Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

Proiectul de integrare regională prezentat în anul 1950 de către Robert Schuman s-a adresat ,,oricărui stat European”, deşi la acesta au subscris iniţial decât şase state – fondatoare. Tratatele institutive, materializare a proiectului amintit – prin dispoziţiile lor au prevăzut şi ele posibilitatea aderării.

→ Tratatul de la Mastricht a înlocuit procedurile specifice de aderare – foarte puţin diferite, de altfel1 - la fiecare dintre cele trei Comunităţi (art. 98 CECO, art. 237 CEE, 205 Euratom) printr-o procedură unică de aderare la Uniunea Europeană care implică aderarea simultană la cele trei Comunităţi.

Conform procedurilor originare de aderare la Comunităţile Europene, cele trei tratate prevedeau că statele care doreau să devină membre adresau, în acest sens, o cerere Consiliului, care era obligat să solicite un aviz din partea Comisiei, înainte de pronunţarea sa în privinţa aderării.

→ Procedura unică de aderare la U. E. care este prevăzută în art. O din T.U.E. - devenit art. 49 T.U.E., care transpune la nivelul U.E. art. 237 CEE din redactarea provenită din Actul Unic European precizează:

- orice stat European care respectă principiile enunţate în art. 6 par. 1 şi care doreşte să devină membru al U.E. poate solicita acest lucru adresând o cerere Consiliului;

- Consiliul se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritate absolută a voturilor membrilor săi;

- dacă decizia este favorabilă, condiţiile şi adaptările pe care această admitere le antrenează în privinţa Tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant;

- acordul trebuie ratificat de către toate statele contractante potrivit regulilor constituţionale din statele respective.

Cu toată simplificarea introdusă de TMs. instrumentele de aderare ale unui stat reprezintă un ansamblu complex de acte, cu un conţinut şi cu natură juridică diverse2 → Condiţiile pe care un stat candidat trebuie

1 A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 23.2 De exemplu, JOCE, n. C.241 din 29 august 1994, care conţine ,,Actele referitoare la aderarea regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului Suediei la Uniunea Europeană: - actele instituţiilor comunitare, cu caracter intern al Uniunii: avizul Comisiei din 19 aprilie 1994, referitor la cererea de aderarela U.E. a republicii Austria, republicii Finlanda, regatului Suediei şi regatului Norvegiei; rezoluţiile legislative ale Parlamentului European din 4 mai 1994, cu privire la cererea statelor candidate; decizia Consiliului U.E. din 16 mai 1994, referitoare la admiterea regatului Norvegiei, republicii Austria, republicii Finlanda şi regatului Suediei la Uniunea Europeană; acte cu cararcter internaţional: Tratatul de aderare semnat la 42 iunie 1994 la Corfu, dintre 12 state membre şi 4 state candidate, care trebuia ratificat; Actul referitor la condiţiile de aderare şi la adaptările tratatelor, pe care se întemeiază U.E., nesemnat, dar care face parte integrantă a tratatelor; Actul final al Conferinţei de

1

să le îndeplinească în vederea aderării rezultă nu numai din Tratatele institutive- reglementate însă destul de puţin - ci şi din practica aderării de noi state (în perioada 1969-1972 sau diferit după 1993) 3.

a. O primă condiţie pentru aderare este îndeplinirea criteriului teritorial, care rezultă chiar din art. 49 T.U.E şi anume ,,orice stat European (…) poate solicita să devină membru al Uniunii”. Prin urmare, potrivit Tratatelor de la Roma şi de la Paris (fostul Tratat CECO) aderarea este rezervată numai ,,statelor europene”4.

b. A doua condiţie denumită în doctrina de specialitate criteriul tehnic înseamnă că admiterea unui nou stat membru presupune fără îndoială o adaptare a tratatelor institutive, care nu deschide calea unor renegocieri fundamentale a acestora5. Criteriul se exprimă în principiul acceptării acquis-ului comunitar, care s-a desprins cu toată evidenţa din prima lărgire a Comunităţilor. Această condiţie presupune şi faptul că: - statele candidate trebuie să accepte imediat tratatele şi ansamblul actelor adoptate, în baza acestora, de către instituţiile comunitare;

- statele candidate, în baza acquis-ului comunitar, sunt obligate să adere simultan, înainte de 2002 la cele trei Comunităţi(CE, EURATOM, CECO), iar după acest an la cele două Comunităţi (CE, EURATOM,).

