amintită, amintind totodată că vorbim și o limbăluminavechilorcarari.ro/octombrie2019.pdf ·...

1

Nu cred că a existat credincios în Dumnezeu, indiferent în ce generație a trăit, care să nu-și fi pus această întrebare. Și asta nu numaidecât din dorința de a cunoaște viitorul, cât din pricina dragostei față de „Cel ce vine...”, Hristos Domnul. (Evrei 10:37). Lăsând deoparte calculele oarbe ale unor aventurieri, precum că Domnul urma să vină în 1993, apoi în 2000 sau în 2003 și tot așa, ne oprim la cuvântul Scripturii care spune: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei 24:36). Necazul e că acești propovăduitori eșuați continuă să predice, să păstorească, ceea ce demonstrează că America și zona penticostală este spațiul tuturor posibilităților !

De partea cealaltă, tehnologia la care a ajuns omenirea în timpul prezent și orientările politice actuale, demonstrează că Apocalipsa se poate împlini oricând. Condițiile pentru desfășurarea evenimentelor imediat premergătoare revenirii Domnului Isus există; decizia lui Dumnezeu este cea care face ca revenirea Domnului să nu fi fost deja.

Se vorbește și de calculul

celor șase mii de ani după care ar trebui să vină Domnul, calculați după calendarul evreiesc, ceea ce presupune să mai treacă de acum încolo încă vreo 220 de ani !

Totuși găsim în fragmentul biblic de mai sus un indiciu în acest sens: „...va veni ca un hoț !” și (Când vor zice „Pace și liniște!”), adică pe neașteptate. Adevărat că și cuvintele acestea din Scripturi au fost puse sub lupa celor ce caută să dea evenimentelor politice interpretări biblice cu orice preț. Astfel, adesea când se vorbește despre inițiative de pace cu privire la conflictele armate din lume, se spune: „Vine Domnul ! Uite, se face pace în lume !” Și așa este de când eram mic și ascultam predicile frățietății. Mi-aduc aminte însă, că undeva după 2000, un apropiat m-a întrebat: „Când crezi că va veni Domnul?” Desigur că am făcut degrabă referire la cuvântul Scripturii din Evanghelia după Matei, cap. 24:36, inserat mai sus. El a zâmbit și a spus că are o părere în această privință, chestiune care desigur m-a interesat. „Domnul va veni undeva prin 2030 !” A venit rândul meu să zâmbesc, dar el a cerut să-i dau voie să se argumenteze. Pronosticurile făcute

până acum au fost mai multe și au luat în calcul toate năzbâtiile posibile și au eșuat toate. De acum încolo se poate presupune că alte asemenea previziuni și calcule nu vor întârzia să apară. Apoi anul 2000 a trecut. Oamenii vor mai fi cu teamă câțiva ani și apoi se va putea spune: Cine știe dacă va mai veni vreodată vreun sfârșit sau vreun Hristos ! Cu alte cuvinte oamenii își vor lua gândul de la un posibil sfârșit. De atunci au trecut ceva ani, dar din când în când îmi mai aduc aminte de judecata acestui frate.

De fapt am scris aceste lucruri nu pentru a mai fixa o dată a sfârșitului, ci pentru a striga: „Fraților, Domnul „...va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Luca 12:40). Domnul va veni când omenirea nu va mai avea nici previziuni apocaliptice (așa deșarte cum au fost ele), nici anumiți ani care să alarmeze în această privință, nici măcar evenimente politice pacifiste ! Ori lucrul acesta poate deveni posibil chiar în anii imediat următori ! De aceea sfatul Mirelui nostru este foarte actual: „Şi voi deci, fiţi gata,”

Din „Comorile mele ”

Lumina Vechilor Cărări

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola întâia către Tesaloniceni, cap. 1:1-3:

„Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ, noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

2 Lumina Vechilor Cărări

Întreaga societate omenească trăiește un fenomen vizibil și anume cel al schimbării valorilor. O schimbare de valori care se depărtează de voia lui Dumnezeu și se îndreaptă către valorile lumești, către imoralitate. Exista multe însușiri și calități, unele lucruri, idei, scopuri, modele dar și modalități de acțiune care țin de caracterul omului și care sunt în mișcare. Ceea ce este prețuit și râvnit, spre ceea ce tind oamenii, am putea spune că reprezintă noțiunea de valoare.

Istoria întregii omeniri dovedește că oamenii, popoarele, țările au avut întotdeauna reprezentări bune ale valorilor. Este cunoscut faptul că oamenii au experimentat valori nobile în măsura în care frica de Dumnezeu și recunoașterea suveranității Sale în toate lucrurile, le-au caracterizat viața. „Neprihănirea înalță un popor, dar păcatul este rușinea popoarelor.” (Proverbe 14:34). Multe calități pronunțate precum cinstea, încrederea, hărnicia, simțul măsurii, blândețea, sinceritatea, politețea, purtarea aleasă, punctualitatea și ordinea își au valorile în Biblie. Cu regret trebuie să spunem că în zilele noastre aceste virtuți își pierd mereu din însemnătatea lor.

În mijlocul sistemului de valori actual, stau valorile materiale precum năzuința după bunăstare, bogăție și orientarea către distracție și divertisment. Au pătruns tot mai mult valorile egoiste precum autorealizare, automulțumire, năzuința către libertate (fac ce vreau în adunare) și dorința de a scoate în evidență calitățile intelectuale. Multe lucruri care au fost condamnabile, de prost gust sau imorale sunt acum recunoscute și proslăvite. Și în aceeași măsură poruncile lui Dumnezeu sunt disprețuite și considerate prea severe, fiind puse într-o

lumină proastă. Dumnezeu nu stă nepăsător și avertismentul Său din vechime este valabil și în vremea harului. „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune! Vai de cei ce se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi!” (Isaia 5:20-21). Către aceste personaje apostate, tipologice pentru vremea sfârșitului, se îndreaptă și conținutul prezentului articol.

Reținem așadar că și pentru noi, oamenii credincioși, orice valoare care se depărtează de Cuvântul lui Dumnezeu, alunecând către valorile lumești, către o gândire rațională, dulceagă, umanistă conduce în Biserică și în viața credinciosului către pagube devastatoare.

ALO, MĂ AUDE CINEVA? Mă auzi domnule predicator care predici despre Iosif, omul care nu a fost înfrânt? În special minutele 55-60 ale acestei predici sunt „dedicate” cu milă oamenilor înguști și ignoranți, aparținând unei caste sociale ciudate, pe cale de dispariție, adică fraților și surorilor care mai sunt astăzi credincioși valorilor biblice. Nu că n-am simți plăcere în defăimare, dar trebuie făcute aceste precizări de dragul acestor frați și de dragul adevărului.

Iosif s-a smuls din brațele ispititoare ale nevestei lui Potifar, riscându-și viața și înfundând pușcăria, dar aceste persoane nu sunt persoane potrivite să se ocupe de Iosif, fiindcă reprezintă un prototip al predicatorului care a fost înfrânt. Este jenant faptul că vorbesc despre un bărbat care nu și-a pierdut vrednicia și în ochii lui Dumnezeu și a fost socotit neprihănit.

Redăm mai jos un fragment din predica sus

Motto: 2Timotei 3:1-5: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

amintită, amintind totodată că vorbim și o limbă străină, că mergem și în țări străine, dar spre deosebire de tine, în orice loc ne aflăm, nu cosmetizăm păcatul.

„…și s-a uitat Iosif la ei (la frații lui, n.r.) și în momentul acela Iosif face un lucru uluitor… Fac numai o mică paranteză care-i necesară. Nu l-au recunoscut și curios, pentru că nu trecuse multă vreme, puțin e ciudat, am zice noi, că nu l-au recunoscut. Dar vă spun de ce nu l-au recunoscut. Pentru că Iosif nu mai arăta ca unul de la ei de acasă, avea aproape coadă, era îmbrăcat în haine egiptene, …MĂ AUDE CINEVA, MĂ AUD CEI DE LA VECHILE CĂRĂRI? Treziți-vă, facem parte din secolul XXI! Nu vorbea nici limba lor (ebraica), vorbea egipteana. Noi nu murim, noi nu ne lăsăm credința, noi vorbim românește până murim. Învățați o limbă străină, vă duceți într-o țară, adaptați-vă oameni buni! Credința se adaptează, credința este înțelepciunea de a răspunde timpului tău, în parametrii pe care i-a lăsat societatea. Noi nu suntem niște inadaptați… vă spun eu... Noi cosmetizăm eșecurile, cosmetizăm neputința noastră pentru că nu ne putem adapta. Iosif s-a adaptat, nu mai arăta ca unul dintre israeliți…”

Cine hotărăște sau se pronunță asupra infailibilității valorilor? Cine este în stare să spună ce este într-adevăr important în viață și vrednic de acceptat ca valoare? Acest lucru îl poate face doar Dumnezeu! El știe de ceea ce oamenii au nevoie cu adevărat, El se uită dincolo de nevoile omului cunoscând chiar și lucrurile după care tânjește sufletul său. Dumnezeu a stabilit valori care sunt veșnice și a poruncit aceste valori omului prin cuvântul Său: „Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul, binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi.” (Deuteronomul 11:26-28).

Da, există din păcate și valori care au rezultat în urma devierilor de la Cuvântul lui Dumnezeu și a schimbării sensului lor biblic, al cosmetizărilor cuvântului lui Dumnezeu, ca să folosesc expresia domnului predicator exclus din organizația religioasă din care făcea parte. Da, oamenii s-au schimbat, s-au transformat, s-au adaptat, recurgând la tehnica argumentelor avocățești, la analize și demonstrații inteligente. Doar Dumnezeu singur revelează răspunsul corect. Cuvântul Său nu se schimbă, nu suferă nici schimbare și nici adaptare. Apostolul Pavel descrie acest lucru în Romani 1:18-23: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot

dezvinovăţi, fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”

Trăim vremea apostaziei într-un mod dramatic și ne doare. Atâția oameni își chinuiesc sufletele în condițiile în care în adunări penticostale permisive, tot mai permisive, s-au strecurat la început în spatele culiselor și mai apoi, după ce numărul adepților lor a fost suficient de mare, s-au afișat și se afișează la scenă deschisă, devenind mentori ai unei doctrine apostolice ciudate, plăcute firii. Sunt acaparate tot mai multe mase de credincioși nehrăniți sănătos, necrescuți bine din punct de vedere spiritual, lesne încrezători și ignoranți în ceea ce privește cunoașterea Scripturilor și a Domnului Isus. Mergem până acolo încât încrucișăm brațele neputincios și ne resemnăm în mod fatalist zicând: „Ce să-i faci, asta e direcția către care se îndreaptă toți…!”

Frați scumpi, chemați după cum spune apostolul Iacov, să fim sfinți, păstrați pentru Isus Hristos, este vremea de luptă și veghere duhovnicească; este o încleștare la fel de dramatică în care știți bine că harul adevărat este înmulțit doar prin cunoașterea pe care o dă Domnul în ceea ce privește viața și evlavia – pocăința adevărată. Că au format adunări independente nu e nimic ieșit din comun, dar ceea ce este trist este ca acești Dalai Lama ai penticostalismului românesc sunt în continuare acceptați, promovați și adulați, nu numai în adunările lor, ci și în mass-media, în special pe rețelele de socializare, de către mulți creștini. Este vremea să strigăm fiindcă prin intermediul internetului, a rugurilor aprinse de oameni, în manifestări publice, s-au ridicat învățători care au creat o nouă religie cu o dogmă subtilă în care asemenea lui Balaam odinioară, poporul este chemat la ascultare, îndemnat la pocăință, dar pe la spate este poftit la curvie. Acești oameni s-au depărtat de tiparul divin, de revelația apostolică, declarându-se ei înșiși modele de pocăință atractivă.

Fiecare om care are o destinație și o determinare precisă în viața sa, trebuie să-l caute pe Creatorul său și numai Lui să-i acorde toată cinstea. Atunci când omul nu-și trăiește viața după Cuvântul lui Dumnezeu, inima i se umple cu nimicuri, gunoaie și întuneric. El este lăsat în voia minții sale, întinându-se și sfârșind lamentabil în necurăție și nelegiuire.

Mă aude cineva? Domnilor predicatori știți foarte bine că atunci când omul credincios încetează să-L mai iubească pe Dumnezeu, iubindu-se pe sine și nu trăiește după poruncile Sale, iubind viața și banii și are o mulțime de ibovnice, cugetul lor este însemnat cu fierul roșu. (1 Timotei 4:1-3).

Știți că apostazia este abaterea de la adevărul biblic și cuprinde un tablou moral, unul spiritual și unul doctrinal. Râsul și ironia au fost folosite cu succes din perspectiva teologiei morale de către o seamă de predicatori liberali, printre care și ilustrul


nostru predicator, și lovesc în părtășia mântuitoare cu Hristos a unor categorii de frați care doresc să trăiască pocăința mai aproape de Dumnezeu. Stați așadar în capul mesei atunci când, pe lângă râs, veniți cu o teologie care se concentrează asupra dorințelor omenești și a nevoilor și scopurilor egoiste ale oamenilor.

Aflăm din predica respectivă că Iosif purta părul lung și că vorbea o limbă străină, egipteana, că s-a adaptat la cultura egipteană, însă vorbitorul nu a mers la inima problemei și anume de ce se afla Iosif în Egipt. „Prin credinţă a pomenit Iosif când i s-a apropiat sfârşitul, de ieșirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale.” (Evrei 11:22). Generalizăm o situație biblică, în care nu trebuie omise planurile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său ales și la făgăduințele Sale. „Providența lui Dumnezeu a fost cea care l-a adus pe Iosif în Egipt pentru a-și salva poporul de înfometare, dar scopul avut în vedere a fost acela de a-i izola pe israeliți de întinarea morală a Canaanului. Capitolul 38 ilustrează ce li se întâmpla copiilor lui Israel în Canaan. Remediul lui Dumnezeu a fost să-i scoată din Canaan și să-i ducă în Egipt, unde urmau să fie practic total despărțiți de păgâni.” (Din Comentariul biblic al credinciosului, Vechiul Testament, Ed. revizuită a lui William MacDonald). Au adus de mâncare lui Iosif deoparte și fraților lui deoparte; egiptenilor care mâncau cu el le-au adus de asemenea mâncare deoparte; căci egiptenii nu puteau să mănânce cu evreii, fiindcă lucrul acesta pentru ei este o urâciune. (Geneza 43:32). Iosif a respectat modelul divin pe care îl primise poporul evreu de la Dumnezeu prin Moise. Acest model divin a servit ca tipar pentru vechiul legământ și cuprindea: Paștele, cele 10 porunci și cortul întâlnirii. Adaptarea lui Iosif nu a dus atingere acestor componente pentru că Iosif ca și Moise și-a ațintit ochii spre răsplătire. El și-a păstrat credința; el nu s-a adaptat religiei egiptene!

