ALEXANDER DER GROSSEHans-Joachim GehrkeCopyright © Verlag C.H.Beck oHG, München 2008

ALEXANDRu cEL MAREHans-Joachim GehrkeCopyright © 2014 Editura ALL

Descrierea cIP a Bibliotecii Naţionale a României

GEHRKE, HANS-JOAcHIMAlexandru cel Mare / Hans-Joachim Gehrke ; trad. :

Brigitte-Helia Aiteanu. – Bucureşti : Editura ALL, 2014Bibliogr.ISBN 978-606-587-246-2

I. Aiteanu, Brigitte-Helia (trad.)

94(381)”-03” Alexandru cel Mare 929 Alexandru cel Mare

Toate drepturile rezervate Editurii ALL.Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatăfără permisiunea scrisă a Editurii ALL.Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.

All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL, is strictly prohibited.Copyright © 2014 by ALL.

Editura ALL : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel. : 021 402 26 00 Fax : 021 402 26 10

Distribuţie : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33

Comenzi : comenzi@all.ro www.all.ro

Redactare : Gabriel ConstantinescuTehnoredactare : Claudiu IsopesculCorectură : Anca TachDesign copertă : Alexandru Novac

Istoricul antic Diodor laudă exaltat marile acţiuni ale lui Alexandru. Datorită înţelepciunii şi vitejiei sale, acesta i-a depăşit pe toţi ceilalţi regi cunoscuţi. În doar doisprezece ani, el a supus nu puţin din Europa şi aproape întreaga Asie. Astfel, pe bună dreptate, şi-a câştigat faima larg răspândi-tă care l-a pus alături de vechii eroi şi semizei. Filosoful ro-man Seneca are o poziţie mult mai critică faţă de activitatea lui Alexandru. El întreabă dacă poate fi sănătos mintal cine-va care supune ţara (Grecia) în care, totuşi, şi-a desăvârşit educaţia. Nesatisfăcut de nefericirea tuturor acelor state pe care le supusese deja tatăl său, Alexandru şi-a purtat armatele prin lume şi, în cruzimea sa, nu s-a oprit de la nimic, exact ca acele bestii care sfâşie mai mult decât le cere propria foame.

Având în vedere portretul istoric nesigur al personajului, volumul de faţă vrea să îl ajute pe cititorul modern să îşi for-meze o părere personală asupra caracterului cu multe faţete al omului de acţiune, al strategului, dar şi al prevăzătorului politician Alexandru.

Hans‑Joachim Gehrke, născut în 1945, a predat la uni-versităţile din Göttingen, Würzburg, Berlin şi Tübingen, iar acum este preşedintele Institutului German de Arheologie. Este un specialist recunoscut internaţional în cercetarea an-tichităţii greceşti.

cuprins

I. Enigma Alexandru ...........................................................9 II. Tânărul Alexandru.........................................................15 III. Alexandru Cuceritorul .................................................33 1. Grecia şi Balcanii .....................................................33 2. În Asia Mică .............................................................36 3. Issos şi urmările .......................................................45 4. Egipt, Alexandria şi Siwa .......................................51 5. Deznodământul .......................................................57 6. Babilon, Susa, Persepolis .......................................60 7. Succesor al adversarului .........................................66 8. În Asia Centrală .......................................................73 9. La capătul lumii .......................................................79 10. Retragerea catastrofală ...........................................87 IV. Suveranul Alexandru......................................................91 V. Alexandru în istorie ..................................................... 105

Tabel cronologic ................................................................... 111Bibliografie ............................................................................ 115