- statelelor candidate, în condiţiile Tratatului de la Mastricht, potrivit art. 49, li se impune aderarea globală la Uniunea Europeană, incluzând nu numai Comunităţile Europene ci şi cele două componente (piloni) interguvernamentale ale Uniunii (Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. şi Justiţia şi afacerile interne – J.A.I., devenit prin Tratatul de la Amsterdam, Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală - C.P.J.).

c. A treia condiţie cu privire la aderare vizează criteriul politic. În preambulul Tratatului CEE, statele fondatoare invită să se alăture eforturilor lor şi alte popoare ale Europei ,,care împărtăşesc idealurile lor”, adică, ,,care sunt hotărâte să întărească idealurile lor de apărare a păcii şi libertăţii”. Îndeplinirea criteriului politic, din partea statului candidat, presupune existenţa unei forme de stat democratice, în sensul unei organizări politice liberale. Această condiţie s-a conturat prin luările de poziţii repetate ale instituţiilor comunitare, ca şi prin atitudinea fără echivoc a acestora faţă de regimurile politice totalitare, vreme îndelungată, din

aderare semnat la 24 iunie 1994 la Corfu de către 16 state, însoţit de 50 de declaraţii; Procesul- verbal de semnare al Tratatului, semnat la Bruxelles din 26 iulie 1994, de către Secretarul general al Consiliului U.E. şi de către Ministrul afacerilor german în numele preşedintelui Conferinţei, referitoare la aderare. La acestea adăugăm ,,Decizia Consiliului U.E. din 1 ianuarie 1995 cu privire la adaptarea instrumentelor referitoare la aderarea noilor state membre ale U.E. (JOCE, n. L. din 1 ianuarie 1995), care cu privire la consecinţele refuzului ratificării regatului Norvegiei; A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.3 A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 100.4 Criteriul prevăzut în text a suscitat controverse legate de solicitarea şi a altor state care nu sunt ,,europene”, de exemplu, ţări din fosta Uniune Sovietică (Ucraina, Belarus etc.). Idem, p.100; Cererea înaintată de Maroc în 1985 a fost respinsă, iar Turcia care şi-a depus candidatura în 1987, nu i s-a contestat caracterul de ţară europeană; A se veadea, Ovidiu Ţinca, op. cit. p. 49.5 A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 24.

2

Grecia, Portugalia şi Spania, mai înainte de aderarea lor la Comunităţi, în perioada în care erau state candidate6.

d. A patra condiţie referitoare la aderare este îndeplinirea criteriului economic. Cum integrarea a avut iniţial drept obiectiv şi camp de cuprindere sfera economică era şi firesc să fie inclus drept condiţie de îndeplinit pentru statele ce doresc să adere la structurile comunitare.

Pentru statele care au aderat până în anul 1990 (în cadrul primelor lărgiri) s-au prevăzut perioade de tranziţie, în care statele trebuiau să îndeplinească gradual cerinţele de dezvoltare economică generală şi sectorială necesare integrării lor pe piaţa comunitară7.

După 1990 Comunităţile europene s-au confruntat cu numeroase cereri de aderare, venite din partea unor state, cu niveluri de dezvoltare diferite, motiv pentru care politica comunitară în privinţa aderării lor s-a reorientat potrivit noilor realităţi.

