alexandra stuart - cercetatoarea

8/18/2019 Alexandra Stuart - Cercetatoarea

1/121

ALEXANDRA STUART

Cercetătoarea

ALCRIS Romance

Capitolul 1

Tuturor li se întâmplă o dată în viaţă ca destinul sau şansa – sau chiar ceamai bună prietenă – să-i lovească pe neaşteptate, făcându-i să se analizezeîndelung şipe îndelete.

Primisem o astfel de lovitură după câteva săptămâni de la moarteamamei. E puţin spus că era neaşteptată, căci venea din partea medicului defamilieunuldin ceimai buni oameni pe care-i cunoşteam, care fusese unmunte de putere pentru amândouă în timpul îndelungatei suferinţe amamei. Venind din partea lui, fu realmente o lovitură, deşi John Mallory fuextmde blând şinu încăpea îndoială că aveam nevoie de asta.

— Ce intenţionezi să faci acum cu viaţa ta, Stacey? întrebă el, privindu-mă cu gravitate.Eştilbernutrebuieămairămâi în Danesmead, acumcămama ta nu mai e, nu? Adică, nu te mai reţine nimic aici, nu-i aşa?

— Nu mă mai reţine nimic? îngânai eu, zgâindu-mă la el şi observându-iecaredetaliualgurii aristocraticeşaosumului confortabil pe care-lpurtamereu, de parcă nu-l mai văzusem niciodată

—până atunci. Părul lui negru încărunţise puţin pe la tâmple, observai,

surprinsăăumai văzusem până atunci. Am crezut că… ai spus că vrei sămă ocup de consultaţii în locul tău…

— Desigur că vreau să te ocupi de consultaţii, interveni John, puţinnerăbdător.Câteva săptămâni. Ţinându-mi locul, vei avea şansa să-ţi intriianmână şi o să-ţi redea încrederea în abilităţile tale profesionale, căci efoarpuţinprobabilsăapară vreun caz căruia să nu-i poţi face faţă. Înafeasmnevoiedeo vacanţă – nu mai sunt aşa de tânăr ca pevremuri – şi va o ocazie trimisă din cer să-mi pot lua una. Te-ai gândit la


2/121

viiluStacey?Scuturai din cap, uluită şi puţin rănită. John Mallory făcuse de câteva ori

aluziecăaveanevoie de un asistent – sau că s-ar putea chiar să-şi ia unpartener–mconcluziacăacăroiam să ucrezuelpermanent,probabilarutea aranjat.Lucrasem ca asistentă a lui în ultimele douăsăptămâni şi gândindu-mă, nu-mi puteam aminti vreo ocazie în care să-i datmotive să-mi pună la îndoială abilităţile. Desigur, eram ruginită, dar nuspusesecăam competentă să-i ţin locul câteva zile? Oare ce v rusese săspună când îmi amintise că sunt liberă să plec din Danesmead? Moarteamamei îmi permitea să-mi reiau profesia şi amândoi ştiam că voi nevoită,dinmotive nanciare. Biata mamă nu avusese prea mult, casa era ipotecatăşormeraprea mare şi prea dicil de întreţinut ca să vreau să maiocuiesccolo,sgură.

— John, începui nesigură, nu înţeleg prea bine. Nu vrei să rămân aici?— Ce vreau eu nu contează, copila mea dragă, răspunse John, cu o iritare

neobişnuitălaelMă gândesc la ce e mai bine pentru tine şi am reectatmult, chiardacă tu nu ţi-aipus problema. Te-ai îngropa de vie dacă am

parteneriŞtmine.Făcu un gest spre fereastra pe care sezăreastduţacuşiruridecasepitoreştmnolente în căldura după-amieziişipărăsiteexcepţuneidubiţede pâine caree depărta de uşaaPough şiHarrow. Ăsta e capătul lumii, Stacey. Aici, nu seînâmplă niciodată nimic de importanţă medicală. Şi dacă s-ar întâmpla, artrmis aSpitalulGeneral din Merton, să se ocupe altcineva de el. Ridicădinumeri. Oh, mie îmi convine, pentru că nu am ambiţii. Dar tu eştiambiţioasă şi ai talentulsălizezioriceune–ai ajuns departedacăairămas la St. Joseph, Stacey.

— Dar asta e de domeniul trecutului, spusei eu, înroşindu-mă. N-amrămas.

— Nu, ai venit să ai grijă de mama ta.— A trebuit, John. Nu avea cine altcineva. Şi în afară de asta, eu…— Mai era sora aceea a t a, nu-i aşa?— Mandy? Da, dar oricare din noi ar venit, ar trebuit să renunţe la

careemcalicată,explicaupentondefensiv.John


3/121

n-oplăcuseniciodatăpe Mandy şi nu făcea un secret din faptul că oconsideraegoistăpentrucă n-o vizitaseatâdedes pe biata mama, cumprobabilarputut. Dar lucrurile nu fuseseră uşoare pentru ea după ceplecaseeADA; muncise din greu, ca membră obscură în diferite teatreambulante şi nu avusese bani sau timp pentru călătorii în Yorkshire. Cândînceledinurmă reuşise ca actriţă de televiziune, în serialul „Spitalul ”,pierduseobiceiulde a veni acasă şi oricum, agravarea stării mamei i sepăreaoartepărătoarenuputeam s-o condamn. E oribilsăvezipecineva iubitînultimele stadiialeunei boli dureroase, iarMandyeopersoană sensibilă,mai uşor de întristat decât majoritatea, aşa că maidegrabă o descurajasem să mai vină spre sfârşit. Cu toate că J ohn insista cuobstinaţdacăaşrugat-o săvină,arinventat scuze să stea departe.

Din punctul mamei de vedere, nu contase. „Spitalul ” era în două seri pesăptămână şi, indiferent câtde rău îi era,mama se uitase întotdeauna laecarepisod de jumătate de oră, la micul televizor pe care i-l instalaserămîndormitor.Credeam sincer că-i plăcuse mai mult performanţascicemai mici decât îi plăcuseră vizitele scurte şi neregulate

aeMandy. Ironie, când fusese aproape de sfârşit şi mintea începuse să isenceoşezeămaginea creionată pe micul ecran şi-mispuseseadesea,cu licărireacadăamândriei materne, de operaţiile dicilesaude diagnosticelegenialepe care Mandy le stabilise, şi adăugase curgret: „Păcat că nu poţi să-i urmezi exemplul, Stacey dragă. Dar desigur, eaafosdintodeauna cea steaţăodina.Mi-am dat seama de astaîncăed eraţimici. ”

Cred că uneori ne confundase şi de cele mai multe ori păruse să uite căînreamdoctoriandy făceaportretuldramatic al uneirezdentecareacceptaresponsabilităţinfacăoraunconferenţiarcuexperienţăs-acutremurat în realitateDar nu o deziluzionasem – biatadenu-imai rămăseseră oricum prea multe iluzii – şi nu-i purtasem picăpentrumândria faţă de Mandy, care în ciuda tuturor obstacolelor, avusesepână laurmă un succes răsunător în cariera pe care şi-o alesese. În oricecazamţinutenorm la sora mea mai mică şi acum, auzind notadeezaprobare din vocea lui John Mallory, mă grăbii să-i iau apărarea:


4/121

— Cred că o judeci greşit pe Mandy, John. A muncit din greu pentru totceareşi

— Cu excepţia moştenirii de la mama voastră, îmi aminti John. Cu omână ridicată, mă făcu să tac. Bine, bine, ştiu ce o să spui, aşa că nu te maiobosiOricum, nu vorbeam despre Amanda, vorbeam despre tine. Despreviilu

— Ei bine, ce-i cu viitorul meu? îl provocai eu neelegant. Am pierdut treianiDacă nu mă vrei sau crezi că nu sunt destul de bună ca să-ţi devinasomicaut de lucru la alt medic. Sau să u locţiitoare–suntdestuleocuri.

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Stacey, nu te încăpăţâna să măînusniciodatăcănu eşti destul de bună şi cusuranţăn-amspus cănu te vreau în practică. Toată lumea te-ar lua cuasaâinedacăm-aş gândi numai lainemeu. Dar încerc să fac cum e mai bine pentru tine, nu înţelegi?

— Bun, cedai eu. Atunci, ce propui să fac?— Spui că ai pierdut trei ani – adevărat, aşa este. Mă privea cu severitate

şmicoborâi privirea,prefăcându-mă că scotocesc în geantă după ţigări.Johnîmi împinse pe masă pachetul lui şi continuă: până acum, dacă ai rămas la spital,aiavutliagice.R.C.C. După numele tău, ai fostşedelucrărişnvipropiatadevenitconferenţiar.Fărăîndoială,aprimit o bursă de cercetătare pe lângă o universitate, ca cea pe care airefzadam realizaprma dată de ceo ală suferea mama ta. Îmi ţinubrichetadu-mi în continuare faţa cu o expresie ciudată. Ar trebuitsăemat.Le dai un exemplu rău pacienţilor.

Pufăii sdătoare câteva inele de fum.— N-am fumat niciodată în faţa pacienţilor tăi, John.— Oricum, ţigările tot nu-ţi fac bine. John îşi scose pipa şi tutunul şi

începus-oumple, cu o deliberare iritantă. Dacă ţii neapărat să fumezi, artbuisăeunadinacestea– celpuţin în particular.

— Am înţeles că discutăm ce e mai bine, din punctul tău de vedere,pentrumine, subliniai eu, inhalând cu plăcere conştientă fumul de ţigară.Mama fumase aproape continuu, în ciuda sfatului lui John, şi de asta


5/121

fumam şi eu. Sau cel puţin aşa încercam să mă conving. Dar se pare că amaunslabiceiurieleroaste.

— Ai perfectă dreptate, încuviinţă el, cu un zâmbet strâmb şi cu mâinilemari, pătrateblânde ncă ocupate cu pipa. Şi este important, dragă Stacey.Aceştitreianipot recuperaţi, să ştii– eştitânără,dedicată şiaiun creierbun.Tu.

— Tânără! exclamai indignată. Luna viitoare împlinesc treizeci de ani!— Asta înseamnă că eş ti tânără, draga mea. John îşi atinse cu coada pipei

tâmplele încărunţite.Aşteaptă să ajungi la vârsta mea şi abia atunci poţi săteângiuntcuoptani mai mare decât tine, nu uita.

Într-adevăr, uitasem; îl crezusem mai bătrân, dar avui grijă să nu-i spun.JohnMallory fusese atâta timp parte din viaţa mea, încât ajunsesem să-lprivesccapeun stâlpde sprijinşdându-mi brusc seama că dacă-i voiurma sfatul, nu va mai nimic de genul ăsta, conştientizai un junghi îninmă. Fusese un prieten de nădejde şi o vizitase regulat pe mama în ultimiitiimaginasem niciodată viaţa fără el.

— John, spusei eu cu voce mică, nu vreau să plec din Danesmead. De ce

nupot să rămân să lucrez cu tine? Era o pledoarie disperată, născută dinteamă şi,presupun, din lipsa de încredere şi simţind asta, se ap lecă să-mi iamâna într-a lui.

— Pentru că-ţi datorezi ţie însăţi să te întorci la St. Joseph, răspunse elhotărâtSărendeirămas.

— Nu la St. Joseph, obiectai eu. La alt spital… la General din Merton, deceu?Nu puteam să-i spun de ce St Joseph nu intra în ecuaţie, cu toate căprobabilşthm.Logodna mea cu Harvey

Lomax fusese anunţată în „Telegraful ”şi Harvey venise de câteva ori laDanesmead înainte să ne despărţim. De fapt, John îl cunoscuse. Îi înfrunatipriviavăzuireproşulmut din ochii lui cenuşii şi începui să inventezscuze.N-aş obţine un interviu la St.Joseph,dar aGeneral sunt întotdeaunaposturivacanteocmai am văzut în B.M.J. Că au unul de chirurg şi.John nu mă lăsă să i

încheieurimele.— Pentru tine, Spitalul General din Merton ar însemna aproape aceeaşi


6/121

rdeaentcancazulîncarirămâne aici, Stacey – şi nu trebuie să-ţispun eu asta. În plus,dacă ai cititcuatenţieB.M.J., ai văzut că St. Josepharenumai puţin de trei anunţuri pentru personalul de la chirurgie! Trei!repetăeltriumfător.Cu avantaj acordat solicitanţilor din rândulabsolvenţiloror

— Unul este pentru şef de lucrări… începui eu fără să mă gândesc,tdândfaptulcăctimcuatenţie „British Medical Journal ”. Şi, după cummi-aiamintit, am făcut doar prima parte din C.R.C.C. Şi nu am niciun fel deexperienţăînchirurgieînultimii treiani.Şiştmse întâmplă – dauanunţuri,darposturilesunt deja reţinutepentru oameni care lucrează înprezentcaasisn-am nicio şansă să obţin vreunul din cele trei. Măîndoiescădiacum la mine pentru un post de chirurg. St. Josephenul din celemai bune spitale universitareinLondra, dacă nu cel maibun – comisia poate alege pe oricine şi e greu de crezut că s-ar opri la mine,nu? După trei ani de experienţă ca inrmieră, căci cu toată sinceritatea,alpotnumi, cu o. Îmi reţinui cuvintele care-mi stăteau pe limbă,hotărâtăuparsausănu u înrăită.