Dunãrea

Marea Neagrã

MareaRoºie

Marea Mediteranã

Sinop

Marea C

aspicã

ArmeniA

mediA

bAbiloniA

hyrcAniA

meSo

potA

miA

miSiA

lidiA

piSidiA

ciliciA

cAppAdociA

frigiA

liciA

ArAbiA

teba

Nil

Alexandria

creta rodos

gordiumSardes

efesmilet

halicarnas

illon granicusAnkyra

Sparta

corint

pella

Atena

gaza

memphisoaza Siwa

tirdamasc

thapsacus

babilon

Alexandria

Golful Persic

Susa

ecbatanaopis

Arbelagaugamela

Tigru

Eufrat

issos

ierusalim

Sidon

cipru

mAcedoniA

trA

ciAe

pir

Tana

is

Campaniile lui Alexandru

0 400 km200

Marea C

aspicã

Marea Aral

hyrcAniApArÞiA

perSiA

cArmAniA

gedroSiA

Oceanul Indian

drAngiAnA

bActriA

mAllii

SogdiA

ArAchoSiA

Alexandria

Golful Persic

persepolis

nearchos cu flota

pura

phra

patala

Kophen

Indus Hyphas

is

Hydra

otes

Akesi

nesHyd

aspe

s

Alexandria opiana

Alexandria Arachoton(Kandahar)

Alexandria Areia(herat)

pasargad

ecbatana poarta caspicã

poarta persicã

hekatompylosAlexandria

Alexandria eschate(hudjand)

bactra

marakanda

drapsakaAornos

taxila

Sangala

mak

eta

Krateros

Oxos

Iaxartes

9

I. Enigma Alexandru

„În istorie, imaginea caracterului său a oscilat între apro-bare şi ură, ambele confuze, în funcţie de tabără.“ Dictonul lui Schiller din prologul la Wallenstein s-ar putea folosi cel puţin la fel de bine atât pentru Alexandru cel Mare, cât şi pentru generalisimul imperial din Războiul de Treizeci de ani. Încă din Antichitate opiniile erau diametral opuse. „În scurt timp – aşa cum spune istoricul Diodor (17, 1, 3f.) – acest rege a realizat fapte mari. Datorită înţelepciunii şi vi-tejiei sale, el a depăşit performanţele tuturor regilor care au rămas în amintire. În numai doisprezece ani el a supus, aşa-dar, nu puţin din Europa şi aproape toată Asia şi a cucerit ast-fel, pe bună dreptate, larg răspândita faimă care îl face egal cu vechii eroi şi semizei.“ Dimpotrivă, la senatorul şi filoso-ful stoic roman L. Annaeus Seneca citim (Epistulae mo rales 94, 62) : „Pe nefericitul Alexandru furia nimicirii l-a mânat într-un mod chiar revoltător. Poate fi considerat sănătos la cap unul care începe cu supunerea Greciei, în care, totuşi, şi-a desăvârşit educaţia ? [...] Neîmpăcat cu catastrofa atât de multor state pe care tatăl său Filip le cucerise sau cumpărase, el doboară aici unele, dincolo altele şi îşi poartă armiile prin toată lumea. Şi cruzimea lui neostoită nu se opreşte nicăieri,

10

după tipicul animalelor sălbatice care sfâşie mai mult decât le cere propria foame.“

