1

Amintirile

Venerei Teodorescu-Ştefănescu

(născută Vasilescu, la 18.I.1932) De vorbă cu Filip Iorga

Filip: Bunicul meu, Mircea Stănescu, mi-a

povestit mult despre Dvs. Se mândrea că avea o

verişoară de departe care era mare sportivă şi, în plus,

avea curajul, în anii ’50, să învingă concurentele

sovietice, spre încântarea publicului.

Venera: A fost o vreme în care m-am bucurat de

popularitate. Sunt sportivi care au mai multă priză la

public decât alţii şi eu am făcut parte din această

categorie. Dar oamenii sunt uitaţi. Vremea nu iartă...

Îmi amintesc de o scenă emoţionantă. Marele boxer

Nicolae Linca, cu care am fost colegă şi care a fost şi

campion mondial, ajunsese să vândă ziare seara, prin

restaurante, ca să câştige ceva. Şi intră într-un

restaurant, îi dă unuia ziarul şi nenorocitul ăla de la

Am stat de vorbă în 16 decembrie 2010, la Offenbach, lângă Frankfurt-am-Main. Am transcris în perioada 12-30 aprilie 2012, la Paris.

2

masă îi aruncă în silă banii. Linca se apleacă în tăcere,

îi ridică şi pleacă. Şi atunci se duce cineva la microfon şi

zice: „Domnilor, printre noi se află Linca, marele

campion Linca!”

Ce ştiţi despre familia Dvs. maternă, nobilii saşi

von Kraus? Iniţial, unchiul Harry Vasilescu (n. 1934),

fratele Dvs., mi-a spus că nobleţea familiei ar fi de dată

destul de recentă, şi anume că bunicul Dvs., Thomas von

Kraus (08.04.1866 – 22.01.1930), proprietar de sere la

Codlea şi Furnizor al Casei Imperiale de la Viena, ar fi

fost înnobilat de către Împăratul Franz-Joseph al

Austro-Ungariei, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru

doar trei generaţii. Graţie unei genealogii foarte complete

întocmite de vărul Dvs., Erhard von Kraus (n.

08.09.1924), care locuieşte în Bavaria, am aflat însă că e

vorba de o înnobilare mult mai veche, şi pentru

eternitate, nu doar pentru câteva generaţii. Un prim

Thomas von Kraus, născut la 1663, la Făgăraş, a fost

înnobilat, pentru fapte de vitejie, la 9 iunie 1702, de

către Împăratul Leopold I de Habsburg al Sfântului

Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Da, varianta lui Erhard este cea corectă. El ştie

multe despre istoria familiei. Nouă mama ne-a spus

destul de puţine lucruri, pentru că atunci când puteam

pricepe lucrurile astea veniseră deja la putere

3

comuniştii şi nu se mai putea vorbi despre nobleţe. Cu

atât mai mult cu cât foarte mulţi saşi au fost şi

deportaţi în Uniunea Sovietică, aşa că originea germană

trebuia mai degrabă ascunsă. Nu ştiau cum să mai

ascundă acel „von”. Mama rămăsese numai „Kraus”.

Despre înnobilarea din 1702 ştiu, dar mama nu

ne spusese că ar fi fost pentru fapte de arme. Ea ne

spunea că la Viena ar fi avut loc, în anul acela, o

expoziţie de cai şi că strămoşul nostru, care era foarte

bogat, s-ar fi dus acolo cu o herghelie de cai superbi, unii

dintre ei dresaţi, şi că ar fi obţinut premiul I. Şi de

bucurie, i-ar fi oferit Împăratului Leopold toată

herghelia. Împăratul, la rândul lui, de bucurie că şi-a

mai încropit grajdurile imperiale, l-a chemat pe

strămoşul nostru la Curte şi l-a înnobilat. Acum, asta e

ceea ce se povestea la noi în casă. Se prea poate însă ca

Erhard să aibă dreptate şi înnobilarea să fi avut loc în

urma unor fapte de arme. În tot cazul, pe blazonul

familiei era desenată partea de sus a unui inorog.