Biserica, stâlpul și temelia adevărului, are și ea modelul apostolic, dar a început să se depărteze de revelația divină și prin oameni de tipul cireșarilor de altădată au început să modifice modelul ceresc dat de Cuvântul lui Dumnezeu, adaptându-se pe puncte de vedere culturale, pe modele propuse de oameni. Iosif a fost înălțat până la vârful piramidei politicii egiptene pentru că așa a fost planul lui Dumnezeu, dar el s-a păstrat curat, dând dovadă de moralitatea pe care i-o cerea legea poporului din care provenea. Dumnezeu ne cunoaște inimile însă nu uitați un lucru: că ceea ce este înălțat înaintea oamenilor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă credința este înțelepciunea de a răspunde timpului tău în parametrii pe care i-a lăsat societatea - așa afirma vorbitorul nostru - atunci,

înțeleg eu că fiecare societate va naște o pocăință care va negocia după bunu-i plac sfințenia, adevărul și dreptatea care izvorăsc chiar din Dumnezeu, sunt atribute ale dumnezeirii.

Cum am putea noi credincioșii, cu inimile, mintea și intelectul nostru să recunoaștem corect valorile lui Dumnezeu în viața noastră? Care este ușa care duce către modul de viață plăcut și în ton cu voia lui Dumnezeu și în același timp să aibă valoare înaintea Lui? Copiii adevărați ai lui Dumnezeu își vor putea face o idee corectă asupra adevăratelor valori ale lui Dumnezeu la Golgota. Modul nostru de viețuire, sistemul nostru de valori începe la Golgota, acolo unde Domnul și Mântuitorul sufletelor noastre și-a dat viața pentru noi, pentru a ne scoate din felul nostru deșert de viețuire, ca să avem viață și încă viață din belșug.

În încheiere dragi frați vreau să vă amintesc că lupta contra păcatului nu mai este luată în serios în multe cercuri creștine. Harul este pentru mulți o haină a umanismului, a plăcerilor egoiste și a răutății. În mod special prin curvie, păcatul pătrunde puternic în casele credincioșilor și în adunări și aduce cu el pustiire și urâciune. De asemenea amintim și ușurința cu care ne-am deprins să utilizăm mijloacele media, internetul și telefonul mobil, care toate la un loc abat sau deviază inima credinciosului de la Dumnezeu, schimbând masiv poziția credinciosului în special al tinerei generații.

Cerința lui Dumnezeu este ca poporul Său să trăiască în sfințenie și Dumnezeu să ne ajute la aceasta. Merită să luptăm! Merită să luptăm pentru Domnul și să-I slujim din inimă cu curăție! 1Petru 1:15-16: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”

Vasile Breabăn - Suceava


Mulțumim Domnului care ne-a ajutat să ajungem din diferite locuri aici la Piatra, să fim împreună la bucuria Bisericii de aici, a fraților care au lucrat, care au muncit, care s-au gândit la ziua aceasta. Cred că au așteptat-o cu bucurie și iată că ea a sosit. Sunt ușile casei de rugăciune deschise, de aici în colo oamenii de aici din sat, poate și alți musafiri vor veni să se închine aici, să se bucure de harul lui Dumnezeu și așa după cum ne-am rugat, dorim ca prezența lui Dumnezeu să fie întotdeauna în locul acesta, să fie un izvor, să fie un loc unde cel însetat să vină și să-și sature sufletul.

Așa se și citea din Scripturi aici: „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”. Facă Domnul să fie lucrul acesta o realitate. M-am gândit ce spunea fratele Gigi că au construit o casă de rugăciune cu ajutorul Domnului. Sper să nu se supere fratele Gigi dacă eu pun invers puțin lucrurile. Eu cred că Domnul a făcut casa aceasta de rugăciune și s-a folosit și de fratele Gigi și de ceilalți care au lucrat. Poate că dacă le așezăm așa, înțelegem ceva aparte.

Haideți să ne uităm la câteva cazuri din Scriptură, să vedem că au fost oameni care au avut pe inimă lucrarea lui Dumnezeu, dar de fapt reiese că lucrarea a fost a lui Dumnezeu și El a dus-o la îndeplinire. Dacă s-a făcut acest locaș de închinare, este datorită călăuzirii pe care Domnul a dat-o și eu cred că Dumnezeu are de lucru aici. Nu a fost inițiativa unui om, ci inițiativa lui Dumnezeu care a comunicat-o oamenilor. A transmis-o mai departe și a fost preluată de cei cărora Dumnezeu le-a vorbit și pe care tot Dumnezeu i-a călăuzit. El a pus la îndemână și resursele financiare, că o clădire nu se face cu aer, și resursele de putere umană, muncitori, oameni care să lucreze și lucrarea s-a făcut. Dar este lucrarea Domnului, mai mult decât a oamenilor ! Uitați-vă în epistola către Evrei, capitolul 3, versetul 4: spune că orice casă este făcută de cineva, dar Cel ce face toate lucrurile este Dumnezeu.

Să ne uităm așa puțin și să vedem intenția unora, direcția pe care au vrut s-o ia și totuși Dumnezeu a preluat intenția lor și cumva, cumva a dirijat lucrurile ca să se împlinească scopul Lui. Primul pe care aș vrea să îl iau ca un exemplu este Iosif, fiul lui Iacov, patriarhul evreu. Iosif făcea parte dintr-o familie numeroasă. Știți dumneavoastră că Iosif a ascultat de tatăl său și se ducea cu mâncare, cu hrană și căuta pe frații săi. I-a căutat la Dotan, i-a găsit la Sihem, i-a căutat și i-a hrănit. Asta a fost intenția lui, dorința lui, de a asculta de tatăl lui. I-a păsat de asemenea și de frații lui. Dar Dumnezeu a știut că va veni o altă foamete. În Psalmul 105 Cuvântul Domnului spune în felul următor: v.16: „...a chemat foametea asupra țării și a tăiat orice mijloc de trai. Le-a trimis înainte pe un

om; Iosif a fost vândut ca rob. I-au strâns picioarele în lanțuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el și până când l-a încercat cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimis să-i scoată lanțurile și stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit. L-a pus domn peste casa lui și dregător tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea. Atunci Israel a venit în Egipt și Iacov a locuit în țara lui Ham. Domnul a înmulțit pe poporul Lui foarte mult și l-a făcut mai puternic decât potrivnicii lui.” Vedeți dumneavoastră, până la urmă, dorința aceasta a lui Iosif de a asculta pe tatăl său și de a se duce să-i hrănească pe frații săi, a fost de fapt planul și lucrarea lui Dumnezeu, pentru izbăvirea întregii lor familii. Dar cum l-a ales Dumnezeu pe Iosif? A ales Iosif să fie întemnițat, să fie vândut? N-a ales Iosif; dar Dumnezeu a avut un plan să scape casa tatălui lui Iosif și l-a folosit pe el.

Un alt om este Moise, despre care în cartea Faptele Apostolilor se spune că la 40 de ani i-a venit în inimă să cerceteze pe frații săi. Și în cartea Exod se spune că s-a dus să cerceteze pe frații săi. Și a ajuns martor la muncile grele la care erau ei supuși. Tot acolo în Faptele Apostolilor spune că credea că ei vor pricepe că prin mâna lui Dumnezeu îi va izbăvi. El și-a pus în inimă lucrul acesta, dar Dumnezeu chiar l-a chemat la lucrul acesta. Domnul a auzit strigătul poporului, Domnul a avut în plan ca să îl scoată pe popor din Egipt și Domnul l-a folosit pe Moise căruia i-a pus pe inimă lucrarea aceasta. De unde a venit intenția, de unde au venit resursele, de unde au venit toate? Recunoaștem că de la Domnul.

Ghedeon - omul acesta chiar în timpul în care majoritatea fugeau de frica poporului lui Madian. Oameni care își arau terenurile, își puneau culturile și când să-și hrănească familiile, venea Madian și strica

Dumnezeu își desfășoară lucrarea Lui !


tot, lua tot, mâna lui Madian apăsa asupra lor. Dar lui Ghedeon i-a păsat mult de familia lui și a vrut să o izbăvească. Bătea grâul în teasc și îl ascundea cu riscuri foarte mari. Și îngerul Domnului când vine, îi spune lui Ghedeon: „Domnul este cu tine, viteazule!” Dumnezeu îl ia pe omul acesta, care nu avea posibilitatea să facă ceva pentru întreg poporul, dar pentru familia lui încerca să facă ceva, spre deosebire de toți ceilalți cărora frica le cuprindea inima. Omul acesta a fost folosit de Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu ca să scape poporul și să-l izbăvească. Să meargă cu puterea pe care o avea și Domnul a fost cu el.

Și un ultim exemplu, ca să nu rămânem numai la ideea aceasta: apostolul Pavel. Aici a fost o excepție, a fost o schimbare de direcție, el a plecat în Damasc. Damascul era dincolo de granițele Israelului. Era o misiune externă pentru el. Trebuia să treacă dincolo de granițele Israelului ca să se ducă în râvna lui pentru lege, ca să-i prindă pe creștini și să-i aducă legați la Ierusalim. Pe drum L-a întâlnit pe Domnul Isus și după întâlnirea lui cu Domnul Isus lucrurile s-au schimbat. A ajuns la Damasc un alt om ! Și tocmai în râvna lui pentru misiune externă, Dumnezeu l-a făcut apostolul celor netăiați împrejur. El a ajuns și în Europa, ca Evanghelia să fie cunoscută, credința creștină să propășească. Și noi suntem să zicem așa, o parte a lucrării de început pe care Dumnezeu a făcut-o prin apostolul Pavel. El recunoaște: „...dintre toți apostolii sunt cel mai neînsemnat, nu merit să port numele de apostol” și totuși Dumnezeu a făcut lucrări mari prin el.

Un cuvânt de încheiere în privința aceasta, în epistola către Efeseni 3, după rugăciune apostolul Pavel spune: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor!”

Lucrarea de aici nu este a unui om. Când vine un gând de acest fel, el vine de la Dumnezeu. Când vine un plan el este de la Dumnezeu; când se pune în practică, este cu puterea pe care Dumnezeu o dă. Dar acum cu planul lui Dumnezeu ce facem noi? Planul lui Dumnezeu este acela de a zidi Biserica Sa. În Fapte 9:31 spune că Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, în Samaria, iar ucenicii făceau două lucruri: se întăreau sufletește și umblau în frica Domnului. Rezultatul ? Cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțeau ! Ei își făceau partea lor, umblau în frica Domnului și se întăreau sufletește și trăiau în pace; se bucurau de pace. Dar în vremea de pace în care trăim noi, oare ne întărim sufletește? Trăim o frică a Domnului? Eu cred că asta trebuie să caracterizeze Biserica Domnului din zilele noastre. Când apostolul Pavel ajunge să spună: „...mă port aspru cu trupul meu și îl țin în stăpânire,” el era chemat de Dumnezeu, ales de Dumnezeu, întărit de Dumnezeu, investit de Dumnezeu în lucrare. El era serios când spunea așa ceva. Și atunci gândiți-vă că nu erau ispitele care sunt acum. Lumea de atunci nu oferea atâtea ispite câte oferă lumea de acum. Nu erau atâtea provocări câte sunt în lumea de acum. Și totuși apostolul Pavel vedea o luptă pentru el în vremea de atunci și se temea ca nu cumva să cadă. Noi să ne jucăm în vremea de acum? Noi să credem că harul este așa ceva de apucat? Că Dumnezeu nu poate fără noi? Că

orice am face noi, Dumnezeu nu ne condamnă? Nu. Dumnezeu este sfânt. Dumnezeu este bun și Dumnezeu ne cheamă la sfințenie. De aceea să nu luăm harul lui Dumnezeu ca ceva care... să nesocotim. Spunea Pavel în epistola către Romani 6: „Să păcătuim în continuare ca să se înmulțească harul? Nu, nicidecum! Noi care eram morți față de păcat cum să mai trăim în păcat?” Sfințenia este podoaba casei lui Dumnezeu. Biserica de aici trebuie să se teamă de Dumnezeu, trebuie să umble în frica Domnului, să trăiască în pace și să se sfințească fiecare în parte.

Casa lui Dumnezeu nu este numai o clădire care este destinată închinării; casa lui Dumnezeu - spune în epistola către Evrei - suntem noi. Dar când suntem noi? Nu oricând. Casa lui Dumnezeu suntem noi, dar spune așa în Scripturi: „Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu și casa Lui suntem noi dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea în care ne lăudăm.” Nu oricum suntem casa lui Dumnezeu. Putem chiar să fim acum casa lui Dumnezeu, dar sunt atâția care după o viață frumoasă cu Dumnezeu, au o ispită la ceva și nu și-au păstrat viața curată, nu au păstrat până la sfârșit încrederea nezguduită și încrederea cu care se laudă. Casa lui Dumnezeu suntem noi, casa lui Dumnezeu sunt oamenii. Uitați-vă la ce spune apostolul Petru în prima epistolă, cap. 2: „Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă și să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.” Casa lui Dumnezeu suntem noi. În epistola către Efeseni, cap. 2, la sfârșitul capitolului spune așa: „Așadar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu prin duhul.” Clădirea aceasta în care ne găsim acum se poate dărâma; clădirea aceasta, chiar dacă e mult beton în ea, ea poate arde, se poate întâmpla ceva cu ea, dar Biserica poate să rămână în picioare. Casa lui Dumnezeu de aici din Piatra, chiar dacă se dărâmă, casa duhovnicească a lui Dumnezeu de aici, rămâne în picioare pentru că Cel ce o ține este Dumnezeu. Dumnezeu să vă binecuvânteze și fiecare în parte să vă aduceți aportul la o legătură sântă, curată, prin sfințire proprie, prin ajutorul și slujire unii altora, să faceți ca lucrarea lui Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu să continue în localitatea aceasta. Gândiți-vă că sunteți cumva responsabilizați de Dumnezeu, din pricina lucrării în care v-ați înscris. Nu-i cale de întoarcere. Casa de rugăciune este făcută, Biserica există. Și oamenii de aici o să privească tot mai mult către dumneavoastră și vor cunoaște că sunteți ucenicii Domnului dacă veți avea dragoste unii față de alții.

