Academia de Politie”Alexandru Ioan Cuza”

Scoala Doctorala „ORDINE PUBLICA SI SIGURANTA

NATIONALA”

REZUMAT TEZA DOCTORAT

ASISTENTA JURIDICA INTERNATIONALA PRIN MIJLOACE

DIPLOMATICE SI CONSULARE

CONDUCATOR DE DOCTORAT

PROF.UNIV.DR Stefania-Georgeta UNGUREANU

DRD. BADEA (FOLFA) GABRIELA

2

CAPITOLUL I REGLEMENTĂRI EUROPENE CU PRIVIRE LA PROTECŢIA

DREPTURILOR OMULUI ŞI ASISTENTA JURIDICA INTERNATIONALA

PRIN MIJLOACE DIPLOMATICE CONSULARE SECŢIUNEA 1. Evoluţia concepţiilor privind drepturile omului

SECŢIUNEA 2: Relaţiile Consulare şi dreptul consular

CAPITOLUL II

INCIDENŢA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL ASUPRA EVOLUŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII DREPTULUI

CONSULAR

SECTIUNEA 1: Dreptul Consular – ramură a dreptului internaţional.

SECTIUNEA 2: Modul de stabilire şi încetare a relaţiilor consulare

CAPITOLULIII

STATUTUL JURIDIC AL OFICIILOR CONSULARE ŞI AL MEMBRILOR

PERSONALULUI ACESTORA

SECTIUNEA 1: Reglementari

SECTIUNEA 2: Inviolabilitatea persoanei diplomatului

SECTIUNEA 3 Drepturile, Facilităţile, Privilegiile Şi Imunităţile Privind

Oficiile Diplomatice

SECTIUNE 4 : Drepturile, facilităţile, privilegiile şi imunităţile

membrilor oficiului consular

CAPITOLUL IV

EXERCITAREA RELAŢIILOR CONSULARE ŞI DIPLOMATICE DIN

PERSPECTIVA ASIGURARII UNEI ASISTENTE JURIDICE

INTERNATIONALE EFICIENTE

SECTIUNEA 1:Pe plan internaţional

SECTIUNEA 2: Înfiinţarea oficiilor consulare. numirea şi admiterea

membrilor oficiului consular

3

CAPITOLUL V

ANALIZA JURIDICĂ A PRINCIPALELOR CONVENŢII CONSULARE

ÎNCHEIATE DE ROMÂNIA UNELE ASPECTE PRACTICE CU PRIVIRE LA

ACTIVITATEA ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL CONSULAR

SECTIUNEA 5: Însemnătatea convenţiei de la Viena şi a altor

instrumente juridice multilaterale. contribuţia României la codificarea

dreptului consular

SECTIUNEA 6: Instituţia consulilor şi consulatelor onorifice.

Statutul juridic al acestora

SECTIUNEA 7: Funcţiile consulare exercitate de consulii onorifici

CAPITOLUL VI: CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE

FERENDA

BIBLIOGRAFIE

4

CAPITOLUL I

REGLEMENTĂRI EUROPENE ASUPRA PROTECŢIEI

DREPTURILOR OMULUI. UNELE CONSIDERAŢII GENERALE

PRIVIND JURISDICŢIA EUROPEANĂ

Pe parcursul timpului, instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, un

laborios dar şi îndelungat proces de cristalizare, se înfăţişează în prezent ca o

instituţie deosebit de complexa, ce tine atât de ordinea juridică, internă, cât şi

cea internaţională Protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor defineşte

astfel un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de

alţii, ale statelor de a apăra şi de a promova aceste drepturi, ale întregii

comunităţi internaţionale. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce ţin

de ordinea juridică internă, dar şi de cea internaţionala, instituţia drepturilor

omului prezintă un caracter bivalent, fiind în acelaşi timp o instituţie de drept

intern, integrata normelor constituţionale, dar şi o instituţie de drept

internaţional, configurând trasaturile unui principiu juridic aplicabil în

relaţiile dintre state.

De asemenea, problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o

recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii

juridice, dar şi a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o

societate democratică – condiţie firească a afirmării demnităţii fiecărui

individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării

naţiunilor1.

Se cunoaste ca afirmarea, respectarea şi garantarea materială a

1 Reversul acestui concept respectiv de negare a „drepturilor omului” poate deschide calea spre dezordine

politică si socială, spre conflicte armate intre state, ca si spre ostilităţi intre diferite grupări sociale din

cadrul popoarelor- aspect apreciat de Nicolae Purda, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridica a drepturilor

omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.9

5

drepturilor omului prin legislaţia internă a statelor şi printr-un control

internaţional eficace al Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate este de

natură să conducă la prevenirea încălcărilor şi la corecta aplicare a legislaţiei

internaţionale care consacră dreptul omului la viaţă, demnitate, securitate, la

pace, proprietate, la protecţia sa socială şi politică împotriva atingerilor aduse

persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor şi

vexaţiunilor.

Intr-o societate care evolueaza, omul si drepturile sale imprescriptibile

reprezintă cea mai mare valoare a umanităţii. Sens in care drepturile sale au

fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale şi

instituţionale, astfel ca persoana să fie protejată şi apărată de efectele nocive

ale războaielor şi ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranţă

etnică, religioasă, filozofică şi politică.

De aceea, respectarea efectiva a drepturilor omului, presupune tocmai

eradicarea sărăciei2 şi accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe

care societatea umană cu posibilităţile ei contemporane trebuie să-l asigure

tuturor membrilor săi pe baza cuceririi ştiinţei şi tehnicii şi a folosirii

raţionale a resurselor materiale şi financiare, astfel încât fiecare individ să fie

interesat în progresul societăţii şi al sau personal. Ceea ce implică un raport

armonios între om, stat şi societate, o solidaritate reciprocă acceptată în

interes comun3.

Respectarea drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbaţi şi

femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de

aportul constructiv al tuturor membrilor ei capabili de a-şi exprima o voinţă

politică şi de a participa în mod conştient la luarea deciziilor adecvate în

interesul comunităţii.

2 Pentru o analiza mai larga a se vedea si Dumitru Mazilu - Drepturile Omului concept, exigenţe şi realităţi

contemporane – Ed. Lumina Lex Bucureşti 2003,p.8-9 si 17. 3 Chiar şi in documentele ONU, referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale se precizează că

„prin ele se asigură omului condiţiile de viaţă, de natură să-i permită să-şi dezvolte pe deplin calităţile

intelectuale ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă cerinţele spirituale” .In acest sens a se vedea şi B.Conforti,

Diritto internazionale, Ed.3-a, Napoli, Editoriale scientifica, 1987, p.203.

6

În stadiul actual de dezvoltare a umanităţii, aceste valori sunt

operaţionalizate normativ in ordinea juridică a statelor dobândind protecţia

necesară in cadrul şi in limitele fireşti ale suveranităţii de stat.4

Istoria Declaraţiei din 1789 este importantă pentru a înţelege atât

textul însuşi, valoarea sa simbolică, şi mai ales evoluţia sa în mod cronologic.

Declaraţia corespunde proclamării drepturilor omului, într-o largă măsură,

naşterea lor simultană, în S.U.A. şi Franţa, explică importanţa şi evoluţia

drepturilor omului.

Conform Declaraţiei, libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu

dăunează altora5.

Libertatea este definită în art.4 si constă în puterea de a face orice fără,

însă, a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii "a leza" şi "pe altul".

Două consecinţe particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la

libertatea religioasă (art. 10) şi la problematica liberei comunicări a ideilor

(art.1) sub controlul legislatorului.

Dreptul la proprietate este precizat în articolul 2 la nivelul drepturilor

naturale şi imprescriptibile ale omului; în art. 17 el este consfinţit ca fiind „un

drept inviolabil şi sacru”.

În ansamblu, se poate aprecia că există un incontestabil progres juridic,

rămâne, însă, doar problema aplicării efective a acestor reglementări. Trebuie

să se recunoască că dacă lista drepturilor omului este astăzi, în lume, mai

mult sau mai puţin uniformă şi stereotipă, punerea ei în aplicare, adică

respectarea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale, variază mult, depinzând

de tipurile de civilizaţie, de ideologii, de rivalităţi de interese etc.

Sens in care, anumite drepturi generale, umane, indiferent de

consacrarea lor într-o legislaţie sau alta este justificată de dezvoltarea

economică şi socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluţia franceză

4 Karel Vasak, Redacteur général, Les dimensions internati destiné a l’enseignement des droits de l’homme

dans les universités, UNESCO, Paris, 1978, p.375 5 Art.4 din Declaraţie definea libertatea astfel: libertatea constă in a face tot ce nu este dăunător altuia.

Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care asigură celorlalţi

membrii ai societăţii satisfacerea acestor drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege.

7

din 1789, scoţând în evidenţă aspectele comune ale vieţii sociale şi de stat din

diferitele ţări, ca şi independenţa lor într-o serie de nevoi importante.

Ca si concluzie, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului a devenit obiectul unor reglementări cu caracter global în secolul

nostru, îndeosebi în a doua jumătate a acestuia6.

De asemenea, prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite în

domeniul drepturilor omului au un caracter general7. Acestea stabilesc

obligaţii juridice, dar care nu au fost considerate suficiente, deoarece Carta

nu specifică drepturile şi libertăţile omului şi nici natura obligaţiilor asumate

de state; atât împrejurările istorice ale adoptării Cartei, cât şi caracterul său

larg cuprinzător, nu făceau posibile reglementări mai ample. Calea spre

concretizarea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi

stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost

deschisă de Carta O.N.U.8

De aceea, documentul internaţional care marchează începutul unei noi

etape în domeniul drepturilor omului este Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului9, primul document internaţional de ansamblu şi cu vocaţie de

universalitate în acest domeniu.

Tot în plan european, activităţile Uniunii Europene au de asemenea o

dimensiune privind drepturile omului. Sunt elocvente exemplele ca se fac

eforturi, eforturi privind armonizarea politicii sociale, care are efecte pozitive

pentru drepturile economice şi sociale. Cert este că, protecţia juridică

internaţională a drepturilor omului se realizeaza prin proceduri şi mecanisme

internaţionale care au atribuţii de supraveghere, control sau chiar cu puteri

decizionale în aplicarea unor măsuri sancţionatorii fată de un stat care încalcă

6 Victor Duculescu, Victor Luncan – Drepturile omului, Ed. Lumina Lex, 1999, p.34; 7 Pentru prima dată, însă, Carta ONU a "internaţionalizat" protecţia drepturilor omului; statele părţi la acest

tratat multilateral au recunoscut că drepturile omului nu mai intră în competenţa lor exclusivă, asumându-şi

obligaţii unul faţă de celălalt. De asemenea, statele membre s-au angajat să colaboreze între ele şi cu ONU

în promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe această bază, ONU a trecut la

definirea şi codificarea drepturilor omului. 8 Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,

Bucureşti, 1997, p.200. 9 Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948;

8

obligaţiile asumate privitoare la drepturile omului10.

PROCEDURI ŞI MECANISME PENTRU

PROMOVAREA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI

În primul rând, în documentele internaţionale privind drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului, respectarea şi punerea în aplicare a

acestora sunt strâns legate de legile şi instituţiile naţionale, ceea ce ne

determina sa afirmam ca tratatele internaţionale privind drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului au însă vocaţie de universalitate şi numără

majoritatea peste 100 state părţi; tratatele continentale sunt de regulă

acceptate de toate statele regiunii.

De la început s-a pus problema interpretării şi aplicării cât mai

uniforme şi coerente posibil de toate sau majoritatea statelor părţi, având în

vedere că aceste state prezintă situaţii politice, istorice, geografi ce,

demografice, economice şi sociale diverse. S-au stabilit în acest scop mai

multe tipuri de mecanisme.

Sens in care, unele organizaţii care se ocupă, de asemenea, de protecţia

unor drepturi ale omului, în domeniile lor de activitate, au prevăzut în

statutele lor proceduri de promovare a respectării tratatelor cu privire la

drepturile omului.

În plan regional, de asemenea, exista comitete, grupuri de experţi şi

alte organisme au drept competenţă, în ansamblu, de a examina rapoartele

statelor şi, de regulă, de a supune rapoartele lor, inclusiv concluzii şi

recomandări, organismelor politice corespunzătoare (ale Consiliului Europei,

ale Organizaţiei Statelor Americane, respectiv ale Organizaţiei Unităţii

Africane), care pot face ele însele recomandări statelor în cauză.

10În practică atribuţiile de promovare şi protecţie se interferează , fiind adesea dificil să se facă delimitari

clare in exercitarea lor de către state sau organe si organizaţii internaţionale asa cum apreciază cu just

temei Gheorghe Moca, Drept internaţional public, UNEX-AZ, Universitatea Romana de Ştiinţe şi Arte,

Bucureşti, 1992, vol.I, p.230

9

În cadrul ONU există o procedură de examinare a comunicări lor

primite de la persoane sau de la organizaţii internaţionale, în cadrul Comisiei

pentru drepturile omului11.

