Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Universitatea București

Nume: Heroiu Alexandra-Andreea

Specializarea: Psihopedagogie Specială

Anul: II

Referat

Afazia

Ansamblu al tulburărilor limbajului consecutive unei afectări cerebrale, mai adesea corticală decât subcorticală și emisferică stângă decât emisferică dreaptă.

În clinica neurologică, se obișnuiește să se diferențieze mai multe forme de afazii în funcție de tipul de alterarea debitului verbal (rapid pentru afaziile fluente, încetinit pentru cele nonfluente) și în funcție de predominanța tulburărilor în diversele activități verbale pe care le constituie denumirea, repetarea orală și înțelegerea auditivă.

Au fost astfel caracterizate afaziile globale, Broca, transcorticală motrică, Wernike, de conducere, amnezică, transcorticală senzorială.

Această clasificare este astăzi contestată din cauza eterogenității tulburărilor și a pacienților grupați în cadrul acelorași sindroame și pentru că este stabilită în lipsa oricărei relații cu modelele actuale ale funcționării lingvistice. Clasificarea afaziilor rămâne o bază pentru comunicarea între cercetători, oferindu-le o primă descriere generală a tulburărilor.

Cercetările asupra afaziei au drept obiectiv descrierea tulburărilor limbajului, determinarea ariilor cerebrale și a mecanismelor neurofiziologice subiacente activităților de limbaj și înțelegerea proceselor psihologice răspunzătoare pentru alterarea diferitelor niveluri lingvistice ale activității verbale.

Delimitări conceptuale și preocupări în studiul afaziei

Încă din cele mai vechi timpuri au fost înregistrate o serie de preocupări cu privire la afazie și la delimitarea acesteia de alte afecțiuni în care sunt implicate diferite tulburari ale limbajului și comunicării.

Afazia constă în piersderea parțială sau totală a capacității de comunicare orală și scrisă datorită unor accidente cerebrale. Totodata, sunt afectate ăn diferite grade funcțiile memoriei, atenției, gândirii, dar și echilibrul personalității.

Gradul deteriorării psihice este dependent de întinderea și profunzimea zonei afectate, de nivelulintelectual, de rezistența persoanei la factori perturbatori, etc.

Apare mai ales la adulți si la bătrâni, fiind produsă de hemoragii cerebrale, leziuni vasculare, ateroscleroza vaselor sanguine, traumatisme craniene deschise sau închise, tulburări de nuctriție ale creierului.

Pierre Marie credea că afazia nu poate exista la copil. Apoi s-a arătat că, în mod excepțional, leziunile provenite din mica copilărie pot provoca pierderea limbajului. Odată cu dezvoltarea traumatologiei- afazia postinfecțioasă și cea prin afecțiuni vasculare ale creierușui fiind rare la copil- existența ei a apărut destul de banală.

Mai întâi de toate trebuie făcute unele precizări și discriminări. Studiul afaziei copilului a infirmat concepșia că afazia adultului ar fi comparabilă cu dezvoltarea limbajului infantil. Astfel spus, limbajul afazicului adult ar reproduce stadii prin dezvoltarea limbajului copilului normal.

,, Comparația dintre vorbirea copilului și afazici, spune Albricht, arată mai multe deosebiri decât asemănări, atât în ceea ce privește limbajul, cât și comportamentul: afazia nu trebuie înțeleasă în aceeași termeni și pusă în paralel cu dezvoltarea copilului.”

Pe de altă parte, nici afazia copilului nu reproduce stadii primitive de dezvoltare a copilului normal: copilul afazic nu are un limbaj și o vorbire asemănătoare copilului normal de vârstă mai mică.

Așadar, am văzut că nici tulburările de limbaj și vorbire ale copilului din sfera cuprinzătoare a disfaziei nu sunt comparabile cu stadiile de maturizare ale vorbirii copilului normal. Afazia copilului arată, împreună cu disfazia, o comunitate de simptome care defapt înseamnă o identitate de natură. Ceea ce ne interesează este deci, paralelismul între simptomatologia disfaziei, cu sfera larg cuprinzătoare pe care i-am descris-o și afazia copilului, adică elementele comune de tip afazic, care individualizează ceea denumim ,,tulburare de limbaj și vorbire”.

Între 4-10 ani, dezintegrarea limbajului este cu atât mai asemănătoare cu ceea ce întâlnim în afazia adultului cu cât copilul este mai mare- după vârts de 10 ani afazia copilului nu mai are caractere particulare . Aceste caractere particulare ale afaziei copilului în vârstă de 4-10 ani, comparabile cu elementele caracteristice din disfazie, pot fi grupate în tulburări ale pronunției, deficit în vocabuluar și evocare, alterări ale structurii frazei. Găsim o degradare globală a funcției limbajului și vorbirii, străbătând toate planurile pe care se desfășoară funcția – de la fonetism până la planul intelectual al operațiilor de analiză și sinteză.