Propovăduirea fratelui Ilie Dinică la deschiderea Casei de rugăciune

din Piatra – Argeș.



Asistăm la un proces de tehnologizare foarte rapid, la scară globală. E ciudat să vezi un aborigen, un amerindian sau un papuaș care până mai ieri locuiau într-o colibă din paie și scrijeleau pământul cu unghiile în căutarea disperată a vreunei rădăcini comestibile, cum stau pe un șezlong și accesează diverse aplicații pe telefonul mobil. Transformările au venit așa de iute și au acaparat pe oameni, încât au devenit în mare măsură dependenți de internet.

De la bun început trebuie menționat faptul că există și anumite laturi bune ale internetului (nu multe, ce-i drept!), iar majoritatea dintre noi suntem deja angrenați direct sau indirect în sfera lui de influență. Nimeni nu va putea răpune vreodată elementele rele ale tehnologiei moderne însă ele au răpus și vor mai răpune mii de creștini care adoptă o atitudine indiferentă sau chiar îmbrățișează și sărută idolii vorbitori. E limpede că cei mai afectați de scursurile infecte ale internetului sunt copiii și tinerii, a căror minte fragedă e asemeni unui burete care absoarbe apa, alcoolul sau oțetul deopotrivă. Pentru a putea ajunge la mintea lor, vechiul șarpe a conferit noilor tehnologii informaționale câteva însușiri ce le asigură succesul:

Accesibilitatea a contribuit enorm la răspândirea urâciunilor pustiitoare de-a lungul și de-a latul, spre toate popoarele lumii. Prin câteva glisări cu degetul pe un ecran minuscul, chiar și un bebeluș poate viziona și auzi lucruri care îl pot afecta în mod grav de-a lungul vieții, în ceea ce privește trăirea în frică și ascultare de Dumnezeu. Bucățica de plastic și metal poate fi manevrată cu ușurință și în câteva minute, un țânc poate viziona câte n-au văzut străbunicii lui o viață întreagă.

Intrarea în intimitate. Mi-a plăcut titlul unei cărți: ,,Cine ești când nu te vede nimeni”. Asta face parte din integritatea noastră iar la drept vorbind, sunt puțini cei care în intimitate continuă să-L slujească pe Dumnezeu cu aceeași ardoare cu care pozează în fața comunității Bisericii sau a celorlalți oameni cu care interacționează. Iosif, cinstitul rob al lui Potifar, rezistă tentației de a întreține o relație amoroasă cu soția acestuia, în condițiile în care nimeni nu-l spiona sau nu îl bănuia. Biruința față de această ispită a putut fi deplină numai atunci când a fugit efectiv din preajma acelei femei. Tot astfel, e greu de crezut că un tânăr sau o tânără vor rămâne cu un trup și un cuget nepătat dacă privesc mult timp, izolați de cei din jur, diverse imagini, aparent inofensive. La ce poate privi un tânăr, târziu în noapte, când ceilalți membrii ai familiei dorm, iar dânsul, cu pătura dată peste cap, se delectează ore întregi?

Diversitatea meniului. Pofta ochilor este nesățioasă, având în vedere că meniul diavolului este atât de diversificat, încât, poate satisface gusturile oricărui ins. Nu

ești interesat de sport? Te îmbie cu muzică. Dacă nici asta nu te prinde, își deșartă sacul plin cu divertismente, rețete culinare dietetice, scene violente, pornografie, vrăjitorie etc. Rețeaua pusă în fața ochilor e atât de dibaci țesută încât numai un bun discernământ duhovnicesc și păstrarea unei atitudini de distanțare față de aceste lucruri ne poate ajuta să ne păstrăm curați, mai ales noi, tinerii.

Efectul nociv întârziat. Cu toții știm despre minciuna șarpelui spusă Evei, pentru a o convinge să mănânce din fructul oprit. Dumnezeu spusese: „în ziua în care veți mânca din el, veți muri negreșit”. Replica vicleană a reptilei a părut mai convingătoare: „Hotărât, că nu veți muri”. Au murit Adam și Eva? Oh, da, câteva secole mai târziu! „Dar, preaiubiților, să nu uitați un lucru: că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca o zi.” (2Petru 3:8). Procesul de îmbătrânire, de moarte a celulelor din organism, a început din prima secundă de după gustarea fructului. Totul a fost mai apoi o chestiune de timp, moartea fiind deja declanșată. Pe pachetele de țigări scrie clar: „Fumatul poate să ucidă” sau „Fumătorii mor mai tineri”. Nu am auzit însă de nicio persoană care să fi tras un simplu fum de țigară și să fi murit instantaneu. Însă consumul zilnic, la un moment dat provoacă multora probleme grave de sănătate, înregistrându-se în final numeroase decese. Tot la fel este și cu cel care folosește internetul fără discernământ, constatând că pentru moment nu i se întâmplă nimic rău. Încet, dar sigur, privitul spre gunoaiele lumii acesteia le schimbă macazul, punându-i pe o linie moartă.

Crearea dependenței. După unele studii medicale, s-a descoperit faptul că dependența de internet întrece chiar și dependența pentru drogurile puternice, cum ar fi heroina sau cocaina. Pentru cei mici, telefonul (mai ales cel din genul smartphone-urilor cu jocuri captivante și acces la internet) are efect de suzetă. Părinții care vor să-i vadă liniștiți și bine dispuși, apelează în mod necugetat la desene animate sau alte delicii râvnite de copii. Ca prin minune, după reprize de plâns sau năzbâtii, în fața telefonului devin blânzi ca niște mielușei. Asta până când se ia decizia că au stat prea mult adânciți cu privirea în micuțul ecran. Din acel moment, mielușeii devin lei. Iată noul conflict dintre generații, iată noua suzetă!

Ce este de făcut? Consider că a lăsa copiii mici singuri, în compania unor aparaturi performante, cu liber acces la noile spurcăciuni babilonice, nu poate fi decât dăunător. Toți părinții dornici să trăiască în hotarul Sfintelor Scripturi trebuie să ceară lumina și călăuzirea Duhului Sfânt, pentru a lua decizii sănătoase față de noile provocări ale acestui veac de pe urmă.

Bazga Toader Dorel - Bistrița

Noua suzetă

Universul era în aşteptarea marelui eveniment; coborârea pe pământ prin întrupare a slăvitului Fiu de Dumnezeu. Se înţelege că El nu ar fi avut trebuinţă de nicio circumstanţă ajutătoare pentru a-şi îndeplini planul Său de a deveni om. Cu toate acestea, datorită faptului că sfinţenia divină urma să-şi ia locul între muritorii zămisliţi în păcat, înţelepciunea lui Dumnezeu a hotărât un înainte-mergător care avea misiunea de a pregăti calea Domnului. O comparaţie între Isaia 40:2 şi Marcu 4:6 scoate în evidenţă faptul că de reuşita sau nereuşita misiunii acestui înainte-mergător, ţinea binecuvântarea sau blestemul pe care urma să-l primească poporul evreu la apariţia lui Mesia.

Întreg neamul evreiesc avea cunoştinţă de venirea acestui personaj premergător lui Mesia, pe care Scripturile îl desemnau ca fiind prorocul Ilie (Marcu 4:5), înălţat la cer cu mulţi ani în urmă. Aşa se face că atunci când a apărut Ioan Botezătorul în pustia Iudeii, mulţi oameni de rând şi mulţi oameni de seamă din Israel şi-au pus întrebarea dacă nu cumva el este Ilie. Chiar şi ucenicii Domnului Isus au avut întrebări de acest fel şi Domnul le-a spus deschis: „…el este Ilie care trebuia să vină” (Matei 11:14) - referindu-se la Ioan Botezătorul.

Şi Ioan şi-a început lucrarea încercând să împlinească cuvânt cu cuvânt tot ce era scris în Scripturi despre menirea Sa, însă poporul evreu - spune Biblia în Matei 17:12 – „au făcut cu el ce au vrut”, lăsând să se înţeleagă că Irod n-a fost singurul care a avut o atitudine potrivnică, ci întreaga tagmă a cărturarilor - (Matei 17:10), care era reprezentativă de altfel pentru întreg poporul evreu. Următorul pas spre prăbuşire l-a consemnat apostolul Ioan în cap. 1 al Evangheliei sale: „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit”; astfel drept rezultat al alegerii lor, peste poporul evreu a venit blestemul şi istoria a dovedit din plin acest lucru.

Însă Dumnezeu, spune acelaşi apostol în aceeaşi Evanghelie la cap. 3:17 „n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”. Atitudinea evreilor faţă de Ioan Botezătorul şi faţă de Domnul Isus n-a spulberat planul de mântuire al lui Dumnezeu, ci doar l-au zădărnicit cu privire la ei - (Luca 7:30); aşa se face că Universul stă în aşteptarea unui alt mare eveniment: revenirea Domnului Isus, pentru a lua la cer Biserica. Este vorba despre faptul că muritorii pământului vor ocupa un loc în sfinţenia cerului. Aceasta presupune din nou existenţa unei activităţi de pregătire a căii Domnului. De altfel fragmentul din Marcu 3:1-5 vorbeşte mai degrabă de o revenire a Domnului pentru judecată (v. 5) într-un cadru înfricoşat - (Marcu 4:5); decât de seninătatea pruncului Isus venit în lume pentru mântuire.

Fără a o considera singura interpretare posibilă, consider că Biserica şi respectiv fiecare membru al ei este chemat să pregătească calea Domnului. Biblia spune cu referire la aceasta: „…croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale” - (Evrei 12:13) sau „Deci fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de marea căldură a focului” (2 Petru 3:11,12). Aceasta înseamnă că Biserica şi cu mult mai mult Biserica zilelor noastre, eu şi tu, avem datoria să pregătim calea Domnului. El vine. Slavă Lui! Dacă eu mă achit de această datorie voi primi binecuvântare, dacă nu, voi fi lovit cu blestem la venirea Lui. Dacă tu te achiţi de această datorie sau nu, vei primi la venirea Lui fie binecuvântare, fie blestem. De fapt aceasta este misiunea actuală a Bisericii, ceea ce trebuie ea să facă în perioada de acum.

În cele ce urmează am putea puncta câteva dintre aceste priorități ale lucrării noastre, astăzi:

1. POCĂINŢA. (Marcu 3:2). Pocăinţa a fost centrul predicării lui Ioan. El nu urmărea a deveni popular, deci o personalitate cunoscută; el nu urmărea să aibă cât mai mulţi adepţi - la un moment dat spunea: „pui de năpârci… mergeţi de faceţi… pocăinţă”; el nu urmărea să capete bunăvoinţa mai marilor, ci el spunea


Pregătiţi Calea Domnului !

„Glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Marcu 1:3)

lui Irod „nu-ţi este îngăduit” şi a perseverat în atenţionarea lui până şi-a pierdut viaţa. El nu s-a mulţumit cu o mângâiere personală zicându-şi: „Am fost o dată la curtea împărătească şi am ţinut o predică şi încă una îndrăzneaţă, accentuând păcatul împăratului. De acum treaba lui dacă ascultă sau nu”. Nu, Ioan n-a făcut aşa, ci el a predicat pocăinţa şi nu s-a sfiit să întrebe pe diverşi indivizi: „Dacă eşti evreu, de ce trăieşti păgâneşte?” În al doilea rând pocăinţa predicată de Ioan nu era de natură teoretică, ci dimpotrivă foarte practică. Luca 3:10-14 demonstrează că el punea accent pe pocăinţa care se putea aplica acasă și nu una care se putea doar predica mulţimii, pocăinţă împărţită pe scări şi diagrame. În vremea în care trăim nevoia cea mai mare este nevoia predicării şi aplicării unei pocăinţe practice care să fie trăită acasă şi pe teren şi Dumnezeu să ne ajute.

2. MĂRTURISIREA. (Marcu 1:5). Proba eficienţei propovăduirii pocăinţei este dovedită de dorinţa adâncă a omului de a scoate afară mizeria păcatului prin mărturisire. Mărturisirea unii altora - Iacov 5 - este o chestiune pe cale de dispariţie astăzi şi totuşi - ciudat - ea făcea parte din pregătirea căii Domnului în lucrarea lui Ioan şi face parte din pregătirea căii Domnului şi astăzi. Ea trebuie încurajată.

3. SIMPLITATEA Şi MODESTIA. (Matei 11:7,8). Ioan n-a predicat numai cu gura, ci însuşi felul lui de a fi era o predică. Imaginaţi-vi-l pe Ioan Botezătorul în felul simplu, deosebit de simplu de a fi îmbrăcat, alături de un predicator de azi. Am, bineînţeles în vedere diferenţele de cultură, dar am în mod deosebit în vedere să accentuez faptul că nu poţi fi un pregătitor a căii Domnului câtă vreme nu te caracterizează simplitatea şi modestia în liniile ei cele mai concrete.

4. EXPRESIA „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă „Avem ca tată pe Avraam” dovedeşte faptul că Ioan a fost foarte categoric în propovăduirea sa. El n-a spus: „Voi credeţi în Dumnezeu, noi de asemenea, deci vom face aşa un fel de ecumenism şi ne vom accepta în diversitate.” Nu, ci Ioan i-a avertizat în mod hotărât pe concetăţenii săi, spre a nu se înşela cu ideea că sunt în regulă cu Dumnezeu datorită faptului că sunt din neamul lui Avraam. Versetul de dedesubt spune că roadele contează. Pentru a pregăti calea Domnului, Ioan a respins toate formele de sectarism religios existente la acea vreme, începând cu fariseii, saducheii, zeloţii, irodianii, etc., şi le-a spus tuturor în Numele Domnului să se pocăiască. Pentru a pregăti calea Domnului, Biserica este chemată să spună în Numele Domnului: „Asta este Calea şi ea este Sfânta Scriptură! Cine merge pe ea ajunge în rai, cine nu, merge la iad în pofida numelui pe care-l poartă.” Este aşa şi propovăduirea ta?