Comisia ONU pentru drepturile omului reprezintă principalul for al

ONU în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind respectarea şi

promovarea drepturilor omului.

Comisia a extins treptat metodele de lucru şi procedurile la care

recurge, pentru a examina şi urmări diferitele aspecte ale drepturilor omului,

a continua să fie laboratorul de elaborare de noi norme juridice în acest

domeniu şi a răspunde cerinţelor imediate.

Astfel, Comisia a creat grupuri de lucru, examinează rapoartele12

acestora şi adoptă rezoluţii sau decizii pe baza lor. De asemenea, au pus în

evidenţă tipuri de încălcări ale drepturilor omului şi modalităţi de acţiune, atât

în plan intern, cât şi în plan internaţional, pentru a le elimina13.

Comisia prezintă rapoarte şi proiecte de recomandări Consiliului

Economic şi Social, care poate el însuşi să examineze situaţia drepturilor

omului în diferite ţări, în lume în ansamblu. Adunarea generală reprezintă

forumul universal care examinează, în comitete specializate şi în plenară,

problematica drepturilor şi libertăţilor omului sub cele mai diverse aspecte,

primind rapoartele tuturor organismelor ONU care se ocupă de asemenea

probleme.

Înaltul Comisar al ONU pentru drepturile omului urmăreşte de

asemenea evoluţia drepturilor omului în întreaga lume şi poate să intre în

11 Prin rezoluţiile Consilului Economic şi Social 1235 (LXII) din 06 iunie 1967 şi 1503 (LXVIII) din 27

mai 1970, a fost adoptată o procedură de examinare a comunicărilor primite la ONU din partea persoanelor

şi organizaţiilor neguvernamentale, privind încălcării ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului. 12 Notăm în acest sens rapoartele prezentate de-a lungul anilor privind problematica minorităţilor,

libertăţile religioase, execuţiile sumare şi dispariţii le involuntare, dreptul la opinie şi exprimare libera,

Violenţa împotriva femeilor, traficul de femei şi migraţia femeilor, traficul de copii, prostituţia copiilor şi

pornografia implicând pe copii, drepturile muncitorilor migranţi, situaţia persoanelor deplasate în interiorul

ţărilor lor şi altele. 13 În ultimii ani, Comisia a organizat sesiuni speciale pentru examinarea situaţiilor de urgenţă din unele ţări

şi regiuni ale lumii (Rwanda, Kosovo R.F. Iugoslavia, teritoriile palestiniene) şi a adoptat recomandări.

10

discuţie cu guvernele, să efectueze vizite în diferite ţări, cu acordul acestora,

să ia şi alte iniţiative. Înaltul Comisar are birouri privind drepturile omului în

diferite părţi ale lumii, prin care menţine legătura cu guvernele şi autorităţile

locale şi promovează evoluţia statului şi a societăţii spre respectarea

crescândă a drepturilor omului.

În plan regional, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa

(OSCE) a examinat şi examinează situaţia drepturilor omului în statele

participante şi a adoptat documente de substanţă în acest domeniu. Înaltul

Comisar pentru minorităţi, în limitele mandatului acordat, joacă un rol

important în promovarea unor soluţii constructive, pe baza respectării

drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi. De asemenea, Biroul

pentru instituţii Democratice şi Drepturile Omului urmăreşte promovarea

îndeosebi a drepturilor politice, legate de procesul electoral şi de participarea

la viaţa publică.

Un rol tot mai important îl joacă, în plan european, Consiliul Europei,

care include aproape toate statele continentului, atât prin documentele

juridice adoptate, în cea mai mare parte pentru protecţia drepturilor omului,

cât şi prin hotărârile adoptate de Curtea europeană a drepturilor omului.

În relaţiile internaţionale un loc aparte îl ocupă relaţiile consulare stabilite

de state pentru colaborarea lor în domeniul protecţiei propriilor cetăţeni,

prin punerea în aplicare a unor reguli specifice cu privire la drepturile care

le sunt recunoscute.

Relaţiile consulare sunt raporturi între state, cu caracter bilateral,

stabilite ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele

externe specializate ale acestora, în scopul protecţiei conaţionalilor atunci

când aceştia se află în străinătate.

Relaţiile consulare se aseamănă cu relaţiile diplomatice, ambele fiind

relaţii între state, această asemănare rezultând şi din interferenţele care apar

între activitatea diplomatică şi activitatea consulară.

11

Relaţiile consulare există de la data când a avut loc actul prin care ele

au fost stabilite sau de la orice dată convenită de părţi.

Încetarea relaţiilor lor consulare poate avea loc din mai multe motive,

cel mai adesea ca urmare a voinţei suverane a statului parte sau ca urmare a

dispariţiei statului, prin ocupaţie totală sau prin altă modalitate ori, mai rar,

în situaţii de conflict armat.

Ruperea relaţiilor diplomatice nu determină în mod automat şi

încetarea relaţiilor consulare.

Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului internaţional,

reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile

consulare, organizare aşi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al

oficiilor consulare şi al personalului acestora14.

Izvoarele dreptului consular sunt tratatele internaţionale, cutuma

internaţională şi legile naţionale. Pe plan internaţional, codificarea dreptului

consular s-a realizat foarte târziu, deşi au existat preocupări doctrinare foarte

vechi.

Astfel, la 24 aprilie 1963, a fost adoptată Convenţia cu privire la

relaţiile consulare15.

Cu toate că există această convenţie generală, dreptul internaţional

cutumiar continuă să reglementeze aspectele care nu cad sub autoritatea

convenţiei (aşa cum se menţionează în preambulul convenţiei).

Stabilirea şi încetarea relaţiilor consulare poate fi o acţiune

independentă de stabilire şi încetarea relaţiilor diplomatice. Poate apărea

situaţia în care între două state să existe relaţii diplomatice, dar să nu existe

pentru o anumită perioadă de timp, relaţii consulare.

Concomitent, pot exista relaţii consulare între state în absenţa

relaţiilor diplomatice.

14 Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.691. 15 Convenţia a intrat în vigoare în anul 1967. România a ratificat Convenţia prin Decretul Consiliului de

Stat nr. 481/1971, publicat în Buletinul Oficial nr.10/28.01.1972.

12

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963

stabileşte, în articolul 2, alineatul 3, că „ruperea relaţiilor diplomatice nu

atrage după sine ipso facto ruperea relaţiilor consulare”.

Încetarea relaţiilor consulare poate avea loc prin acelaşi procedeu prin

care au fost stabilite, adică prin exprimarea consimţământului expres al

statelor. În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, relaţiile

consulare continuă s existe, dacă nu a fost specificată direct ruperea lor.

Relaţiile consulare pot înceta în cazul dispariţiei prin căi

constituţionale a statelor ca subiecte de drept internaţional. Această

dispariţie poate fi produsă prin divizarea sau prin unirea statelor existente.

În astfel de cazuri, relaţiile consulare se stabilesc cu noile subiecte de drept

internaţional.

CAPITOLUL II

INCIDENŢA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL

ASUPRA EVOLUŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII DREPTULUI CONSULAR

DREPTUL CONSULAR – RAMURĂ A DREPTULUI

INTERNAŢIONAL.

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public

care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile

consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare,

precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a

personalului acestora.

13

Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici:

- normele generale care guvernează relaţiile consulare, în general;

- regulile şi normele care privesc organizare aşi funcţionarea oficiilor

consulare;

- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a

personalului lor, respectiv, imunităţile şi privilegiile consulare.

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor

diplomatice şi a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice

au ca misiune principală promovarea intereselor statului acreditant şi a

instituţiilor sale în ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă

acea parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă pe lângă aceste

aspecte şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor din ţara

respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic

este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care

reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept

internaţional, în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a

normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt

implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător, cât şi statul

primitor.

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internaţional public,

unul din izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma

internaţională, care s-a creat, de fapt, chiar înainte de apariţia unor cutume

referitoare la activitatea oficiilor diplomatice.

Cutuma internaţională are un rol important, mai ales din momentul în

care a început să fie codificată, luând forma unor convenţii internaţionale

scrise, tratate bilaterale sau multilaterale, care constituie al doilea izvor

important al dreptului consular.

14

Cea mai însemnată convenţie de codificare a dreptului consular este

Convenţia de la Viena, cu privire la relaţiile consulare16, cu ocazia

Conferinţei Naţiunilor Unite asupra relaţiilor consulare, care s-a reunit la

Viena, în perioada 4 martie – 22 aprilie 1963.

În conformitate cu articolul 77, Convenţia de la Viena a intrat în

vigoare la 19 martie 1967, cea de-a 30-a zi, potrivit regulilor, după data

depunerii la Secretariatul General al O.N.U. a celui de-al 22-lea instrument

de ratificare.

Este o convenţie internaţională fundamentală pentru că ea codifică

toate regulile în materie consulară şi este, de asemenea, importantă pentru

faptul că România a ratificat această convenţie prin Decretul nr. 481 din 20

decembrie 1971.

În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă

tratatul multilateral (Convenţia de la Viena care a codificat regulile

cutumiare), există şi un număr însemnat de acorduri bilaterale încheiate de

ţările care doresc s-şi deschidă oficii consulare.

Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se

încheie între statul acreditant şi statul acreditar, acorduri care conţin reguli şi

norme referitoare la organizarea, funcţionarea, imunităţile şi privilegiile

oficiilor consulare.

Această a doua categorie de izvoare, cele care se referă la tratatele

internaţionale, sunt compuse din convenţii multilaterale (Convenţia de la

Viena) şi din convenţii bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le

încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.

Pe lângă Convenţia de la Viena, convenţie fundamentală care

cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există şi o convenţie

europeană cu privire la funcţiile consulare, încheiată în 1967 şi care a

urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la Viena la

cutuma, la practica europeană.

16 Semnată la 24 aprilie 1963.

15

Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre

deosebire de Convenţia de la Viena este mai limitată, în primul rând, pentru

faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene şi, în al

doilea rând, pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în

sensul că el se referă doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele

generale, în ansamblul lor, ale activităţii consulare.

Relaţiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relaţii

economice active cu caracter internaţional, a dezvoltării comerţului, în

primul rând, a circulaţiei de persoane.

România a fost una dintre ţările care au intrat imediat în acest sistem

internaţional, datorită şi faptului că era cea mai importantă ţară riverană la

Dunăre. Până la apariţia căilor ferate, schimburile economice şi circulaţia de

persoane se realizau, în mare parte, pe Dunăre. După dezvoltarea sistemului

de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a redus,

însă, la începutul secolului XIX, Dunărea era una dintre cele mai importante

artere de circulaţie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel de

persoane.

MODUL DE STABILIRE ŞI ÎNCETARE A RELAŢIILOR

CONSULARE

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care

se stabileşte în interesul cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor

economice dintre ele, un raport care are caracter convenţional, este bazat pe

acordul statelor (al statului trimiţător şi al statului primitor) şi sunt

caracterizate de principiile reciprocităţii, caracterului direct şi al celui

bilateral.

16

Stabilirea relaţiilor consulare

Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor

consulare între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora.

Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului

său de a deschide un oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de

celălalt stat, constituind astfel, împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii

consulare între cele două ţări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis

să stabilească relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în

înţelegerea respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru

stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul acestora pentru

relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru

stabilirea de relaţii consulare.

Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state

nu atrage după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare

În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor

diplomatice, relaţiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relaţii între

două state concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări.

Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare

unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele

hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.

Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a imaginii culturale

să se asigure un echilibru între promovarea culturii tradiţionale (folclorul

românesc) şi promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor

două tipuri de culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.

17

CAPITOLUL III

STATUTUL JURIDIC AL OFICIILOR CONSULARE

ŞI AL MEMBRILOR PERSONALULUI ACESTORA.

REGLEMENTARI

Între imunităţile şi privilegiile diplomatice şi cele consulare sunt

asemănări, deoarece vizează aceleaşi inviolabilităţi şi facilităţi în vederea

asigurării condiţiilor necesare pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor şi

funcţiilor ce le revin.

Mulţi specialişti susţin şi practica demonstrează că între serviciul

diplomatic şi cel consular nu sunt diferenţe esenţiale. De aici, tendinţa de

unificare a regimului juridic al celor două categorii de reprezentanţi.

Spre deosebire de imunităţile şi privilegiile misiunilor diplomatice,

care îşi au izvoarele în dreptul internaţional cutumiar şi în tratatele

internaţionale, privilegiile şi imunităţile consulare „sunt mai recente” şi sunt

statuate, mai ales în tratate internaţionale şi în practica statelor.

Istoric, prima convenţie care reglementează privilegii consulare este

cea încheiată, în februarie 1535, de sultanul Suliman II cu Francisc I, regele

Franţei, reînnoită de 11 ori până în 1740 când se încheie un nou acord între

Ludovic XV şi Mahomed I. Convenţia a instituit regimul denumit

capitulată: regimul a fost aplicat ulterior şi faţă de ţările care au trimis

funcţionari consulari în Imperiul Otoman şi chiar în Orientul şi Extremul

Orient, în statele suzerane Înaltei Porţi.

