CUPRINSUL: Probleme sociale: Socialdemo

craţia în statele dunărene ş; balcanice Orientări sociologice.... Glorie, magie şi tradiţie . .

Figuri reprezentative; N. Iorga-om politic Andrei şi Alexandru Moeioni.

învăţământ, educaţie: Spre o şcoală nouă. .

Probleme economice: Situaţia, lipsurile şi perspectivele coope­raţiei din Ardeal

Actualităţi: Cultură pentru toţi. Viaţa intelectuală in Banat: Biserici şi picturi Viaţa intelectuală în Mara­mureş

Sate, oraşe, regiuni: Flagelele ' satelor

Românii din Cehoslovacia . . Ardealul vechiu: Ilustrisimului

domn Alexandru Moeioni . . Discuţii şi recensii: Duiliu Zam-

firescu, Lasearov Moldovanu, Profira Sadoveanu, Ion Lupaş. H. Y. Stahl, C. Stere, D. V. Barnoschi, Cor. Petranu, Las-salle, «Demonica Ileana» . .

Pagini literare: Lui Manuelo Fe/pandez Jurnal de iarnă Portul şi mândra Fxcelsior, Nedumerire, De înalţi

privirea Medalion Schelete de rugină Drum prin pădure Invocare zeului nopţii . . . . Gol

Fapte, idei, observaţiuni: Redac­ţionale. — Publicistul D. To-meseu. — Destinderea iugos­lavă.—Drama dela Marsilia.— Trei fronturi de luptă politică.— Cincinat Pavelescu. — Sună­torul ziariştilor.—Ţăranii ja­ponezi. — Redacţionale şi ad­ministrative.—

Coperta: Victoria păcii . . . .

Ion Clopoţel Traian Herseni Const. Sudefeanu

D. Tomescu Dr Teodor Botiş

C. Râdulescu Motru «—

Dr Gheorghe Dragoş Horia Trandafir

Xaver

Dr Mihail Marina

lon Th. Ilea Dr Mihail Marina

Coriolan Bredieeanu

lon Tomufa

Horia Trandafir

Emil Isac Bogdan Amaru C. Miu-Lerca -

Al. lacobescu Radu Gyr Petre Pascu George Negrea Alexandru Daiculeseu Valentin Strava

Nicolae Cristea

Director: ION CLOPOŢEL REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:

Bucureşti 2, Parcul Domeniilor strada aviator Mnntenescu 48

TELEFON 3-9192

A P A R E L U N A R

DN EXEMPLAR: 3 0 LEI

A N U L XI

Bucureşti, Decemvrie 1934

No 12 ABONAMENT ANUAL:

Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L Liber-profesionişti 600 L Funcţ., studenţi, muncitori . 500 L

In streinătate: dublu

Abonamentele se plătesc anticipat ©B.C.U. Cluj

DISCUŢII ŞI RECENZII

8t«aua robilor(roman de Henriette Yvonne Stahl, ed. Adevărul, lei 60).

Această scriitoare nu se grăbeşte să arunce pe piaţă volume, cu toatecă fiecare carte vorbeşte elocvent despre preocupări perma­nente şi intensive literare. Ni se pare, ca dşoarea Stahl este de abia la al treilea volum. Tocmai de aceea cărţile au pecetea desăvârşirii.

Steaua robilor este analiza sufletului unei fete a cărei voinţă e anihilată prea adesea de fapte. Deci zadarnic vede clar lucrurile şi păşeşte conştientă spre realizarea unei ţinte, inevitabilul se întâmplă. Acesta este leitmotivul; «nu eşti vinovată de nimic». Avatarurile ei, din această cauză, sunt pline de sdruncin, adânc deprimante. Sufletul pare îmbolnăvit grav şi pierdut în cele trei aventuri dureroase cu Alexandru Velescu, Florin Negrea şi George Veroniade. Sfârşitul însă compensează toate durerile cari puteau împinge la o sinucidere; tot întâmplarea ii scoate în cale, în momentul suprem, pe al patrulea personaj pe care-1 bruscase odată cu totul nemotivat: drul Lucian Panu. E recâştigat astfel echilibrul care suferise atât de grave avarii. Romanul se sfârşeşte frumos.

Când începi romanul ai impresiunea că, intri intr 'un laborator ştiinţific, unde totul se calculează 'cu exactitate milimetrică. Ce logic şi strâns se procedează la descoaserea gândurilor!

O carte de analiză psicologică. Un condeiu încercat, stăpân pe sine, matur, înzestrat cu darul observaţiei. E o adevărată savoare in­telectuală să citeşti o atare creaţiune literară de înalt nivel.

Nostalgii (aj 5_iea roman din seria «In preajma revoluţiei») de C. Stere, Editura Adevărul, lei 80.

Sociologul şi literatul C. Stere a preferat maniera romanului pentru a înfăţişa mora­vurile din Siberia şi starea celor deportaţi. Vania Răutu, eroul central al seriei, în acest al 5-lea volum, mai e transportat prin câteva centre de deportaţiune cum sunt Crasnoiarsc şi Serghinsc, unde face cunoş­tinţa unui mare număr de socialişti foarte divizaţi ca păreri, ba certaţi la cuţite pentru lucruri de nimic. Descrierea salonului Bren-cianinov e caracteristică pentru marxism. Portretele unor femei ca Măria Ouliceeva, VarvaraLiescova, Aculina «vârcolaca», Mins-caia sunt foarte izbutite. Deasemeni sunt impresionante figurile unor Ipolit, Arcadie Tartanov, Artamon Dănilov, Costea Fomin. Arcadie Amedeici, Eliseev. Spirea birjarul. O nostalgie adâncă de ţară cuprinde sufletul lui Vania Răutu, care dealtfel împlineşte anii de surghiun şi e liber să se întoarcă la Năpădeni. Mediul familiei nu e favorabil, şi astfel se hotărăşte să plece în România, cu toate cunoştinţele reduse de limba română. Este atras însă în mod elementar de ecou­rile luptei socialiste din România, şi poate avea nişte răvaşe informative. Atât în pere­grinările forţate din Siberia, cât şi în Basa­rabia, tiăutu face dovada unui spirit superior care are oroare de discuţiunile dogmatice interminabile asupra conduitei socialismului.

Romancierul Stere pune chestiunea socia­lismului prin infinite discuţiuni şi obişnuinţe. Cu acest roman de 400 pagini se termină capitolul Siberiei. Suntem in pragul unor aplicaţiuni în România. Aşteptăm cu interes desvoltările romanţate.

Rumilia (roman de D. V. Barnoschi). (Biblioteca «Demogorgon», lei 85).

-Rumilia*, prin ţesătura complicată a des-voltărilor, împlineşte condiţiunile unui ade­vărat roman. E un roman tezist? Cu teză ori fără teză, trebue să cercetezi întâiu de toate daca regulile artei sunt satisfăcute. Şi ele sunt. In centrul intrigii este un suflet de fată care intră în cetatea universitară şi... în viaţă cu totul nepregătită, cu umorul corupt şi falsificat de mediul imposibil al casei părinţilor. Şi cu cât «chestiunea in­terzisă», dragostea a fost mai întinata prin apucăturile făţarnice şi prin tortura fanta-ziei deşteptate, cu atât suferinţele se vor transforma într'o boală cerebrală nevinde­cabilă. Studenta Clara Spinetti (Rumilia) nu e capabilă să se desrobiască de obsesiile paradisului amoros, cu toate că intervine toată râvna şi toată ştiinţa magistratului Filip Orsat (Vrac) care ar vrea s'o facă fe­ricită. Legăturile sunt surprinse de mama vă­duvă care e de vină pentru educaţia greşită a fetei nevoite să plece într 'un pension în Miinchen; văduva încearcă şi un şantaj a-supra magistratului cu ajutorul prieteniilor de salon şi ale poliţiei, pentru a stoarce bani. Filip Orsat îşi dă o educaţie nudistă, întreprinde călătorii în streinătate şi e ex­celent primit în cercurile celor cari s'au li­berat de acel tabu sexual, căruia-i cade jertfă Clara. Clara se mărită, e Clara Helst, însă nici cultul nudismului, nici căsătoria nu sunt în stare s'o lecuiască de ravagiile sensualismului cerebral ceos tăpân ia cu pu­tere demonică. întâlnirea din insula Corfu precipită desnodământul. Clara comite in­sanităţi, e pedepsită pentru morala engleză ultragiată, soţul o lasă; se îneacă în mare. Deci toate silinţele de a-şi elimina din sânge şi creer prejudecăţile sexuale sădite în su­fletul tânăr cu puterea unei inoculări fatale, nu pot fi combătute, oricât de prielnice ar fi perspectivele vieţii. In contrast izbitor vedem sufletul Annei Valwy, care n'a citit decât în cărţile de politică şi sociologie despre minciună, şi apare ca prototipul feminităţii desăvârşite, care într 'o zi va fi soţia lui Filip Orsat (după cum putem deduce logic).

împrejurarea, că d. D.V. Barnoschi aşează drama în mediu nudist, nu scade din va­loarea artei. La capătul lecturii te alegi cu sufletul înviorat, întocmai ca după termi­narea unui roman rusesc. Simţi, cum viaţa ar putea fi mai frumoasă, dacă ar fi supri­mată atmosfera grea de păcate a unei so­cietăţi pierdute în obişnuinţi imorale.

D-l D. V. Barnoschi străluceşte apoi prin mari calităţi de stîl, prin bogăţia colo­rată şi plină de verva a stărilor sufleteşti, ca şi a piesagiilor exterioare.

Tragedia lui Lassalle (viaţa Elenei de Racoviţă, povestită de Mar celle Fauehier Delavigne, ed. Adevărul, lei 40).

Marele gânditor şi agitator socialist ger­man Ferdinand Lassalle a fost ucis în duel de către tânărul boer român Iancu Racoviţă pentru o femee. Ce moarte stu­pidă ! Valuri uriaşe de proteste se ridicaseră în toată Germania socialistă împotriva femeii fatale.

Dobrogeanu Gherea într 'un documentat studiu constată dealtfel, • că Lassalle avea sistemul 'nervos sdruncinat şi moartea îl pândia de aproape, chiar dacă nu i-ar fi ieşit în cale Elena van Donning. Scriitoarea franceză povesteşte dragostea dintre Las­salle, omul frumos şi irezistibil, orator în­flăcărat şi cuceritor in saloanele femeilor timpului, şi dintre Elena cea dăruită cu o feminitate boga tă ; amândoi însă au avut un destin crud. Lassalle târi t ja-firocese

interminabile, iar Elena van Donning silită de împrejurări maştere să cunoască amără­ciuni dintre cele mai impresionante, căci cutreeră meleaguri diverse în Germania, Italia, Franţa şi România, trece în Rusia şi deacolo in America, munceşte din greu în teatru fără să aibe talent, scrie la foi socialiste şi face parte din echipele revolu­ţionare ale Rusiei.

Puţine bucurii au dat strălucire Elenei, care a murit în 1911, la vârsta de 70 ani. Timp de abia 6 luni a fost soţia lui Iancu Racoviţă sufocat de o tuberculoză galopantă. A fost de trei ori căsătorită. Familia diplo­matului van Donning s'a împotrivit căsă­toriei cu Lassalle, pe care 1-a iubit cu ade­vărat. Elena van Donning a fost o frumu­seţe răpitoare, care a inspirat pe Carpeaux, servindu-i de model în creaţiunea Geniul Dansului de pe faţada Operei din P a r i s . . Cartea se cere citită.

Bisericile de lemn ale românilor ardeleni

D-l Coriolan Petranu, profesor al uni­versităţii din Cluj, ne feurpnnde cu o nouă broşură, în care cerne opiniile specialiştilor cu privire la arta bătrânelor noastre bi­sericuţe de lemn. Aceste opinii fuseseră provocate de admirabilele albumuri publicate de d-sa, dând la iveală monumentele cele mai caracteristice ale arhitecturii populare în lemn, însoţite de ample explicaţiuni asupra planului, stilului, materialului. Cartea are caracter polemic şi ia în apărare origi­nalitatea românească. A fost o foarte bună idee, să se dea şi text german, pentru popu­larizarea caracteristicilor tehnicei lemnului. Dealtfel stăm în faţa unui prea interesant buchet de recenzii autorizate de-ale savan­ţilor străini cari recunosc în construcţiile bisericeşti «oglindirea sufletului popular», o «independenţă de a clădi», o «personali­tate proprie», «un spirit nealterat», *o lungă practică în arta lemnului». Sunt admirate chenarele de uşi şi exploatarea tuturor «po­sibilităţilor artistice ale lemnului». Am con­densat aci esenţialul materiei documentate şi credem pe cuvânt pe d. Petranu, când ia atitudine categorică împotriva celor cari caută cu lumânarea asemănări şi imitaţii ba cu arta ungurească, ba cu cea germană şi sileziană, ba cu cea francă şi bizantină. Influenţe vor fi, necontestabile, însă ele au fost prelucrate, adaptate, desvoltate până la o artă proprie românească. D-l Petranu exaltă antohtomismul şi se pare, că pe bună dreptate. Deaceea pitoreştile noastre biserici din Bihor şi Arad, din Cluj şi Hunedoara, din Severin şi Turda merită o mai asiduă atenţie. Dorim să vedem pe d. Petranu semnând studii în Buletinul Comisiunii Mo­numentelor Istorice, împreună cu alt expert valoros, d. prof. univ. Romul Vuia, direc­torul muzeului etnografic din Cluj care re­zervă loc monumentelor de acest fel în grandiosul parc din Hoia (deocamdată gran­dios ca plan)...

, ,Demoniaca I leana" este titlul unui roman scris de un ţăran ro­mân din Transilvania aşezat în America, în limba engleză. Romanul a înregistrat un mare succes, iar consacrarea definitivă e marcată prin traducerea lui în limba fran­ceză—Ileana la possedee (ed. Albin Michel). Frumuseţea Elenei impresionează satul şi pricinueşte zile negre şi neaşteptate peripeţii in viaţa ei. Atmosfera casei părinţilor e plină de filosofie mistică religioasă. Romanul e rupt din spiritualitatea satului românes ar­delean. Isbânda scriitorului trece şi asupra ţării noastre. Numele lui e Peter Neagoe.

ROBIA TRANDAFIR

©B.C.U. Cluj

Cuprinsul materiei anului 1934 Pag.