→ Într-o primă perioadă Comunităţile Europene au încheiat cu statele candidate acorduri europene de asociere (potrivit art. 238 T. CE, şi art. 206 T. EURATOM), ca etapă pregătitoare pentru aderare8, iar ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă şi statul de drept, Comunităţile europene şi statele membre au încheiat acorduri de asociere de tip nou cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria9. Aceste ,,acorduri europene” care pun în evidenţă apropierea geografică dintre ele dintre statele respective, ca şi o interdependenţă sporită în domeniile: economic, social financiar, cultural şi politic, reprezintă un instrument juridic important al construcţiei europene şi al recompunerii spaţiului european10. Ele sunt instrumente juridice multilaterale, încheiate pe de o parte, între Comunităţile Europene (reprezentate de Cinsiliu U.E.) şi statul candidat, şi pe de altă parte, între acesta şi fiecare stat membru al U.E. Astfel, Acordul european instituind o asociere între România pe de o parte, şi Comunităţile europene pe de altă parte, intrat în vigoare la 1 februarie 199511, recunoaşte în preambul, că obiectivul final al României este să devină membru al Uniunii, iar această asociere va sprijini România să realizeze obiectivul integrării – obiectiv realizat la 1 ianuarie 200712.

6 Idem, p.257 A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 102.8 Primul acord de asociere s-a încheiat cu Grecia la 9 iulie 1961 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1962.9 A se vedea, M Marescau, Les accords européens; analyse générale, Revue du Marché commun et de l’Union européenne, 364/1993, p. 507-515. Pentru relaţiile Comunităţilor europene cu ţările din Europa centrală şi de est, până la încheierea acordurilor de asociere, a se vedea, J. C. Gautron, Les relations Communautés Europe de l’Est, Paris, Economica, 1991; citat de Roxana Munteanu, op. cit. p. 319.10 A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 319.11 Acordul de asociere a fost ratificat de România prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, M.O., I, nr. 73, din 12 aprilie 199312 Acordul European încheiat de România prevede în art.1 următoarele obiective ale asocierii: -să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită dezvoltarea unor legături politice strânse; - să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii economice armonioase între părţi, sprijinind dezvoltarea economică a României;- să asigure o bază pentru cooperarea economică, socială, finanaciară şi culturală; - să sprijne eforturile României de dezvoltare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă şi de consolidare a

3

→ O altă etapă a procesului de pregătire a statelor candidate la U.E. este iniţiată de Consiliul European de la Copenhaga, din 1993 (21-22 iunie), care a stabilit un set de criterii de îndeplinit pentru statele respective, - denumite criteriile de la Copenhaga13. Astfel, statele trebuie:

- să aibă instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea minorităţilor (criteriu politic);

- să dispună de o economie de Piaţă funcţională în măsură să facă faţă presiunilor concurenţiale de pe Piaţa U.E. (criteriu economic); - să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele Uniunii Economice şi Monetare şi transpunerea acquis-ului comunitar.

În cadrul Consiliului European de la Copenhaga, şefii de stat şi de guvern au declarat în mod solemn că ,,respectarea şi menţinerea democraţiei reprezentative a drepturilor omului în fiecare din statele membre constituie elemnte esenţiale ale apartenenţei la Comunităţi”.

Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru ţările candidate la procesul de integrare europeană, care consacrând un tip de relaţii speciale între Uniune şi statele respective, de la data reuniunii apărând în toate documentele oficiale denumirea de ,,ţări asociate”. Aceste state au beneficiat de untratatment privilegiat în raporturile cu Uniunea, constând în suport financiar direct şi facilităţi economice şi comerciale. Durata acordării acestui sprijin a depins de îndeplinirea criteriilor prezentate mai sus.

→ Consiliul european de la Essen (Germania) din 9- 10 decembrie 1994 adoptă prima strategie de preaderare (pregătire) a ţărilor din Europa centrală şi de Est pentru aderarea lor la U.E., pentru ca în anul următor (în 15- 16 decembrie) la Consiliul European de la Madrid să se introducă cel de-al patrulea criteriu referitor la capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gesiona calitatea de membru al Uniunii Europene.

→ În iunie 1995 Comisia Europeană a adoptat ,,Cartea albă de pregătire ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a U.E.”.