Simptomatologie:

a. Sindromul de dezintegrare fonetică – este asemănător la copilul afazic cu ceea ce întâlnim la adultul afazic și constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza inițială, de tip diatonic, ulterior. Pe lângă acestea, apare un element apraxic, explicând fenomenele mai complexe cum sunt metafazele și asimilările, rezultate dintr-o insuficientă diferențiere a punctelor de artticulare și subordonate influenței fonemelor situate anterior sau posterior, în fluxul vorbirii;

b. Disocierea automatico-voluntară – este netă la copilul afazic, unde întâlnim o bună păstrare a cântului. Este deasemenea netă la disfazicul bâlbâit, unde automatismele limbajului (recitare de versuri, cântul), se desfășoară fără blocaje. Dificultățile de evocare se întâlnesc atât la adultul afazic cât și la copilul afazic sau disfazic: un anume cuvânt, care nu poate fi evocat, apare în seria verbală în care e în mod greșit inclus. Ele se

manifestă la copilul disfazic mai mult prin lapsusuri, sărăcie verbală și de vocabular, confuzii de sens, descriere simplistă a imaginilor, incapacitatea de a organiza povestirea;

c. Agramatismul – e mai limitat la copilul afazic și disfazic decât adultul afazic și redus mai degrabă la o simplificare a sintaxei și frazeologiei, erori gramaticale, erori de legătură, de timp, de construcție, inversiuni de topica frazei, etc.

d. Atingerea masivă a lecturii și mai ales a scrisului – copilul afazic prezintă o putenică dislexo-disgrafie, ceea ce se explică desigur pe baza principiului jacksonian : achizițiile cele mai recente sunt și cele mai fragile. Copilul disfazic, indiferent de aspectul de prim plan sub care este etichetat, prezintă de asemenea dificultăți în deprinderea scris-cititului;

e. Reducerea activităților expresive – aspectul predominant al afaziei copiluluie cel motor : comprehensiunea este mai bine păstrată decât expresia și nu semnalizează niciodată evoluția către tipul Wernicke. Reducerea activităților expresive, masivă, izbitoare, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci și scrisul. În fază inițială, copilul afazic prezintă un mutism aproape total, caracteristic, mergând până la reducerea activității gestuale și evoluând, către o mare sărăcie a vorbirii spontane:- Nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vorbirii- circuitele la copil fiind

în dezvoltare. Deci, insuficient stabilizate, desfășurarea automatică a formulărilor lingvistice apare cu atât mai redusă cu cât copilul este mai mic;

- Nivelul elaborării psiho-lingvistice – la copil limbajul nu este încă substratul gândirii și mijlocul fundamental al relației interumane;

- Tipul reactivității psihologice a copilului – copilul reacționeză la dificultăți și conflicte prin izolare, mutism, reacție de demisie. Copilul fazic este blând și ascultător, mai degrabă tăcut și trist.

f. Caracterul regresiv al tabloului clinic – caracteristic pentru afazia câștigată a copilului este regresia rapidă și amplă a simptomelor, cu remarcabila recuperare a limbajului. O regresie asemănătoare se constată și în diferitele forme de disfazie, motiv pentru care unele din ele au primit calificativul de ,,evoluție”.

Din secolul al XVII-lea, datele prezentate de diverși autori asupra afaziei devin tot mai consistente și se bazează, pe observații clinice. Astfel, Schmidt descrie un caz cu tulburăti de limbaj de tipul afaziei motorii, concomitent cu existența deficitului motor la nivelul membrelor drepte. Bolnavul respectiv întâmpina dificultăți la citit, dar avea păstrat scrisul. Alexia de carea suferea s-a menționat și după ca afazia s-a restrâns și subiectul avea posibilitatea să comunice mai bine.

Albert Pitres (1898) a prezentat năște cazuri pe care el le numește afazie amnezică pură. În asemenea situații, dificultățile de limbaj ale subiectului sunt determinate de uitarea cuvintelor necesare exprimării conținutului ideativ. El considera că o asemenea formă de afazie este determinată de lezarea lobului parietal inferior cu posibilitatea ca în unele cazuri leziunea să poată fi extinsă și la nivelul girusului angular. Întrucât zona respectivă, nu este singura care poate fi implicată în stocarea memoriei cuvintelor, afazia se poate produce și ca urmare a

deficitelor de conexiune dintre cortex, în general și centrii psihosenzoriali. Don acest motiv, afazia amnezică mai poate fi numită și afazie transcorticală. Pitres a sesizat că afazicii studiați nu se manifestau identic, unii erau conștienți de tulburarea lir parafrazică, iar alții nu putea realiza diferența respectivă.