Probleme sociale. Atanasiu Const. Realitatea socialului . . . . . . . 14 Bernea Ernest. Acte rituale după forma de expresie . . . 72 Ghelcea Ion. O carte de scris multe şi de toate . . . . 1 1 3 Clopoţel Ion. Teorii filozofice asupra progresului . . . . 3

— Drama dela Vienâ 44 — Avântul ştiinţific al sociologiei 67 — Un mare sociolog: C. Djmitrescu-Iaşi . . . . )3K. — Socialdemocraţia în statele dunărene vf.89,

Govrig-Nonea I. Concepţia bergsoniană a divinătăţii . . 12, 47 Ghiulea N. Politica socială pentru ţărănime • 107

— Caracterul, politicei,sociale pentru ţărănime . . . 135 Guşti D. Sociologia monografică, ştiinţa realităţii sociale . . 73 Herseni Tr. Analiza structurală a societăţii 69

— Filozofia evoluţiei sociale . 105 — Orientări sociologice 200

Paraschivescu M. Au vorbit cancelarii . . . . . '. . 10 — Dilema intelectuală 49

Pandrea Petre. Parastasul gândului pentru St. Zeletin . . 130 Popa Grigore. Metafizica lui Lucian Blaga 163 Păeuraru A. Democraţia directă 110 Roşea _ Alex. dr. Psihologia acuzatului . , ,—,- 166 Sudeţeânu Const. Opinia Publică . i î l , 41, 74, 115, 139, 204 Tatu N. Drama germană: agonia naţional socialismului . . 108 Tarţia V. I. Ţăranul român : sociologie rurală . . . 142, 119 Vescan Teofil. Din problemele filozofiei şi ale ştiinţelor .. . 147 Vlădescu-Răeoasa Qh. România si organizaţia internaţională

Actuali tăţ i . Bunea Titus. In legătură cu problema generaţiei noui Goldiş Vasile. La zece ani ai «Societăţii de Mâine» . Petrescu P. Horia. Un procedeu vrednic de urmat Şincai Gh. Francis Delaisi despre revizionism . Tatu N. Agonie Trandafir Horia. The forgotten man, Ţara inegalităţilor, Săp

tămâna cărţii, Soarta intelectualului român, Simţul de critică al poporului, Estetică, Frica de omul mic, Cultură pentru toţi . . 34, 63, 97, 126, 111, 153, 182, 218 — Spicuiri din presă la cei zece ani ai «Societăţi de Mâine 59

Figur i reprezentative. Armeanca Ernest. f Ştefan Cicio Pop Botiş Teodor dr. Andrei şi Alexandru Mocioni . . . 180 Clopoţel Ion. f Vasile Goldiş, f Gh. Bogdan Duică, Alexandru

Mavrodi 39, 137 Jurcheseu Liviu. Tincu Velia . . . . . . . . . Tomuţa Ioan. Emil Gârleanu Tomeseu D. N. Iorga, omul politic . . . . . ' . . . 193 Politica externii. /

105 5

Clopoţel Ion. Orientările României Pop Ghiţă. Problema ucraineană Probleme ştiinţifice. Bernea Ernest. Daniel Essertier şi origina ştiinţii . Todoranu Dimitrie dr. Inst i tutul de psihologie din Cluj , Invăţământ-educaţ ie . Băduleseu C. Motru. Spre o şcoală nouă Teodorescu I. P. Femea funcţionară, soţie de funcţionar . Todoranu Dim. Orientarea profesională academică . . ' . Tulbure Gh. Mitropolitul Şaguna şi şcoala poporală . Biopolitica. Ianeu Axente. Cronica medicală Popovici Tr. dr. Cum să ne păstrăm tinereţea . . . , Ardealul vechiu. Cor. Bredieeanu către A. Mocioni Clopoţel Ion. Procesul de presă al Memorandului . . Cronici culturale şi ar t is t ice. Albu Corneliu. Viaţa intelectuală a Transilvaniei 95, 123, 152, 182 Jurcheseu Liviu. Viaţa intelectuală a Banatului . . . . 176 Marina Mihail dr. Viaţa intelectuală a Maramurăşului . . — M. I. Viaţa intelectuală a Banatului 177 Moldovan Ioan. Valeriu Baja 26 Pogana Ioan. Z. Sandu: «Siluete filosofice» 26

Pag.

Şorban Răul. Sculptorul Ion Vlasiu . 2 6 Vlasiu Ion. Sculptorul Radu Puşcaru 58 Voileanu-Nieoară Ana. Opera din Cluj 178

Sate, oraşe, regiuni.

Bucur Vasile. Anchetă asupra Câmpiei Transilvaniei. Multi­plele nevoi ale Câmpiei Transilvaniei 22. 46

Ilea I. Th. Credinţa artistică a Banatului. O vizită la fabrica de tutun din Timişoara. însemnări de pe valea Gurguiului. Simple însemnări: Buştenii, Bucegii şi cuvinfe celor obidiţi. Flagelele satelor . . . . . . . 20, 53, 85, 138, 206

Marina Mihail dr. Românii din Cehoslovacia 211 Samoită Emil. Mahalalele bucureştene 87 Vornicii Gh. Aspecte maramureşene şi bihorene . . . . 92

Probleme economice.

Birou Virgil. Refacere sau prăbuşire? . . 19, 50, 81, 110, 116 Drago? Gh. Structura cooperaţiei din Ardeal 172

— Situaţia, lipsurile şi perspectivele cooperaţiei din Ardeal 210 Ghiulea N. Cooperaţie şi Cultură. Preciziunile unui sociolog . 168 Mager Tr. Mizeriile industriei forestiere în munţii Apuseni . 56 Rădăeeanu L. Răspuns la chestionarul «Societăţii de Mâine» 176

Discuţii şi recenzii. Amaru Bogdan. Jurnal de toamnă ~ 162 Bagdasar N. Eugeniu Speranţia: Principiul unic al vieţei,

dramei şi frumosului 118 Bârna Vlaicu. Ion Focşăneanu : «In Sus» 167 Clopoţel Ion. Un sanator al ziariştilor din Ardeal şi Banat . 61

— Eugen Relgis, Vict. I . Popa, N. D. Cocea, L, Rebreanu 98 — Recenzii 149

Paseu Petre. Dragoş Vrânceanu: Cloşca cu puii de aur . . 1 7 3 Ii. L. T. Mănăstirea din Peri 125 Tomuţa Ion. Golia, roman în 2 volume de I. Teodoreanu . 33

— Damian Stănoiu «Ucenicii Sf. Antonie» . . . . . . 60 — Aurul negru de Cezar Petrescu 86 — Tudor Teodorescu-Branişte; Băiatul Popii . . . 60 — DuiliuZamfirescu, Profira Sadoveanu, Lascarov Mol-dovanu, I. Lupaş . . . . . . 212

Trandafir Horia. H . Y. Stahl, C. Stere, D. V. Barnoschi, Cor. Petranu. Lassalle, «Demonica Ileana» . . . . 187

Pagini l i terare. Albu G. Au sosit zorile 43 Amaru Bogdan. Jurnal de iarnă 208 Alexand.rescu M. Autobiografie 181 Anderco C. S. Sfârşit voevodal, Gând, Nopţi . . . 4 0 , 71, 122 Baei.it Şt. Prolog, Zi tocmai bună, Neo-Duminecă, Vână­

toare 52, 52, 71, 146 Beniuc M. Răscruce J?4 Bran-Lemeny M. Femeii 49 Geuşanu Al. Orientări, Blestemul 24, 90 Codrescu Dumitra. Vraja Istambulului 93 Copilit- Cheatră V. Peisaj moţesc, car cu aur, cântec de moţ 135,152,179 Gristu V. Idealuri şi realităţi în literatura bulgară, până

la 1877 151, 174 Damaschim P. Prin ţăndări şi ciripit de lună . . . . . 7 Doiceseu Ciprian. Poemă către suflet . . . . . . . 125 Fabian Romul. Din câmp, Singur în pustă . . . . . 22, 48 Focşăneanu I. Visuri 55 Gherghinescu Vania. Beznă 54 Ilea l. Th. Povestea mea, îngerii de fer, în tors în sat 21, 40, 144 Ilie.su Victor. Aspect 71 Lăxărescu C. Frate 122 Lerca-Miu C. Argaţii, Zări 7, 43 Negrea Gh. Ia tă ai venit 173 Petre A. Gh. Luptă nesfârşită 15 Paraschivescu M. R. Sfârşit 24

jPopa Grigore. Blestem 40 Pascu Petre. încremenire, Primăvară, Noaptea prin oraş, Sim­

fonie finală 23, 40, 94, 146 Searlat T. Strofe pentru frate care plânge 1^9 Soricu I. U. Salaorii 26-Târbătiu P. Noapte 'n luncă 11 -. Tomuţa I. Jean Bart VW Copertele de Ladea, Profeta, Brana, Nicolae Cristea. Fapte, Idei, observatiuni diverse în fiecare număr.

187

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Picturi şi biserici din Banat Lugoj, 15 Decemvrie

In ultimul timp în provincii se lucrează asiduu la ridicarea de lăcaşuri sfinte, la, restaurarea de biserici şi pictarea lor. Mai zilele trecute trecând prin Lugoj, noul mu­nicipiu bănăţean, am vizitat şi catedrala unită, care a fost restaurată din lăudabila iniţiativă a Episcopului Alexandru Nicolescu.

M-am izbit de o pictură nouă... Dar, cum mai toate bisericile din Transilvania sunt lipsite de unitate în concepţie şi stil, aşa şi pictura catedralei Lugojului suferă de aceleaşi lipsuri. Autorul ei este d-1 Virgil Simonescu, profesor de desemn la liceul de băeţi din acelaş oraş. De altfel un cunoscut pictor bănăţean, fost elev al Academiei din Miinchen, care — după cât suntem infor­maţi — nu stă înaintea primei încercări de pictură bisericească.

Reproducem aprecierile noastre nu pentru a diminua meritul pictorului lugojan, ci mai mult pentru a îndruma pe căile bune pe toţi cari se îndeletnicesc în chip profe­sional cu pictura bisericească, nerezolvită din punctul nostru de vedere.

Astfel în biserica unită a Lugojului am întâlnit o tonalitate până la cornişă într'un gri, iar de aici în sus într'o tonalitate nouă, nejustificată, un fel de galben auriu. O lip-ă de unitate am găsit şi în ce priveşte elementul decorativ : un bizantin străin de noi, probabil împrumutat din cărţile graficei germane. De exemplu, foarte curioasă ni se pare rezolvirea încăperii corului, unde găsim dea-dreptul maure, asimilat de către arta bizantină, însă numai în părţile ei unde a avut contact cu arta arabă. In general ne izbim de o supra încărcare a decoraţiei. Ochiul oboseşte.

Scenele biblice păcătuesc prin desemn şi prin grupări de multe ori forţate, fără a avea ritmul şi echilibrul compoziţiei bizan­tine. Ori, nefiind un adevărat bizantin, pro­fesorul Simonescu ridică pentru ori care cunoscător pretenţii de desemn şi îndeosebi de anatomie. Totuşi din punct de vedere al cromaticei generale pictorul lugojan a avut o fericită inspiraţie când după modelul pictori­lor din sec. al XIV-XV, foloseşte fondaluri negre la compoziţiile tuturor scenelor. Negrul face bine în abuzul de culori tari: verde, roz, roşu, pe care le leagă estompându-le.

Am putea zice o muncă migăloasă, în detalii decorative de foarte multe ori ad­mirabil rezolvite, posibilă numai între Îm­prejurările prielnice pe care artistul le-a avut. Este cert, că pentru valoarea arhitec­tonică a bisericii unite, ceeace s'a făcut este chiar prea mult, prea prttenţios.

De aici am vizitat biserica ortodoxă ro­mână. Un stil baroc; cea mai grandioasă biserică din Banat. Şi ea stă înaintea unei temeinice renovări. I s'au pus două tur­nuri — în continuare, după un proiect semnat de architectul C. Vlad, profesor la Politechnica din Timişoara. — Pictura, care poate să fie de pe la 1780—90 este lucrată de asemenea în stilul baroc. Inconostasul are şi pentru vremurile de astăzi o valoare incontestabilă, încât se recomandă a fi numai reîmprospătat în culori, dar de o mână dibace care să-i păstreze în întregime contururile de veche pictură bisericească. Când se va face pictura în interior ea va trebui desăvârşită în stilul clădirii, căci ar fi păcat ca această biserică să nu constitue un preţios monument de architectură şi artă bisericească.

XAVBE

MEDALION Ai tresărit în mine cristal luceferin, medalion serafic in baltă de venin, şi-ai înflorit stelată în nufăr proaspăt, din mocirle de leşie aprinse cu senin.

Măceş de sânge tânăr mi-ai revărsat în leş, mi-ai luminat adâncul cu floare de cireş. Şi dacă-mi arzi pe suflet brăţară de safir, cometă de mătase în vis mi-te resfir, îmi luneci cum o rază pe braţ şi pe obraz, te simt pe umăr putred columbă de topaz. Creşti parcuri siderale în trupu-mi de noroi, înalţi fântâni şi legeni de-asupra ceruri noi. Râstorni o primăvară în fundul vieţii mele şi ningi cu vis de piersic şi viscoleşti cu stele.

Aşa îţi duc argintul în lutu-mi viermănos, printre ciuperci rănite, pe drumuri lungi de os... Şi-ţi port icoana 'n lume ca un lepros monah, sub verdea arcuire a cerului valah.

RADU GYR.

G O L Târziu, din noaptea revărsată tot, Când ploaia 'n geamul rece-a aţipit Convoi de morţi la geam — fantome — s'au oprit. Aşteaptă 'n gând, în timp, în tot.

Mai prăfuit în alba-i unitate, Pe gangul calm şi luna s'a oprit. Privesc cu toţii geamul umezit. Absent, tăcuţi în blânda libertate.

Prin ploaie-apoi, sub sprijinitul tot; Cu ploaia deodată, cadenţat, l-am auzit, cu pasul picurat; In gând, în timp; robot, robot...

VALENTIN STRAVA

Schelete de rugină In vremea de vin, ca odinioară Eva 'n grădină, In foi de viţă toamna-şi ascunde mijlocul gol, Adamii isgoniţi se răsucesc spre cer să ia lumină: Păcatul le-a furat-o sus, în înălţimi de stol.

Despoierea de aramă bate 'n gongul vremii: Trecem pe sub ruginite, largi, arcade spre sfârşit. Lacrimilor nu le-ajung batiste. De ce-ai mai venit, Toamnă? Tristeţea nu ţi-o pot închide 'n spaţiul poemii.

Duhniri de putred se ridică 'n esclam.âri durute, Când cerul tremură în aripi graba plecărilor Şi schelete 'nşiră 'nchipuiri pe căi pierdute.

0 stea îşi suge sânge din rana depărtărilor. PETRE PASCU

Excelsior Adoarme-ţi, gând, neliniştea şi creşte în hăul greu de pulberea din stele! la-ţi drumul peste apele'n inele Şi bate'n loc din aripi vultureşte.

Cu cât te-afundă goana'n neguri grele Şi simţi c'avânt pe culme nu sporeşte, In sbor adâncul prinde-l ca'ntr'un cleşte Şi lasă-te purtat prin nori de iele.

Acolo numai, în spărturi de zare, Cu liniştea şi teama laolaltă, Sub raze' nvolburate'n plâns de nuferi,

Vei şti că poţi scăpa de'ngrijorare, Stingher pe-a veşniciei frunte'naltă, Şi'ntemniţat în ea, vă nu mai suferi.

AL. IACOBESCU

188

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE R E V I S T A S O C I A L Ă C U L T U R A L Ă

Socialdemocratia In statele dunărene si balcanice Dorinţa de pace în sufletul popoarelor este generală. Ea

a fost dealtfel generală în toate vremile. Numai cât este o mare deosebire între dorinţa lor şi între lipsa de autonomie a voinţii lor confiscate de clasele stăpânitoare ]).