Mai aproape de Dvs. e un alt Thomas von Kraus,

bunicul Dvs., pe care l-am pomenit deja, proprietarul de

sere de la Codlea.

Era un mare domn, un galanton, un om deştept şi

umblat. Semăna, poate, mai mult cu un boier român

decât cu un sas de rând. De două ori pe an mergea la

4

Viena, unde ducea şi florile pe care le vindea. Iar când

călătorea la Bucureşti, mergea în străinătate, pentru că

era altă ţară, graniţa dintre Imperiul Austro-Ungar şi

Regatul României era la Predeal. Din câte ştiu, el a

înfiinţat şi prima bancă din Codlea.

Se ducea şi la Baden-Baden. Stătea ce stătea şi pe

urmă neapărat trecea şi pe la Berlin, unde stătea vreo 3-

4 zile la Hotelul Adlon, un hotel mare care a fost distrus

în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi pe care

acum l-au refăcut. Bunicul stătea acolo şi privea lumea.

Asta era plăcerea lui, pe care am moştenit-o şi eu.

Graţie sportului, am putut călători şi mare plăcere

aveam să stau în holurile hotelurilor în care eram

cazată şi să privesc lumea care venea, care pleca.

Bunicul l-a cunoscut pe Împăratul Franz-Joseph?

Cred că da. Se povestea în casă şi de o gafă pe

care a făcut-o el, în faţa Reginei României, Elisabeta

Carmen Sylva, care venise de la Peleş să viziteze

Codlea: i s-a adresat cu „Doamna Regină”. Gafa

gafelor...

Păcat că a murit naşa mea, ea ştia multe despre

familie, de fapt de la ea am aflat şi povestea asta cu

„Doamna Regină”.

Cine a fost naşa Dvs.?

5

Era o prietenă a mamei, tot o săsoaică măritată

cu un român. Ea m-a botezat. A murit la vârsta de 101

ani.

Thomas von Kraus a murit înainte să vă naşteţi.

Dar pe bunica aţi cunoscut-o.

Ea m-a crescut, a murit când aveam 14 ani. O

chema Katharina şi era născută Türk. Mai fusese

căsătorită o dată, Wenzel, şi rămăsese văduvă, înainte

de căsătoria cu Thomas von Kraus. Cu primul soţ

avusese un băiat, Emil Wenzel, care a fost deportat în

Rusia, după al Doilea Război Mondial, s-a îmbolnăvit de

stomac şi a murit acolo. El a avut o fiică, care a revenit

din deportare şi trăieşte acum în Germania. Bunicul

Thomas o lăsase în vechea lui casă pe prima soţie şi

făcuse casă nouă, în care a stat cu bunica, cu mama şi cu

sora ei, Olga, care a murit de cancer, şi care a fost

măritată tot cu un român, pe care l-a chemat – culmea!

– tot Vasilescu: Gheorghe (Geo) Vasilescu, comandor de

aviaţie, la secţia Bombardiere, în flotila lui Agarici,

despre care se cânta: „A plecat la vânătoare Agarici, a

plecat ca să vâneze bolşevici!” Geo a luptat şi pe Frontul

de Est, şi pe Frontul de Vest. Când au venit comuniştii,

l-au dat afară din armată şi l-au aruncat în puşcărie. A

fost şi la Canal.

6

Părinţii mei au locuit, la început, în această casă

a bunicii. Datorită bunicii Katharina, am vorbit bine

germana, mai ales cât timp am locuit cu ea. Pe urmă,

când ne-am mutat în cartierul românesc, unde avea tata

serele, am vorbit mai mult româneşte, am mers la şcoala

românească şi germana am cam uitat-o. Mai târziu,

când m-am mutat în Germania, am avut la început

destule dificultăţi cu limba germană, deşi era limba mea

maternă. Iar nemţii, care nu prea ştiu istorie, şi cu atât

mai puţin istoria saşilor din România, sigur că se mirau

de accentul meu.

La Codlea, vorbeaţi în dialectul săsesc?

Da, era o limbă foarte veche. De fapt, erau mai

multe dialecte. Aproape că nu ne-nţelegeam cu saşii din

satul de alături, care era la o depărtare de... 7 kilometri.

