Al. G. Găleșescu, ,, Spătarul Mihai Cantacuzino”, Tipografia ,,Gutenberg”, București, 1906.

Pag. 3

Țara Românească, este semănată, de așezăminte care stau neclintite, după atătea veacuri

de răzmerițe și de nevoi.

Ele sunt ridicate, din dragostea către aproapele și cu râvna de a-l milostivi, pe cel setos,

flămând, fără adăpost sau bolnav și străin. Mai toate sunt întemeiate din vechime, de neamurile

cu vază ale țării, care au luptat cu drag, pentru apărarea de nevoi, pentru întărirea și ridicarea

poporului român.

Nu e diată sau carte, în care ctitorii acestor așezăminte, să nu se călăuzească, ((pag. 4)) în

faptul ce îl îndeplinesc, de învățăturile apostolilor, privitoare la milostenie; învrednicindu-se

astfel, după zisele Evangheliei, de a se asemăna tatălui ceresc.

Întemeierea fiecărui așezământ, a pornit întotdeauna ca jertfă Domnului sau dintr-un fapt

al vieții omenești, sau mai bine zis, din vreun păcat, care prin milostenie să fie iertat și ispășit în

veci.

Scrierea de față, vorbește despre unul dintre milostivii mădulari, ai uneia din neamurile

cu vază ale țării, Spătarul Mihai Cantacuzino, înte,eietorul Mănăstirii și Spitalului Colțea, al

Mănăstirii Sinaia și a altor așezăminte pioase.

Dăcă Spătarul Mihai, a ridicat aceste așezăminte, ca prin milostenie să fie iertat de vreun

fapt al vieșii omenești, cititorul o va judeca, din cele mai jos zise.

El mărturisește, ăn diatele sale, că a făcut-o din milostenie către aproapele, căci

milostenia dezleagă legăturile păcatelor, ((pag. 5)) gonește întunericul și stinge matca focului și

pentru iertarea păcatelor ctitorilor, atât celor răposați, cât și celor vii, pentru tot neamul și cel de

aproape și cel de departe.

Spătarul Mihai Cantacuzino, s-a născut la 1650, din Postelnicul Constantin Cantacuzino

și soția sa Ilinca.

Întreaga viață a Spătarului, în tot timpul căt a trăit până la 1716, fiind strâns legată atât de

întâmplările tatălui său, Postelnicul Constantin Cantacuzino, cât și de acelea ale neamului

Cantacuzino, nu ne putem da mai bine seama, de acest mădular vrednic al neamului

Cantacuzino, decât vorbind și despre Postelnicul Constantin Cantacuzino, tatăl său și despre

neamul din care ei făceau parte; neam vestit, după cronicari, de oameni frumoși.

Pag. 6

Postelnicul Constantin Cantacuzino, tatăl Spătarului Mihai, este primul mădular al

neamului Cantacuzino, venit din Constantinopol, în Țara Românească, la anul 1633, în timpul

Domnitorului Matei Basarab VV.(1633-1654).

Mama Spătarului, Ilinca, este fata lui Radu Șerban Basarab VV, care pribegia prin țara

nemțească. Fata Ilinca, după moartea tatălui ei, Radu Șerban Basarab VV, a venit în Țara

Românească la unchiul ei Matei Basarab VV.

Postelnicul Constantin Cantacuzino, a avut de tată pe Andronic Cantacuzino, omorât la

Constantinopol, de Sultanul Murat al III – lea (1595). La intrarea în țară a Postelnicului

Constantin Cantacuzino, Matei Basarab VV, îl primește cu mare cinste și iubire și îl însoară cu

nepoata sa, Ilinca, fiica lui Radu Șerban Basarab, ginerele lui Mihai Viteazul, făcându-l Mare

Postelnic.

Pag. 7

Bogăția lui cea mare, parte adusă de dânsul de la Țarigrad, parte dobândită prin zestrea

cea uriașă a soției sale, parte clironomisită de la cumnatul său; iar prin căsătorie, înrudindu-se cu

12 din cele mai mari neamuri ale țării, îl făcu să prindă rădăcini în patria sa adoptivă și îi urcă

vaza, la atâta înălțime, că turcii îl privesc ca pe un oracol, în ce privește treburile Munteniei.

Țara românească, pe aceea vreme, era foarte zbuciumată, răzmerițele ți persecuțiile nu se

curmau și veneau pe neașteptate.

Bogăția cea mare a Postelnicului, pe de altă parte, deschidea pofta turcilor, care năzuiau

să spolieze pe orice mădular cu vază.