Fireşte, este de neimaginat, ca totuş răsboiul să fie mijloc de «soluţionare» a problemelor. Răsboiul este egal de cele mai multe ori cu întâmplarea oarbă. A existat o filosofie a hazardului.

Ei bine, oamenii nu s'au cuminţit, n 'auîncă oroarea masa­crului, nu simt răspunderea faţă de vieţile nevinovate, nu elimină răsboiul ca instrument de împlinire a unor visuri ?

Dacă urmărim evoluţia societăţii, ne convingem, că destinele lumii au atârnat adeseori de voinţa unui potentat capricios. Acesta a declanşat răsboiul, şi curios lucru: consecinţele mai totdeauna au scăpat de sub puterea de dominaţiune a celui care a dat drumul forţelor nestăpânite, «oarbe», asemeni vânturilor lui Eol. Am spus: forţe «oarbe» mai mult la fi­gurat, căci sub aparenţele înşelătoare acţionau legile de fier ale desvoltării raporturilor sociale în continuă prefacere.

Condamnăm răsboiul, însă dacă cercetăm cu sânge rece căile de evoluţie ale omenirii, printre factorii determinanţi găsim, spre stupefacţia noastră, şi răsboiul.

Societatea este o veşnică alternanţă între două perioade : una de stabilitate, iar alta de mobilitate, — perioade organice şi critice potrivit teoriei celebre a unuia dintre părinţii socialismului: Bazard. Uneori tipurile de societate încreme­nesc în forme aride de atâta omogenitate apăsătoare, încât pacea aceasta este egală cu Marea roşie cea nemişcată, Marea moartă, lipsită de vegetaţie. De îndatăce apetiturile de cucerire ale despotului au împins la un răsboiu, intervin agenţii cari sfarmă crusta fizionomiei şi introduc o ventilaţie nouă, provoacă schimbări.

Toată istoria civilizaţiei nu este altceva decât reflexul si-tuaţiunilor de forţe şi raporturi în necontenită primenire. Valurile acestea în sociologie le-a numit cineva corsi şi ri-eorsi, cu toatecă mecanismul în domeniul social e plin de sur­prize, de scăderi şi creşteri, şi nu se poate compara cu ele­mentele precise ale ştiinţelor exacte. Dăm de necunoscute cari depăşesc puterile noastre de prevedere, urmărire şi stă­pânire. Hegel a instituit o dialectică dogmatică a agenţilor în ciocnire perpetuă, totul soldându-se la el în ameliorări ferme. Fără a se înţepeni în formule, sociologia marxistă a definit resorturile ascunse ale evoluţiei prin cele trei con-cepţiuni fundamentale: a materialismului istoric, a antago­nismului de clase şi a contradicţiunii dintre forma indivi­duală a apropriaţiei şi forma tot mai socială a producţiei.

Râsboaele au descoperit străfondurile aşezărilor nedrepte, au eliberat forţe răstignite, au mărit suprafaţa de acţiune a multor factori de producţiune, au lărgit graniţe, au înre­gistrat expansiuni pentru mijloacele de schimb, au revolu-

i) Cuprind aci desvoltările (în dona conferinţe publice ţ inute In Bucureşt; în zilele de 16 şi 22 Decemvrie) premiselor stabilite în studiul apărut în ziarul Adevărul dela 25 Noemvrie, în urma unei anchete politice întreprinse fMMt de mise în Cehoslovacia, Germania, Austria şi Ungaria.

ţionat raporturile dintre oameni, au creat o relativă «inter dependenţă» economică.

După fiecare răsboiu am avut o destindere, o umanizare relativă, o stare de reconciliere vremelnică, de toleranţă re­ciprocă între clase şi popoare.

Fără revoluţia din 1789 ideile egalitariste nu s'ar fi difuzat in măsură atât de impresionantă; fără revoluţia din 1848 nu s'ar fi generalizat reformele împroprietăririi şi reprezentării mai largi a maselor în sistemul de guvernare; fără răsboiul mondial, o seamă de popoare nu şi-ar fi putut scutura jugul dominaţiunilor imperiale germane, austro-ungare şi turceşti.

Ca sentiment detestăm răsboiul, însă în analiza obiectivă a factorilor cari s'au impus în arena istorică nu putem pune sentiment, înduioşare, subiectivism, ci trebue să re­cunoaştem rolul neprevăzut şi decisiv al răsboiului în trans­formările sociale.

Perioadele ce au urmat răsboaelor s'au caracterizat prin-tr 'un climat social mai blând. Cu toate acestea forţele reac­ţionare au stat de veghe şi au aşteptat clipa reculegerii lor apropiate şi răsbunătoare.

Abia au trecut 15 ani decând s'a liqhidat imperiul habs-burgic, şi-şi fac deja apariţiunea frământări sociale atât de bogate în felurimea lor, încât atmosfera este din nou în­cărcată, conflictele de ordin intern şi extern se înmulţesc.

Să nu se însărcineze oare un nou răsboiu cu înlăturarea acestor conflicte ? Oare perspectivele unei noui conflagra-ţiuni sângeroase, cu tehnica armelor fabricate de uzina şi chimia perfecţionată, nu îngrozesc îndeajuns şi nu stimu­lează la prevenirea catastrofei ce ar lua dimensiuni ne­închipuite ?

Regiunea care a constituit teritoriul monarhiei austro-ungare şi care mai înglobează toată Europa sud-esticâ (sta­tele balcanice) va putea fi cruţată de fermenţii convulsiunilor catastrofale ale răsboiului, va fi imunizată de baccilii otră­vitori ai disoluţiilor violente, prin forţa morală şi activă a socialdemocraţiei, în mod hotărîtor.

Cari sunt practicile socialdemocraţiei în ţările vizate ? Să începem cu Cehoslovacia. Din chiar momentul dis.

membrării imperiului bicefal, socialdemocratia republicii cehoslovace s'a potrivit mentalităţii locuitorilor şi uzanţelor constituţionale. Avem trei partide, după limba şi cultura popoarelor: cehoslovac, german şi unguresc. Identitatea de concepţie este firească, afinitatea de spirit şi unitatea tac­ticei nu lasă nimic de dori t ; totuş ca să pătrundă mai adânc în sufletul maselor, organizaţiile socialiste au ţ inut seama de distincţiunea naţionalităţii şi s'au lăsat îndrumate de simţul practic. Cum era apoi să nu fie conştientă de simţă­mintele umanitariste şi savantele explorări ale şefului su­prem de stat Masaryk în materie socială, după ce el a apro­fundat chestiunea socialismului nu numai într 'una din operele sale fundamentale ? Convinsă de progresele remar­cabile ale vieţii publice faţă de trecut, hotărîtă să ofere concurs marelui Masaryk, şi decisă să ducă înainte cu un pas însemnat deslegarea problemelor proletariatului fără bruscări, socialdemocratia a întrebuinţat mijloacele de luptă

189 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

ale reprezentării parlamentare. A izbutit să se impună ca întâia grupare parlamentară, cu cel mai mare număr de mandate, după agrarieni. Participă în guvernările coaliţio-niste, respectă delegaţiunile ministeriale ale celorlalte partide cari exprimă voinţa cetăţenească şi năzuiesc cu maximul eforturilor ca să înfluienţeze mersul treburilor obşteşti în sensul folosului sporit pentru masele oropsite.

Din atitudinea aceasta au răsărit o seamă de rezultate cari au dat un echilibru sănătos Cehoslovaciei în ani grei, când de jur împrejur proletariatul, adoptâud altă metodă de luptă, a riscat mult sau aproape totul. Ea n'a stat nici cu braţele încrucişate, nici n'a provocat turburări prin acţiuni extre­miste. A ocolit maniera violentă, s'a potrivit sistemului po­litic al democraţiei, manierelor civilisate ale celorlalte par­tide le-a răspuns cu deferentă. S'a străduit să învingă di­ficultăţile şomajului într 'un stat industrializat aşa de mult.

Nu vreau să atribui socialdemocraţiei cehoslovace merite exagerate, însă este aproape sigur, că prin această compor­tare ea a stăvilit la timp incursiixnile fascismului cutezător neutralizându-i orice efect.

Graţie socialismului Cehoslovacia şi-a dat prompt o or­ganizaţie de stat care întrece chiar state democratice vechi ale continentului, a făcut faţă onorabilă tuturor nevoilor in­terne şi şi-a sporit prestigiul în afară.

Astăzi Cehoslovacia încercuită de state dictatoriale sau semidictatoriale e o insulă a democraţiei, urmărită atent şi şi cu toate şansele sprijinului necesar la o răscruce. Presti­giul ei mare se deduce nu de pe urma puterii ei armate, ci e de natură exclusiv morală, singura care dăinueşte.

In două împrejurări istorice socialdemocraţia cehoslovacă s'a manifestat îndeosebi cu o vigoare impresionantă; când a bravat valul puternic al regimurilor fasciste din Polonia, Germania şi Ungaria, şi a devenit pământ ospitalier pentru refugiaţii politici; şi când, în Februarie, a creat adăpost miilor de combatanţi socialişti austriaci în dureroasa lor re­tragere pe teritoriul cehoslovac. Prin conştiinţa camarade­rească şi capacitatea jertfei şi hărniciei lor, socialiştii ceho­slovaci sindicalizaţi au of erit casă şi masă în condiţiuni optime tuturor.

In Austria socialdemocraţia a suferit înfrângerile cunos­cute. A bătătorit aceleaşi căi ale luptei legale. Clericalismul şi capitalismul au cooperat la sdrobirea marxismului, ale cărui cuceriri nu mai puteau fi oprite prin libera expresiune a voinţii cetăţenilor. Nu numai în Viena, ci în toate oraşele provinciilor, socialismul înregistra cuprinderi de teren.

In Ungaria socialismul este tot atât de vechiu şi de exer­citat. Cu toate că votul universal este limitat la câteva oraşe, totuş gradul de cultură marxistă al masselor munci­toreşti face zile negre regimului. Nu mai puţin de 15 parla­mentari sunt combatanţii voinţii muncitorimei ungureşti. Socialismul a dobândit teren în masa ţărănească. Partidul socialdemocrat îşi dispută situaţia cu partidul micilor agri­cultori. Când votul universal va fi introdus, ţărănimea un­gurească va rezerva una din surprizele mari.

In examinarea stărilor din Austria şi Ungaria se impun elemente noui de judecată. Sunt complicaţiuni de origină veche. Infiltraţiunile capitalismului apusean datează de sute de ani. Se face o echilibristică periculoasă. Puterile mari au interese specifice pe cari vor să şi-Ie menţină şi să-şi asigure beneficiile maxime ale imperiului vasalităţilor economice.

Jocul influenţelor marilor puteri apusene asupra teritoriilor numite e de natură să menţină şi să provoace fără întreru­pere conflicte atât între ele, cât şi între statele vizate înşile. Se întreţin concurenţe şi ostilităţi cari zădărnicesc norma­lizarea de legături.

Statele regiunii n'au dreptul iniţiativei de a manifesta o

descătuşare? Ele nu dispun de ele înşile, ci se resemnează la acte de supunere? N'au cuvânt în trebile lor, ci-şi încre­dinţează altora grija nevoilor?

Nu sunt necesităţi de stat cari să comande o desiobăgire de sub influenţele dăunătoare şi o apropiere în condiţiuni reciproce de echitate ?

Dar aici intervine o dificultate dintre cele mai mar i : în statele bazinului dunărean sunt o sumedenie de partide po­litice, unul mai felurit decât altul, sui generis, fără asemuire cu vreun partid dintr'al doilea stat. Este o originalitate sa­vuroasă. Dacă sunt atât de diverse organismele politice reprezentative, cum se poate spera că se vor dura punţile de legătură? Cu toată neutralitatea binevoitoare şi ocolirea amestecului în trebile interne, totuş încopcieri solide de comunicaţiuni nu se fac decât pe drumul neted al identi­tăţii de concepţii.

Superioritatea neîntrecută a socialismului rezidă tocmai aici: el dă organisme politice unitare, capabile din primul mo­ment să topească ghiaţa distanţelor sociale şi să prepare drumul înţelegerilor prin încrederea reciprocă.

Alături de alianţele mari politice, cum sunt Mica Antantă şi Alianţa balcanică, ce militează pentru evitarea convul-siunilor de tot felul, să ia fiinţă alianţa forţelor social-demo-crate care extirpează răul din rădăcină, procedând de jos în sus, prin crearea de condiţiuni mai omeneşti pentru massele populare, de a căror vitalitate atârnă în primul rând vii­torul statelor.

Cari sunt caracterele predominante ale situaţiunii din Europa mijlocie ?

Intâiu de toate vechi penetraţiuni ale capitalismului in­dustrial şi bancar sub formă de întreprinderi particulare sau societăţi anonime, au contractat dreptul exploatării a nenumărate bunuri substrase posibilităţilor de beneficiu ale populaţiunilor autohtone. Aceste penetraţiuni sunt pe dea­supra isvor de înduşmăniri, de intrigi, de nelinişti, ba chiar motiv de răsboiu.

Constatăm apoi, că sistemele vamale izolează de aşa na­tură un stat de altul, încât fiecare stat e redus la sine însuş, la neputinţa proprie de mişcare, la lipsa de mijloace in com­baterea crizei care demoralizează mulţimile prin mizeria în creştere. Orgoliul autarhiilor economice a ridicat adevărate ziduri chinezeşti la frontiere. Dar asta este o adevărată po­litică de uzură.

Faţă de aceste note caracteristice, cari închid în ele con-secinţi grave pentru toată gospodăria statelor vizate, dar în deosebi pentru viitorul păturilor de jos amorţite, supte de suferinţă, condamnate la vegetare, la inacţiune, fără pers­pective de muncă, şi fără condiţiunile elementare de traiu, măcinate de cele mai sumbre îngrijorări, — ce alt remediu salvator ar putea fi preconizat decât un mare şi general efort de smulgere a popoarelor din marasm, de exploatare după alte metode a bunurilor naturii ca şi de reglementare a celorlalte mijloace de producţiune cari asigură şi azi, chiar în vremea crizei adânci, prosperitate unui număr restrâns de întreprinderi burghezo-capitaliste cu ramificaţiuni inter­naţionale, în dauna celor mulţi.

Cum se va angaja bătălia decisivă împotriva complicatei reţele de vasalităţi şi servituti ?

Nu este instrument mai chemat şi mai eficace de a înlă­tura barierele şi a pune de acord necesităţile particulariste ale statelor din regiunea mijlocie şi sudesteuropeană, în afara intrării în arenă a marei forţe morale care e social­democraţia, prin afinitatea concepţiunilor, prin unitatea spi­rituală, prin voinţa de pacificare a unui teritoriu tulburat de interese în mare parte străine de interesele adevărate ale popoarelor care-1 locuesc. Socialdemocraţia este trăsătura de unire care deschide calea frecvenţelor dintre state, care

190 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

anulează izolările şi pune în cunoştinţa exactă a necesi­tăţilor reale. Ceeace socialdemocraţia a realizat în mic în Cehoslovacia ca şi în Austria dinainte de Februarie, să ge­neralizeze pe o suprafaţă mai întinsă.

