Alianța României cu Puterile Centrale.

,,Alianțele, desigur sunt bune, dar

forțele proprii sunt mai bune”

Frederick Wilhelm ,,Marele elector”

Analiza activității României pe plan extern, în perioada cuprinsă între 1878 și 1914

merită un loc aparte. Aprecierea, este îndreptățită, deoarece noua situație de stat independent,

cu profunde consecințe de ordin intern, i-au conferit țării noastre și posibilități sporite de

afirmare în politica externă.

Astfel noul statut juridic internațional al statului român a fost pus în slujba realizării

principalelor deziderate ale perioadei de după 1878 – consolidarea independenței, asigurarea

climatului internațional favorabil pentru dezvoltarea internă, lupta pentru desăvârșirea statului

național unitar1.

În condițiile amintite, stabilirea locului pe care România l-a jucat în cadrul relațiilor

internaționale după 1878 trebuie să pornească de la stabilirea contextului internațional din

aceea epocă.

Elementul esențial l-a constituit raportul dintre marile puteri. Relațiile dintre acestea au

căpătat, de-altfel, o importanță deosebită. De mai multă vreme, politica externă a puterilor

europene încetase să se preocupe doar de propriul continent. Între ea și problema colonială s-a

stabilit o legătură din ce în ce mai strânsă, iar pe scena relațiilor internaționale, lupta pentru

coloni s-a transpus în Europa într-o dispută directă, care a devenit cu atât mai acerbă, cu cât se

adăugau importante conflicte de ordin național, teritorial și economic2.

Toate acestea au căpătat o intensitate deosebită după formarea celor două blocuri

politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, între care a existat o rivalitate

diplomatică mai întâi, militară mai apoi.

Aceste alianțe au agravat climatul internațional având consecințe directe în declanșarea

Primului Război Mondial.

Punctul de plecare l-a constituite alianței între Germania și Austro-Ungaria (1879),

îndreptată împotriva celor două rivale, Franța și, respectiv Rusia care apoi s-a transformat în

1 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 233.2 L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon (coord.), România în relațiile internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980, p. 303.

1

Tripla Alianță prin alăturarea Italiei celor două Puteri Centrale (1882). Apoi în 1890 s-a

realizat alianța franco-rusă, nucleul celui de-al doilea bloc politic-militare. Astfel pregătirile în

vederea unui mare conflict erau evidente și ele s-au reflectat nu numai într-o accelerată cursă

a înarmărilor, ci și în preocuparea de a realiza noi alianțe. Eforturile esențiale, în această

privință al celor două grupări s-au îndreptat, firesc, spre Marea Britanie, care a preferat însă,

cu excepția unor avansuri temporare, fără obligații precise, să-și păstreze mai vechea sa

politică de neangajare până în 1904, când a încheiat ,,Antanta Cordială” prin tratatul cu

Franța; chiar după 1907, când s-a definitivat cea de-a doua grupare prin alianța anglo-rusă,

diplomația londoneză s-a manifestat dispusă să oscileze încă. În același timp, conducătorii

celor două blocuri au avut în vedere și atitudinea unor state mai mici. În acest context s-a

înscris deosebita atenție pe care marile puteri au acordat-o României. Interesul a fost variabilă

în funcție de diferitele momente concrete ale evoluției situației internaționale, dar au constitui

o constantă a întregii perioade, fiind evidente, în mod firesc, mai ales la cele două imperii

vecine, Austro-Ungaria respectiv Rusia.

Prin poziția sa, România prezenta o deosebită importanță din punct de vedere strategic.

România putea să devină în cazul unui război o barieră sau o punte de legătura în Balcani.

Acest lucru era deosebit de important pentru Rusia, faptul prezentând însemnătate și pentru

Germania dar, mai ales, pentru Austro-Ungaria care, din cauza înfrângerilor din 1866,

pierderea posesiunilor italiene și completa excludere din Germania, ca urmare a constituirii

Reichului, au determinat diplomația vieneză să promoveze mai hotărâtă o politică de

penetrare în sud-estul Europei. Pe de altă parte, România era cel mai puternic stat în acest

frământat sud-est al Europei. Apoi, România dispunea de importante resurse naturale, ea

poseda, de asemenea, un bun sistem de comunicații și telecomunicații și în sfârșit, nu se putea

face abstracție de armata română, chiar dacă prin natura lucrurilor, efectivele ei erau mult mai

reduse decât acelea al marilor puteri. Datorită acestor lucruri, importanța României pe plan

internațional a crescut. Această situație fiind subliniată cel mai bine de diplomația germană

care considera Bucureștii ca fiind drept ,,punctul central de supraveghere și apreciere a

întregului complex al problemei orientale” 3.