Această tensiune între opinii a continuat şi în cercetă-rile moderne care au început cu lucrarea de tinereţe a lui Johann Gustav Droysen despre Alexandru cel Mare (apăru-tă în 1833). Figura macedoneanului, rege şi cuceritor al lu-mii, pare să invite constant la evaluări şi comentarii. Dacă se examinează afirmaţiile despre el, se poate face o observaţie uluitoare : chiar şi acolo unde portretizările se bazează pe analize amănunţite ale surselor şi provin din mediul ştiinţi-fic, în cele din urmă, o anume imagine predomină. Aceasta, de multe ori, spune mai multe despre acel autor şi epoca sa decât despre însuşi personajul istoric. Se lasă impresia că scurgerea vremii şi experienţele vieţii sunt proiectate simul-tan asupra figurii lui Alexandru : în viziunea lui Droysen apa-re ideea dezvoltării istorice progresive, în spiritul lui Hegel, şi premisa pentru revelaţia şi extinderea creştinismului, re-spectiv, sinteza dintre Orient şi Occident, dintre Răsărit şi Apus. La William Woodthorp Tarn, el apare ca binefăcătorul lumii în sensul unui imperialism britanic iluminat, la Fritz Schachermeyr, ca supraom demonic şi titan sub influenţa experienţei lui Hitler, percepută în moduri diferite în func-ţie de moment. Mediul intelectual de după război, carac-terizat prin îndoială, a favorizat tendinţa spre semnificaţia pragmatică care, în mod „minimalist“, voia să ofere doar ele-mentele sigure şi a preferat discutarea problemelor individu-ale în locul judecăţilor generale (Roberto Andreotti, Franz Hampl, Ernst Badian, Siegfried Lauffer) – fără ca astfel să se epuizeze total evaluările. Timpul nostru „postmodern“ este semnificativ mai deschis la asemenea perspective şi se pot oferi informaţii noi : acum, îl întâlnim pe Alexandru drept

11

un psihopat nimicitor sau un alcoolic dionisiac preamărit (Wolfgang Will, John Maxwell O’Brien).

Cititorul are posibilitatea de judeca în ce măsură auto-rul acestei cărţi poate sau putea omite o anumită perspec-tivă. În orice caz însă, tocmai datorită acestor premise, este mai important decât de obicei faptul că el îşi prezintă punc-tul de plecare şi demersul personal. În acest cadru aş dori – citând parţial din cartea despre Alexandru cel Mare a lui Robin Lane Fox, care poate inspira foarte mult, dar este tot-odată destul de superficială – să evidenţiez mai ales Iliada lui Homer şi lucrarea istorică a lui Arrian. Cercetările mele despre Alexandru încep cu acestea. Tocmai Iliada poate des-chide accesul către lumea interioară a imaginaţiei şi către mentalitatea regelui şi astfel conduce la o mai bună înţelege-re a impulsurilor sale, pe când Arrian este baza reconstrucţi-ei istoriei faptelor. O interpretare care porneşte de la aceşti autori, se raportează la orizontul imaginar antic şi nu tre-buie să se sprijine pe explicaţii moderniste, deci, anacro nice. Aceasta este completată prin analizarea anumitor acte sim-bolic-ritualice, pentru care Alexandru avea o deosebită pre-dilecţie.

De ce însă Iliada a apărut cu secole înaintea de perioada în care a trăit Alexandru, iar Anabasis a lui Arrian a fost scri-să aproape cu o jumătate de mileniu după moartea acestuia ? Lectura epopeelor homerice era un element central al edu-caţiei greceşti, fiind preluată şi de către macedoneni. Ideile şi valorile, percepţiile şi sentimentele prezentate acolo rămâ-neau întipărite în tot şi în toate pentru mentalitatea grecilor : „Să fii totdeauna cel mai bun şi să îi depăşeşti pe ceilalţi“, acest ideal al eroilor Iliadei era principiul călăuzitor al com-portamentului şi în vremuri ulterioare, ca expresie a gândi-rii concurenţiale. Competiţia punea în joc, înainte de orice,

12

rang şi prestigiu, autoritate şi influenţă. Din Homer se pu-teau învăţa multe despre tensiunea dintre individ şi comu-nitate, despre regulile privind primirea sau acceptarea unor lucruri, despre prietenie şi duşmănie, nedreptate şi răzbu-nare. Ce-i drept, societatea grecească din timpurile home-rice (secolele VIII-VII î.H.) s-a dezvoltat continuu şi, prin legarea individului de graniţele polisului, şi-a schimbat ima-ginea, dar principiile au rămas, în mod fundamental, ace-leaşi. Cu siguranţă, ele trebuie să fi fost luate în considerare pentru buna funcţionare a societăţii într-o zonă în care con-diţiile erau asemănătoare celor homerice, şi anume în patria lui Alexandru, Macedonia. Fără îndoială, se poate presupu-ne că ele au avut efectul respectiv asupra unui tânăr crescut în acest mediu.