In virtutea drepturilor de autodeterminare, popoarele sunt datoare să iasă din pasivitate şi să se îndrepte spre ţelurile hotărîte ale unei zile mai bune.

Popoarele aspiră la pace, sunt setoase de o metafizică a universalismului ce-i fusese dată prin filosofia creştinismului. In mai mare măsură decât creştinismul, care din forţă ra­dicală şi «subversivă» primară a degenerat într 'o adevărată morală pentru sclavi, devenind 6 doctrină a resemnării şi a servitutii şi un instrument de stăpânire a maselor inconşti­ente (cum aşa de strălucit argumentează marele sociolog român C. Dimitrescu-Iaşi), socialismul satisface imperati­vele desrobirii şi e trăsătura de unire între popoare prin unitatea concepţiei sale universaliste.

In regiunea dunăreană reprezentanţii socialdemocraţiei vor contribui la pacificarea spiritelor printr 'o colaborare strânsă. O vor putea-o face cu atât mai repede, cu cât drumul a fost curăţit de ingenioasa formulă a domnului ministru Titulescu despre «spiritualizarea frontierelor». Vor activa şi delegaţii socialismului german, jugoslav şi bulgar? Autocraţiile celor trei ţări le vor îngădui ? De Germania nu suntem siguri, cu toate că Hitler nu numai că a renunţat la persecuţiuni şi provocaţiuni, ci încearcă să atragă forţele socialiste înspre el nesimţindu-se în siguranţă cu ostilităţi atât de mari în spate. In Bulgaria e incertitudine politică, însă vigoarea opiniei socialiste de mase se menţine latent. Bune speranţe avem in Jugoslavia, unde destinderea pare a se înfăptui de către consiliul Regenţii. Grecia încă deţine un important aport socialist.

De unde să plece iniţiativa? Să şi-o ia socialdemocraţia însăş. Conducerile partidelor din ţările interesate nu trebue să mai aştepte cu braţele încrucişate mersul evenimentelor, ci să fie promotoarele unei acţiuni de concertare asiduă în direcţiunea intereselor lor.

Prin conferinţe şi cercetări la faţa locului secialdemocraţia ţărilor danubiene şi balcanice să se documenteze precis şi să pledeze cauza solidarizărilor celor atinşi de prea grave deprimări sufleteşti şi depresiuni economice.

,. Socialdemocraţia dela noi a colaborat la programul Albei-Iulii, în consecinţă ea nu trebue să fie o forţă imobilizată ci să dea întreaga măsură a puterii ei creatoare. E imoral ca ea să se mai isbească de spiritul îngust al unor politi-

'ciani fără orizont şi fără prevedere. Cine se mai poate împotrivi unor atari iniţiative cari a-

parţin înainte de toate socialdemocraţiei ? Dintre toate ţările regiunilor continentale asupra cărora

ne-am extins cercetările, numai Cehoslovacia a fost atât de permanent respectoasă faţă de voinţa populară, încât nu s'a dat îndărăt dela aplicaţiunile cele mai sincere şi mai inte­grale ale democratismului. Iar social-democraţia nu s'a sfiit să ia loc în conducerea de stat, alături indiferent de cari reprezentanţe ale păturilor populare, până la partidul catolic.

Ni se pune în astâseară o problemă de conştiinţa: socia­lismul cehoslovac a procedat în conformitate cu doctrina marxistă ? Prin activismul său politic, alături de burghezia altor clase, a depăşit spiritul socialist ? A abdicat el dela simţământul demnităţii politice?

Mi se pare, că este extrem de greu să pronunţăm o acu­zaţie, sau să formulăm o aprobare fără rezerve, înainte de a cerceta amplu şi obiectiv chestiunea.

Prefer să-mi iau refugiul la trei explicaţiuni: poate cu ajutorul lor să privim mai înţelegător această chestiune de conştiinţă pe care mi se pare, că şi-o pune fiecare dintre dv.

I. Dacă socialismul sufere azi numeroase eclipse şi împru­

mută tactice de ocazie după ţară şi contingeţele politice, apoi de vină este şi infinitatea variaţiunilor de evoluţie a societăţii.

Pe când înainte cu 80—90—100 de ani separaţiunea cla­selor era mai limpede, iar viaţa socială mai simplistă, for­mulările doctrinare erau şi ele mai dogmatice, mai inflexibile. Atât în tabăra capitalistă, cât şi în tabăra socialistă rigidi­tăţile au mai pierdut din ortodoxismul lor. Capitalismul a fost constrâns la concesiuni. Profitul n'a mai fost strict in­dividual, adică al proprietarului mare-acţionar, ci s'au recu­noscut muncitorimii drepturile la asistenţă, la reglementarea orelor de muncă, la participaţiunea la venituri ; un cod al muncii silia patronatul la conformări necunoscute mai înainte. Apoi capitalismul nu s'a rezumat exclusiv la marele bancher sau marele industriaş, ci a făcut apel la toată lumea, prin apertura societăţilor anonime, ca să subscrie sume la între­prinderile de dimensiuni extraordinare. Pe de altă parte socialismul nu s'a limitat la cercul închis al proletariatului, ci generozitatea şi dreptatea principiilor sale au străbătut toată societatea, au înrâurit intelectualitatea straturilor chiar din marea burghezie, de jos până sus gândirea socialistă a învins prejudecăţi, a secerat aderenţe, a dobândit rezultate în ordinea economică deopotrivă ca şi în ordinea culturală ba chiar şi politică, în cât a crescut ca o forţă generatoare1

de valori universale. Ce indiciu mai edificator avem în ceeace priveşte roadele

socialismului, decât cel arătat de marele şi bătrânul gân­ditor belgian Emile Vandervelde, când pe coloane paralele â demonstrat întrebuinţarea terminologiei marxiste în voca­bularul papei dela Roma?

E un apogeu atins într'o epocă destul de neprielnică răs­pândirii socialismului.

II . Ca documentare mai pun o chestiune psihologică. într 'o ceartă personală doi oameni pun atâta pasiune şi ură, încât nu e punct de discuţie ca divergenţa să nu fie promptă şi îndârjită. Vedeţi în cellalt colţ feţele vesele ale altor doi, cari sunt de acord în totul, îi leagă o identitate perfectă de opinii. Celui care te ofensează îi răspunzi cu ofensă, celui care te măguleşte — cu vorbe politicoase.

Păstrând proporţiile, în statele unde socialismul este con­siderat după cuviinţă şi e lăsat să-şi dea chiar şi numai parţial măsura eficacităţii sale, răspunde şi el prin elasti­cităţi binevoitoare. Iar acolo unde este invitat la însăşi acţiunea de stat, ca în Cehoslovacia, el n'a pregetat, ci a cum­pănit lucrurile şi şi-a oferit toată contribuţiunea sa în ca­drele posibilului. Fără să-şi renege convingerile, fără să renunţe la poziţiunile primare pe soclul solid al cărora s'a afirmat iniţial.

Iar în Austria socialismul a acceptat lupta voturilor majo­ritare, a luat în administraţiunea sa capitala falnică de altă dată şi ne-a dat o Vienă mai strălucita, mai ştiinţific orga­nizată, mal progresată pe tărâmul şcolii şi al tuturor insti-tuţiunilor, decât sub cezarismul autoritar şi anchilozat al lui Franţ Iosef. S'a manifestat paşnic şi indulgent toată vremea, pânăce burghezia clericalo-militaristă, în derută, n'a schimbat metoda electorală prin metoda volnică a numirilor şi vio­lenţelor provocatoare. Provocarea a deşteptat provocare, vio­lenţei i s'a răspuns cu violenţă. Au vrut alldeutseh-ii răsboiu ? Socialiştii n'aveau încotro: au ridicat armele. Vim vi repel-lere licet — spune proverbul latin.

I I I . In materie socială, din cauza instabilităţii unităţilor de raţionament, e riscant să închei deducţii cu putere de lege. Sistemele sociale au în arhitectura lor elemente de analogii, comparaţiuni, derivaţii logice. Deaceea legile marxismului, ca în general legile sociologiei, când încearcă definiţii şi previziuni, au până în timpul nostru un caracter mai mult profetic. Profetismul a fost subliniat în defectele sale de înşişi

191 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Marx şi Engels... Dacă împlinirea condiţiunilor obiective de socializare concordă cu acele concentrări maxime ale mijloa­celor de producţiune şi schimb în mâini puţine, deci cu proletarizarea majorităţilor excluse de la apropiaţia indivi­duală a roadelor producţiunii lor de tip social, atunci socia­lismul e nevoit oare să se resemneze în aşteptare pasivă, ori să nu lase să treacă nici-o clipă de răgaz şi nici-o posi­bilitate minimă pentru interferenţele sale ? In Germania, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria socialismul, conştient de tehnica statului modern, a adoptat tactica realizărilor minime uzând de ultimul dintre mijloacele mişcării în «legalismul» cel mai autoritar. Dealtfel saltul gigantic din Rusia sovietelor, împotriva nepregâtirii structurale obiective a societăţii, în­vederează fragilitatea profetismului. Tensiunile de ambele părţi implică grave consecinţe: pasivitatea socialistă, adică refuzul participaţiunii la conducerea statului, poate scăpa momente decizătoare pentru soarta proletariatului, după cum spiritul de clasă al burghezimii mânate de pofta dominaţiunii exclusive, poate închide supapele de siguranţă ale mecanis­mului de sat minat de materii inflamabile. In Austria so­cialismul a fost scos din legalitate prin forţa armată; urmarea a fost, că toate energiile socialismului cari fuseseră canalizate în sensul bun al luptei de convingeri în cadrele legilor, s'au destrămat, formându-se micile echipe revoluţionare ale morţii, împinse de revolta neloialităţii legaliste ca şi de disperarea mizeriei. Autocraţia ţaristă multiseculară, prin înăbuşirea metodică a voinţii maselor de a se valorifica în viaţa de stat, provoca forma socialistă extremistă: comunismul. Cine seamănă vânt, culege furtună. Efectele tensiunilor ex­

tremiste sunt incalculabile. învăţământul istoric este: masele proletare sunt un dublu factor determinant în viaţa statului, ca element de producţiune şi ca element demografic, şi nici-o oprelişte nu poate bara decât vremelnic dinamica afirmaţiunii lor în viaţa publică. Clasele conducătoare trebue să aibe conştiinţa politică a îndreptăţirii mulţimilor de a fi inte­grate în toate administraţiunile publice, prevenind conflictele incomensurabile. Inflexibilitatea perseverării în atitudinea-monopol a puterii de dispunere, este cel mai rău sfătuitor pentru clasele posesoare, iar ţinerea-departe de a folosi orice prilej de contribuţiune la ameliorarea condiţiunilor de existenţă şi de cultură pentru mulţimi — se soldează, ca orice vid în istorie, aproape sigur deficitar pentru politica socialistă. Sinuozităţile vieţii comandă elasticităţi, cari, dacă nu înlătură, în orice caz iau ascuţişul încordărilor.

Sunt sigur, că împărtăşiţi cu mine examinarea atitudinii socialismului cehoslovac în lumina acestor trei consideraţiuni, şi că învăţămintele pentru stările dela noi decurg în mod logic din ele.

Ar fi necesar să înveţe şi guvernanţii noştri ca şi ireduc­tibilele partide «democratice» ale României ceva din expe­rienţa cehoslovacă şi austriacă. E ceasul al 12-lea, ca de marea forţă morală a socialdemocraţiei să se ţină seamă şi să se înceteze cu sistemul ignobil şi sumar de a fi dispre­ţuită, provocată, împiedecată să dea măsura capacităţii cel puţin parţiale în transformările adânci şi generatoare de energie nouă prin cari trebue să treacă ţara noastră.

ION CLOPOŢEL

ESEUKI

ui Manuelo Fernandez Iubit şi bun prieten, cu faţa de

şocolată şi cu ochii ca onyxul, prieten cu care am străbătut de atâtea ori nopţile Parisului, scrisoarea ta am cetit-o de atâtea ori...

De ce să nu citesc mereu scrisori şi să nu răspund? ...

Intre noi: Oceanul şi anii trecuţi, tinereţea moartă ca o bestie necre­dincioasă. Şi care este mai adânc: Oceanul, ori durerea tinereţii pier­dute ? Manuelo Fernandez ! Te amin­tesc de-atâtea ori; te invoc ca pe un spirit imortal, ca pe o strălucitoare durere a trecutului... Brasilian tu şi eu «Valahul» ne potriveam de minune, în marea de capete care se agita, rtdea, alerga, se îmbrâncea, se scuza şi se iubea în Paris. Tu locuiai într'o mansardă, din care vedeai di­rect în ceriu, pe toţi Sfiinţii blânxi şi îngerii frumoşi îi vedeai din patul tău, când încercai cu degetele tale sa alungi fiorii de pe lună... Iar eu,

mă adânceam în beciul iadului (Rue de Qrenelle 103), din care numai cântecul: 0, yes Mărie, 0 yes tatou, mamou, mă scotea în vieaţă

După atâţia ani, din ţara şerpilor, a Boa constrictor-ului şi a presiden-ţilor ucigaşi, a tainei, ţara muştelor uriaşe şi a bogăţiilor necuprinse în mintea noastră de «citoyeni», ai dat semne de vieaţă / Manuelo Fernandez, tu eşti ministru şi soţia ta ţi-a dă­ruit patru copii, amoreţi de Rubens şi ai palat în Rio, şi moşie-model şi mă inviţi să viu la tine, să stau cu tine. Şi-mi spui să-mi aduc—dacă am— copiii, să se joace cu copiii tăi, să continue jocul ce l-am început noi în Paris. Ce răsplată a ironiei sorţii! De ce nu cunoştea povestea noastră Swift! Ce ironie! Mi se pare că numai în versul lui Heine există atâta nostalgie a prieteniilor, care nu se mai pot întâlni niciodată, deşi cu inima lor sânt aproape. Te

văd uneori alături de mine: înalt şi svelt ca un palmier de oaxă. Simt parcă sufletul tău de tigru-rege blând, ochii tăi ard ca doi tăciuni, uitaţi din veşnicie în vieaţă.

Şi Oceanul ne desparte şi douăzeci de ani trecuţi, care sânt mai adânci ca Oceanul şi mai plini de taină, ca moartea ori iubirea. Manuelo Fer­nandez, te invoc ca pe un magician, îţi prind sufletul şi ţi-l leg de sufletul meu şi buzele-mipicură cuvinte de sân­ge... Parisul... a murit Parisul.. .18 anii noştri, tot ce a fost în noi bun şi cald şi frumos...

Si vor continua să găsească copiii noştri, copiii din lumea întreagă, ceiace am pierdut noi: aur şi lacrămi, flori şi femee... Durerea mea de azi noapte va fi râsul de argint al copilului tău!

EMIL ISAC

192 ©B.C.U. Cluj

F i e U R I HBPREZESTATITI

N. IORGA-OMUL POLITIC A doua zi după căderea «tehnicienilor», când lumea-1

credea mai obosit, mai desgustat şi poate chiar hotărît să se retragă din luptele politice pentru a se închide definitiv în cercul activităţii sale de cărturar, d. Iorga ne-a surprins cu o furtunoasă coborîre în arenă unde, refăcut, întinerit şi parcă şi mărit prin mânie, aducea aceeaşi putere de combativitate ca şi în ceasul când a apărut întâiu în viaţa publică a României.