5. SPIRITUL DE EGALITATE CA FRAŢI. (Luca 3:5). Când la Ioan venea simplul pescar, el trebuia să se mărturisească şi să se boteze, când venea marele vameş, el trebuia să facă acelaşi lucru. Pentru el toţi erau la fel, iar Domnul Isus mai târziu spunea: „Voi toţi sunteţi fraţi”. Privind peste panorama religioasă astăzi, aş putea spune că este ferice de doctorul în teologie care poate să se aşeze lângă ţăranul cu palmele bătătorite de plug, ca lângă un frate spre a-i asculta înţelepciunea.

6. ÎNDREPTAREA CĂILOR STRÂMBE. (Luca 3:5). Biblia spune: „…croiţi cărări drepte… pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale”. Observaţi care este pericolul? E posibil ca un creştin mai slab care

se ia după abaterea mea de la dreptarul Evangheliei să nu mai poată lua curba spre a reveni pe cale, ci să-şi urmeze traiectoria abătându-se de la ea. Grijă fraţi când e vorba de a trece peste cugetul altora. Şi totuşi Biblia vorbeşte aici nu de croirile rele ale căii, ci de îndreptarea lor. Asta ar însemna cam aşa: „Nu-i bun pe ocolişul acela frate, uite pe-aici e calea”.

7. MÂNGÂIEREA POPORULUI DOMNULUI. (Isaia 40:1,2) trebuie să constituie una dintre priorităţile predicării Evangheliei. Şi puterea de a mângâia nu stă nici în volumul cunoştinţelor dobândite, nici în îndemânarea vorbei, ci în însoţirea Duhului Sfânt, adevăratul Mângâietor.

8. APROPIEREA DINTRE GENERAŢII. (Maleahi 4:6). Nu ştiu dacă a fost aşa întotdeauna, dar astăzi societatea este marcată profund de diferenţele de diferite nuanţe dintre generaţiile în vârstă şi cele tinere. Aceasta este amplificată de accelerarea progresului tehnic. De exemplu cu 500 de ani în urmă cu acelaşi plug cu care ara bunicul, cu acelaşi ara şi nepotul la vremea lui. În vremea de azi dacă bunicul circula călare, tatăl a circulat cu trenul, iar nepotul cu maşina personală. Acest progres deosebit de rapid, vesteşte de fapt sfârşitul. (Daniel 12:4). În acelaşi timp însă, progresul tehnic creează o poziţie de superioritate pentru generaţia tânără în detrimentul celei în vârstă. Acest lucru se observă uneori şi în domeniul religios unde tendinţa generaţiei tinere este de a da tonul, de a trasa direcţia spre calea de urmat. De fapt prorocul Maleahi aprofundează mai adânc vorbind nu numai de prăpastia dintre direcţiile de mers ale generaţiei tinere faţă de a celei în vârstă, ci scoate în evidenţă prăpastia dintre „inima copiilor” faţă de părinţi şi invers. Aceasta înseamnă că la nivel de sentimente s-a creat această ruptură. Pentru a rezolva această problemă, care atrage după sine blestemul lui Dumnezeu este de datoria fiecărui bătrân de a căuta loc în inima lui pentru preocupările tinerilor încercând să le înţeleagă (în liniile Scripturii) şi de asemenea este de datoria fiecărui tânăr să găsească loc în inima lui pentru gândirea generaţiei vârstnice, însuşindu-şi înţelepciunea ei.

Cu referire la lucrarea lui Ioan Botezătorul, cuprinsă oarecum în cele opt puncte expuse mai sus, Matei 17:11 spune că el a venit să așeze „toate lucrurile”. Aceasta ne face să putem crede că dacă cele enumerate până aici ajung subiecte serioase pe ordinea de zi a Bisericii, lucrarea ei va fi cu adevărat una de pregătire a căii Domnului, va fi o Biserică gata să poată spune: „Vino Doamne Isuse!”

N-ar trebui să mire faptul că dacă cineva îşi propune să urmeze drumul lui Ioan Botezătorul, încercând să pregătească calea Domnului după principiile aplicate de el şi va stărui în acestea, va întâmpina sabia lui Irod, căpetenia poporului Domnului. Matei 17:12 spune: „au făcut cu el ce au vrut”. Dar importantă este mărturia pe care Dumnezeu o va da despre fiecare în parte şi ce minunat va fi să poţi auzi: „Vino slugă bună!”

Pregătind calea, Ioan spunea cu tărie: „după mine vine Cel ce este...” Cu această convingere în inimi, în pofida împotrivirii lui Irod, să continuăm să pregătim calea căci după noi vine Cel ce este. Slavă Lui!

Din „Comorile mele”



Considerăm că sunt necesare câteva lămuriri cu privire la necesitatea abordării unui asemenea subiect într-o revistă creştină, pentru a uşura înţelegerea acestei situaţii de către mulţimea fraţilor care nici nu-şi închipuie că pe pământ sunt atâtea adunări care se consideră creștine, în a căror program sportul ocupă un loc de cinste. Nu vă miraţi fraţi scumpi de lucrul acesta; şi la noi în ţară lucrurile au început să se strice. Şi fiindcă această problemă nu este răspândită în primul rând de tinerii zburdalnici, ci de slujitori bisericeşti cu orientări lumeşti, care dacă s-ar putea găsi, ar căuta şi în Biblie un loc meciului de fotbal, am considerat că este de trebuinţă să privim această problemă în faţă, încercând să descoperim binele sau răul care se ascunde în ea.

Trebuie să pornim abordarea acestei probleme privind dincolo de înţelesul cuvântului „sport” pe care dicţionarele îl definesc ca un complex de exerciţii fizice şi jocuri practicate metodic şi anume la rădăcina acestuia, care vine din necesitatea trupului omenesc, mai ales la vârsta copilăriei şi a tinereții, de a cheltui surplusul de energie în diverse ocupaţii fără un scop obligatoriu folositor. Mai pe înţeles, ne putem închipui un copil pe care privindu-l tragem concluzia că „n-are stare” şi apoi încercăm în mod obişnuit să ne exprimăm înţelegerea faţă de vârsta lui, acceptând faptul că este normal să alerge, să se joace, să sară, etc.

Măcar că apostolul Pavel spune în 1Cor. 13: 11 că atunci „când eram copil… simţeam ca un copil… când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”; prin urmare ocupaţiile copilăriei vor avea un alt caracter. Totuşi dacă acceptăm ca folositoare plimbarea de dimineaţă a bătrânului care coboară din apartamentul de beton unde stă ca într-o colivie, cu atât mai mult trebuie acceptate ocaziile de relaxare, dezmorţire, a celor ce au o vârstă însoţită de mai multă putere şi energie. Prin urmare dacă de exemplu cineva simte nevoia să alerge şi să se joace împreună cu copiii săi, nu cred că greşeşte (se pot da şi alte exemple de acest gen). Totuşi, dorim să vă spunem că ne amintim de vârsta când cei mai mulţi dintre noi am înţeles Evanghelia şi asta s-a petrecut în preajma vârstei de 20 de ani, pe când nu eram căsătoriţi. Atunci, dintr-odată am înţeles că a bate mingea pe imaş sau a sta ore în şir în faţa tablei de şah, etc., sunt nişte ocupaţii mult prea ieftine şi nedemne de un copil al lui Dumnezeu; sunt ocazii în care practic se cheltuieşte un timp fără niciun rost. Şi vrem să vă

spunem că n-am explodat de prea multă energie necheltuită, pentru că am găsit o varietate de ocupaţii mult mai utile. Amintiri de o frumuseţe de neuitat ne-au rămas în minte nu de la meciul interbisericesc din nu ştiu ce an sau din nu ştiu ce tabără, ci din nenumăratele drumuri, uneori pe ploaie şi noroi sau viscol, la casa săracului, a familiei cu mulţi copii, a bătrânului sau a bolnavului. Acolo erau o mulţime de exerciţii fizice şi sport: tăiam lemne, spălam rufe, săpam în grădină, mici reparaţii gospodăreşti, recoltam roadele şi toate acestea împletite cu cântarea în jurul celui vizitat, experienţa rugăciunii ascultate, cercetarea Scripturii, bucuria de a cheltui ceva din salariu pentru Domnul şi câte altele. Atunci când copiii noştri vor ajunge la vârsta la care se vor putea orienta singuri în zonă, mult am dori să se poată bucura de acelaşi har. Şi de aceea ne şi străduim să ne împotrivim în scris şi în vorbă, în faptă şi crez tuturor apelor tulburi cu destinaţia specială: tineretul creştin al României. Cu toate că niciodată n-am întâlnit atâta împotrivire şi niciodată n-am primit atâtea lovituri ca acum, când nu dorim altceva decât să apărăm ce am primit, suntem gata în continuare indiferent de preţul care va trebui plătit, să păstrăm şi pentru copiii noştri, cu ajutorul Domnului, minunatele cărări pe care noi am găsit bucuria de a sluji Domnului Hristos şi nu firii pământeşti.

Am mai putea adăuga în această paranteză, faptul că acest mod de a folosi timpul s-a dovedit a fi o adevărată şcoală duhovnicească, în care s-au format o serie întreagă de oameni ai lui Dumnezeu, ce slujesc astăzi în Biserici. În afară de colectivul de redacţie al revistei, care în majoritate datorează mult acestui gen de „seminar teologic”, mai putem aminti şi alţi fraţi care atunci, la vârsta marilor alegeri, au ales să facă „sport” în ogorul Domnului şi nu pe imaşurile satului. Dimpotrivă, putem trage concluzia că cei mai mulţi care la vremea aceea se ocupau cu plimbările şi

vânătoarea de fete pentru legături prieteneşti, legate cu scopul de a pierde vremea şi făceau din a bate mingea o ocupaţie de bază, în multe situaţii în ce priveşte credinţa, bat şi astăzi colţurile şi pierd vremea.

Dar să revenim. Consider că atâta vreme cât nu devine un mod obişnuit de a pierde vremea, dorinţa cuiva de a se dezmorţi într-o împrejurare oricare, nu este condamnabilă. Problema începe să devină problemă când intervine competiţia, adică concursul, întrecerea, adică împrejurarea organizării unui joc, fie el şi amical, pe imaşul satului, fie el şi numai cu tinerii credincioşi, în care însă cineva trebuie să piardă şi cineva să câştige. Atunci începe lupta: se aleargă, se îmbrâncesc, se ceartă pentru că n-a dat o pasă potrivită sau că a şutat prea tare, se nedreptăţesc şi nu de puţine ori se ceartă sau chiar se şi înjură. Toate acestea pentru a câştiga. De fapt după starea sufletească a celor ce părăsesc terenul, se poate vedea limpede că… a câştigat dracul. Ori de câte ori jocul devine competitiv, când cineva trebuie să piardă sau să câştige, acolo antrenor este Satana şi el se va folosi de orice împrejurare pentru a faulta sufletele nevinovaţilor care se înscriu într-o astfel de competiţie.

O altă latură nefastă a sportului şi de data asta ne referim la sportul metodic, organizat în echipe stabile, cluburi şi federaţii, este puternica legătură demonică ce o susţine. Iată câteva lucruri care dovedesc aceasta:

- stadioanele pline de isterici ce strigă ca ieşiţi din minţi;

- violenţa ce s-a materializat adesea prin ploaie de înjurături sau capete sparte, pentru simplul motiv că ţinem cu o anume echipă şi nu cu cealaltă;

- faptul că un lucru total nefolositor a cuprins interesul a milioane de oameni;

- faptul că pentru mulţi, sportul a devenit un idol pentru care se fac sacrificii enorme;

- atâţia nu rezistă tentaţiei microbismului; - în cadrul propagandei pro-sport, principalul

punct de atracţie este realizarea mândriei de a fi campion sau a ocupa un loc de frunte în clasament. Şi mândria este una dintre principalele caracteristici ale lui Satan;

- starurile olimpice şi diverşi alţi campioni sunt pur şi simplu idolatrizaţi de mii de tineri care îi privesc ca adevărate modele în viaţă, încercând să copie până şi felul lor de a se îmbrăca.

Şi acum când ne dăm seama de toate acestea, ce loc ar putea avea sportul în Biserică? Cum putem aşeza complexele bisericeşti utilate cu terenuri de sport şi ștranduri, alături de Scriptură? Nu, sportul cu mrejele lui nu trebuie să facă parte din preocupările tânărului credincios. El este chemat la o însărcinare mult mai înaltă. Aţi văzut vreun rege sau vreun prinţ să facă box în ring? Nu, asta nu s-a întâmplat niciodată. O asemenea persoană ilustră nu se coboară la poziţia de încântător al mulţimilor; şi-ar face de râs originea nobilă. Cu atât mai puţin este locul unui fiu de Dumnezeu pe un stadion, unde să alerge

transpirând după o banală minge, în mijlocul vacarmului din tribune, unde Tatăl său este înjurat mereu. Aşa cum nu stă lumina împreună cu întunericul, aşa nu pot fi puse laolaltă sportul şi credinţa.

Acum este adevărat că în ţara noastră Biserica ca instituţie nu este încă implicată masiv în sport, dar deja o serie de fundaţii de pe lângă Bisericile evanghelice, promovează manifestările sportive parabisericeşti. Aceasta găseşte teren prielnic în ceea ce de curând, a căpătat denumirea de tabără creştină. Aici trebuie notat faptul că prin însăşi construcţia sa, tabăra - adică un timp mai lung (o săptămână, două) petrecută în mijlocul naturii departe de îndeletnicirile cotidiene ale vieţii - este o capcană a diavolului. Şi iată de ce ne-am asumat îndrăzneala de a ne exprima astfel. Oricât de abundente şi bine gândite ar fi preocupările religioase, nu pot ocupa 16 ore pe zi. Imposibil. De fapt din moment ce s-a venit în aer liber, trebuie să se aloce un timp recreerii. Închipuiţi-vă două săptămâni în aerul curat al muntelui, unde nimeni nu munceşte, ci este doar odihnă, relaxare, mâncare, etc., departe de griji. În astfel de împrejurări, vrând nevrând, cea mai proeminentă activitate de tabără nu are de-a face cu spiritualitatea, ci vine din faptul că întotdeauna taberele sunt mixte (adică băieţi şi fete). Aşa se face că de obicei, pădurarii ce au în grijă zona sunt cei dintâi care dau din cap şi zic: „Halal pocăinţă!”

