ANTRENAMENT ȘI COMPETIȚIE ÎN SPORTUL ADAPTAT

Parte integrantă a activităţilor motrice formative, educaţia fizică şi sportul adaptat au impus în ultimii ani:

- o filosofie distinctă, - un cadru instituţional, - un ansamblu de competenţe clar precizate, care au ca finalitate crearea unui

sistem de valori care pune într-o nouă lumină persoana deficientă.

Daca activitatea kinetoterapeutică asigură recuperarea funcţiilor deficitare şi dobândirea independenţei funcţionale, educaţia fizică şi sportul adaptat plasează subiectul în ipostaza de fiinţă socială, capabilă să îşi exercite un rol activ în propria sa formare şi dezvoltare (“empowerment”).

→ Orientarea activităţii spre subiectul, ca persoană, şi nu doar spre subiectul deficient, asigură integrarea în diverse medii sociale, inclusiv participarea în competiţii sportive.

Intervenţia kinetoterapeutică devine cu adevărat semnificativă pentru subiecţi, numai în măsura în care aceasta este completată, în paralel sau succesiv, cu angajarea în activităţi educaţionale, recreative şi sportive.

Legislaţia comunitară privind persoanele cu dizabilităţi → programele prioritare vor viza ariile educaţionale şi includerea educaţiei fizice şi sportului, ca drept recunoscut al persoanelor cu dizabilităţi, conform principiului non-discriminării.

Vom pleda pentru educaţia fizică şi sportul adaptat, integrat în medii şcolare şi sociale obişnuite.

Educaţia fizică adaptată

- subsistem al educaţiei fizice care urmăreşte recuperarea şi integrarea socială,prin promovarea programelor adaptate diferitelor tipuri de deficienţe:

- programe adaptate care implică modificarea activităţilor fizice/sportive tradiţionale, astfel încât să ofere posibilităţi de participare pentru toţi deficienţii;

- programe corective care se adresează în special recuperării funcţiei posturale şi a deficienţelor de biomecanică a mişcării;

- programe de dezvoltare care urmăresc îmbunătăţirea nivelului calităţilormotrice şi a posibilităţilor de realizare a deprinderilor şi priceperilor motrice.

2Sportul adaptat - subsistem al sportului care utilizează structuri motrice, reguli

specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe.

- Dezvoltarea instituţională a sportului a cunoscut două etape, prima viza sportuladaptat segregat, iar cea de a doua, actuală, este axată pe promovarea sportului integrat în medii cât mai puţin restrictive.

Sportul adaptat cuprinde :1.Activităţi sportive care nu se deosebesc ca structură, reguli, condiţii

organizatorice şi materiale, de ramurile sportive cunoscute (de ex. un atlet cu retard mintal participă la probe clasice din alergări).

2. Activităţi sportive care păstrează structura şi regulile obişnuite, dar beneficiază de condiţii materiale care compensează într-o anumită măsură deficienţa competitorului (de ex. un nevăzător care participă într-o competiţie de popice, beneficiază de o delimitare proeminentă a culoarului de lansare a bilei).

3. Activităţi sportive la care participă atât competitori cu deficienţe, cât şi competitori fără deficienţe, subiecţii deficienţi având unele facilităţi regulamentare (de ex. subiecţii participanţi la competiţiile de tenis, au dreptul să returneze mingea după două căderi succesive ale acesteia).

4. Activităţi sportive la care participă competitori cu şi fără deficienţe, toţi supunându-se unei versiuni modificate a probei sau ramurii sportive respective (de ex. competitori de orice tip, participă în cărucioare cu rotile la jocul de baschet).

5. Activităţi sportive de tipul “Special Olympics”, la care participă exclusiv subiecţi cu deficienţe de acelaşi tip şi grad.

Obiectivele educaţiei fizice şi sportului adaptat

Obiectivele cu caracter general delimitează cadrul în care trebuie să se desfăşoare întregul proces. Biologic - optimizarea stării de sănătate;

- favorizarea unei dezvoltări armonioase şi a unei capacităţi funcţionale corespunzătoare vârstei;

- prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice, de postură şi formarea uneiatitudini corporale corecte.

- realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice (terapie corectivă, recreaţională, sport-terapie, programe de sănătate etc).

SPORTUL ADAPTAT cuprinde:

3Motric

- îmbunătăţirea motricităţii generale, prin formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice variate şi asigurarea unor indici crescuţi ai calităţilor motrice;

- dezvoltarea potenţialului psiho - motric al subiecţilor.- maximizarea potenţialului biomotric existent, care să favorizeze obţinerea unor

performanţe profesionale, sportive, sociale;

Psihologic- formarea unui comportament adaptativ adecvat, prin educarea componentelor

cognitive, afective, volitive, motivaţionale;- acceptarea propriei condiţii, ca prim pas al realizării integrării sociale;

Social- dezvoltarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi social;

stimularea comunicării între diferite categorii de persoane, cu sau fără deficiente;

Obiectivele specifice realizate prin activităţile fizice adaptate vor fi particularizate fiecărui tip de deficienţă.

Clasificarea deficienţelorSinteză a principalelor taxonomii descrise în literatura de specialitate:

- motorii, determinate de boli ale sistemului locomotor şi nervos: de exemplu, boli reumatice, boli degenerative, boli ale sistemului muscular, paralizie cerebrală, secţionarea totală sau parţială a măduvei spinării, amputări.

- senzoriale, se referă cu precădere la deficienţe la nivelul analizatorilor vizual şi auditiv.

- deficienţe morfo-funcţionale la nivelul organelor interne, de exemplu afecţiuni cardiovasculare, respiratorii, renale, metabolice etc.

- psihiceD. Gallahue (1993), referindu-se la problematica educaţiei fizice adaptate la copii, evidenţiază următoarele condiţii limitante :

- deficienţe fizice ;- mintale; - emoţionale;- dificultăţi de învăţare;- alte deficienţe (astm, diabet, obezitate, hemofilie, leucemie etc.).

4TERMENI UTILIZAȚI

- Cerinte ducative speciale- Nevoi speciale- Deficiente- Disabilitati

STATISTICI……. - peste 1 miliard de persoane cu disabilităţi!

ACSA ÎN DEFICIENȚA MINTALĂ / DISABILITATE INTELECTUALA

- Deficienţa mintală reprezintă o afecţiune exprimată prin capacitatea intelectuală sub valorile medii şi disfuncţii în două sau mai multe dintre următoarele arii de adaptare: comunicare, autoîngrijire, autoservire, deprinderi sociale, de securitate a propriei persoane, dobândire a autonomiei, deprinderi profesionale şi de timp liber.

Etiologie- Cauzele deficienţelor mintale, în funcţie de momentul acţiunii lor, sunt:

- genetice;- în perioada prenatală;- la naştere;- postnatală;

Cauze genetice nespecifice – de exemplu, există riscul să apară deficienţă mintală la 40% dintre copiii care au un părinte deficient mintal şi la 60% dintre copiii cu ambii părinţi deficienţi mintali

Cauze genetice specifice – aberaţii cromozomiale.perioada prenatalăfactori infecţioşi (virotici): rubeola, gripa infecţioasă, hepatită virală. 45% dintre

cazuri au loc în prima lună de sarcină;factori bacterieni: sifilis congenital;factori toxici: intoxicaţii cu substanţe chimice, alimentare, iradieri, spaime

puternice, incompatibilitatea Rh-ului.perioada perinatală

- traumatisme la naştere: asfixierea la naştere (cauzată de strangularea cu cordonul ombilical sau administrarea unor anestezice în doze prea mari), hipoxia

perioada postnatală- bolile copilăriei (meningită, encefalită, intoxicaţii cu plumb, subalimentaţia, carenţe afective şi educaţionale, izolare de mediul social, îndepărtare de mamă).

5Clasificare

- deficienţa mintală profundă - (C.l. ≤ 29); vârstă mintală 0-2 ani- deficienţa mintală severă – (C.I. între 30-49); vârstă mintală 3-7 ani- deficienţa mintală moderată (C.l. între 50-64); vârstă mintală 7-8 ani- deficienta mintală uşoară (C.l. între 65-74); vârstă mintală 8-11 ani- intelect de limită (C.I între 85-100); vârstă mintală 11-14 ani.

Caracteristici ale subiectilor cu DI- Cu excepţia persoanelor cu sindrom Down, ceilalţi deficienţi mintali au o tipologie extrem de diversă→nu se pot face generalizări. - Evaluarea este singura modalitate pt determinarea punctelor slabe şi forte ale acestor subiecţi.- Nivelul de instrucţie –clasa a III-a –VI-a; profesii care nu solicită funcţia intelectuală; 70-80% dintre subiecţi au un aspect asemănător semenilor non-deficienţi şi au nevoie de adaptări minime în aria efs.

- În ceea ce priveşte capacitatea motrică, subiecţii cu DI trebuie atent evaluaţi, deoarece performanţa motrică este multidimensională (o persoană poate fi foarte bună la anumite componente şi deficitară, la altele).

- La modul general, cei ce procesează greu informaţia, se descurcă bine la deprinderile închise.

Particularităţile dezvoltării motorii la deficientul mintal- Nivelul funcţiei motrice depinde de maturizarea sistemului nervos şi de gradul de

dezvoltare fizică.- “într-o oarecare măsură, copilul deficient mintal este şi un deficient motor”.- În deficienţa mintală profundă se înregistrează numeroase deficienţe fizice şi

motorii. Activitatea motorie este lipsită de coordonare, control, scop şi precizie (mişcări stereotipe – balansarea trunchiului, ticuri, lentoarea excesivă a mişcărilor).