În secolele următoare, imunităţile şi privilegiile consulare au format

obiectul mai multor congrese şi conferinţe internaţionale. Institutul de Drept

Internaţional17 a adus contribuţii la definirea calităţii de consul, ca

funcţionar public, dar nu a fost însuşită propunerea de a i se acorda imunităţi

diplomatice şi de a fi plasat pe locul 5 al listei de protocol, stabilită de

17 La sesiunea sa din 1891 de la Hamburg.

18

Congresul de la Aix-la Chapelle şi de Congresul de la Viena din 1815, după

însărcinatul cu afaceri.

La 26 septembrie 1896, Institutul de Drept Internaţional18 a adoptat

Regulamentul referitor la imunităţile consulare care a servit ca bază, în

anumite privinţe, pentru mai multe convenţii internaţionale ulterioare.

Regulamentul conţine 20 de articole şi, în esenţă, stabileşte statutul

funcţionarului consular, denumit agent consular, tocmai pentru că a fost

subliniată calitatea sa de trimis al statului. El nu trebuia să îndeplinească alte

însărcinări decât cele consulare.

Următoarea etapă este Convenţia referitoare la agenţii consulari19,

ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Ecuador, SUA, Mexic, Nicaragua,

panama şi Republica Dominicană.

În prezent, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului

acestora este cel prevăzut de Convenţia de la Viena din anul 1963 cu privire

la relaţiile consulare, care constituie dreptul comun minimal. Spre deosebire

de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care are un caracter

unitar, având la bază dreptul diplomatic, codificat în Convenţia de la Viena

din anul 1961 şi cutuma, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi

personalului acestora este foarte variat. Acest lucru este determinat de faptul

că imunităţile şi privilegiile consulare au, în mică măsură, la baza lor

cutuma cu regulile ei vechi şi clare şi, minimal, Convenţia de la Viena din

1963, care a codificat o mare parte a dreptului consular, lăsând deschisă

calea statelor, conform articolului 73, de a încheia acorduri internaţionale

care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care

să extindă sfera lor de aplicare.

Inviolabilitatea agentului diplomatic poate fi o inviolabilitate

personală (constând în intangibilitatea absolută a persoanei agentului

diplomatic – cuprinzând viaţa, libertatea, onoarea sa) sau o inviolabilitate a

18 În sesiunea de la Veneţia. 19 Semnată la 20 februarie 1928 la Havana în cadrul celei de-a 6-a Conferinţă Internaţională Americană.

19

reşedinţei, a mijloacelor sale de transport, a arhivei şi a corespondenţei sale

şi, în general, a tot ceea ce este necesar exercitării funcţiei sale.

Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este

inviolabilitatea personală. Statele au recunoscut întotdeauna ca valabilă

regula inviolabilităţii agentului diplomatic, astfel încât persoana acestuia

este intangibilă, având dreptul la o securitate absolută şi completă.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este consacrată ca obligaţie

pentru statul acreditar.

În Convenţia de la Viena, articolul 29 se prevede: „Persoana

agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de

arestare sau de detenţie. Statul acreditar îl tratează cu respectul care îi este

datorat şi ia măsurile apropiate pentru a împiedica orice atingere persoanei

sale, libertăţii şi demnităţii sale”.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic constă, pe de o parte,

în obligaţia cu caracter negativ a statului acreditar de a se abţine în luarea de

măsuri de constrângere (arestarea, reţinerea, percheziţionarea etc.), iar, pe

de altă parte, în obligaţia pozitivă a statului respectiv de a asigura

diplomatului străin, prin prevederile adecvate de poliţie, norme penale şi

alte măsuri corespunzătoare, o protecţie specială contra oricărei ofense

posibile, fie materială sau morală. Inviolabilitatea obligă statul acreditar nu

numai să se abţină de la orice ofensă sau constrângere contra agentului

diplomatic, dar, în special, să-l protejeze contra actelor comise împotriva

persoanei şi bunurilor sale. Autorităţile statului acreditar sunt obligate, de

asemenea, să se abţină de la orice ameninţări la adresa agentului diplomatic;

mai mult, inviolabilitatea agentului diplomatic trebuie să fie protejată şi

contra violenţelor morale, atacuri în presă, defăimări etc.

Statul acreditar este obligat să ia măsurile care se impun pentru a

preîntâmpina asemenea acte din partea unor persoane private, prevăzând

protecţia poliţienească adecvată, la nevoie ţinând seama de cerinţele

situaţiei. Dacă există o stare de spirit în rândul populaţiei cu privire la

20

politica unui anumit stat, se impune luarea unor măsuri de precauţie speciale

(cum ar fi postarea de pază poliţienească la sediul misiunii sau prevederea

unei escorte armate pentru trimis). În caz de război, există obligaţia specială

de protecţie pentru trimis, fiind necesară nu numai protecţia lui şi a

proprietăţii sale, ci şi facilităţi pentru a părăsi teritoriul statului acreditar.

Agentul diplomatic este, de asemenea, îndreptăţit în aceeaşi măsură, la

protecţia reputaţiei sale, astfel că persoana care-l defăimează trebuie să fie

urmărită în justiţie.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută. Ar

putea însă fi aplicate măsuri de constrângere faţă de un agent diplomatic în

flagrant delict (cu toate că se bucură de imunitate de jurisdicţie penală, dat

fiind caracterul de evidenţă al faptei, procedura mai rapidă şi mai sumară

duce la reţinerea lui, aşteptându-se ridicarea imunităţii sau hotărârea

expulzării). Pentru a evita abuzul, statul acreditar este obligat să-şi motiveze

actul şi să facă dovada culpabilităţii agentului diplomatic străin, astfel, orice

arestare abuzivă antrenează responsabilitatea internaţională a statului

acreditar. În cazul în care lipseşte caracterul de urgenţă, statul acreditar va

trebui să recurgă la procedura declarării „persona non grata” a agentului

diplomatic sau să-l expulzeze fără constrângere. Pe de altă parte, trebuie

menţionat că un agent diplomatic nu se poate plânge dacă a fost prejudiciat

ca urmare a propriei sale comportări nejustificate (de exemplu, atacând un

individ care, în autoapărare, îi răspunde provocându-i prejudicii) sau a

faptului că se pune singur într-o situaţie periculoasă (se amestecă într-o

mulţime dezordonată) sau o situaţie jenantă.

O altă imunitate fundamentală a agentului diplomatic o constituie

inviolabilitatea reşedinţei sale. Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice

include şi pe cea a reşedinţei şefului de misiune şi chiar a celorlalţi agenţi

diplomatici, afară dacă reşedinţa acestora din urmă este distinctă de

ambasadă sau legaţie.

21

Inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic este prevăzută în

dispoziţiile articolului 30 alin. 1 din Convenţia de la Viena: „locuinţa

particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de

aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii”.

Pentru ca autorităţile locale să poată asigura respectarea

inviolabilităţii reşedinţei diplomatice este nevoie ca această reşedinţă să-i fie

notificată în prealabil Ministerului de Externe al statului acreditat, acesta

fiind obligat să acorde reşedinţei agentului diplomatic aceeaşi inviolabilitate

şi aceeaşi protecţie de care se bucură localurile misiunii diplomatice.

Doctrina şi practica în materie au recunoscut, de asemenea, şi

inviolabilitatea documentelor şi corespondenţei agentului diplomatic,

bunurilor sale mobile, salariului şi contului din bancă. Acestea nu pot fi

supuse sechestrului pe motiv că ele îi sunt necesare pentru îndeplinirea

funcţiilor sale. Protecţia vizează atât documentele şi bunurile care se află în

localul misiunii sau la reşedinţa agentului diplomatic, cât şi celelalte bunuri,

indiferent unde sar afla.

Convenţia de la Viena a făcut unele distincţii cu privire la natura

bunurilor agentului diplomatic, fixând anumite limite inviolabilităţii

acestora. Limitele avute în vedere de convenţie nu se fac în raport de

criteriul de a şti în ce măsură bunurile sunt sau nu indispensabile exercitării

funcţiei agentului diplomatic, ci în funcţie de acţiunile pentru care agentul

diplomatic nu se bucură de imunitatea jurisdicţiei. Astfel, articolul 30 alin. 2

din Convenţia de la Viena prevede: „Documentele sale, corespondenţa sa şi

sub rezerva paragrafului 3, art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de

inviolabilitate”.

Regula inviolabilităţii bunurilor unui agent diplomatic întâlneşte

aceleaşi limite în cadrul cărora se află fixată şi imunitatea de jurisdicţie a

agentului diplomatic însuşi: acţiunile reale imobiliare şi acţiunile privind

succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului

acreditar.

22

Strâns legat de imunitatea de jurisdicţie este scutirea agentului

diplomatic de a face depoziţii în faţa instanţelor judiciare sau în procedurile

administrative din statul acreditar. Agentul diplomatic nu este obligat să

facă depoziţie ca martor în chestiuni pe care nu le cunoaşte, nici chiar dacă

acestea fac obiectul unor dezbateri judiciare. Acest tratament al agentului

diplomatic apare necesar nu numai datorită faptului că, bucurându-se de

inviolabilitatea personală, el nu poate fi adus cu forţa în faţa tribunalului,

dar simplul fapt al citării sale ca martor l-ar pune în situaţia de persoană

supusă jurisdicţiei locale, întrucât citarea lui constituie un act de autoritate

din partea statului acreditar care nu poate fi acceptat, ori, acesta ar

compromite poziţia şi caracterul său diplomatic, iar în caz de mărturie falsă,

ar însemna să fie expus sancţiunilor judiciare.

Convenţia de la Viena din 196120 prevede, în mod expres, un agent

diplomatic nu este obligat să depună ca martor: „Agentul diplomatic nu este

obligat să depună mărturie”.

Răspunderea juridică a personalului consular

Potrivit articolului 57 din Legea nr. 269/2003, membrii personalului

consular răspund, în condiţiile legii, în legătură cu activitatea lor

profesională, desfăşurată fie în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie la

oficiile consulare ale României.

De asemenea, încălcarea prevederilor Legii nr. 269/2003, precum şi

neîndeplinirea cu bună-credinţă de către personalul consular a îndatoririlor

de serviciu, atrag răspunderea disciplinară, materială, civilă,

contravenţională sau penală, după caz.

Condiţiile angajării răspunderii sunt cele prevăzute de lege, cu

respectarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului

Afacerilor Externe.

20 Art. 31 alin. 2.

23

Faptele care generează răspunderi şi sancţiuni pentru membrii

corpului consular sunt analizate de către Consiliul de Onoare ce

funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi care face propuneri

ministrului Afacerilor Externe.

Atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva unui

membru al corpului consular al României pentru o infracţiune de natură să-l

facă incompatibil cu statutul său, ministrul Afacerilor Externe va dispune

măsura suspendării raporturilor de muncă.

De asemenea, prevederi referitoare la răspunderea juridică a

membrilor oficiilor consulare sunt cuprinse şi în Regulamentul consular

aprobat prin H.G. nr. 760/199921, care precizează că şeful oficiului consular

conduce şi răspunde de modul în care este îndeplinită activitatea consulară

de către funcţionarii consulari.

Funcţionarii consulari care nu respectă obligaţiile prevăzute de

Regulament vor răspunde, după caz, disciplinar, administrativ sau penal.

CAPITOLUL IV

EXERCITAREA ŞI RELAŢIILOR CONSULARE SI

DIPLOMATICE.DIN PERSPECTIVA ASIGURARII UNEI

ASISTENTE JURIDICE INTERNATIONALE EFICIENTE

Originea termenului de consul este localizată, din punct de vedere

terminologic, în Roma antică, termenul provenind din verbul consulere (a

consilia, a sfătui) care este considerat a deriva, la rândul său, de la numele

zeului sfaturilor – Consus – recunoscut de romani la acea vreme.

În perioadele de început, instituţia consulară era una din cele mai

importante magistraturi ale Republicii Romane antice, consulii înlocuindu-i

21 Publicată în M.Of. nr. 468/27.09.1999.

24

pe regii romani din perioada anterioară proclamării, în anul 509 î.Hr., a

Republicii. În acea perioadă, consulii deţineau competenţe largi în materie

penală, civilă şi administrativă, conduceau armata, convocau poporul în

adunări, numeau pe senatori.

În prezent, serviciul extern al Ministerului Afacerilor Externe

cuprinde, în afară de misiunile diplomatice şi oficiile consulare22 un mare

număr de consulate generale de carieră – 39, un viceconsulat, un oficiu

consular, două birouri consulare şi un oficiu de reprezentare , precum şi un

număr impresionant de consulate onorifice – 78. În acelaşi timp, România a

admis la rândul său, înfiinţarea unui număr important de consulate generale

de carieră şi consulate onorifice străine pe teritoriul său.