→ În anul 1997 Comisia Europeană a publicat ,,Agenda 2000” document care propune o strategie de preaderare, cuprinzând o nouă abordare a problematicii şi noi instrumente de realizare a sarcinilor ce decurg din implementarea programelor corespunzătoare. Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se referă la

democraţie; - să stabilească instituţii adecvate pentru a face o asociere efectivă; - să asigure un cadru pentru integrarea graduală a româniei în Comunităţi. Pentru a facilita dialogul politic şi de specialitate dintre U.E. şi statul candidat, pentru România au fost create organe commune în acest sens, şi anume: Consiliul de asociere (organ politic care se reauneşte la nivel ministerial şi are drept sarcină supervizarea aplicării acordului şi promovarea dialogului politic), Comitetul de asociere (alcătuit din trei înalţi funcţionari însărcinaţi să asisteConsiliul de asociereşi să asigure continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia), Comitetul Parlamentar mixt de Asociere (ce are drept atribuţie insituirea şi menţinerea dialogului dintre reprezentanţii parlamentului ţării associate şi P.E., subcomitete tehnice (multidisciplinare, formate din experţi). A se vedea, Cornelia Lefter, op. cit. p. 102-103.13 A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 39. şi, Cornelia Lefter, op. cit. p. 101-102.

4

faptul că sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este orientat spre toate formele de ajutor financiar, punându-se în aplicare aşa – numitele parteneriate pentru aderare, elaborate în urma negocierilor purtate cu fiecare stat candidat. Parteneriatele14 au reprezentat programe multianuale care vizau finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare pentru agricutură şi intervenţii structurale, creşterea economică generală, respectarea democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea legislaţiei. Pentru fiecare ţară candidată în parte a existat un asemenea parteneriat, complementar unui Program Naţional de Adoptare a Acquis-ului comunitar (PNAA)

Strategia de preaderare s-a întemeiat, de asemenea şi pe acorduri bilaterale europene încheiate cu ţările candidate15, care au stabilit priorităţile pentru fiecare stat candidat, în vederea îndeplinirii criteriilor economice şi politice inclusiv pentru resursele financiare necesare implementării priorităţilor identificate. Înstrumentele financiare ale strategiei de preaderare s-au materializat în ajutoare comunitare de preaderare, de exemplu fondurile derulate prin programele PHARE (din anul 2001 acest program s-a concentrate cu prioritate asupra problemelor consolidării cadrului instituţional în vederea aderării), ISPA (pentru investiţii în domeniile, transporturi şi mediul înconjurător), SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare rurală)

Prin Tratatul de la Amsterdam principiile pe care se întemeiază Uniunea Europeană (principiile libertăţii, ale democraţiei, ale respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca şi ale statului de drept) sunt prevăzute în art. 6 § 1 T.U.E. şi devin o condiţie formală de aderare prevăzută expres în art. 49 T.U.E (fost O T.U.E).6. 5. Apartenenţa la Uniunea Europeană

→ În prezent, tratatele comunitare nu prevăd ca statele ce compun Comunităţile să-şi piardă calitatea de membre ale acestora. Tratatele ,,tac”16 în privinţa dreptului unui stat membru de a se retrage sau a posibilităţii de a fi exclus. Urmarea faptului că un stat membru nu poate denunţa unilateral tratatele, coroborată cu durata nelimitată a acestor tratate (C.E. şi EURATOM) semnifică apartenenţa definitivă la Comunităţi. Această concluzie se explică prin chiar obiectivul tratatelor, acela că, integrarea regională care implica în mod necesar angajarea statelor în această acţiune se face într-o manieră ireversibilă şi intuitu personae. Prin aceste particularităţi construcţia comunitară se apropie se propie din ce în ce mai mult de caracteristicile specifice lae unui stat federal17.

Interdicţia juridică pentru un stat membru de a nu se retrage în mod unilateral din Comunităţi nu trebuie absolutizată. În primul rând pentru că, deşi nu se retrage în mod unilateral un stat poate împidica funcţionarea Comunităţilor, practicând ceea ce se numeşte ,,politica scaunului gol” , adică de a refuza să participe la lucrările

14 Parteneriatul de Aderare România- Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în baza Deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care a stabilit principiile, priorităţile, obiectivele immediate şi condiţiile Parteneriatului de Aderare. Finanţarea acestora este reglementată prin Memorandumul de finanţare negociat în anul 2000.15 Aceste acorduri s-au încheiat ca urmare a Reglementării Consiliului nr 622 din martie 1998 a Consiliului.16 A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.17 Idem.