Această teamă, îndeamnă pe Postelnicul Cantacuzino, să dobândească un hrisov de la

Gheorghe Racoți, Domnul Transilvaniei, ca să poată la nevoie, să treacă ((pag. 8)) în

Transilvania, cu copii, cu neamul și cu averea sa (1655).

Prin trecerea ce Postelnicul avea la Constantinopol, pune Domn, pe scaunul Munteniei,

pe Grigorie Ghika VV (1660-1664) și de la acesta Postelnicul nu cere decât să nu fie amestecat

la nici o daraveră în țară, lăsându-l să-și petreacă zilele în liniște, la casa de la moșia Filipești. El

dă cele mai bune sfaturi Domnitorului Ghika, pentru binele țării, din care pricină Postelnicul, era

pizmuit de Vornicul Stroe Leurdeanu și de Cămărașul Dumitru Cantacuzino, nepotul său de

frate.

Stroe, datora vaza sa Postelnicului Constantin Cantacuzino, care a însurat pe fiul său

Șerban Cantacuzino, cu fata lui Stroe. Iar pe Cămărașul Dimitrie Cantacuzino, care era fiul lui

Mihai Cantacuzino Șaitan-Oglu, frate mai mic al Postelnicului, l-a adus de la Constantinopol ((

pag. 9)) în Muntenia, după moartea tatălui său, unde a ajuns Vel Cămăraș.

Toți trei; Grigore Ghika VV, Stroe Leurdeanu și Cămărașul Dumitru Cantacuzino, ajunși

după urma Postelnicului Constantin Cantaczuino, îl dușmăneau.

Domnul Grigore Ghika VV, plecând spre a da ajutor turcilor împotriva ungurilor, lăsă

treburile țării pe mâna boierilor Stroe și Dumitrașcu, dușmanii Postelnicului. Aceștia uneltesc

împotriva Postelnicului, spunând Domnului că îl trădează. Grigore Ghika, la întoarcerea din

bătaia pe care o pierdu-se împreună cu turcii, ascultă de intrigile acestor doi boieri, și fără să-l

dea judecății, trimite niște dorobanți, la Filipești, la Postelnicul Constantin Cantacuzino, îl ridică,

îl duc la Mănăstirea Znagov, unde îl omoară la 1663.

Tot poporul l-a plâns, ca pe un om de bine al țării. Ghika căindu-se, dă voie fiilor ((pag.

10)) să-i ia trupul și să-l îngroape, la Mănăstirea lui de la Mărgineni.

După urma Postelnicului Constantin Cantacuzino rămân șase băieți și șase fete. Fii săi

erau: Spătarul Drăghici Cantacuzino, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Șerban cantacuzino,

Spătarul Mihai Cantacuzino, Aga Matei Cantacuzino și Spătarul Iordache Cantacuzino.

Spătarul Mihai Cantacuzino, la moartea tatălui său, Postelnicul Constantin Cantacuzino,

rămâne în vârstă de 14 ani, orfan de tată. Atunci (1664), crescut cu mare grijă de mama sa,

Doamna Ilinca Postelniceasa, s-a dus cu dânsa pe la sfintele pământuri, adică la Ierusalim, la

Sfântul Mormânt, prin toată Palestina, la Sfeta Gora și la Mănăstirea de la muntele Sinaia. În

tinerețea lui, a umblat pe la mai multe locuri ale Europei, și avu mare râvnă pentru arhitectură și

geografie.

Pag. 11

După uciderea Postelnicului Cantacuzino, Grigore Ghika VV, pierde împreună cu turcii o

altă bătae împotriva ungurilor și fuge din țară în Transilvania.

Sub Domnul Radu Leon (1664-1669), Stroe Leurdeanu cu Dumitrașcu Cantacuzino,

ajutați de greci, îndreptează ura împotriva Cantacuzineștilor, care apărau treburile țării. Copiii

Postelnicului, au luptat ca să șteargă hula trădării, și dintre dânșii, Stolnicul Constantin

Cantacuzino, care se afla la învățătură în Veneția, a urmărit în toată Italia, pe fugitul Domnitor

Grigore Ghika, și trăgându-l la judecată, pentru uciderea fără vină a tatălui său, acesta îi dete

scrisorile de pâră ale Leurdeanului; iar în țară, ceilalți fii ai Postelnicului, dobândesc carte de la

Adunare că, tatăl lor a fost nevinovat, care carte este iscălită chiar de Stroe Leurdeanu.