În ceea ce priveşte practica convenţională, aceasta nu a fost iniţial

prea dezvoltată, ţara noastră având doar patru convenţii consulare bilaterale

încheiate (cu SUA în 1881), Elveţia în 1880, Italia în 1880 şi Belgia în

1881) şi câteva tratate de comerţ şi navigaţie. După cel de-al doilea război

mondial, aceste convenţii consulare au fost declarate caduce.

Este de subliniat că toate convenţiile consulare încheiate în perioada

menţionată au fost înlocuite, după codificarea dreptului consular de la

Viena, cu noi convenţii şi că s-a extins, totodată, sfera statelor cu care am

reglementat problemele consulare, astfel că se poate vorbi de o adevărată

deschidere în materie. Un lucru demn de remarcat îl constituie modificările

poziţiei României, după 1990, faţă de instituţia consulatelor onorifice, în

sensul admiterii lor.

În prezent, România are încheiate un număr de peste 90 de convenţii

consulare (cu Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Finlanda, Franţa, Grecia,

Cipru,Italia, SUA, Sudan, Turcia, Ungaria ş.a.), din care unele au devenit

caduce de-a lungul timpului. Este exemplul Convenţiei consulare dintre

România şi Republica Austria semnată la 24.09.1970, intrată în vigoare la

11.08.1972, ratificată prin Decretul 256 din 21.05.1971 şi publicată în MO

22 Art.12 din Hotărârea Guvernului nr.21/2001 privind organizarea şi funcţionarea M.A.E.

25

nr.92 din 02.08.1971, care şi-a încetat efectele prin Protocolul de încetare al

Convenţiei consulare între Republica Austria şi România intrat în vigoare la

01 iunie 2013, agreat atât de partea română cât şi de cea austriacă prin

corespondenţă diplomatică (schimb de note verbale).

Aderând, totodată, şi la Convenţia de la Viena din 1963 (Decretul nr.

481 din 20 decembrie 1971), România are, în prezent, o practică consulară

bogată şi bine conturată – ceea ce reflectă, de altfel, stadiul general al

relaţiilor sale cu alte state şi gradul de participare la colaborarea

internaţională – în conformitate cu practica generală în materie, precum şi

cu tendinţa progresivă de completare, diversificare şi perfecţionare a

reglementărilor impuse de viaţă şi de necesităţile dezvoltării relaţiilor

interstatale.

Convenţia de la Viena cuprinde o inovaţie majoră care constă în

indicarea condiţiilor diferenţiate în ceea ce priveşte numirea şi admiterea

membrilor personalului consular în raport cu aceea a şefului de oficiu

consular.

Necesitatea muncii la oficiul consular poate reclama numire de către

statul trimiţător a unui număr de membri ai oficiului respectiv care au ca

atribuţii, unii să ajute pe şeful de oficiu la îndeplinirea sarcinilor consulare,

iar alţii să asigure efectuarea unor activităţi tehnico-administrative şi

gospodăreşti, fără de care nu este de conceput o desfăşurare normală a

muncii la oficiu.

Convenţia de la Viena reglementează şi începutul funcţiilor pentru

angajaţii consulari. Având în vedere, pe de o parte calitatea juridică a

acestor persoane şi ţinând seama de natura şi limitele funcţiilor ce le sunt

încredinţate – nu funcţii consulare în sensul propriu al expresiei, ci sarcini

tehnico-administrative, care, de regulă, se consumă în interiorul oficiului –

pentru angajaţii consulari nu este necesară autorizaţia statului de reşedinţă

cu exercitarea sarcinilor sale. De asemenea, cetăţenia persoanelor ce se

încadrează în această categorie nu este relevanţă.

26

De asemenea, Convenţia prevede obligativitatea comunicării către

statul de reşedinţă a tuturor numirilor, sosirilor şi plecărilor personalului

consular.

Încetarea funcţiilor unui membru al unui post consular are loc prin:

a) notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă despre

faptul că funcţiile lui au încetat:

b) retragerea exequatur-ului;

c) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul

că el a încetat să mai considere persoana în cauză ca membru al personalului

consular.

În ce priveşte plecarea de pe teritoriul statului de reşedinţă a

membrilor postului consular, acesta din urmă trebuie să acorde persoanelor

în cauză, membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai statului

de reşedinţă, precum şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu

ei, indiferent de naţionalitatea lor, timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi

pregăti plecarea şi pentru a părăsi teritoriul acestui stat într-un termen cât

mai scurt posibil după încetarea funcţiilor lor.

Convenţia prevede reguli exprese cu privire la protecţia localurilor şi

arhivelor consulare şi a intereselor statului trimiţător în circumstanţe

excepţionale. Astfel, în cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state,

statul de reşedinţă este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi

să protejeze localurile consulare, ca şi bunurile postului consular şi arhivele

consulare. Statul trimiţător poate încredinţa paza localurilor consulare, ca şi

a bunurilor care se găsesc în ele şi a arhivelor consulare, unui stat terţ

acceptabil pentru statul de reşedinţă. De asemenea, statul trimiţător poate

încredinţa protecţia intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ

acceptabil pentru statul de reşedinţă.

27

Convenţia reglementează23 aspecte referitoare la înlesnirile,

privilegiile şi imunităţile aplicabile posturilor consulare, funcţionarilor

consulari de carieră, precum şi altor membri ai unui post consular,

prevăzând şi categoriile de persoane care nu pot beneficia de acestea.

Totodată, în Convenţie au fost inserate prevederi referitoare la

regimul juridic al funcţionarilor consulari onorifici şi al posturilor conduse

de aceştia, inclusiv privilegiile şi imunităţile de care se bucură.

Dispoziţiile Convenţiei se aplică şi în cazul în care exercitarea

funcţiilor consulare se realizează de către o misiune diplomatică. În acest

caz, numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau

însărcinaţi în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii sunt

notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau

autorităţilor desemnate de acest minister.

În exercitarea funcţiilor consulare misiunea diplomatică poate să se

adreseze autorităţilor locale din circumscripţia consulară, precum şi

autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, dacă legile, regulamentele şi

uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile internaţionale respective permit

aceasta. Personalului misiunii diplomatice însărcinat să îndeplinească funcţii

consulare îi sunt aplicabile regulile dreptului internaţional privind relaţiile

diplomatice.

Activitatea consulară a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare

se realizează de către consuli prin acte cu caracter juridic, în scopul

promovării în străinătate a drepturilor şi intereselor statului aparţinător, ale

cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice cu reşedinţa în statul respectiv.

Actele sunt îndeplinite de către consuli, în limitele competenţelor

atribuite de lege, cu observarea practicilor şi prevederilor în vigoare în statul

de reşedinţă şi a prevederilor convenţiilor bilaterale şi multilaterale la care

statul în cauză este parte.

23 În Capitolul II.

28

În îndeplinirea funcţiilor sale publice, consulul acţionează în calitate

oficială de autoritate de stat în ţara de reşedinţă.

Relaţiile consulare sunt strâns legate de relaţiile diplomatice, funcţiile

reprezentanţelor consulare cunoscând numeroase zone de interferenţă cu

cele ale misiunilor diplomatice.

Domeniul specific activităţii consulare se plasează în sfera relaţiilor

economice şi comerciale şi a protecţiei concetăţenilor aflaţi, în mod

permanent sau temporar, pe teritoriul altui stat24.

Instituţia consulară a apărut, din punct de vedere istoric, ca urmare a

dezvoltării schimburilor comerciale între state25 şi a deplasărilor de persoane

peste graniţele naţionale, provocate la origine, în primul rând, de nevoile

negoţului.

Deşi în epoca noastră misiunile diplomatice au fost investite cu noi

atribuţii pe tărâmul relaţiilor economice, iar exercitarea protecţiei

diplomatice asupra conaţionalilor şi-a extins aria de cuprindere în activitatea

misiunilor, experienţa arată că reprezentanţa consulară rămâne un

instrument cu o eficienţă proprie în aceste domenii.

Negustorii străini stabiliţi pe pământul altor ţări au simţit, se pare,

nevoia de a-şi asigura apărarea intereselor în cazul pricinilor ivite între ei

sau în relaţiile lor cu localnicii, recurgând la judecători aleşi dintre oameni

de acelaşi neam, după legile şi obiceiurile naţionale.

Astfel, comunităţile negustorilor stabiliţi la Constantinopole şi în alte

oraşe ale Imperiului Bizantin, mai cu seamă după căderea Romei (476

d.Hr.), dobândesc treptat un statut autonom şi, îndeosebi, dreptul de a-şi

alege magistraţii care, în secolul XVII sunt denumiţi Consuli.

Unii autori văd în prostates şi proveni din Grecia antică şi în praetori

peregrini din perioada Romei republicane pe predecesorii consulilor din

24 A. Verdross, Völkerrecht, Viena, 1955, p.268-271. 25 B. Sen, A diplomat’s handbook of International Law and Practice, Hague, 1965, p. 201-207, L.T. Lee,

Consular Law and Practice, London, 1961, p. 3-7; I.P. Bliscenko, V.N. Durdenevski, Das Diplomaten und

Konsularrecht, Berlin, 1966, p. 249-253.

29

zilele noastre; mare parte din autori consideră că instituţia consulară, aşa

cum este cunoscută astăzi, îşi are originea în vechii consules mercatorum,

cunoscuţi în istoria oraşelor din Evul Mediu26.

O instituţie asemănătoare cu aceea a consulilor pare să fi existat în

China încă din secolul XVIII; în India şi în unele dintre ţările arabe, astfel

de instituţii au apărut în secolul XIX. Lărgirea legăturilor comerciale între

state a avut drept rezultat dezvoltarea rapidă a sistemului consular în

secolele XIII şi XIV, în oraşele din bazinul Mării Mediterane, precum şi în

cele aşezate pe ţărmurile Oceanului Atlantic, pe coastele Mării Nordului şi

ale Mării Baltice. Cercetarea istorică învederează un fapt care se produce în

mod constant: în centrele în care comerţul internaţional înfloreşte, apar şi

magistraţii, denumiţi consuli.

Republicile italiene efectuează de timpuriu schimb de consuli; ele

stabilesc consulate în Spania. Împăratul Bizanţului acordă Veneţiei, în anul

1060, dreptul de a trimite magistraţii si la Constantinopol pentru a judeca

procesele civile şi penale dintre veneţieni. Regele Ferdinand al III-lea al

Castiliei permite cetăţii Genoa, în anul 1251, să trimită consuli la Sevilla

pentru a soluţiona pricinile dintre genovezii aşezaţi acolo, precum şi dintre

genovezi şi localnici. Cel dintâi consul englez apare în Italia în anul 1485;

spre sfârşitul secolului XV Anglia avea consuli în Olanda, Suedia, Norvegia

şi Danemarca.

Consulii – care erau de obicei aleşi dintre membrii comunităţilor

negustoreşti – îndeplineau, în primul rând, funcţii de judecători sau arbitri în

litigiile dintre comercianţi sau dintre aceştia şi marinari. Treptat, îndeosebi

pe teritoriile Imperiului otoman, consulii sunt investiţi prin convenţii

speciale, cu dreptul de a exercita jurisdicţia consulară civilă şi penală asupra

conaţionalilor lor27.

26 L. Oppenheim, H. Lauterpacht, International Law, ediţia a 8-a, vol.I, p. 829; B. Sen, op.cit., p. 202. 27 L.T. Lee, op.cit., p.5; B. Sen, op.cit., p. 203; M. Maliţa, Revue roumaine d’histoire nr.4/1967.

30

În secolul XVI, consulii devin reprezentanţi oficiali ai statelor,

încetând de a mai fi aleşi dintre membrii comunităţilor locale. În această

nouă situaţie, atribuţia lor de bază este ocrotirea intereselor comerciale ale

statului trimiţător.

Dezvoltarea ideii de suveranitate şi incompatibilitatea jurisdicţiei

consulare cu drepturile suverane ale statelor de reşedinţă, precum şi

extinderea noii practici a stabilirii de misiuni diplomatice permanente în

ţările Europei, în secolul XVII, eclipsează instituţia consulară pentru o

perioadă de timp.

În epoca modernă, evoluţia instituţiei consulare a fost înrâurită de

ansamblul factorilor economici, sociali şi politici care au contribuit la

modelarea structurilor actuale ale relaţiilor internaţionale, în ansamblul lor.

Dezvoltarea mijloacelor de transport (aeriene, maritime, terestre) şi

perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie, revoluţia în ştiinţă şi tehnică, ce

a dus la diversificarea şi dinamizarea relaţiilor internaţionale, imprimând noi

ritmuri comerţului internaţional, marea dezvoltare pe care a cunoscut-o

turismul în anii de după război, precum şi mişcarea de persoane pe piaţa

internaţională a muncii, sunt unele dintre cauzele care au readus instituţia

consulară pe primul plan.

Nu poate fi, totuşi, acceptată ideea avansată în literatura de

specialitate28, conform căreia, consulii ar desfăşura „activităţi politice şi

culturale” în faţa „conflictelor ideologice” şi a luptei propagandistice,

activitatea consulară nu se legitimează ca atare decât în măsura în care

rămâne fidelă funcţiilor şi finalităţii care-i sunt proprii.