Cum arăta casa bunicii Katharina?

Casa mai există şi astăzi. E stil vagon şi are, pe

frontonul casei, acel inorog, emblema familiei von

Kraus. Pe vremuri era mobilată cu mobile stil aduse de

bunicul de la Viena. Dormitorul era în faţă, bucătăria

era mare, cred că era singura casă din Codlea cu baie,

toaletă şi tot confortul modern. Pivniţa era încăpătoare

şi bună. Vizavi era şi o bucătărie de vară. Curtea era

7

foarte mare, iar în fundul curţii erau serele construite

de Thomas von Kraus când se instalase acolo cu bunica

mea.

Mama Dvs. a avut mai mulţi fraţi şi surori de

tată, din prima căsătorie a lui Thomas von Kraus, cu

Katharina Müll.

Da, fraţii von Kraus: Thomas-Richard şi Viktor,

pe care nu i-am cunoscut niciodată, pentru că ei au fost

împotriva căsătoriei dintre mama şi tata. Din cauza

asta, mama nu ne-a încurajat niciodată să ne cunoaştem

neamurile germane. Mai erau şi două surori ale mamei,

tot din prima căsătorie a bunicului Thomas von Kraus:

Anna, care a locuit în Germania, şi Martha.

Familia tatălui Dvs., Vasileştii, erau moşneni din

Poiana-Ialomiţa.

Bunica mea paternă era coana Lina, foarte

simpatică. O chema Elena. Era brunetă cu ochi căprui,

dar avea tenul foarte alb. Ea ne vorbea de Poiana. A

venit la Bucureşti, împreună cu bărbatul ei, bunicul

meu Mihail Vasilescu, care în Poiana fusese croitor. Dar

la Bucureşti s-a angajat la Căile Ferate Române şi a

murit într-un accident de tren, în timp ce lega două

vagoane unul de altul. A fost strivit între tampoanele

8

vagoanelor. Bunica mea, rămasă văduvă, locuia la

Bucureşti, pe la mijlocul străzii Vasile Gherghel, în zona

dintre Griviţa şi Piaţa Domenii. Se vede treaba că

avuseseră ceva bani, ca să-şi cumpere casă în Bucureşti.

În timpul războiului, zona aceea a fost foarte

bombardată. Ţin minte că bunica povestea ceva foarte

hazliu: sună alarma, fuge ea ce fuge, se duce la cişmea,

trage chepengul, se bagă înăuntru, trage chepengul la

loc şi, în clipa în care închide, o schijă atinge capacul.

Fracţiunea aia de secundă a salvat-o, a dus-o de la

moarte la viaţă.

Pe strada Vasile Gherghel, bunica mai avea nişte

neamuri, nu mai ştiu care era numele lor de familie.

Unul, Valerică, a fost ministru în timpul lui Ceauşescu.

Mai târziu, casa bunicii a fost vândută şi cred că s-a

demolat între timp.

Cum arăta tatăl Dvs., Constantin M. Vasilescu-

Doru (1905-1993)?

Era brunet cu ochii verzi.

A avut de timpuriu dor de ducă.

Da, când era copil se ducea în gara de la Ciulniţa,

să vadă trenurile care treceau. De-acolo, de la dorul de

ducă, i-a venit şi numele de „Doru”. Şi s-a tot dus el la

9

gară, până când într-o zi s-a urcat în tren şi a venit la

Bucureşti. Era mare aventurier. La 16 ani, a intrat mus

pe un vas comercial cu vele, al lui Ionescu-Johnson. Dar

iniţial a fost clandestin. Îşi dorea aşa de mult să

călătorească, încât s-a ascuns pe vapor şi l-au descoperit

abia după ce ajunseseră în larg. Noroc că s-a bucurat de

simpatia soţiei căpitanului, care l-a acoperit, şi nu a fost

aruncat peste bord. A rămas mus pe vas, la şmotru. Ca

să devii marinar, trebuia să sari de pe nu ştiu a câta

treaptă de velă în mare, dar el nu a apucat să facă asta.