Nu excludem rezultatele bune ale unei excursii de câteva zile într-un cadru organizat cu grijă de oameni duhovniceşti ce-şi însoţesc propriile oi, dar până acum, cel puţin la noi în zonă, nu cunoaştem o singură tabără care să poată purta cu cinste numele de „tabără creştină”. Dimpotrivă.

Revenim. Date fiind cele expuse până acum, consider că pentru a putea rezista în viitor, este bine să privim cu alţi ochi manifestările sportive, indiferent de nuanţa lor. Aşa cum nu este drept pentru cineva să se scuze că nu este fumător pentru că nu cumpără ţigări, ci trage doar din chiştoacele de pe drum, tot aşa nu este drept pentru cineva să se scuze spunând că nu este implicat în vreun club sportiv, dar un meci aşa… din când... în când…

Cu mult mai mult nu poate fi numită creştină, ci dimpotrivă de-a dreptul lumească, implicarea fetelor creştine în sport, unde costumaţia sportivă feminină este departe de a fi „cu ruşine şi sfială” cum spune apostolul.

Biblia spune: „Deci dacă cineva se curățește de acestea, va fi un vas de cinste, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”

Din „Comorile mele ”


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

„Este un loc numai de mine știut. Îți mai aduci aminte de călătoria din valea Or, de unde ne-au venit curelele pentru tăietorul de butuci. Am trecut atunci pe lângă o stâncă roșiatică, foarte înaltă și ascuțită la vârf. Dacă ne abăteam din cale spre ea, am fi dat de o întindere mare de bolovăniș: piatră și iar piatră cât vezi cu ochii. Ei bine, în cea mai lungă zi din an, umbra vârfului stâncii cade pe un loc puțin adâncit, ferit de ochii care ar putea privi de departe. Dai bolovanii la o parte și intri între ei în adânc.” Chiar auzea vocea căpeteniei Toh în urechi, până acolo că s-a oprit să se uite în jur. „Cred că mă țicnesc !” – și-a spus.

Oprit ca într-o răscruce, s-a uitat cu atenție în jur până departe și apoi... a început să urce spre stâncă. „Măcar să văd dacă chiar este ceva acolo... După câțiva pași s-a oprit iar, respirând greu ca și cum ar fi urcat un povârniș abrupt. Ceva greu s-a așezat pe piept și în picioare... „Nu-i treaba mea aurul lui Toh !” „Dar el este mort !” Apoi un alt gând i-a înfiorat întreaga ființă pornind de după cap: „Dacă acolo locuiește femeia care a plecat cu inima lui Toh, în păduri ?” După câteva clipe a scuturat din cap și a urcat iar, despovărat de un alt gând: „Este zi, este lumină așa că pot să mă întâlnesc cu toate babele... Și nici nu-i mult până acolo !” S-a mai oprit doar pentru a da din spate sarcina pe care o avea, luând-o într-o mână: i s-a făcut foarte cald, în pofida vântului care a început să bată dinspre apus. Când stânca a ajuns deja destul de aproape, a început să adune în minte semnele spuse de Toh, pentru a putea găsi locul cu pricina. „Dacă umbra vârfului stâncii la amiază cade pe locul potrivit, atunci trebuie să merg înainte și să trec de ea.” Și așa pășind, a ajuns sub umbra stâncii, pentru că fiind încă dimineață, umbra mergea spre apus. Când a ajuns la câțiva pași de stâncă s-a oprit mirat: era într-adevăr un lucru ciudat ca în mijlocul unui bolovăniș cenușiu, să se ridice o stâncă de un roșu destul de pronunțat, acoperit totuși ici colo de pete mari care mergeau spre cenușiu. După ce a trecut de stâncă, în față se vedea ușor unul dintre semnele lui Toh: deși panta urca lin și mai departe ca și până atunci, totuși o mică suprafață forma o vâlcea puțin adâncită. „Deci acolo...” „Dacă dau de piatra de jumătate de metru, sub forma unei pâini alungite, nici nu mai trebuie să-mi bat capul să socotesc lungimea umbrei vârfului stâncii, la amiază și pe deasupra cum ar fi fost cu o lună în urmă...” Ajuns în punctul cel mai de jos al vâlcelei, a început să se uite în jur, după piatra cu pricina și fiindcă n-a putut-o observa, s-a întors cu fața spre stâncă: piatra era în fața lui la un pas ! A rămas

puțin pe gânduri: „Oare asta însemna ceva ? Este bine ce fac; nu este ?” Și-a lăsat legătura jos și aplecându-se a răsturnat piatra care s-a dovedit a fi destul de grea; nimeni nu și-ar fi pus mintea să o răstoarne așa din întâmplare. Pe locul ei erau patru crenguțe de stejar, uscate de tot, ceea ce l-a făcut să înțeleagă că acolo nu s-a umblat de foarte mult timp. „Bun, dacă aici este intrarea, pe ce stau bolovanii ăștia ca să nu se prăbușească în adânc ?” Dar a început munca. A dat la o parte bolovanii mici cât capul unui om și apoi alții ceva mai mari, care se găseau sub aceștia. Mai jos erau alții și mai mari, ceea ce făcea ca munca să devină destul de ostenitoare. „Oare Toh făcea munca asta sau un sclav care mai apoi era omorât ?” Când era deja pe jumătate între bolovani, s-a oprit să-și șteargă cu palma fruntea năclăită de sudoare. Atunci a observat mai în adânc printre bolovani, lemn. „Deci are pod de lemn...” Când a putut să miște lemnele pe care a ajuns cu picioarele, și-a dat drumul înlăuntru. De sus lumina era destul de bună pentru a vedea în jur așa că a pășit mai departe pe loc drept. După câțiva pași făcuți, un tavan întreg de bolovani s-a prăbușit peste el, într-un zgomot asurzitor !

După un timp când n-a mai știut de el, și-a venit în fire. Capul îl durea puternic din pricina bolovanilor care au venit peste el. Trupul prins între bolovani nu putea să-l miște ! „Deci până aici a fost !” „Aurul lui Toh mi-a trebuit... ” Când i-a venit în minte gândul de a se ruga, l-a refuzat repede. „Eu să fiu Dumnezeu, n-aș asculta pe un ticălos ca mine.” A încercat să miște picioarele, să se răsucească cumva, dar în zadar: prins între bolovani ! Când și-a adus aminte că deasupra sunt doi metri de bolovani, nici n-a mai încercat...

După un timp în care a stat așa nemișcat, și-a dat seama că mâna dreaptă putea s-o miște totuși. Când a încercat s-o tragă, a observat că în zona mâinii drepte se formase un gol între bolovani, așa că o putea duce în orice poziție. „Mai știi... Hai să mai încerc !” Și cu multă trudă și multă atenție pentru ca nu cumva să fie și mai strivit de pietre, a reușit să treacă un bolovan dinspre pieptul lui, după cotul mâinii drepte. Al doilea l-a putut împinge în aceeași direcție și mai repede. Acum putea mișca capul înainte... Și mâna dreaptă era liberă. Încurajat și cu și mai multă îndârjire a continuat cu zona mâinii stângi, înțepenită și ea între pietre, care durea destul de rău, până acolo că se gândea că ar putea fi ruptă. Apoi nu putea ști după cât timp, avea o grotă mică în jurul jumătății de sus a trupului său și acum încerca să-și tragă picioarele în sus. Era bucuros că


mâna stângă nu era ruptă, ci doar jupuită de piele între palmă și cot. Însă măcar că piciorul nu era așa de strâns între pietre cum a fost pieptul său mai înainte, totuși, laba piciorului nu putea fi scoasă de după îmbinarea a doi bolovani. Parcă era prinsă într-un laț. Când a încercat să tragă piciorul cu mai multă putere, a reușit să-l scoată sus, dar în același timp, toți bolovanii de deasupra capului s-au prăbușit iar, aducându-l în aceeași poziție, ba încă mai rău fiindcă nu-și mai putea mișca mâinile deloc. Doar că n-a mai fost lovit la cap așa de puternic ca prima dată. Dar fără mâini, înțelegea că nu mai are nicio șansă... Și a început să plângă disperat !

Nu știe cât a plâns, dar după ce lacrimi n-au mai fost, a venit peste el un simțământ de mânie și în furia lui a renunțat la grija de a nu mișca pietrele pentru ca să nu-l strângă și mai tare și întinzându-se cât a putut, împingând cu spatele în bolovani, piciorul stâng, cel care i-a rămas întins, a împins ceva bolovani care până la urmă au căzut într-un gol de sub ei. Zgomotul făcut în căderea lor a fost unul înfundat, ceea ce l-a făcut pe Adam să creadă că nu au căzut pe alți bolovani, ci pe o pardoseală mai moale. „Acolo ar putea fi un loc mai larg... Numai că este și mai jos de unde mă găsesc !” Și ceea ce a făcut mai înainte cu mâinile, a început a face cu picioarele. Din când în când se auzea același zgomot înfundat din pricina altor bolovani care cădeau în gol și se opreau undeva jos. După ce a reușit să strecoare și piciorul drept lângă cel stâng, i-a fost și mai ușor, pentru că ajungând în poziția normală a corpului, avea mai multă putere. Curând a început să alunece în jos puțin câte puțin. Capul și umerii sufereau cel mai mult, pentru că mereu câte un bolovan lua locul lor, căzând. Și-ar fi dorit să ducă o mână deasupra capului, dar străduința s-a dovedit în zadar; mișcarea asta era imposibilă din pricina pietrelor de diferite mărimi care-i strângeau corpul din toate părțile. După încă un bolovan încasat în cap, care căzuse de la câțiva centimetri, după ce s-a mai domolit durerea, strângând din dinți a spus cu voce tare:

_ Capul meu prost m-a dus aici; să rabde ! După aceea a încercat ca după fiecare centimetru

coborât, să împingă cu capul pietrele din fața frunții, ca acestea să se așeze cumva în așa fel încât să nu-i cadă ceva mai târziu în creștet. Făcând așa a ajuns însă și mai rău: un bolovan a alunecat de pe altul și i-a venit lipit de buze. Un altul îi strângea ceafa așa că nu mai putea coborî pentru că nasul nu putea trece de bolovanul din față. Nici să-și răsucească capul nu putea din pricina altui bolovan lipit de tâmpla stângă. Totuși simțea că picioarele erau libere de la genunchi în jos: au ajuns în loc liber; se găsea deasupra unei hrube... După un timp lung în care s-a străduit să rezolve problema nasului, a renunțat. A urmat o vreme de odihnă din care l-a trezit răceala pietrei, răceală care intra în oase. „Bine și așa !” a spus. „Dacă era și cald, era nenorocire...” Și văzând că puterile îl părăsesc și corpul prinde a se înțepeni, s-a hotărât să mai facă un efort ca cel de mai înainte, astfel că a început să se smuncească din toate încheieturile. Era sigur că pielea de pe diferite părți ale corpului se zdrelea, dar a continuat ca o fiară prinsă în cușcă. Simțea sânge pe față, dar nu s-a lăsat. La un moment dat a alunecat în

jos cu tot cu bolovanii de lângă și de peste el. Din nou lovituri dureroase, dar doar din partea stângă, ceea ce l-a făcut din instinct să se tragă în dreapta. Când totul s-a liniștit, a pipăit în întuneric: în dreapta era un perete de stâncă, la fel și deasupra. În stânga bolovani peste bolovani care formau un fel de zid. Și întuneric peste tot. Nu știa cam în ce parte a grotei s-ar putea găsi, dar și-a propus să se odihnească, să-și pipăie rănile, să încerce să le lege cu cămașa sfâșiată...

După un timp destul de lung, a început din nou pipăiala. Și-a dat seama că stând cu fața la peretele de bolovani, în stânga aceștia au intrat sub tavanul de stâncă sub care se găsea, iar în dreapta nu. Și s-a apucat să mute pietrele din dreapta, dându-le spre stânga. Dar curând capul a început să-l doară prea tare ca să mai poată continua. Atunci s-a tras spre peretele de stâncă și și-a zis: „Deci voi muri aici...”.

Înainte de a muri, a adormit. Și a dormit până s-a trezit, fără să știe cât timp a trecut de când se găsea sub bolovani. Doar stomacul îi spunea că trebuie să fi trecut destul de mult. De asemeni setea îl chinuia cumplit. Peste tot era acoperit de zdrențe îmbibate cu sânge, sudoare și urină... Se mirosea pe sine cu greață și sta; atâta ! Curajul de a mai muta bolovani nu prea mai era, măcar că durerea de cap a mai scăzut în urma somnului. Însă de la un timp a auzit mișcare, așa ca un hârșâit, ca ceva ce se freacă de pietre. Privea încordat în întuneric, în direcția zgomotului aceluia și, de la un timp, observă o luminiță... Adam se gândea intens și cea mai la îndemână concluzie a fost aceea că după atâția bolovani luați în cap, s-a țicnit ! De aceea a început să se pipăie și să se piște, ca să se încredințeze că este treaz și limpede la cap. Apoi s-a apropiat încet de luminița aceea. Era în partea stângă, în zona unde a lucrat cu mâinile lui, pe lângă peretele de stâncă, foarte jos, la nivelul terenului pe care stătea cu picioarele. Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, s-a pus pe burtă și privea țintă. A înțeles că luminița aceea chiar era adevărată: ea era capătul celălalt al unui tunel foarte îngust, unde bolovanii nu s-au lipit de peretele de stâncă în partea de jos. Dar sub ochii lui, dintr-o dată lumina s-a stins. „Dacă se stingea încet, înțelegeam că a venit seara, dar dacă s-a stins deodată, înseamnă că încep să văd lumini... E clar !” Și s-a așezat descurajat pe pământul amestecat cu pietre mici, cu spatele la peretele de stâncă. Dar din nou recele de la spate l-a obligat să se miște. Și s-a apucat din nou să mute bolovanii din stânga în dreapta. „Cel puțin să mă încălzesc.” Când a ajuns să ridice pietre din partea de jos, observă pe mâini o pală slabă de lumină; s-a uitat țintă și era chiar lumină. De aceea s-a așezat din nou pe burtă și... luminița se vedea din nou și încă chiar puțin mai mare: era la capătul unui tunel mic, care s-a făcut din pricină că bolovanii care au căzut odată cu el, nu s-au lipit de perete de stâncă, la baza lui. „Asta ar putea să însemne „afară”. Și s-a uitat lung să observe cam ce lungime ar putea fi până acolo: cam patru metri după părerea lui. Și s-a apucat cu mai multă râvnă la mutat bolovanii din zona aceea, în spatele lui. Dar înaintând, peretele stâncii din dreapta devenea mai drept, pierzând din adâncitura sub care stătea. Asta însemna să intre iar sub cei câțiva metri de bolovani de deasupra lui. Descurajat și obosit s-a oprit iar, dar din pricina


atracției luminii de afară, s-a așezat pe burtă, privind într-acolo. Acolo era afară ! La doar vreo trei metri... Și privind așa în liniște și în tăcere, luminița aceea se închide brusc; întuneric peste tot. „Nu pot înțelege și gata...” Însă legând împrejurările în care a văzut lumina cu cele în care s-a stins brusc, a ajuns la un gând: „Când fac zgomot lumina apare și când este liniște, ea se stinge. Și vrând să probeze concluzia la care a ajuns, așa stând pe burtă a început să facă zgomot, împingând încoace și încolo, câțiva bolovani: într-adevăr, lumina s-a ivit din nou. „Acolo trebuie să fie un șarpe care obișnuiește să folosească locul acela !” Și vorbele acestea le-a spus simțind același fior pe spate, fior care de acum nu-i mai era străin. Se vede că spaima nu întreabă de numele cuiva...