- Organizarea psihomotricităţii înregistrează la rândul său tulburări profunde la nivelul schemei corporale, orientării temporale şi spaţiale. De altfel, această categorie de populaţie este complet dependentă de ajutorul celor din jur..

- În deficienţa mintală severă, motricitatea voluntară este marcată de tremurături, mişcări imprecise, lipsite de fineţe.

- Tulburările de psihomotricitate se vor reflecta în dificultăţile pe care aceşti subiecţi le au în însuşirea limbajului vorbit, scris, precum şi a deprinderilor de autoservire.

- În deficienţa mintală uşoară, se constată mai ales întârzieri la nivelul dezvoltării componentelor psihomotricităţii.

În ansamblu, se înregistrează lipsa de viteză şi coordonare a mişcărilor, debilitate motorie.

6- Studiile efectuate până în prezent au scos în evidenţă faptul că principalele

probleme la nivelul motricităţii sunt reprezentate de:- dificultăţi în efectuarea şi coordonarea deprinderilor fundamentale (coordonare

oculo-motorie, auditiv-verbală); -calităţi motrice cu un nivel scăzut de dezvoltare, fapt ce se va repercuta asupra

calităţii comportamentului motor;- dificultăţi în coordonarea activităţii motorii prin intermediul limbajului;- dificultăţi în manipularea obiectelor şi a aparaturii;- dificultatea sau imposibilitatea comunicării de atitudini, sentimente şi emoţii prin

gesturi adecvate;- unii dintre deficienţi sunt supraponderali, fapt ce afectează biomecanica mişcării

şi echilibrul;- ritmul şi controlul respiraţiei sunt deficitare.- perturbări motorii pot surveni şi ca urmare a alterării tonusului muscular.

Consecinţe privind organizarea şi conducerea activităţilor de educaţie fizică şi sport adaptat

- Adaptarea educaţiei fizice şi sportului la particularităţile copiilor cu deficienţă mintală presupune conceperea unui demers educaţional cu următoarele obiective specifice: 1. Educarea atitudinii corporale (globale şi segmentare) corecte, prin îndepărtarea stării

de instabilitate a acesteia.2. Uniformizarea tonusului musculaturii segmentelor corpului, pentru a se preveni

ticurile şi alte gesturi motrice inutile.3.Educarea coordonării actelor motrice habituale, a coordonării simple - simetrice şi asimetrice.4. Dezvoltarea componentelor psihomotricităţii.5. Formarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar - aplicative şi a unora specifice sporturilor.6. Achiziţia unor competenţe specifice efs, dar şi a unora generale, posibil a fi aplicate în viaţa cotidiană: igienă corporală, stimulare cognitivă, afectivă şi socială, etc.

Indicaţii metodice (retard uşor şi mediu):- puneţi accent pe deprinderile fundamentale de stabilitate, locomoţie şi de manipulare;- lucraţi fără rezerve pentru componentele fitness-ului într-o manieră sistematică şi progresivă;- arătaţi, demonstraţi mai mult şi explicaţi mai puţin;- transmiteţi lent şi clar indicaţiile legate de execuţie; - puneţi accent în execuţie doar pe 2 – 3 elemente;

7- schimbaţi frecvent conţinutul instruirii în cadrul aceleiaşi lecţii (de exemplu, 5 minute alergare, urmată de 5 minute joc „leapşa”; exersare sub forma lucrului pe ateliere);- impuneţi reguli simple în execuţia subiecţilor; - numiţi întotdeauna mişcarea care se învaţă, pentru ca subiecţii să îşi formeze un vocabular minimal de specialitate;- lăsaţi subiecţii să repete de mai multe ori acţiunile reuşite, asigurând astfel dezvoltarea încrederii în forţele proprii şi a sentimentului de satisfacţie; - întăriţi şi încurajaţi permanent răspunsurile subiecţilor, stabilind anumite standarde de comportament, apreciind aspectele pozitive ;- nu utilizaţi activităţi care implică eliminarea sau izolarea subiecţilor în exersare.

Activităţi de educaţie fizică şi sport adaptate persoanelor cu deficienţă mintală- În cazul deficienţelor uşoare (intelect de limită), activităţile fizice şi sportive

reprezintă un important mijloc de obţinere a succesului personal, de îmbunătăţire a imaginii de sine, aceşti subiecţi neavând nevoie de un ajutor suplimentar permanent.

- În ciuda unei condiţii fizice optime, subiecţii cu intelect de limită nu obţin performanţe remarcabile în ramurile de sport care necesită o tehnică elaborată, coordonare fină a mişcărilor, strategii tactice şi reguli complexe.

- La persoanele cu deficienţă mintală severă se manifestă polihandicapuri, ce determină abordarea de sarcini motrice simple, individuale sau colective (mers, sub formă de plimbări în aer liber) sau prin participare la întreceri sportive (integrare fizică, ca spectator), aceste persoane fiind sensibile la practici sociale de acest gen.

Activităţi destinate îmbunătăţirii nivelului fitness-ului.- mobilitatea;- rezistenţa musculară locală;- forţa;- compoziţia corporală %ţesut adipos=13,545+0,4869(circumf abd)-0,5266(circumf braţ)-0,155 (înâlţimea în cm)+0,77(greutate în kg)- rezistenţa cardio-vascularăBrockport physical fitness test

- În efs adaptat, obiectivele se stabilesc începând cu atingerea unui nivel de fitness necesar executării deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative (menţinerea poziţiei stând, târâre, deplasare spre o ţintă etc), până la fitness-ul necesar execuţiei unor deprinderi specifice (ramuri de sport, activităţi recreaţionale sau profesionale).

Gimnastica – una dintre opţiunile care trebuie promovate, datorită efectelor sale asupra dezvoltării morfo-funcţionale, stimulării componenetelor deficitare ale

8(psiho)motricităţii şi modalităţilor de exersare analitică ce răspund cel mai bine nivelului de dezvoltare cognitivă a acestor subiecţi.

Obiectivul instruirii: stimularea componentelor capacităţilor coordinative, a psihomotricităţii, în general şi a imaginii de sine

Caracteristicile comportamentale de remediat: stângăcie în executarea mişcărilor uzuale, lipsă de coordonare, anularea tendinţei de sedentarism.

Acrosportul poate fi inclus în conţinutul lecţiilor de efs adaptat, constând în realizarea unor legări de figuri acrobatice colective, combinate cu elemente individuale. Figurile pot fi realizate în duo, trio sau mai mulţi participanţi. Acrosportul presupune deci, o producţie de forme statice, dinamice, sau combinate, caracterizate prin crearea de piramide. Prestaţia poate fi însoţită de acompaniament muzical.

Jocuri de mişcare şi jocuri sportive

Pentru deficienţii mintali severi se recomandă ca jocurile sportive să se desfăşoare pe terenuri cu dimensiuni mai reduse (în special fotbal) şi reguli simplificate, deoarece capacitatea de concentrare şi prelucrare a informaţiilor limitată împiedică învăţarea şi utilizarea unor strategii de joc care implică secvenţializarea mai multor acţiuni motrice.

- În condiţiile unui retard uşor subiecţii pot practica jocuri precum baschet, fotbal, volei.

- Obiectivul instruirii: trecerea de la un joc individual orientat către minge, la un joc colectiv, orientat spre un obiectiv comun echipei.

- Caracteristicile comportamentale de remediat: centrarea pe minge, nediferenţierea rolurilor, apărare pasivă, lipsă de coordonare, agresivitate.

- Obiectiv: trecerea de la o atitudine pasivă (sau de reproducere) la o atitudine dinamică, manifestată prin propunerea unor acţiuni motrice variate, pe muzică.

- Caracteristici comportamentale de remediat: pasivitatea, refuzul de a efectua anumite sarcini în prezenţa altora, introversie, timiditate, imagine de sine slabă.

- Competenţe specifice vizate: deplasare ritmică, transmiterea unui mesaj simplu.

Sporturi de combat- Obiectiv: trecerea de la o atitudine pasivă, la o atitudine activă de dezechlibrare a

adversarului, într-un mediu reglementat şi sigur.- Caracteristici comportamentale de remediat: refuzul de a cădea, rigiditate

corporală, teama de spaţiul dinapoia sa, pasivitate, necunoaşterea schemei corporale.- Scopul activităţii: prin raportarea sistematică la propriul corp, individul trebuie să

interacţioneze cu altă persoană, în anumite condiţii de securitate.

9Sporturile de iarnă- Reprezintă o categorie de activităţi sportive cu o arie restrânsă în programa de

educaţie fizică sau sportivă, în ciuda efectelor pozitiveObiective:

- îmbunătăţirea nivelului fitness-ului, relaxare - recreere, senzaţii speciale de mişcare, crearea premiselor pentru activităţile independente în vacanţele şcolare.

- chiul alpin, schiul fond, snow-shoeing, patinajul, sanie.- Pentru persoanele cu deficienţă mintală se pot organiza şi alte activităţi sportive:

bowling, echitaţie, atletism (probe de alergare pe distanţe scurte, medii, ştafete, săritură în lungime şi înălţime, triplusalt, pentasalt), haltere, ciclism, tenis de masă, tenis, badminton.