Acest interes al marilor puteri a asigurat diplomației române un câmp mai larg de acțiune.

În același timp, însă, el a ridicat și dificultății fiindcă România își cucerise de curând

independența iar preocuparea fundamentală trebuia să fie dezvoltarea internă, care nu se putea

realiza decât în condiții de liniște. Izvoarele externe ale vremii subliniază frecvent intențiile

pacifice ale guvernelor ei, afirmate constant de oamenii politici români. Cum însă era un stat

3 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., p. 233-234.2

mic, România nu putea face abstracție de situația internațională. Acesteia i s-a acordat o

atenție deosebită, nu numai de factorii de decizie, ci și de întreaga opinie publică4.

Experiențele din timpul Războiului de Independență (1877-1878) și de la Congresul de la

Berlin (13 iunie - 13 iulie 1878) l-au făcut pe Regele Carol I (1866-1914), precum și pe

politicieni să înțeleagă pericolele urmării unor obiective de politică externă ce nu se bucurau

de sprijinul uneia sau mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că doar aderarea la

un sistem de alianțe putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere

protecție împotriva periculoaselor presiuni din afară. Examinând posibilitățile unei alianțe

durabile, puternice, Regele și primul ministru Brătianu respingeau un partener după altul ca

nesatisfăcători. Vecinii mici ai României ofereau posibilitatea unei alianțe regionale, întrucât

interesele lor erau, în genere, similare. Dar Bulgaria era slabă și nu putea oferi un ajutor

efectiv într-o confruntare internațională. În plus, ea intrase în sfera de influență rusă. Serbia,

cu care România avusese îndelungate relații de prietenie, era de asemenea slabă și, în orice

caz, se legase de Austro-Ungaria printr-un tratat la 1881. În calculele lor au ajuns însă treptat

la hotărârea de a lega țara de una dintre marile puteri5.

În mode tradițional, orientarea românilor se îndrepta spre Franța. Înfrântă în 1871, aceasta

slăbise însă pentru un timp și, pe de altă parte, fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a

Cancelarului german Otto von Bismarck. Interesul ei se îndrepta deci mai puțin spre sud-estul

Europei. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii

diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare,

Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Apoi relațiile

comerciale s-au păstrat mai multă vreme la un nivel scăzut, iar piața financiară a rămas

închisă României, financiarii francezi preferând să participe la împrumuturile române prin

intermediul băncilor germane. Așadar o alianță cu Franța era foarte greu de realizat și nu

prezenta nici un interes deosebit. Cu Rusia, aliatul din 1877, guvernul român ajunsese într-o

stare de încordare, ca urmare a atitudinii acesteia din 1878. Importante dificultăți au intervenit

și în raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Problema esențială a raporturilor cu

Austro-Ungaria o constituia situația românilor din Transilvania. Realizarea dualismului

austro-ungar în 1867 i-a pus pe românii din Transilvania în fața gravei amenințări a

deznaționalizări forțată, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima câteva

milioane de români putea părea astfel opiniei publice ca o abdicare de la sprijinirea unor

interese vitale al propriului popor.

4 L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon (coord.), op. cit., p. 307.5 Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1998, p. 144-145.

3

În aceste condiții, soluția care se putea impune era aceea a unei alianțe cu Germania.

Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei,

dispunând, în același timp de o importantă și dinamică forță comercială. Dar, dacă relațiile cu

Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi

concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879;

aproprierea de Germania trebuia să însemne, în același timp, și o apropriere de Austro-

Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Însă

câteva elemente favorizau o realizare temporară a ei. În 1879 și 1882 Germania, Austro-

Ungaria și Italia, realizaseră o puternică grupare, de natură să domine un timp viața

internațională. Aproprierea de Tripla Alianță oferea deci o garanție mai puternică decât o

alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei membre ale acestui prim bloc politico-

militar, cu Germani și Italia nu existau divergențe fundamentale. În sfârșit, aproprierea era

favorizată de importanți factori economici și politici.

Relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebite de

dezvoltate. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa

centrală care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale.

Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria din 1875, deși

consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878.

Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea unei aproprieri de

Puterile Centrale. Pentru marii producătorii agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai

favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor lor. Se adăuga apoi și faptul că piața financiară

germană oferea largi posibilități pentru contractarea unor împrumuturi. O apropriere de

Puterile Centrale era favorizată și de importanți factori politici6.

Partizanii cei mai consecvenții ai orientării spre Berlin și Viena erau, D.A. Sturdza,

bineînțeles, Regele Carol I precum și Ion C. Brătianu7. De asemenea P.P. Carp a avut un rol

important în tratativele diplomatice din 1883 iar Titu Maiorescu a teoretizat cu doi ani înainte

necesitatea aproprierii României de Puterile Centrale, într-un articol publicat în ,,Deutsche

Revue”. Factorii menționați s-au dovedit suficienți pentru o apropriere oficială a României de

Puterile Centrale. Acesta nu înseamnă însă că apropierea a fost doar rezultatul acțiunii

diplomației române8. Ambele părți, se poate spune, au venit una în întâmpinarea celeilalte.

Inițiativa a aparținut lui Bismarck, care se pronunțase în acest sens încă din anul 1880 și a

avut un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București9. Aderarea României la alianța 6 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., p. 241-242.7 Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1983, p. 294.8 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., p. 245.9 Gheorghe Platon, Istoria Modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 438.

4

Puterilor Centrale a fost discutată de Bismarck și Brătianu la Berlin, în martie 1880. Prim-

ministrul român și-a exprimat interesul pentru un tratat cu Germania, dar Bismarck a preferat

să nu intre în amănunte. Acesta a sugerat, în schimb, că dacă România ar putea ajunge mai

întâi la un acord cu Austro-Ungaria, ea ar putea apoi să realizeze și legătura dorită cu

Germania. Cam în același timp, ministru de externe austro-ungar, Heinrich von Haymerle, îl

încuraja pe regele Carol să caute o soluție în vederea realizării unei alianțe. El credea că

interesele celor două țări sunt ,,identice”, înțelegând prin aceasta nevoia lor de a ridica o

barieră în calea ,,slavizării” Europei de Răsărit sub egida Rusiei. Cu toate acestea, relațiile

încordate cu privire la comerț și la Dunăre stăteau în calea unei apropieri. Bismarck a luat

inițiativa reluării negocierilor cu România în august 1883 profitând de vizitele întreprinse de

Carol I la Viena și Berlin. Astfel s-a ajuns la un acord final în toamnă, când la 7 septembrie,

Bismarck și Brătianu s-au întâlnit la Gastein. Cu această ocazie Bismarck, a sprijinit alianța

Românie cu Puterile centrale. El privea problema dintr-o perspectivă general europeană.

Întărind poziția Austriei în răsărit și prin aceasta micșorând probabilitatea unui război cu

Rusia, un tratat cu România, socotea el, ar mări perspectivele de pace și de stabilitate în

Europa10.

În continuare la tratativele preliminare de la Viena, desfășurate între 23 și 27 septembrie

guvernul condus de I.C. Brătianu și regele au insistat ca Tratatul să fie încheiat cu Germania.

Însă conștientă de ,,fisura” astfel deschisă, ,,din pornire”, în cadrul acestei alianțe, și date fiind

relațiile ei deja angajate cu Austro-Ungaria, Germania a rămas neînduplecată și a cerut, ferm,

încheierea Tratatului cu Austro-Ungaria, la el urmând să adere imediat și Germania. În urma

aceste poziții tranșante a Germaniei, ministrul de externe austro-ungar Kálnoky și premierul

român Brătianu au căzut de acord asupra proiectului unui tratat11.

Tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria s-a semnat la Viena, la 18/30

octombrie 1883, de cei doi miniștrii de externe: D.A Sturza și Kálnoky. Tratatul de alianță se

compunea dintr-un preambul și șapte articole și anume: în preambul, împăratul Austro-

Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care

avea drept scop ,,de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților

prietenia perfectă care îi leagă”; art. 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu

intra în alianțe ostile unei dintre părți, de a-și acorda sprijini reciproc ,,în limita intereselor

lor”. Celelalte articole prevedeau că părțile contractante se angajau să se ajute reciproc în

cazul unui atac neprovocat, să cadă de acord asupra măsurilor ce trebuie luate în cazul

amenințării de agresiune și să nu încheie pace separată. Tratatul se încheia pe o perioadă de 5 10 Keith Hitchins, op. cit., 1998, p. 148-149.11 G. D. Iscru, Istoria modernă a României, ediția a II-a, vol. II., Editura Casa de Editură și Librărie ”Nicolae Bălcescu”, București, 1998, p. 237.

5

ani și se putea prelungi pe încă trei ani, dacă nici una dintre părți contractante nu l-ar fi

denunțat sau nu ar fi cerut vreo modificare. Tratatul urma să rămână secret și trebuia să fie

ratificat în trei săptămâni de la data semnării12. Totul a fost perfectat până la 15 noiembrie

1883. Germania a aderat la Tratat în aceeași zii de 18/30 octombrie 1883 iar Italia va adera la

3/15 mai 1888.

Foarte interesată în a menține și întări această alianță militară cu România, dublat treptat

de o orientare a politicii economice spre Germania, aceasta din urmă a înțeles de la început că

situația românilor din Imperiu dualist reprezenta ,,punctul nevralgic” al alianței. Pe parcurs,

convingându-se de gravitatea problemei, Germania a intervenit în repetate rânduri la Viena și

chiar la Budapesta pentru a se duce o politică mai rațională față de români din Transilvania.

Dar politicienii de la Viena și Budapesta au refuzat orice concesie. Diplomații germani, veniți

în misiune în România constatau și raportau că ,,Transilvania e țară românească, care mai

devreme sau mai târziu se va uni cu România” sau că referindu-se la eficiența Tratatului

secret - ,,România va refuza, în cel mai bun caz, să-și îndeplinească obligațiile de aliat, dacă

nu se va decide chiar de a se alătura părții adverse” în vederea unirii cu românii din Austro-

Ungaria.

De asemenea, efectele negative al războiului vamal dintre România și Austro-Ungaria

(1886-1891) dublate puternic de agravarea situației românilor din Transilvania au pus mari

greutăți în calea reînnoirii tratatului secret. Cu greu reînnoirea s-a făcut la 13/25 iulie 1891 la

Sinaia, mai exact s-a ajuns la un nou tratat, cu text identic dar cu o reducere a valabilității la

patru ani. Greutăți au fost întâmpinate și la următorul termen al reînnoirii datorită tensiuni

politice crescânde dintre România și Austro-Ungaria - intervenise mișcarea memorandistă

procesul de la Cluj al memorandiștilor (mai 1894) apoi Congresul naționalităților (1895) –

dar, pe alt plan, crescând iritarea Rusiei față de punerea în construcție a linie de fortificații

Galați – Nămoloasa - Focșani, au fost și greutăți dar și ,,stimulente” externe în reînnoire

Tratatului care a avut loc în septembrie 1896, în contextul unei vizite oficiale a împăratului

Franz Iosif și a șefului Marelui Stat Major al imperiului în România. Apoi ultima reînnoire a

tratatului secret (23 ianuarie/ 5 februarie 1913) era pe punctul de a nu se mai face

datorită ,,spinoasei” probleme a românilor din imperiu austro-ungar.

Respectarea sau nerespectarea de către România a obligațiilor asumate prin Tratatul de

alianță din 1883 s-a pus, precum se știe, în contextul izbucnirii primului război mondial13.

Asasinarea arhiducelui moștenitor al tronurilor de la Viena și Budapesta, Franz Ferdinand

și al soției acestuia, Sofia, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914 a provocat conflictul armat austro-

12 Vladimir Osiac, Istoria Modernă a României, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p. 263-264.13 G. D. Iscru,op. cit., p. 237-239.

6

ungaro-sârb cu complicații deosebite ce au dus la declanșarea războiului mondial.