— Comitetul de recrutare de la St. Joseph n-ar ignora oferta unuimedaliat cu aur Delaney, spuse cu convingere John şi din nou simţii cummă înroşesc sub privirea lui zâmbitoare. Faptul că se întâmplase să câştigmedalia Delaney fusese realmente un noroc şi tocmai începeam să-i explicasadmă întrerupse. Mi-am luat. Ei bine, cred că ai numi-o libertate.De a-i scriedomnului Humphrey Jones, care, după cum probabil ştii, esteşeulcomisieide recutare,adăugă el, evitându-mi privirea. Ce ai uitat tu, ecănunchide-almeu.

— N-am uitat, răspunsei eu, şi în ciuda eforturilor mele disperate de amă controla, simţii că vocea îmi tremură puţin. Desigur că ar însemnatîndeplinireanuivissămă întorc laostulmeu spital, să continuu de undefusesem nevoită să renunţ, dar mai era şi Harvey, acum căsătorit cu JanetLethbridge,carepe vremuri îmi fusese cea mai apropiată prietenă. Dincauzalornuluasem în considerare posibilitateade a mă întoarce la St.Josephşicimdegând să candidezpentruvreunul, căci aşacum îi spusesem şi lui John, nu-mi trecuse prin


7/121

minte că aş putea avea succes. St. Joseph era un loc vast, era adevărat, şiHarvey era medic generalist, nu chirurg. Dacă mă întoarceam, era puţinprobabilsă-lvădîncursul resc a l sarcinilor.Dar.

— Nu vrei să ştii ce a spus unchiul Humphrey despre tine? întrebă John,nerăbdător

— Eu… oh, ba da, vreau. Dar n-ar trebuit să te deranjezi să-i scrii.Stmură mâna. Îl ştiam din vedere pedomnul Humphrey Jones şi, desigur, după reputaţie, dar din moment ceeragreude crezutcă-şamintea de mine, nu speram prea multe de larăspunsul lui.John scotoci unar

scrdedouă pagini. Cu meticulozitatea lui iritantă, o reciti pentru el,fămidea vreun indiciu despre conţinut.

— I-am scris pentru că n-am vrut să-ţi dau un sfat pe care să n u-l poţiurma, explică el, lăsând deoparte scrisoarea şi aruncându-mi unul dincaraghioaseleluizâmbete strâmbe. O să te scutesc de înorituri, Stacey. Esucientsă-ţuncădosarul tău de la St.Joseph e destul de remarcabil

încâminteascădetine.Unchiul mă asigură că dacă vei candidapentruvreunul din posturile anunţate, comisia îţi va favorabilă. Fireşte,nu-ţipoateromite mai mult de atât, dar a adăugat un post scriptum pecarţioeparteacealaltăşişteptainerăbdare,înpoda oricărei raţiuni.

— Da, iată, anunţă John şi citi cu voce tare: „Tocmai m-am gândit cădomnişoara Duncan ar putea candidatul perfect pentru una din burselenoastrelaCentrul PostuniversitarHarrowelds. Bursele acestea nu vor scoaselaconcurs.Sunt un soi de experiment, menite să ofere celor maipromiţători rezidenţianoştriun stimulent ca să rămână în serviciulmedical de aici, în loc săse a lăture «exportului de inteligenţă» şi să p lece însabsolventăaSt.Josephşimedaliată Delaney, domnişoaraDuncan ar avea şanse mari să e acceptată, deşi comisia i-ar putea cere săfacăoperioadăde probă de câteva luni înainte de a-i permite să plece cubursă,ocondiţieezonabilăîncazuleiPoatemă vei anunţa dacă doreşte s-oînscruşdacăda,spune-icăvoiavea nevoie de patru copii ale C.V.-ului


8/121

eişdedouă nume care să-i poată da referinţe. ”John făcu o pauză,privindu-mă în expectativă. Ei bine, ce spui, Stacey? Să-i spun unchiului căteurarowelds?

O clipă, nu putui decât să mă uit la el mută de uimire. Apoi, recunoştinţaîmi depăşi surprinderea şi sării impulsivă în picioare, aruncându-mă degâtulluişdu-lînbraţeEracopilăreanumă putui abţine.

— Oh, John, i binecuvântat şi mulţumesc! Bineînţeles că vreau să măînscaorpentruşansade a lucra ca cercetătoraHarrowelds!Ar un vis devenit realitate.

Centrul Postuniversitar Harrowelds fusese îninţat de către una dinduceseleoianumai doi ani în urmă şi se spunea că er a spitalul cel maimodern şi mai bine dotat de genul acesta din ţară – poate cel mai bun dinafaaStanindeaniipentruastfelderoiecteuse obţineau cuatâculaAnglia.Sub conducerea profesorului Adrian Kneller–unul din pionierii transplantului de organe, la ale cărui stagii participasemcastudentă– centrul se p ecializasenbolide rinichişidejaaveaun recordîmpresionant în aria transplanturilor ren ale. Dintr-o coincidenţă ciudată,

seaateuăeculcamaicitismun articoldespre subiectulacesuldinjurnalelemedicale ale lui John, dar nici în cele maifmoase visuri ale mele nu-mi imaginasem că voi lucra vreodată laHarrowelds. Lui John îi datoram şansa aceasta minunată şi, îmi amintiivinovată,doarucâtevaminute în urmă mă simţisem rănită şi ofensatădeoarecerezusem că nu vrea să-mi ofere un parteneriat la cabinetul lui.

Bietul John! Nici măcar nu-i dădusem crezare că-l abordase pe unchiulsăuînfavoareamea – un act de pur altruism, indiferent din ce punct devederepriveai,căcnuaveanimic de câştigat din asta. De fapt, probabil căpierduseasistentuldecareea realmente nevoie, ca rezultat al eforturilorudeatrageceva sforicaresă-mi permită să mă întorc la St. Joseph.Cunoscându-l, ghiceam că probabil nu va căuta pe nimeni să-l ajute lacabinetFhnMallory, va continua ca şi mai înainte, muncind pebrâncişadsămpiedice de alt neajutorat pentru care slujba va undar divin.Aşa cum, puţin mai devreme, ar fost şi pentru mine.

— Îţi sunt mai mult decât recunoscătoare, John, i-am spus umilă,


9/121

smţindu-mă ruşinată pentru că primisem atât de multe de la el, fără să d aunimic în schimb. Cu adevărat recunoscătoare. Ai fost atât de bun cu mineşmaimult decât te-aş putea răsplăti vreodată. Nu ştiu ce săspun sau cum să-ţi mulţumesc şi acum, peste toate, a mai venit şi asta…Eu… oh, John, eşti un scump! La fel de impulsiv cum îl îmbrăţişasem, măaplecaişdu-lprinsurprindere.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Stacey, nu trebuie să-mi irecunoscătoarepentru nimic! îşi trase capul pe spate, părând stânjenit şichiarsupăratiseridicăînpicioareunuriaşmurdar, în pantalonii luiponosiţidecowboy. Totuşi, în maniera lui colţuroasă şi esenţial masculină,arăbineşiînvreme ce stăteam faţă în faţă, eram conştientă că eraatgăordnaamnumai realizasem niciodată întocândne cunoşteam şi eram prieteni, că relaţia noastră s-ar pututfoarteinesma în ceva mult mai cald şi mai intim, dacă am permis.

Dar niciunul din noi nu permisese. Eu fusesem prea absorbită detburiplicangaagonie amamei, prea epuizată la

sfâisecaoaefomai mult decâtprieeniaconfortabiămplicaţe,pecarem i-o oferiseohn… şimi se păruse că n ici elnu-şidorea mai mult. Zi după zi, săptămână dupăsăptămână, susţinuse pe umerii lui povara responabilităţii profesionalepentruboala tramentul mamei, lăsându-mi sarcina simplă de a o iubi şidea o îngrijicaică,nu ca medic. De multe ori îmi ascunsese veştileproasteşidezamăgirile, aşa cum făcea faţă de rudele pacienţilor săi, pânăcânddeciseseam pregătitădinpunct de vedere emoţional să primescadevărulşicău-lvoitrădaceleipereoprivea celmai mult şi căreia, cuoricereutebuiasăiseivulgenimic. Alteori îi fusesem pacientă: îmiprescrzusensneaareamare pentru mine şidemai multe ori îmi amintesc că mă ţinuse în braţe când plânsesem până laepuizare,îmbrăţişarea luiind frăţească,goală de orice pasiune, totuşiinnitde consolatoare.Dar acum, privindu-i chipul şi văzând în ochii luidurereun felde andreţe sranie,smţiicăutrebuie decâtsă acun passprelşvareacnaîntrunfecaschimba totul între noi.


10/121

Era ceva atât de neaşteptat încât ezitai, nevrând să pierd prieteniaconfortabiăpărmde atâtatimp şi temându-mă puţin de ce c itisem în ochii lui John Mallory într-o secundă de neatenţie.Întotdeauna fusese co ntrolat şi rece, astfelcăajunsesem să-l consider l ipsitdedefectemeneşti, un bărbat puternic şi independent, care deşi solitar care,nueraniciodată singur.Era adevărat că la vârsta de optsprezece ani,cândfusesem acceptată ca studentă la medicină şi cu mult înainte să-lînarveyLomax – avusesem o pasiune copilărească pentru John.Mă imaginasem îndrăgostită de el, dar refuzul lui de a r ecunoaşte sau de arăspunde la avansurile mele insinuante mă descurajaseră într-atât, încât nudurasepreamult.De atunci, nu mă mai gândisem niciodată la el ca la unpotenţiaobimîmi era destul de greu s-o fac.Înprimul rând,nu-mi dăduse niciun avertisment; în al doilea, jucase p rea bine rolul de fratecasă-lpotacceptaînaltfel

În afară de asta, mai era şi şansa pe care el însuşi mi-o oferise de a măînoarceSthVroiam şansa aceasta, realizaieu,ovroiam din totsuetul.Oftai,încătulburatăde îndoieli,şmp ce ezitam, momentul

decizedepeesimţite,încâtgândindu-mă apoiomentul acela, mă întrebai dacă nu cumva îmi imaginasem tot episodulsauoricum îiexagerasem cumva implicaţiile.

Expresia lui John se schimbă, licărirea strălucitoare şi nerăbdătoare carearesenochiiăaemerii mei.

— Ai perfectă dreptate, Stacey, copila mea, mă informă el, de parcă mi-arcidurilamai mult, de parcă mi le-ar înţeles. Nu e nici locul,nicmpul.

— Pentru… ce? bâiguii eu, simţind cum mă trădează culoarea din obraji.Râse cu obişnuitul lui râs profund şi copios.— Oh, pentru sugestii alternative sau pentru regrete… pentru ce altceva?

îmi va dor de tine, dar tot cred că trebuie să pleci,pentrucă timamândoicăeamâne,nu? Vino în cabinet înainte săapară pacienţii şiosăcompunem împreună scrisoarea pentru candidatură. Eu o să-ţi daurefevremvorbi cu bătrânul general Phillips să- ţi dea şi el.A făcutparteincorpul medical al armatei şi este în comisia de conducere


11/121

aspitadnMerton, aşa că numele lui ar trebui să aibă ceva greutate.Vorbind încă,mă grăbi pe holul spre camera lui mare şi demodată deconsultaţmăaşezăpe scaunul pacientului din faţa biroului. O să-l sunpeeneral,deobiceiecasălaoraasta.Şicâttmp vorbesc cu el, ai putea săîncepisăV.-ulu?Uite… îmi întinse h ârtie şi un pix.