Astăzi, statele au servicii consulare, constituite separat de serviciile

diplomatice, din consuli de carieră. O tendinţă de unificare pe plan intern a

celor două ramuri – diplomatică şi consulară – apărută la finele secolului

trecut s-a extins în practica statelor. În prezent, într-un număr de ţări există

servicii unificate (serviciu diplomatic – consular) alcătuite din funcţionari cu

28 L.T. Lee, op.cit., prefaţă, p.VII.

31

aceeaşi calificare, care pot fi numiţi atât în cadrul misiunilor diplomatice,

cât şi la oficiile consulare29.

Sistemul unificat asigură aceeaşi pregătire de specialitate şi, de cele

mai multe ori, acelaşi statut juridic intern pentru funcţionarii diplomatici şi

cei consulari. El corespunde în parte, unei noi tendinţe de stabilire în

ordinea internaţională a unui statut mixt „diplomatic şi consular”, potrivit

căruia, aceeaşi persoană este investită cu atribuţiile agentului diplomatic şi

ale consulului.

În dreptul internaţional, însă, după cum se va vedea, statutul juridic al

misiunii diplomatice şi membrilor ei rămâne încă, într-o bună măsură,

diferit de al reprezentanţei consulare şi personalului acesteia30.

Reglementarea raporturilor consulare pe bază de reciprocitate a dus,

treptat, la deosebiri apreciabile în ceea ce priveşte regimul privilegiat al

consulilor aparţinând unor ţări diferite, situaţie nesatisfăcătoare, care a fost

recunoscută, în parte, prin codificarea normelor dreptului consular în

Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare – instrument

internaţional care a reunit, sistematizându-le, normele esenţiale ale relaţiilor

consulare dintre state.

Convenţia de la Viena nu afectează acordurile internaţionale în

vigoare între statele părţi şi nu aduce vreo restrângere dreptului acestora de

a reglementa în mod diferit, prin convenţii bilaterale sau multilaterale,

raporturile lor în domeniul consular.

Potrivit art. 73 (2) al Convenţiei de la Viena, din 1963, „Nici o

dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate împiedica statele să încheie

acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau dezvolte

dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera de aplicare”.

29 B. Sen, op.cit., p.204, menţionează că, în Franţa, cele două servicii au fost unificate prin decretele din 10

iulie 1880 şi 27 aprilie 1883; în SUA, prin Legea Rogers (Rogers Act) din 1924; în Anglia, unificarea s-a

efectuat în 1943; Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto diplomatico, Milano, Giufre, Ed., 1962. 30 L.T. Lee, op.cit., p.20-21; B.Sen, op.cit., p.219-220.

32

Convenţia de la Viena reprezintă principalul izvor de drept consular

scris, care se bucură de o autoritate mereu crescândă în practica statelor.

Adoptarea Convenţiei de la Viena din 1963 a fost încoronarea unor

îndelungate eforturi în domeniul codificării dreptului consular. În 1896,

Institutul de drept internaţional a adoptat un proiect de cod cu privire la

imunităţile consulilor. Institutul american de drept internaţional examinează

aceeaşi problemă, la sesiunea din 1925, adoptând un cod care este supus

guvernelor republicilor americane. Asociaţia de drept internaţional şi

Harvard Law School întocmesc studii şi proiecte de convenţii multilaterale.

A VI-a Conferinţă internaţională a statelor americane de la Havana, din

1928, adoptă, odată cu Convenţia cu privire la funcţionarii diplomatici şi o

convenţie privind relaţiile şi imunităţile consulare. Încercări de codificare a

dreptului consular s-au făcut şi sub auspiciile Ligii Naţiunilor, fără rezultate

substanţiale. Comisia de drept internaţional a ONU începe studiul dreptului

consular în anul 1955 numind raportor special pe prof. Iaroslav Zourek

(Cehoslovacia); în 1961 ea prezintă Adunării Generale a ONU proiectul său

definitiv de articole, recomandând convocarea unei conferinţe internaţionale

de codificare; aceasta s-a întrunit în anul 1963, la Viena şi a adoptat

Convenţia cu privire la relaţiile consulare31.

Stabilirea relaţiilor consulare şi înfiinţarea consulatelor

Principiul de bază al consimţământului mutual al statelor, întâlnit în

domeniul relaţiilor diplomatice, guvernează şi materia relaţiilor consulare

(articolul 2 al Convenţiei de la Viena, din 1963).

Relaţiile consulare nu au semnificaţia relaţiilor diplomatice, al căror

caracter este, în esenţă, politic. Aceasta dă posibilitatea statelor să

stabilească relaţii consulare cu acele entităţi care nu au o personalitate

31 B. Sen, op.cit., p.205-206; L.T. Lee, op.cit., prefaţă şi p.8-9; I.P. Bliscenko şi V.N. Durdenevski, op.cit.,

p.251-252.

33

deplină, cum sunt statele a căror reprezentare internaţională este exercitată

de alte state. De asemenea, se pot stabili relaţii consulare între state care nu

au relaţii diplomatice; pot fi înfiinţate oficii consulare pe teritoriile ocupate

de beligeranţi, în cuprinsul teritoriilor dependente etc., pe baza acordului de

voinţă dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă sau autoritatea care

exercită controlul în mod efectiv asupra teritoriului respectiv.

Relaţiile consulare constituie, astfel, sistemul de legătură optim la

care un stat poate recurge pentru protecţia intereselor sale şi ale cetăţenilor

săi, în cuprinsul unor teritorii străine. În evoluţia raporturilor interstatale,

statornicirea relaţiilor consulare a constituit deseori o fază premergătoare

stabilirii relaţiilor diplomatice.

Consimţământul mutual al statelor cu privire la schimbul de

reprezentanţi consulari îşi găseşte, în mod obişnuit, expresia în tratatele de

comerţ, cele de comerţ şi navigaţie ori în tratate sau convenţii consulare.

Potrivit dispoziţiilor articolului 2 din Convenţia de la Viena din 1963,

consimţământul statelor pentru statornicirea relaţiilor diplomatice implică

acordul lor pentru stabilirea relaţiilor consulare, dacă unul dintre cele două

state nu şi-a manifestat voinţa în sens contrar.

Ca atare, se poate susţine că între două state legate prin raporturi

diplomatice există, în principiu, şi relaţii consulare. Cu toate acestea, în

practică, statele încheie convenţii speciale prin care reglementează relaţiile

lor în domeniul consular. Această practică se oglindeşte în marele număr de

convenţii consulare bilaterale semnate de state în perioada postbelică32.

32 B. Sen, op.cit., p. 207-208.

34

CAPITOLUL V

ANALIZA JURIDICĂ A PRINCIPALELOR CONVENŢII

CONSULARE ÎNCHEIATE DE ROMÂNIA.

UNELE ASPECTE PRACTICE CU PRIVIRE LA

ACTIVITATEA ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL CONSULAR

ÎNSEMNĂTATEA CONVENŢIEI DE LA VIENA

ŞI A ALTOR INSTRUMENTE JURIDICE MULTILATERALE.

CONTRIBUŢIA ROMÂNIEI LA CODIFICAREA

DREPTULUI CONSULAR

Înfiinţarea de oficii consulare onorifice ale României se face în

temeiul Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare, al

convenţiilor consulare bilaterale, al H.G. nr. 760/1999 privind aprobarea

Regulamentului consular şi H.G. nr. 100/2004 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările şi completările

ulterioare.

Potrivit prevederilor Regulamentului consular, România poate

înfiinţa, pe bază de reciprocitate, oficii consulare onorifice pe teritoriul altor

state şi poate numi consuli onorifici care funcţionează potrivit legii,

normelor, principiilor şi practicii internaţionale.

Înfiinţarea de oficii consulare onorifice şi numirea şefilor oficiilor

consulare onorifice se aprobă de către ministrul Afacerilor Externe în drept

să semneze patenta consulară prevăzută cu sigiliul de stat.

Înfiinţarea unui consulat onorific se face cu consimţământul

autorităţilor abilitate ale statului de reşedinţă. Întrucât existenţa unui

consulat onorific este legată nemijlocit de persoana consulului onorific, vor

fi propuşi candidaţi care doresc să-şi asume această demnitate pe durată

nedeterminată.

35

Consulul onorific poate fi desemnat din rândul cetăţenilor români

domiciliaţi în statul de reşedinţă, al cetăţenilor acestui stat sau al cetăţenilor

unui stat terţ stabiliţi în statul de reşedinţă.

Consulii onorifici sunt numiţi dintre persoanele cu poziţii importante

în ţările respective – oameni politici reputaţi, personalităţi remarcabile în

domeniile economic, financiar, bancar, cultural, ştiinţific, avocaţi de renume

– cu independenţă financiară şi comportament la nivelul importanţei funcţiei

încredinţate, apropiaţi de România.

Pentru activitatea desfăşurată, consulii onorifici nu primesc din partea

statului român salarii, indemnizaţii sau alte venituri, oricare ar fi denumirea

acestora şi suportă din bugetul propriu toate cheltuielile ocazionate de

exercitarea funcţiilor lor oficiale decurgând din această calitate.

Consulii onorifici vor îndeplini atribuţii consulare care nu implică

exercitarea autorităţii de stat. Atribuţiile consulare care implică exercitarea

autorităţii de stat ce revin oficiilor consulare de carieră sunt cele referitoare

la cetăţenie, vize i paşapoarte, stare civilă, transmiteri de acte judiciare şi

extrajudiciare, încasarea de taxe consulare pentru serviciile prestate, precum

şi orice alte activităţi cu un astfel de caracter.

Probleme practice actuale decurgând din activitatea pe linie

consulară a României.

Activitatea consulară are ca obiect de sine stătător dezvoltarea

relaţiilor de prietenie dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă,

promovarea drepturilor şi intereselor primului pe teritoriul celui de-al

doilea. Aceasta se desfăşoară pe baza legilor şi regulamentelor interne ale

fiecărui stat, a convenţiilor bilaterale şi internaţionale, precum şi în deplin

acord cu normele şi principiile dreptului consular consacrate de Convenţia

de la Viena.

Administraţia consulară, ca organ al statului în domeniul relaţiilor

internaţionale, asigură în străinătate aplicarea legislaţiei naţionale în limitele

admise de normele şi principiile dreptului consular, ca parte a dreptului

36

internaţional, în vederea conferirii cetăţenilor – persoane fizice şi juridice –

ai statului respectiv recunoaşterea unui regim de drepturi în raporturile lor

cu alte state.

În opinia noastră, putem sintetiza funcţiile şi atribuţiile consulare

astfel:

- promovarea relaţiilor internaţionale ale ţării noastre;

- sprijinirea şi promovarea relaţiilor comerciale, economice,

ştiinţifice, culturale;

- asigurarea dezvoltării raporturilor de colaborare dintre România şi

statul de reşedinţă, sub cele mai diverse aspecte;

- favorizarea creării unui cadru juridic adecvat pentru desfăşurarea

acestor relaţii;

- urmărirea aplicării şi respectării înţelegerilor bi şi unilaterale în

domeniu;

- protecţia intereselor statului român şi ale cetăţenilor români aflaţi pe

teritoriul statului de reşedinţă.

Activitatea consulară are drept scop acordarea de asistenţă şi protecţie

consulară pentru apărarea în străinătate a drepturilor şi intereselor statului

român, ale cetăţenilor români, persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice

române potrivit practicii internaţionale şi în limitele admise de normele şi

principiile dreptului internaţional.

În contextul transformărilor care au intervenit în România după

decembrie 1989, un loc deosebit îl ocupă revalidarea unor instituţii juridice,

printre care şi administraţia consulară, respectiv relaţiile consulare.

În acest sens, Ministerul Afacerilor Externe, ca organ al administraţiei

de stat, a întreprins, încă din anul 1990, măsuri de eliminare din unele

convenţii consulare bilaterale a dispoziţiilor prohibite, iar prin H.G nr.

760/1999, a fost adoptat Regulamentul consular al României, cu

modificările şi completările ulterioare, document în care sunt încorporate

37

principalele dispoziţii prevăzute în Convenţia de la Viena din 24 aprilie

1963 privind relaţiile consulare.

Activitatea consulară are la bază un cadru juridic adecvat, modern,

echilibrat şi flexibil. În acest domeniu sunt incidente reglementări ale

Constituţiei României, Codului civil, Codului comercial, Codului penal,

precum şi ale unor legi speciale privind organizarea şi funcţionarea

Ministerului Afacerilor Externe şi ale misiunilor diplomatice şi consulare.

La acestea se adaugă normele juridice referitoare la cetăţenia română,

repatriere, activitatea notarială, stare civilă, adopţie, reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat, extrădare, navigaţie maritimă şi

aeriană, regimul paşapoartelor, vizelor şi taxelor consulare.

Cadrul juridic intern este completat de prevederile convenţiilor

bilaterale încheiate de România cu alte state, precum şi convenţiile

internaţionale multilaterale la care ţara noastră este parte.