SPECIAL OLYMPICSMisiunea → “organizarea de antrenamente si competitii sportive la o gama larga de probe pentru copiii si adultii cu dizabilitati intelectuale, pentru a le oferi acestora sansa de a se dezvolta fizic, de a-si dovedi curajul, de a se bucura de viata alaturi de familie, de prieteni, de alti sportivi Special Olympics si de comunitate”. In viziunea noastra, integrarea sociala a persoanelor cu dizabilitati se bazeaza pe comunicare, iar sportul este una dintre cele mai potrivite modalitati de comunicare la acest nivel. BasketballBocceBowlingCricketCross Country SkiingCyclingEquestrianFigure SkatingFloor HockeyFloorballFootball (Soccer)GolfGymnastics, ArtisticGymnastics, RhythmicHandballJudoKayakingMotor Activitys Training ProgramNetballOpen Water Swimming

10Play ActivitiesPowerliftingRoller SkatingSailingSnowboardingSnowshoeingSoftballSpeed SkatingTable TennisTennisUnified SportsVolleyball

In RomaniaAtletismBaschetBocceFotbalGimnasticăÎnotSchiTenis de Masă

Educaţia Fizică şi Sportul Adaptatpentru persoane cudeficienţă de vedere

- Deficienţa de vedere reprezintă o disfuncţie în care analizatorul vizual este incapabil să recepţioneze, să transmită sau să interpreteze stimulii într-o manieră favorabilă integrării educaţionale şi sociale.

Termenii utilizaţi pentru categoriile de persoane care prezintă scăderea acuităţii vizuale sunt:

- ambliopie- cecitate (orbire)

- În funcţie de momentul instalării deficienţei de vedere, există următoarele categorii de deficienţi:

- orbii târzii – caracterizaţi de lipsa vederii, deficienţa fiind instalată după vârsta de trei ani;

11- orbii congenitali sau orbii propriu-zişi – care nu au beneficiat niciodată de acest

simţ sau la care orbirea a survenit înainte de vârsta de trei ani → nu poseda reprezentări vizuale (forme, culori, mărimi, proporţii).

Componentele perceptiei vizuale

- acuitatea vizuală dinamică este cea care răspunde de percepţia vitezei de deplasare a obiectelor;

-controlul ocular sau coordonarea vizuală este răspunzătoare pentru vederea binoculară, care are loc atunci când ochii lucrează simultan, în aceeaşi direcţie; această particularitate perceptivă este răspunzătoare pentru eficienţa activităţilor care presupun coordonarea oculo-manuală – în jocuri sportive, de exemplu sau în activităţi de scris-citit;

- discriminarea vizuală – presupune recunoaşterea formelor şi mărimilor obiectelor utilizate;

- vederea periferică – joacă un rol însemnat în anticiparea evenimentelor; copiii cu un câmp vizual îngust vor întâmpina dificultăţi în practicarea jocurilor sportive;

- adâncimea percepţiei – este cea care permite aprecierea formei şi consistenţei obiectelor, în funcţie de distanţa la care sunt percepute;

- percepţia vizuală formă – fond permite focalizarea atenţiei copilului asupra unui singur stimul vizual; lipsa acestei percepţii va îngreuna execuţia actelor motrice cum ar fi prinderea mingii, lovirea mingii cu racheta; asigurarea contrastelor dintre culoarea stimulilor (diverselor obiecte) şi fondul pe care sunt utilizaţi aceştia trebuie să constituie o grijă permanentă a specialiştilor;

- coordonarea oculo-segmentară (manuală şi podală) constituie de asemenea, factor de succes în activităţile motrice; de ea depinde precizia acţiunilor motrice, aprecierea forţei de lovire a obiectelor etc.

Particularităţi ale creşterii şi dezvoltării copiilor cu deficienţă de vedere

- Caracterizarea copiilor cu deficienţă de vedere, ca de altfel a oricăror categorii de deficienţi, constituie un punct de reper important în înţelegerea consecinţelor pe care deficienţa le are asupra dezvoltării personalităţii celor în cauză.Deficienţa vizuală induce modificări pe mai multe planuri, şi anume:- planul neurofiziologic;- planul dezvoltării fizice;- planul proceselor cognitive;- planul socio-afectiv;- planul motricităţii.

12- Pe plan neurofiziologic, se constată că la copiii cu deficienţe vizuale se

înregistrează o scădere a vitezei de formare a reflexelor condiţionate şi a mobilităţii lor.- Pe planul dezvoltării fizice, lipsa vederii nu cauzează în mod direct tulburări, dar

tendinţa către sedentarism care însoţeşte de multe ori deficienţa este responsabilă de acestea.

- Lipsa de motricitate a copiilor din primii ani de viaţă are o serie de repercusiuni negative.

- Deficienţele de dezvoltare se manifestă la nivel muscular şi osos, conferind un aspect atrofic (membre subţiri, torace îngust) subiectului.

- Motricitatea scăzută este cea care conduce la apariţia unor atitudini posturale deficiente sau deficienţe fizice - cap şi gât aplecate înainte sau înclinate lateral, umerii căzuţi, cifoze, scolioze, spate rotund, torace înfundat.

- Tendinţa de renunţare la activitatea motrică conduce la apariţia unor tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator.

- Toate aceste aspecte asociate vor determina o capacitate de efort scăzută, comparativ cu a copiilor sau persoanelor de aceeasi varsta.

- În plan cognitiv, la nivelul proceselor perceptive ale ambliopilor se constată predominanţa informaţiilor tactil-kinestezice şi a celor auditive. Scăderea pragurilor sensibilităţilor menţionate se înregistrează ca urmare a solicitării sistematice a simţurilor valide.

- Reprezentările, ca urmare a dificultăţilor perceptive, se vor caracteriza în cazul nevăzătorilor prin saturaţie în informaţie de tip tactil-kinestezic. În acelaşi timp, vor fi lacunare, nereuşind să surprindă elementele esenţiale ale mediului înconjurător.

- Între procesele psihice, memoria cunoaşte o dezvoltare deosebită, datorită solicitării ei intense. Copiii nevăzători sau slab văzători folosesc memoria cu scop compensator, susţinând cunoaşterea mediului înconjurător şi adaptarea la schimbările lui.

- O intensă solicitare cunoaşte şi atenţia, a cărei stabilitate atinge performanţe deosebite, depăşindu-le adesea pe cele ale copiilor vazatori. O calitate a atenţiei care rămâne sub nivelul mediu este distributivitatea.

- In plan socio-afectiv, se consideră că trăsăturile negative ale deficientului vizual sunt în primul rând consecinţa condiţiilor social-educative în care s-a dezvoltat, a unei educaţii inadecvate, oferite de multe ori de către persoane cu o pregătire insuficientă.

- Problemele de inadaptare la mediul social sunt consecinţa eşecurilor de comunicare cu ceilalţi, a excluderii de la jocurile cu alti copii, evitării sau chiar izolării lor. Astfel, se explică o serie de reacţii de apărare ale copilului, manifestate prin stări

13depresive, nesiguranţă, atitudine inhibată, sau dimpotrivă aroganţă, neîncredere în cei din jur.

- In planul motricitatii, există încă din primul an de viata o diferenta clară in schema de dezvoltare a copilului.Teama copilului de a fi deplasat brusc, lipsa vederii care motivează mişcarea, lipsa oportunităţii de a vizualiza mişcarea celorlalţi şi a obiectelor, toţi aceşti factori contribuie la retardul motric.

- La vârste mai mari, acest retard se ameliorează prin contribuţia feed-back-ului corectiv al profesorului, părintelui, ca substitut pentru monitorizarea propriilor mişcări.

- În plus, lipsa de solicitare pe plan motric, conduce la un ritm mai scăzut de dezvoltare a schemei corporale, fapt ce se va repercuta şi asupra formării imaginii de sine.

- nivelul redus de dezvoltare a forţei, a capacităţilor coordinative, a echilibrului, lipsa de siguranţă şi precizie în mişcare, dificultăţile legate de orientarea în spaţiu, determină la orbi o atitudine de renunţare treptată la contactul cu mediul înconjurător.

- Mersul nevăzătorilor este rigid, nesigur, ezitant. Membrele inferioare sunt uşor flectate, păşirea se realizează fără rularea labei piciorului, în felul acesta asigurându-se o suprafaţă mai mare de contact şi de sprijin. De asemenea, se constată că braţele nu se mişcă pe lângă corp, ci rămân inerte de-a lungul acestuia sau orientate spre înainte, în vederea depistării eventualelor obstacole.

- Alergarea se caracterizează printr-un fuleu redus, ritm lent al paşilor, fază de sprijin prelungită, extensie mai slabă şi flexia coapsei redusă, înregistrând valori reduse ale vitezei de deplasare (în medie cu 50% ).

- Analizând dezvoltarea copiilor nevăzători, se poate concluziona că dintre componentele pattern-ului normal de evoluţie motrică, lipseşte experienţa, şi nu abilitatea sau predispoziţia!!!

- Repercusiunile prezentate anterior sunt consecinţa în primul rând a unui proces educaţional necorespunzător → necesitatea unei intervenţii timpurii calificate, în vederea preîntâmpinării acestor neajunsuri.

Consecinţe privind organizarea şi conducerea activităţilor de educaţie fizică şi sport

- Educaţia fizică şi sportul adaptat trebuie să compenseze efectele deficitului vizual, în toate domeniile (corporal, spaţial, relaţional) şi la toate nivelurile (însuşire primară, rafinare, adecvare, perfecţionare etc.).

14

- activităţile vor viza creşterea eficienţei deprinderilor cotidiene de autoservire şi perfecţionarea rutinelor compensatorii, prin însuşirea unor tehnici particulare.