Cu gândul la cât îi datoram, am făcut ce-mi spusese, pe jumătatedorindu-mi să-mi permis mai mult timp de reecţie asupra viitoruluimeu, pe jumătate regretând decizia pe care o luaserăm împreună cu atâtahotărârDarJohn nu-mi lăsă niciun timp. Scrisoarea mea fu compusă cuplnăC.V-ul meu, care era departe de a impresionant,futpărumărul de copii cerut de către secretara lui şi trimisă la St.Josephînziuaurmătoare. John îi scrise personal unchiului său şi apoi, cumaşina plină cu undiţe şi alte ustensile pentru pescuit, plecă spre Scoţia, înmult aşteptata vacanţă.

În absenţa lui, fui ocupată cu pacienţii de la cabinet – prea ocupată ca sămă mai gândesc la treburile mele – cu încredere crescândă, pe măsură cemă înfruntai cu dicultăţi şi le depăşii, mă trezii că-mi plăcea postura de

medic în Danesmead. În afară de obişnuita înştiinţare de primire a a plicaţieimele, nu aai nimic de la St. Joseph şi, simţindu-mă neîmpăcată faţă deJohn,începuisă sper în secretsămi se refuze cererea. Bătrânul generalPhillsunatacegută şitrimise după mine să-l tratez; când durerileîncepurănsfârinueze,îmi bătu un apropo nu prea subtil cumcăSpitalulGeneral din Merton ar încântat să se folosească de serviciilemele, dacă St.Joseph se va putea dispensa de ele.

Oricum, după câteva zile de la întoarcerea lui John, am fost chemată laSthpentruun interviu cu cei din comisia de recrutare. Interviul nu funicmai rău,nicimai bine decât mă aşteptasem, dar simţeam că nu făcusemcneşmpresie,mai ales când fusei rugată să răspund la câtevaînăprivirelaceitrenipe care-ipierdusem–profesabd–âusemgriama în Danesmead.

Intervievatorii mei erau impersonali, deşi nu lipsiţi de amabilitate, şi sirHumphrey Jones – probabil din cauza prieteniei mele cu nepotul său – făcutoposibiăacăă mt în largul meu, însă fără prea mult succes.


12/121

Mă simţeam stângace şi agitată şi eram conştientă că pe măsură ce sedesfăşurainterviulpăreacă-mi cer scuze la nesfârşit. Era evident căfuseserămulţicandidaţiformidabili pentru bursa aceasta şi comisia nu făcunicnsecreoreagăpemai bun. Ajunsesem cu moralul lapământ, când profesorul Adrian Kneller, care ascultase tăcut şi încruntatrepleledincencemai ezitante şimai neconvingătoare, începu sămă chestioneze şi el.

Titularul de Harrowelds era un tip mic de înălţime şi fercheş, cu ochiscânteenorm în studenţie şi în zilele derezenţmţimult mai bine când îmi dădui seama că-mi zâmbeaşăăecunoască cuoarecare plăcere.

— Eşti mult prea modestă, domnişoară Duncan, îmi spuse el cu oseverbdspreHumphrey Jones. Tânăraacesfulvieţmeleacum un an, sau aşa ceva, domnulepreşedinteAsistalastagiulmeu şi-mi punea tot timpul întrebări la care nuputeam să răspund!

La masa intervievatorilor apărură zâmbete şi atmosfera se schimbă pe

nesimţite.Saupoate atitudinea mea care se schimbă, căci profesoruluiKnellermă descurcai să-irăspund cu mai multă convingere, cu toate căîntebărufurămai puţin iscoditoare decât ale colegilor săi.

— Spune-mi, domnişoară Duncan, mă invită el tocmai când mă aşteptamsăde calvar,ceăreredeticaansplanturiodinziuade azi?Dinmoment ce ai solicitat o astfel de bursă, îmi imaginez că ai reectat laproblema aceasta, aşa că aşori un răspuns sincer.

Desigur, mă gândisem destul de serios la asta şi chiar discutasem decâevaoricuJohn,careeaconvingeri puternice cu privire la donatori şi ladreptullordeamuri în pace şi linişte.Acest drept fundamental al omuluierasubiectulnumeroaselor controverse din cercurile medicale şi încă păreanerezolvatdinmoment ce fără îndoială, de cele mai multe ori, ca să obţiiunorgan vital în stare corespunzătoare pentru un transplant, viaţadonatorului trebuia prelungită articial. „Viaţa ”era, desigur, numai unsdutehnicde supravieţuire;donatorul murea cu siguranţă, afecţiunilesadmposibil oriceutoromenesc, dar după cum susţinea John, era


13/121

odiferenţăîntresamiteîncetezeinviaţăatural.Pe de altă parte, după cum recunoscuse şi John, problema trebuia privită

dinperspectivacorectă.Datoria medicului era să-i vindece pe răniţi şi pebolnavişiăprezerve viaţa indiferent prin ce mijloace, inclusiv printpnuunororgane obţinute de la un alt om, care nu se mai puteafooserpulsău.Dar moartea trebuia totuşi denită cu precizie.

— Ei bine? insistă profesorul Kneller. Ezitarea ta înseamnă că nu-mi poţiofernrăunsinceromnişoară Duncan?

Mă înroşii, dar lăsai deoparte ezitările. Cât de scurt şi de sincer p utui, îiexplicacădinpunctul meu de vedere, transplanturile erau justicate etic,cutotceimplicau, când obiectivele lor erau să salveze viaţa unui pacientaodisuncţauneipărţiacorpului care putea schimbată cu succes. Mă contrazisesem de atâtea ori cu John pe tema asta,încâdedataaceastareuşimiexpun părerea cu o uenţă rezonabilă şifuseuşuratăsăvădcă profesorul dădu, aproape imperceptibil, aprobatordincap.Îmi mai puse câteva întrebări scurte şi accentuând necesitateacercenproblema ridicată de respingerea transplanturilor,

mă întrebă dacă aş dispusă să urmez un curs de imunologie înainte săprimesc bursa, în caz căm i se va oferi.— Da, aş dispusă, domnule, îl asigurai eu şi încuviinţă din nou din

cap.După aceea, mi se permise să mă retrag şi în timp ce traversai anticamera

şvăzuicâţndidaţiaşusăntmoralulîmi scăzu şi maimult. Nu sperasem să u aleasă pentru o bursă, mă gândii mizerabil maitmasa cu Mandy şi aai că sora mea îmi împărtăşeapesimismul.

— Nu pot să-mi imaginez de ce ai ţintit atât de sus, îmi spuse ea cu ocandoarelipsităde aterie,întărindu-şiargumentele cu o paletăimpresionantă de termeni pseudoştiinţici din jargonul medical, evidentîmprumutaţi din scenariile ei din „Spitalul ”. Ai putut foarte bine săurmezi nişte cursuri de specializarelaMerton General – chiar tu ai spusasauaiputut să-lconvingi cu uşurinţă pe John să te facă partenerauiafăcutdacăaş fostînlocultău.Oh, ştiu că e destul de


14/121

plicmpreferaulmeu, dar t u ai reuşit întotdeauna sătenebnecuelnu-iaşa?

— Da, încuviinţai eu, iritată de tonul pe care vorbea despre John Mallory,înevănunatcumama. El…

— Atunci, de ce n aiba n-ai rămas cu el? Mandy îşi întinse braţele subţirişmoase, într-un gest teatral.Dacă ţi-ai jucat cum trebuie cărţile,probabilarsfârşidu-tedesoţieNu e atât de atrăgător ca HarveyLomax, să recunoaştem, dar nu-şi dă atâta importanţă ca el şi, ce-i drept,dragamea, nici tu nu eşti în cea mai glorioasă perioadă în zilele astea, nu-iaşa?rivracosumului meu vechidereianişoidparcăoasigurare,sendreptăspre maginea eimodernă care se r eecta în peretele de oglindă al barului de vizavi. Chiar artbuisăăcertăeaChestia… aia pe care oporţiemodată.Cum te aştepţi să segândească cinevasăteangajezedacăteduci la interviu îmbrăcată ca o guvernantăeduardiană? Şi mâinile tale! se scutură ea.

Un tânăr zvelt, cu părul aproape până la umeri şi cu barba scurtată cu

grinmasa noastră.Mandy nu mi-l prezentă, dar schimbară câtevacomplimente extaziate şi se admirară unul pe celălalt din toate unghiurileposibileupăcareplecăşisealăturăunui grup mare din celălalt capăt alresaurantului.

— Acela e P at O’Connor. Tonul ei era atât respectuos faţă de când vorbisedespreJohn Mallory, încât mă răzbunai prefăcându-mă că nu auzisemnicodatăde el,ceeaceiripuţin.decândmă întorsei cucafeebarheacuprivireaapeculmeu. Dacă ţi-aiăpărulpuţinmai lung şi l-ai stilizacorespunzător, ai arătamai tânără,StaceyDe ce nu-ţi faci o programare la stilistul meu înainte să te întorci înDanesmead? E chiar după colţ şi ai putea să-ţi faci şi manichiura. Îmi luămâna muncită din greu şi o privi cu un zâmbet compătimitor. Mâinile talearatăcaşmirghelul. Sincer, draga mea, te-ai neglijat cumplit, să şt ii, şi nu-midau seama de ce.

Toate motivele îmi veniră instantaneu în minte şi o clipă fui tentată să leînşucâunul,pentruinformaţia frumoasei mele surori, dar o privire


15/121

aeamă făcu să-mi înghit cuvintele înrăite şi pline de indignare pe carefusesempe cale să le rostesc.Mă privi nepăsătoare şi ştiui că indiferent ce i-aşspus despre oboseala şi frustrarea din ultimii trei ani, n-ar înţelegenicdatădeceusesem atât de proastă să le îndur. Îmi amintii o ocazie,înainscuread,cândmă plânsesem de noroculmeu şi de corvoadele nesfârşite,adăugând cu un zâmbet strâmb că şi atuncicândlucrasem la chirurgie la St.Joseph,avusesem dreptul la câteva ore

Mandy mă privise de parcă mi-aş pierdut dintr-o dată minţile şi înocoiuşurezeuda-aşacum sperasem că va face – îmisugerasearrebuisăangajezoinrmieră care săa ibă grijă de mama înoculmeu, dacă realmente nu puteam face faţă.

— Până la urmă, draga mea, a fost alegerea ta, îmi amintise ea ţâfnoasă.Nu te-a obligat nimeni să-ţi sacrici cariera,nu? Când încercasem să-iexplicperoaneartrebuitsăangajezcasăfacătotceăceam eu deuna sngură, evident,nu mă crezuse. Cel puţin ai o casă agreabilă în care săocuieşeeiCeeaemai mult decât am eu, care trăiesc într-ococioabăîngrozitoareşimuncesc ca o sclavă pentru jignitorul salariu pe

caremi-lplăteştetrupa de teatru! Nu ştii când o duci bine, Stacey, ăsta enecazulcutine.Dar dacă ţrealmente nu mai faci faţă, cu siguranţă că JohnMallory ar putea să-i obţină mamei un pat la Spitalul General, nu?

— Nu pot lua cazuri longevive în stadii terminale, îi răspunsesem eu. Şiidăceatotaofenpat.

— Ei bine, sunt sigură că ai putea să găseşti ceva, fusese verdictul nal alsurorielermiera de districtn-arcostalafelde mult ca unaparticulaăacăcauteasăăseştomenajeră.

Îmi amintii cuvintele ei acum, în timp ce fumam la o cafea şi abia dacămă asculta; pierzându-şi interesul pentru lipsa mea de strălucire, Mandy îşifăcudatoriade gazdă şi-mi arătă câteva celebrităţide radio sau deteneeauînîncăpere.

— Te uiţi mult la T.V.? mă întrebă ea după ce a treia sau a patra oară nurecunoscuio gură familiară pe plan naţional.

— Nu, nu prea, mă tem, scuturai eu din cap.— Dar cu siguranţă, te uiţi la „Spitalul ”? insistă Mandy.


16/121

— Când pot. Mama nu pierdea niciun episod, desigur, adăugai eu,smţind-o dezamăgită. I-ai oferit multă plăcere, Mandy.

