Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea A.C.I.E.E. Specializarea E.P.A.E. Disciplina: Cultura si Civilizatia Europeana

PROIECT

Student:Popovici CiprianAn IV-EPAE

Coordonator:Lect. univ. dr. Decebal NEDU

ALEXANDRU CEL MARE

COPILĂRIA Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe soții și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei. Zilnic, Alexandru se antrena din greu, să lupte si să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.

Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lânga educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoaștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.

Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici cred, pe baza picturilor antice, sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond, ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o constituție robustă,un trup fizic bine dezvoltat. Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând că ar fi suferit de heterocromie.

Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și

nu a răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.

Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să

mențină Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest

lucru. În timpul anilor săi finali, și mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a

inceput să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare,

împreună cu propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășiilor săi, pot

fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său,

precum și dorința sa de a cuceri lumea.

Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au

respins. Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles

dificultățile de a guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său

megalomanic ar fi fost pur și simplu o încercare practică de a consolida statul său și de

păstrare a imperiului întregit.

ASCENSIUNEA LA TRONUL MACEDONIEI În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precumAntipater, învață modul de funcționare a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon, se revoltă,

Alexandru decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a

luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor,

prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un

post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis . Această expediție l-a transformat pe

tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.

Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la

revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana

macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui

Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul

tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum

noua speranță a poporului.

În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al

II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului

macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei

macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală..

În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o

armată în Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i

mâna fiicei lui Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a

mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în acelasi an, când Alexandru se întoarse din

exil,Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias,

căpitanul gărzii sale. Înainte să fie asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la

intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata

macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20

de ani.

REPRIMAREA REVOLTELOR DIN GRECIA

Asasinarea suprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la

Corint" era amenințată. În Macedonia,Tracia, precum și în orasele grecești,

ca Teba și Atena, au pornit revoltele. Alexandru și-a ucis mai întai oponenții cu ajutorul

forțelor armate și fiind susținut de nobili. După ce a înăbușit revolta din Macedonia, a

pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a regatului macedonean. A reprimat revolta,

însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la Corint să se afle în pragul

destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a recucerit Tracia și s-

a îndreptat spre Teba, distrugând complet orasul, nu a arătat nicio milă în pedepsele

date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost vânduți ca sclavi. Soldații

macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orasului. De aici s-a născut legenda

Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean într-o fântână pe

care l-a păcălit, acesta fiind convins că în fântână se aflau obiecte de valoare. Pentru

curajul ei, Alexandru a iertat-o.

ASIA MICĂ

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a

îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335

î.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți,

Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat mausoleul

lui Ahile unde a lăsat daruri, dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i purta noroc în lupte.

Toată viața va purta cu el o copie după Iliada. La Hellespont, în Dardanele, se jură că

va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va mai întoarce niciodată acasă.

După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă,

cu scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia.

Astfel el eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau,

restabilind democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-

au opus rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în

sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici

Alexandru s-a îndreaptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei -

orașul Gordion, unde legenda spune că inainte de a pleca în marea expediție împotriva

persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii și îl va face celebru, s-a dus la

Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și nu a vrut să urce pe trepiedul din

grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr. Înspăimântată, preoteasa a strigat:

“O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse tânărul – mi-ajunge această

profeție!”.

Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio,

ajuns pe tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării. Când

bătrânul rege a murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul om care

va fi întâlnit venind spre templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns

rege, carul lui a fost donat templului, iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost

păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface, deoarece era ca o minge cu capetele

înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu

sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia continentului. Apoi Alexandru

s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a traversat cu ușurință.

BĂTĂLIA DE LA ISSOS

Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că

din cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus.

Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu

perșii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei,

dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe

fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de

la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă

de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat

prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată

experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din

mai multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit

armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a

luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea,

așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre

pintre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi

Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul

armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

CUCERIREA SIRIEI ȘI A EGIPTULUI

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult

cu cât multe orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va

atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei

30.000 de prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.

Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de 2 ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru

cel Mare a cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și continue cultul și

ritualul religios. Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de

către egipteni, fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să

răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei orașul

Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului,

destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele orașului și pozițiile

principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz. Păsările care vin să

mănânce grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul va prospera. El

reface sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili

și militari macedoneni.

Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranian și o bună parte a Asiei, fiind onorat

ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în

anul 331 î.Hr.