Istoricul şi literatul, cărturarul şi moralistul, criticul şi vizionarul, gazetarul şi polemistul, — toţi s'au înşirat într'o strânsă linie de bătae, nu numai pentru a apăra guvernarea cunoscută a «tehnicienilor», dar şi pentru a pedepsi societatea şi mediul nostru politic care n'ar fi înţeles nimic din rostul şi valoarea acelei guvernări.

întâiu, cele trei sau patru articole din «Neamul Ro­mânesc», virulentă împreunare de mânie, de vervă şi de artă, prin care condeiul gazetarului, montat ca pentru o răfuială de mult dorită şi prea mult amânată, sgârâia şi dădea jos tot luciul european al personalităţii d-lui Ti-tulescu, pedepsind astfel pe omul care, la frumosu-i joc pe scena politicii internaţionale, adăoga dela un timp şi pretenţia supărătoare de a fi conducătorul din culise al politicii noastre interne.

Apoi, imediat, mica broşură celebră, atât de înrudită cu Memoriile Cardinalului de Retz, în care, făcând pro­cesul celor Doi ani de restauraţie, cu desvăluiri de taine şi cu violente proectări de lumină îndreptate răzbunător spre ascunzişurile mediului nostru politic, lovia pe rând în toţi cei ştiuţi, sau măcar bănuiţi, că, lucrând în umbră, l-au împiedecat sa dea ţării guvernarea pe care a dorit-o.

Iar, la câteva luni, scrisă repede şi făcând parte din aceeaşi campanie de pedepsire, Istoria României Sub cei trei Regi, amplă şi preţioasă prezentare critică a eveni­mentelor din ultimii treizeci de ani, în care, totuşi, isto­ricul apare nedespărţit de omul politic ale cărui supărări şi decepţii nu uită niciodată să le explice sau să le răzbune.

Şi, de atunci, mereu în luptă, când cu prezentul, când cu trecutul, d. Iorga îşi continuă implacabil această ac­ţiune de răfuială care, deşi îmbrăţişează şi decepţiile politice mai vechi, are totdeauna ca punct de plecare şi de oprire guvernarea recentă a «tehnicienilor».

Pe aceasta în deosebi nu poate s'o uite şi, hotărât s'o apere, nu ezită să ni-o înfăţişeze ca pe o acţiune cu ca­racter istoric care, de nu era întreruptă aşa de curând prin uneltirile adversarilor, trebuia să însemne, pe toate tărâmurile vieţii româneşti, o mare şi rodnică revoluţie.

Dar, oricâtă ardoare ar pune d. Iorga în apărarea «tehnicienilor» şi oricât de aprig s'ar arăta în loviturile pe care le împarte dealungul unui sfert de veac, nu ni-e greu să ghicim că, sub înfăţişarea aceasta războinică, se ascunde sbuciumul unui om a cărui conştiinţă e frămân­tată dramatic de mari şi dureroase îndoeli.

Chemat să guverneze după douăzeci şi cinci de ani de agitaţie ideologică şi silit să plece dela guvern înainte de a fi dovedit că ideologul poate fi şi un om de ac­ţiune capabil să descindâ şi să lucreze în mijlocul rea­lităţilor, d. Iorga nu se mai putea întoarce la locul de agitator fără să-şi pună serioase întrebări cu privire la rostul însuşi al activităţii sale politice.

Poate că şi înainte va fi stat uneori să-şi puie ase­

menea întrebări, dar atunci, răspunzând, găaia o bogată sursă de amăgire în chiar faptul că nu guvernase nici­odată. Cu cât era mai departe de guvern, cu atât se simţia mai îndreptăţit să-şi continue opera de frămân-tător al opiniei publice din care era de crezut că, odată, oricât de târziu, va rezulta şi posibilitatea morală a unui guvern ideal care să schimbe şi să îndrepte totul.

De rândul acesta însă, d-sa are în faţă guvernarea pe care a prezidat-o şi, deci, lipsindu-i posibilitatea de a se amăgi, conştiinţa nu-i mai poate răspunde decât făcându-1 să numere o nouă şi, desigur, şi cea mai grea decepţie a vieţii sale politice.

Căci guvernarea tehnicienilor, fără să fie cea mai rea dintre guvernările României şi fără să merite asprimea învierşunată cu care partidele şi mai toată presa noastră s'au repezit s'o judece, nu e însă guvernarea care tre­buia să încoroneze splendoarea fără pereche a celor douăzeci şi cinci de aai de acţiune morală şi ideologică.

Şi de aici întrebările pe care şi-Ie pune d. Iorga, de aici îndoielile care-i frământă conştiinţa şi de aici nevoia de a-şi prezenta viaţa politică într'o serie de cărţi care, oricât de agresive şi oricât de pornite spre răfuială, rămân totuşi actele de confesiune ale unui om care, ju­decând pe alţii, nu mai puţin se judecă şi pe sine.

E drept că, făcând aceasta, d. Iorga nu-şi recunoaşte nici-o greşeală şi nici-o slăbiciune.

Refugiat sub aripile mari ale autorităţii sale ca istoric, " d-sa îşi povesteşte viaţa în aşa fel, încât toate păcatele rămân să cadă numai asupra societăţii care n'a putut sa-1 urmeze pe culmile înalte ale idealismului său politic.

Un om neînţeles, nedreptăţii şi prigonit, — aşa ni se înfăţişează d. Iorga, lăsând ca mustrarea Istoriei să apese cât mai greu pe ultimul sfert de veac al politicii româneşti.

Dar chiar acoperit cu explicaţiile atât de prielnice pe care i-le oferă din bielşug istoricul şi literatul, d. Iorga nu ne poate ascunde că, politiceşte, e o conştiinţă care sufere şi care, prin însuşi faptul că a pornit pe calea confesiunilor, ne invită să participăm la frământările ei nu numai ca martori, dar şi ca judecători.

Să judeci însă pe d. Iorga? Ce lucru anevoios şi plin de riscuri! Cine, într'adevăr, în ultimii ani, îndrăznind sa facă pe judecătorul, nu şi-a văzut sentinţele spăr-gându-se neputincioase la picioarele omului, care, cu cât părea mai doborât politiceşte, cu atât se smulgea mai violent de sub puterea de judecată a contemporanilor? Câţi publicişti nu şi-au frânt condeiul încercând temerar să judece pe cel care este atât de grea de judecat?

Deci nu ca judecători venim să scrim aceste rânduri, ci ca unii cari, simţind frământările dramatice ale con­ştiinţei d-lui Iorga, am dori să coborâm înlăuntrul lor printr'o respectuoasă încercare de a le înţelege şi de a le explica.

Şi fiindcă e vorba de guvernarea tehnicienilor, nu se poate să nu ne întrebăm: De ce această stăruinţă de a preamări sau măcar de a apăra o guvernare care, prin rezultatele ei, nu poate fi aşezată de cât în rândul gu­vernărilor obişnuite?

Nu e oare d. Iorga, prin tot ce a dat politicii noastre, ca idei, ca impulsiuni şi ca orientări morale, mai presus

193 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

de nevoia de a căuta să-şi făurească merite dintr'o gu­vernare ca oricare alta?

Nu simte d-sa că, şi fără să fi fost ministru sau şef de guvern, pentru noi, politiceşte, rămâne o putere care, în cumpăna preţuirii, atârnă mai mult decât toţi miniştrii şi de cât toate guvernele ?

Şi atunci de ce râvna de a se făli cu valoarea unei guvernări mărunte, când moral şi ideologic, d-sa domină atât de covârşitor întreaga noastră viaţă politică?

Răspunsul e unul singur: D. lorga, în politică, n'a vrut să fie numai un lansator de idei, un răscolitor de suflete şi un dătător de direcţii morale, ci a vrut să fie şi un om de acţiune cu posibilitatea de a crea şi de a înfăptui. i Cetiţi-i «Memoriile» şi mai ales urmăriţi confesiunile din cele două cărţi: «Istoria României sub cei trei Regi» şi «O viaţă de om aşa cum a fost», — şi veţi vedea ca ceea ce domină existenţa politică atât de sbuciumatâ a d-lui lorga este năzuinţa d-sale continuă de a descinde din lumea ideilor pe terenul acţiunii pozitive. Toate amărăciunile, ca şi toate satisfacţiile d-sale politice, — ba, mai mult de cât atât: toate atitudinile d-sale faţă de oameni şi evenimente, — nu pot fi înţelese şi explicate de cât dacă Ie privim în lumina acestei năzuinţi. Nefe-ficit şi gata să răstoarne totul ori de câte ori rezistenţa mediului nu i-a îngăduit să fie mai mult de cât un cărturar, şi, dimpotrivă, nespus de fericit şi pornit spre toate indulgenţele ori de câte ori i se dă măcar iluzia că, lângă omul de idei, apare şi omul de acţiune. •»

Uitaţi-vă numai cu ce naivă bucurie de copil ne po­vesteşte că, la Iaşi, în timpul războiului, printr'o acţiune neştiută de puternicul Ionel Brătianu, d-sa şi cu poetul Vlahuţă au determinat pe Regele Ferdinand să dea acel istoric manifest care făgăduia ţăranilor din tranşee expro­prierea şi dreptul la vot.

Sau cu câtă mândrie povesteşte şi faptul că, tot la Iaşi, în împrejurări în care guvernanţii îşi pierduseră capul, d-sa şi cu poetul Ion Buzdugan au pus la adăpost Familia Regală scapând-o de lovitura unui complot bolşevic.

Două fapte care multă vreme au rămas îngropate în ţinutul intimităţii şi pe care d. lorga le aruncă dintr'o-dată în lumina Istoriei, numai fiindcă, prin amândouă, d-sa ni se poate înfăţişa şi ca un om de acţiune.

Iar, mai departe, priviţi cât de îngăduitor se arată d. lorga atunci când vorbeşte despre cea dintâi expe­rienţă făcută cu votul universal, — adică despre Camera aleasă în 1919, al cărei preşedinte a fost d-sa. Erau adunate în haosul acelei Camere toate elementele pre­vestitoare ale politicii de care se plânge astăzi d. lorga, şi, totuşi, vorbind despre şedinţele ei, d-sa se arată nu numai binevoitor, dar îi descopere şi virtuţi nebănuite oare-1 fac sa condamne cu asprime actul de dizolvare venit aşa de curând.

Fiindcă, prezident al acelei Camere, d. lorga îşi poate da încă odată satisfacţia de a se prezenta în faţa Istoriei ca un om de acţiune. , Şi câte alte exemple n'am putea aduce pentru a do­vedi ardoarea cu care d. lorga urmăreşte necontenit trecerea cărturarului dela ideologie la acţiune.

Mi-aduc aminte de o conferinţă a d-sale ţinută la Craiova, nu cu mult înainte de guvernarea tehnicienilor. Vorbind atunci despre cultură pe care o definea în aşa fel în cât să poată condamna încăodată păcatele învăţă­mântului nostru care, pierdut în abstracţiuni şi cultivând intelectualismul desfăcut de viaţă, nu ne-ar pregăti în­deajuns pentru munca creatoare, d. lorga ne mărturisia la urmă fericirea pe care o simte oridecâteori, lăsând

la o parte preocupările cărturarului, se duce să-şi lucreze singur frumoasa grădină din Vălenii de Munte.

«Ei, da, sunt grădinarul grădinii mele, — ne spunea D-sa cu vădită mândrie — după cum de ani de zile mă ostenesc să fiu şi grădinarul societăţii româneşti»-

Era în acele cuvinte mult adevăr, dar, desigur, şi foarte multă literatură pe seama unor mărunte îndeletni­ciri la care d. lorga va fi recurgând uneori ca la un mijloc de recreaţie şi în care, de bună seamă, grădi­narul nu apare de cât ca o prelungire a cărturarului sau a poetului.

Dar tocmai această literatură dovedeşte cât de pu­ternică şi cât de chinuitoare îi e dorinţa de a evada din ideologie şi cât de mare preţ pune pe orice împrejurare care l-ar putea prezenta ca fiind şi omul unei acţiuni de înfăptuire.

De aceea avem uneori şi impresia că, pentru d. lorga, «Şcoala de Misionare» din Văleni înseamnă parcă mult mai mult de cât «Istoria Imperiului Otoman». Fiindcă aceasta din urmă e numai o carte care-1 arată ce este într'avdevăr — adică istoric şi cărturar, — pe când cea dintâi e o faptă în care se vede aşa cum ar vrea să fie, — adică un om de acţiune.

Şi, evident, că şi noi, în politică, l-am dorit pe d. lorga aşa cum se doreşte d-sa.

Toţi câţi l-am urmat acum douăzeci şi cinci de ani, am dorit să-1 vedem biruitor nu numai prin puterea de a răspândi idei, ci şi prin capacitatea de a le înfăptui.

Discipoli credincioşi din primul ceas al strălucitei sale apariţii şi rămânându-i sufleteşte aproape chiar când împrejurările ne-au îndepărtat, noi l-am dorit, într'adevăr, suit pe culmile politicii româneşti, pentruca, stăpân pe toate mijloacele de acţiune, să ne poată da şi ca faptă, ceea ce ne dăduse ca ideologie.

Şi, totuşi, după douăzeci şi cinci de ani de prodi­gioasă frământare, d. lorga n'a izbutit să fie mai mult de cât ce a fost la început. Rămas pe vechea-i poziţie de cărturar îndrumător, d-sa a făcut necontenit operă de critic şi de moralist, fără să ajungă să-şi creeze condi­ţiile în care să se poată realiza şi ca un om de acţiune politică.

Să fie aceasta numai din vina societăţii noastre care, prin păcatele ei, ar fi împiedecat triumful deplin al d-lui lorga? Dar societatea este aşa cum o cunoaştem, şi chemarea omului politic este tocmai de a şti să cons­truiască plecând dela oamenii şi realităţile care sunt.

îşi poate cineva închipui pe Mussolini stând să critice păcatele societăţii şi aşteptând alţi oameni şi alte mora­vuri pentru a fi constructorul politic al unei Italii noui ? Dar atunci n'ar mai fi Mussolini, oricât idealism s'ar cuprinde în critica şi în aşteptarea lui.

Deci pricina insuccesului politic trebuie căutată în însuşi d. lorga, şi anume, după părerea noastră, în chiar cărturarul care este d-sa.

Din pricina acestui cărturar, d. lorga n'a putut păşi pe terenul vieţii publice decât întovărăşit de acea timi­ditate în acţiune care caracterizează îndeobşte pe toţi marii intelectuali.

îndrăzneţ în mijlocul ideilor, d. lorga a fost totdeauna timid şi stângaci în mijlocul oamenilor şi al realităţilor.

Cine ar putea tăgădui caracterul profund revoluţionar al apariţiei d-sale în politica românească ? Infruntător neîndurat al vechilor partide şi crainicul unei totale în­noiri politice, aşa a apărut omul spre care, cel puţin o clipă, s'au întors îngrijorate privirile întregei noastre oligarhii.

