Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Alchimie

Alchimia este o formă de cunoaștere protoștiințifică, dar și o artă ocultă, specifică etapelor din

vechime ale istoriei cunoașterii umane (antichitate și evul Mediu), care avea trei obiective principale:

transmutația metalelor în aur și argint

crearea unui homunculus, un om artificial

obținerea unei substanțe magice (o licoare sau o pulbere numită piatra filozofală) care să

permită obținerea panaceului (poțiune care să vindece toate bolile).

Etimologie

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și

cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna.

Alți autori consideră și expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii își

numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârșit, este posibil

ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.

Laborator

Magnum opus

Așa-numitul Opus alchemicum pentru obținerea pietrei filozofale cuprindea șapte proceduri

împărțite în patru operațiuni (putrefacție, calcinare, distilare si sublimare) si trei faze (solutie,

coagulare si uniune.

Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă și cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naștere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

De aici reiese că alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii,ci și o disciplină filozofică și spirituală.

Noțiuni din chimie, metalurgie, fizică,  medicină (științe aflate în fază incipientă) se combină cu cele din astrologie, religie,  spiritualism, misticism,semiotică și artă.

În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria științei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice și pentru artă, ca generatoare de motive și subiecte.

1

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Istorie

Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizații orientale - Mesopotamia, Egiptul

antic, Persia, India, China, Islamul - cât și de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. Își

atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri și în epoca modernă. Deci, alchimia are o

vechime de peste două milenii.

Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculații. De multe ori limbajul ermetic al alchimiștilor era greu

de descifrat, iar activitatea lor se desfășura în condiții conspirative. S-au făcut legături între alchimie

și societăți secrete (cum ar fi Rosacroce), magie, vrăjitorie.

China

Alchimia chineză era raportată la taoism. Și alchimiștii chinezi au încercat obținerea pietrei filozofale,

a elixirului tinereții.

În 142 î. Hr. apare Ts`an T`ung Ch`i scrisă de Wei Po-Yang, ca un comentariu la Cartea

transformărilor a lui Ching. În primul rând e prezentat sistemul taoist:

existența a cinci elemente de bază: apă, foc, lemn, aer, pământ

existența a două contrarii:

yang- principiul activ, masculin, întruchipat de Soare

yin- principiul pasiv, feminin, întruchipat de Lună

Bineînțeles, nu lipsesc elementele magice, cosmologice, facând greu interpretabilă această lucrare.

În secolul IV, alchimia chineză l-a avut ca reprezentant pe Ko Hung (zis și Pao-p`u-tzu). Nici acesta nu

se abate de la taoism dar, în afară de obținerea nemuririi, se ocupă și de medicină.

India

Vechii indieni aveau o știință asemănătoare alchimiei numită rasayana. Și ei încercau să găsească

acele licori ce ar învinge nemurirea. Totuși, aflați în etapa pre-yogină, pre-tantrică, apelau mai mult la

vegetarianism decât la metalurgia anorganicului.

Nagarjuna (figură legendară) poate fi considerat părintele alchimiei indiene. Este autorul unor texte ca:

Cele trei stadii fundamentale erau :

nigredo- acțiune asupra negrului,

materia se dizolvă intrând în putrefacție;

albedo- acțiune asupra albului,

materia se purifică, se sublimează;

rubedo- acțiune asupra roșului,

stadiul final.

Alambic

2

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Kaksaputa Tantra- tratat de magie

Rasendramangalam- despre mercur

Susruta Samhita

Kanada (a trăit în jurul lui Goa) scrie; Vaishashik Darshana. Aici apar și unele elemente

științifice: teoria atomică apare cu un secol înaintea lui Democrit.

Egipt

Alchimiștii Europei occidentale de mai târziu susțin că arta lor provine din Egipt.

Centrul cunoștințelor alchimiste era cetatea Alexandria, mai ales prin celebra Bibliotecă. În urma

incendierii acesteia (391), nu a mai rămas niciun document original. Din acest motiv, alchimia

egipteană ne este cunoscută numai prin intermediul marilor filozofi greci, ca apoi să supraviețuiască

prin scrierile islamice.