5

instituţiilor comunitare, paralizând astfel activitatea acestora. O astfel de politică a fost practicată de Franţa aproape 6 luni, în perioada iunie 1965 – februarie 1966, prin faptul că nu a fost de accord cu abandonarea regulii unanimităţii în favoarea adoptării regulii majorităţii în adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului18.

În al doilea rand, s-a pornit de la considerentul că, dacă într-o federaţie separarea unui stat este de neconceput, a fortiori este de neconceput şi în cazul Comunităţilor19, iar sistemul comunitar este suficient de suplu pentru a permite chiar ,,renegocierea” cu un stat, Este cazul acţiunii deliberate a partidului laburist din Marea Britanie care în 1974 în Piaţa comună a determinat în mod deliberat această atitudine a Comunităţilor.

O situaţie specială a existat în privinţa Groenlandei, care la 1 februarie 1985 a încetat să mai facă parte din Comunităţi cărora le-a aparţinut de la 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului Danemarcei (ca provincie daneză). Prin Actul său de Reglementare din 1979 (Home Rule Act) Groenlanda s-a bucurat de un statut special în Regat, guvernul său având competenţe independente, în domeniul pescuitului, agriculturii şi creşterii animalelor.

După dobândirea independenţei sale naţionale (1979) în 1982 locuitorii Groenlandei au hotărât prin referendum ieşirea din Comunităţi. Această atitudine a fost determinată de localizarea geografică izolată, în raport de celelalte state membre, de condiţiile climatice, de particularităţile culturale ale populaţiilor sale neeuropene, care au condus la căutarea de noi relaţii şi aranjamente, de natură externă20. Prevederile Tratatului CEE aplicabile ţărilor şi teritoriilor de peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi adiţionale21.→ Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură:

- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European;

- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază cu statul respective un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acordul se negociază potrivit art. 188N alin. 3 din T.f.U.E.

- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii, care hotărăşte cu majoritate calficată, după aprobarea Parlamentului European.

Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice) asupra statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa

18 A se vedea, Brânduşa Ştefănescu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 26.19 A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.20 A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.21 A se vedea, opinia Comisiei asupra statutului Groenlandei (1983, EC Bull. 1-13) şi textul tratatului amendat prin diferite regulamente ale Consiliului (JOCE, n. 29/1din 1 februarie 1985); A se vedea în acest sens, Pierre Mathijsen, op. cit. p. 18.

6

unui astfel de accord, după doi ani de la notificarea intenţiei de retragere făcută de statul respective Consiliului European, cu o execepţie. Consiliul European, în accord cu statul membru , în cauză, hotărăşte în unanimitate să prorogue acest termen.

Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc satatul în cauză.

Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă, deoarece T.U.E.-nou, prevede posibilitatea pentru acesta, în caul în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 49 (T.U.E.-nou).6. 6. Statutul de membru al Uniunii Europene.

În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru, pur şi simplu (n. a.), în principiu, titular de drepturi şi obligaţii, contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care admit membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse22.

O situaţie aparte pentru aceste Comunităţi, şi care le consacră particularitatea este acordarea unui “regim special de asociere,, unor state, potrivit art. 182 CE. Astfel, statele membre convin să asocieze la Comunităţi ţările şi teritoriile neeuropene23 care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Aceste relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze o participare efectivă la instituţiile comunitare, ci este mai mult o modalitate specială de extindere teritorială a tratatelor24. Scopul asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţîrilor şi teritoriilor şi stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi Comunităţi în ansamblul lor.

Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 CE (fost 238) şi art. 206 EURATOM. Potrivit acestor texte Comunităţile pot încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, creând o asociere caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale25. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord creând legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel puţin parţial, să participle la regimul comuniatar. Un asemenea accord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile acoperite de tratat26.

22 A se vedea, Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit. p. 25.23 Aceste ,,ţări şi teritorii”, numite astfele de Tratatul CE, sunt enumerate în anexa II din Tratatul CE.24 Idem.25 A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 31926 CJCE, 12/86, Demirel, 30. 09. 1987; În speţă este vorba de acordul de asociere cu Turcia. A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit. p. 318.