Dar revoluţionarismul d-lui lorga, atât de prezent ca

194 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAINL

idei, ca frază şi ca atitudine, n'a trecut niciodată dincolo de masa de scris sau dincolo de tribuna vorbitorului, pentru a lua şi forma unei acţiuni organizate.

Consumat ideologic şi verbal, acest revoluţionarism se îndulcea sau dispărea cu totul oridecâteori trebuia să purceadă la faptă.

Cel care, scriind şi vorbind, apărea ca un vifor venit să răstoarne toată vechea aşezare a politicii noastre, devenia un timid şi un neîndemănatec atunci când vroia să descindă pe terenul propriu zis al acţiunii.

Fiindcă intelectualul autentic are îndrăzneala gândirii, dar nu are şi îndrăzneala faptei. Făcut să trăiască în lumea spiritualului, el nu se poate mişca în lumea vre­melnicului, iar când totuşi încearcă, o face stângaci, fără siguranţă şi fără eficacitate.

Uitaţi-vă, într'adevăr, la toţi intelectualii noştri mai de seamă şi vedeţi la ce rezultate lamentabile au ajuns oridecâteori, pe lângă activitatea lor de oameni ai cărţii şi ai ideii, au ţinut cu orice preţ să aibe şi o activitate politică. Porniţi cu semeţe gânduri de a domina politi­cianismul, toţi au sfârşit ca naufragiaţi sau, ceeace este şi mai trist, ca furnizori de lustru ideologic la dispoziţia unor partide în care ei nu ocupă decât un loc dureros de lăturalnic.

Cazul domnilor Mehedinţi şi Rădulescu-Motru este îndeajuns de vorbitor.

Şi chiar d. Octavian Goga, la care funcţiunea de scriitor apare îngemănată şi cu robustul simţ de orientare al oerilor mărgineni, de câteori nu se amăgeşte d-sa soco­tind drept act politic ceeace nu este decât literatură?

Deci d. Iorga, atât de împovărat de erudiţie şi amin­tind uneori pe cărturarii izolaţi din Port-Eoyal, trebuia să cunoască şi mai dureros zădărnicia efortului de a se realiza politiceşte.

D-sa a încercat aceasta ani dearândul, desfăşurând o voinţă şi mijloace pe care nu le-a avut niciunul din in­telectualii noştri, şi totuşi, după atâtea lupte, ne apare şi astăzi ca cineva care stă să bată zadarnic la porţile politicii româneşti.

Din câţi oameni mari s'au ridicat în cultura noastră, niciunul, după Eminescu, n'a trăit mai intens tragedia Albatrosului lui Baudelaire, de cum a trăit-o d. Iorga.

Coborând de pe înălţimile spiritului şi vrând să pă­şească pe terenul politic, d-sa s'â încurcat totdeauna în aripile prea mari ale intelectualităţii.

Ceeace-I ajuta să xboare, îl împiedeca să meargă. Dela început, timiditate în acţiune, sau, şi mai precis,

frica de orice act care ar fi putut să-l înfăţişeze ca revoluţionar.

Iată-1 vorbind întâia oară in Parlament, Omul care, prin puterea scrisului său, răscolise o în­

treagă ţară şi crease o nouă conştiinţă politică, se în-tâlnia acum faţă în faţă cu reprezentanţii oligarhiei. Toţi aveam sentimentul că ne găsim la o mare răspântie a vieţii noastre publice şi aşteptam cu înfrigurare formi­dabila ciocnire istorică dintre omul nou şi oamenii vechi ai României.

Dar în locul acestei ciocniri, care trebuia să însemne cea dintâi trecere hotărâtă dela idee la acţiune, d. Iorga ne-a surprins cu o domoală şi amabilă cuvântare în care n'a făcut altceva decât să asigure clasa conducătoare că d-sa nu e de loc «revoluţionarul» sau «nebunul» despre care se dusese vestea, ci e un om foarte cum se cade cu care se poate sta de vorbă şi cu care chiar se poate lucra.

Ici, colo, câteo ridicare de glas şi câte un adevăr spus mai cu asprime, dar, luată în tot, cuvântarea apărea ca o dureroasă dare îndărăt.

Cel care îndrăznise atât de mult la masa de scris, se dovedia acum a fi cu totul intimidat de prestigiul şi forţa clasei conducătoare.

Nimic ofensiv, nimic din hotărârea de a se consolida pe propria-i poziţie şi de a respecta concluziile care se desprindeau atât de luminos din activitatea de până aci a cărturarului şi a scriitorului.

Dimpotrivă, trecând peste sensul moral şi politic al mişcării pe care o deslănţuise, d- Iorga se recomanda oligarhiei ca un om aşezat şi foarte de treabă a cărui colaborare poate fi oricând cerută şi utilizată.

Şi, de atunci, în toate manifestările d-sale, a rămas statornică tendinţa de a-şi netezi asperităţile şi de a-şi impune atitudini care să-l poată apropia de clasa con­ducătoare.

Ori aceasta însemna înlăturarea oricărei posibilităţi de a birui în politică.

Două drumuri avea d. Iorga pentru a se realiza po­liticeşte : unul pe care pornise la început, adică războiţii fără cruţare împotriva oligarhiei, iar celălalt, drumul o-bişnuit pe care mergeau toţi, adică adaptarea la mediul politic.

Neavând însă curajul de a merge mai departe pe cel dintâi şi fiind prea mare şi prea mândru pentru a merge făţiş pe cel de-al doilea, d-sa a rămas să-şi împrăştie formidabila-i energie pe linia frântă a ezitării care, practic, nu putea duce nicăieri.

In locul unui singur Iorga, mergând hotărât pe un singur drum, am avut mereu doi Iorga: unul care ataca oligarhia, iar celălalt care umbla să se apropie de ea. De câte ori oligarhia părea că-şi deschide braţele, de atâtea ori d. Iorga îşi abandona sau îşi îndulcea mişcarea pe care o crease, şi de câte ori bunăvoinţa oligarhiei se do­vedea a fi numai un joc politic, de atâtea ori d. Iorga se întorcea mânios la vechea-i atitudine de revoluţionar.

Lucrul acesta se vede destul de clar în Istoria Ro­mâniei Sub cei trei Regi care, aproape în întregime, nu e decât Istoria raporturilor dintre d. Iorga şi clasa conducătoare.

Cetiţi, de pildă, paginile, cu păreri atât de des schim­bate, pe care istoricul le consacră lui Ion I. C. Brătianu.

La nimic n'a ţinut mai mult d. Iorga decât la apro­pierea politică de acest om care întrupa atât de impu­nător puterea şi prestigiul clasei noastre conducătoare.

Setos de acţiune, dar purtând cu sine complicaţiile sufleteşti ale cărturarului care-1 făceau impropriu pentru integrarea in mijlocul realităţilor, d. Iorga a crezut, într'adevăr, că va putea ajunge la această integrare fă-cându-şi un punct de sprijin din prietenia cu Ionel Brătianu.

Două cuvinte schimbate întâmplător cu şeful atotpu­ternic al partidului liberal, şi d. Iorga avea sentimentul că, din cărturar izolat, a devenit un om de efectivă acţiune politică.

Ce să mai vorbim de momentele când Ionel Brătianu însuşi căuta să aibe întâlniri şi discuţii politice cu marele nostru istoric? După fiecare întrevedere, aranjată meşter cu tot ritualul menit să sublinieze importanţa politică a faptului, d. Iorga pleca cu convingerea că a ajuns acum un factor decisiv în mersul politicii româneşti.

Dar Ionel Brătianu era numai un om de realităţi care, în socotelile Iui politke, înţelegea din când în când să utilizeze şi forţa morală a cărturarului, pe când d. Iorga era totdeauna Albatrosul care, căzut din cer, se silia să meargă şi pe pământ.

De aici, evident, nestatornicia legăturilor care se ru­peau tocmai când păreau mai bine închegate şi de aici

195 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

şi schimbările atât de dese pe care le întâlnim în păre­rile exprimate de d. Iorga ca istoric.

O părere bună, când Ionel Brătianu dădea iluzia unei apropieri politice, şi o părere rea când d. Iorga, repede desmetecit, înţelegea că totul n'a fost decât jocul unei abilităţi.

Şi, astfel, ani de-a rândul, ne-a fost dat să asistăm la această hărţuială de uzură care, dacă putea duce la slăbilirea le ntă a oligarhiei, nu putea duce însă şi la în­tărirea politică a d-lui Iorga.

Căci, iată, a doua zi după războiu, am avut împre­jurări nespus de prielnice în care iorgismul ar fi putut descinde din domeniul ideologiei pe terenul acţiunii crea­toare. La sdruncinarea profundă a vechilor partide, se adăoga o stare de spirit făcută parcă anume pentru tri­umful politic al d-lui Iorga.

Din adîncurile răscolite ale ţării, se ridicau tumultuoase curentele doritoare de înnoire care, deşi pretindeau a fi opera tranşeelor, erau în realitate produsul vechilor idei iorgiste pe care războiul nu făcuse de cât să le deslăn-ţuie sub forma violentă a ţărănismului politic.

Cine-ar fi fost mai indicat să iea de la început con­ducerea acestui ţărănism, dacă nu părintele lui inte­lectual, — adică d. Iorga?

Dar d. Iorga nu mai era de mult la locul d-sale. încercarea de a căuta puncte de sprijin în sânul oligarhiei îl îndepărtase de sensul adevărat al mişcării pe care o crease, în cât acum, după războiu, d-sa se vedea strein în mijlocul propriei sale biruinţi.

Căci în ceasul acela de teribilă răscolire a maselor ţărăneşti, biruia, într'adevâr, iorgismul, dar fără d. Iorga.

Şi cât n'ar fi câştigat politica românească dacă d-sa, măcar atunci, dând la o parte preocupările şi timiditatea cărturarului, consacrându-se în întregime acţiunii politice şi coborând cu răbdarea necesară în mijlocul oamenilor şi al pasiunilor, ar fi devenit centrul de cristalizare al acelei grupări haotice care a fost Federaţia şi care, oricât de odioasă prin telurismul şi vulgaritatea manifestărilor ei, era totuşi cazanul în care fierbeau forţele politice ale viitorului.

Din ceea ce era tumult şi incoerenţă, s'ar fi închegat un nou şi mare partid prin care d. Iorga s'ar fi putut, însfârşit, realiza politiceşte şi ca idee, şi ca acţiune.

Iniţiativa însă a trecut de partea altora, forţele noui s'au cristalizat în altă direcţie, iar d. Iorga a rămas şi mai departe acelaş căutător de alianţe prin care cărtu­rarul se doria ancorat în mijlocul acţiunii politice. Cu deosebirea numai că, de rândul acesta, alianţele trebuia să şi-Ie caute în două direcţii: când în jos, spre frontul ofensivei ţărăneşti, când în sus, spre vechea clasă con­ducătoare.

Şi a încercat, într'adevâr, tot felul de tovărăşii în care d-sa a fost pe rând, şi cu aceeaşi nestinsă ardoare, când revoluţionar în mijlocul asaltului ţărănist, când apără­torul ordinei şi, prin aceasta, sprijinitorul partidului liberal.

Toate tovărăşiile însă s'au încheiat fără niciun rezultat, fiindcă, în toate, d. Iorga a fost prea mult cărturar şi

„prea puţin om politic. Slujind pe toţi, d-sa n'a fost slujit de nimeni. De aceea, în momentul suprem al activităţii d-sale

politice, când voinţa Coroanei 1-a chemat să prezideze guvernul tehnicienilor, d. Iorga se găsea atât de singur şi atât de izolat politiceşte, în cât, ca să poată păşi la lucru, în ţara pe care o frământase douăzeci şi cinci de

ani, d-sa a trebuit, pe de o parte, să-şi întovărăşească stângăcia şi ezitările cărturarului cu abilitatea şi faima de om realist a d-lui C. Argetoianu, iar, pe de altă parte, lipsa unui partid propriu s'o înlocuiască prin car­telul electoral încheiat cu liberalii.

Ce putea însă să rezulte din această tovărăşie, de cât o guvernare îngrădită dela început în posibilităţile ei de acţiune, o guvernare debilă şi măruntă, fără îndrăs-neala şi fără elanul creator, şi am putea zice revolu­ţionar, pe care i-1 dorise Coroana?

De geaba se silia d. Iorga să provoace acest elan prin imboldul aprig al frumoaselor cuvîntări politice care exprimau atît de mişcător idealismul şi setea de acţiune a cărturarului, de geaba căuta să înfrîngă rezis­tenţa organizată a rutinei pentru a impune concepţii şi metode noui de lucru, şi de geaba erau şi colaborările de elită pe care şi-Ie asigurase la cele patru sau cinci departamente, fiindcă, ancorat în mediul otrăvit al poli­ticianismului, guvernarea tehnicienilor putea fi o bună guvernare obişnuită, nu însă şi o guvernare revoluţionară capabilă să dărîme şi să construiască în acelaş timp, ducînd la rezultatul istoric al unor mari şi hotărîtoare reforme.

Căci nu poţi guverna în spirit şi cu tendinţe reforma­toare, dacă, mai întâiu, nu eşti stăpânul absolut al me­diului politic din Capitală care, cu presa, cu intrigile şi cu toate forţele lui văzute şi nevăzute, te poate constrânge la o grăbită capitulare ori de câte ori vrei să te smulgi din făgaşul guvernărilor obişnuite.

Dar mijloacele de a stăpîni acest mediu nu ţi-le pot da decît doi factori: sau ţara, sub forma unei irezistibile mişcări populare, sau Coroana, sub forma deplinelor puteri care se acordă în ceasul teribil al unei mari şi evidente primejdii.

Ori d. Iorga n'a avut nici una, nici alta, şi atunci, intrînd cu mînile goale în viesparul politicianismului, d-sa nu putea isprăvi de cît cu acea sfîşietoare mărtu­risire a neputinţei de a lucra cuprinsă în vestitele cu­vinte: eu nu sunt eu, — cuvinte pe eâre uşurinţa şi neseriozitatea noastră le-au transformat repede în prilej de zeflemea, dar care închid în ele toată drama politică a marelui nostru cărturar.

Să vezi, într'adevâr, că întreaga politică a României se mişcă pe temelia morală creată de tine, să vezi pe atâţia ridicându-se şi făcând carieră cu ideile tale, să vezi că din comoara scrisului tău se hrănesc astăzi toţi cei cari fac pe revoltaţii, pe moraliştii şi pe îndreptăotrii de ţară, şi totuşi tu, ţinut la o parte, să nu poţi veni cu fapta, acolo unde eşti atât de prezent şi ca spirit şi ca idee, — iată drama pe care o trăeşte d. Iorga şi care explică toate manifestările d-sale recente.

Este drama unei minţi geniale care, dîndu-se ţării sub forma unui Socrate, sufere că nu i-se poate da şi sub forma unui Pericle.

Dar vremea nu-i trecută. Dar dacă, mâine, se va ivi una din acele situaţii

fără eşire care ar reclama imperios un guvern al des-meticirii generale, poate că atunci, în jurul d lui Iorga, se vor grupa spontan toate forţele acestei ţări pentruca, aşezându-1 la cârmă, să-i dea ceea ce nu şi-a putut da singur, — adică: posibilitatea de-a guverna şi de-a înfăptui.