Cu aceste dovezi, date lor de fugitul Domnitor Ghika, neamul Cantacuzino, ((pag. 12))

cere Domnitorului Radu Leon Vodă, darea în judecată a lui Stroe Leurdeanu.

În această vreme, Domnitorul Radu Leon, este chemat de Sultan la Constantinopol; însă

știind pe fiii Postelnicului, cu mare trecere la Poartă, cere sprijinul lor. Cantacuzineștii primesc,

dar cer pedepsirea lui Stroe Leurdeanu. Radu se învoiește a o îndeplini, însă după ce

Cantacuzineștii, îi vor chezășui Domnia. Spătarul Drăghici Cantacuzino, însoțește pe Domnitorul

Leon la Constantinopol, unde prin bacșișurile ce dă, Poarta, întărește în Domnie pe Radu Leon

VV.

Domnitorul întors în țară, își calcă cuvântul, îi vine greu să se despartă de ministrul său

Leurdeanu. Domnul, ca să-i liniștească, dă ranguri Cantacuzineștilor, ridică pe Pârvu

Cantacuzino, fiul lui Drăghici, la rangul de Postelnic, iartă casa lui Drăghici de toate dările, le dă

o carte la mână (1668), prin care recunoaște că ((pag. 13)) Vornicul Stroe Leurdeanu a fost

pricina morții Postelnicului, arată pe Leurdeanu ca pe un ucigaș de oameni și pustiitor de case.

Cantacuzineștii, nu sunt mulțumiți cu acestea, ci urzesc o mișcare în popor împotriva grecilor, și

acesta, ațâțat de Cantacuzinești, se împotrivește la plata dărilor.

Domnitorul, văzând că cu prilejul acesta își pierde vaza la Poartă, hotărăște, într-un sfat

cu grecii, să măcelărească, cu garda lor străină, pe toți boierii răzvrătitori. Dar Șerban

Cantacuzino fiind mare Spătar, cheamă la București pe toți căpitanii și iuzbașii din miliția țării.

A doua zi boierii vin la curte, cu toți armați. Primiți de Domn cu amenințări, făgăduiesc că vor

liniști mișcarea în țară. Dar când să iasă boierii, găsesc porțile închise, și scapă numai cu ajutorul

poporului de afară. Boierii se refugiază într-o mănăstire, trag clopotele, și poporul se adună și

jură ((pag. 14)) de a muri și trăi împreună. Domnul, văzând pericolul, făgăduiește îndepărtarea

nărăviților greci, desființarea gardei sale și ținerea în seamă a sfatului boierilor; dar și boierii să

înceteze tânguielile.

Domnul repede calcă făgăduielile și Cantacuzineștii și boierii văzând că Domnul își bate

joc de dânșii, merge 30 la număr, la Larisa, unde se plâng sultanului, atât îpotriva grecilor, cât și

împotriva Domnului. Pârăște pe Domnul Radu Leon că are avere, și roagă pe sultan să numească

un Domn din mijlocul lor.

Turcii, înainte de a mazili pe Radu, trimit o cercetare. Boieri, temându-se ca nu cumva

Radu să câștige pe turci prin bani, se înțeleg cu un grec, Pavel, care umblase mult după Domnia

Moldovei, îi dă bani ca să întoarcă pe Aga, om influent la Poartă, în pofida lor, făgăduindu-i că îl

vor cere Domn. ((pag. 15)) Grecul cheltuiește și banii boierilor și mulți de la dânsul, și izbutește

să mazilească pe Radu.

Grecul rămâne păcălit, căci sultanul, dând voie boierilor să-și aleagă Domn, aceștia aleg

pe Antonie Vodă din Popești de Prahova (1669-1672). Urcat pe tron de Cantacuzinești, aceștia

din urmă ajung iarăși la mare putere în Muntenia; iar Leurdeanu cu grecii sunt aruncați în

temniță.

Vornicul Stroe Leurdeanu, este dat în judecata Divanului, fiind pricina morții

Postelnicului Constantin Cantacuzino. Feciorii Postelnicului, scot scrisorile date lor de Ghika

VV, și scrise chiar de mâna Leurdeanului. Divanul, față cu aceste deovezi, osândește pe Stroe la

moarte. Dar Postelniceasca Ilinca, soția Postelnicului Constantin Cantacuzino, se ruga să-i

dăruiască viață, nevrând să se plătească sânge prin sânge. ((pag. 16)) Tabăra grecească, care

dobândise și boieri în partea lor, spre a răspunde prin măsuri la fel, urzesc pieirea a trei sfetnici ai

Domnitorului, între care și Spătarul Șerban Cantacuzino. Sfetnicii se tânguiesc Domnului, și

domnul i-a înlăturat pe greci câtva timp, dar apoi le-a poruncit să vină la Curte, iertându-i de

toată vina lor (1672).