7

S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi instaurarea progresivă a unei uniuni vamale cu Comunităţile, de exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta27

De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă pregătitoare pentru aderare la Comunităţi (de exemplu, acordul cu Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă (este cazul acordurilor cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria)

8. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (CES) Reprezintă societatea civilă Are rol consultativ Se pronunţă pe probleme economice şi sociale.

8.1. Istoric, mandat şi componenţăComitetul Economic şi Social este un organism nonpolitic care a fost creat prin

Tratatul de la Roma (1957), fiind alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale: patronatele, sindicatele şi reprezentanţii diferitelor profesii (reprezentanţi ai agricultorilor, ai sectorul IMM-urilor, ai comerţului şi asociaţiilor meşteşugăreşti, ai cooperativelor, ai consumatorilor, ai organizaţiilor pentru protecţia mediului, ai ONG-urilor cu caracter social), toţi reprezentanţii fiind propuşi de către guvernele statelor membre. Aceşti reprezentanţi sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani şi are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor Comitetului.

8.2. AtribuţiiComitetul Economic şi Social are rol consultativ, fiind mai degrabă un forum de

dezbatere şi reflexie la nivel european şi la nivelul statelor membre. Acesta este consultat obligatoriu de către Comisie şi Consiliul Uniunii Europene în domeniile de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a muncitorilor, transporturi, educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică socială. Tratatul de la Amsterdam a introdus posibilitatea ca şi Parlamentul European să poată consulta Comitetul Economic şi Social.

8.3. Mod de lucruComitetul organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri în scopul de a ameliora

raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Pe plan internaţional, Comitetul are legături cu Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi organizează reuniuni cu reprezentanţii mediilor economice şi sociale din toate zonele ţării.

9. COMITETUL REGIUNILOR (COR) Este compus din reprezentanţi ai autorităţilor locale Este consulat în decizii de interes local Emite opinii, la solicitarea instituţiilor UE sau din proprie iniţiativă

27 Acorduri de asociere întemeiate pe art. 238 C.E. cuprinzând un ajutor financiar au mai fost încheiate cu unele state din bazinul mediteranean – Algeria, Tunis, Maroc, Egipt, Iordania, Siria (a se vedea, JOCE, n. L. 337 din 29 noiembrie 1982)

8

9.1. Istoric, mandat şi componenţăComitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit

funcţional în martie 1994. Este alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt propuşi de statele membre şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deţină un mandat electoral din partea autorităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.

9.2. AtribuţiiComisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaţia de a consulta

Comitetul Regiunilor în domenii de competenţă cum ar fi: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, reţelele transeuropene de transport, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), iar Comitetul poate de asemenea să emită opinii din propria sa iniţiativă. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul European să consulte Comitetul Regiunilor, domeniile în care Comitetul este consultat în mod obligatoriu fiind extinse la mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră şi transporturi.

Comitetul Regiunilor are rolul de purtător de cuvânt, în sensul că informează autorităţile locale cu privire la activitatea şi deciziile relevante ale instituţiilor europene, şi mediază relaţia dintre instituţiile Uniunii şi autorităţile locale.

10. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI) Înfiinţată prin Tratatul de la Roma (1957) Acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la

atingerea obiectivelor prioritare ale UE: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, protecţia mediului înconjurător, etc.

Acordă împrumuturi pentru statele membre, statele candidate, ţări terţe.

11. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE) Înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht (1993) Autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede

Euro emise Este independentă din punct de vedere instituţional şi financiar Formează, împreună cu băncile naţionale ale statelor membre

„Eurosistemul”, cu rol de gestionare a preţurilor, de implementare a monedei unice şi de sprijinire a politicilor economice.

12. MEDIATORUL EUROPEAN

9

Madiatorul (ombudsman-ul)- instituit prin Tratatul de la Maastricht (1993)

Este ales de Parlament pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului

Are sediul în sediul Parlamentului European de la Strasbourg Primeşte plângeri de la persoane fizice sau juridice în litigiu cu

instituţiile UE Examinează cazurile de proastă administrare şi întocmeşte rapoarte La iniţiativa sa a fost adoptata Codul de bună conduită administrativă.

10