Odată, însă, a sărit maimuţa căpitanului în mare, cred

că în Mediterana, şi l-au pus pe el să o scoată din apă. A

coborât pe scara din frânghie, a tot coborât, a prins

maimuţa şi, chiar în momentul în care a recuperat-o, a

sărit un monstru marin să-l muşte, poate un rechin. Dar

a scăpat. Doru zicea că atunci s-a născut a doua oară. Şi

a mers cu vaporul până la Hamburg şi la Londra.

A făcut ocolul Pământului?

Ei, nu chiar. Astea mai erau şi poveştile

marinăreşti ale lui Doru. Zicea el: „Am văzut

continente!” Şi eu îl întrebam: „Care continente, tată?”

Erau Europa, Asia (fiindcă trecuse prin Turcia) şi

Africa. Povestea de oprirea la Marsilia şi pomenea de

„curvăsăria din Marsilia”: erau atâtea vapoare că se

stătea la coadă la stabilimente. Pe urmă, pe vapor a

10

răcit, s-a îmbolnăvit de plămâni şi l-au internat într-un

spital militar din Londra. Şi de data asta s-a bucurat de

simpatia unei sister, sora medicală care l-a îngrijit. El

avea deja 17 ani, era înalt şi părea mai bărbat decât

vârsta pe care o avea. Sora asta medicală îi mai dădea şi

bani să viziteze o grădină zoologică, fiindcă tata era

înnebunit după animale. A băgat chiar mâna în apă,

stând în genunchi, şi era cât pe-aci să-l muşte un peşte

periculos.

A stat la Londra câteva luni, dar nu prea a

învăţat engleza. Era un antitalent la limbi străine, nici

germană nu a învăţat de la mama şi a făcut şi greşeala

să ne interzică, mie şi lui Harry, să vorbim germană cu

mama şi între noi. În casă trebuia să vorbim româneşte,

ca să înţeleagă şi el tot. În fine, şi de întors de la

Londra, nu s-a mai întors cu vaporul, pentru că acesta

plecase între timp. A venit pe uscat, cu trenul.

În România a studiat construcţiile, dar nu a avut

o diplomă. A mers apoi la o şcoală de pilotaj, la Tecuci, şi

a obţinut brevet de aviator. Când am avut 17-18 ani, am

vrut şi eu să merg la şcoala de pilotaj de la Ghimbav,

dar nu s-a putut, pentru că eram fiică de „chiaburi” şi le

era teamă să nu trecem graniţa, să nu fugim din ţară.

Pe urmă, Doru s-a făcut inspector financiar şi aşa

a apărut la Codlea. Stătea la primul etaj al Primăriei,

care era în centrul Codlei, cu geamul către piaţa mare.

Şi aude odată o fanfară. Se uită pe fereastră şi vede un

11

cortegiu cu cai mascaţi, cu dric, şi în urmă tot poporul,

îmbrăcat elegant, în negru, mergând foarte ordonat. La

un moment dat, a început să plouă şi s-au deschis tot

atâtea umbrele negre. Era o înmormântare săsească.

Atunci, Doru a zis: „Eu din Codlea nu mai plec!” L-au

impresionat avuţia şi disciplina saşilor: fiecare om avea

haine de înmormântare, haine de bal etc. Când a

cunoscut-o pe mama, care era blondă, tânără şi

frumoasă, nu s-a gândit prea mult până să o ia de

nevastă. Vorbeau unul cu altul în română. Şi ea se

îndrăgostise de el, dar a fost greu, pentru că Thomas

von Kraus nu a fost de acord. De fapt, nu numai el, ci

toţi saşii din Codlea (pe vremea aceea, în Codlea erau

mai mult de trei sferturi saşi). Şi bunicul, foarte

supărat, a trimis-o pe mama la o şcoală de floricultură

de la Viena. Povestea mama că vienezii i s-au părut cam

mahalagii. Ea locuia la internat şi nu ieşeau în oraş

decât în grup.

E adevărat că tatăl Dvs. s-a dus cu avionul, să o

răpească de la Viena?