— Da? Deodată, spre surprinderea mea, observai că avea l acrimi în ochişmenteleeeeusesempentru ea dispărură complet. Amiubindy,recuperându-şi glasul.Mă crezi sau nu, ăsta eadevărul,StDarpur şisimplu n-am putut îndura s-o văd. Murindpuţincâteuţin.

— Da, ştiu asta, o asigurai eu şi, fără să mă gândesc, îi atinsei mâna. Făcuogură şi-şişteselacrmile.

— Şmirghel! exclamă ea. Draga mea, trebuie să faci ceva cu mâinile astea.Pacienţioăseplângăcând va trebui să-i examinezi! Se uită la ceas şi serdVino,teduc aFrancois, e chiar după colţ. O să te aranjeze el, dacă-lrog,deşimă tem că nu va putea face prea multe cu părul până nu-ţi maicreuţnVatrebuisă te lascu el,pentru că avem repetiţie la douătucontează.Lace oră aitren?

— Patru cincizeci. Dar pot să iau unul mai târziu, răspunsei eu, cedândcaeecareatădMandy îşi punea ceva în minte. Va trebui să-l sun pe

John,totuşi–uiaenmînMerton.— Poţi să-l suni de la salon. Mandy mă împinse cu hotărâre înainte,făcându-leîntreacăumâna celor care o salutară, dar refuzând să seopreascăteaerbă.

Plecarăm spre stilistul ei ş i două ore mai târziu, arătând – graţieeformaimodern coafată decât când mădespărţmde Mandy, pornii cu metroul spre King’s Cross. Mâinile melereznăşcemaibune manichiuriste, dar unghiile erau nivelateşcoanţăpalăderoz sidefat;numai de la distanţă păreaumai respectabile.Stândînvagonul aglomerat, mă întrebai dacă John vaobservavreochimbare la mine.

Deşi nu prea mă puteam aştepta la aşa ceva, din moment ce va înunericândvoiajunge.John mă aştepta

— Mă aşteaptă o naştere, Stacey, mă anunţă el. Doamna Lake… aşa cămă tem că trebuie să ne grăbim. Mă ajută să u rc în faţă, îmi aruncă bagajul


17/121

peloculdin spate şi-şighemui trupul uriaş la volan, întorcându-se spremine în timp ce porni motorul. Dumnezeule mare, ce ţi-ai făcut la păr?

— Nimic, răspunsei eu scurt. Mi l-am aranjat la stilistul lui Mandy.— Blestematul ăla ar t rebui împuşcat, pufni John indignat. Ţi l-a pleoştit,

cândarătaoartenem era!Dar – zâmbi cu maliţiozitate, aplecându-seăboaremul de lângă mine – p uţin aer proaspăt te va ad uce repedeanormal. Şi, cu puţin noroc, va îndepărta şi mirosul acela îngrozitor cucarebuibat.

Nu protestai. Standardele de la Danesmead nu erau ca cele din Londra,svăDomnului! Mandy avusese intenţii bune, dar era o uşurare să s imtaerulrecepefaţăşidupă câteva clipe, îmi trecui degetele distructive princreacoDintrodatămă simţeam mult mai fericitădecâtmă simţisem toată ziua, în timp ce John îmi povesti detalii desprecazuriamîmpreună.

Merserăm într-o tăcere plăcută preţ de câţiva kilometri, apoi John îmipuse ntrebareaeareaşteptasemcugroază:

— Cum a mers interviul cu comisia unchiului Humphrey? Avea tonul

obişnuitdarmţiiochidu-mă cu gravitate, în timp ce oprirăm laocotiură— N-a mers prea bine, recunoscui sincer. Nu cred că am vreo şansă la

bursade cercetarenMi s-a spus că mă vor anunţa, dar. Dădui dinumeri. S-ar putea să mă întorc la St. Joseph pe post de chirurg intern, darnucredcămă vor lua în considerarepentru Harrowelds.

— Te deranjează mult? mă întrebă amabil.Mă gândii la asta, încercând să-mi analizez sentimentele şi în cele din

urmă încuviinţai din cap, evitându-i privirea.— Da, mă deranjează.

John int— În cazul ăsta, spuse el fără să p ară dezamăgit sau mulţumit, am face

binenem degetele ncrucişateuşCând te anunţă?— Oh, curând. Sir Humphrey a spus că în decurs de două zile. Exact

pestedouă zile,primii scrisoareape care o aşteptam şi, spre uimirea meanăucitădarncântatăuneacădistinsacomisie de recrutare a ecis să-mi


18/121

ofeobursă de cercetătoare pe lângă Centrul PostuniversitarHarrowelds, cu condiţia să l ucrez bine o perioadă de probă de trei luni înpersonalulrezident.Întimpul acestor trei luni,mă informau că trebuie săurmez un curs despre tehnicile de laborator şi încheiau astfel: „ în cazuldumneavoastră, este o condiţie ca,în optsprezece luni de la primirea bursei,săvă supuneţi unei examinări pentru diploma postuniversitară închirurgie ”

Aproape mută de încântare, îi arătai scrisoarea lui John, care o citi cuatenţoaâmbind şi mă felicită.

— Ai reuşit! Mă gândeam eu că aşa va şi sunt al naibii de bucurospentrutine,Staceypmea.Îmi vei lipsi mai mult decât îţi pot spune,daraibinecuvântareamea.

— Chiar nu te superi că plec? întrebai nerăbdătoare, gândindu-mă laconsultaţieleptămâni.

— Nici nu se pune problema, se eschivă John. Zâmbetul i se lărgi.Trebuie ăeuci,amândoi am căzut de acord că trebuie. Cu aceeaşi

—

abilitate cucare s e esch ivase d e la întrebarea mea, îmi trimise la plimbareşmulţumirile.Nu-mi datorezi nimic. Nu vreau decât să proţi lamaximum de şansa asta şi nu lăsa pe nimeni să-ţi stea în cale sau să-ţiimpună ceva. Mai ales pe sora aia a ta. Vei face fără probleme partea a douaaC.R.C.C., nu-ţi face griji – ai un creier bun şi n-a ruginit. Dar evident, vatbuisăcimultntimpul liber şi probabil te vor ţine din scurt înprimele treiluninuteoivedea prea des.Poate doar un weekend,dacăpoţistrecuraunul.N-aş vrea să pierdem legătura, Stacey.

— Nici eu, John. Dintr-o dată, ideea de a-l părăsi deveni de neconceputşţindu-mi parcă sl ăbiciunea, interveni repede:

— Un singur lucru îţi cer, totuşi… stai departe de stilistul ăla al Amandei,terog,şnoconvingă să-ţilaşpărullung.Îmi placi exact aşa cu meşmea,sănu uiţi asta!

Cred că dacă ar spus „te iubesc ”în loc de „ îmi placi ”, n-aş avutinma săp lec,darnu spusese; un apel urgent ne întrerupse în momentulacelşmândoi furăm ocupaţi tot restul zilei la cabinet, aşa că nu avui


19/121


20/121

Inevitabil, asistând la agonia lor adesea prelungită, începusem să văd onouă latură a problemelor etice din jurul transplanturilor de organe şi a totcemplicau acestea.Simpatizam din ce în ce mai mult cu cei care aşteptau,deşipentrumine nu erau decât chipuri şi numere de cazuri, din moment cenulucram în saloane.

Nu eram singura cercetătoare căreia i se ceruse să facă o perioadă deprobă – mai erau încă doi oameni în situaţia mea. Unul, David Brett, era unagreabiltânărustralandinSydney, care-şiîncepuse cariera ca tehniciandeparatură pentru cord şi plămâni şi se calicase relativ recent ca medic.Celălalteraoindiancătimidă, care vorbea şoptit, doctoriţa Aiesha Devi; seinsSauseenevoităsăseîntoarcăînţaraeidupă ceobţinusecalicareaşvnum, după o absenţă mai îndelungatăchiardecâtamea,sărmeze partea a d oua a Colegiului Roial al ChirurgilorCercetătoriOricum, lucrase ca şef de lucrări în Calcutta şi era mult maipuţinruginitădecâtmine, în afara faptului că avea o experienţăconsiderabilăînchiurgiemiplăceau amândoi noii mei colegi, mai alesAiesha şi noi două ne ajutam reciproc seara, când după ce terminam

notieeremunca de peste zi, trebuia să facem faţă câtorva ore de cititpentruexaminarea din partea a doua pe care urma s-o dăm curând.Nu reuşii să ajung la Danesmead pentru weekendul plănuit; erau prea

multe de făcut şi când îi scriseiluiJhnsă-mi cer scuze, îmi răspunse că nuseaşeptaamente săvin. „Aştept cu nerăbdare să te văd, când nu veimai atât de tensionată ”, îmi scrise el şi apoi, aproape nepăsător, după ce-mi povesti câteva noutăţi despre prieteni comuni, adăugă: „ îmi imaginez căteaveyLomax. Aminteşte-i de mine şi spune-i că amfosdespreboalaRoehm pe care le-a publicat înultmul buletin medical. Înţeleg din asta că s-a alăturat colectivuluiredacţionalucrupentrucare aş vrea să-i transmiţi felicitărimele când îlvez ”

„Dacă-l văd ”, mă gândii confuză, în timp ce pusei scrisoarea la loc înplundcând voi avea timp. Contrar supoziţiilor lui John, nufăcusem nicioîncercaremi reînnoiesc legăturile cuHarvey şi, destul decudatnu-mi fusese câtuşi de puţin greu. Cu toate că av ea personal de la St.


21/121

JosephşiavizitaeaceiaşonsultanţiCentrulHarrowelds aveaspaţiulpropriu,siuaunkilometru şi jumătate de spitalul-mamă, şi eracondus caunitate separată şide sine stătătoareHarvey era acum şef deucrămod normal nu vizita centrul postuniversitar, darchiardacăs-ar întâmplat, era puţin probabil să intre în labirintul deaboratoareeabsolunde lucram, aşa că nu-mi făcusem nicio grijă că n evom întâlnidin întâmplare.

Ar putut să mă caute, dacă ar dorit. Îi scrisesem un bilet lui Janet, încaremcămă întorc, dar nu răspunsese la scrisoarea mea şiînţemcăicieanoreausăeinstaurezeecheanoastrăinmitateDeciziaeralalamaidegrabă decât a mea, măgândisem, şi se părea că hotărâserăăgnore prezenţa mea la Harrowelds.Mă simţeam puţin rănită, căci Janet şi cu mine fuseserăm prietene bune dinprima zi de facultate,daroînţelegeam şi presupuneam că, în locul ei, poateaşfăcutafelşlăsamână în trecut.La urmaurmelor, fusesem logodită cu Harvey aproape un an şi Janet mersese pestetounoi,întntdenedespărţitdaracum, ca soţie a lui Harvey,

prefeeventsănuiseamintească de asta – sau de mine – şi cu toatăscemînvinui.Vechile pasiuni sunt întotdeauna oproblemă, chiar şi pentru un cuplu căsătorit, şi nu-mi doream câtuşi depuţinsă-ifacsemtă stânjeniţi.

Ştiam că Janet lucra încă la St. Joseph ca anestezist şi aasem că ea şiHarvey locuiau într-unul din apartamentele rezervate pentru câţivamembri privilegiaţi ai personalului rezident, aate în partea de sud aspiainulinrmierelor.Aşa că nu era de mirarecăumă întâlnisem nici cu Janet şivăzând că nu binevoise să-mi răspundăascnapelaapartament… deşi fusesemtentaodatăsaude două ori, în speranţa s-o găsesc singură şi s-o convingcăureprezintnicioameninţare pentru mariajul ei.

În orice caz, aveam foarte puţin timp liber p entru activităţi sociale, dupăcum mă străduii să-i explic lui Mandy când mă sună să-mi sublinieze cureproşcăumă văzuse decât o dată de când mă întorsesem în Londra.

— Joi seara dau o petrecere la mine acasă, continuă ea, tăindu-mi


22/121

scuzeleŞimă bazez că vei veni, Stacey. O să-ţi placă, îţi promit. Majoritateadisacoăbăomdouă sute cincizeci deepisoade,dacă-ţivineeziŞTimJacobs,medicul care este consultantulnostrutehnic,ardede nerăbdare să te cunoască. A fost foarte impresionatcândi-am spus că lucrezi la Harrowelds, aşa că trebuie să vii! Şi n-arenicunrostsă-mi spui că ai treabă. Numai muncă şi nicio distracţie nu-ţifaceelocine.Cu siguranţă, poţi să t e rel axezi într-o seară.