După o vreme de chibzuință, s-a apucat iar de lucru. „Mai am puțină putere și trei metri nu-s cât o poștă.” Grija cea mare rămânând aceea de a nu produce o altă prăbușire de bolovani peste el. Dar puterile au rămas mai puține decât s-a gândit. După ceva timp s-a oprit sfârșit, așa pe burtă în micul lui tunel în care se găsea, clădit cu grijă din bolovani aleși și așezați în așa fel încât să facă cât mai puțin posibilă o prăbușire. Și cu ochii spre ieșirea care a devenit și mai aproape. Și-a lăsat capul pe o mână, a închis ochii, sperând să mai capete ceva puteri. Și când răceala pietrei i-a intrat din nou în oase, și-a adunat ultimele puteri pentru a-și continua munca, cu speranța că poate va reuși să iasă afară. Însă de îndată ce a ridicat capul și a privit înainte spre luminița pe care o știa acolo, a încremenit: în locul ei, la mai puțin de un pas, era capul verzui kaki al unui șarpe. Mai mult, de îndată ce omul a început să se miște, jivina s-a pregătit de atac: o limbă subțire și lungă, despicată la vârf, a început să se agite cu iuțeală... Și omul era întins pe burtă într-un tunel cu puțin mai mare decât grosimea trupului său; cu greu s-ar fi putut trage înapoi ! Așa că și-a întins mâinile înainte așteptând mușcătura. „Măcar să nu mă muște de față...” – gândea. Omul și fiara stăteau față în față, fără ca nimeni de deasupra dacă ar fi fost cineva pe acolo, să-și poată da seama că la mai bine de doi metri sub picioare, s-ar putea da o asemenea luptă ! Privea printre degete apropierea mortală. Se știa deja mort ! Dar curiozitatea din el, nestăvilita dorință de a înțelege, l-a făcut să privească șarpele cu mai multă atenție. Niciodată n-a văzut un șarpe așa de aproape... În afară de limba în mișcare, doi dinți ascuțiți curgeau din maxilarul de sus. Însă ceea ce era mai uimitor erau ochii: ochii ascundeau cruzime în străfundul lor; produceau groază, o groază ce-i paraliza corpul ca și cum ar fi înțepenit. Așa Adam și-a adus aminte de spusele bătrânilor cum că șerpii își îngrozesc prada prin cruzimea privirii lor. Și tocmai din pricina asta încerca

să înțeleagă ce se poate ascunde în ochii acestui șarpe a cărui privire tindea să-i înțepenească trupul. Și interesant: cu cât privea șarpele mai insistent, cu atât acesta își potolea agitația limbii... Apoi încet, încet s-a retras până ce lumina de la capătul tunelului se vedea bine și doar la mai puțin de doi metri. Și revenindu-și din starea în care s-a găsit, a mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea cu retragerea șarpelui, apoi s-a apucat și mai cu sârg de muncă. Nu după mult timp, s-a putut agăța cu mâinile de iarba de afară, trăgându-se ușor din închisoarea lui, lăsând în urmă tunelul în care nu se putea intra decât pe burtă. Era afară. Însă foarte repede bucuria i-a fost schimbată cu o spaimă care l-a înțepenit la fel ca mai înainte când se uita în ochii șarpelui. Asta pentru că din străfundul mulțimii de bolovani s-a auzit o bufnitură surdă: o nouă prăbușire. Din gura micului tunel din care tocmai a ieșit s-a ridicat o răbufnire de praf... „Dacă eram acolo... ” Peste câteva clipe și-a împreunat mâinile a rugăciune, mulțumind pentru minunea de a fi iar afară și cerând iertare pentru ispita în care a căzut.

Și-a privit cu silă trupul plin de mizerie, de sânge și mirosind a urină. A aruncat o privire în valea din care a venit, în ideea că ar putea zări un loc unde s-ar putea găsi apă... A rămas câteva clipe așa, din pricină că soarele de pe cer spunea ceva; ceva ce dorea să știe: era dimineață ! Deci dimineața a intrat în capcana asta și dimineața a ieșit: trecuse o zi și o noapte ! Apoi a dat cu ochii de bagajul lui care era tot acolo, fără ca cineva să se fi atins de el. „Deci n-a fost nimeni pe aici ! puteam să tot strig: nimeni nu m-ar fi putut auzi de la doi metri sub pământ... Și totuși m-a ascultat tocmai Cel pe care eu nu L-am ascultat !” Ridicând privirea de la desagile de jos, dă cu ochii de intrarea prăbușită. S-a apropiat cu sfială și a privit în jos. „Numai să ai grijă: când ajungi în grotă, cel mai lesne este s-o iei în dreapta, dar drumul acela duce la moarte; este o capcană. Drumul cel bun este la stânga, peste o grămadă de bolovani murdari cu pământ ud de la un firicel de apă care nu se vede, ci doar umezește.” Cuvintele căpeteniei Toh îi răsunau în cap... „Deci am luat-o la dreapta...” Într-adevăr, pe fundul gropii, spre stânga terenul era umed... Și o adâncitură adeverea faptul că acolo ar putea fi


intrarea bună. Pentru câteva momente curiozitatea l-a îndemnat să coboare, dar curând a scuturat din cap și s-a întors hotărât spre valea de unde a venit, cu legăturile de lucruri ținute în mână, pentru că spatele era la fel de plin de mizerie îmbibată în sudoare și sânge, ca tot corpul. Își dorea cu ardoare apă ! Mult mai mult decât a-și potoli foamea care-i scormonea stomacul...

Trecuse de zona bolovanilor și continua să coboare, gândind că oricât s-ar abate din drum, la vale trebuie la un timp să dea de apă. Starea în care se găsea s-a înrăutățit din pricină că soarele a început să încălzească mai tare și sudoarea a început a curge iar, făcând din pielea corpului lui un fel de cârpă îmbibată cu mizerie udă. Și așa, scârbit de el însuși, continua să coboare. „Bine că pâraiele sunt la vale și nu la deal. Dacă mai trebuia să și urc, aici îmi rămâneau oasele !” Însă dintr-odată aude lătrat de câini. „Câini aici ? Nu știu să fie așezări omenești pe aici.” – își spunea oprit pe loc. Dar n-a prea avut timp de gândit, câinii se auzeau tot mai aproape și curând s-au năpustit spre el. Abia a apucat să lase jos bagajul și să pună mâna pe bâta de sânger că deja îi trebuia multă iuțeală să facă față atacatorilor. Pe unii i-a lovit cu bâta, dar alții l-au înhățat de picioare... Erau șase dulăi mari și negri. Părea deja că nu mai putea face față și se gândea de ce întârzie oamenii să apară... Apoi a simțit o înțepătură usturătoare în spate între umeri, i s-a făcut negru în fața ochilor și atât !

Când s-a trezit, s-a trezit gemând; peste tot simțea dureri mari. A încercat să deschidă ochii prinși în cearcăne, dar i-a închis repede din pricina durerii pricinuite de lumină. Renunțând la ideea de a privi unde s-ar putea găsi, a început a pipăi cu palmele la câteva degete distanță în jurul locului unde se găseau: era moale; era așternut moale, foarte moale ! „S-ar putea să fiu într-un pat ! Poate în camera mea de la tăietorul de butuci; sau la Karim...” Dacă n-ar fi fost durerile acelea, ar fi fost o stare de bine în așternutul moale în care se găsea. Cu cât devenea mai limpede la cap, cu atât durerile deveneau mai mari.

_ Aaaa îîîh ! „Trebuie să văd !” A încercat să se dea pe o parte

pentru a putea deschide ochii mai ușor: era alb peste tot, numai alb. Și i-a închis iar din pricină că albul acela părea că-i stoarce ochii din cap. Atunci a simțit o mână pe umăr; părea că ar vrea să-l întoarcă înapoi cu fața în sus. Cu un efort mai apăsat a deschis ochii: aplecat peste el era un bărbat tânăr și necunoscut, care-l privea blând. Blândețea acelei priviri i-a dat curaj. A privit lung: dincolo de capul omului care era aplecat asupra lui, se vedea un tavan de scândură. „Deci este o casă... O casă de oameni avuți ! Poate sunt acasă în Evghenia ?” A dat să privească în stânga, dar o durere ascuțită în cap l-a făcut să renunțe și să închidă ochii iar, strâmbându-și fața. Și s-a lăsat cufundat în nădejdea că privirea aceea bună înseamnă că este într-un loc bun. Poate a ațipit, poate nu, dar la un timp și-a simțit picioarele și a vrut să le întindă, dar aceleași dureri cumplite l-au făcut să renunțe. Dintr-o dată și-a adus aminte de militarul pe care l-a salvat dintre furnici, cu ceva ani în urmă. „Poate și pe mine m-a salvat cineva... Dar de unde ? Ce s-a întâmplat ? – se chinuia să-și refacă memoria. Și a început iar vaietele, dar dându-și

seama că ar putea deranja pe cineva, și-a propus să se stăpânească. După un timp de care nu-și putea da seama, a simțit din nou mâna de pe umăr și o voce care-i zicea:

_ Boșad ! (Bea!) Deja tadjika o înțelegea destul de bine. Îndată a

simțit pe buze atingerea unei linguri care tindea să i se strecoare în gură. Era apă. După câteva încercări gâtlejul i s-a umezit...

_ Hub ! (Bine!) – și omul s-a depărtat. Simțea cum apa ajunge în stomac. Simțea

totodată că prinde puteri. După puțin timp a trebuit să înghită un lichid călduț cu gust de buruieni destul de amare. A înțeles că trebuie să fie un ceai din ierburi de leac. „Deci cineva mă lecuiește. Și vorbește tadjika...”

După ceaiuri și supă cu verdețuri a urmat îndepărtarea frunzelor uscate cu care era înfășurat și bandajarea cu altele proaspete. După câteva zile, când deja durerile s-au mai stins, i s-a spus că este plin de mușcături de câine, de pe față până pe călcâie:

_ Și câinii și luptătorii noștri au crezut că ești un animal, așa de plin de murdărie și sânge erai. De aceea te-au și săgetat: credeau că ești o sălbăticiune ciudată.

Când a putut vorbi, a întrebat unde se găsește. Așa a aflat că ajuns la destinație: era tribul lui Hacores, pe partea estică a munților. Și mirat că acesta nu venea să-l vadă, a întrebat de el.

_ Căpetenia Hacores conduce luptătorii noștri în luptele cu niște triburi cărora li se zice afgani... De fapt noi nu ne învecinăm cu pământurile lor, dar au venit pentru jaf...

Fața lui Adam s-a întunecat: „Hacores conduce lupta cu hoarde de bătăuși porniți pe jaf... Asta înseamnă capete sparte, burți spintecate, mâini și picioare rupte... Hacores mai este creștin ?” Și tot gândindu-se la aceste lucruri, a ajuns la concluzia că creștinismul nu a mai rezistat în acel trib ! Dar tăcea. Ce altceva ar fi putut să facă când capul nu-l lăsa încă să se ridice din pat; capul îl durea încă destul de tare la orice mișcare.

Dar într-o zi pe când stătea deja afară la umbră, ușa verandei deschise în care se afla și unde intra din când în când un tânăr însărcinat cu veghea sa, s-a deschis brusc, dovadă că cel ce a împins-o este un bărbat grăbit: era Hacores !

_ Hei, ce faci ? Am auzit că ai ajuns pe la noi pe aici... Cum ești cu sănătatea; am auzit că te-au rupt câinii noștri. Cum ai reușit să ajungi rupt de câini ? Te doare încă ? Cât mai trebuie să stai pe loc ?

Adam a ridicat o mână ca și cum ar fi vrut să se apere de cineva. Și tânărul lui tovarăș a început a râde, dându-și seama că a pus mult prea multe întrebări.

_ Eu nu am atâtea întrebări, dar una înainte de a-ți răspunde la câte m-ai întrebat, dacă le voi ține minte pe toate. Însă înainte ca Adam să continue, Hacores i-a luat-o înainte:

_ Știu ce vrei să mă întrebi: „Dacă mai sunt creștin ?” Mai ales că mă vezi în zale pe piept și cu săbiile astea la brâu...