Antonie VV, după aceia este mazilit, din pricină că Grigore Ghika, cel ce fugise la Viena,

dobândise iertarea de la Poartă și căpătase iarăși Domnia.

Auzind neamul Cantacuzino că Grigore Ghika VV, din pricina căruia fusese omorât

Postelnicul Constantin Cantacuzino, vine iarăși Domn (1672-1674), o deputațiune a partidei

Cantacuzino se înfățișă înaintea sultanului, între care și Spătarul Mihai Cantacuzino, care

ajunsese în starea și vârsta socotinței.

Turcii, dau pe boieri pe mâna lui Grigore Ghika VV, care îi duce la bucurești, ((pag.17))

taie pe doi dintr-înșii, iar pe Spătarul Mihai Cantacuzino, îl închide în ocnă. Domnul cere

boierilor bani, spre a-și plăti datoriile, făcute cu prilejul căpătării Domniei.

Boierii închiși, pentru a scăpa de chinurile și torturile la care erau supuși, vând tot ce au,

spre a răspunde sumele ce li se cereau. Ba încă Stroe Leurdeanu, stărui pe lângă Ghika VV, să-i

trimită pe cealaltă lume; iar Domnul nu îndrăzni să o facă și mai toți, între care și Spătarul Mihai

Cantacuzino, scap astfel de omor.

Domnitorul Ghika, fiind îndatorat de turci, ca să ia parte la o bătaie împotriva polonilor,

lasă Caimacami pe Stroe Leurdeanu, Băleanu și Hrizea Vistierul, toți dușmani ai neamului

Cantacuzino.

Atunci chinurile Cantacuzinilor, nu mai au nici o margine. Îi scotea din închisori și îi

bătea la tălpi; care nu puteau merge de usturimea tălpilor, erau tărăți cu funii.

Pag. 18

Stolnicul Constantin Cantacuzino, se roagă de călăi, să sufere el bătăile pentru fratele său

cel mai mic și le îndură, fără să dea un țipăt sau să verse o lacrimă.

Șerban Cantacuzino, izbuti să fugă în Moldova, unde este adăpostit de Duca VV, Domnul

Moldovei, la Mănăstirea Hangu, de unde fugi în Transilvania și de aici la Caimacamul

Adrianopolului.

Cara Mustafa, ceru lui Ghika VV, să aducă la Constantinopol pe boierii închiși, la care

Domnul Ghika nu se opune și astfel Cantacuzineștii ajung la Țarigrad, între care și Spătarul

Mihai Cantacuzino.

Dar sunt surghiuniți în insula Creta, iar după alții, s-ar fi dus de voia lor, la ostrovul

Critul, unde avea rude de la sora moșului Andronic Cantacuzino.

Gheorghe Duca, fusese adus la Domnia Munteniei, de Cantacuzini (1674-1679); boierii

dușmani ai Cantacuzinilor, între care și Stroe Leurdeanu, fug peste munți în Transilvania

((pag.19)) și Domnul stăruiește să le dea drumul celor trei Cantacuzini, surghiuniți în Insula

Creta, între care și Spătarul Mihai Cantacuzino. Dar, după ceva vreme, Domnul scrie boierilor

pribegi din Transilvania, să intre în țară, spunându-le să nu se teamă de nimic și nici de

Cantacuzini și ei se întorc între care și Stroe Leurdeanu.

Adunându-se astfel toți boierii în țară și Domnul, trebuind să plece, după porunca

turcilor, la bătaia, împotriva polonilor, lasă o căimăcămie, compusă din boieri din ambele tabere.

În lipsa Domnitorului, tabăra dușmană Cantacuzinilor, urzește intrigă împotriva lor și la

întoarcerea Domnului, îi pârăște pe Cantacuzini drept trădători.

Duca trimite să prindă pe Șerban Cantacuzino Logofătul și pe fratele său Spătarul Mihai

Cantacuzino; însă amândoi izbutesc să fugă, dintre care ((pag.20)) Spătarul Mihai Cantacuzino,

trece munții la Brașov.

După plecarea din domnie a lui Duca VV, se alege Domn Șerban Cantaczuino (1679-

1688), unul din fii Postelnicului Constantin Cantacuzino și frate cu Spătarul Mihai Cantacuzino.