Cedai, temându-mă să nu se simtă ofensată. Făcui aşa cum îmi spusese:aunseichamai devreme de ora nouă, dar sufrageria ei era deja plină pânărefzApartamentul era minunat, luxos mobilat şi cu o privelişteîncântăoaremâncarea şi băutura erau servite ecient de două chelneriţegeneroase.ŞiMandy arăta minunat, zburând din grup în grup, îmbrăcatăînncosum superb, multicolor, cu pantaloni, evident populară şi la feldeevident,plăcându-irolulde gazdă. Trecură câteva minute până să măvadă şioclipăvăzuigroază în ochii ei când mă recunoscu şi observă cepurtam. Îmi cumpărasem o rochie de cocteil special pentru ocazia asta,hotărmaiaibădeeămă numească demodată,

darm toate fetele erau în pantaloni, iar bărbaţii în pantaloni largi, cucămăşi deschise agâtmidădeam seama că n u făcusem cea mai nimerităa

Spre lauda lui Mandy, nu-mi spuse nimic. Veni imediat lângă mine, îşipuse braţulpe umerii mei şi mă salută aparent încântată. O băutură îmi fuplasaăînmână şi o chelneriţă îmi întinse o tavă cu gustări apetisante,invidu-mă să mă servesc. Îi urmai îndemnul, dorindu-mi să nu venit şismţindu-mă ciudat şi prea îmbrăcată, dar, din nou spre lauda ei, Mandy nuîncernege aţianoastră.

— Pentru toată lumea, ea este sora mea, Stacey, o auzii anunţând. Emedic practicant autentic,aşa că săriţie ea,câtaveţiansa.Timmy,dragule,eaeStacey.Bill,Francis–oh, şiLorna, veniţi s-o cunoaşteţi pe soramea mai mare, care face parte din personalul de la St. Joseph. Da,personalulmedical, chiar e doctoriţă. De fapt, chirurg, vă vine să credeţi?Coincidenţă? Oh, da, e o simplă coincidenţă. Stacey dragă, el e GâlPlumpton, unul din scenariştii noştri. Ştiu că de-abia aşteaptă să stea de


23/121

vorbăcu tine,dar ai grijăce-ispui – e foarte probabil să vezi totul înepisodulurmător!

Făcu tot ce putu, dar pierdui curând numărătoarea persoanelor cu care-mi făcuse cunoştinţă. Poate ar fost de ajutor dacă aş fost oteasepututsărecunosc personajele,darbadacăvăzusem câteva episoade şi ecăreala lor mi se părea deneînţelesToţiinviaMandy erau veseli, atrăgători şi prietenoşi, dardescoperiurândcănu aveam nimic în comun cu ei şi era evident că măconsiderauun felde ciudăţenie,faţădeededragul lui Mandy – eraupolitndescendenţi,darp lăcuţi.

Chiar şi consultantul tehnic, deşi fără îndoială medic, părea să facă partemai mult din lumea lor decât dintr-a mea. Dobândise câteva gesturi teatraleşcmsăe înţelegem, dar nu era interesat de medicină, iar r eferirileuihnicelaareteemi se păreau foarte dicil deurmărit.Înceleinurmă, renunţă la mine, spre uşurarea mea, dar fu urmatimediat de un tânăr înalt şi slab,cu un păr ondulat, de culoarea a lunei, şi cuobarbă patriarhală,careşezăturceşteaicioarelemele:

— Eu sunt Gâl Plumpton, draga mea. Obişnuiam să u un scriitor destuldebun, dar omul trebuie să şi mănânce, aşa că acum scriu scenariile pentruseridisgesuetul,recunosc,dar banii sunt buni – de fapt,foarbuniaşacănumă deranjează cât or s-o lungească producătorii cu„Spitalul ”, atâta timp cât pot să-mi ţin nasul deasupra celorlaţi şobolani dincursăScrimigura uluită. Sunt gata să-ţitaâulmseitălatine

— Chiar aşa? spusei eu, simţind că se c erea o replică din partea mea. Îmipareău.

— Să nu-ţi pară, dragă. M-am aruncat în asta şi n-am de gând să ies pânănusunt pregătit.Luă două pahare de pe tava unei chelneriţe în trecere şi-midădu unul, ignorând faptul că aveam deja un pahar plin în mână, apoiscoaseinbuzunar un pachet de ţigări de foi. Fumezi?

— Nu fumez decât ţigarete, scuturai eu din cap. Şi am şi eu cu mine, aşacă

— Prostii, dragă, astea sunt mult mai bune pentru tine. Ca medic, ar


24/121

tbuisăş–mivârîo ţigarăîntrebuze – încearcă doar şi o săvezicăam dreptate.Văzând că ezitam, adăugă: să ştii că nu e veche, dacădeastaîţifacigriji

— Nu-mi făceam griji, răspunsei înţepată. Îşi dădu capul pe spate şi râse.— Oh, dragă, eşti minunată! Nu pot să cred că eşti sora lui Mandy… îmi

ţubrichetaauriăşuzeleacoperiteaproape de barbă se despărţită într-unzâmbet pozanaş şi copilăresc când văzu că observai designul oarecumerocumpărat-o din Amsterdam, nu din Paris, măinformă. Şi o găsesc îngrozitor d e folositoare, uneori, ca să. Sparg gheaţa.

Pufăii stânjenită din ţigara de foi, dorindu-mi să plece ca să mă potdescotorosideFăcând încontinuare pe gazda perfectă, Mandy se opringăoişmă bătu aprobator pe umăr.

— Mă bucur că tu şi Gâl aţi început atât de bine, Stacey dragă. Dar numănânci. Chemă o chelneriţă, dar tava fetei era goală.

— E în regulă, Mandy. Fumez.— Atunci, trebuie să mai bei ceva, insistă Mandy. Vei avea nevoie, dacă te

teâldembă.

Punându-mi încă un pahar nedorit în mână, plecă şi fui nevoită să b eautonţuupaharuluipe care mi-l dăduse Gâl, ca să pot rămâne cu omână liberă pentru ţigară. Băuturile fuseseră cocteiluri de şampanie laînceput,daracum erau altceva.Ceva mai tare, îmi dădui seama cu groazăcredă,smţindcum mi se învârte capul. Înapoiai un pahar plin uneichelnerimă ridicaiînpicioare,hotărâtăsănu mă fac de râs. Citindsemnele, Gâl spuse cu neaştepată simpatie:

— E cald aici, nu-i aşa? Mergem să luăm o gură de aer?Acceptai oferta – şi braţul lui – recunoscătoare, şi mă conduse pe

balconulcareedeschidea în capătul îndepărtat al livingului.— Cum te simţi acum?— Bine, îl asigurai eu, simţindu-mi mintea limpede şi spre uşurarea mea,

recăpătându-mi echilibrul.— Nu eşti obişnuită cu genul ăsta de petreceri, nu?— Nu. Sunt proverbiala verişoară de la ţară.— O verişoară de la ţară neobişnuit de inteligentă, totuşi, din câte îmi


25/121

spune Mandy. Zâmbi cu maliţiozitate. Băuturile alea sunt al naibii de tari,săşmsămă simt puţin ameţit înainte să v enim aici.Nu-l credeam, desigur, dar apreciam amabilitatea care-l făcuse să-mi spunăasamiluămucul de ţigară şi -l stinse cupiciorul. Chiar intenţionam să tetdelmbă, cum s-a exprimat neelegant Mandy. Trebuie să cautîncontinuu ideinoi pentru „Spitalul ”… blestemăţia asta e nesaturată. Şi n-am mai folosit un transplant de vreo şase luni. Date ind decesele, a fostconsideratnsubiectsensibilşiproducătorul mi-a spus să-l las deoparte.Dar dacă tot te-am întâlnit. Se întoarse spre mine. Ştiu că e mult să-ţi cer,daraivreasămă înveţi câte ceva despre transplanturi, Stacey?

— Ştiu foarte puţine despre asta, Gâl. Abia acum învăţ…— Dar eşti cercetătoare pe lângă Centrul Harrowelds – sau a inventat

Mandy?— Nu, e adevărat. Şi sper să obţin calitatea de cercetător, dar acum învăţ

meseria şisunt în perioada de probă. Gâl părea încă nedumerit, aşa că-iexplicaespremunca mea în laboratoare şi expresia ise lumină.

— Oh, dar e minunat! Nu înţeleg întru totul teoria imunologiei… dar mi-

arlăcea — Ca să p oţi scrie scenarii despre ea? îl provocai, obosită.— Da, dar cu acurateţe. Oh, îmi dau seama că pentru un medic

profesionist, „Spitalul ” e o gogomănie, o telenovelă ridicată în slăvi care nutbuieluatăînseDarmilioane de oameni chiar o iau în serios, să şt ii,şdacăşputearienscenariubinedocumentat şi bazat pe fapte reale petema transplanturilor,te-arputea ajuta să obţii donatori. Uite, nu vreaudecâtsăorbim. În liniştecumintea limpede şi-ţi dau cuvântul că nu voifoosmic din ce-mi vei spune fără permisiunea ta. De fapt, ai putea săcducătorulşisuntsigur căaş puteaaranjasăiplătunconsultanttehnic.

— Dar ai deja un consultant tehnic! obiectai eu.— Bătrânul Timmy? E irecuperabil depăşit. Nu ştiu dacă a practicat

reamente vreodată medicina, dar dacă da, cred că a fost un pericol public!Eprietencuproducătorul, de asta e pe statul de plată. Te rog, Stacey,gândeşte-teOsănpesmână – n momentul ăsta nu-mi


26/121

vădcapul de treabă!— Bine, încuviinţai fără tragere de inimă. Dar nu-ţi promit nimic şi cred

căartrebuisăobţino permisiune înainte să-ţi spun ceva, cu siguranţăînainte-Aivreasăezilaboratoarele,nu?

— Într-adevăr, aş vrea. De fapt, dacă ai putea să aranjezi, mi-ar p lăcea săvădtotspitalulşaseaensplantDevenise d intr-o datăefevescentecărdcunerădbare şi entuziasm şi ştiui că va trebui să-ldezi

— Un tur al laboratoarelor s-ar putea aranja, începui, dar mă îndoiescprofund că voi obţine permisiunea să te duc altundeva. Vezi tu.

— Lasă asta în seama mea, zâmbi el. Ei bine, te simţi destul de puternicăsănentoarcem la festivităţi?

— Cred că da. Mă ridicai fără entuziasm, reţinându-mi un căscat.— Eşti obosită, nu-i aşa?— Ei bine, da, mă tem că sunt, recunoscui. Cred că voi evada acum, dacă

nutesuperi.Mandy va înţelege – am câteva note de vericat înainte deculcaremfoarteevreme mâine dimineaţă. Profesorul are stagiu şi

tbuiem. — Te duc la Harrowelds şi nu vom stârni o dispută… Petrecerea abia sedezlănţuieMandy o să insiste să rămâi, dacă nu pleci cu mine.

— Se pare că o cunoşti mai bine decât mine, spusei, neputând să-i urmezraamentul. De ce ar vreo diferenţă dacă am pleca împreună?

— Simplu, draga mea, îmi făcu el cu ochiul. Surioara ta e romantică dinre,ndifnum arvrea să pară.Şiam stat aici,pealconmai bine de oorăaşacămizâmbi cu maliţiozitate, invitându-mă să intru în joc. Dacăplecăm împreună, se va grăbi să tragă concluzii greşite şi va încântată.Încearcădesecoleă cupleze, dar n-a reuşitniciodată-până acum. Aşacăino,şăcăm.Asta dacă nu cumva, desigur, vrei să mai rămâi.

— Doamne fereşte!Traversarăm mulţimea braţ la braţ şi Mandy reacţionă aşa cum

prevăzuse Gâl. Cu excepţia uimirii pe care, cu tot talentul ei de actriţă, nuputus-oascundă în totaliaoanunţă că ă duce la

Harrowelds. Dar îşi reveni repede şi mă însoţi să-mi iau haina,


27/121

şoptindu-mi la ureche în timp ce mă ajută să mă îmbrac:— Gâl e frumos, e o persoană agreabilă, sub claia aia de păr. E şi

inMă bucur că vă placeţi, dar. Ezită, muşcându-şi buza de jos şiîncruntându-se,parcănerăbdătoare să-mi împărtăşească sau să mă previnădeva,darînceurmă, gândindu-se mai bine, mă sărută pe obraz şisentoarseapetrecereaei.