- În proiectarea activităţilor adaptate, profesorul trebuie să ia în considerare următoarele aspecte:

1.Este obligatorie cunoaşterea nivelului de dezvoltare motrică şi a experienţei motrice a subiecţilor, luând în calcul “ce” şi „cât” văd aceştia, dacă pierderea vederii a avut loc în copilăria timpurie sau mai târziu, cum se poate maximiza restul de vedere (prin folosirea luminii difuze în cazul glaucomului sau a luminii puternice, pentru celelalte deficienţe) şi care sunt activităţile contraindicate (în cazul dezlipirii de retină sunt interzise săriturile şi mişcările bruşte, sporturile de contact, scufundările în apă, iar la glaucom nu se recomandă mişcările care vizează poziţii răsturnate sau înot subacvatic).

2. Se va urmări obţinerea independenţei subiectului prin: - atitudinea pozitivă a profesorului faţă de subiect şi problemele acestuia; - stimularea atitudinii active a subiectului;- evitarea tendinţei de hiperprotejare a copilului de către profesor sau de către părinţi, deoarece aceasta limitează posibilităţile de explorare a mediului şi întreţine teama de necunoscut. Se recomandă o asistenţă suplimentară limitată şi intermitentă (să între singuri în sală, să alerge fără să fie condus, să se joace fără intervenţia profesorului).

3. Se vor adapta metodele de predare, echipamentele şi materialele utilizate: - ghidarea manuală a mişcării copilului spre poziţiile corecte, necesare formării unei

anumite deprinderi;- utilizarea unui model (cum ar fi o păpuşă cu articulaţii mobile), astfel încât copiii

să distingă cum se relaţionează segmentele corpului într-o mişcare (de exemplu, rostogolire înainte, roata laterală sau alte elemente din gimnastică);

- ghidarea deplasărilor (schimbări de direcţie, profil al terenului, prezenţa scărilor etc.) sau a activităţilor motrice la copiii nevăzători, de către cei cu resturi sau fără probleme de vedere;

- utilizarea reperelor auditive în condiţiile diminuării celor vizuale (mingi cu clopoţei în interior, legarea de clopoţei pe plasa coşului de baschet, a porţii etc.);

- în funcţie de vederea reziduală a copilului, profesorul va stabili măsurile de maximizare a percepţiei vizuale, utilizând culori contrastante pentru pereţi, aparatura de specialitate, mingi, marcatori de teren, echipamentul colegilor, lumină puternică etc.

15Indicatii metodice

- se va folosi un fluier sau un indicator verbal, prin care să se marcheze începutul şi sfârşitul unei acţiuni motrice;

- se vor utiliza de către profesor şi însuşi de către elevi, o serie de indicatori verbali care să le faciliteze orientarea spaţială;

- se va utiliza muzica (pentru motivare, relaxare);- se vor evita activităţile care presupun schimbări rapide de direcţie, sens al

deplasării; acestea determină un anumit grad de incertitudine în mişcări şi nesiguranţa nevăzătorilor;

- se vor alege acele mijloace (jocuri, întreceri, exerciţii analitice, etc.) care furnizează satisfacţie imediată copiilor.

- În ceea ce priveşte adaptarea echipamentelor şi materialelor, precizările se adresează în primul rând celor cu care lucrează ambliopii. Astfel, mingile trebuie să fie variate ca dimensiune, consistenţă, greutate, culoare, astfel încât să furnizeze informaţii vizuale, tactile şi kinestezice cât mai numeroase. De un real folos sunt sistemele de emitere a sunetelor care pot însoţi aceste mingi – clopoţei instalaţi în interiorul mingilor sau sisteme electronice care se activează la lovirea mingii de sol.

4. Utilizarea unor sisteme – suport, în activitate (cooptarea în activitate a colegilor nedeficienţi, kinetoterapeutului, tutorilor etc.). Fără acestea, integrarea nevăzătorilor în colectivele obişnuite devine dificilă şi ineficientă.

Activităţi de educaţie fizică şi sport adaptate persoanelor cu deficienţă de vedere

Obiective specifice: - ameliorarea atitudinii posturale;- dezvoltarea simţului tactil - kinestezic, în vederea favorizării proceselor compensatorii;- formarea şi consolidarea autonomiei de deplasare in mediul înconjurător;- dezvoltarea calităţilor motrice şi psihomotrice necesare însuşirii şi exercitării unei meserii;- dezvoltarea încrederii în forţele proprii;- anularea inhibiţiei motrice.

- Oferta educaţională poate include următoarele ramuri de sport şi activităţi sportive: gimnastică, jocuri sportive, atletism, activităţi de expresie corporală, dans, înot, schi alpin şi schi fond, judo, activităţi în aer liber, popice (cu marcarea culoarelor de lansare a bilei), activităţi de tip fitness (cu sau fără greutăţi), lucrul la bicicletă ergometrică sau covor rulant, bicicleta în tandem cu un partener cu vedere reziduală, bowling, tir cu arcul, yoga, canoe, arte marţiale şi lupte (se impune contactul permanent cu adversarul).

16Gimnastică. Elementele din gimnastică se vor folosi în cadrul unor parcursuri

aplicative şi în jocuri de mişcare adaptate. Un parcurs aplicativ poate avea următorul conţinut: 1. mers în patru labe într-un tunel confecţionat dintr-un covor rulat; ieşire din

tunel, întoarcere la stânga în unghi drept, având ca reper peretele; 2. urcare pe o plasă elastică, săritură şi aterizare pe o saltea; 3. deplasare în echilibru pe banca de gimnastică; 4. deplasare cu pas adăugat pe o bârnă înclinată şi săritură în adâncime (50 cm).

- La începutul exersării, copiii vor realiza un parcurs de recunoaştere împreună cu profesorul care descrie atelierele şi acţiunile ce vor fi realizate, dă indicaţiile necesare pentru reperarea acestora în spaţiu, îi ajută să treacă de la un atelier la celălalt, ţinându-i de mână sau încurajându-i verbal.

- Goal – ball. Este un joc sportiv dinamic, specific nevăzătorilor, ce solicită din partea acestora, abilitate manuală, agilitate, coordonare şi spirit de echipă. Deprinderile motrice specifice sunt lansarea, blocarea şi controlul mingii.

- Atletism. Din această ramură de sport pot fi practicate probe de alergare, sărituri, în înălţime şi în lungime, probe de aruncare.

- Alergarea de viteză. Implică un mare angajament fizic şi încredere reciprocă elev-profesor. Ea se va realiza întotdeauna cu ghidare, prin marcarea culoarului (pentru asigurarea direcţiei de deplasare şi a securităţii participantului) sau prin alcătuirea unor perechi de văzător - nevăzător.

- Săritura în înălţime. Presupune marcarea traseului pentru elan şi aprecierea forţei de impulsie în funcţie de înălţimea ştachetei.

- Săritura în lungime. Implică asigurarea unei zone de bătaie (prag) suficient de lată.

- La copii, mai eficientă şi motivantă este aruncarea de obiecte (minge de oină, minge de tenis) la ţintă, deoarece subiecţii conştientizează imediat rezultatul semnalizat sonor; profesorul sau un coleg dă indicaţii de corectare a traiectoriei de aruncare.

- Activităţi ritmice, de expresie corporală şi dans sunt, din păcate, prea puţin utilizate în practica educaţională a copiilor cu deficienţă de vedere, deşi efectele complexe, benefice, ale acestora sunt evidente. Asociate într-o mare măsură integrării senzoriale, aceste activităţi asigură condiţii excelente pentru: conştientizarea propriului corp, orientare spaţială, coordonare, formarea deprinderilor perceptiv-motrice, optimizând în acelaşi timp condiţia fizică a subiecţilor.

- Această activitate trebuie să se impună în programa şcolară, cu atât mai mult cu cât, în această zonă, nu există execuţii corecte şi incorecte şi deci copilul nu resimte teama de eşec.

17- Înotul devine posibil atunci când copilul a căpătat încredere în forţele proprii,

adică în situaţiile în care reuşeşte să controleze apneea, când a învăţat mecanismele propulsiei, menţinerea echilibrului în mediul acvatic etc.

- H. Grondel (1987) propune următoarele etape de organizare a învăţării:- 1. Prima etapa îşi propune ca obiectiv dezvoltarea autonomiei de deplasare în

mediul acvatic. Mijloacele utilizate pot fi: înot într-un tempo lent pe distanţa de 100m cu sau fără material ajutător (plută, labe) disociind lucrul braţelor şi cel al picioarelor; înot având tot timpul marginea bazinului în partea dreaptă, condiţia fiind precizarea clară şi riguroasă a reperelor de orientare spaţială astfel încât lucrul în grup să se realizeze cursiv şi fără incidente.

2. În etapa a doua, se va urmări dezvoltarea uşurinţei de deplasare în procedeul spate. Printre mijloacele care contribuie la realizarea obiectivul se numără: înot 50 m picioare spate; înot având tot timpul marginea bazinului în partea stângă, condiţia fiind precizarea clară şi riguroasă a reperelor de orientare spaţială.

3. Etapa a treia vizează dezvoltarea posibilităţilor de adaptare la mediul acvatic prin învăţarea mai multor modalităţi de intrare în apă (de exemplu, din aşezat pe marginea bazinului, capul cu bărbia în piept, braţele întinse deasupra capului, picioarele îndoite cu tălpile sprijinite pe perete, dezechilibrare spre înainte şi intrarea progresivă în apă).

4. Ultima etapă urmăreşte ameliorarea capacităţii de orientare şi echilibrare în apă prin mijloace: “meduza” (dorsal şi ventral), trecerea dintr-o poziţie în cealaltă fără sprijin pe marginea bazinului, etc.

- În toate situaţiile, învăţarea respiraţiei subacvatice comportă dificultăţi suplimentare la subiecţii cu deficienţe de vedere, deoarece aceştia au tendinţa marcată de a păstra poziţia verticală a capului deasupra apei.