Ei, astea sunt poveştile lui Doru! În tot cazul,

până la urmă, nu au putut să-i despartă. Şi când s-a

întors înapoi de la şcoală, ea nu l-a vrut decât pe tata.

Între timp, bunicul murise şi au putut să se

căsătorească. Au locuit la început în casa bunicii

12

Katharina, casa care avea pe frontonul casei stema von

Kraus. Şi tata a învăţat meseria de floricultor de la

mama, care a şi moştenit nişte terenuri de la bunicul.

Terenul unde au construit serele C.M. Vasilescu-Doru se

afla la marginea Codlei şi serele le-au ridicat cu banii

obţinuţi din vânzarea unui alt teren, de mare valoare,

de sub munte, de sub Măgură, unde s-a construit o vilă

frumoasă. Încet-încet, au tot mărit serele, până când

tata a făcut o invenţie, serele pe roţi, despre care Radu

Rosetti a scris:

„Îşi cunoaşte meseria

Cum mai bine nu se poate.

Cum n-ar merge florăria

Când afacerea-i pe roate?”

Pe urmă, când n-am mai stat la bunica, ne-am

mutat în cartierul românesc. Curtea era destul de mică,

dar aveam mereu 6, 7, 8 câini. Tata iubea câinii şi toată

Codlea ne bârfea: „Mai bine aţi creşte un porc!” Şi tata

le răspundea: „Creşte-l tu!”

C.M. Vasilescu-Doru era un bărbat admirat.

Da, era bărbat bine şi îl plăceau femeile. Cu mine

a fost extrem de sever tocmai fiindcă semănam foarte

bine cu el, la felul de-a fi. A fost chiar împotriva pasiunii

13

mele pentru sport, pentru că ar fi fost un motiv de

vagabondaj.

Şi după confiscarea serelor, C.M. Vasilescu-Doru

a continuat să se ocupe de flori.

Pe timpul comuniştilor, a construit, printre altele,

nişte sere la Grozăveşti.

Care sunt primele Dvs. amintiri?

Prima copilărie mi-am petrecut-o printre saşi, în

casa bunicii. La ora 4 după-amiaza fix, ieşeau toţi copiii

pe stradă, cu bucata de pâine (era pâine făcută cu

cartofi) unsă cu untură şi pe care se presărau fie zahăr,

fie piper, fie sare. Ieşeam toţi şi care mai de care ne

zgâiam unul la altul. Eu încă de-atunci îmi construiam

jucării pe patru roţi, pe care să pot umbla. Cum era

strada în pantă, mergeam eu ce mergeam, dar cuiele cu

care îmi încropisem „vehiculul” ieşeau şi nu ajungeam

mai departe de 3-4 metri. Dar îmi plăcea.

Între bucătăria de vară şi casă aveam un pom

mare, în care eu aveam un leagăn. Îmi plăcea tot ce avea

roţi şi tot ce îmi dădea senzaţia de zbor. M-am mai jucat

şi cu păpuşi, dar mai puţin.

Venirea fratelui mai mic cum aţi primit-o?

14

Vai, îl băteam mereu, săracul. El are un

temperament mai molcom, mai germanic. Şi într-o zi,

tot îl băteam eu, şi mi-a întors una peste gură, de mi-am

dat seama că fratele meu crescuse şi că nu mai puteam

să dau în el.

Ce prieteni aveaţi?

Aveam o bună prietenă, Dorica, cu care am

copilărit. Ne plimbam mult cu bicicletele. Era deja în

timpul războiului şi după război, când era foamete

mare. Şi mergeam pe la bietele cunoştinţe. Odată, am

mers la Martha, care fusese slugă la familia Doricăi şi

care locuia într-un sat alături, peste dealul Măgurii.

Când a văzut-o biata Martha pe fata stăpânei, ne-a dat

câte o cană de lapte de bivoliţă, care a căzut minunat

după atâta alergat cu bicicleta.

Unde ştiam că era nuntă, Dorica şi cu mine

mergeam imediat, doar-doar eram şi noi primite

înăuntru. Dar nu aveam succes. La fel, la baluri. Ne-am

fi dus peste tot. Saşii organizau Maialurile, întreceri pe

munte, la înot. Făcuseră bazin de înot în pădure, era

mare lucru. Eu îi admir pentru hărnicia, curăţenia şi

disciplina lor.