De asemenea, trebuie menţionată şi adoptarea Legii nr. 269/2003

privind Statutul Corpului diplomatic şi consular, act normativ de nivel

european cu prevederi conforme cu cerinţele dreptului intern şi

internaţional.

Actul normativ amintit are meritul de a fi prevăzut, printre altele,

înfiinţarea Corpului Diplomatic şi Consular al României, alcătuit din

diplomaţi de carieră care au un statut socio-profesional specific, conferit de

atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a

României.

O altă prevedere importantă este aceea, conform căreia, Statutul

Corpului diplomatic şi consular se completează cu prevederile Statutului

funcţionarilor publici, cu excepţia cazurilor în care se prevede altfel.

Apreciem că din cele prezentate rezultă, cu claritate, faptul că

acordarea unui statut juridic privilegiat personalului consular este o

necesitate impusă de realităţile şi importanţa atribuţiilor şi a activităţii

desfăşurate de către membrii oficiilor consulare.

38

În concluzie, considerăm că existenţa unui statut juridic privilegiat al

personalului consular, ca de altfel şi al personalului diplomatic, ţine de

esenţa asigurării condiţiilor necesare pentru ca acesta să contribuie în mod

corespunzător la asigurarea îndeplinirii celor mai înalte interese naţionale

ale statului român, ţinând cont de statutul României ca membru cu drepturi

depline în structurile Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord-Atlantice.

Toate persoanele care beneficiază de privilegii şi imunităţi trebuie să

respecte legile şi regulamentele statului de reşedinţă. De asemenea, ele au

datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.

Trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu paragraful 3, alineatul

58 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare, privilegiile şi

imunităţile prevăzute în această convenţie nu sunt acordate membrilor

familiei unui funcţionar consular onorific sau unui angajat consular care

funcţionează într-un post consular condus de un consul onorific.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DELEGE FERENDA

Contributia institutiei “diplomaţiei” la asigurarea ordinii publice şi

siguranţei naţionale – propuneri de ´´lege ferenda´´

1. Problematica minorilor români instituţionalizaţi (încredinţaţi

prin decizii judecătoreşti autorităţilor străine - cazul Austria) –

eliberarea de acte de stare civilă şi de identitate

2. Recuperarea amenzilor/sancţiunilor pecuniare (altele decât cele

fiscale) aplícate în străinătate cetăţenilor străini cu reşedinţa pe

teritoriul altor state membre UE, caz comparativ Austria

Pornind de la tema lucrării mele de doctorat, cele de faţă abordează

cazuistica pe speţele de mai sus atât prin prisma aplicării prevederilor

Convenţiei de la Viena, cât şi prin armonizarea legislaţiei naţionale cu a

celei europene în materie, în încercarea de a identifica posibile soluţii

instituţionale şi susţinerii unor propuneri legislative care să conducă la

39

eliminarea dificultăţilor majore întâmpinate de reprezentanţa diplomatică/

consulară a României în relaţia cu Austria pe aceste teme.

1. Scurt istoric:

Tema minorilor români aflaţi sub o formă de protecţie socială în

străinătate constituie o preocupare constantă aflată în atenţia autorităţilor

abilitate odată cu obţinerea statutului de membru cu drepturi depline al

României în UE.

Problema generală constă în identificarea unei soluţii cu privire la

eliberarea de acte de stare civilă şi paşapoarte pentru minorii, cetăţeni

români, aflaţi în situaţii speciale în străinătate, dificultatea constând în

absenţa recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine referitor la plasamentul

unui minor, de către o instanţă echivalentă din România, conform

prevederilor art.28, alin1. din Regulamentul CE 2201/2003.

Incă de la preluarea mandatului meu în calitate de coordonator al

oficiului consular de la Viena din anul 2011 m-am confruntat cu această

problematică, debutul constituindu-l solicitarea Magistraturii oraşului

Viena, Serviciul pentru Tineret şi Familie - denumită generic MA11 -, care

în luna septembrie 2011 s-a adresat Secţiei consulare a Ambasadei

României la Viena solicitând identificarea unei soluţii cu privire la

eliberarea de paşapoarte pentru minorii, cetăţeni români, aflaţi în situaţii

speciale în Austria.

Solicitarea se referea la următoarele categorii de minori:

- ai căror părinţi au fost temporar sau total decăzuţi din drepturi,

tutela revenind prin hotărâre judecătorească MA 11, sau unui asistent

maternal;

- care se află în Austria cu un singur părinte (care refuză să-şi

dea acordul), celălalt neputând fi găsit;

- al cărui părinte (în general mama, având hotărâre

judecătorească austriacă de încredinţare a minorului) se află sub protecţia

autorităţilor austriece;

Numitorul comun al acestor cazuri îl reprezintă plasamentul sub tutelă

al minorilor români, născuţi sau nu pe teritoriul statului austriac, prin

hotărâri judecătoreşti emise de tribunale administrative austriece.

Coordonatorul departamentului, consilier in Senatul austriac, sublinia

în comunicarea transmisă, faptul că acestor copii le este practic restrâns

dreptul la circulaţie iar conform legislaţiei austriece în materie, eliberarea

unui document de identitate austriac nu se face decât în condiţii foarte

restrictive (şi în special pentru cetăţenii altor state decât UE).

Precizez că, solicitarea MA 11 nu se referea la minorii, cetăţeni

români, care se aflau neînsoţiţi pe teritoriul Austriei şi care conform

legislaţiei în materie, urmau a fi supuşi procesului de repatriere.

40

Notă: La nivel federal, legea austriacă care reglementează

principiile protecţiei drepturilor minorilor este „Jugendwohlfahrtsgesetz 1989-JWG 1989” care trimite la legislaţia proprie fiecărui land. Prin această legislaţie proprie, fiecare land reglementează structura instituţională şi procedurile de protecţie a minorilor. Minorilor li se aplică, deci, în Austria legea de protecţie a landului în care se găsesc. Pentru landul Viena responsabilitatea se află la MA 11 care are sarcina ca, în cazul în care se constată existenţa unui pericol iminent asupra minorului, părinţii au un comportament neadecvat şi nu acordă îngrijire corespunzătoare acestuia sau îl supune unor abuzuri, să ia măsuri urgente de protecţie, uneori chiar înaintea existenţei unei hotărâri judecătoreşti de decădere din drepturi a părinţilor şi de încredinţare a tutelei către MA 11. În primă fază, până la clarificarea situaţiei minorii sunt internaţi într-un centru de criză sau sunt încredinţaţii unei aşa numite „familii de criză”. În cazul în care se constată că îngrijirea minorului nu mai poate fi asigurată de familia naturală, pe baza deciziei judecătoreşti de decădere din drepturi a părinţilor şi de încredinţare a tutelei MA 11, minorul va fi încredinţat unui asistent maternal, acesta din urmă putând primi tutela asupra minorului.

La rândul său, Ministerul Federal pentru Afaceri Europene şi

Internaţionale al Austriei, luând notă de sesizările diferitelor instituţii de

land austriece formulate pe această temă, s-a adresat reprezentanţei române,

după cum urmează: (redau în traducere neoficială Nota Verbală a instituţiei

federale):

’’Ministerul Federal pentru Afaceri Europene şi Internaţionale

adresează salutul să Ambasadei României şi are onoarea a-i semnala

următoarea problematică sesizată de către autorităţile austriece competente

de land:

Deciziile de încredinţare a minorilor de cetăţenie română pronunţate

de către Judecătoriile austriece nu sunt recunoscute de către Secţia

Consulară a Ambasadei României în Austria. Acest lucru conduce inevitabil

la imposibilitatea autorităţilor austriece de a putea depune cereri de

paşaport pentru minorii de cetăţenie română aflaţi sub tutela autorităţilor

austriece.

Conform art. 21.paragraf 1 al Regulamentului Bruxelles IIa deciziile

de încredinţare în materie tutelară pronunţate într-un stat membru al UE

sunt recunoscute în toate statele membre UE, în cazul prezentării

Adeverinţei conform art.39 ale Regulamentului Bruxelles.

41

Punctul legal de vedere al Ministerului Federal de Justiţie în ceea ce

priveşte recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materie tutelară în

conformitate cu Regulamentul CE nr.2201/2003 din 27.11.2003 al aşa

numitului Regulament Bruxelles IIa există, de asemenea.

Onorata ambasadă poate verifica încă o dată această chestiune, care

în principiu priveşte libertatea de circulaţie a propriilor cetăţeni. ’’

În vederea identificării unei soluţii instituţionale practice cu privire la

eliberarea de acte de identitate pentru minorii români aflaţi în plasament sau

încredinţaţi sub tutelă în Austria, şi urmare repetatelor sesizări pe această

temă adresate de către Ministerul Federal pentru Afaceri Europene şi

Internaţionale al Austriei, a fost înaintată instituţiei federale, după

consultarea în prealabil a conducerii Departamentului Consular din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe român, o Notă Verbală în care au fost

învederate acesteia principalele aspecte referitoare la problematica minorilor

români neînsoţiţi pe teritoriul unor state membre UE, aşa după cum au fost

transmise misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României

acreditate în străinătate.

Conţinutul Notei Verbale a vizat abordarea a patru puncte principale

ale problematicii în cauză, şi anume:

1. aspectele ce ţin de compatibilitatea legislaţiei române în

materie vis-a-vis de legislaţia europeană, precizându-se faptul că în

România nu s-a încuviinţat executarea hotărârii de instituire a tutelei, în

conformitate cu art.28.alin1. din Regulamentul CE nr.2201/2003.

La acest punct s-a subliniat punctul de vedere al autorităţilor române

competente conform căruia în toate cazurile în care autorităţile străine sau

tutorii desemnaţi de acestea în favoarea unor minori de cetăţenie română

solicită misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare eliberarea de acte

româneşti (înscrierea de certificate de naştere, respectiv paşapoarte),

instituţiile străine solicitante vor trebui să aibă în vedere necesitatea

îndeplinirii în prealabil a procedurii de investire cu formulă executorie a

hotărârilor de instituire a tutelei pronunţate în străinătate de către

instanţele judecătoreşti române competente, în conformitate cu prevederile

art.28, alin.1, din Regulamentul CE nr.2201/2003.

Potrivit autorităţilor române competente, procedurile judiciare

corespunzătoare funcţionează la instanţele judecătoreşti din România

(obţinerea titlului executoriu fiind un demers relativ simplu), iar pentru

celeritate este recomandabil să se apeleze la avocaţi români specializaţi în

acest sens, eventual prin casele internaţionale de avocatură.

S-a accentuat faptul că dispoziţiile Regulamentului CE nr.2201/2003

sunt obligatorii pentru toate statele membre ale UE.

42

După caz, autorităţile locale competente şi titularii răspunderii

părinteşti pot apela în acest sens la formele de cooperare şi asistenţă

prevăzute de art.55 şi 56. ale aceluiaşi regulament.

Tot la acest punct a fost menţionat punctul de vedere al autorităţilor

române abilitate privind abordarea de perspectivă a problematicii în cauză

cu accent în prezent, şi anume:

- autorităţile competente din România întreprind demersuri pe lângă

Uniunea Naţională a Barourilor de Avocaţi din România pentru convenirea

unei metodologii care să permită soluţionarea procedurii de exequatur în

astfel de cauze, în regim de gratuitate şi operativitate, prin intermediul unor

avocaţi desemnaţi special în acest sens.

- ca soluţii alternative, Ministerul român de Justiţie va încerca să

propună în cadrul unui reuniuni la nivel comunitar modificarea

Regulamentului CE nr.2201/2003 în sensul admiterii, cu titlu de excepţie, ca

hotărârile de instituire a tutelei să poată fi imediat executate în orice stat

membru al UE sub aspectul procedurilor de eliberare a documentelor de

stare civilă şi de identitate , fără a mai fi necesară investirea lor cu formulă

executorie de către autorităţile judiciare competente ale celorlalte state

membre.

2. îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de

legislaţia locală cu privire la hotărârile în materia răspunderii părinteşti

La acest punct s-a făcut referire la formalităţile de publicitate a

hotărârilor pronunţate în materia răspunderii părinteşti de autorităţile unui

stat, care se vor îndeplini în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei interne a

acelui stat, însă nu prin intermediul misiunilor diplomatice sau oficiilor

consulare române.

3. notificarea între statele membre UE a hotărârilor pronunţate

în materia răspunderii părinteşti

Procedura de notificare în acest sens se îndeplineşte în baza

Regulamentului CE nr.1393/2007, către agenţii de transmitere desemnaţi de

statele membre UE în conformitate cu dispoziţiile acestuia şi doar cu titlu

de excepţie pe cale diplomatică sau consulară, (art.12 din Regulament).