Schiul. O deficienţă parţială sau totală de vedere nu constituie un impediment în practicarea schiului.

- Practicarea schiului la această categorie de indivizi este diferită prin faptul că impune prezenţa unui ghid, care îşi asumă răspunderea descrierii pârtiei şi alegerii traseului care trebuie urmat pe parcursul coborârii.

- În timp alunecării, ghidul dă indicaţii verbale schiorului privind execuţia procedeelor şi particularităţilor terenului (movile, porţiuni cu gheaţă etc.), astfel încât să fie evitate surprizele neplăcute.

1. Ghidul rămâne în spatele schiorului, orientând desfăşurarea acţiunii motrice prin indicaţii verbale. Această metodă cere însă condiţii speciale (pârtie fără obstacole, puţin aglomerată) care sunt totuşi greu de îndeplinit.

2. Ghidul merge înaintea subiectului şi orientarea este facilitată de sunetul mişcărilor produse de acesta. Această metodă este mult mai sigură. Este necesar ca cei

18doi să poarte veste speciale, pentru a putea fi identificaţi pe pârtie şi protejaţi de ceilalţi schiori (care, de exemplu, nu vor trece printre ei).

- Judo-ul este unul dintre sporturile la care deficienţii de vedere pot participa fără să întâmpine probleme deosebite de adaptare, deoarece bazându-se pe un simţ tactil – kinestezic deosebit, pot avea şanse aproape egale în competiţiile văzătorilor, având chiar rezultate deosebite. În plan motric, presupune:

- însuşirea căderilor - elemente importante în pregătirea sportivă a nevăzătorilor, aceştia pot valorifica deprinderile, prin transfer, în diferite situaţii ale vieţii cotidiane;

- dezvoltarea echilibrului - componentă a pregătirii care facilitează orientarea spaţială, constituie premisa învăţării dezechilibrărilor necesare execuţiei corecte a procedeelor tehnice.

- dezvoltarea şi utilizarea forţei, agilităţii şi vitezei. În execuţiile tehnice, judoka nevăzător va reuşi, printr-un nivelul superior al condiţiei fizice, să compenseze deficitul de vedere.

b. În plan psihologic judo-ul permite asumarea unor iniţiative cu factori de risc calculat, nefiind nevoie de asistenţă suplimentară din partea specialistului. Activitatea în sine este motivantă, deoarece permite accederea la toate categoriile de clasificare sportivă.

- Activităţile în natură sunt poate cele mai indicate opţiuni pentru petrecerea timpului liber, deoarece activităţile educative (şcolare, sociale, artistice şi, în special, motrice) desfăşurate în instituţii specializate trebuie în mod obligatoriu completate cu experienţele unice pe care spaţiile deschise le pot oferi.

Indicaţii metodice:- pentru descoperirea pădurii se vor organiza plimbări pe trasee cunoscute,

securizate prin prezenţa profesorului sau a voluntarilor, evitându-se astfel eventualele accidente;

- pentru deplasările în linie dreaptă, pe lungimi de 100 - 200 m, ghidarea se face sonor (fluier, voce) de către profesorul care se va plasa pe „linia de sosire”.

- dacă pe traseu, vor fi întâlniţi arbori sau arbuşti care pot fi periculoşi pentru faţă, copiii vor menţine o mână ridicată pentru a se proteja şi cealaltă, la nivelul abdomenului pentru a repera obstacolele joase;

- urcarea pantelor se va realiza opţional şi prin mers în patru labe, într-un ritm lent, pentru a evita căderile;

- coborârea pe versanţi se va realiza, de asemenea, prin mers în patru labe, dar copiii se vor deplasa cu spatele spre direcţia de coborâre.

- Indiferent de tipul de activitate pe care îl organizează, profesorul va urmări utilizarea a cel puţin două categorii de exerciţii, şi anume, exerciţii fizice în care se urmăreşte consolidarea diferitelor tipuri de senzaţii: de greutate, de presiune, de

19înălţime, termice şi variante de deplasare prin care se urmăreşte dezvoltarea orientării spaţiale.

EDUCATIE FIZICA SI SPORT ADAPTAT PENTRU DEFICIENTII DE AUZ

Deficienţa de auz – definiţie, clasificare, etiologie- Subiecţii cu deficienţe auditive întâmpină dificultăţi în procesarea informaţiei verbale, cu sau fără amplificare, fapt care afectează performanţa educaţională şi socială.

Categorii de persoane cu deficienţă de auz:- surzii – cei care nu posedă auz funcţional pentru viaţa de zi cu zi; în cadrul acestei categorii vorbim despre surzii congenitali – cei care s-au născut fără posibilitatea de a auzi, şi despre asurziţi (surzii târzii) – cei care şi-au pierdut auzul în urma unor afecţiuni sau accidente;- hipoacuzicii – cei care prezintă resturi de auz şi care, în funcţie de severitatea disfuncţiei, utilizează diferite tipuri de proteze auditive.

Clasificare- Deficienta redusa – pierdere de 25-40dB (incapabili sa distinga vorbirea soptita)- Def. usoara -41-54dB (nu disting vorbirea normala la dist mai mare de 1-2m)- Def. moderata -55-69dB (nu disting vorbirea puternica in discutii de grup)- Def. severa 70-89dB (nu disting vorbirea puternica, cu amplificare)- Def. profunda –peste 90dB (nu disting niciun sunet, inclusiv instrumente muzicale).

- Deşi deficienţele de auz nu ameninţă integritatea fizică şi nici nu restricţionează direct activităţile fizice şi sportive, acestea au impact la nivel psiho-social, în condiţiile unei limitări a comunicării interpersonale. - În consecinţă, hipoacuzicii sau surzii pot resimţi izolare şi de multe ori, un acces limitat în activităţile educaţionale, profesionale, de recreere etc.

- Deşi deficienţele de auz nu ameninţă integritatea fizică şi nici nu restricţionează direct activităţile fizice şi sportive, acestea au impact la nivel psiho-social, în condiţiile unei limitări a comunicării interpersonale.

- În consecinţă, hipoacuzicii sau surzii pot resimţi izolare şi de multe ori, un acces limitat în activităţile educaţionale, profesionale, de recreere etc.

20Etiologia pierderilor de auz

- Raportate la momentul naşterii copilului, cauzele pot fi prenantale, perinatale şi postnatale.

- Cauzele prenatale pot fi ereditare sau de altă natură (deficienţe de nutriţie, boli infecţioase ale mamei, Rh). - Cauzele perinatale survin ca urmare a hipoxiei fătului în timpul travaliului sau a unor traumatisme mecanice din timpul acestuia.

- Cauzele postnatale sunt cel mai frecvent răspunzătoare de pierderile totale sau parţiale de auz. Printre acestea se numără boli infecţioase (meningita, difteria, pneumonia), traumatisme craniene, îmbătrânirea.

- Motivaţia, nivelul inteligenţei, prezenţa stimulării sunt factori care determină gradul în care auzul rezidual al acestor subiecţi poate fi utilizat.

Particularităţi ale creşterii şi dezvoltării copiilor cu deficienţă de auz

- Diferenţele care apar în dezvoltarea psiho-fizică şi motrică a copilului deficient de auz, sunt consecinţele unei stimulări educaţionale inadecvate sau insuficiente.

- În acelaşi timp, diferenţele se explica si prin tendinţa de izolare a acestor copii, tendinţă întărită de cele mai multe ori chiar de către propria familie.

- În planul dezvoltarii fizice, diferentele se datorează, în primul rând, deficienţelorprezente la nivelul cutiei toracice. Acestea, lipsa de mişcare şi neexercitarea actului vorbirii (care presupune un anumit echilibru între expir şi inspir) conduc la indici scăzuţi ai capacităţii respiratorii. În consecinţă, aceşti copii vor face faţă cu greu eforturilor de lungă durată.

- Atunci când copilul posedă resturi de auz la una dintre urechi, pot apărea deficienţe la nivelul gâtului, pe care, din dorinţa de compensare a deficienţei, copilul îl va înclina pentru a auzi mai bine.- Persoanele cu deficit auditiv nu diferă semnificativ faţă de ceilalţi, în ceea ce priveşte nivelul fitness-ului (compoziţie corporală, forţă, mobilitate, rezistenţă cardiovasculară). Din aceste considerente, profesorii de educaţie fizică sau antrenorii pot utiliza aceleaşi baterii de teste şi standarde de performanţă pentru toţi elevii, deficienţi sau nedeficienţi.

21- Dezvoltarea psihică a copiilor cu deficienţă de auz prezintă o anumită

specificitate determinată de gradul de exersare a proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului mimico-gestual. - Percepţia auditivă, la hipoacuzici, este săracă şi confuză. Reprezentările sunt preponderent vizual-motrice. La surzii nedemutizaţi, gândirea operează cu simboluri imagistice, iar la cei demutizaţi la o vârstă mică, cu simboluri verbale saturate de elemente vizuale. Operaţiile logice ale gândirii (analiza şi sinteza) se realizează având un suport intuitiv, concret.

- În mod obişnuit, dezvoltarea perceptiv - motrică se realizează la copil în mod natural, fără o intervenţie specializată; în unele situaţii (la copiii cu deficienţe), abilităţile perceptiv motrice devin obiective specifice pe care specialistul şi le propune spre rezolvare.

- De exemplu, în cazul existenţei unei orientări spaţiale deficitare, a unei scheme corporale imature, a unor tulburări de coordonare segmentară sau unui echilibru precar, se impun măsuri speciale pentru asigurarea experienţelor perceptiv-motrice, care vor maximiza simţurile reziduale, compensând astfel lipsa anumitor abilităţi senzoriale.