Tradiţia istoriografică privitoare la Alexandru prezintă o problemă deosebită. Relatările care ilustrează activităţile sale, acelea care s-au păstrat integral, provin de-abia dintr-o perioadă mai târzie : versiunea prescurtată a lui Diodor, în a 17-a carte a Bibliotecii istorice, aparţine mijlocului primu-lui secol î.H. Historiae Alexandri Magni, scrisă în latină de Curtius Rufus, a apărut cu peste 100 de ani mai târziu, iar în primele decade ale secolului al II-lea d.H. era noastră au fost scrise biografia lui Alexandru de către Plutarh şi Anabasis Alexandrou de către Arrian. Toţi s-au sprijinit pe autori mai vechi, însă literatura cuprinzătoare care a apărut în timpul vieţii lui Alexandru şi imediat după moartea sa, s-a pierdut pentru noi aproape în întregime. Din ea fac parte lucrări foar-te importante, ca cea a lui Calistene, care a participat, ca ra-portor oficial, la expediţia persană a lui Alexandru, şi cea a lui Cleitarchos care, după cercetări intense în rândul participan-ţilor la expediţii, a redactat o prezentare scrisă cu nerv, citi-tă şi utilizată în mod frecvent. Câţiva înalţi ofiţeri, cum ar fi

comandantul flotei, Nearchos, şi viitorul rege Ptolemeu, unul dintre cei mai apropiaţi camarazi de arme ai lui Alexandru, au discutat şi ei – parţial sub formă de memorii – despre epo-ca lui Alexandru.

O altă lacună a tradiţiei istorice este că în multe dintre aceste lucrări timpurii s-au subliniat, încă de la început, ele-mentele supraomeneşti şi miraculoase în acţiunile şi apariţii-le lui Alexandru. Astfel, linia principală a tradiţiei alexandrine (vorbim despre Vulgata), care porneşte de la Cleitarchos şi stă, în principal, la baza scrierilor lui Diodor, Curtius Rufus şi Plutarh, a accentuat tocmai fabulosul. Pe de altă parte, autori ca Ptolemeu şi mai ales Aristobulos, participant şi el la cam-paniile de cucerire, au preferat o viziune diferită, mai lucidă. Tocmai pe aceasta se sprijină Arrian care, în stilul timpu-lui său, a ales perspectiva lucidă şi clară. Totuşi, informaţiile care provin de la el nu sunt neapărat mai bune. Oricum, ana-liza critică individuală a sursei demonstrează în foarte mare măsură seriozitatea lui Arrian în raport cu celelalte tradiţii. Aceasta, având în vedere şi verdictul celor mai recente cer-cetări individuale, poate fi utilizată în continuare. Desigur, şi lucrarea lui Arrian trebuie modificată pe alocuri şi, mai ales, completată cu informaţii din alte surse.

15

II. Tânărul Alexandru

Undeva în jurul lui 20 iulie 356 s-a născut Alexandru, în palatul din Pella, ca fiu legitim al regelui macedonean Filip al II-lea şi al Olimpiei din familia regală a Epir-ului, din cla-nul Moloss. În acest timp, tatăl său lucra deja foarte ener-gic pentru reorganizarea asocierii tribale a macedonenilor şi pentru a-şi impune conducerea atât în interior cât şi în exte-rior, prin forţă şi violenţă.