Conform legendei, fondatorul alchimiei egiptene a fost Thot (numit și Hermes-Thot); la greci

devine Hermes Trismegistul. Se pare că zeul ar fi scris 42 de cărți ce acopereau toate domeniile

cunoașterii, printre care și alchimia. Simbolul lui Hermes era caduceul[3], care devine unul din

principalele simboluri alchimiste. Tabla de smarald („Tabula Smaragdina”) a lui Hermes-Trismegistul,

cunoscută numai prin traduceri grecești și arabe, este considerată baza pentru filozofia și practica

alchimistă. Aici se află celebra formulă care sugerează legătura dintre ermetism și alchimie:

„Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârșească miracolul

Unității”

Grecia

În istoria Greciei alexandrine, alchimia a cunoscut trei faze evolutive:

1. Alchimia ca tehnică (continuarea artei prechimice a artizanilor egipteni)

2. Alchimia ca filozofie: grecii au amestecat doctrinele ermetice ale egiptenilor cu filozofia

lui Pitagora și ale școlii ionice și apoi cu cea a gnosticismului. Această filozofie, ce a avut ca

exponenți pe Thales din Milet, Anaximandru, a fost dezvoltată de Platon, Aristotel. Principala

temă era găsirea principiului unic, originar, care stă la baza alcătuirii Universului. Acest

pricipiu era:

apeiron la Anaximandru

apa la Thales din Milet

aerul la Anaximene

numărul la Pitagora

patru elemente (pământ, apă, aer, foc) la Empedocle

la cele patru, Aristotel adaugă eterul, materia din care e format cerul

(chintesența)

3. Alchimia religioasă: Această fază se diferențiază mult de cele precedente.

3

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Speculațiile filozofice se încheagă într-o religie esoterică cu ritual misterios, limbaj specific. În

etapa elenistică se dezvoltă o literatură filozofico-soteriologico-religioasă (literaturăermetică), având ca

suport doctrinal neoplatonismul, neopitagorismul.

Roma

Alchimia romană a preluat în linii mari pe cea greacă și egipteană cu al lor ermetism.

Pentru perioada de sfârșit a Imperiului, să menționăm numele Sfântului Augustin. Prin gândirea sa

dogmatică, acesta se opune cercetării și experimentului, astfel că alchimia pierde valența empirică și o

accentuează pe cea mistică. In cartea a X-a , cap. 35 (Despre curiozitate) din ale sale Confesiuni,

citim:

„[Curiozitatea] pretinde că poate să pătrundă cele mai ascunse secrete ale naturii, a căror

cunoaștere nu are nici un rost și care fac necesare strădaniile perverse ale magiei.”

Islamul

După distrugerea Bibliotecii din Alexandria, centrul culturii greci, atenția e focalizată către evoluția

alchimiei în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de alchimia greacă, cea islamică este mai bine

cunoscută. Mai mult, de la islamici au ajuns la noi, sub formă de traduceri, și textele antice grecești.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (în latină Rasis sau Rhazes), precum și alți alchimiști, aduc

o contribuție fundamentală în ceea ce privește: tehnica distilării, descoperirea acidului

clorhidric, acidului sulfuric, acidului azotic, sodiului, potasiului.

Din arabă au rămas mulți termeni, care s-au păstrat și astăzi (chiar și în limbile de mare circulație):

alchimie

azot (de la 'al-zawq - mercur)

alcool (de la al-kohl - antimoniu)

elixir (de la al-iksīr - piatra filozofală)

alambic

Să semnalăm și descoperirea apei regale, amestec de acid azotic și acid clorhidric care poate dizolva

și metalul nobil aur, descoperire care a înflăcărat imaginația alchimiștilor de mai târziu.

Jabir ibn Hayyan (Geber(us) în latină ; 721–815)[ — alchimist ermetic născut la începutul secolului al VIII-lea căruia i se atribuie descoperirea acidului clorhidric și acidului azotic — analizează elementele după patru calități de bază:interne: cald, frigexterne: uscat, umed

Lucrări (în traducere latină) :

De investigatione perfectionis metallorum

De inventione veritatis seu perfectionis metallorum

De fornacibus construendis

Geber, parintele chimiei

4

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Europa occidentală

Evul Mediu

Occidentul ia contact cu tradiția alchimistă greacă prin intermediul arabilor. Acest lucru se întâmplă

pentru prima dată în Spania. Avem operele lui Gerberto de Aurillac, ce mai târziu va deveni Papa

Silvestru al II-lea. În secolul al XII-lea, Gerardo da Cremona, important traducător de opere arabe care

l-a interpretat pe Averroes, a tradus Almagesta și probabil și pe Rhazes și Geber. Tot în perioda

secolului al XII-lea, Artephius a scris Arta de a prelungi viața omenească.

În 1144 asistăm la apariția clară a alchimiei în Europa: Roberto de Chester traduce din arabă Liber de

compositione alchimiae, o lucrare cu largi conotații mistice, inițiatice, ezoterice.

Toma de Aquino (1225–1274) scrie lucrări cu caracter alchimist privind producerea aurului și 

argintului.

Roger Bacon (1214–1294) (călugăr franciscan) este considerat primul adevărat alchimist al Europei

medievale. Opere:

Breve Breviarium

Tractatus trium verborum

Speculum alchimiae

precum și alte scrieri care i s-au atribuit. Toate aceste lucrări au fost intens folosite de alchimiștii

secolelor XV-XIX.