Dar şi atunci d. Iorga nu trebue să uite că Pericle înfăptuitorul a gonit din Atena pe Thucydide istoricul,

D. TOMBSC¥

1% ©B.C.U. Cluj

SPRE O ŞCOALĂ NOUĂ In ultimii cinci, şase ani s'a vorbit continuu de fişa

individualităţii şcolarului, dar s'a vorbit în lumea res-trînsă a profesorilor, încă şi aci numai în cercul profe­sorilor de filosofic Este timpul ca şi publicul cel mare să fie pus în curent cu această chestiune, fiindcă ea este legată de întreaga organizare a învăţământului pu­blic. Fişa individualităţii şcolarului, cînd va deveni o realitate, va aduce după sine o nouă viaţă, atît în pre­gătirea intelectului, cît şi în educarea morală a tinerimei. Ea pregăteşte drumul spre o şcoală nouă.

Ce este fişa individualităţii şcolarului, cum se reali­zează şi ce scop se urmăreşte prin realizarea ei în şcoală ?

1. Mai întîi, ce este fişa individualităţii şcolarului? Este foaia sau carnetul în care sunt trecute diferite întrebări asupra antecedentelor familiare şi personale precum şi asupra structurii psihofiziologice a şcolarului; întrebări la care este ţinut să răspundă acel însărcinat cu educaţia şcolarului. S'au publicat şi la noi mai multe modele de asemenea fişe, dintre care cităm în ordine cronologică următoarele: în editura Ministerului de In­strucţie, încă din 1926, Foaie pentru observarea indivi­dualităţii şcolarului; de către Seminarul pedagogic universitar «Titu Maiorescu» din Bucureşti, s'a tipărit în 1929 Foaie de îndrumare pentru alcătuirea portre­tului psihologic al şcolarului; în 1930, Societatea pro­fesorilor secundari de pedagogie din România, a' editat Mii'Carnet şcolar (medico-pedagogic); puţin după aceasta d. Ioan Gh. Biber, profesor de filosofie şi pedagogie la şcoala normală C. Negri din Galaţi, publică. Studiul in­dividualităţii, foaie de observaţie şi chestionar; în 1932, avem o Foaie pentru observarea individualităţii copilului dela grădinile de copii, alcătuită de Amina I. Rădulescu-Pogoneanu; în 1933 apare Registrul individualităţii şcolarilor, de Radu Manoliu şi Dr St. Bârsăneacu, pro­fesori din Iaşi; în sfîrşit, tot în cursul ultimilor doi ani, a apărut o Foaie pentru observarea individualităţii şcolarului, alcătuită de Institutul pedagogic român din Bucureşti şi tipărită la «Cartea Românească»; Fişa personală întocmită de Institutul de psihologie experi­mentală din Cluj — sub direcţia D-lui Profesor FI. iŞte-fănescu-Goangă, iar acum de curînd Fişa pedagogică, în editura Casei Şcoalelor din Bucureşti, cu lămuriri pentru utilizarea ei de Iosif I. Gabrea.

Toate aceste publicaţii, unele în mod sumar, altele în mod mai detailat, provoacă, prin întrebările puse, observaţiile educatorului asupra antecedentelor şi actualei constituţii fizice şi psihice a şcolarului. Cum este să­nătatea părinţilor? Ce pregătire şcolară au părinţii? An­tecedentele sociale şi psihologice ale şcolarului; mani­festările intelectuale, temperamentale şi morale ale acestuia; cum îi sunt atenţia, perceperea, memoria, imaginaţia, gîndirea, e t c ? Cu un cuvânt, fişa individualităţii conţine un şir de întrebări, la care dacă se răspunde, obţinem portretul psihologic al şcolarului.

S'ar părea că alcătuirea unei asemenea fişe este un lucru uşor. Tocmai uşor însă nu este. Autorul fişei trebue «ă ştie cum să întrebe, adică cum să descoase firea şco­larului pentru a avea un portret exact. întrebările trebue -aă-pornească dintr'-O cunoştinţă adîncă ;a condiţiunilor

şi legilor după care se desvoltă sufletul omenesc în timpul copilăriei şi pubertăţii. Ele să nu fie nici prea greu de înţeles şi nici de prisos, ci just aşa cum cere nevoia. Mulţi autori, dorind un portret al şcolarului cît mai complet, fac greşala de a pune întrebări care depă­şesc cu mult mediul de viaţă al şcolarului. Alţii dimpo­trivă, se mărginesc la întrebări aşa de generale, încît acel ce răspunde are impresia că i se cere să deslege o ghicitoare.

In tot cazul, în alcătuirea fişei individualităţii şcola­rului, programul de întrebări rămîne partea cea uşoară. Partea cea grea o constitue elaborarea răspunsurilor date la întrebări. Binefacerile pedagogice vin de pe urma muncii aceluia care răspunde. Fişa nu are valoare decât prin realizarea ei.

I I . Cum se realizează fişa? Autorii diferitelor modele de fişe însoţesc publicaţia

lor de instrucţiuni şi lămuriri, avînd chiar grija să adauge următoarea recomandaţie: «Nu faceţi nici-o notare pe fişă, înainte de a ceti cu atenţie instrucţiunile; nu faceţi observaţiile decît după indicaţiile date de instrucţii».

Să fie însă îndeajuns cetirea instrucţiunilor, chiar ce­tirea făcută cu cea mare atenţie, pentru pregătirea aceluia care va avea nevoe să răspundă? Chestiunea merită să fie examinată îndeaproape, fiindcă ea este hotărîtoare.

Ce se urmăreşte prin fişă? Portretul psihologic al şcolarului; portret pe cît se poate complet şi mai exact. Să fie oare facerea unui asemenea portret în puterea ori şi cărui educator, după o singură cetire de instrucţiuni ?

Cunoaşterea psihologică a oamenilor, fie chiar a copiilor, este un lucru mai greu decît măsurătoarea unei suprafeţe de pământ. Cu toate acestea n'am auzit să-şi încredinţeze cineva măsurătoarea moşiei'mnui inginer hotarnic, care şi^a pregătit meseria numai prin cetirea de iustrucţiuni! Fie cît de nepretenţios inginerul hotarnic trebuie să fi trecut totuşi prin o şcoală de cîţiva ani, în care să fi

•învăţat mânuirea instrumentelor de precizie şi aplicarea calculului matematic la raporturile dintre lucruri.

Elaborarea portretului psihologic implică o pregătire tehnică şi teoretică mult mai minuţioasă decât aceea a inginerului hotarnic. Cînd această pregătire lipseşte, rea­lizarea fişei se transformă într'o simplă ocupaţie distrac­tivă sau plicticoasă, după caz, totdeauna fără folos, ori­câtă stăruinţă ar pune autoritatea şcolară şi oricâtă bunăvoinţă ar arăta educatorii. Realizarea fişei nu este o operă de improvizaţie.

Publicul cel mare să fie dar din vreme prevenit, pentru ca mai târziu să nu aibă decepţii.

Cu publicarea fişelor — şi am văzut că s'au publicat destule, — s'a făcut primul pas : nu cel greu. Pasul cel greu rămâne de făcut cu realizarea fişei. Aci este .toată greutatea.

A răspunde la întrebările puse pe fişa cu aprecieri subiective, chiar dacă acestea sunt cinstite, este tot una cu a nu răspunde de loc. Constituţia psihologică a şco­larului trebue redată în diagrame precise, care nu se pot obţine decât din raporturi măsurate cu unităţi uniforme. Din date culese intuitiv nu rezultă identificarea şcola­rului. De aceea, dacă pe fişa unui şcolar stă notat pă­rinţi sănătoşi, părinţi culţi, inteligenţă vie, atenţie îneor-

197 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

dată, memorie bună, purtare morală bună şi altele multe de acest fel, este inutil să cercetezi care este şcolarul descris-; o asemenea fişă este nerealizată, adică este fără valoare, fiindcă ea se potriveşte, nu unui şcolar ci multor şcolari, întocmai ca şi paşaportul pe care stă scris: talia mijlocie, frunte regulată, nas potrivit, gură regulată, barbă rasă, figură potrivită, etc. Fişa este destinată să cuprindă rezultatele obţinute, nu din simpla observaţie intuitivă, ci din observaţia bazată pe măsurătoare. Ceea ce interesează nu este faptul că şcolarul merită după aprecierea educatorului, să fie calificat ca şcolar bun, ci faptul că şcolarul stă într'un anumit rang faţă de tipul şcolarului român în genere, sau faţă de tipul şcolarului român dintr'o anumită regiune. Valoare nu au decât răspunsurile care sunt bazate pe o cercetare metodică asupra şcolarului.

Această cercetare metodică se învaţă în şcoli speciale şi anume în laboratoarele de psihologie experimentală şi în seminariile de pedagogie.

Aceste laboratoare şi seminarii au misiunea de a de­prinde pe viitorii educatori cu tehnica măsurătoarei. In ele se învaţă aplicarea diferitelor instrumente şi teste, adică a diferitelor mijloace obiective prin care se poate pătrunde în măsurătoarea funcţiunilor sufleteşti. In acelaş timp, laboratoarele şi seminarele pedagogice au misiunea de a etalona testele, aplicîndu-le la mii şi mii de şcolari, în scopul de a stabili o unitate de măsură uniformă pentru toţi. Căci, încă odată, n'are importanţă să ştim care este părerea subiectivă a profesorului X asupra şcolarului Y, ci important este să ştim ce rang are şco­larul Y, cu o anumită funcţiune sufletească a sa, în cadrul şcolarilor de aceiaş vîrstă cu el. Profesorul dintr'o localitate, populată de numeroşi cretini, poate să ia drept geniu ori şi ce mediocritate, aceasta nu sporeşte însă capitalul intelectual al ţării. Capitalul intelectual, ca şi capitalul material, se evaluiază pe baza unor măsuri uniforme. Laboratoarele au misiunea de a pune la dis­poziţia educatorilor aceste măsuri uniforme, testele eta­lon ate.

Prin urmare, realizarea fişei stă în strînsă dependenţă de activitatea laboratoarelor de psihologie experimentală şi seminariilor de pedagogie.

Laboratoarele şi seminariile au şi îndeplinit în parte misiunea lor. *

Educatorii care realizează astăzi fişele individualităţii şcolare cu destulă competinţă tehnică, sunt aproape cu toţii eşiţi din laboratoarele de psihologie experimentală dela Universitatea din Bucureşti şi Cluj, precum şi din seminariile de pedagogie, dela Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi. De asemeni, în misiunea cea grea de etalonare, aceleaşi laboratoare şi seminarii şi-au făcut — tot în parte — datoria. Corpul didactic are la dispo­ziţia sa, pentru a se ajuta la realizarea fişei, din partea laboratorului de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti, încă de pe acum teste etalonate pentru atenţia concentrată şi pentru memoria auditivă a cuvin­telor, care se pot dobîndi dela direcţia acestui laborator. La laboratorul de psihologie experimentală al Universi­tăţii din Bucureşti, se mai găsesc în curs de etalonare — şi care se va. desăvîrşi peste cîteva luni — testele pentru inteligenţa de toate vîrstele; pentru atenţia dis­tributivă şi deviată; pentru memoria silabelor fără sens, propoziţiilor, numerelor, formelor şi memoria durabilă; pentru asociaţia simplă, spiritul de imitaţie, imaginaţia creatoare, reprezentarea spaţială, etc. etc. Apoi teste pentru orientarea profesională în şcoală şi a bacalaurea­ţilor. Din partea Institutului de psihologie experimentală

din Cluj avem: teste neverbale de grup pentru măsurarea inteligenţii la copii (între 4 şi 14 ani); teste verbale de grup pentru măsurarea inteligenţii la adulţi (dela''14 ani inclusiv în sus); teste pentru măsurarea aptitudinii la desemn; teste şi chestionar pentru diagnosticarea tempe­ramentului, care de asemenea se pot obţine dela direcţia acestui Institut.

Am spus că laboratoarele şi seminariile universitare şi-au îndeplinit în parte misiunea. Prin aceasta am înţeles că de fapt ele ar fi putut, în aceşti cinci ani de cînd a început mişcarea în jurul fişei individualităţii şcolare, să producă mai mult. De ce n'au produs?

N'au produs din următoarea împrejurare. Testele, şi mai ales testele etalonate, nu se pot obţine

decît prin experienţe făcute asupra unui mare număr de şcolari. Ele nu se pot împrumuta din cărţi străine. Fiind destinate şcolarului român, ele trebuesc făcute pe croiala sufletului românesc. Pentru aceasta însă, laboratoarele şi seminarele universitare ar fi trebuit să aibă sprijin ma­terial şi cel puţin liberă intrare în mijlocul populaţiei şcolare. Nici măcar această liberă intrare n'au avut-o pînă acum. Dimpotrivă, ele au fost oprite să experimen­teze pe o scară întinsă în lumea copiilor, pe motivul că se turbură orarul şcoalei.

Această împrejurare a avut ca rezultat starea para­doxală de astăzi.

Prin lege, fişa individualităţii şcolare a devenit obli­gatorie. Articolul 118 din Legea învăţămîntului primar o impune în şcoala primară, iar articolul 103 din Legea învăţămîntului secundar o impune în şcoala secundară. Dar atît şcoala primară, cît şi şcoala secundară n'au cunoscut pînă astăzi experienţe făcute în massă asupra populaţiei lor şcolare. Realizarea fişei individualităţii şcolare, începe prin urmare înainte de a se fi stabilit unitatea cu care să se măsoare gradele de desvoltare ale sufletului de şcolar român.

Să sperăm totuşi că pe viitor această stare paradoxală se va înlătura prin o îndoită muncă din partea labora­toarelor şi seminarelor universitare şi în acelaş timp prin o mai prevăzătoare bunăvoinţă către ele din partea autorităţii şcolare.

I I I . Rămîne să mai vorbim despre cel de al treilea punct: scopul care se urmăreşte prin realizarea fişei individualităţii şcolare.

Asupra acestui punct nu este nevoe să insistăm prea mult. Asupra scopului, toată lumea pedagogică este de acord.

Fişa individualităţii şcolare este, în primul rînd, legată de marea reformă pe care spiritele contemporane vor să o introducă în organizarea învăţământului. Timpul nou cere o şcoală activă, în care şcolarul să-şi pună la încercare aptitudinile; să vină spontan înaintea lecţiunii profesorului, iar nu pasiv ca pînă acum. O asemenea şcoală activă nu se poate organiza decît pe măsura şco­larului. Fişa înlesneşte tocmai această măsură a şcolarului.

Educatorul avînd înaintea ochilor săi portretele psi­hologice ale şcolarilor, va şti să dea fiecăruia ce trebue şi cum trebue. El va da în orice caz un învăţămînt naţional, fiindcă portretele de şcolari, pe care le are înaintea ochilor săi, sunt naţionale. Astfel fişa inaugu­rează şi adevăratul învăţămînt naţional.