Tribul macedonenilor, aparţinând culturii greceşti mai ales pe baza limbii sale, îşi avea, din vremuri imemoriale, re-şedinţa în zona roditoare a dealurilor şi costişelor de la nord de Olimp, în ţinutul Pieria. Acolo era oraşul lor principal, Aigai, locul în care fuseseră îngropaţi şefii tribului. Aceştia purtau titlul grecesc basileus. Poziţia lor nu era nici pe de-parte foarte puternică. Ea depindea de două condiţii. În pri-mul rând, ei trebuia să provină din familia regală, dinastia Argeadă, care se trăgea din eroul mitic şi semizeul Hercule, fiul lui Zeus. De asemenea, mai trebuia ca, prin propriile cali-tăţi, să fie în stare să exercite funcţia de conducere a tribului, adică să fie războinici curajoşi şi buni generali, politicieni pu-ternici şi demni, vânători iscusiţi şi băutori destoinici. Erau atenţi mai ales la aristocraţia conducătoare a tribului şi la răz-boinici. Fără sprijinul acestora, poziţia lor era periclitată. Nu

16

exista o ordine clară de succesiune la tron. Fraţi şi alte rude masculine se puteau coaliza pentru a sprijini rude mai puţin îndreptăţite să fie regi. Situaţia era agravată şi mai mult prin aceea că tocmai în rândul suveranilor se practica poligamia. Căsătoriile se încheiau, de regulă, în interesul dinastiei şi al domniei. Prin intermediul lor se urmărea consolidarea legă-turilor politico-diplomatice. Din această cauză, regii puteau fi căsătoriţi, în acelaşi timp, cu mai multe femei. Cercul per-soanelor, care ar fi putut ridica pretenţii la domnie, era deci mare şi complex.

Deci, în zonele limitrofe din nordul Greciei forma de or-ganizare de la începuturi se menţinuse altfel decât în lumea polis-urilor greceşti. Şi modul de viaţă avusese un alt carac-ter : pe lângă terenul agricol necesar, mai erau la dispoziţie zone bogate şi bine irigate pentru creşterea animalelor şi a cailor. Bogatele păduri disponibile ofereau cele mai bune po-sibilităţi de vânătoare şi de fiare sălbatice, precum mistreţii şi lupii. Vânătoarea era chiar privită, fiind şi organizată cores-punzător, ca o probă de curaj şi ocazie pentru a câştiga faimă şi onoare. Deosebit de important era şi războiul cu vecinii, care aveau o viaţă la fel de aspră, şi care, ba erau respinşi, ba atacaţi. Cine încă nu omorâse un mistreţ la vânătoare şi un bărbat în război, nu era considerat un bărbat adevărat. Cea mai importantă formă de petrecere era, ca şi la greci, ospă-ţul comun al bărbaţilor (symposion). La macedoneni, acesta nu era atât de strict ritualizat ca la greci, ci se putea ajunge de la un consum mai mult sau mai puţin controlat de alcool până la beţie totală – mai ales că vinul se consuma nediluat, ceea ce la greci era considerat barbar.

În acest mediu războinic, dinastia Argeadă dovedise o mare tenacitate. Sub conducerea sa, macedonenii se extin-seseră spre nord, către zonele muntoase şi până la, pe atunci

17

încă foarte departe în nord, vastul golf Thermaic, ba chiar trecând treptat şi peste cursul râului Axios, departe spre est. Totodată, legaseră de ei clanurile cu care erau strâns înrudiţi, din ţinuturile muntoase din vest şi din nord (elimioţi, oreşti, lynkeţi, tymfaieri, pelagonieri), care avuseseră dinastii pro-prii. Aşa s-a conturat treptat diferenţa dintre Macedonia Inferioară (din jurul golfului Thermaic) şi cea Superioară (teritoriul marilor regiuni muntoase). De la sfârşitul seco-lului al VI-lea, regii argeadieni încercau să construiască şi să menţină un imperiu pe acest teritoriu.