Gâl mă conduse la Harrowelds fără niciun incident. Era un şoferexcepţionalşmaşina lui,un Lotus Elan, era exact genul la care măaşm.Mă ajunsese oboseala şi nu putui decât să mă târăsc în cameramea şi să mă prăbuşesc în pat. Era un bilet sprijinit de pernă, dar nu-l văzuidecâtdupă cem ă dezbrăcai şi atunci, cu pleoapele grele de somn, nu l-amcmătateAiesha preluase un telefon pentru mine, darbărbatulcaresunasenu-şidăduse numele şi nu lăsase niciun mesaj, deşispuseseaeveni.

În dimineaţa următoare, totul păru să meargă prost. Mă trezii târziu, îmiaruncaihaineleemine şisărind peste micul dejun, abia reuşii să mă alăturîncoadaprocesiunii docile a profesorului Kneller exact când acesta îşi luă

oculîncapulei.Aiesha îmi spuse într-o şoaptă îngrijorată că bătuse dedouă ori laşamea înainte să coboare la micul dejun.— Şi m-ai asigurat că eşti trează, adăugă ea cu reproş.— Îmi pare rău, şoptii eu. Îţi explic mai târziu.Spre spaima mea, profesorul alese tocmai dimineaţa acesta dintre toate

sămă nominalizeze pentru atenţie specială. Cu un semn încurajator dinmână, mă chemă din obscuritatea sigură pe care o căutasem şi mă invită săprezintunul din cazurile care-mi fuseseră încredinţate pentru investigaţiiledelaborator.Făcusem investigaţiile cu destulă conştiinciozitate, dar îngrabade aajunge la stagiu, uitasem să-mi iau notiţele pe care oricum nu levericasem, nici nu le actualizasem când mă întorsesem de la petrecerea luiMandy. Fiind nevoită să mă bazez d oar pe memorie, am eşuat lamentabil îna-fmaţipecareledorea, în ciuda ajutorului amabil alasuui

Profesorul Kneller nu-mi făcu nicio observaţie verbală, dar tonul pe care-mi spuse să-i dau asistentului cât mai curând posibil notiţele fu tăios.


28/121

— Stacey, îmi pare rău că te-am criticat, îmi spuse Aiesha când neurcarăm pe acoperiş pentru repriza zilnică de citit.

— Dar nu m-ai criticat. Mă întorsei spre ea, abandonând cartea.— Oh, ba da. Nu cu vorbe, poate, dar aici – se b ătu uşor pe frunte -şi ştiai

ceărerem,nu-iaşa?— Ai dreptul la propria opinie, Aiesha, chiar d acă e critică.— Am fost nedreaptă, recunoscu ea. Aşa cum a spus David, e bine să te

rexezdncândîncând. Şi tu nu te-airelaxatdeloc.A fostprima oară întNuaveam niciun drept să-ţi reproşez, nici măcar în gând, dareramfurioasăpentru ce s-a întâmplat la stagiu. Ai apărut într-o luminăcomplet falsă şi.Oh, nu ştiu, dacă ar fost David, care se relaxeazăpermanent, n-aş fost furioasă.

— Bietul David! râsei eu, încercând să fac ca totul să pară o glumă, darAiesha nu se lăsă.

— Ai fost la sora ta aseară, era petrecerea ei, nu-i aşa?— Da, conrmai eu. Şi a fost cu totul inofensivă, să ştii – nu orgia pe care

vi-omaginaţi voi.

— Nu mi-am imaginat nicio orgie, râse ea. Şi desigur că trebuie să-ţi vezisorandtenvioarcăEziu-mă gânditoare.— Doar că, ce?— N-o cunosc pe sora ta, am văzut-o o dată sau de două ori la televizor.

Nu semănaţi, nu?— Nu. Întotdeauna am fost la poli opuşi şi acum… îmi amintii prima

reacMandy şi părerea mea despre invitaţii ei şi adăugaisecmtrăimînlumi complet diferite – l umi care nu se intersectează, mătm.

— Înţeleg. Dar – A iesha zâmbi, parcă la un gând secret, şi-şi puse mânapesteamea – şi lumile noastre sunt diferite, Stacey. La fel de diferite ca şiculoareapieleuitarămamândouă la contrastul dintre mâinilenoastreDavida spus dimineaţă că muncim amândouă ca nişte sclave decândam venit aici,şiaredreptateDareusunt sclava şefă.Eu te îndemnmereu să mi te alături cu cărţile astea,noapte după noapte. Poate ai preferasăepace?


29/121

— Nu, realmente. Îţi sunt foarte recunoscătoare, îi spusei eu sincer. Ammult de recuperat şi treianinum-am ţinut la curent cu medicina modernă,aşacăreamente trebuiesămuncesc. Şi mi-ai dat un exemplu minunat,Aiesha.

Mă învăţase multe lucruri, reectai eu când Aiesha îşi deschise din noucareaCunoştinţele ei,atâtînmedicină, cât şi în chestiuni generale, erauvasteemorie bună şi o capacitate de aînvăţa aproape de nemăsurat.ÎntevărDavid Brett,careuneori ni se alătura pe acoperiş, vrând săecăreascăplângeacăeraalnaibiide dedicată să e aievea şi măaverdacănu voi avea grijă,voi ajunge la fel,ceea ce nu eraadevărat,dar

— Stacey, cred că poate ar timpul să-ţi spun motivele pentru care sunt„al naibiide dedicată ”, cum spune David.

— Nu e nevoie, mă eschivai. Doar dacă vrei, Aiesha.— Seara nu mă pot concentra să l ucrez, mărturisi ea. Şi vreau să-ţi spun,

casăînţelegiMă lăsai pe spate s-o ascult. Iniţial, povestea ei era exact cum mă

aşpam.Era nerăbdătoare să-şi însuşească tot ce puteau s-o înveţe laHarrowelds despre transplanturi, ca să-şi poată folosi cunoştinţele înbeneciul bolnavilor săracişineluminaţi din ţara ei. Când se va întoarce înIndia,vaorganiza în spitaluleicursuripostuniversitare referitoarelagenulacestadeoperaţiişiprobabilseva face o unitate specializată,carese săocupe numai de transplanturi.

— Va avea laboratoare ca cele de aici, deşi la început puţin mai mici,reştembi Aiesha. Mai am şi un motiv personal puternic pentru grabamea, continuă ea. Vezi tu, sunt căsătorită şi.

— Căsătorită?! exclamai, speriată. Nu mi-ai spus niciodată că eştimăritată,Aiesha.

— Nu m-ai întrebat niciodată, nu? Zâmbea încă şi surâsul îi deveni dintr-odatătandru.Narayan e cel mai bun şi mai blând soţ din lume şi-i suntdevotată.Şieleoctor–generalist–suntem căsătoriţide doi ani.

— Şi vrei să te întorci la el? sugerai cu simpatie, dacă nu întru totulconvinsă


30/121

— Da, într-adevăr vreau să mă întorc la el. Vezi tu, el va primul meucazeransplantde inichiărăbesc.Înprezent,numaidialmaiţineînviaţăamuritacum şase luni, căci e un cazfoartegravmifăcuistoriacazuluicuo voce plată şi lipsităde emoţie.

— Dar de ce n-a venit cu tine la Londra, la spitalul ăsta? întrebaiîncurcatăonavăempasiune pentru Aiesha. Profesorul Kneller l-ar operatcusiguranţă.

— Oh, da, ştiu că l-ar operat. Dar este dorinţa soţului meu ca operaţiauideransplantsăe făcutăînspitalulluideunchirurg de rasa lui,ca unexemplu – un act de credinţă, dacă vrei. Aiesha întinse braţele,neputincioasă.Le va arăta calea celor ale căror ignoranţă şi prejudecăţisuperstiamă. E hotărât să facă asta ca să-i încurajezepecaredemenea nevoie de transplant şi nu îndrăznesc să-l caute.

— Dar tu…— Dacă sunt de acord cu el? Sunt de acord cu judecata lui, bineînţeles.

Ştudemplu de care mulţi semeni de-ai mei au nevoie.Nu cei educaţi, desigur, ci ceisăracişineluminaţi – şi, din păcate, sunt încă

milioane în India. Ca soţie a lui Narayan, trebuie să-l ascult şi să-i urmezdorinţafărăîntbărDarninima mea, Stacey, mi-e foarte teamă pentru el.Eun om foarte bolnav, dar nu face nicioconcesieând vine vorba de muncauiNu mi-a plăcut să-l las şi să vin aici şi sunt neliniştită,căcitimpul nu edeparteamea – de asta încerc să nu irosesc nicio clipă. Poate că n-ar tbuinoaeauseaNu vreau să-ţi faci grijipentruminesaupentrusoţulmeu. Ai şi tu problemele tale. Doar că. Oh, vroiam săînţemărturisescafosuşurareă descarc în faţa unei prietene.

— Mă bucur că mi-ai spus, Aiesha, şi sper să te pot ajuta.— M-ai ajutat deja. Ţi-aş recunoscătoare dacă ai păstra pentru tine ce

ţmpus.Nu mai ştie nimeni.— Nu suu o vorbă, promisei.— Noapte bună, Stacey… mulţumesc că m-ai ascultat cu atâta răbdare.— Noapte bună. Somn uşor.Mă dusei în camera mea, simţindu-mă dintr-o dată obosită şi

demoralizată.De data aceasta, găsii un bilet lipitde oglindă, cu o


31/121

semnătură indescifrabilă mânzgălită la nal.„Doctorul Harvey Lomax a telefonat de la St. Joseph. Te roagă să-l suni la

inte09dacăentorcipânălamiezul nopţii. ” Mă uitai la ceas şi văzuiuşuratăcănu trecuse încă de unsprezece treizeci. Fără să mai stau pegânduri,ridicaireceptorulşmai numărul de la St. Joseph. Interiorul 709răspunsemediat, dar vocea, deşi masculină, nu era a lui Harvey.

— Sunt domnişoara Duncan, de la Centrul Harrowelds. DoctorulLomax a lăsat un mesaj în care m-a rugat să-l sun înainte de miezul nopţii –eisponibil,nu ştiţi?

— Îmi pare rău, nu este, se scuză vocea de la celălalt capăt al rului. Ecam agitaţiepeaicişdoctorulLomax a fost chemat la Terapie Intensivă.Trebuie să se întoarcă destul de curând, aşa că o să-i spun că l-aţi căutat.Hm. Domnişoara Duncan, aţi spus?

— Da. Mulţumesc. Stacey Duncan.Mă pusesem în pat şi aproape adormisem, când soneria insistentă a

teuluimă trezi.Bâjbâind prin întuneric, ridicai receptorul şi auziivoceaamiliarăa uiHarvey.

— Stacey, te-am trezit? îmi pare rău, abia am primit mesajul tău. De fapt,abiamaat vestea bună că eş ti laHarrowelds şi am sunat şi aseară, darnute-am găsit.Pentrunumele lui Dumnezeu, de când eşti aici şi de ce n um-ai anunţat că te întorci?

Dacă n-aş fost atât de ameţită de somn, poate i-aş răspuns cu maimult tact;însăărăsămă gândesc, îi spusei adevărul.

— Sunt aici aproape de trei luni, Harvey… şi i-am scris lui Janet să-ispun că mă întorc, pentru că.

— A neglijat să mă informeze, spuse Harvey, puţin iritat. Deşi nu ştiu cesperasăcâştcuomisiunea asta! Oricum – schimbă tonul – eşti aici cacercebursăamînţeles?untîncântatsăaudasta.ŞiMama ta?

—Ezitai. Din cauza mamei ne despărţiserăm, acum trei ani. Considerasem

dedatoreaămă duc la Danesmead ca să am grijă de ea, dar Harveynufusesede acord cu decizia mea, căci însemna să amânăm nedenitcăsătoria…reuşiisămi controlez glasul:


32/121

— Mama a m urit în aprilie, Harvey.— Înţeleg; îmi pare rău. Păru neaşteptat de afectat şi amintindu-mi

mesajul lui John, i-ltransmisei.John? Oh, John Mallory, desigur. Ce drăguţdinpartealuiAfostomuncă asiduă, Stacey, dar în sfârşit ajung undeva,sDomnului! Schimbarăm un minut-două noutăţi şi apoi îmi spuse: Nutuisămai reţinde lasomnul de frumuseţe, dar mi-ar face mareplăcersătevăd,StaceyCând am putea să ne întâlnim? Eşti liberăduminică seară?