La începutul Domniei, el ucide mai mulți boieri din tabăra potrivnică, între care și pe

Vistierul Hrizea, cel ce a chinuit, cu atâta cruzime, neamul Cantacuzinilor; iar frații săi Stolnicul

Constantin Cantacuzino și Spătarul Mihai Cantacuzino, erau amicii și sfetnicii Domnitorului

Șerban Cantacuzino.

Șerban VV, înclina către nemți. Această supunere deplină a Domnitorului, nu o vedeau,

cu ochi buni, boierii țării, între care frații săi Constantin Stolnicul și Mihai Spătarul.

Stolnicul Constantin Cantacuzino și nepotul lor Constantin Brâncoveanu, ((pag.21)) erau

pentru împăcarea tuturor vecinilor, singura folositoare pentru buna liniște a micii lor țări.

Împotrivirea boierilor fiind de temut, Șerban VV, caută să fie bine cu dânșii, înainte de

intrarea nemților în țară. De aceea roagă pe genralul Veterani, care plecase spre Muntenia, să se

întoarcă îndărăt, căci nu a venit vremea să se răscoale împotriva turcilor și trimite la Viena

mădulari boieri, care să explice Împăratului, pricina acestei întârzieri; turcilor le spune, de altă

parte, că armata nemțească a scos-o din țară fără luptă.

Politica înțeleaptă a Domnitorului Șerban Cantacuzino VV, era de a se da de partea celui

mai tare, singurul mijloc de ființă a Munteniei.

Oastea românească, este silită, din porunca sultanului, să însoțească oastea turcească la

împresurarea Vienei, care a ținut 63 de zile și aici găsim pe Spătarul mihai Cantacuzino ((pag.

22)) (1683), în capul oștii românești.

Șerban VV dă nădejde vizirului, cum că are înștiințare că nemții vor să dea ceatatea

Vienei și îl îndeamnă să nu piardă în zadar oastea. În vremea aceasta a sosit Craiul Sobieschii cu

Lehii săi, s-a năpădit asupra turcilor, i-a biruit și-a scăpat desăvârșit Viena din mâinile turcilor.

Acest ajutor al lui Șerban VV, a pricinuit scăparea cetății Viena. Pierderea aceasta a

turcilor, a făcut pe Șerban Cantacuzino, să se gândească, dacă Muntenia nu ar putea, prin

mijloace de arme, să se lepede de jugul turcesc și să rămâie slobodă.

Turcii, care nu au uitat pierderile suferite, sub zidurile Vienei, nu dau răgaz lui Șerban

VV, și se bănuiește că, ajutați de boieri, ar fi otrăvit, din această pricină, pe Șerban VV

Cantacuzino (1688).

Acest domn, a căutat să ridice neamul ((pag.23)) românesc, și între altele, lui i se cuvine

prima Biblie, tipărită în limba română.

Ilinca, Postelniceasca lui Constantin Cantacuzino, în 1682, sub domnia lui Șerban

Cantacuzino, face diată pentru împărțeala averii sale, un număr mare de moșii și case, între fii

săi, între care și Spătarul Mihai Cantacuzino.

Urmează la domnie, Constantin Brâncoveanu (1689-1714), numit Basarab, din pricină că

Preda Brâncoveanu, din neamul familie sârbe Brancovici, ucis de Mihnea VV, fusese însurat cu

o nepoată a lui Matei Basarab VV, și era înrudit, cu familia Cantacuzinilor prin Papa

Brâncoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, care s-a însurat cu Doamna Stanca, fata

postelnicului Constantin Cantacuzino.

Ales domn, după vechiul obicei al țării, iar nu cerut de Poartă, Brâncoveanu, a găsit

înfiptă în țară, politica lui Șerban VV Cantacuzino, înclinată spre nemți.

Pag. 24

Sfetnicii săi de aproape, Stolnicul Constantin Cantacuzino și Spătarul Mihai, care

trimiteau și primeau scrisori de la stăpânitorii Europei, erau de părere să nu se lepede de turci.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, era însărcinat cu tainele la București. Toți secretarii lui

Constantin Brâncoveanu, fie ei greci, latini, turci, germani, poloni și ruși, erau sub conducerea

Stolnicului Constantin cantacuzino, care era un iscusit, deștept și șiret.

Stolnicul Cantacuzinoși Spătarul Mihai, pe aceea vreme, erau foarte vestiți, mai ales în

părțile creștinătății, și pe acești doi inși lăsa Brâncoveanu toate treburile Domniei.