După cum s-a văzut, problematica afaziei este una dintre cele mai studiate, atât din perspectivă medicală, cât și din cea psihologică, dar este departe de a fi complet elucidată, rămânând astfel, o serie de aspecte controversate și disputate de pe poziții diametral opuse.

Broca (1861) pornește de la un caz de afazie, un bărbat de peste 50 de ani, care a pierdut funcția limbajului la 21 ani și care repeta de câteva ori o singură silabă ce o putea pronunța, dar reușea să înțeleagă bine vorbirea celor din jurul său. După observarea și a altui caz asemănător, Broca emite ideea că afemia(afazia motorie) este localizată în a treia circumvoluție frontală stângă. Subiecții descriși de Broca cu afemie înțelegeau vorbirea și aveau idei, dar nu le puteau exprima prin cuvinte, din cazua dificultăților de coordonare a mișcărilor de la nivelul aparatului fonoarticulator.

Broca consideră că, vorbirea se păstrează, iar mușcii vocii și articulațieinu sunt afectatți, așa cum nici la nivelul auzului și a intelectului nu apar modificări majore, dar deteriorarea vorbirii articulare se produce prin existențaa unei leziuni cerebrale, care determină dispariția memoriei mișcărilor implicate în articularea cuvintelor, fără a interveni tulburări ale intelectului.

Trousseau (1877) considera tocmai că afazia semnifică, o pierdere a memoriei cuvintelor, a memoriei mișcărilor articulării acestora, ca și a inteligenței.

O altă contribuție importantă la explicarea afaziei este aceea aa lui Wernicke(1874) care descrie afazia senzorială ca un substrat lezional la nivelul primei circumvoluții temporale. El demonstrează că, în afazie principalul fenomen ce o determină constituie lipsa de înțelegere a vorbirii, ca urmare a lezării lobului temporal posterior din emisfera stângă. Deși unele funcții ale limbajului sunt afectate, el a negat că afazicii prezintă obligatoriu și tulburări ale intelectului.

Când se produce afectarea conexiunilor dintre aria Broca si aria Wernicke, subiectul prezintă dificultăți de expresie verbală, cu toate că se păstreză, parțial, înțelegerea vorbirii.

Wernicke este cunoscut și prin descoperirea teoriei asociaționiste a afaziei, ce se bazează pe descrierea punctelor de asociație de la nivelul creierului, care sunt legate între ele prin fibre comisurale, facilitând astfel, producerea activităților senzoriale și a facultăților intelectuale prin înregistrarea ,,imaginilor” de la cele doua niveluri, permițând funcționarea unitară a sistemului psihic uman.

Clasificare și simptomatologie în afazie

1. Determinarea exactă a cauzei afaziei nu se poate realiza în toate cazurile, unele din ele rămânând doar la stadiul ipotetic;

2. Unele forme de afazie sunt produse prin afectarea mai multor componente anatomo-fiziologice și devin greu de stabilit care dintre acestea este dominant;

3. Întinderea și profunzimea leziunii din afazie nu pot fi decât relativ aproximate;4. Capacitatea de rezistență sau de fragilitate la factorii nicivi diferă și ea de la o

persoană la alta, ceea ce determină un anumit grad de varietate a întinderii fenomenului afazic;

5. Din punct de vedere al simptomatologiei afaziei, avem de-a face cu o varietate de manifestări, atât la nivelul limbajului, cât și la nivelul întregii activități psihice care depind de o serie de condiții, cum ar fi:a) Vârsta cronologică a subiectului influențează nemijlocit rezistența sau fragilitatea

la instalarea tulburărilor provocate de afazie și de fenomenele complementare acesteia;

b) Există o mare varietate a fenomenelor psihice pe parcursul fenomenului afazic;c) Nivelul de cultură și al capacităților verbale ale persoanelor înainte de

îmbolnăvire pot imprima un anumit grad de conservare sau de diminuare a activității psihice;

d) La debutul afaziei, fenomenologia psihică este extinsă, iar cu timpul, ea se retrage, rămânând dominatoare, mai mult timp, aspectele de bază, definitorii ce circumscriu forma respectivă de afazie;

e) În general, simptomatologia afaziei, atât cea psihică, cât și cea somatică, are un caracter tranzitoriu sau de stabilitate, în funcția de evoluția afaziei;

f) Evaluarea simptomatologiei ,,pure” afaziei în raport cu cea complementară se realizează cu dificultate, deoarece sunt puține teste elaborate sau adaptate prin studiul fenomenului afazic;

g) Nivelul de instrucție și de educație anterior îmbolnăvirii subiectului are și elun rol important pentru toate manifestările psihice pe care le înregistrează afazicul, de unde rezultă și comportamente atât de diverse și de specifice pentru fiecare subiect;

h) În concluzie, sunt întâlnite, adeseori, aspecte simptomatologice comune în forme diferite de afazie, iar departajarea lor prin marcarea specificului fiecăreia comportă un grad de dificultate sporit.