Şcoala aţi făcut-o la Codlea.

15

Da, la şcoala românească. Tata visa să mă facă

arhitectă. Liceul l-am făcut la Braşov, dar nu am apucat

să-l termin, din cauza sportului.

Când aţi început sportul de performanţă?

În 1948, la 16 ani, am alergat pentru prima dată

într-o competiţie de ciclism. Întâmplarea a făcut ca lotul

de ciclism al României, condus de celebrul Marin

Niculescu, să se afle în cantonament la Braşov. M-au

văzut alergând, m-au văzut câştigând, iar Marin

Niculescu mi-a spus: „Măi fată, tu ai talent!” Mie mi-a

intrat în cap că am talent şi nu mai ştiam decât de

bicicletă. Cu tata nu mă mai înţelegeam, ultima dată m-

a bătut când aveam deja 17 ani, chiar în faţa

lucrătorilor de la seră. Mă trata ca pe un copil, mă lua

de ciuf şi mă bătea la fund.

Odată, am sărit peste un gard al curţii, mi s-a

rupt şi rochia, şi m-am dus la o vecină ţigancă, dar care

se cuconise, ca să o rog să-mi dea în cărţi. Mi-a spus: „Să

ştii că ai să pleci în lume şi ai să ajungi mare!” Şi eu m-

am gândit: „M-o lua vreun ministru de nevastă...”.

Ţiganca asta m-a cam încurajat, m-a determinat să plec.

Mama îmi spusese deja că nu mai suporta certurile

dintre mine şi tata. El era prea sever. Cunoscând prea

bine femeile, îi era frică să nu vagabondez, să n-o apuc

16

pe căi greşite, să nu mă duc la rendez-vous. Dacă

veneam acasă după ce se întunecase, era proces mare.

Aşa că la începutul anului 1950 am plecat la

Bucureşti, cu ce-am avut pe mine. M-am dus la bunica

Lina şi, când ea mă întreba, pe bună dreptate, ce vreau

să fac, eu îi răspundeam că vreau să fac sport. În

vremea aia, lua amploare sportul în ţară. Ce era mai

bun la ruşi, copiam şi noi. Se ştia doar: „Cei mai buni

sportivi din lume erau în URSS!” Cel mai mare pitic din

lume era piticul sovietic!

A fost un meci de fotbal între Dinamo Bucureşti şi

Dinamo Şahtior, când s-a râs mult de sovietici, pentru

că veniseră cu nişte şorturi cam... lungi. Pe urmă, a

doua confruntare româno-sovietică a fost la ciclism. Eu

alergam pentru Dinamo, dar nu eram angajată a

clubului, din cauza „originii sociale nesănătoase”.

Mâncam ce „furam” de la mama-mare, la club ne

dădeau, când alergam, biscuiţi cu rahat şi mă lipeam la

„cazanul” soldaţilor, la popotă, unde ciorba de fasole era

formidabilă. Nici nu ştiu din ce alergam, de unde mai

aveam putere.

Odată, mă cheamă colonelul Balaş, care era

comandantul clubului, şi mă întreabă: „Măi fată, ce are

taică-tu acolo?” Şi eu zic: „O grădină”. În fine, şi vin

ruşii, eu tot neangajată. Alergăm noi, dar se vorbea pe

acolo că n-avem voie să-i batem. Dar eu am bătut. Şi îmi

spunea nevasta lui Marin Niculescu: „Şi Marin a bătut,

17

poate nu trebuia, poate trebuia să-i lăsăm pe ruşi”. Eu

eram bucuroasă de victoria mea, m-am dus acasă la

bunica, obosită şi mulţumită.

A fost făcut şi un film cu competiţia asta, unde

era arătat cum am bătut-o eu pe Maria Maximova. S-a

dat în jurnalul de ştiri, la cinematografe, în septembrie-

octombrie 1950.