BĂTĂLIA DE LA GAUGAMELA

Bătălia a avut loc în condițiile în care Alexandru Macedon pornise o campanie de

cucerire a Imperiului Persan. După Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr. el a cucerit

coasta estică a Mării Mediterane șiEgiptul. După aceste cuceriri a avansat

prin Siria spre inima Imperiului Persan. Alexandru a traversat apoi

fluviile Tigru și Eufrat fără nici un fel de opoziție. Darius era ocupat în tot acest timp cu

pregătirea unei mari armate formată din soldați din toate colțurile imperiului. El a plănuit

să se folosească de număr pentru a-l zdrobi pe Alexandru, unii istorici contemporani

evenimentului vorbind de o armată de peste 100.000 de soldați. De asemenea Darius a

ales un teren plat pentru bătălie, pentru a se putea folosi de această superioritate

numerică și pentru a-i limita lui Alexandru alegerile tactice. Locul ales a fost astfel

câmpia Gaugamela din Irakul de astăzi (istoricul grec Plutarh se referă la această

câmpie ca la"adăpostul cămilei"). Această locație se află la est de orașul actual Mosul.

Darius i-a propus lui Alexandru un tratat prin care îi oferea mâna fiicei sale și o mare

parte din imperiu, până la Eufrat, dacă se retrage. Parmenion, unul din generalii lui

Alexandru, a spus: "dacă aș fi Alexandru, aș accepta tratatul și aș încheia războiul".

Alexandru i-a răspuns: "asta aș face și eu, dacă aș fi Parmenion". A doua zi,soldații

erau cuprinși de teamă căci erau depășiți numeric. Alexandru dormise până târziu

cu Iliada lângă el. Când a fost trezit, el a anunțat că bătălia este deja câștigată.

Darius s-a așezat în centru, împreună cu cea mai bună infanterie a sa, care prin

tradiție se aflau alături de regele persan. În jurul lui se aflau cavaleria din Caria,

mercenari greci și garda de călăreți persană. Chiar în centru a plasat pedestrași perși

(nemuritorii), cavaleria indiană și arcașii din Mardian.

Pe ambele flancuri era așezată cavaleria. Bessus comanda flancul stâng, pe care se

aflau cavaleria din Bactria, Dahae, Arachosia. cavaleria din Persia, din Susia, Cadusia

și călăreții sciți. Carele de luptă au fost plasate în față, împreună cu un grup mic de

soldați din Bactria. Pe partea dreaptă comanda o avea Mazaeus, aici aflându-se

cavaleria din Syria, Media, Mesopotamia, Parthia, Sacia, Tapuria, Hyrcania, Albania

Caucaziană, Sacesinia, Cappadocia, și Armenia. Cavaleria din Cappadocia și Armenia

era așezată în fața altor unități de cavalerie și au condus atacul. Cavaleria din Albania

Caucaziană și Sacesinia au fst trimise să înconjoare flancul macedonean.

Armata macedoneană era împărțită în două părți, partea dreaptă a armatei aflându-se

sub comanda directă a lui Alexandru, iar partea stanga era condusă de către

generalul Parmenion. Alexandru se afla alături de camarazi. Împreună cu el se aflau

paionieni și cavaleria ușoară macedoneană. Cavaleria formată din mercenari era

împărțită în două grupuri, veteranii fiind plasați în partea dreaptă, iar restul cavaleriei se

afla în fața arcașilor agrieni și macedoneni, care la rândul lor se aflau plasați lângă

falangă. Parmenion se afla în stânga împreună cu mercenarii din Grecia și Thesalia,

respectiv cavaleria din Tracia. Armata macedoneană era așezată în așa fel încât să

asigure o cât mai mare libertate de mișcare, pentru flancul drept condus de Alexandru.

În centrul formației se aflau mercenarii cretani. În spatele lor se afla un grup din

cavaleria thesaliană și mercenarii din Achaia. În dreptul lor se afla o altă parte din

cavaleria greacă, aliată. În spatele lor era așezată falanga, într-o linie dublă.

Macedonenii aveau o cavalerie depășită și de cinci ori, de cavaleria persană. De

asemenea armata persană era desfășurată pe o lungime foarte mare. În aceste condiții

era de așteptat ca armata macedoneană să fie atacată pe flancuri de către perși. De

aceea linia a doua macedoneană a primit ordin să fie pregătiți să răspundă la un atac

din flanc. Linia a doua era formată mai mult din mercenari.

Bătălia a început prin ordinul dat de Alexandru falangei de a ataca centrul liniei

persane. Macedonenii au înaintat sub un unghi de 45 de grade, probabil pentru a

ademeni cavaleria persană.