Afazia dobândită a copilului

Caracterul dobândit al afaziei la copil și adult rezultă dintr-o leziune cerebrală ce nu se poate reduce la nedezvoltarea limbajului sau la un retard de dezvoltare, întrucât fenomenologia

afaziei este extrem de complexă, afectând nu numai limbajul, ci într-o anumită măsură, toate palierele activității psihice.

Diagnosticul afaziei și recuperarea afazicului

La copil simptomele nu sunt atât de bine conturate ca la adult și nici factorul etiologic suficient de afirmat în toate cazurile, ceea ce îngreunează diagnosticarea, dar având în vedere cunoștințele de psihologie se știe că la copil se manifestă o mare plasticitate a sistemului nervos, fapt care duce la creșterea capacității de achiziție facilitând recuperarea. La aceasta se adaugă și alte aspecte și anume acelea legate de formele afaziei infantile ce nu sunt atât de severe ca la adult, și în genere, copilul nu trăiește atât de bulversat în planul personalității și reușește să depășească mai uțor tensiunea, frustrația și anxietatea.

Demersul inițial în domeniul recuperării este acela de a influența pozitiv atitudinea familiel, prin organizarea mediului înconjurător în care trăiește subiectul pentru a-l putea determina să simtă afecțiunea celor din jur și să se plaseze într-un confort psihic permanent.

Cea de a doua etapă, constă în motivarea subiectului pentru activitățile recuperative prin insuflarea încrederii în forțele proprii și crearea înțelegerii că unele dificultăți pot fi depășite.

Etapa a treia este cea mai importantă, dar și cea mai dificilă, se concretizează în aplicarea unr tehnici recuperative care cuprind demersul medical, psihologic și logopedic.

Afazia congenitală

Prezența unui retard accentuat la nivelul exprimării verbale și al înțelegerii fără a fi însoțit de deficite comportamentale, perceptiv-motrice și intelectuale atât de severe ca în alte situații de copii care, dintr-un motiv sau altul nu reușesc să acționeze și să utilizeze limbajul;

Etiologia discriminantă în producerea afaziei congenitale este de obicei, implicată și în determinarea unor afecțiuni auditive ușoare, ceea ce contribuie la creșterea de achiziții corecte, a discriminării sunetelor și a redării lor;

Evidența unei întârzieri cognitive, determinată atât de factorii etiologici ai afaziei congenitale, cât și de inexistența vehiculării informațiilor din mediul înconjurător ce limitează dezvoltarea psihică normală:

Apar perseverării în elaborarea răspunsurilor la anumiți stimuli sau în executarea unor acțiuni însoțte de o instabilitate emoțională, mai frecventă și mai accentuată, în raport de gravitatea afaziei, etc.

Diagnosticul afaziei și recuperarea afazicului

Este important să subliniem că diagnosticarea afaziei de timpuriu prezintă avantajul nu numai al cunoașterii acesteia și a adaptării unor măsuri adecvate de dezvoltare a existenței afaziei. Un diagnostic precoce permite încadrarea copilului într-un program de recuperare tocmai

atunci când receptivitatea este maximă și când transfromările anatomo-fiziologice sunt favorabile modelării.

Program de recuperare:

a) Stimularea atenției copilui pentru lumea sonoră, prin utilizarea de activități care să ducă la identificarea sunetelor familiare odată cu localizarea sursei sonore;

b) Familiarizarea cu sunetele diferitelor instrumente muzicale și identificarea lor după sunetul produs, iar în orine succesivă, copilul va fi învățat să identifice sunetele și zgomotele;

c) Sensibilizarea copiilor la caracteristicile sunetelor după intensitate, durată, înălțime, timbru și ritm.

În concluzie, afazia constă în pierderea parțială sau totală a capacității de comunicare orală și scrisă datorită unor accente cerebrale, iar gradul deteriorării psihice este dependent de întinderea și profunzimea zonei afectate, de rezistența persoanei la factori perturbatori, de nivel intelectual, etc.

Bibliografie

1. Constantin Păunescu, Nicolae Toncescu, Virginia Sorescu, Miron Neagu, Introducere în Logopedie (vol 1), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

2. Emil Verza, Tratat de Logopedie (Vol II), Editura Semne, București, 2009.3. Larousse, Marele Dicționar al Psihologiei, Editura Trei,2006.4. Partenie Ancuța, Logopedie (curs), Editura ,,EXCELSIOR” , Timișoara, 1999.