A doua zi după victorie, vine acasă la bunica

şoferul colonelului Balaş şi îmi zice: „Venera, îmbracă-te

repede, că te aşteaptă tovarăşul colonel”. În gândul meu,

zic: „Mă arestează!” Mă îmbrac, mă urc în maşină şi

mergem la colonel. Oprim pe Calea Victoriei, unde era

M.A.I. Colonelul mă ia cu el, eu dârdâiam de frică.

Mergem la etajul I, la un birou la intrarea căruia era

postat un ostaş. Intră colonelul, eu rămân afară, lângă

soldat. Cât era soldatul ăla de ţeapăn, tot atâta eram şi

eu. Pe urmă, după câteva minute, colonelul deschide uşa

şi mă cheamă înăuntru. Când intru, văd în faţa mea un

general, la un birou mare, cu un covor în faţă, în care mi

se înfundau picioarele. Cine ştie de pe la ce boieri erau

luate lucrurile astea. Şi generalul îmi zice: „Tovarăşă,

eşti mândria ministerului nostru!” Eu credeam că n-aud

bine, dar după ce mi-a întins mâna mi-am dat seama că

nu mai trebuia să-mi fie teamă. Am semnat o hârtie şi

mi-a dat un plic. După care colonelul zice: „Poţi să pleci

acasă”. Afară, când am văzut că era vorba de bani, m-

am dus direct la Romarta şi mi-am cumpărat stofă

18

pentru fustă, bluză neagră, pentru că stătusem într-o

singură rochie, din primăvară, de când plecasem de la

Codlea şi până în toamnă.

Aşa că m-au angajat la Dinamo şi mi-au dat şi

salariul din urmă, din mai până în septembrie 1950. M-

am văzut dintr-o dată cu foarte mulţi bani. Pe vremea

aceea, 400 de lei pe lună erau mulţi. De-acum aveam şi

echipament cu emblema clubului, un trening de care nu

mă mai despărţeam. Mi-a fost bine la Dinamo. Mai

târziu, am trecut la motociclism.

Dar înainte de asta a fost momentul recordului

mondial din 10 septembrie 1953, de pe Velodromul

Dinamo din Bucureşti, record care nu v-a fost omologat.

Alergam destul de des pentru recorduri. Era şi un

plus pentru veniturile noastre: eu câştigam 750 de lei

pentru un record, iar antrenorul lua şi el 500. Şi am tot

încercat, până am nimerit recordul ăsta, pe care nu s-au

gândit să-l anunţe la Federaţia Internaţională de la

Paris. Eu ştiam că făcusem record naţional. Şi m-am

trezit după doi ani că a apărut un articol în ziar, despre

cutare englezoaică care a bătut recordul cutărei

rusoaice. De fapt, timpul meu fusese superior celui al

rusoaicei pe care o întrecuse englezoaica. M-a durut

sufletul când am aflat, dar nu mai era nimic de făcut.

19

Cum vă pregăteaţi înainte de cursă?

Mă concentram mult. Indiferent de adversarele

pe care le aveam, eu sufeream de un trac teribil. Dar

pentru record am alergat singură, aşa că nu am avut

trac.

Ce titluri mai importante aţi obţinut?

Am participat la 28 de campionate naţionale. În

1953 am alergat în total 2.650 de kilometri. Doi ani la

rând am luat titlurile tuturor celor şapte probe

naţionale, pe diferite distanţe. Pe urmă, au apărut

Aurelia Drăghici şi Maria Iliescu, foarte bune, şi am

început şi eu să mai pierd.

Când aţi trecut la motociclism?

În 1955. Dar pe motocicletă mă suisem de mică,

mă învăţase tata. În faţa casei de la Codlea era un teren

de fotbal care nu era împrejmuit şi acolo ne-a învăţat el,

pe mama şi pe mine, să mergem pe biciclete şi pe

motociclete. Mergeam cu motocicleta fără să am carnet.

Am participat şi la competiţii de biatlon, unde

trăgeam şi cu puşca, pentru departajare. Alergam patru

sau şase zile şi la un moment dat trebuia să tragi cu

20

puşca. Am alergat şi în străinătate, în Ungaria, în

Germania Democrată.