4. dreptul copilului de a întreţine relaţii personale cu familia

Au fost reiterate prevederile Art.9, alin.3 din Convenţia ONU cu

privire la drepturile copilului din 1989 care stipulează că statele părţi vor

respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii sau de unul dintre ei

de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, în

mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului

suprem al copilului

În gestionarea relaţiei pe această problematică, am notificat

autorităţile austriece de resort, la fiecare solicitare a acestora, asupra

prevederilor legale în materie referitor la metodologia de repatriere a

43

minorilor români neînsotiţi (HG 1443/2004)şi asigurarea măsurilor de

protecţie specială în favoarea acestora, conform legislaţiei româneşti în

materie, context în care a fost invocat şi Protocolul de colaborare semnat la

08.05.2008 între fosta ANPCD şi landul Viena-Departamentul ptr. Copii,

Tineret şi Familie (MAG11), care a facilitat considerabil procedura de

repatriere a minorilor români neînsotiţi aflaţi pe teritoriul Austriei, pentru

situaţiile în care se impune procedura de repatriere.

Concluzii:

Menţionez faptul că actualele prevederi legale în materie privind

aprobarea Legii nr.175/2013 pentru modificarea şi completarea Legii

nr.248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în

străinătate conţin, printre elementele de noutate, şi posibilitatea eliberării de

către misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră, cu titlu gratuit, a

paşapoartelor simple temporare minorilor aflaţi în străinătate sub o formă de

protecţie socială, la cererea autorităţilor străine pentru reglementarea

situaţiei acestei categorii de minori.

Din păcate, această prevedere poate fi aplicată numai în situaţia în

care minorii în cauză dispun deja de un certificat de naştere românesc, fără a

mai fi necesară înscrierea certificatului străin în registrele române de stare

civilă.

Cazuistica cu care oficiul nostru se confruntă o reprezintă în cea mai

mare parte categoria minorilor aflaţi sub o formă de protecţie socială născuţi

pe teritoriul Austriei şi pentru care este obligatorie înscrierea certificatului

de naştere austriac în registrele de stare civilă române.

Acest din urmă serviciu consular nu poate fi prestat de misiunea

diplomatică /oficiul consular întrucât nu există deocamdată un temei

legal, ceea ce conduce automat la imposibilitatea preluării

documentaţiei în vederea eliberării unui paşaport pentru minorii în

cauză.

Propunere:

Faţă de cele de mai sus şi pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor

legitime ale autorităţilor austriece cu privire la eliberarea de paşapoarte

pentru minorii români aflaţi, potrivit legislaţiei austriece, legal pe teritoriul

acestei ţări, cât şi pentru a reglementa statutul minorilor români aflaţi în

această categorie, considerăm că se impune identificarea unei soluţii

instituţionale practice, şi anume,

- printr-o propunere legislativă vis-a-vis de posibilitatea ’’înscrierii

din oficiu a actului de stare civilă străin (de către misiunile diplomatice şi

oficiile consulare româneşti acreditate în străinătate, la solicitarea

autorităţilor străine abilitate) prin definirea sau redefinirea în lege a

termenului de ’’reprezentant legal’’ în sensul acordării unei interpretări mai

lărgite a acestuia (unei accepţiuni mai largi).

44

Concret, legiferarea posibilităţii de înscriere a certificatelor de

naştere în registrele de stare civilă româneşti pentru minorii neînsoţiţi

sau supuşi unor măsuri de protecţie în străinătate, la solicitarea

autorităţilor locale competente, în aceleaşi condiţii ca şi la eliberarea

paşapoartelor temporare, propunere care a mai făcut obiectul unei

iniţiative legislative în Parlament, în urmă cu aprox.doi ani,

nefinalizată.

2. Scurt istoric

Chestiunea recuperării amenzilor sau sancţiunilor pecuniare aplícate

de diverse autorităţi ale statului de reşedinţă cetăţenilor străini

reprezintă un aspect care preocupă într-o măsură tot mai mare

autorităţile abilitate, între care enumerăm Ministerul Finaţelor

Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul

Afacerilor Externe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei

Publice care pe fondul sporirii accentuate a liberei circulaţii a

cetăţenilor, mărfurilor şi serviciilor în Uninuea Europeană întâmpină

mari dificultăţi în recuperarea sumelor în cauză.

In acest sens, în ultimii doi ani au avut loc o serie de întâlniri la nivel

de experţi între insituţiile mai sus enumerate având ca obiect

identificarea unor soluţii legislative care să permită recuperarea

acestor sume.

Pentru aceasta este necesară, în prealabil, efectuarea unui studiu

comparativ cu privire la modalităţile de executare a acestor sancţiuni

la nivelul statelor membre ale UE.

La modul concret, chestiunea în cauză şi la care mă refer priveşte în

ansamblul ei, sancţiunile/amenzile pecuniare aplícate cetăţenilor

români care se deplasează pe teritoriul altor state membre UE,

ocazionate de încălcarea unor prevederi legislative în materie de

circulaţie rutieră, în cea mai mare parte şi la modalitatea de achitare a

acestora. NU abordez aici cazuistica referitoare la implicarea în

accidente rutiere grave sau alte evenimente, ci stricto senso, cu

referiré la cele de mai sus.

Voi exemplifica Austria, ţară în care în ultimii trei ani au sporit,

considerabil, numărul sancţiunilor/amenzilor pecuniare, aplícate de

către autorităţile austriece de resort/ amenzi contravenţionale şi alte

sancţiuni, cu reţinerea actelor (permise de conducere şi numere de

înmatriculare), pentru nerespectarea regulilor de circulaţie pe

drumurile din Austria, inclusiv pentru stare tehnică necorespunzătoare

a autovehiculelor.

45

Cetăţenilor români cărora li se aplică asemenea sancţiuni pecuniare

li se solicită de către autorităţile austriece de poliţie achitarea pe loc a

sumei de bani fără posibilitatea acordării unui unui termen legal de

achitare ulterioară. Până la achitarea sumei respective, cetăţeanului

respectiv îi sunt reţinute actele autovehicului, permisul de conducere,

cheile şi numerele de înmatriculare, cu blocarea totală a

autovehiculului respectiv, ceea ce conduce de cele mai multe ori la

imposibilitatea de circulaţie şi a cetăţeanului român. (Este de la sine

înţeles că în cazul achitării pe loc a amenzii, cetăţeanului i se redau

actele cu posibilitatea continuării deplasării).

Austria acţionează în baza Deciziei Cadru 214/2005/JAI a Consiliului

Uniunii Europene asupra principiului recunoaşterii reciproce a

sancţiunilor pecuniare, amenzi/contravenţii din ABLL 76/16

(Arbeitsblatt) din 22.03.2005, decizie cadru pe care a pus-o în

aplicare prin Legea federală privind cooperarea interstatală în cauze

penale, cu efect de la 01.iulie 2007.

Punerea în aplicare se referă la deciziile finale/definitive ale

instanţelor din alte state membre prin care s-a dispus sancţiunea

respectivă, conform cărora aceasta, sancţiunea, se pedepseşte în

conformitate cu legislaţia statului în cauză.

Decizia-cadru nr. 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 privind

aplicarea principiului recunoaşterii reciproce pedepselor financiare

(amenzi) a fost transpusă şi de către România prin Legea 222 din

24.10.2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.302/2004

privind coperarea judiciară internaţională în materie penală, care este

aplicabilă doar în relaţia cu acele state carea au transpus-o în legislaţia

internă.

Problema care se pune este aceea că în prezent NU există un

instrument juridic sau soluţia legislativă care să permită recuperarea

acestor sume, prin urmare se impune identificarea unei soluţii de

executare a acestor amenzi/sancţiuni.

Studiul comparativ efectuat a relevat faptul că Austria are încheiate o

serie de convenţii bilaterale separate în materie cu state ale UE, ex.

Germania – unde este prevăzută posibilitatea recuperării

amenzilor/sancţiunilor pecuniare aplícate, conform deciziei cadru,

aceasta însemnând concret că sancţiunile/amenzile pot fi recuperate

ulterior printr-o procedură stabilită.

46

În acelaşi timp, prin legea federală privind aplicarea Deciziei Cadru

Europene asupra principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor

pecuniare, amenzi/contravenţii, Austria a reglementat şi chestiunea

executării în domeniul fiscal, având ca bază Legea UE privind

aplicarea sancţiunilor fiscale, responsabilitatea revenind Ministerului

Federal al Finanţelor.

Propunere:

Legiferarea posibilităţii de executare a amenzilor/sancţiunilor

pecuniare prin încheierea unui acord bilateral în materie între

România şi Austria după modelul altor state UE (Austria-

Germania) care să confere recunoaşterea, recuperarea acestora,

inclusiv modalitatea de colectare a acestora.

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

Akandji-Kombe Jean-Francois- „Obligaţiuni pozitive în virtutea

Convenţiei europene a Drepturilor Omului- Ghid pentru punerea în

aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Seria Manuale

privind drepturile omului nr.7”, Council of Europe 2006

Androne Nicolae, „Accesul persoanelor la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,

2001;

Bărbulescu Paul, Cloşcă Ion şi alţii, „Dicţionar diplomatic”, Editura

Politică, Bucureşti, 1979;

Bârsan Corneliu, „Convenţia Europeana a Drepturilor Omului -

Comentariu pe articole ” Vol.1 si 2, Editura All Beck, Bucureşti,

2005-2006;

47

Bârsan Corneliu, Eftimie Marius “Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului” Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

Bârsan Maria, „Integrarea economică europeană”, Vol. I, Editura

Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

Berceanu B. Barbu, „Cetăţenia – Monografie juridică”, Editura ALL

Back, Bucureşti, 1999;

Berger Vincent ,,Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”

– IRDO, Bucureşti 1998;

Beygo Tanner - ,,Spre o Curte Europeană unică a Drepturilor

Omului” – Revista ,,Drepturilor omului”, anul V, nr. 3/1995;

Bogdan Dragoş, Selegan Mihai, Roşianu Claudia şi alţi- „Drepturi şi

libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor

Omului”, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, „Drept Internaţional

Contemporan”, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995;

Buergenthal Thomas, Weber Renate, „Dreptul Internaţional al

Drepturilor Omului”, Editura All, Bucureşti, 1996;

Ciucă Aurora, „Protecţia internaţională a drepturilor omului”,

Ed.Fundatia Axis, Iasi, 2004

Charpentier Jean, „Institutions internationales”, Ed. Dalloz, 1991;

Chevalier M.I.J., „Cours d’histoire des Idées Politiques”, Paris, 1957;

Chiriţă Radu, “Convenţia europeană a drepturilor omului –comentarii

şi explicaţii” vol. I şi II, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2007;

Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, „Tratat de drepturile omului”, Editura

Europa Nova, 1995;

Coman Florian, Purdă Nicolae, „Protecţia juridică a drepturilor

omului”, Editura Era, Bucureşti, 1999;

48

Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu E.,

Vida I., „Constituţia României – comentată şi adnotată”, Bucureşti,

1992;

Delperée Francis, „Le mediateur”, Editura Bruylant, Bruxelles, 1995;

Demetrescu Radu ,,Drepturile omului, dezvoltare, democraţie în

dezbaterea Conferinţei Mondiale a Drepturilor Omului şi Forumului

ONG – Viena 1993;

Demetrescu Radu ,,Tradiţii ale Drepturilor omului, în România”

Diaconescu Horia - ,,Violenţa şi efectele sale în dreptul roman” ,

Editura AIUS, Craiova 1995;

Diaconu Nicoleta, „Protecţia juridică a drepturilor omului” Editura

Universul Juridic, Bucureşti,2007

Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel – „ Drept comunitar. Parte Specială.