- Pornind de la schema tipică a procesului perceptiv-motric, se poate afirma că pot apărea blocaje fie în sistemul input, fie la nivelul integrării senzoriale, fie la nivelul output-ului (al mişcării propriu-zise) sau la nivelul conexiunii inverse (veriga reglatoare a mişcării).

- Astfel, hipoacuzicii sau surzii întâmpină dificultăţi la nivelul input-ului, în vreme ce subiectii cu DI sau cei cu disfuncţii neurologice au afectat sediul integrării informaţionale. Subiecţii cu paralizii cerebrale, distrofii musculare sau deficienţe ortopedice prezintă, în principal, dificultăţi la nivelul output-ului motor.

- Abilitatea de a recepţiona şi transmite stimuli auditivi, reprezintă baza dezvoltării următoarelor componente:

- Reperarea unui anumit stimul dintr-o varietate de sunete;- Discriminarea auditivă reprezintă capacitatea de a distinge frecvenţe, calităţi şi

amplitudini diferite ale sunetelor.- Localizarea sunetelor reprezintă posibilitatea de a determina sursa sau direcţia

sunetelor din mediu.

- Diferenţierea percepţiilor auditive în timp implică posibilitatea de a recunoaşte diferite variaţii în ceea ce priveşte tempoul, ritmul, accentul, în vederea utilizării acestora în mişcările ritmice, dans, jocuri dinamice.

- Coordonarea auditiv-motrică reprezintă posibilitatea de a coordona stimulii auditivi cu acţiunile motrice.

22Echilibrul, parte componentă a propriocepţiei în general, constituie un element a

cărui îmbunătăţire reprezintă un obiectiv specific persoanelor cu deficienţe de auz. - În condiţiile afectării simţului vestibular, este important ca echilibrul static şi

dinamic să fie stimulat, utilizând celelalte tipuri de informaţii: vizuale, kinestezice şi tactile.

- Lipsa de stimulare in plan motor în primii ani de viaţă, se va repercuta asupra capacităţii de coordonare a mişcărilor. De aceea, timpul necesar însuşirii mişcărilor complexe, la vârsta preşcolară şi şcolară mică, va fi mai lung.

- Profesorul de educaţie fizică poate contribui la procesul de dezvoltare normală a copiilor cu deficienţă de auz, în condiţiile în care prevede un conţinut al instruirii care să pornească de la particularităţile acestor copii.

Consecinţe privind organizarea şi conducerea activităţilor de educaţie fizică şi sport

- Sub aspect educaţional este important ca acest tip de deficienţi să fie identificaţi, atent investigaţi, astfel încât să nu fie prematur consideraţi disabili mintal, ca având tulburări de învăţare sau de comportament.

- Principalele obiective ale educaţiei fizice şi sportului vor fi asemănătoare cu cele ale activităţilor desfăşurate cu copiii fara deficiente, dar li se vor adăuga şi unele obiective specifice:

- dezvoltarea musculaturii cutiei toracice şi a elasticităţii acesteia;- educarea actului respirator şi mărirea capacităţii vitale;- dezvoltarea componentelor psihomotricităţii, pe baza valorificării simţurilor valide;- dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter;- formarea şi consolidarea încrederii în posibilităţilor individuale, dorinţei de integrare - socială şi de participare la activităţi de grup.

În proiectarea activităţilor fizice adaptate profesorul/antrenorul isi va pune cateva intrebari: - care este nivelul deficienţei? În funcţie de răspuns, profesorul poate valorifica auzul rezidual prin diferite adaptări ale metodelor şi mijloacelor de instruire. - care este modul de comunicare preferat de subiecţi şi cum poate fi el îmbunătăţit ? Dacă profesorul nu cunoaşte limbajul mimico-gestual, va apela la un interpret până îşi va crea propriul limbaj specific relaţiei de comunicare dintre el şi copii.

există contraindicaţii, restricţii privind participarea la lecţiile de educaţie fizică sau antrenament sportiv ?

23(În acest sens, cei care utilizează proteze auditive vor avea grijă să renunţe la ele în lecţiile de înot, înlocuindu-le cu dopuri protectoare).

Sugestii metodice:1. Imaginaţi modalităţi de optimizare a comunicării: - maximizaţi auzul rezidual al subiecţilor prin minimalizarea zgomotului de fond, în timpul predării (de exemplu, nu utilizaţi fondul muzical în timp ce daţi explicaţii); - menţineţi distanţa optimă faţă de cel care vorbeşte - factor critic pentru copilul care încearcă să audă şi să înţeleagă vorbirea;- facilitaţi labiolectura prin iluminarea corespunzătoare a sălii şi prin plasamentul corect al profesorului; - utilizaţi input-uri verbale suplimentare şi feed-back-ul pentru cei capabili de labiolectură; - vorbiţi cu faţa spre elev şi fără exagerări ale buzelor;- menţineţi o poziţie statică, în timpul explicaţiei; o “ţintă” mişcătoare este greu de urmărit; - orientaţi atenţia neauzitorului către cel care vorbeşte, prin rostirea numelui sau indicarea prin gest;- dacă e nevoie, reluaţi explicaţia pentru a fi bine înţeleasă;- nu uitaţi că un copil surd sau hipoacuzic poate avea fluctuaţii ale pierderii de auz.- pentru a îmbunătăţi comunicarea, profesorul va distribui copii scrise ale jocurilor şi planurilor de lecţie; - dacă subiecţii folosesc limbajul semnelor, profesorul este obligat să îl înveţe; - după prezentarea sarcinilor, copiii vor fi întrebaţi dacă au înţeles ce trebuie executat; - se va lucra cu efective reduse de subiecţi, datorită timpului suplimentar de expunere;- se recomandă amplasarea în clasă a unor materiale absorbante de sunet (draperii, materiale pe pereţi) pentru a se reduce reverberaţiile.

2. Utilizaţi strategii de predare şi conţinuturi curiculare specifice:- selectaţi activităţile care vor accentua formarea deprinderilor sociale, în special în contextul educaţiei integrate; - utilizaţi reglatori metodici variaţi pentru comunicarea informaţiilor (repere desenate pe sol, pentru semnalizarea succesiunii mişcărilor etc); - utilizaţi parcursurile aplicative care nu necesită, în mod obligatoriu, informaţii verbale;

3. Promovaţi interacţiunile în cadrul grupului: - plasaţi surzii, hipoacuzicii şi copiii fără deficienţe în grupuri stabile, în care aceştia vor interacţiona atât în cadrul lecţiilor, cât şi în activităţile extraclasă;

24- la ciclul primar programaţi activităţi care încurajează rezolvarea de probleme prin descoperire dirijată şi lucrul cu partener; învăţarea prin cooperare este o tehnică care îmbunătăţeşte interrelaţiile personale; - la nivelul gimnaziului se impune ca jocurile de mişcare sau sportive să se abordeze doar dacă subiecţii şi-au însuşit deprinderile tehnice elementare şi au înţeles regulamentul corespunzător;

- promovaţi activităţi care să nu implice separarea hipoacuzicilor şi dispersarea lor în colective de copii fara deficiente, deoarece aceştia comunică mult mai uşor prin limbajul semnelor.- pentru utilizarea muzicii în cadrul activităţilor ritmice, se recomandă plasarea boxelor cu difuzoarele spre podea, pentru ca vibraţiile să fie mai uşor percepute;- deoarece deficienţa de auz poate fi însoţită de tulburări grave ale echilibrului, sunt contraindicate exerciţiile de căţărare la mare inaltime, precum şi jocurile care presupun poziţii neobişnuite (în care controlul ochilor asupra mişcărilor este redus); se recomandă însă programe de exerciţii (pe bancă de gimnastică şi în afara ei) care să dezvolte echilibrul copiilor.

4. Asiguraţi prezenţa unui interpret în sală, în condiţiile în care nu cunoaşteţi limbajul semnelor.

- Deoarece această deficienţă nu limitează drastic capacitatea motrică a individului, se pot utiliza în principiu, în programele de intervenţie, o multitudine de activităţi menite să compenseze disfuncţia prezentă şi să dezvolte toate laturile personalităţii subiecţilor.- O primă categorie de mijloace vizează dezvoltarea musculaturii fonatoare şi toracice a subiecţilor, limitată datorită incapacităţii de realizare a actului vorbirii. În consecinţă, exerciţiile se vor adresa muşchilor respiratori (intercostali, pectorali, diafragmă şi abdominali). Se recomandă ca exersarea să se realizeze zilnic sau o dată la două zile, timp de 20 –30 minute.

- Pentru subiecţii cu un nivel bun al fitness-ului se pot concepe programe pentru dezvoltarea forţei, prin lucrul cu încărcături, punându-se accent pe dezvoltarea musculaturii trenului superior. În planificarea şi dozarea mijloacelor de lucru se vor respecta cerinţele metodice impuse de particularităţile de vârstă, sex, nivel de pregătire etc. - Este indicată dezvoltarea simţului echilibrului încă din primii ani de viaţă, prin utilizarea unor activităţi axate pe ajustări posturale şi conştientizare corporală. Exerciţiile pentru dezvoltarea echilibrului static şi dinamic se pot desfăşura pe suprafeţe stabile şi mobile variate (mingi mari, plăci, bănci de gimnastică aflate în echilibru instabil,etc).

25- Gimnastica ritmică. Practicarea exerciţiilor fizice specifice gimnasticii ritmice de către copiii cu deficienţă de auz aduce un beneficiu deosebit în planul dezvoltării psihomotricităţii acestora, prin faptul că asigură contactul copilului cu obiecte diferite (ce furnizează informaţii plurisenzoriale: vizuale, kinestezice, vibratorii) şi permit cunoaşterea rapidă a efectului acţiunilor motrice (asigurând satisfacţie imediată copiilor).