Totuşi, această politică nu dusese niciodată la o situa-ţie cu adevărat stabilă ; pe lângă mari succese erau şi regre-se, eşecuri cu efecte profunde, iar conflictele interne pentru demnitatea regală în interiorul dinastiei Argeade se puteau manifesta catastrofal – şi erau oricând posibile. Odraslele regeşti, respectiv cele de căpetenii, existente la un moment dat în alte clanuri, nu se arătau dispuse nicidecum să se su-pună. Şi în rândul lor existau tradiţii proprii ce susţineau ori-ginea mitică. La acestea se adăuga o mare presiune externă. În nord-vest şi în nord se găseau neamuri ilire, în nord şi nord-est trace, care erau cel puţin tot atât de războinice ca macedonenii, dar care se deosebeau semnificativ de ei prin limbă şi obiceiuri. Tocmai de aceea, domnea o stare de război aproape permanentă care contribuia la menţinerea modului de viaţă marţial ; căci aici, cine nu se putea afirma era pierdut. Din sud se exercita presiunea oraşelor greceşti : după coloni-zarea din secolul al VII-lea, grecii au imigrat exact pe locurile de coastă cele mai bune. Ei nu doar cultivau bogatele tere-nuri de pe teritoriile lor, ci controlau şi comerţul, şi naviga-ţia, care se desfăşura în principal pe mare (Pydna, Methone, Halkidiki). Aici însă, existau mereu perspectivele unei sim-bioze de interese reciproce (de exemplu, comerţul cu lemn

18

din munţii macedoneni). Dar totodată, din secolul al V-lea mai ales, odată cu expansiunea ateniană, creştea presiunea marilor puteri din lumea greacă, pentru care Macedonia pu-tea uşor deveni o minge de joc.

Aceasta se arătase în ultimele decade ale secolului al IV-lea şi Filip (născut în 383 sau 382) o descoperise singur : tatăl său, Amyntas al III-lea, care a domnit între 394-370/369, în ciuda grelelor împovărări, reuşise să apere oarecum poziţia regatului, dar fiul mai mare şi urmaşul acestuia, Alexandru al II-lea (370/369-369/368), ajunse foarte repede sub con-trolul marii puteri greceşti Teba. Influenţa oraşului grecesc se întărise şi mai mult după uciderea lui, la scurt timp, în cur-sul luptelor interne pentru tron. Atunci, fratele cel mai mic, Filip, trebuise chiar să stea câţiva ani (cca. 368-365) ca osta-tic la Teba. Sub fratele mijlociu, Perdicas, dominaţia Atenei devenise apoi din nou perceptibilă în Egeea nordică. Şi mai nefast a fost, desigur, un atac al triburilor ilire, căruia îi căzu victimă însuşi regele cu aproximativ 4 000 de războinici (pri-măvara lui 359). În această situaţie catastrofală, un moment deosebit de grav în istoria macedoneană, Filip preluă, mai în-tâi doar ca tutore al nepotului său Amyntas, domnia.

În mod sigur, Filip a învăţat foarte bine lecţia pe care o putea oferi istoria macedonenilor şi a dinastiei lor : în faţa experienţei istorice, pentru viitorul poporului său existau de fapt doar două posibilităţi – dominaţie sau heteronomie, putere asupra altora sau guvernare prin alţii. Simpla neatâr-nare ca atare nu exista ; pentru a fi liber şi neatârnat, era nece-sară o acţiune decisivă şi viguroasă, ceilalţi trebuia cel puţin intimidaţi, dar cel mai bine era să fie supuşi. Mentalitatea pe care o atribuim astăzi mai curând Mafiei era comună – şi, de altfel, nu era deloc ofensatoare, dimpotrivă.

19

În orice caz, politica lui Filip vădea în fiecare detaliu această dorinţă de obţinere a superiorităţii prin forţă. Marele său scop răzbate cu uşurinţă : în măsura în care era posibil, trebuia evitată totdeauna situaţia la care fusese martor ocu-lar în anii lui de tinereţe. O Macedonie complet reorganizată în interior şi întărită politic şi militar trebuia să devină ofen-sivă spre exterior. Ambele erau corelate ; succesele politicii externe îmbunătăţeau sau ofereau şanse de reuşită măsuri-lor de stabilizare internă. Filip putea să se orienteze în acest sens după diverse idei şi organizări ale unor înaintaşi, în spe-cial ale regelui Archelaos (cca. 413-399). În afară de acestea, abilitatea sa militară, dar mai ales dibăcia sa politică, au con-stituit avantajele sale, ambele hrănite de o fermitate sălbati-că, eficientă într-un mod fanatic.