Brâncoveanu, spunea cui vroia să-l audă, că el avusese pe Stolnicul Constantin

Cantacuzino întocmai ca pe un tată, căci tatăl său adevărat murise de când el era copil mic.

Brâncoveanu ținea în seamă toate zisele acestor doi boieri, ((pag.25)) și Spătarul Mihai

Cantacuzino, e trimis chiar la Constantinopol, ca să surpe pe Antioh Cantemir Domnul

Moldovei.

Din pricina aceasta, în timpul lui Brâncoveanu, familia Cantacuzinilor s-a slăvit și s-a

îmbogățit, ceea ce nu plăcea turcilor, care se gândeau la stârpirea acestui neam.

În slava aceasta, Spătarul Mihai Cantacuzino, după moartea mamei sale Ilinca, de la care

a clironomisit multe moșii și case, își aduse aminte de surghiumul din insula Creta, și de

chinurile și torturile, îndurate în timpul Domnului Grigore Ghika (1672-1674) și Gheorghe Duca

(1674-1679). El întemeiază în anul 1695, Mănăstirea și Spitalul Colțea, precum și Mănăstirea

Sinaia din Munții Bucegiului, în asemănarea Sinaiei celei mari din Arabia, pe care o văzuse,

înzestrând-o cu avere mare, moșii multe și case, ((pag.26)) cea mai mare parte clironomie, de la

maica sa Ilinca, din neamul Basarabilor.

Până în 1699, Spătarul Mihai, zidește Schitul Titireciu din județul Vâlcea, biserica

Râmnic din Orașul Râmnic, biserica după moșia Fundenii –Doamnei județul Ilfov. Îl găsim ctitor

mirean, în pomelnicul ctitoricesc al Mănăstiri Dealu, iar P.S. Arhimandritul Nifon, superiorul

mănăstirii Sinaia, spune că interiorul mănăstirii Sinaia, după Muntele Horeb, între alte paraclise,

a văzut și un paraclis cu hramul Sfinții Apostoli, în forma unei mici capele, al cărui altar, zic

călugării de acolo, că este adus de Spătarul Mihai Cantacuzino.

Actele, prin care Spătarul Mihai întemeiază așezămintele Colțea și Sinaia, sunt pline de

învățăturile apostolilor și în ele necurmat este înfiptă grija și iubirea de aproapele său.

Până aici, familiile Brâncoveanu și Cantacuzino ((pag.28)) trăiau în pace și liniște. Îndată

însă ce Beizadelele lui Brâncoveanu și fii Stolnicului Constantin Cantacuzino, au ajuns în vârstă,

a intrat zavistia între dânșii. Această dușmănie a băgat în mare vrajbă pe tata lor, adică pe

Constantin Brâncoveanu de o parte și pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, cu fratele său

Spătarul Mihai Cantacuzino, de altă parte.

Cât timp a trăit, Vornicul Șerban Cantacuzino, fiul Spătarului Drăghici Cantacuzino, om

strașnic și cuminte, nimenea nu îndrăznea, să semene zavistii, între Brâncoveni și Cantacuzini,

fiindcă și unchiul său Constantin Stolnicul și Mihai Spătarul Cantacuzino nu ieșeau din cuvântul

lui. Dar după moartea lui (1712), a intrat adânc și înverșunat această vrajbă, mai ales de la fuga

la muscali a Spătarului Toma Cantacuzino, văr cu Brâncoveanu; bânuind Brâncoveanu că

această faptă, ((pag.29)) s-a făcut cu știrea Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Brâncoveanu, căuta prilej să omoare pe Constantin Stolnicul Cantacuzino și pe fratele său

Spătarul Mihai Cantacuzino, fiindcă se temea de ei și de a lor îngrădire.

Aflând aceasta Cantacuzinii și fiindu-le frică să nu-i năpădească Brâncoveanu, căutau să

se apere, dar arme și putere nu aveau. Arma lor era să mazilească din domnie pe nepotul lor

Brâncoveanu.

Brâncoveanu, cuprins de mândrie, începu a necinsti pe Cantacuzini și striga în gura mare

că va face să cunoască toată lumea, cine sunt Cantacuzinii.

Vreau sa fac – spunea dânsul – (adică Brâncoveanu) ca în casele și curțile voastre să

umble oamenii, prin sângele Cantacuzinilor, până la genunchi. Voi care îmi întindeți lațuri în

toate zilele. ((pag.30)). Acum toate ale voastre apucături și amestecături, îmi sunt cunoscute mie,

lui Dumnezeu și Sultanului.