(Va urma)

Prelucrare ####


Momente dramatice și cruciale După ce la chirurgie mi s-a făcut biopsie la piciorul

drept, a trebuit să vin zilnic de la poarta principală până la chirurgie pentru a mi se curăța rana de la intervenție. Odată, plecând de la chirurgie spre salonul meu de la reumatologie, situat lângă poarta principală, chiar înainte de a coborî scările de la ieșire, din nou, pentru a nu știu câta oară, obișnuita și de acum cunoscuta voce lăuntrică intră în acțiune: „În lunga clădire a spitalului de la poarta principală a acestuia și până la morgă, ai cântat în aproape toate saloanele, iar aici la chirurgie unde vii zilnic, aici unde sunt oameni operați de boli felurite, oameni cu mâinile și picioarele amputate, oamenii cei mai năpăstuiți, aici deci, crezi că n-ar fi nevoie de mai multă mângâiere și îmbărbătare?” M-am cutremurat! „Atunci – a continuat vocea lăuntrică – începe chiar acum vizitarea bolnavilor de aici, chiar din seara aceasta, cu salonul nr.1 de la parter.” Și am intrat în salon. M-am prezentat și mi-am făcut de cunoscut scopul vizitei, după care bolnavii și asistenta de serviciu, care tocmai în acele momente avea treabă acolo, mi-au spus să intru în acțiune. Tocmai când eram în timpul primei cântări se auziră mai multe ciocănituri în ușă. „Ce să fie oare, s-o fi întâmplat ceva?”, zise asistenta alarmată, ieșind pe hol. Noi cei rămași în salon, auzeam dinăuntru cum dânsa discuta cu mai mulți oameni. Imediat însă a revenit, a deschis ușa larg și apoi mi s-a adresat direct:

_ Domnul cu cântarea… Veniți vă rog până la ușă să vedeți și dumneavoastră ceva dramatic: aveți atâția ascultători și admiratori care vă roagă să cântați mai tare, să vă audă toți, chiar și cei din capătul coridorului!

Am venit și eu lângă asistentă, la ușă și în fața ochilor mi se deschise o priveliște cutremurătoare: coridorul era plin de bolnavi cu mâinile și picioarele amputate (tăiate pe la tălpi, genunchi sau șolduri), încât era cât pe-aici să strig: „Unde ești Tu, Isuse, Medicul Medicilor?” Apoi am continuat cu cântările și cu celelalte lucruri ce curgeau din visteria inimii, iar când am dat să ies din salonul 1 și să trec în salonul următor, toți acei bolnavi, unii fără mâini, alții fără picioare care își împingeau cum puteau cărucioarele în care se aflau imobilizați, m-au urmat până în dreptul salonului nr.2, cel în care urma să fac un alt popas, numai ca să mai asculte și acolo lucrurile sfinte pe care mi le punea Domnul pe buze pentru ei. Și tot așa, acești bolnavi m-au urmat peste tot, din salon în salon, ținându-se după mine cu cărucioarele lor, până ce am mers la rând, prin toate cele 5 saloane de la parter, ascultând Cuvântul Sfânt exprimat prin cântece și versuri frumoase, compuse de Traian Dorz, dar și prin felurite îndemnuri simple și limpezi, accesibile lor. Desigur că am rămas plăcut surprins văzând devotamentul total și admirabil pentru calea mântuirii.

Și aici deschid o nouă mică paranteză, în care pun umila și fireasca întrebare: „Dar dacă în locul meu era un grup de cântăreți, care ar fi putut cânta pe două chiar și pe patru voci, însoțite de un predicator înzestrat?” sunt sigur că atunci rezultatul ar fi fost mult mai valoros!” De aceea insist încă o dată către toți frații Bisericilor, îndemnându-i

să-și îndrepte activitățile către spitale, acolo unde sunt mulți oameni grav bolnavi, aflați chiar pe patul de moarte, cărora n-are cine să le spună cuvântul mângâierii și al mântuirii! Să nu uităm că prin adunările noastre pot cânta toți, dar haideți prin spitale și pe la înmormântări, căci aici trebuie să aruncăm în luptă oameni viguroși, care să poată face față variatelor și neprevăzutelor probleme ce se pot ivi într-o astfel de misiune!

Și revenind la subiectul relatării mele, de la parterul clădiri în care e situată chirurgia, am ajuns la ultimul salon, unde le-am întâlnit pe fratele păstor Mihai Moraru din Grădiște și pe o soră de la Biserica Baptistă „ Șega” din Rad. Tot aici, pe alte două paturi zăceau în semi-comă două femei ortodoxe, una din Curtici cealaltă din Nădaș. În momentul când am prezentat vechea, duioasa și mișcătoarea cântare ce zice: „Pe căi rele, rătăcite, mult timp am călătorit”, și când am ajuns la strofa a doua: „Dar călătorind odată, L-am văzut pe cruce sus,/Și văzându-L deodată la inimă m-a pătruns/Și atunci pe plâns m-am pus/Văzându-mă străin, fără Isus!”, le-am văzut pe cele două femei ortodoxe că plângeau de mi se rupea inima. Iar după ce am încheiat cântarea le-am întrebat:

_ De ce plângeți așa, ați pierdut ceva? Vreo comoară?

_ Da, domnu` Popa, de comoară-i vorba! Dar nu că am fi pierdut-o, pentru că de fapt noi n-am avut-o, deci n-aveam cum s-o pierdem și nici ce pierde, ci pentru că am câștigat această Comoară, care așa cum înțelegem din această cântare, este chiar Mântuitorul Isus Cristos. De aceea plângem. - au spus ele la unison - și pentru că nu mai puteam de bucuria lăuntrică ce ne-a inundat toată ființa! Încă de când dumneavoastră, domnule Popa, ați pășit în salon, chiar și înainte de a ne saluta, amândouă am presimțit că în seara aceasta vom vedea și simți ceva ce n-am mai avut niciodată!! Iar în timpul cântării dumneavoastră, am simțit amândouă ceva, ca un curent electric trecând din cap până în picioare și în același timp am simțit o ușurare totală, din toate punctele de vedere, mai ales însă din punct de vedere duhovnicesc. Cineva ne-a luat de pe spate o uriașă povară grea de păcate!!! Din acea clipă nu ne mai putem opri din plânsul acesta, e plânsul bucuriei, al mântuirii noastre!

Impresionantă, dramatică și memorabilă scenă ! Stăteam și ascultam uluit mărturisirile celor două femei care acum, chiar sub ochii mei, înviau din morți, din moartea păcatului. Stimate cititor, aceasta a fost pentru mine cea mai minunată experiență trăită în cei 60 de ani de credință penticostală. Admiram în tăcere, dar copleșit de o fericire ce nu se putea exprima în cuvinte, această răsturnare spectaculoasă și asistam la o întoarcere de o sută optzeci de grade a două suflete din moarte la viață, la mântuire! După ce mi-am dat mai bine seama de situație, le-am spus că în mod cert sunt mântuite, dar să nu uite ca la plecarea acasă să caute urgent o Biserică unde să se oficieze botezul în apă, pentru a fi în regulă pocăința lor nou testamentală. Ele însă mi-au spus cu inimile îndurerate, că sunt atât de grav bolnave de cancer, încât poate nici nu vor mai ajunge acasă. Atunci, mișcat și


profund înduioșat de tragismul lor pământesc, am îndrăznit să fac un lucru ce nu l-am mai făcut vreodată în cei 60 de ani de pocăință: le-am declarat mântuite fără botez, pentru că n-au avut timp să-l facă, nu că n-ar fi dorit acest lucru!

_ Numai că - am adăugat eu - după plecarea noastră, fiecare în parte să vă concentrați la maxim și să vă reamintiți toate păcatele săvârșite în viață și să le mărturisiți, nu mie, ci Domnului, în taină și cu căință sinceră, căci numai atunci veți fi iertate pe deplin! Îndeosebi, să-I mărturisiți Domnului, îngrozitoarele păcate ale avorturilor, dacă le-ați făcut.

Afectată profund de cele auzite, prima doamnă a izbucnit:

_ Domnule Popa, eu nu mai pot răbda până plecați dumneavoastră și vreau să mă ușurez pe deplin în fața Domnului și față de dumneavoastră, că am avortat patru copii pentru care plâng și acum cu amar și-L rog pe Domnul să mă ierte!

Apoi, cealaltă femeie ortodoxă s-a dezlănțuit: _ Și eu am făcut șase avorturi, pentru care plâng

acum cu lacrimi amare și iată cum simt că darul iertării îmi cuprinde toată ființa, aducându-mi ușurarea și fericirea care mă copleșesc, făcându-mă să uit de mine însămi când mă gândesc la condamnarea veșnică ce mă aștepta, dacă dumneavoastră nu ni L-ați fi adus pe Mântuitorul în salonul nostru.

Apoi la un moment dat, una dintre cele două mântuite în doar câteva minute, în mod miraculos, mi-a mărturisit deschis că ea simte nevoia lăuntrică să nu mi se mai adreseze cu „Domnule Popa”, ci cu „frate Popa”, rugăminte pe care bineînțeles că am acceptat-o, căci această rugăminte a ei a fost o încununare completă a ei (și a lor), că sunt cu adevărat răscumpărate! Încă o dată, slăvit și binecuvântat să fie Numele Domnului care lucrează cum noi nici nu ne putem închipui!

În continuare aceste două femei răscumpărate de harul Domnului, au rămas încă câteva zile în salonul respectiv, timp în care eu le vizitam zilnic pentru a le întări credința lor de începătoare. Foarte simpatică și scumpă a fost comportarea acestor două femei față de mine, în special în ultimele lor zile de chin petrecut aici jos, în valea plângerii: întotdeauna când în acele ultime zile de despărțire am călcat pragul salonului lor, automat ele mă salutau, ca la comandă, cu: „ Pacea Domnului, frate Popa”, fapt ce mă făcea să explodez de bucurie. Păi cum să nu fie așa stimate cititor, când eu, proaspăt operat la picior, în loc să mă odihnesc total la pat, după cum cerea recomandarea medicului chirurg, eu mergeam întruna prin saloane, cântând și mărturisind pe Domnul Isus și iubirea mântuitoare a Golgotei. Aproape întotdeauna seara târziu, după ora stingerii, când plecam și eu spre salonul meu, istovit și copleșit de durerea de la piciorul operat, dar fericit că în urma eforturilor, alte și alte suflete bolnave fizic (fizic și spiritual) au primit mângâiere, îmbărbătare și o rază de speranță! A Domnului să fie toată lauda și gloria, în vecii, vecilor. Amin!

La finele acestei relatări, se cuvine a mai menționa faptul că după convertirea lor, cele două femei îmi solicitau zilnic să repet „cântarea lor”, adică cântarea „Pe căi rele rătăcite”, cântarea care le-a străpuns inima în mod decisiv, încă de atunci din prima zi a cercetării bolnavilor din clădirea situată în capătul curții spitalului, numită „Secția Chirurgie”. Cred că nu întâmplător, lângă chirurgie se află cea mai micuță, dar și cea mai antipatică clădire a Spitalului Municipal: sinistra morgă. Ele sunt

foarte apropiate una de alta, pentru că destui de mulți bolnavi aduși de acasă pentru a fi operați la chirurgie, când nu le reușește operația și mor acolo, sunt transferați apoi la morgă.

Într-o zi - îmi amintesc bine - stăteam în curte pe o bancă și dintr-odată pe lângă mine, brancardierii transportau pe targă un mort spre morgă. Peste două ore, un alt cadavru pleca în aceeași direcție iar peste jumătate de oră, un al treilea urma sinistrul traseu iar în sfârșit seara târziu, am aflat că a „capitulat” și al patrulea! Acesta, ultimul dintre cadavre, era al unui vizitator ce a venit la spital din afară, cu un pachețel pentru o cunoștință. Părea sănătos, puternic, dar când a văzut la reanimare ce este de fapt această „mașinărie” numită „om”, suferind de inimă, a căzut fulgerător pe coridor, ridicând astfel numărul morților din ziua respectivă, la patru. Patru morți într-o singură zi, la un singur spital! Dar într-o lună, dar într-un an, dar într-o viață la toate spitalele din Arad, câți oare pleacă dintre cei vii, luând drumul veșniciei, neîmpăcați cu Creatorul lor, din cauza comodității Bisericii lui Cristos, care astăzi mai mult decât în orice vreme, dispune de formații și cântăreți, de instrumente muzicale excelente, de predicatori iscusiți și organizează mereu diverse festivaluri și festivități, dar care nu se obosesc prea mult în războiul sfânt, aici, în linia întâi, în spitale, unde oamenii mor cu nemiluita și ce-i mai grav, mor nemântuiți?! Treziți-vă odată fraților din această letargie spirituală!

Închei relatarea cu precizarea că cele două femei ortodoxe ce s-au pocăit sunt ultimele din grupul de douăsprezece de suflete mântuite, în cele șase luni și jumătate cât am stat internat în Spitalul Municipal Arad. Iar alte douăsprezece suflete au fost „pe-aproape” cu mântuirea și cine știe, poate în veșnicie câteva dintre acestea se vor fi alăturat celor douăsprezece de la început. În orice caz, aștept cu dor și cu nerăbdare reîntâlnirea cu cei dragi și cu „snopii” mei în veșnicie, să văd câți or fi: douăsprezece, douăzeci sau mai mulți? Dar tu care ești mult mai sănătos și mult mai în putere decât autorul acestor rânduri, vei mai sta comod, fără să lupți pentru a aduna snopi prețioși în ogorul sfânt al Evangheliei!? Domnul să-ți ajute să treci imediat la lucru!

Una din cele două femei a plecat în veșnicie, acolo în salon, așa cum a presimțit dânsa. Cu cea de-a două n-am mai putut da față. Îmi vor spune însă cu siguranță, acolo în cer, cum și-au trăit ultimele clipe aici, în cortul de lut! Până atunci însă, trebuie să mai am puțintică răbdare! Să mi-o dea Domnul! Amin!

Mihai Popa – Arad


Într-o țară în care populația majoritară practică cultul strămoșilor și se închină străbunilor lor, cinstirea acelora care au luptat și au murit pentru comunism, este o datorie sfântă. Pentru unii, acești eroi din timpul războiului sunt ca un fel de „duhuri protectoare” pentru sat și cinstirea lor este o componentă importantă a mândriei naționale propagată de statul comunist.

Nu oricine poate să pătrundă în acest sat pe care Linh îl vizitează la fiecare sfârșit de săptămână. Ea a primit în anul 2007 permisiunea de a intra aici, deoarece soțul ei a crescut în acest sat. Oricine dorește să trăiască într-un astfel de „sat al eroilor” trebuie să dovedească că are în familie cel puțin un membru care a fost distins cu vreo distincție în timpul războiului.

_ Pentru un străin este foarte greu să ajungă într-un astfel de sat - explică Linh - dar dacă ai aici prieteni sau rude, ai șanse bune.” Cu toate acestea pe tot parcursul vizitei ești urmărit pas cu pas.