La sfârșitul secolului al XIII-lea, alchimia se dezvoltă într-un sistem structurat, grație operei Rosarium

Philosophorum a lui Arnaldus de Villanova (cca. 1240–1312) și mai ales cu Raimondo Lullo (1235–

1315), devenit legendar prin îndemânarea sa alchimică.

Albertus Magnus (1195–1280) renunță la viața lumească și se retrage în mănăstire unde studiază

alchimia și se dedică speculațiilor filozofice ale acesteia. Printre lucrările sale să enumerăm:

De miriabilibus mundi

Liber de alchemia (o adevărată reelaborare a alchimiei arabe)

Discipolul său, Aquinas, menționează, în lucrarea Thesaurus Alchimiae, "succesele" maestrului său în

arta transmutației.

În secolul al XIV-lea, alchimia înregistrează un recul datorat edictului Papei Ioan al XXII-lea, care

interzicea practicile alchimiste, ceea ce a descurajat alchimiștii ce aparțineau de biserică. De

asemenea Inchiziția urmărea și persecuta alchimiștii, considerându-i vrăjitori și eretici.

Nicholas Flamel (1330-1419) menține aprinsă flacăra alchimiei:

studii asupra pietrei filozofale

traducerea lucrării mitice Cartea lui Adam evreul (secretul producerii pietrei filozofale)

Renaștere

5

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

În perioada Cinquecento, disciplinele științifice erau greu de delimitat. Interferență exista și între științe

și reflexia speculativă, dar și magica astrologică de altfel. Magia, medicina, alchimia, științele

naturale, astronomia, astrologia formau un fel de simbioză.

Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (1486–1535) - medic, astrolog, filozof și alchimist - se

credea un magician capabil să evoce spiritele. Nu a avut o influență puternică, dar, ca și Nicholas

Flamel, a realizat lucrări (printre care De occulta philosophia) la care fac referire toți alchimiștii

următori.

Cel mai important exponent al perioadei renascentiste este Paracelsus (Theophrastus Bombastus von

Hohenheim ; 1493-1541), părintele iatrochimiei. Acesta dă o nouă direcție alchimiei eliberând-o

de ocultism și se îndreaptă spre experiment și observație științifică, mai ales pentru a înțelege corpul

uman. Respinge tradițiile magice și gnostice, îndreptându-se spre filozofia ermetică, neoplatonică 

și pitagoreică. Susține că alchimia ar trebui să producă elemente compuse utile pentru omenire.

Conform teoriei sale iatrochimice, corpul uman ar fi un sistem chimic în care elementele de bază

- sulf, mercur, sare - joacă un rol primordial. Consideră ca boala este cauzată de dezechilibrul dintre

aceste principii chimice și nu al umorilor, cum considerau galenicii. Deci remediul ar trebui să fie de

natura minerală și nu organică.

Epoca modernă

In epoca modernă, alchima devine marginalizată. Știința reclamă tot mai mult necesitatea

experimentului, ca singurul mod de a verifica adevărul.

Robert Boyle (1627–1691) dă un nou avânt metodei științifice experimentale. În cercetările sale din

domeniul chimiei afirmă clar inutilitatea căutării pietrei filozofale.

Și Isaac Newton a studiat multe pagini de literatură alchimică și a experimentat în laboratorul său

operații descrise aici. Newton spera că astel va lămuri structura microuniversului, pe care să o

coreleze cu cea a sistemului cosmologic.

Chimia organica dă și ea o puternică lovitură iatrochimiei lui Paracelsus și speranței de a găsi elixirul

tinereții, arătând toxicitatea substanțelor cu care lucrau alchimiștii.

Cu timpul Ars Magna (ca și alte discipline ezoterice ca: astrologia, cabala) a fost ostracizată, exclusă

chiar, din studiile universitare, atribuindu-i-se epitetul de superstiție. A mai rămas doar la nivel popular,

unde credulitatea îi mai dădea o oarecare influență.

Intepretări și revalorificări

Protochimie

Dezvoltarea fizicii, chimiei și biologiei contemporane a dus la marginalizarea alchimiei. Totuși pe la

sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva științei care reducea totul la procese pur fizice, se

simte o revigorare a interesului pentru domeniul ocult. Tot mai multe cercuri și societăți mistice sau

teozofice au reluat experimentele alchimice.

William Alexander Ayton (membru al societății secrete Order of the Golden Dawn - "Ordinul

Zorilor de Aur") a fost unul dintre primii moderni care a reconsiderat textele alchimiste

Descoperirea, în secolul XX, a fenomenului radioactivității și experimentul lui Ernest

Rutherford privind transmutația atomică, toate acestea au dus la reconsiderarea acelei

"transmutații" alchimice

6

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Cu puțin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, psihoterapeutul Archibald

Cockren deschide la Londra un laborator de alchimie. Acesta nu încerca să gasească piatra

filozofală, ci noi medicamente. Din păcate, și el și laboratorul au fost nimicite de un

bombardament.