Fiind amenințat direct, Darius părăsește câmpul de luptă, cauzând o derută totală în

rândul oștenilor săi. Și-au pierdut viața peste 40.000 de perși, în timp ce numai câteva

sute de macedoneni au căzut victime. Alexandru Macedon a renunțat la urmărirea lui

Darius, deoarece flancul drept al armatei sale se afla în dificultate.

CAMPANIA DIN INDIA

Alexandru avea în plan să cucerească India. Pe atunci, aceasta era împărțită în 16

regiuni, ce luptau pentru supremație, armata împreună însumând aproximativ 700.000

de oameni. De armata regelui Porus, pe Alexandru nu-l mai despart decât două

fluvii:Ind și Hydaspes. Indul îl trece folosind niște corăbii demontabile comandate din

Siria. Regele de pe cealaltă parte fuge nevrând să lupte cu marele conducător. Grecii

își organizează acolo armata și baza lor.

BĂTĂLIA DE LA HYDASPES

Marele tactician Alexandru, pentru a trece fluviul Hydaspes (actualmente Râul Jhelum

din Pakistan), după ce a parcurs timp de 2 luni spațiul dintre Ind și acest fluviu, nu putea

folosi navele demontabile, deoarece în timpul traversării indienii ar fi putut să lanseze

săgeți contra lor. Alexandru înconjoară cu toată armata malul fluviului Hydaspes timp de

câteva săptămâni pentru a-i da impresia lui Porus, regele de acolo, că alege un loc de

traversare

Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, așa că pune străji.

Alexandru doar atât a așteptat. Cu 13-14.000 de oameni din cei 24-25.000 pe care-i

avea, el a traversat Hydaspes noaptea pe furtună. Ajungând pe mal își grupează

soldații. Uitându-se mai bine, descoperă cu surprindere că erau pe o insulă. Trec și

acest șuvoi de apă și ajung pe o altă insulă. Alexandru mai traversează odată apa și

ajunge în sfârșit pe mal, dimineața. În acest timp oamenii lui făcuseră gălăgie.

Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea. El nu știe dacă a trecut cu cea mai

mare sau cu cea mai mică parte din armată apa. El, judecând după hărmălaia de pe

celălalt mal, crede că Alexandru are puțini oameni după el, așa că trimite o grupă de

2000 de care de luptă și pedeștri cu fiul lui, numit tot Porus.

Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu. Alexandru le surprinde distrugând

aproape tot efectivul, inclusiv pe micul Porus. Acesta, după bătăliile din Afganistanul de

azi învață calitățile cavaleriei ușoare și o apreciază mult.

Porus, după ce vede că s-a înșelat, pornește atacul contra lui Alexandru. El trimisese

alte câteva mii de soldați să vină în ajutor. Aceștia, odihniți, îl sprijină pe mărețul

conducător.Lupta începe.

Elefanții lui Porus îi îngrozesc pe greci.Alexandru isi pierde prietenul cel mai de preț:

calul său, Bucifal. Până la urmă macedonenii îi înfrâng pe indieni. Porus vrea să îi

spună ceva lui Alexandru. Acesta spune că îi va îndeplini un fel de dorință: „Aș vrea să

fiu tratat ca ceea ce sunt și să rămân așa” a spus Porus, adică să rămână rege.

Alexandru îl ascultă și nu îl ucide. Bucefal avea 30 de ani și la sfârșitul zilei a murit din

cauza rănilor. Când calul a murit, Alexandru a construit, după bătălia împotriva lui

Poros, o cetate care, după numele animalului, s-a numit Bucefala. Se spunea că

numele calului provenea de la mărimea capului său ori din faptul că pe spate avea un

semn reprezentând un cap de bou.

MOARTEA

Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care se

întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la

vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit

(conform altora).

Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se

spune că a murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilarie,

Hefaiston (care a murit de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La

sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un mare ospăț și orgie la Medius, unul dintre

efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a lui Hercule, a

strigat de durere și s-a prăbușit și a fost curpins de febră. Cu câteva zile înainte,

navigând pe Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaș a sărit

după ea în apă și, ca să înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe cap. Gestul a fost

interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-și schimbe stăpânul.

Starea regelui s-a înrăutățit rapid. Pe 10 iunie își pierdu cunoștința. Timp de 10 zile s-a

aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi care doreau să afle care dintre ei va fi

numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea din Grecia spre India. Alexandru cel

Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de vomă, regurgita sânge,

suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea dureri abdominale acute, dureri de spate,

momente de delir și, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea gravă în

care se afla regele s-a întors către un perete și a murit prin înfometare. Doctorii făceau

tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a

încetat să-i mai bată.

Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi

fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia,

Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din

izvorul rîului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr,

căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii și acidității apei.

Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei

regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.