Ca şi Archelaos, Filip s-a străduit să îşi modernizeze rega-tul. Aceasta a însemnat, mai întâi, pătrunderea în Macedonia a unor elemente semnificative ale modului de viaţă grecesc. Au fost întemeiate oraşe, fiecare având un teritoriu care ser-vea aprovizionării populaţiei (de exemplu, Philippi). Înşişi macedonenii, mai ales elitele, au fost familiarizaţi cu limba, modul de viaţă şi civilizaţia grecească. Resursele economice ale ţării (lemn, metale preţioase) au fost utilizate în mod op-tim. Toate aceste măsuri au contribuit la întărirea bazei pute-rii centrale. Regele se ocupa mai cu seamă cu reorganizarea armatei. În mod tradiţional, cavaleria juca un rol decisiv în armata macedoneană. Viaţa războinică a nobililor macedo-neni culmina tocmai în luptele ecvestre. În acest cadru, ei se înţelegeau ca prieteni şi tovarăşi ai regelui (hetairoi) şi îşi exercitau influenţa. În baza aceluiaşi principiu, Filip reorga-niza acum pedestrimea, ridicând-o în rang şi punând-o ală-turi de cavalerie, cu numele pezhetairoi (tovarăşi de luptă pe jos). Astfel, aceasta devenea o trupă puternic înarmată,

20

dotată cu lănci (sarise) extrem de lungi (cca. 5 m), bine an-trenată şi disciplinată, însă cu mişcări greoaie atunci când se afla în defensivă, acţionând ca un bloc solidar. Dar putea să fie pusă şi în altă formaţie, cu lănci de împuns mai scurte. Se adăugau hypaspiştii, care erau înarmaţi într-un mod asemă-nător cu hopliţii greci, cu un scut mare (aspis) şi o lance. Ei puteau funcţiona chiar şi ca o unitate mobilă.

Unele iniţiative păreau să fie mai vechi. Dar lui Filip i se pot atribui două noutăţi importante. Prin una dintre ele, nu numai că ridica infanteriştii în rang, în mod nominal, ci le şi permitea, prin oferirea de pământ, de exemplu în zonele oraşelor nou-formate, să ducă o viaţă corespunzătoare ran-gului. Ei nu trebuia să se ocupe de pământurile lor personal, ci erau disponibili pentru armată, ca aristocraţii ; asta însem-na concret că puteau să fie antrenaţi şi mobilizaţi ca o armată permanentă. Prin acţiunile războinice ei îşi măreau eficienţa, câştigurile rezultate din ele permiţând creşterea numerică a trupei. Prin intermediul celeilalte măsuri s-a realizat corela-rea în luptă a diferitelor trupe, „războiul cu arme combinate“. Se adăugau, de regulă, şi alţi specialişti, cel mai adesea mer-cenari sau aliaţi (de exemplu, arcaşi, aruncători cu praştia, catapultişti, specialişti în asediu). Numai aşa, prin această înarmare, diferitele stiluri de luptă au dat randament, şi nu-mai aşa armata a devenit suficient de flexibilă să lupte îm-potriva muntenilor iliri, a triburilor trace şi a hopliţilor greci sau chiar să ia cu asalt oraşe.

Deosebit de importantă era îmbunătăţirea unităţii dintre diversele regiuni şi clanuri înrudite. Filip a adus coeziunea introducând principiul ataşamentului aristocraţilor-hetairi, pe cât se putea după modelul persan : la vârsta de aproxima-tiv 14 ani, fiii familiilor conducătoare din toate părţile re-gatului, Macedonia Superioară şi Inferioară, intrau pentru