În 1955 am fost la o cursă de patru zile, pe echipe,

în Germania, pe şosele, prin sate, prin pădure, pe munţi.

Şi am văzut, la un moment dat, o autostradă în direcţia

Nürnberg şi mi-am zis: „Ce-ar fi să o iau la dreapta?”

Adică spre R.F.G. Dar mi-am văzut de treabă. Atunci a

câştigat echipa României, datorită mie, pentru că nu am

abandonat. Fetele din celelalte ţări abandonaseră din

prima zi. Eu am rezistat până într-a patra, pentru că

aveam condiţia fizică de la ciclism.

Cum aţi plecat de la Dinamo?

Eu nu aş fi plecat. Eram angajat civil şi aş fi

putut rămâne în continuare la Ministerul de Interne,

până la pensie. O colegă de-a mea, care avea „origine

sănătoasă”, a trecut, după ce a terminat cu ciclismul, la

serviciul de pensii.

Dar m-a chemat într-o zi un ofiţer, un şmecher,

într-un birou, care se chema „birou special”: nimeni nu

intra, nimeni nu ieşea, nimeni nu ştia ce e acolo. M-am

dus şi mi-a spus că se făcea o „curăţenie” în rândul

angajaţilor de la Dinamo, pentru că se introduseseră

cam multe „elemente nesănătoase”: Missmeyer care

fusese în armata germană şi făcuse prizonieratul la ruşi,

încă un atlet Oprea şi cu mine. Şi tovarăşul mi-a spus că

21

era mai bine să mă retrag de bunăvoie, ca să nu fiu dată

afară ca „element nesănătos”.

Aşa că m-am transferat, ca motociclistă, la

Uzinele „23 August”. Mi-a mers bine, dar în 1961, în

ziua în care Gagarin a plecat în Cosmos, am avut

antrenament şi un coleg de-al meu a murit, din cauza

şoselei de la Casa Scânteii, care nu era măturată. A

derapat şi altul din spate a intrat în el. Asta m-a

determinat să mă las de motociclism. În plus, nu mai

aveam nici echipamente, trebuia să ni le plătim noi.

V-aţi măritat cu Mircea Teodorescu-Ştefănescu,

care fusese driver de trap.

Da, el alergase pe vremuri pe Hipodromul de la

Băneasa, pe urmă a alergat la Ploieşti. Am citit recent

despre el că a fost driverul cu cele mai multe derby-uri

câştigate. La vremea lui, a fost o vedetă. Şi mie mi-au

cam plăcut jocurile de noroc: pariam la curse, jucam

remy, poker. Aşa l-am cunoscut şi ne-am luat.

Cea mai frumoasă noapte din viaţa mea a fost

atunci când caii de la Hipodromul din Băneasa a trebuit

să fie mutaţi la Ploieşti. S-au strâns toţi caii

hipodromului şi am plecat la miezul nopţii, când nu mai

era circulaţie mare. Eu cu bărbatul meu eram în frunte,

fiecare în cacealcă, un surchi mai greu, de antrenament,

cu roţi mai mari. Eram cap de pluton, aveam fiecare

22

câte un felinar, şi am mers trap-trap. Pentru bieţii cai a

fost greu, pentru că erau obişnuiţi să calce pe zgură,

care e mai moale decât asfaltul. Când se crăpa de ziuă,

am ajuns la Hipodromul din Ploieşti. Când am ajuns,

eram tare obosită, fiindcă mă concentrasem, şi am

adormit acolo, în fân, vreo două ore. E o noapte pe care

n-am s-o uit niciodată. E foarte trist că acum

Bucureştiul nu mai are un hipodrom. Expoziţia se putea

face oriunde altundeva. De fapt, au vrut să distrugă un

simbol. Erau acolo şi grajdurile regale. Regele avea cai

de galop. Doar România egala Franţa la calitatea

gazonului hipodromului. Caii erau buni, frumoşi, cu

recorduri. Şi aveam şi jochei foarte buni.

Când aţi plecat din România?

În 1987. M-am stabilit în Germania, lângă

Frankfurt, la Offenbach.