Politici comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel - „ Documente de drept internaţional

public adaptate la nivel european- Culegere” Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002

Diaconu Ion, „Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan

– Manual”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Diaconu Ion, „Minorităţile – identitate, egalitate”, Institutul Român

pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998;

Diaconu Ion ,,Drepturile omului” – IRDO, Bucureşti, 1993;

Drăganu Tudor, „Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile

lor în dreptul internaţional public”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1998;

Duculescu Victor, „Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace

interne şi internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

Duculescu Victor, „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1994;

49

Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura

Lumina Lex, Bucureşti 2008;

Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Drept

constituţional comparat, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996

Duţu Mircea, „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,

Editura Economică, Bucureşti, 1995;

Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) şi Hageopol

Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) - ,,Manualul

Consiliului Europei” – Centrul de Informare şi Documentare al

Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti 1999;

Ecobescu Nicolae, Filip Anda, Micu Nicolae (IRSI) şi Hageopol

Mirella, Nitelea Mariana, Ecobescu Sandra (CID- CE) - ,,Manualul

Consiliului Europei” – Centrul de Informare şi Documentare al

Consiliului Europei la Bucureşti, 1999;

Economu Radu - ,,1931: O Charta a libertăţilor” – în ,,Magazin

istoric”, anul XV, nr. 10, oct 1986;

Fecioru Ionel, „Libertatea de circulaţie între deziderat şi realitate”,

Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000;

Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, „Drept Instituţional Comunitar

European”, Editura Actami, Bucureşti, 1999;

Fuerea Augustin, „Introducere în problematica dreptului internaţional

al drepturilor omului”, Editura Era, Bucureşti, 2000;

Geamănu Grigore, „Drept Internaţional Contemporan”, Vol. I,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

Georgio del Vechio, „Diritto naturale e unità europea, Roma, 1959;

Giorgio del Vecchio, „La Declaration des droits de l’Homme et du

citoyen dans la révolution française”, Ed. Negard, Deuxiéme édition,

1979;

50

Hugo Grotius, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

Hurdubaie Ioan, „Spaţiul penal paneuropean din perspectiva

Consiliului Europei”, Editura Universal Pan, Bucureşti, 1999;

Jinga Ion, „Uniunea Europeană – realităţi şi perspective”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

Jinga Ion, Popescu Andrei, „Integrarea Europeană – Dicţionar de

termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Jonathan Gerard Cohen, „Droit de l’homme en France”, Ed. Nagel,

Strasbourg, 1985;

Leicu Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1998;

Leicu Corina, Leicu Ioan, „Instituţiile comunitare”, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1996;

Luncan Victor, Duculescu Victor ,,Drepturile omului – studiu

introductiv, culegere de documente internaţionale şi acte normative de

drept intern” – Partea I si II, Lumina Lex, 1993;

Macovei Monica, “Hotărârii ale CEDO – Culegere Selectivă”,

Editura Polirom, 2000;

Macovei, Monica - Libertatea şi siguranţa persoanei: Ghid privind

punerea în aplicare a art. 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile

Omului / Monica Macovei. - Chişinău : Consiliul Europei;

Manolache Octavian, „Drept comunitar. Cele patru libertăţi

fundamentale. Politici comunitare”, Editura All, Bucureşti, 1999.

Manolache Octavian, „Drept comunitar. Instituţii comunitare”,

Editura All, Bucureşti, 1999;

Manolache Octavian, „Drept comunitar. Justiţia comunitară”, Editura

ALL, Bucureşti, 1999;

51

Marcu Viorel, „Drept Instituţional Comunitar”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001;

Mazilu Dumitru - „Drepturile omului - Concept, exigente şi realităţi

contemporane”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Mazilu Dumitru - „Echitate şi justiţie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972;

Mazilu Dumitru - Naschitz Anita, M., „Rolul dreptului în afirmarea şi

dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, în "Dreptul ca

instrument de formare, dezvoltare şi ocrotire a personalităţii umane",

Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973;

Mazilu Dumitru, „Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi

contemporane”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar şi Instituţii

europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Mazilu Dumitru, „Integrarea Europeană. Drept comunitar şi Instituţii

europene”, Editia a-IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;

Micu Doina - Garantarea drepturilor omului în practica Curţii

Europene a drepturilor omului şi în Constituţia României: Pe copertă:

Garantarea drepturilor omului / Bucureşti: All Beck, 1998.- (Studii

juridice);

Miga-Beşteliu Raluca, „Drept Internaţional. Introducere în Dreptul

Internaţional Public”, Editura ALL, Bucureşti, 1998;

Moca Gheorghe, Drept internaţional public, UNEX-AZ, Universitatea

Româna de Ştiinţe şi Arte, Bucureşti, 1992

Miron Dumitru, Păun Laura, Dima Alina, Băjeanu Violeta, Slăvoiu

Ovidiu, Economia Integrării Europene, Editura ASE, Bucureşti, 2001;

Moroianu Zlătescu Irina, Demetrescu C. Radu, „Drept Instituţional

European”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999;

52

Moroianu Zlatescu Irina, Marinache Emil, Şerbănescu Rodica,

Oancea Ion - ,,Principalele instrumente internaţionale privind

drepturile omului la care România este parte” , IRDO, Bucureşti

1999;

Moroianu Zlătescu Irina, Şerbănescu Rodica (coord.),„Drepturile

femeii – egalitate şi parteneriat”, Institutul Român pentru Drepturile

Omului, Bucureşti, 1997;

Moroşan Ion - Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. - Chişinău : Universitatea de Criminologie,

2003;

Montgomery W.John- Drepturile omului & Demnitatea Umană, Ed.

Cartea Creştină, Oradea, 2004

Munteanu Roxana, Drept european – Evoluţie - Instituţii - Ordine

juridică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;

Năstase Adrian - „Drepturile omului - religie a sfârşitului de secol,

Institutul Român pentru Drepturile Omului”, Bucureşti, 1992;

Năstase Adrian - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale: Vol. I: Reglementări în dreptul internaţional, Bucureşti,

Monitorul Oficial, 1998;

Năstase Adrian - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale: Vol. II: Reglementări în dreptul intern al unor state

europene, Bucureşti, Monitorul Oficial, 1998;

Năstase Adrian - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale: Vol. IV, Reglementări în dreptul românesc (1989-1998),

Bucureşti, Monitorul Oficial, 1998;

Năstase Adrian - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale: Vol. III, Reglementări în dreptul românesc (1918-1989),

Bucureşti : Monitorul Oficial, 1998;

53

Năstase Adrian, „Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”,

Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992;

Năstase Adrian, „România şi Noua Arhitectură Mondială”, Regia

Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996;

Osoianu Tudor - Probleme actuale ale drepturilor omului, Tudor

Osoianu, Chişinău, Catedra drept privat, 2002;

Popa Vasile, Adamescu - „Drepturile omului”, Editura P.U.R., 1994;

Popa Vasile, Vatca Liviu „Drepturile omului”, Editura All Beck.,

Bucureşti, 2005;

Popa Vasile, Vatcă Liviu “Drepturile Omului” Editura All Beck,

Bucureşti , 2005;

Popa Vasile, Grecescu Ion, Popeti „Drepturile omului”, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1998;

Popa Vasile, Mihai Gheorghe „Care sunt drepturile omului şi cum le

putem noi proteja?”, Editura Helicon, 1994;

Popescu Andrei, „Dreptul Internaţional al Muncii”, Holding Reporter,

Bucureşti, 1998;

Popescu Andrei, Jinga Ion, „Organizaţii Europene şi Euroatlantice”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Popescu Andrei, Jinga Ion, „Integrare europeană. Dicţionar de

termeni comunitari,”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Popescu Corneliu Liviu „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului 2004”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

Popescu Corneliu Liviu, „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului(1999-2002)”, Corneliu-Liviu Popescu, Bucureşti, All Beck,

2003;

Popescu Corneliu Liviu “Protecţia internaţională a Drepturilor

Omului - surse, instituţii, proceduri” Editura All Beck, Bucureşti,

2000;

54

Popescu Corneliu-Liviu „Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi

România, Vol. II, Reglementări internaţionale”, Bucureşti, All Beck,

2004;

Popescu Corneliu-Liviu, „Libertatea de exprimare în jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului” (1999-2002), Bucureşti, All

Beck, 2003;

Popescu Corneliu-Liviu, „Protecţia internaţională a drepturilor

omului. Surse, instituţii, proceduri: Note de curs”, Bucureşti, All

Beck, 2000 ;

Popescu Dumitra, Năstase Adrian, „Drept Internaţional Public”, Casa

de editură şi presă „Şansa SRL”, Bucureşti, 1997;

Popescu, Corneliu-Liviu, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi

România: Vol. I - Reglementări interne”, Bucureşti, All Beck, 2004;

Popescu, Corneliu-Liviu „Drepturile de procedură în jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului (2001-2002)”, Bucureşti, All

Beck, 2003;

Popescu, Corneliu-Liviu, „Hotărârile Curţi Europene a Dreptului

Omului pronunţate în cauzale împotriva României (1998-2002)”,

Bucureşti, All Beck, 2003;

Potînga Alexei, Gheorghe Costachi „Asigurarea drepturilor omului în

lume” Chişinău, Epigraf, 2003;

Predescu Ovidiu „ Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale şi influenţa acesteia asupra

dreptului intern”, Bucureşti, Lumina Lex, 1998;

Predescu Ovidiu, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -

Implicaţii asupra dreptului penal român”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;

Profiroiu Alina, Profiroiu Marius, „Introducere în realităţile

europene”, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

55

Purdă Nicolae, „Protecţia Drepturilor Omului – Mecanisme interne şi

internaţionale” , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, „ Protecţia juridică a drepturilor

omului”, Universul Juridic, Bucureşti 2007;

Selejan-Gutan Bianca, Rusu Horatiu Alexandru, „ Hotărârile CEDO

în cauzele împotriva României (1998-2006)”, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2006;

Selejan-Gutan Bianca „Protecţia europeană a drepturilor omului”

Ediţia a-II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

Suceava Ion, Cloşca Ionel “Tratat de Drepturile Omului” Editura Vis

Print, Bucureşti, 2003;

Şută Nicolae, „Integrarea Economică Europeană”, Editura

Economică, Bucureşti, 1999;

Ţinca Ovidiu, „Drept Comunitar general”, Editura Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999;

Vida Ioan, “Drepturile Omului în Reglementări Internaţionale”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

Voicu Marin, “Ultima speranţă pentru o justiţie deplină – Curtea

Europeană a Drepturilor Omului”, Editura Juridică, ediţia I;

Voicu Marin, „Prefaţa la ,,Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului” – prima ediţie in limba romana, 1997, IRDO, Bucureşti;

Voicu Marin, „Prefaţă la ,,Jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului” – prima ediţie în limba română, 1997, IRDO,

Bucureşti;

Voicu Marin, „ Protecţia Europeana a Drepturilor Omului - Teorie şi

jurisprudenţa” – Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Voicu Marin, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, Editura

Juridică, Bucureşti, 2001;

56

Vrabie Genoveva, „ Organizarea politico-etatică a României. Drept

constituţional şi instituţii politice”, Editura „Cugetarea”, Iaşi, 1997

Zlătescu Irina Moroianu, Emil Marinache, Rodica Şerbănescu, Ion

Oancea, ,,Principalele instrumente internaţionale privind drepturile

omului la care România este parte” , IRDO, Bucureşti 1999, Vol. I

– Instrumente universale; Vol. II – Instrumente regionale;

Zlătescu Moroianu, Stoica Ion, „Carta Socială Europeană”, IRDO,

Bucureşti, 1998;

Zlătescu Victor Dan, Moroianu Zlătescu Irina, ,,Drepturile omului

în acţiune” – IRDO, Bucuresti 1994;

Zorgbibe Charles, „Construcţia europeană – trecut, prezent, viitor”,

Editura Trei, Bucureşti, 1998;

Acte şi documente

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a ONU la 10 decembrie 1948.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie

1966.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat

de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma, la 4

noiembrie 1950.

Actul Final de la Helsinki, al CSCE, semnat la 1 august 1975.

Carta Fundamentală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană,

dec. 2000.

Statutul Consiliului Europei a fost adoptat la Londra la 5 mai 1949.

Tratatul de la Paris din 1951, instituind Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

57

Tratatul de la Roma din 1957, instituind Comunitatea Economică

Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA).

Actul Unic European din 1987.

Tratatului de la Maastricht din 1993, asupra Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam din1997.

Tratatul de la Nisa din 2000.

Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în, „Buletinul

Oficial” nr. 146/1974.

Decretul-lege din 26 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 7/30 decembrie

1989.

Decretul-lege nr. 7 din 31 dec. 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31 dec.

1989.

Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 9/31

decembrie 1989.

Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 4 din 8

ianuarie 1990.

Decretul-lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 6 din

10 ianuarie 1990.

Hotărârea Guvernului nr. 518 din 12 mai 1990, publicată în M. Of. nr.

70/15 mai 1990.

Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 35 din

18 martie 1990.

Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10

octombrie 1990.

Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 128 din

17 noiembrie 1990.

Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai

1994.

Legea nr. 79 din 6 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 147/1995.

58

Legea 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor

Legea nr. 39 din 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 al

CEDO.

Internet web site

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mie.ro

http://www.europa.eu.int

http://www.bojariu.tripod.com

http://www.coe.fr/index.asp

http://www.cecidmd.org/

http://domino.kappa.ro/mae/politica.nsf/Organizatii

http://www.netsoft.ro/mcane/cer.htm

http://www.ael2001.md/document1.htm

http://www.senat.ro/ROMANA/dep_pol_ext

http://www.dcbuc.at/humrgh.htm

http://europe.org.ro

http://www.romhome.org/consiliul_europei/

http://flux.press.md

http://www.cotidianul.ro

http://domino.kappa.ro/mae/home.nsf/Toate/osce/$File/osce1.htm

http://www.osce.org/publications

http://www.rroma.ro/romanian/gov_whitepaper.htm

http://www.mapn.ro/politicaaparare/romania.htm

http://www.ici.ro/romania/news

http://www.presidency.ro

http://www.oscebih.org/

59

http://www.ziua.ro/archive/2001/05/09/docs/eveniment.php3

http://domino.kappa.ro/mae/presa.nsf

http://www.etuc.org/FUNDRIGHTS/FR/RESOURCE/BillfinRUM.cf

http://euroinfo.cdimm.org/Nisa.html

http://www.kappa.ro/news/palco

http://www.edu.ro

http://www.senat.ro

http://www.romanialibera.com

http://www.fundamental.rights