- Strategiile didactice vizează valorificarea unor aspecte specifice gimnasticii ritmice:- Spaţiul şi obiectele - Prin experienţele de instruire, copilul va înţelege posibilităţile de acţiune asupra obiectelor şi va descoperi noţiunile spaţiale compatibile şi incompatibile cu acestea. De exemplu, copilul va înţelege cum poate modifica forma şi dimensiunile unei panglici, acţionând asupra ei în plan vertical sau orizontal.

- Expresivitatea. Situaţiile de învăţare vor ajuta copilul să treacă de la plăcerea de a experimenta diferite posibilităţi de mişcare şi acţiune asupra obiectelor, la comunicarea unui mesaj estetic.

- Exercitii ce presupun utilizarea expirului; orice acţiune motrică presupune angrenarea capacităţii respiratorii a copilului; intensitatea, durata atât a inspirului, cât şi a expirului trebuie concertate cu organizarea ritmică a gestului motric; jocuri cu minge, jocuri de expresivitate: „arborele”, „marea”, „vântul”. facilitarea organizarii spaţiale, folosind panglică, jaloane.

- Jocuri de escaladă pe trasee adecvate. Practica acestor jocuri, care pot fi organizate în sala de educaţie fizică rezolvă o serie de obiective specifice activităţilor adaptate, cum ar fi educarea simţului responsabilităţii, a cooperării între elevi şi stimularea activităţii autonome.

- La fiecare patru ani, persoanele cu deficienţe de auz participă la ediţiile de vară şi iarnă ale Jocurilor Mondiale ale Surzilor („Deaflympics”), la următoarele probe: schi alpin şi nordic, hochei pe gheaţă, patinaj viteză, snowboard, curling, badminton, baschet, ciclism, lupte, karate, judo, tir, fotbal, înot, tenis de masă, mountain bike, tenis de câmp, atletism, volei, bowling.

ACSA ÎN OBEZITATE-aspecte definitorii ale afecţiunii-particularităţi la diferite vârste- -consecinţe privind practicarea ex. Fizice- -principii ale pierderii în greutate

Obezitatea-aspecte definitorii

Din punct de vedere medical → exces de ţesut adipos care conduce, de cele mai multe ori la deteriorarea stării de sănătate, în plan funcţional, psihologic şi social.

În plan funcţional, obezitatea conduce la diabet, hipertensiune, dificultăţi în respiraţie, insomnii, pubertate întârziată, dureri osteo-articulare, edeme, varice, flebită etc.

În plan psihologic pot apărea simptome depresive, deteriorări ale imaginii de sine, etc.

În plan social, efectele pot conduce la izolarea persoanei, discriminare etc. Riscurile obezităţii corelează pozitiv cu distribuţia predominant abdominală a

ţesutului adipos, cu valorile indicelui de masă corporală şi cu durata obezităţii. (De exemplu, riscul cardiovascular este crescut la supraponderalii la care valorile

taliei depăşesc 83cm la femei şi 94cm la bărbaţi. Subiecţii cu indicele de masă corporală mai mare de 32 au o mortalitate generală de două ori mai mare comparativ cu normoponderalii).

Obezitatea-etiologie factori genetici – antecedentele familiale, de multe ori dau amprenta “graşilor”,

„slabilor”, „scunzilor”, „înalţilor” etc. factori psihologici: perturbări ale propriei imagini corporale – persoana obeză îşi

respinge propriul corp pe care îl consideră dizgraţios, autoculpabilizări, stări depresive datorate regimurilor de slăbire şi eşecurilor terapeutice repetate.

stilul de viaţă, sedentarismul, obiceiurile alimentare deficitare şi stress-ul; factori hormonali şi de altă natură.

Obezitatea-aspecte definitorii Ce facem noi cu caloriile pe care le absorbim? În cazul unui individ normoactiv,

care trăieşte în mediul urban: 70%din energia provenită din alimentaţie este absorbită de metabolismul de

repaus, 10% din aceasta se consumă prin efect termic 20% din calorii se ard prin activităţile fizice.

se observă că fracţiunea legată de consumul activităţilor fizice este destul de redusă, ceea ce conduce la ideea că este nevoie de un volum mare de efort fizic pentru a arde un număr mare de calorii.În cazul subiectului obez:

metabolismul său de repaus este mai activ şi consumă mai multe calorii, pentru întreţinerea funcţiilor vitale

cheltuielile energetice legate de exerciţiul fizic sunt cel puţin la fel de mari, deoarece subiectul este nevoit să deplaseze o masă corporală suplimentară.

Caloriile pierdute prin efectul termic sunt mai numeroase→ subiectul obez resimte nevoia ingerării unei cantităţi mai mari de alimente. În cazul unui subiect care a ţinut un regim drastic de slăbire,

metabolismul bazal devine mai puţin „lacom”, mişcările sale consumă mai puţine calorii cota de calorii arse prin efect termic scade deopotrivă.

În consecinţă, obezitatea care îi servea la eliminarea caloriilor de prisos nu mai există şi dacă subiectul reîncepe să mănânce la fel ca înainte, atunci va redobândi foarte repede greutatea iniţială şi chiar ceva în plus.

nutriţioniştii din noua generaţie se gândesc atent înainte de a prescrie o cură de slăbire unui obez.

Obezitatea trebuie analizată în amănunt, prin identificarea cauzelor ei profunde, în special, a resorturilor psihice care conduc la episoadele bulimice.

Foame versus apetit!!!!!! Determinarea obezităţii se realizează pe baza indicelui de masă corporală, care ia

în calcul greutatea corporală şi talia (statura). Vezi tabel! Indicele de masă corporală corelează cu ţesutul adipos. Relaţia dintre acest ţesut şi

indicele de masă corporală diferă în funcţie de vârstă şi sex.

Indicele de masă corporală reprezintă doar o componentă a profilului de sănătate al individului. Acest profil va fi completat, în mod necesar, cu informaţiile referitoare la compoziţia corporală!!!

În funcţie de zona în care se localizează excesul de ţesut gras, diferenţiem: obezitatea ginoidă – la nivelul coapselor, cum este cazul celei întâlnite în rândul femeilor şi obezitatea androidă, când depozitele se situează la nivelul abdomenului (circumferinţa taliei depăşeşte 90cm.- la femei şi 100cm, la bărbaţi).

Particularităţile copilului obez Determinarea surplusului ponderal la copii este mai dificilă decât la adulţi,

diferenţa dintre supraponderalitate şi obezitate la această categorie de vârstă nefiind încă bine conturată.

Totuşi, se consideră că, dacă un copil are o greutate mai mare decât 85% din populaţia de acelaşi sex, vârstă şi înălţime, el este supraponderal.

Percentilele sunt valori (ale greutăţii, ale înălţimii, ale indicelui de masă corporală) situate pe o scală de la 1 la 100, care indică procentul din populaţie care se situează sub sau peste valorea medianei; mediana reprezintă valoarea care împarte şirul de date în două părţi egale.

De exemplu, dacă un copil de 10 ani are greutatea corporală situată în dreptul percentilei 25, respectiv 28kg., înseamnă că 25 % din copiii de vârsta lui, au greutatea sub valoarea acestui copil. In concluzie, majoritatea copiilor (75%) au o greutate mai mare.

În ultimele două, trei decenii, s-a constatat dublarea numărului de copiii supraponderali, în toate grupele de vârstă, rasă şi sex, fapt care se datorează atât factorului genetic, dar mai ales dietei defectuoase, lipsei de mişcare (aproape jumătate dintre copiii între 8-16 ani petrec între 3 şi 5 ore /zi, în faţa televizorului sau a computerului.

Primii ani de creştere şi dezvoltare ai copilului sunt esenţiali pentru evoluţia sa fizică, mentală şi emoţională.

Trebuie acordată o atenţie deosebită raportului masă musculară / ţesut adipos, începând cu vârste foarte mici, în condiţiile în care procentul de ţesut adipos creşte în primul an de viaţă, apoi scade într-o medie individuală, în paralel cu creşterea musculaturii.

La copiii cu obezitate, ţesutul gras continuă să se dezvolte, ca urmare a factorului genetic, a dietei defectuoase şi a lipsei de activitate fizică.

Există câteva perioade critice în care trebuie acordată o atenţie sporită compoziţiei corporale: ultimul trimestru al sarcinii, primul an de viaţă şi în debutul adolescenţei. În aceste perioade se constată o creştere a numărului de celule în ţesutul adipos.

Un motiv important de a menţine numărul celulelor ţesutului adipos cât mai scăzut, este acela că obezitatea dobândită în copilărie este cel mai dificil de combătut. Copilul supraponderal şi în special copilul obez au toate şansele de a deveni adulţi obezi.

IMC este utilizat atât pentru depistarea copiilor supraponderali, cât şi a celor subponderali. Având în vedere faptul că, compoziţia corporală a fetelor şi băieţilor este diferită pe parcursul creşterii şi dezvoltării, specialiştii au pus la punct o serie de curbe care ilustrează evoluţia indicilor de masă corporală pe sexe şi vârste (2-20 ani).