Cum curajul ia locul fricii Râvna și curajul de a vesti Evanghelia s-a

dezvoltat la Linh și la soțul ei, în timpul celor doi ani de cursuri biblice pentru tineret, pe care le-au absolvit în anul 2005.

_ Dacă n-aș fi frecventat acest curs, astăzi nu aș face ceea ce fac - spune ea. Cursul m-a ajutat să înțeleg mai mult viața Domnului Isus și ființa lui Dumnezeu. Și am mai învățat cum se poate transmite mai departe vestea cea bună și astfel să putem conduce pe oameni la Domnul Isus.

La fiecare sfârșit de săptămână, cei doi soți merg din casă în casă și povestesc oamenilor din „Satul eroilor” despre Domnul Isus Hristos. Au încercat mereu să construiască o relație de apropiere cu aceștia.

_ Înainte de a intra într-o casă, ne rugăm pentru familia care locuiește acolo. Dacă aceștia sunt pregătiți să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor, ne rugăm împreună. Dacă nu, la ei vom veni și data viitoare.

Când o familie se pocăiește, sunt vizitați în mod regulat, pentru rugăciune și îmbărbătare. Citesc împreună Biblia și învață cântările creștine. Când oamenii au aflat odată că vecinii lor au devenit creștini, s-au interesat de această credință chiar și dacă la început au făcut-o din curiozitate.

De când au început să viziteze acest sat, adică de doisprezece ani, mai mult de 300 de oameni s-au decis

pentru Domnul Hristos și aceasta reprezintă o treime din totalitatea locuitorilor satului.

_ Înainte de asta în acest sat nu existau creștini. Acesta este și motivul pentru care ne-am dedicat acestei lucrări, descoperite de Dumnezeu înainte de a merge acolo. Chiar dacă la început ne-a fost frică, atunci când am văzut atâția oameni pierduți, ne-am zis: „Trebuie să ne jertfim și să le aducem și lor cu orice chip Vestea cea Bună.”

Într-o permanentă prigoană Autoritățile îi amenință mereu că le vor trimite la

închisoare, dar ei au continuat să le ducă Evanghelia mai departe. Ei spun că creștinismul este dușmanul american al comunismului. Totuși ei nu s-au lăsat intimidați și continuă să ducă neprețuitul dar al salvării lui Dumnezeu mai departe.

_ Dacă dumneavoastră sunteți de părere că trebuie să ne arestați, atunci arestați-ne! - le răspund ei prigonitorilor. – Noi nu facem nimic rău.

_ Prigoana mi-a întărit credința în Dumnezeu. - povestește ea.

Linh și soțul ei au două fiice și doi fii în vârstă de la 16 la 22 ani și un nepoțel. Ea îi simte lipsa la sfârșitul fiecărei săptămâni. Cu toate acestea ei sunt convinși de faptul că pentru aceasta se merită să-ți jertfești chiar și viața. Lucrarea lor ajută oamenilor să ajungă la o relație personală cu Isus Hristos.

În afară de asta ei găzduiesc și o adunare în casă, unde se adună aproximativ 50 de credincioși la slujbă. Ei se întâlnesc de fapt de fiecare dată în alte case, pentru a nu fi descoperiți de autorități.

Acum trei ani, rudele soțului Linhei, le-au dăruit o bucată de pământ în „satul eroilor”, pe care au putut să sădească o plantație de bananieri, cu intenția de a se stabili definitiv aici și de a-și câștiga prin aceasta existența. Încă nu și-au ridicat o casă, dar nu demult au început să facă pregătirile necesare pentru a rămâne peste noapte și a doua zi, să-și petreacă mai mult timp cu sătenii.

Rugați-vă pentru această familie creștină și pentru lucrarea pe care Dumnezeu a început-o în „satul eroilor”.

În românește de Vasile Breabăn din „Vocea Martirilor” 10/2019

Creștinii urmăriți

Isus în satul eroilor

Vietnam

La fiecare sfârșit de săptămână, Linh și soțul ei merg cinci ore cu motocicleta pe drum pentru a aduce Evanghelia într-un sat supranumit „satul eroilor comuniști”. Aici trăiau odinioară soldații care în timpul războiului din Vietnam și în lupta împotriva SUA, și-au pierdut viața. Sătenii sunt foarte mândri de eroii lor căzuți și au un stil de viață cu amprente adânci comuniste. Mulți dintre ei au trăit și în vremea războiului în acest sat și pot să-și amintească personal de soldații căzuți.


Uza era evreu. Locuia în Chiriat-Iearim, o localitate situată la peste 10 km nord-vest de Ierusalim. Biblia ne povestește despre familia lui Uza că Abinadab, tatăl său, a găzduit chivotul Domnului. (1Samuel 7). Chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu. Îți mai amintești cu ce ocazie au adus chivotul în Chiriat-Iearim? Era pe vremea când murise preotul Eli. Chivotul fusese capturat de filisteni ca pradă de război. După un timp, îngroziți de nenorocirile care au venit peste ei și țara lor, filistenii au trimis chivotul înapoi în țara lui Iuda, într-un car nou, tras de două vaci. Așa le spuseseră ghicitorii și preoții lor să-l trimită înapoi.

De câteva generații, chivotul era găzduit în casa lui Abinadab. Când s-a născut Uza, chivotul cu siguranță era în casa lor. Oare știa Uza totul despre chivot? Știa că acel obiect reprezintă prezența lui Dumnezeu? Oare cunoștea el legile cu privire la chivot?

Știu doar că Uza ne-a predat cea mai clară lecție despre ușurătate. Dar ce înseamnă UȘURĂTATE? UȘURĂTATE (vs. responsabilitate) = a fi superficial în activități. Această trăsătură de caracter, ușurătatea, este dăunătoare în toate aspectele vieții. Hai să vedem ce ne învață Uza.

Împăratul David a dorit să aducă Chivotul Legământului la Ierusalim, în Sion, cetatea de scaun. Biblia spune că: „Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou și l-au ridicat din casa lui Abinadab… Uza mergea alături de car, iar Ahio, fratele lui, mergea înainte; el cârmuia carul. Mutarea chivotului la Ierusalim a fost un eveniment important și de mare bucurie. Astfel David și toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente…” Erau bucuroși în prezența chivotului care era practic prezența lui Dumnezeu. Când au ajuns în aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că era să-l răstoarne boii… Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu. Toată bucuria lor s-a transformat în tristețe și frică. Dar ce a făcut rău Uza? Așa te-ai întrebat și tu?

Chivotul era sfânt. Doar preoții, descendenţi ai lui Aaron, trebuiau să-l atingă. Aceasta era scris în Lege. (Numeri 4:15). Dumnezeu este strict în privinţa cerinţelor Sale. Lui nu-I place ușurătatea. Poate te gândești că și filistenii au atins chivotul şi nu li s-a întâmplat nimic rău! Lor nu li s-a

pus în socoteală ceea ce au făcut, ei nu știau legea. Dar israeliţii cunoşteau instrucțiunea pe care o dăduse Domnul, dar n-au respectat-o. Din nefericire, regele David a preluat modelul filistenilor. Potrivit Legii, chivotul trebuia purtat de preoți pe umerii lor cu mare grijă. (Iosua 3:3).

După acest trist eveniment, regele David s-a temut să mai aducă chivotul în cetatea lui și l-a găzduit în casa lui Obed-Edom. Dar când a primit vestea că binecuvântarea Domnului a venit peste casa lui Obed-Edom, s-a hotărât să aducă chivotul la Ierusalim. De această dată însă au fost foarte atenți la cerințele lui Dumnezeu și totul a decurs bine.

Prezența lui Dumnezeu în casă aduce doar binecuvântare. Primește-L în viața și în casa ta și slujește-I după cum cere El. Nu sluji după cum crezi tu că e bine sau după cum vezi la alții. Nu toți cunosc cerințele lui Dumnezeu. Citește Biblia; în ea găsești regulile după care vrea El să-L slujim.

Poate și tu ești obișnuit cu Biblia în casă, cum era Uza obișnuit cu chivotul. Ai grijă ca aceasta să nu micșoreze respectul și interesul tău față de Cuvântul Sfânt.

Ține minte, ușurătatea dăunează grav oricărui creștin. Fii un creștin cu greutate, valoros!

Verset de memorat: „Cartea… Legii să nu se depărteze de gura ta…

să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune.” (Iosua 1:8).

L. Ungureanu

- omul care nu a luat în serios legea - 2 Samuel 6


1. Ce înseamnă UȘURĂTATE? 2. În ce localitate și la cine a fost dus chivotul

după ce l-au trimis înapoi filistenii? 3. Domnul Dumnezeu a scris un set de porunci

(decalogul) pe care i l-a dat lui Moise. Câte porunci conținea acel set, pe ce era scris și în ce loc s-a petrecut acțiunea? Exod 20.

4. Din poruncile pe care le conține decalogul, scrie: câte și care din ele reglementează relația dintre om și Dumnezeu și câte și care reglementează relația dintre oameni?

5. Citește Matei 22 și află care sunt poruncile în care se cuprinde toată Legea, potrivit afirmației făcute de Mântuitorul.

6. Despre care poruncă amintește Pavel că este urmată de o promisiune? Citește Efeseni 6 – scrie porunca și promisiunea!

7. Legile stau la baza codului civil al oricărui stat și se regăsesc în toate domeniile: legea educației, circulației, etc. Citește în cărțile Bibliei nr. 2, 3 și dă exemplu de minim 5 legi pe care Domnul Dumnezeu le-a dat evreilor. (specifică și domeniul din care fac parte).

8. Citește Luca 1 – Cum au fost declarați cei doi soți care respectau ireproșabil poruncile și toate rânduielile Domnului? – scrie și numele lor.

9. Care este secretul reușitei unui participant la competiții sportive, conform explicațiilor date de apostolul Pavel tânărului Timotei în a doua scrisoare trimisă acestuia?

10. Citește 1 Corinteni 12 despre sincronizarea

(armonia) mădularelor în trup care coincide simbolic cu trupul lui Hristos – Biserica și scrie ce a rânduit Dumnezeu în Biserică.

11. Cum se numeau oamenii care studiau Legea lui Moise și aveau responsabilitatea să-i învețe și pe cei din jur?

12. Citește în cartea nr. 24 cap.18 – cum te poți face vinovat de încălcarea poruncii a VI-a? (scrie și porunca).

13. După rânduiala stabilită de Dumnezeu la Templu, cine avea dreptul să aducă tămâie Domnului? Citește 2 Cronici 26 – cum se numește persoana care a refuzat să respecte această regulă și ce i s-a întâmplat?

14. Citește și Numeri 7 – De ce Domnul a intervenit așa de aspru în cazul „Uza”?

15. Ce ai învățat tu din lecția lui Uza? Notă: LÉGE, legi, s. f. I. Regulă imperativă stabilită de

autoritatea supremă. PORÚNCĂ, porunci, s. f. 1. Dispoziție (orală sau

scrisă) dată de către o autoritate sau de către o persoană cu autoritate și care trebuie executată întocmai; ordin, decizie, hotărâre.

RÂNDUIÁLĂ, rânduieli, s. f. 1. Faptul de a rândui; fel de aranjare a lucrurilor în mod ordonat; p. ext. ordine. 2. Fel în care se desfășoară o acțiune, un sistem de organizare statornicit sau impus.

CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Porunci, legi și rânduieli”

„… să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi

rânduielile Lui, … ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze…” (Deuteronomul 30:16).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: * De citit 2Samuel 6 şi povestirea de la Rubrica copiilor - Uza – omul care nu a luat în serios legea. Răspunsul care constituie doar referință biblică NU se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.12.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


1. Eleazar şi Itamar – Aaron. Numeri 3:4

2. Țadoc și Abiatar. 2Samuel 15

3. Solomon preotului Abiatar. 1Împărați 2.26

4. Ahimaaț și Ionatan. 2Samuel 15.27

5. David lui Țadoc. 2Samuel 15:27

6. Levi. Iosua 18:7

7. Înflorirea toiagului, Domnul Dumnezeu. Numeri 17

8. a) in subţire, b) faptele neprihănite, c) neprihănirea.

9. Ştiinţă şi învăţături. Maleahi 2:7

10. Melhisedec.

11. Fineas.

12. Eliaşib, Poarta Oilor – încuietorile şi zăvoarele. Neemia 7:1

13. Ezra 7:10

14. a) Domnul Isus, b) sfânt, nevinovat, fără pată (v.26), c) pentru că El s-a adus pe Sine jertfă. (v.27).

15. Credincioşii /fără răutate, neprefăcuţi, neclevetitori, sfinţi.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2020 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz

că nu suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe

numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan OP. 1 CP. 13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava Calendarul pentru anul 2020 va fi într-un alt format decât cel care a fost până acum. Va fi câte o foaie pentru fiecare lună cu dimensiunea de 42 cm x 23 cm așezat în formă de caiet,

imaginea cu prima foaie o puteți vedea pe coperta 4. Așteptăm ca cei ce doresc calendare să ne contacteze pentru a face comanda la nr. de telefon

0722.558243. Un calendar este la prețul de 6 lei.

Abonam

ente

R

aspunsuri c

oncurs

Pre

mia

nti

Premianții acestei luni:

Goleșie Timeea – Dobra; Goleșie Debora-Patricia – Dobra; Văcaru Marta-Patricia – Stoenești; Mezei Emanuela – Timișoara ; Mezei Filip – Timișoara; Craioveanu Alexandra – Câmpulung ; Craioveanu Radu – Câmpulung; Ungureanu Elisabeta – Țițești; Ungureanu Emanuela – Țițești; Neagu Ștefan – Periș.


Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

CÂND VINE DOMNUL?

LUPII MORALIȘTI

DUMNEZEU ÎȘI DESFĂȘOARĂ LUCRAREA LUI

NOUA SUZETĂ

PREGĂTITI CALEA DOMNULUI !

SPORT

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

CU DOMNUL ÎN SPITAL!

ISUS ÎN SATUL EROILOR

UZA OMUL CARE NU A LUAT ÎN SERIOS LEGEA

CONCURS BIBLIC

ISSN 2601 - 0526

amintită, amintind totodată că vorbim și o limbăluminavechilorcarari.ro/octombrie2019.pdf ·...

Documents