— Da, aş putea , dar… ezitai din nou. O să vrea Janet… începui ciudat,darmă întrerupse.

— Să zicem ora opt? O să trec să te iau şi vom lua cina la apartament.Trebuie ăplec.Eun haos totalînsearaavemoameni. Ne vedemduminică, abia aştept. A trecut mult timp, Stacey – mult prea mult, nu-iaşa?

Aşa era, mă gândii punând receptorul în furcă. Dar vroiam să-i revăd peJanetşearvey.Îmi lăsaicapul pe pernă şi adormii aproape instantaneu.

Capitolul 3

Există întotdeauna o tensiune emoţională când te întâlneşti după câţivaanicubărbatul pe care odată l-ai iubit şi cu care, dacă soarta n-ar inteenicumaliţiozitatemconştientăcămă simţeamdincencemaiagitatăăsurăeropia zua de duminică şi odatăcuea,nHarvey şicufatacucareseînsuraseMă temeam căJnenumă va primi bine, judecând după faptul că nu numai nu-mirăspunseseascraHarvey că oanunţasem cămă întorc laHarrowelds.

Eu fusesem cea care rupsese logodna, nu Harvey, şi privind în urmă, îmiaminteam că-i mărturisisem motivele mele lui Janet, pe care o consideramceamaibună prietenă. Nu încercase să mă îndepărteze de la scopul meu,reamente mă încurajase în credinţa mea că n -ar corect faţă de eldacă m-aşduce aDanesmead să am grijă de mama şi nu i-aş oferi şansa să anulezenunta pe care oplănuisem pentru primăvara aceea. Nu putusem să uit


33/121

cuvinteleeiochiuJneHarvey fusese cel la care trebuia să negândim, faţă de Harvey n-ar fost corectă o separare nedenită. Caprieăândurora, Janet nu păruse să

aibă vreun motiv personal ca să-mi dea sfaturile pe care mi le dăduse.Dar poate căusesem oarbă şi puţin prea încrezătoare în mine, căci fusesemsgurădeubirealuiHarvey şi de faptul că înţelegea în ce situaţiemă aam,şdesgur,deprieteniaşiloiaăîndoisem niciocăeicunainele.

Harvey nu sugerase niciodată că n-ar trebui să plec de la St. Joseph şi să-mi abandonez cariera – considerase, ca şi mine, că era datoria mea de ică.O cunoscuse destul de bine pe mama şi ţinuse destul de mult la ea ca să-ipropună să vină să stea cu noi după ce ne vom căsători. Dar desigur, astatomnat să-mi abandonez cariera. Şi ar însemnat de asemenea săocuimînLondra, ceea ce ştiam că mamei nu i-ar plăcut deloc. Era ofmeie din provincie, se născuse şi crescuse în Yorkshire şi găsiseînodeauna oraşelemari oarecum alarmante. Fără doar şi poate, probabil

arfostderdsăsteanoi,chiadacăînsemnat în Londra, dacăam putut să-i spunem de ce. La sfatul lui John Mallory, decisesem să nu-ispunem adevărul despre boala ei până nu vom nevoiţi sau până când vaîncepesăbănuiască şi gândindu-mă acum, cu înţelepciunea ulterioară,şmcăavusese dreptate.Deşi fragilăzicşidevenind din ce în ce maisama acceptase nevoia evidentă să împartă casa cu mine şi s-ouşurezde sarcinileoranulemaiputea face faţădarână aproape desfâbolnavăeraşifărăîndoială,nurealizasecăerapemoarte. Fusese f ericită în feluleidoidin ceitreianipe care-ipetrecusem cuealaDanesmead, mult mai fericită -ştiam în adâncul inimii – decât ar putut vreodată laLondra.

Destul de ciudat, nu-i păruse rău că mă despărţisem de Harvey. Îlplăcuseaucelpuţinaşaăruse,dar când îi spusesem, cât de indiferentă şideimpasibilă putusem, că decisesem să nu mă căsătoresc cu el, nuîncerşndăeliberarea.

— Nu e bărbatul potrivit pentru tine, Stacey dragă. Nu mă întreba de


34/121

unde ştiu.Pur şi simplu ştiu. Oh, e inteligent şi chipeş şi sunt sigură că vaaungedeparte,darnu e potrivit pentru tine. Ştieanusăea,adăugasecutâldoiscodisem care erau motivele pentru care-mi aplaudădeciz…e un vânător de glorie! Ar accepta orice sacriciu pe care tusauoricinear pregătitsă-lfacădoarcasă-şiatngăscopul,dar n-ar recunoscătorşin-aranimic înapoi – pur şi simplu, ar u ita cui îi datoreazăprogresul.Iaru,Staceycopilamea dragă, eşti genul care a r face sacricii lanesfâeasnimic în schimb, ceea ce ar rău pentruamândoi. Aşa că slavă cerului că ai avut erul să nu te căsătoreşti cu el, şiînecneadea te întoarce aiciunde vei liberă de tentaţia de a terăzgândi

Eram conştientă de un nod ciudat în gât când, în timp ce mă îmbrăcampentruîntâlnicuJanetşHarvey, îmi amintii părerea mamei desprecaracamă în oglinda de la toaletă mai concentratădecâtdeobiceimă întrebam dacă şi ea avusese dreptate. Chipul care măpriveadinperetefărăsăzâmbească era mai degrabă plictisitor şineinteret,peonaliaanimare, palid şi cu ochi cenuşii,

obosiţigurăpreasensibilăşucâvaruricaecepeausăormezepefrunte.Mandy moştenise toată frumuseţea şi farmecul viu al mamei,părulblond şiochiialbaştrmănam cu tata, care fusese medic defamilieapatienădejedarecaptivant– mai rău de fapt decât JohnMallory din punctul ăsta de vedere. John avea temperament şi câteodată,cândîidădea frâuliberunsimţ al umorului irezistibil, în vreme ce e u. Măprividezgustatăînoglindă.

Arătam ca o stae! O doctoriţă de treizeci de ani, dedicată – al naibii dededicată–careajunseseabsolut nicăieri,dobândise x nimic şi care arătaecareziavârsteiemitrecuiposomorâtă pieptănul prin părul scurt, îmiaplinsneroseujşmaimă ştergeam puţin când auziiunciocănitlaşă

— Stacey, pot să intru? Aiesha părea emoţionată şi când răspunseinviameleşiintcameră, expresia ei mă contrarie, căci pe jumătateradiaemătate plângea.

— Ce este? Aiesha, ce s-a întâmplat?


35/121

— Nu s-a întâmplat nimic, Stacey… cel puţin nu pentru noi. Flutură ohârtieunarulhalatuluieiabdeaboratoroadoua,pecaremi-o dădu. Asta e a ta: e conrmarea ocială – lista e aşată pepanou. Văzându-mă nedumerită, îmi explică: lista celor care au primitconrmarea pentru bursa de cercetare, desigur! Numele tău gureazăacolo,eu.Dar nu şi…

— Al lui David, terminai pentru ea, uitându-mă la listă acum la fel deemoţionată caşi ea. Bietul David, va o lovitură pentru el.

— Nu cred, Stacey. Chiar el mi-a spus că ritmul ăsta e p rea alert pentru elşznu-iparerău.Dar felicităripentrutine.Ai făcut faţă ritmului!

— Şi ţie. De fapt, meriţi toate felicitările, pentru că nu cred că aş reuşitfăăaumplul tău.

— Prostii! Vocea ei era indignată. Ai fost aleasă p entru meritele tale şi nutbuiecrezinicdatăalşeoanăextrem de capabilă, Stacey–şişmlucratcutinempulsiv şi cu o neaşteptată afecţiune, serdpevârfurişmă sărută pe obraz. Trebuie să plec, acum; trebuie să-iscrNarayan să-idau vestea cea bună. Şi – uitându-se la ceas – e opt

fărăcncNuteduci să ieicinalaopt? — Ba da, încuviinţai panicată. Şi nu sunt gata. Unde naiba mi-am lăsatgeanta?ţămp să mai fac nimic acum, nu?

— Arăţi foarte bine, mă asigură Aiesha. Îmi găsi geanta şi ţigările şi mi ledădu, aruncându-mi o ultimă privire. Întâlnirea asta… nu e cu sora ta, nu?

— Nu, recunoscui eu.— Dar eşti încordată, ţâfnoasă – n u prea eşti nerăbdătoare să te duci?— Ei bine, nici nu ştiu, Aiesha. Vezi tu, iau cina cu bărbatul cu care am

fosodatăeleă mărit şi cu soţia ui.Harvey aştepta când ajunsei în holul de la intrare. Se schimbase foarte

puţin,hotărâdu-eascunsîntimp ce ne salutarăm. Se maiîngrăşasepuţin,poate,daristăbne–învremurile de demult, fusesemult prea slab – şinu părea să îmbătrânit deloc. Adevărat, arăta obosit şiaveacâtevariduriînjurulguriişiochiloreacum trei ani nu existaseră,darînansamblu, era acelaşi bărbat zdrobitor de frumos, cu părul negru pecaremi-aminteam şi pe care-l iubisem. Mai puţin copilăros, mai sigur pe el


36/121

şuun aer de autoritate.Dar tot Harvey şi, în ciuda hotărârii meleneînduplecate,simţiicum inima îmi bate mai repede când mă uitai la el şimă luă de braţ să mă ajute să urc în maşină.

Maşina, un frumos Rover 2000, i se potrivea ca o mănuşă, aşa cumLotusul Elan i se potrivea scenaristului,luiGâl Plumpton.

— Frumoasă, nu-i aşa? Abia am cumpărat-o.— Foarte frumoasă, încuviinţai, şi foarte luxoasă – trebuie s-o duci bine!— Oh, lucrăm amândoi şi, fără copii de întreţinut şi de educat, am

hotărâtcămi-opotpermite. Harvey urcă la volan şi pornirăm. Şi trebuie sămă gândesc şi la imagine, desigur. Momentan, îi ţin locul lui MartinGalbraith– poate căai auzit.

Doctorul Martin Galbraith era unul din seniorii de la St. Joseph, ştiam,uncardiolog foartebun şi extrem de respectat, cu care Harvey lucrase camedic de familie şi mai târziu, ca şef de lucrări.

— Nu, n-am auzit. E plecat în vacanţă?— Nu, e bolnav, grav bolnav şi, ironie, cu inima! M-am ocupat de

pacienţarHarleyStreetînultimele şase săptămâni,

pasămite temporar, şi aici şi la spital,darnu cred că se va întoarce. Cusuranţănucamedic cu normă întreagă şi dacă se hotărăşte să sepensioneze,atunci.Alison o să-i ia locul,James Furber o să-i ia locul luiAllison,şicupuţinnoroc, voi lua locul lui James.

— Felicitări!— Încă nu e stabilit nimic. Doctorul Galbraith ar putea să m ai continue o

vreme, deşi nu cred că ar înţelept şi am încercat să-i spun asta – cu tact,desigur.Dar d in moment ce rezultatul e încă nesigur, o să păstrezi ce ţi-amspuspentru tine,nu?

— N-o să suu o vorbă, îl asigurai.Într-adevăr, ştiam amândoi va un mare noroc dacă doctorul Galbraith

sevapensiona. Diferenţa dintre un conferenţiar sen ior şi un şef de lucrăriunioraatâtcastatutnorariuexcepţionaldacălavârstauiareuşisdepăşească.La multe din spitalele universitare mari dinLondra, şei de lucrări puteau şi adesea aşteptau ani buni un post deconferenţiaeşmajoritateaeraulafelde calicaţişiaproape la fel de


37/121

experimentaţi ca oamenii de deasupra lor. Unii oboseau să mai aştepte şirenunţau laluptă,căutând de lucru în spitale din provincie, dar Harvey nueragenulcarerenunţe uşor… Privii în direcţia lui în timp ce opri la unsemafor şi dintr-odatămă întrebai dacă mama îl judecase mai bine decâtmine. Îlnumise „vânător de glorie ”, dar cu siguranţă, ambiţia nu era ocrmă.Nici măcar la un medic? Muncise din greu, câştigase pe merit avereacarrputeasă-irevină.Îuseamizâmbi.