Aceste groaznice cuvinte ale lui Brâncoveanu, au speriat pe Stolnicul Constantin

Cantacuzino, și acesta sfătuindu-se cu fratele său Mihai Spătarul și cu copii lor, au socotit că mai

bine este să apuce ei mai înainte, să prăpădească pe Brâncoveanu, decât a-i prăpădi el pe dânșii.

Mazilirea o plămădesc astfel:

Hatmanul Dumitrașcu Racoviță, ginerele Spătarului Mihai Cantacuzino și frate cu Mihai

Racoviță VV, se afla la Brașov. El a venit la socru său, Spătarul Mihai Cantacuzino, și fiindcă

Brâncoveanu hotărâse să-l omoare și pe dânsul, pentru că se dusese cu o scrisoare, din partea

Cantacuzinilor, la Iași, la Petru cel Mare, Împăratul Rusiei, fără știrea lui Brâncoveanu, Racoviță

a fost silit să fugă în Transilvania.

Pag. 31

De acolo Cantacuzinii, l-au pornit cu pâră în contra lui Brâncoveanu la Constantinopol,

unde se afla și fratele său Mihai Racoviță VV. Spătarul Mihai Cantacuzino, scria din București

lui Racoviță la Constantinopol: ,, îmi pun capul pe buștean, dacă Brâncoveanu nu va cădea viu în

mâinile trimisului Porții ”.

Vizirul a pornit pe Mustafa Aga Capegi Bașa, poruncindu-i ca, sosind în Muntenia, să

urmeze sfaturlie Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Mustafa Aga, a fost primit cu alaiu la curtea lui Brâncoveanu, și a citit în fața boierilor,

firmanul prin care Constantin Brâncoveanu este mazilit din Domnie, pus la opreală și trimis la

Constantinopol cu toată familia și cu toată averea lui.

Toți boierii s-au speriat, numai Stolnicul constantin Cantacuzino s-a bucurat, și a spus că

nimeni nu se împotrivește poruncii.

Pag. 32

A doua zi, pun în scaun Domn pe Ștefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin

Cantacuzino (1714-1716).

Brâncoveanu, ajuns la Țarigrad, este aruncat în închisoarea cu șapte turnuri, unde este

supus torturii, cu toată familia lui, spre a destăinui unde își ține comorile sale, despre care, se

povestea în Constantinopol, lucruri de necrezut.

Bostangi Pașa, îi spuse că dacă plătește în cinci luni 20.000 de pungi (10.000.000 lei) va

fi iertat. Dar nici Brâncoveanu nu avea atât.

În ziua de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu cu cei trei fii ai săi au fost decapitați,

trupurile lor aruncate în mare, iar capetele lor purtate prin târg și așezate trei zile înaintea Porții

Seraiului.

Brâncoveanu, ca domn al Țării Românești, a fost de o activitate neobosită, sta ca un

soldat cu arma în mână, pus de strajă în fața dușmanului și pândea necontenit intrigile, spre a le

sfărâma chiar în fașa lor.

Pag. 33

Înclina spre nemți, dar ținea și cu turcii. După ce aceștia s-au împăcat cu nemții, se

ajunge cu muscalii sub Petru cel Mare. Dușmănit de turci, de tătari și de francezi, izbutea să

cumpere pe cei ce-l dușmăneau și astfel înlătura pericolele.

1.Încă din anul 1660, când împărățea Sultanul Mahomed al IV – lea, Poarta năzuia să se

alcătuiască Țara Românească cu Turcia. Dovadă este:

Viind Domn al Țării Grigore Ghika, a rămas Cantacuzino Capukihaia pentru săvârșirea

treburilor, care mergând la Constantinopol, a aflat că Poarta vrea să orânduiască beglerbei la

Țara Românească, care să rămâie desăvărșit țării turcești (1660).

Pag. 34

După ce Postelnicul Constantin, a scăpat Țara, cu ostenelile sale, din această primejdie, s-

a întors în București.

Oridecâte ori țara era amenințată să se facă pașalâc, boierii pridideau la Poartă, cu pungile

și cu diamantele.

Pag. 37

Cea mai crudă soartă a izbit neamul Cantacuzinilor în anii 1595-1716.

În această vreme, au fost uciși de mâna turcilor ((pag.38 )) Andronic Cantacuzino (1595),

Șerban Cantacuzino VV (1688), Stolnicul Constantin Cantacuzino, Spătarul Mihai Cantacuzino

și Ștefan Cantacuzino VV (1716); iar Postelnicul Constantin Cantacuzino ucis din ordinul lui

Grigore Ghika VV în țară.

