarea: Este caracteristic pentru gândirea orientală şi face
descrierea mai animată, mai vioaie. Un asemenea exemplu ne este oferit în Ps. 114:2-
4. Ar fi o greşeală de a încerca alegorizarea, sau "spiritualizarea" unor astfel de pasaje.
b. Hiperbola: Figură de stil retorică, care constă din exagerarea, sau
diminuarea unei realităţi, cu scopul captării interesului, sau a provoca un oarecare
efect pozitiv, sau negativ. (Ioan 21:25).
c. Ironia: O formă specifică de vorbire care conţine o uşoară batjocoră la
adresa cuiva, cum era cazul lui Ilie pe muntele Carmel (1 Împ. 18:25).
d. Metafora: Este o figură de stil care constă în a da unui cuvânt o
semnificaţie nouă, printr-o comparaţie subînţeleasă, concisă. Se deosebeşte de
comparaţia stilistică, deoarece nu vorbeşte comparativ, ci declarativ. Exemple: Osea
13:8 este o comparaţie, pe când Gen.49:9 o metaforă.
e. Parabola: O manieră stilistică de expunere a unei întâmplări verosimile,
cu scopul unei concluzii generale, legată de un fapt, stare, sau eveniment în discuţie.
Parabola lui Iotam: Jud. 9:7-15.
f. Paradoxul: Este o figură de stil care conţine o contradicţie reală, sau una
aparentă. Dialogul Domnului cu preoţii si cărturarii, pe tema sursei puterii Lui: Luca
20:1-8.
7. Sfaturi privind metoda interpretării:
a. Studiază textul din punct de vedere lingvistic. Studiază-l minute în şir.
Notează cu grijă atât aspecte gramaticale, cât şi cele retorice: 1. Caută să-ţi fixezi
semnificaţia precisă a cuvintelor şi a frazelor din text. Caută să vezi dacă careva are o
semnificaţie specifică în Scripturi, şi dacă acea semnificaţie se aplică secvenţei pe
care o cercetezi. Dacă textul conţine cuvinte-cheie, sau expresii de importanţă
specială, cu ajutorul concordanţei caută să examinezi alte pasaje care conţin aceleaşi
expresii. Bineînţeles, cercetarea se face în limba originală.
2. Acordă importanţă specială figurilor de stil care s-ar găsi în text.
Cercetarea trebuie totdeauna pornită de pe baza primordială a înţelesului literar .
Totuşi, sunt destule sensuri figurative, care trebuie interpretate ca atare.
a. Studiază textul în contextul lui apropiat. El va lumina înţelesul textului, un
fapt necesar pentru înţelegerea potrivită. Ce înţelegem prin contextul apropiat? Cele
câteva versete, sau capitole dinaintea sau supă text. Contextul nu trebuie cunoscut
doar în general, ci trebuie examinat în mod special când studiem un text. Trebuie să
rezistăm tentaţiei comune de a considera că acest context începe, sau se termină cu
capitolul sin care am luat textul. Lărgirea analogiei textuale este diferită de la caz la
caz, dar niciodată acest studiu nu trebuie neglijat.
b. Studiază textul în contextul lui mai larg: Aceasta conţine următoarele trei
caracteristici (particularităţi): 1. Uneori legătura logică va fi întreaga idee de care
aparţine textul. Atât în Biblia Hebraica, sau în primul capitol din Romani, de
exemplu, sunt câteva propoziţii care pot fi înţelese, fără a ţine în minte toată
argumentaţia epistolei. Dar aceasta nu este aplicabilă tuturor cărţilor Bibliei, căci
fiecare are conţinutul ei distinct, legăturile ei şi caracteristicile ei care o definesc.
Puţine lucruri sunt atât de urgente pentru cercetătorul Scripturilor, ca şi cercetarea
obişnuită a cărţilor cu referire la întregul lor conţinut. În cazul acesta el va fi capabil
ca în câteva minute să examineze oricare text aparte într-o corectă înţelegere a
legăturii ei generale şi învecinate.
3. În afară de contextul biblic, este necesară cunoaşterea istorică generală a
textului. În descriere apar elemente geografice, maniere şi obiceiuri antice ale
iudeilor, sau ale popoarelor învecinate, referiri la cultul canaanit păgân, care trebuie
cunoscute temeinic. Studentul Bibliei va proceda bine dacă va avea un fişier precis
pentru fiecare personaj biblic, în care să noteze toate informaţiile, caracterizările care
privesc persoana respectivă. Tot astfel să-şi facă fişe despre informaţiile pe care le
deţine privind teologia iudaică, sectele iudaice, practicile religiei poporane din timpul
NT. Să-şi facă fişe despre: bani, unităţi de măsuri, şi alte date necesare pentru
elucidarea detaliilor pe care le întâlneşte cu ocazia lecturii Bibliei. Este necesar să-şi
procure un lexicon biblic cât mai modern.
4. Studiază textul în întreg contextul Bibliei: Dacă el are două sensuri, dar
unul dintre ele este în acord cu sensul general al Bibliei, adoptă ca valabil acest sens
unanim şi pentru secvenţa pe care o cercetezi. Dacă încerci să iei o decizie pentru
sensurile posibile, gramatice, principiul de care nu trebuie să uiţi, este, că învăţătura
Scripturilor trebuie să fie constantă şi consecventă.
Nu trebuie să uităm, că revelaţia a fost dată în mod progresiv. Înţelegerea
trebuie să reflecte această progresivitate. Ca o posibilă metodă de interpretare, ar fi
bine să ne însuşim următoarele principii generale:
1. Cea mai bună interpretare a întregii Biblii este interpretarea hristologică.
2. Faţă de interpretările comentariilor obişnuite, să dăm prioritate
interpretării pe care o dă Spiritul Profetic.
3. Când tace Biblia, şi tace şi Spiritul Profetic, atitudinea cea mai justă este:
să tăcem şi noi!
top related