Tot remedii încerca să obțină și francezul Armand Barbault în 1948, reconsiderând

lucrarea Mutus Liber scrisă în 1677 și publicată de La Rochelle.

În 1960, Albert Riedel (cel mai de seamă "neo-alchimist" al secolului XX) editează un fel de

"Manual de alchimie". În Salt Lake City fondează un centru de cercetare numit "Paracelsus" și

susține cursuri de alchimie practică.

Deși de multe ori nu au fost încununate cu succes, eforturile alchimiștilor au condus la numeroase

descoperiri științifice de care beneficiem și astăzi.

Simboluri

Fiind un demers multidisciplinar, ce implica o adâncă abstractizare, dar și plin de mistere, alchimia

face apel la o sumedenie de simboluri. Simbolurile erau utilizate și pentru a permite o comunicare între

alchimiști.

Grupuri de simboluri:

Tria prima:

sulf : 

mercur : 

Cele patru elemente de bază:

pământ : 

apă : 

aer : 

foc : 

Valențe filozofico-spirituale

Alchimia nu este doar o formă primitivă a chimiei moderne. Marea Operă are și o puternică valență

mistică.

Astfel, extragerea aurului, cel mai nobil metal, se efectua împotriva forțelor întunecate și haotice ale

naturii și necesita stăpânirea tendințelor obscure și iraționale ale sufletului. Opera alchimică nu constă

numai în operații de laborator. Alchimistul trebuie să aibă anumite virtuți și calități: să fie sănătos,

răbdător, modest, pur. El trebuie să aibă mintea în consonanță cu opera.

În Dictionnaire hermétique (1645), William Salmon definește cuvântul "Filozofie" astfel: "Nume care se

dă științei sau artei care ne învață să facem piatra filozofală". Alchimiștii se considerau filozofi având

ca scop Marea Operă - obținerea pietrei filozofale.

7

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Alchimia în artă

În literatură

Opere literare cu teme alchimiste:

1380: Geoffrey Chaucer, The Canon's Yeoman's Prologue and Tale

1610: Ben Johnson, Alchimistul

1616: Johann Valentin Andreae, Chymische Hochzeit:Christiani Rosencreutz anno 145 -

roman alegoric

1611: William Shakespeare, Furtuna

1832: Johann Wolfgang von Goethe, Faust

1967: Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

1988: Paulo Coelho, Alchimistul

1988: Umberto Eco, Pendulul lui Foucault

1997: Joanne Kathleen Rowling Harry Potter și piatra filozofală

Semnificații psihologice

Și psihanaliștii secolului al XX-lea au studiat simbolurile și temele alchimiste.

Carl Gustav Jung a examinat simbolistica alchimistă și a considerat lucrările alchimiștilor ca fiind o

continuă căutare spirituală pentru ințelegerea Universului, dar și a propriei individualități, personalități

interioare. Lucrări:

1944: Psihologia și alchimia

1948: Beiträge zur Symbolic des Selbst

1956: Mysterium Conjunctionis

Alchimiști

Nicolas Flamel (1330-1413)

Bernhardus Trevisanus (1406–1490)

Johann Faust (ca. 1480–1540)

Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (1486-1535)

Paracelsus (1493–1541)

John Dee (1527–1608)

Edward Kelley (1555-1595)

Andreas Libavius (1555–1616)

Melchior Cibinensis (secolul al XVI-lea)

Michael Maier (1568–1622)

Johann Hartmann (1568–1631)

Jakob Böhme (1575–1624)

Arthur Dee (1579–1651)

Johan Baptista van Helmont (1579–1644)

Setonius (secoulu al XVII-lea)

Heinrich Wagnereck (1614–1684)

8

Partenie Andreea , cls. a7a A - Alchimie

Christoph Fahrner (1616–1688)

Elias Ashmole (1617–1692)

George Starkey (1628–1665)

Hennig Brand (1630–1692)

Johann Joachim Becher (1635-1682)

Christian Wilhelm von Krohnemann (1636-1686)

Isaac Newton (1643–1727)

Otto Arnold Paykull (1662 - 1707)

Johann Conrad Creiling (1673–1752)

Johann Friedrich Böttger (1682–1719)

Laskaris (secolul al XVII-lea)

Irenäus Philaletha (secolul al XVII-lea)

Sehfeld (secoulul al XVII-lea)

Friedrich Wilhelm Ludwig von Preußen (1794–1863)

Alessandro Cagliostro (1743–1795)

Carl-Friedrich Zimpel (1801–1879)

Alexander von Bernus (1880–1965)

Friedor Müller (1899–1934)

Franz Tausend (1884–1942)

Fulcanelli (secolul XX)

9