Spătarul Mihai Cantacuzino lăsă clironomi, din căsătoria cu trei neveste, pe un fiu și pe

cinci fete ale sale și adică:

1. Comisul Mihai Cantacuzino care era foarte prost. Cu toate că tatăl său l-a însurat și la

prăpădenia tatălui său, această prostie l-a scăpat de la moarte. După moartea tatălui său,

el a mai trăit puțin, până după 1722. De la această seminție nu a rămas, așa că, parte

bărbătească, din Spătarul Mihai Cantacuzino, s-a stins. ((pag.39))

2. O fată s-a măritat după Tudorache Gulliano și murind nu i-a rămas copii.

3. Fata Ilinca, s-a măritat după Dumitrașcu Racoviță, frate cu Mihai Racoviță VV, a căror

mumă a fost iar Cantacuzină, fata Timoei Cantacuzino, fiul lui Andronic cantacuzino. Ea

a avut două fete și trei fii: a. pe o fată a măritat-o după Iordache Balș; b. pe o alta după

Iordache al Lupului, pe care l-a tăiat Grigore Ghika VV, 1727; c. băiatul Dvornicul

Răducanu Racoviță, care a rămas în Moldova și la moarte a lăsat o fată; d. Dumitrașcu

Dvornicul, care a locuit în Muntenia și s-a însurat cu Despa, fata Clucerului Andronache

Palada, de la care i-a rămas un fiu și o fată; e. Ioniță Racoviță, care a trăit în Muntenia și

s-a însurat cu o moldoveancă, Elinița, sora Hatmanului Razu, după care a rămas doi copii.

4. Fata Ancuța a Spătarului Mihai, care s-a măritat după Slugerul Chirca Rudeanu în

România și a avut două fete și doi băieți : ((pag.40)) a. fata Bălașa, s-a măritat întăi,

după Banică, feciorul Spătarului Șerban Greceanu; apoi văduvind, s-a măritat după

Constantin Lupoianu, de la care n-a rămas copii; b. fata Ilinca s-a măritat după Șetrarul

Matei Călinescu, de la care a rămas o fată; c. Barbu Rudeanu, s-a însurat după Marica,

fata lui Pătrașcu Călinescu, de la care nu a rămas copii; d. Mihai Rudeanu, însurat cu

fata Tufeanului de la care a rămas o fată.

5. Fata Spătarului Mihai Cantacuzino s-a măritat după Toma, fiul lui Hrisant Cămărașul,

grec de la Hio, numit Cozliceanu, după satul Colziciu, ce i-a dat socrul său de zestre. De

la dânsul a rămas un fiu și o fată: a. Maria, s-a măritat după Logofătul Constantin

Brâncoveanu, nepot de fiu al lui Constantin Brâncoveanu VV, de la care a rămas doi fii;

b. Toma s-a însurat cu Bălașa, fata Zătreanului și văduva Barbului Oteteleșanu, de la care

a rămas un copil. ((pag.41))

6. Fata Spătarului Mihai Cantacuzino, s-a măritat după Serdarul Constantin Argintoianu, de

la care a rămas un fiu.

Spătarul Mihai Cantacuzino, de mic credincios lui Dumnezeu, viețuind în tinerețe tot

torturat și chinuit, își sfârșește viața fiind gâtuit și capul pus în proțap.

Ce crudă soartă, pentru cel ce s-a jertfit binelui și milosteniei.

Numele Spătarului Mihai Cantacuzino rămâne nemuritor în veci, prin așezămintele

nepieritoare, întemeiate de el, care ajută necurmat pe aproapele setos sau flâmând, străin, sărac

sau scăpătat.

Pag. 42

Spitalul Colțea, la început s-a cârmuit după diata Spătarului Mihai Cantacuzino, de o

Epitropie ai cărei epitropi au hotărât să fie purtători de grijă și ai schitișorului Sinaia.

Această epitropie, neatârnată până la 1832, se întrupează, la această dată, în Eforia

Spitalelor pământenești.

Starea aceasta urmează până la 1864, de când ființează așezământul Eforia Spitalelor

Civile, de care ține Spitalul Colțea și Mănăstirea Sinaia. Această Eforie, credincioasă ziselor

Spătarului Mihai Cantacuzino, adăpostește pe bolnavi săraci și îi caută, și miluiește pe cei în

lipsă.