IMC indică în percentile starea de nutriţie a subiectului, după cum urmează : Subponderal → sub percentila 5 Greutate optimă → între percentila 5-85 In situaţie de risc → între percentila 85-95 Supraponderal → la nivelul sau peste percentila 95

Atenţie, părinţi! asigurarea exemplului personal, în sensul promovării unor obişnuinţe sănătoase de

viaţă (legate de dietă, de activităţile fizice zilnice, etc.); asigurarea unui regim alimentar adecvat (conţinut caloric redus, limitarea porţiei,

evitarea fast food-urilor, evitarea meselor în timpul vizionării emisiunilor tv etc); instaurarea unui regim fizic activ, prin angrenarea întregii familii în activităţi

sportive, de timp liber;

evitarea sistemelor de recompensare a copilului prin oferirea de dulciuri, îngheţată, produse Mc Donalds; în locul acestor recompense puteţi duce copilul în parc pentru plimbare, mers cu bicicleta, role, bowling etc.

interzicerea sau limitarea băuturilor zaharate, acidulate, în special pentru copiii între 1-6 ani;

gestionarea timpului liber astfel încât copilul să stea cât mai puţin în faţa televizorului sau a computerului, maximum una, două ore pe zi; studiile au demonstrat că există o corelaţie înalt pozitivă între timpul petrecut în faţa televizorului şi prezenţa obezităţii;

ajutaţi copilul să îşi fixeze obiective realiste, pozitive, de tipul: „să poată alerga 400m într-un tempo uniform, stabilit la alegere”, „să meargă pe bicicletă 20 minute fără să obosească” şi nu pe cele de genul „trebuie să slăbeşti un număr de kg, într-un anumit interval de timp”.

Consecinţe privind practicarea exerciţiilor fizice de către persoanele supraponderale şi obeze

Orice program care vizează revenirea la o greutate corporală optimă, va include trei aspecte principale:

terapia prin dietă; exerciţiul fizic; terapia comportamentală.

a) O dietă echilibrată trebuie să asigure un aport caloric zilnic cuprins între: 1600 kcal. – copii între 2-6 ani, majoritatea femeilor şi anumiţi vârstnici; 2000 kcal. – marea majoritate a adulţilor; 2200 kcal. – copii mai mari de 6 ani, adolescentele, femeile active, bărbaţii mai

puţin activi; 2800 kcal. – adolescenţii şi bărbaţii activi.

Subiectul obez împreună cu medicul şi specialistul în ex fizic vor stabili câteva obiective realiste, de tipul:

- stagnarea procesului de luare în greutate (pe seama ţesutului gras); - stabilizarea greutăţii corporale; - scăderea greutăţii corporale; - menţinerea greutăţii corporale; - tratarea complicaţiilor medicale ale obezităţii; - asigurarea unui tonus psihic bun, prin înlăturarea ideilor obsesive legate de

greutate. Obiectivul principal constă în asigurarea unui dezechilibru (care se menţine câteva luni), astfel încât cheltuielile energetice ale organismului să depăşească aportul energetic.

În cazul supraponderalilor se poate reduce aportul energetic cu 500kcalorii/zi, ceea ce asigură o scădere ponderală de 0,5–1kg /săptămână.

În cazul obezilor, este necesară reducerea cu cel puţin 1000kcalorii/zi, comparativ cu alimentaţia anterioară, rezultând o scădere în greutate, cu 1-2kg / săptămână.

Principii ale pierderii în greutatePentru început, trebuie făcută distincţia clară dintre ţesutul adipos şi ţesutul „slab”, care conţine: ţesut muscular (masă activă), apă, electroliţi, minerale, ţesut osos, rezerve de glicogen etc.

Studii experimentale (Yan & Van Italie, 1980) au evidenţiat eficienţa diferitelor tipuri de diete alimentare, prin urmărirea pierderii de greutate şi a compoziţiei corporale, în primele 5 zile:

subiecţii care au urmat o dietă mixtă, de 800kcalorii/zi au pierdut 1,3 kg., din care 59% ţesut gras, 3,4% proteine, 37,6% pierderi hidrice.

subiecţii care au urmat o dietă cetogenică de 800kcalorii/zi au pierdut 2,3 kg., din care 33,2% ţesut gras, 3,8% proteine, 63% apă. Dieta cetogenică se bazează pe un conţinut proteic, în care oxidarea rapidă a acizilor graşi liberi se produce la nivel hepatic provocând procesul cetogenezei.

Subiecţii care au urmat un regim de înfometare au pierdut 3,8Kg. din care 32,3% ţesut gras, 6,5% proteine şi 61,2% apă. Este considerat unul dintre cele mai dure şi mai dificile programe de parcurs, deoarece: nu înlătură senzaţia de foame, favorizează tentaţia ingerării anumitor alimente, durează prea mult timp,etc. Acest regim alimentar nu este recomandat obezilor. 1. Programele de înfometare sau cele bazate pe o dietă extrem de strictă sunt de

cele mai multe ori inoportune din punct de vedere ştiinţific şi periculoase din punct de vedere medical, în condiţiile în care acestea cauzează pierderi mari hidrice, de electroliţi, minerale şi mai ales proteine.

Se pot observa: diminuarea toleranţei la glucoză, cetonurie, nivele ridicate ale acidului uric seric, reduceri ale volumului sanguin, atrofia miocardului şi chiar moarte subită. 2. Restricţia calorică moderată cu 500 - 1000 kcalorii mai puţin decât aportul zilnic obişnuit, conduce la pierderi mai mici de ţesut activ şi o rată a deshidratării mult diminuată.3. Efortul fizic dinamic, care antrenează marile grupe musculare conservă acest tip de ţesut, inclusiv densitatea osoasă, şi atunci, pierderea de greutate se va realiza în principal sub forma ţesutului gras.4. Programele de reducere a greutăţii corporale se vor baza întotdeauna pe asocierea unui regim de nutriţie sănătos (hipocaloric) cu exerciţii fizice efectuate în regim aerob. Programele de slăbire vor include : Exerciţii pentru creşterea capacităţii aerobe, ex de forţă şi de mobilitate.

Mijlocul cel mai comod pentru majoritatea subiecţilor obezi îl reprezintă mersul activ, cu un tempo de 4-6km/oră, timp de minimum o oră, care asigură un consum între 400-600kcalorii/oră. Dacă dansul asigură un consum de 250 kcalorii/oră, jogging-ul, patinajul ciclismul, tenisul, înotul, baschetul determină un consum de 500-700kcalorii/oră. Vezi tabel!

Activităţile sus menţionate se vor desfăşura fie într-o singură repriză, fie fracţionat, pe parcursul zilei, într-un tempo moderat, la o frecvenţă cardiacă sub 120 pulsaţii/min., respectiv, 60-70% din frecvenţa cardiacă maximă.

Programele de exerciţii fizice desfăşurate de 3 ori/săptămână, cu o intensitate şi cu o durată care să asigure arderea a cel puţin 300 kcalorii/şedinţa de lucru, pot constitui un nivel prag pentru reducerea ţesutului adipos. Creşterea consumului caloric dincolo de 300kcalorii, precum şi creşterea frecvenţei şedinţelor vor contribui în timp, la topirea ţesutului adipos şi la tonifierea musculaturii.

Majoritatea specialiştilor recomandă iniţial desfăşurarea unui efort fizic moderat, cu o durată de 30 - 45 minute şi o frecvenţă de 3-5 ori /săptămână, urmând ca în timp, să se ajungă la o exersare zilnică situată în jurul a 60 minute; programele vor fi strict individualizate şi eventual supravegheate de către specialist.

3) Terapia comportamentală implică schimbări în atitudinile, deprinderile, rutinele subiectului şi mai ales ale familiei din care acesta face parte. În acest sens, se pot utiliza următoarele strategii:

păstrarea unui jurnal în care subiectul va consemna alimentele (cantitate şi calitate) ingerate, precum şi efortul fizic prestat;

identificarea unor situaţii cu potenţial risc pentru dieta subiectului şi evitarea acestora (existenţa în casă a unor alimente interzise sau vizionarea programelor tv. în timpul meselor);

recompensarea unor acţiuni pozitive ale subiectului, cum ar fi îndeplinirea unui anumit obiectiv, pe termen scurt (de exemplu, subiectul poate primi cadou un echipament sportiv, ca recompensă pentru efectuarea zilnică a programului de exerciţii fizice).

subiectul va stabili săptămânal obiectivele de lucru, în cooperare cu familia. De altfel, părinţii trebuie să ajute copilul obez să adopte sau să menţină o atitudine pozitivă.

Arderea ţesutului adipos în timpul efortului serveşte unor scopuri diferite, în funcţie de caracteristicile individului; sportivii, în special cei din probele de anduranţă, urmăresc să îşi conserve rezervele de carbohidraţi, în vreme ce persoanele supraponderale doresc să reducă greutatea corporală.

În comparaţie cu rezervele limitate de carbohidraţi, depozitele de trigliceride se găsesc din abundenţă la o persoană sănătoasă neantrenată, 70 000 - 100 000 kcalorii fiind stocate sub forma grăsimilor. Chiar şi sportivii de înaltă performanţă, al căror strat adipos este redus, au depozite care depăşesc cu mult cerinţele probei sportive respective, sportivii de anduranţă având aceste depozite de trigliceride în cadrul fibrelor musculare.

Contribuţia relativă a grăsimilor şi carbohidraţilor în eliberarea energiei variază cu intensitatea efortului. Activităţile cu intensitate redusă, cum ar fi mersul pe jos, stimulează lipoliza, în special din depozitele periferice, în vreme ce trigliceridele musculare participă foarte puţin la proces.

În contrast, rata oxidării grăsimilor este cea mai înaltă în timpul eforturilor cu intensitate moderată, cum ar fi jogging-ul lejer, la 65% din VO2 max, dar contribuţia ac.graşi plasmatici şi a rez intramusculare este egală.

Consideraţii privind “arderea grăsimilor”

în timpul efortului fizic