— Mulţumesc, iubire. Mărturisesc că-mi place Harley Street şi postul deşedeucrărimaipuţin obositoare. Continuă săvorbească degajatşifărăicomaunsmă anunţă el la unmoment dat.

— Da, încuviinţai privind cu inters nostalgic în jur.Harvey parcase prima lui maşină aproape în acelaşi loc, după o petrecere

apmaoară pe bancheta din spate. Mă întrebamdacă-şiamintea şi elocazia.Îmde ce parcase atâtde departe peapartamente; râsese şi-mi spusese că era singura cale să rămână singur cumine.

— Janet nu te scapă o clipă din ochi, nu-i aşa? se plânsese el…— Haide, iubire, mă invită Harvey, deschizându-mi portiera şiînndu-mi mâna. Nu mai visa cu ochii deschişi. Janet o să înceapă să-şiimagineze tot felul de lucruri dacă întârziem – şi întârziem zece minute, lanaiba!Adurat mai mult decât am crezut să trecem prin tracul ăsta.

Mă încordai involuntar, îngrijorată atât de tonul lui, cât şi de implicaţiileremarcei sale.

— Janet nu are niciun motiv să-şi imagineze nimic în privinţa mea,Harvey. Aş vrea să încerci s-o convingi, pentru că. Ei bine, presupun că aşaseleumi-a răspuns la scrisoareaude ceu ţi-aus că m-amîntor

— Janet n-a reuşit încă să-mi explice asta, răspunse el sec. Şi-şiimaginează cel mai rău lucru, indiferent ce fac sau ce spun, din nefericire;aşadarmă tem că va trebui s-o convingi tu. Dacă poţi.

— Oh, dar am fost prietene! Cu siguranţă, nu poate să creadă că eu – căvreunul din noi…


38/121

— Poate. Fii sigură că poate. Liftul sosi şi Harvey deschise uşa cu omişcare scurtă şifurioasă.Urcă, iubire,mă îndemnă el, folosind inconştientmodul pe jumătate tachinant, pe jumătate afecuos, în care mi se adresase pevremuri. Fui tentată să-lîntrebde mariajul cu Janet, dar mă mai gândii odatăcuoamărăciune inconfundabilă, schimbai subiectul.

— John Mallory m-a rugat să-ţi amintesc de el, începui, şi…— Ah, da, admirabilul şi pe veci credinciosul John! spuse Harvey, cu o

notăe ronie.Mă mir că nu te-ai căsătorit cu el.Mă îmbujorai iritată, dar înainte să găsesc o replică la fel de zdrobitoare,

arveydeschise u şile.Îşiuitaseeilecasăaşacăsunarămauşădarnurăspunse n imeni. Exasperat, se întoarse la lift.

— Am o cheie de rezervă în maşină. Aşteaptă-mă, mă duc s-o iau. Janettbuiedus aspital–eeviciulaurgenţă.

Dispăru, trântind uşa liftului după el şi aşteptai stânjenită. Oare Janetchiaruseseemată de urgenţă, sau plecase ca să ite o întâlnire cumine?înoriceuarfostoideebună să cinez în tete-a-tetecuHarvey înapartament, în absenţa soţiei lui.Dacă era probabil să-şi imagineze diferite

scenariincăîntârzmpuţin în trac,atunci cu siguranţă, îşivaimaginamult mai multe dacă voi rămâne să cinez singură cu el. Pornii spre lift şiînorcându-mă, mi se agăţă geanta de clanţă. Uşa se d eschise încet şi după ocădezitaredcăguranţafuseserasăeoparte –evident,Janetvăzusearvey îşi uitase ch eile.

Pe masa din hol era un bilet ad resat m ie, cu scrisul lui Janet. Îl citii în

grabă„ îmi pare rău că nu voi acolo să ”, scrisese Janet. „Dar

tocmai am fost chemată la spital. N-o să întârzii mai mult de o oră, aşa că t erog,smte-teacasă ,dacănu te deranjează să serv eşti cina, am lăsat-o încuptor.Vă rog, începeţifărămine – mă întorc cât pot de repede; voi foartedezamăgită dacă nu mă aştepţi. Cu drag, Janet. ”

Ezitai, indecisă, şi înainte sămă pot hotărî ce să f ac, Harvey reveni:— Ai intrat? spuse el mirat.— Da. Janet a lăsat uşa deschisă. Şi a lăsat biletul ăsta. Îl citi,

încundu


39/121

— Oh, ei bine, presupun că mai bine am face cum spune. Te deranjeazăsăseveşticna?

— Nu, desigur că nu. Dar… Mă oprii, realizând că nu puteam să-isugerezcărtrebuisămă ducă în oraş, sau chiar la cantina spitalului sau lasaemeseaezidenţilormăuăde braţ,conducându-mă în sufragerie.

— Bei ceva? îmi enumeră câteva băuturi şi alesei gin tonic. O ţigară? îmidădu paharul şi puse lângă mine un portţigaret de lemn, apoi se aşezăvizaviminunat să e ăd.

Mi se păruse că vorbea serios şi simţii că mă înroşesc, dar schimbăsubiectuovesu-mi cu plăcere şi naturaleţe despre munca lui,punându-mă la curent cu veştile despre colegii noştri şi cu bârfele dinspimmă ntrebăm mă descurcam laHarrowelds şi mă ascultă cu un interes măgulitor. De undeva dinapartament se auzi un ceas şi mă uitai în grabă la mână.

— Dumnezeule, e nouă! S-o mai aştept puţin pe Janet, sau vrei să mă ducsămi fac reaba a bucătărie?

— Fă-ţi treaba la bucătărie, iubire, dacă sincer nu te deranjează. N-am

mai avut timp să mănânc după micul dejun şi sunt lihnit. Harvey se ridică,zâmbind. Va exact ca pe vremuri, nu-i aşa? O să desfac o st iclă de vin. Măurmă în bucătărie şi cât timp îmi făcui de lucru la cuptor, sună telefonul. Îlauzicum răspunde, pe un ton puţin brutal: da, bine. Oh, ne descurcăm,nu-ţifacegra,osă-iun.Bine.

Pa.Harvey mâncă încântat, vorbind amuzant despre eacuri şi umplându-

mi paharul cu vin de ecare dată când luam câteva înghiţituri. Întotdeaunaavusesesimţul umorului şi o limbă ascuţită, iar cina bine gătită era oschimbare plăcută de la meniul bogat, dar preparat în masă, de laHarrowelds. Începui să mă simt bine, alunecând cu uşurinţă spre vecheacamaraderie pe care eu şi Harvey o împărţiserăm întotdeauna şi amintireaultmilorreanicanune văzuserăm începu să se şteargă, încetul cuînceulFăcuicafeaşpuseivaselelaspălatarveyduse ce ştilede cafeaînufemisemn să mă aşez pe canapea.

— Janet întârzie.


40/121

— Oh, ştii cum e în sala de operaţii, dădu el din umeri. Să bem puţinconiacacaf?Fărăsăaşteptensimţământul meu, turnăconiacîndouă pahare şileusepe masă.

Se aşeză lângă mine pe canapea şi se lăsă pe spate, cu un oftat mulţumit,încădu-şmâini paharul de coniac.

— De mult n-am mai avut o seară atât de plăcută, îmi spuse el cublândeţe.De trei ani,mai exact. Mi-a fost dor de tine, Stacey.

Sorbii din cafea, ind nevoită să fac un efort considerabil ca să-mipotolescătăinebuneştialeinimii.Toată magia de odinioară se întorsese;eramconştientădinnou de atracţia pe care osimţisem dintotdeauna pentruHarvey, de farmecul şi frumuseţea lui şi când se întinse după ceaşca decafeaşdegeteleuimiatinserădin greşeală braţul gol, simţii un or p rintopulmidoriicu disperare ca Janet să se întoarcă sau să suneteul–orcperajasaumi-ar da o scuză să plec, dar tăcereadinîncăpereamică rămase netulburată până când Harvey spuse, lăsânddeopartecafeaua:

— N-a mers cu mine şi Janet, după cum probabil ţi-ai dat seama. Nu

suntem. Oh, la naiba, Stacey, n-ar trebuit să mă căsătoresc cu ea! Ar tuiăuaimult să te conving să nu te duciînYorkshire… la naiba cu toate, eram îndrăgostit de tine. Nu cred că amînceavodatău îndrăgostitde tine,şiacum. Se întoarse spre mine cuoexpresiegravăşifăăzâmbească. Acum te-ai întors şi te doresc maimult ca oricând, iubito. Dar ştii asta, nu-i aşa? Trebuie să simţit, la fel cumam simţit şi eu, din clipa în care am ajuns aici. Braţul lui mă înconjură,tăgându-mă spre el. Şi tu simţi la fel, nu-i aşa, Stacey?

Îl doream în momentul acela, stând acolo în lumina palidă, atât de multîncâaşputut să strigîngura mare. Dar ştiui, din clipa în care toateamintirideodinioarămi se învălmăşiră din nou în minte, că nuîndrăzneam să recunosc faţă de el şi nici măcar faţă de mine însămiadevărul.N-ar face decât să ne provoace suferinţă amândurora şi lui Janet,înafaădefaptulcăarune în pericol cariera lui Harvey, perspectivele luiminunate, întregul lui viitor,caumai vorbesc de bursa de cercetare pecaregreuo obţinusem la Harrowelds. Încercai să-i spun; vocea mi se


41/121

înecăîntdarnicădeapărea raţională şinepăsătoare, darcuvintelevenirăîmbulzindu-se unul după altul, într-o confuzie incoerentăşueraucâtuşideuţinconvingătoare.

Expresia lui Harvey se relaxă şi-mi zâmbi cu o ironie plină de afecţiune.— Nu crezi o iotă din ce spui, iubire, mă acuză el. Şi în orice caz, nimic

dintoateastanucontează.Sau cel puţin niciuna nu se aplică în cazulnostru.Nu suntem copii, suntem adulţi raţionali şi ştim amândoi care esocotealanu?

— Dar asta încerc să-ţi spun şi eu. Reuşii cumva să mă eliberez dinbraţemădicapredcă… ar mai bine să p lec. O să iautaxubuzul,nue nevoieămă duci tu. Ar mai bine, pentru căJanetvaobosităd va veni şi.

— Nu trebuie să fugi, iubire, protestă el. Încă nu mi-am pierdut minţiledetotŞtcăJepoateveniînoricepăDarrebuie să vorbim.Trebuie ăabilmcem face.

— Nu e nimic de făcut, Harvey. Îmi căutai geanta şi mă dusei în hol să-mi iau haina; mâinile îmi tremurau când o luai din cui.

— Nimic drastic, de acord. Se presupune că medicii nu trebuie secomporte ca ceilalţi oameni, în astfel de situaţii. Din partea lor, se aşteaptăsăaibăstandarde morale şi etice mai înalte,săsesupună unui reguli deconduitămult mai rigide decât majoritatea muritorilor. Deşi numaiDumnezeu ştie de ce! Dar accept asta şi presupun că ăsta e temeiulargumentelor tale. Ei bine, de acord. Dar cu siguranţă, nu e un motivpentrucaretuiăutemaivăd,pentru careănu încercăm să găsim.O caleeompromis, nu? Trebuie să te mai văd, Stacey.

— Cred că ar mult mai cuminte dacă nu ne-am mai vedea deloc, îispuseicutristeţe

— Poate că d a, conchise el, apoi se aplecă şi mă sărută. Fu un sărut scurt,controlaampla atingere a buzelor lui mă străbătu ca un foc şi ecareinsmine îmi striga săămân în braţele lui, să mă agăţ de el ca să m ămai sărute o dată şi încă odată. Dar el fu cel care se dădu înapoi, simţindparcăpericolulseu-mi mâinile atât de strâns încât nu măputuimişca: Janet ar p utea să a pară, îţi aminteşti? Şi ea nu-şi uită cheile.


42/121

Cuvintele şi tonul ironic pe care le rosti avură efectul unui duş rece şismţiicum devin rigidă.

— Uitasem, recunoscui. Dar nu se va mai întâmpla… şi nu voi puteanicodatăsăitcăJanetşcumine am fost prietene. Plec, Harvey, trebuie.Teog.Dă-mi drumul.

— Nu, până nu-mi promiţi că o să te mai văd. Nu poţi să te întorci înviaaea,după atâţiaipurşismplu. Nu poţi.

alexandra stuart - cercetatoarea

Documents