Considerându-se victimă Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 15/28 iulie 1914. Îndată

după declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra

guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale.

Însă Tratatul de Alianță din 1883, avea un caracter defensiv. Art. 2 al acestui tratat prevedea

că cele două părți, Austro-Ungaria și România, se obligau să se sprijine militar în cazul în

care una din ele ar fi atacate, constituind obiectul unei agresiuni. Guvernul român avea însă și

un alt motiv pentru a nu da curs solicitării de a intra în război alături de Puterile Centrale.

Acesta era determinată de intensificarea politici de maghiarizare asupra românilor din

Transilvania. În această situație, o participare a României la război alături de Dubla Monarhie,

în cuprinsul căreia românii erau supuși unei aspre asupriri naționale, reprezenta un fapt

imposibil moral. Regele Carol I, deși dorea să pună în aplicare tratatul de alianță – în pofida

caracterului defensiv al acestuia – nu a putut ignora dificultățile care împiedicau obținerea

acordului țării de a intra în război alături de Puterile Centrale14. Cu toate presiunile făcute de

către Puterile Centrale pe diferite canale și metode și contrar convingerii regelui Carol I,

Consiliul de Coroană întrunit la 3 august 1914 și Consiliul de Miniștri, convocat imediat, au

hotărât neutralitatea României, ceea ce corespundea intereselor întregului popor român.

Regele Carol I în scrisoarea trimisă împăratului Franz Joseph îi comunică decizia Consiliului

de Coroană pentru o politică de neutralitate, asigurându-l că vor fi luate măsuri cu caracter

militar pentru a nu se permite ocuparea țării de către trupele rusești. Adoptarea poziției de

neutralitate din partea României, care era legată printr-un tratat de Tripla Alinuță, a fost un

pas hotărâtor pentru desprinderea de Puterile Centrale15.

În concluzie, sintetizând rezultatele tratatului de alianță a României cu Puterile Centrale

și urmările sale putem spune că: România a ieșit din izolarea politică de care era amenințată și

a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri politice a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama ei;

țara noastră și-a consolidat pozițiile în sud-estul Europei și a dobândit anumite garanții de

securitate, punându-se consacra operei de dezvoltare internă; tratatul din 1883 a consolidat

pozițiile dinastiei de Hohenzollern în România și prin aceasta și încrederea marilor puteri -

Germania și Austro-Ungaria – ele socotind politica României ca un factor de stabilitate în

sud-estul european16.

Cu toate aceste în România tratatul, semnat cu Austro-Ungaria a fost nepopular pentru

toți cei care au intuit încheierea lui, dar, în contextul aranjamentelor politico-militare de la

începutul deceniului al nouălea al secolului XIX-lea, el reprezenta o garanție pentru statul 14 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., p. 396-397.15 Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România 1856-1947, Editura Albatros, București, 1996, p. 157.16 Vladimir Osiac, op. cit., p. 264.

7

român independent, cu atât mai mult că respectivul act nu a impietate asupra idealului secular,

unirea Transilvaniei cu România, deoarece în momentul respectiv nu era posibilă înfăptuirea

acestui deziderat al întregii națiuni, iar o revoluție a popoarelor care ar fi dus la sfărâmarea

Austro-Ungarie nu era încă la ordinea zilei17.

Bibliografie selectivă

17 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 125-126.8

***, Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., Editura

Enciclopedică, București, 2003.

BOICU, L., CRISTIAN, V., PLATON, Gh., (coord.), România în relațiile

internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980.

CÂNCEA, Paraschiva, IOSA, Mircea, STAN, Apostol, Istoria Parlamentului și

a vieții parlamentare din România până la 1918, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1983.

CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România 1856-1947, Editura Albatros,

București, 1996.

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, ediția a II-a, Editura Humanitas,

București, 1998.

ISCRU, G. D., Istoria modernă a României, ediția a II-a, vol. II., Editura Casa

de Editură și Librărie ”Nicolae Bălcescu”, București, 1998.

OSIAC, Vladimir, Istoria Modernă a României, Editura Universitaria, Craiova,

1999.

PLATON, Gheorghe, Istoria Modernă a României, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1985.

9