In al doilea rînd, fişa individualităţii este un certificat pe care este aşternută o diagnosticare cu mult mai corectă decum este aceea pe care o dă certificatul cu note de pînă acum. Selecţionarea şcolarilor din clasă în clasă, se va face dar într'un mod mai nepărtinitor.

In al treilea rînd şcolarul va avea din fişa sa perso-

198 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

nală indicaţii sigure carejsă-l orienteze tn profesiunea pe care vrea s'o îmbrăţişeze.

In sfîrşit, controlul învăţămîntului devine, pe baza fişelor şcolare, un fapt real. Căci educatorii care nu-şi fac datoria, sunt puşi prin existenţa fişelor în faţa unor dovezi de culpabilitate pe care le produc ei însuşi. Fi­şele vor spune ce ar fi fost capabili să realizeze şcolarii, iar răspunsurile şcolarilor vor spune ce au fost capabili profesorii să scoată din elevi.

Acest împătrit scop nu va putea fi atins într'un an, doi, sau chiar în mai mulţi. In cazul de faţă, după vorba poporului, graba strică treaba.

N'ar fi recomandabilă introducerea fişei în toate şcolile primare şi secundare, din primul moment. Să se introducă, deocamdată, acolo unde sunt educatori pregătiţi pentru realizarea ei. Avem în Bucureşti cîteva licee cu profesori

buni de filosofie şi cîteva şcoli primare cu directori în­ţelegători. Să se înceapă cu acestea. Apoi treptat să se treacă şi la celelalte licee şi şcoli primare unde se găsesc profesori care au lucrat prin laboratoarele şi se­minarele universitare. Să se lase educatorilor timp de pregătire, căci altfel ei se răsbună dîndu-ne o muncă de mântuială.

Pentru orientarea acelora care vor avea de realizat fişa individualităţii şcolarului, le recomandăm să se adreseze direct laboratoarelor de psihologie experimentală şi seminarelor de pe lîngă Universităţi. Cu începere de la 15 Noembrie 1934 apar în Bucureşti, editate de So­cietatea română de cercetări psihologice, Analele de Psi­hologie, Voi. I, 1934, care cuprind un bogat material bibliografic.

O. RĂDULESCU-MOTRU

IN CHESTIUNEA MEMORANDULUI

Coriolan Brediceanu către Alexandru Mocioni

Ilustrisime Domnule,

Despre cele întâmplate în Cluj am scriB M. D. Babeş şi ştiindu-vă pe acel timp în Budapesta, V'am ţinut deplin informat.

Convocaţi au fost numai advocaţii români şi prin Dr. Isac şi prin Coroian, şi de primit nu ne-a primit nici unul, nici altul.

Abia către 11 ore a venit dr. Isac şi ne comunică, cum că Coroian a voit să-i pa­ralizeze toată lucrarea, iar el cu Coroian nici decum nu voeşte să facă cauză comună.

La consultarea prima ne-am întrunit vre-o 14 advocaţi şi Aurel Mureşan din Braşov. Materialul prezentat de dr. Isac a constat din un extras al actelor de investigaţiune, din care s'a văzut, cum că afară de trei membri de comitet, (Mihalyi, Tripon, Suciu), toţi ceilalţi au fasionat necorect, divergent şi cu tendinţa de a se scăpa de responsa­bilitate.

Mai înainte am propus, ca apărarea sa nu se facă după persoanele incriminate şi după materialul încriminat, Ia ce s'au opus unii, dar in sfârşit s'a primit.

Ne-am înţeles apoi a ruga pe Onor. Co­mitet, care le desbătea la Coroian, ca să ţinem o consultare comună şi prin delegaţi s'a făcut înţelegerea cu înaltul Ministeriu ca să convenim în Câsina română.

Dr. Raţ a ocupat prezidiul şi dr. Isae raportează despre starea procesului, poves­tind în termeni plini de desaprobare diver­genţa fasiunilor. Poin-ul chestiunii a fost: ca după cauza procurorului acuzaţii sunt traşi la răspundere numai pentru «răspân­direa memorandului», şi mai mulţi dintre membrii Comitetului, în frunte cu Dr. Raţ, au negat răspândirea, crezând că în acest mod vor putea seăpa; alţii neagă că a fost şedinţă, când s'a desbătut memorandul, alţii

dovedesc alibi, alţii zic că nu Comitetul, ci «biroul» a făcut memorandul, şi ei nu ştiu de nimic.

Eu am zis că cu o fasiune atât de diver­gentă nu putem să ne prezentăm la per­tractare, nouă trebue să ni se dea o bază uniformă şi aceea nu poate fi alta, decât toţi să zică: noi l-am făcut (memorandul), noi l-am tipărit, noi l-am răspândit şi noi primim răspunderea. *

Dr. Raţ—care a fasionat că el fiind bol­năvicios nu a fost la şedinţă, când s'a des­bătut memorandul şi că el nu 1-a «răspân­dit»— s'a apărat cu mâni şi cu picioare de formula mea şi mi-a zis: voeşti să ne duci cu sila la Seghedin; Coroian încă nu afla de lipsă a se pune aşa mare pont pe fasiu-nile acuzaţilor, fiind treaba apărătorilor a suci şi răsuci lucrul, după cum cere inte­resul fiecărui acuzat. Dr. Frâncu — apără­torul d-lui Raţ — nu se lăsa nici într'un chip de orice portiţă, de a scăpa clientul său, şi nici nu va primi responsabilitatea pentru modalitatea mea, căci «nu voeşte ca să facem martiri cu sila».

Cu toate acestea majoritatea s'a apropiat de vederile mele şi aşa lăsându-se fiecărui acuzat dreptul a fasiona adevărul la ches­tiunile faptice, s'a formulat răspunsul ce are să-1 facă fiecare în esenţă şi fiecare are să primească responsabilitatea. Toate sfor­ţările unora a scăpa de responsabilitate pen-trucă nu a răspândit faptice «M» — sunt într'adevăr ridicole, faţă de propriile lor documente, la cari s'a provocat d-1 Brote, — care singur le-a aruncat acest proces după cap — ca să scape el — căci în acele docu­mente subscrise de Dr. Raţ, etc, se zice apriat: Comitetul a făcut M-ul, el I-a dat la tipar şi a plătit ca să-1 distribue.

După ce am susţinut părerea mea de trei ori am tăcut. Mâne zi ne-am întrunit numai vreo 5—6 şi am împărţit materialul de apărare.

Mie mi-a dat partea formală. Membrii Comitetului i-am întâlnit numai

în restaurante, altcum nu am mai con­venit cu ei.

După şoptituri ei au speranţă că Curia va sista procesul, sau cel mult numai în contra alor 5—6 inşi îl vor susţine. încre­dere reciprocă — după a mea părere — tiu se va putea între noi nici când restabili, fiind prea divergente tendinţele în fond. Procesul —mi frică—va avea tot aşa de slab rezultat ca cel al «Replicei», prin care pro­ces s'a desvoltat valoarea Eeplicei, deosebit în ochii străinilor. Până acum nu am ob­servat vre-o grije sau îngrijire ca cauza noastră, adevărul ei să iasă triumfătoriu ce e lucru greu luând în socotinţă slabele şi nedădatele noastre puteri — părea nu a r i i acesta primul scop; — ci se lasă lucrurile în grija- lui Dumnezeu, căci acea alarmă ce se poate face, ori iasă bine, ori iasă rău cauza—aceea tot se poate face şi se va face. Poate epistola II. Voastre i-a necăjit cum­plit şi o să o folosească—după ce trece pro­cesul, ca şi până aci... Iată trădare, etc.

Sper că mai avem ocaziune â ne întâlni şi după ce voiu afla toată tendinţa voiu vedea ce o să fac, căci nici apărarea nu o pot primi la caz de va da Lucaciu sau alţii din B. vre-o marşrută care nu-mi convine,

Primiţi, afirmările deosebitei mele stime cu care vă rămân,

Al Ilustrităţii Voastre, Devotat (ss) BREDICEANU

Lugoj, în 18 Februarie 1894.

199 ©B.C.U. Cluj

PROBLEME SOCIALE

Orientări sociologice Cercetătorul atent al mişcării sociologice din ultimul

timp, poate surprinde cu uşurinţă orientarea ei spre o integrare treptată în istorie. Sociologia, născută în mare parte din filosofia socială şi din filosofia istoriei, a de­butat ca ştiinţă prin speculaţii şi teorii generale, cu un caracter vădit de neactualitate. Problemele privitoare la metodă, la cunoaştere, la clasificarea societăţilor, la na­tura vieţii sociale aveau întâietate faţă de ori care altă problemă. Şi astăzi încă, o parte însemnată a sociolo­gilor nesocotesc cu desăvârşire problemele sociale ale zilei. Faptul poate să pară destul de curios, dacă n'ar fi îndreptăţit de teama alunecării în preocupări politice. Sociologia actualităţii scapă mult mai greu de o colorare politică, decât cea preocupată de probleme veşnice. To­tuşi îndrumarea sociologiei spre realitatea prezentă tre­buia să se întâmple cu necesitate. Este un proces firesc de adaptare a ştiinţei sociale la problemele vii, ridicate de frământările sociale contimporane. Nu trebue să se uite că sociologia s'a născut înc perioada capitalistă ca o necesitate de cunoaştere ştiinţifică a problemelor ivite în acest răstimp. Dacă ea n'a răspuns dela început che­mării decât prin şcoala marxistă, nu putea să se ţină multă vreme pe altă poziţie. Orientarea sociologiei spre realitate s'a întâmplat mai ales după războiu, impusă de nevoile sociale mult mai adânci şi mai tulburătoare decât înainte* Astfel, în Kusia sovietică sociologul a devenit inginer social. Intr'o ţară în care se încearcă o expe­rienţă socială uriaşă, cu gândul de a pune bazele şi de a clădi cu vremea un nou tip de societate, nici nu se putea întâmpla altfel. Cui se putea adresa o asemenea mişcare, cu asemenea scopuri decât specialiştilor în pro­blemele sociale ? Fenomenul s'a petrecut la fel şi în Italia fascistă. Şi acolo ştiinţele sociale au fost prinse în opera de reconstrucţie a realităţii sociale. Dar în aceste două ţări fenomenul nu înfăţişează nimic deosebit. Politica lor nu s'a declarat nici un moment împotriva ideologiei şi nici a spiritului ştiinţific. De aceea nu ne putem aştepta să întâlnim vreun aspect inedit decât în Germania. Ne ocupăm deci, ceva mai larg de ea.

Multă vreme sociologia s'a desvoltat pe două căi di­ferite, ca o ramură independentă, de ştiinţă obiectivă şi o ramură practicată chiar în sânul mişcărilor politice, subordonată acestora. Mişcările de stânga ău avut în­totdeauna „o concepţie sociologică la bază. De aceea s'ar putea crede că în Germania, în care a triumfat o miş­care de extremă dreaptă, sociologia trebuia să cadă în disgraţie, ca o ştiinţă adoptată cu tenacitate de curen­tele politice cari trebuiau stârpite. Totuşi fenomenul nu s'a întâmplat aşa. Dintr'un instinct de conservare destul de sigur, sociologia s'a îndreptat ea însăşi spre proble­mele naţionale germane, încât noul regim a găsit în ea mai de vreme o aliată, decât o adversară. Apoi regimul însuşi, prin logica opoziţiilor trebuia să satisfacă printr'o sociologie nouă, naţională, nevoile pe cari le-a manifestat publicul german îndepărtat de concepţiile adverse. Na-ţional-socialismul trebuia să opună o sociologie naţională preocupată de problemele germane, sociologiei generale, preocupată de problemele universale. Cu atât mai mult că noul regim păstra în principiu programul socialist, numai că îl formula în cadre naţionale, anti-marxiste. Astfel asistăm la o naţionalizare a sociologiei, şi dacă

putem întrebuinţa expresia, la o germanizare treptată a ei. De remarcat mai ales trei cazuri: al lui Max Rumpf, al lui Ountker Ipsen şi al lui llans Freyer.

Max Rumpf a formulat încă în 1931 o sociologie ger­mană a poporului care nu e decât o sociologie a popo­rului german, în lucrarea Deutsche Volkssoxiologie im Rahmen einer Soxialen Lebenslehre (Nurnberg, Krische & Co.). El afirmă răspicat chiar dela început că sociologia formală nu ne mai poate azi mulţumi, sociologia trebue să se apropie de realitate, să devină studiul vieţii sociale reale. Miezul acestei vieţi sociale de care trebue să se ocupe un sociolog german îl formează viaţa socială ger­mană şi mai ales viaţa socială (şi culturală) prezentă a poporului german. In lumina acestei concepţii încearcă apoi Rumpf o tipologie şi o analiză sociologică a vieţii sociale populare germane. Remarcăm însă că Rumpf şi-a formulat teoria în afară de politica militantă, ceeace nu mai e cazul cu ceilalţi doi sociologi amintiţi.

Ounlher Ipsen şi Hans Freyer au fost câştigaţi dela început de mişcarea naţional-socialistă şi acum încearcă amândoi să orienteze cercetările sociologice in lumina acestei concepţii politice. Ne referim mai ales la lucrarea: Programm einer Soxiologie des Deutschen Volkstums (Berlin, 1933) a celui dintâi şi Ia articolul: Gegenwarts-aufgaben der deutschen Soxiologie (în Zeitschrift fur die Gesamte Staatswissenschaft, 95 Bd. Heft 1, 1934) al celui din urmă.

In programul său de sociologie a poporului german Ipsen accentuează dela început legăjurile organice ale sociologiei cu realitatea istorică. Aşa lămureşte de pildă, succesul mondial al lui Marx faţă de Riehl; teoria celui dintâi corespundea mai bine cerinţelor vremii. In; epoca desmembrării societăţii industrial-burgheze din ordinea totală social-politică, a despărţirii societăţii de stat, orice concepţie îndreptată spre cunoaşterea soeietăţii industriale era menită să aibă succes. Societatea industrială şi des­tinul ei a fost decenii dearândul întâmplarea centrală a istoriei, totuşi a rămas întotdeauna un rest în afară de ea, anume satul, societatea ţărănească. Astăzi locul so­cietăţii industriale care nu mai este subiectul hotărîtor al mişcării istorice, 1-a luat naţiunea sub cele două forme ale ei: statul şi poporul. Prin aceasta şi soarta sociolo­giei este hotărîtă. Sociologia care este într'un anumit fel conştiinţa de sine a societăţii, este legată de realitatea prezentă. Prin urmare dacă un nou subiect este purtă­torul şi ţinta mişcării sociale, în locul societăţii indus­triale, se înţelege că şi sarcina sociologjei se va schimba cu necesitate. Ea trebue să întregească acum, analiza anterioară a sistemului industrial cu o sociologie politică şi o sociologie a poporului german.

La rândul său Hans Freyer, ocupându-se de proble­mele actuale ale sociologiei germane, ajunge la concluzii asemănătoare, Şi după el apariţia sociologiei se datoreşte separării societăţii de stat. In regimul nou, naţional-socialist, care încearcă înfăptuirea unui stat totalitar confundat cu societatea, separaţia dispare. In consecinţă nici sociologia nu se mai poate ţine departe de ştiinţa statului. Totuşi procesul de lichidare a vechiului regim se află încă în curs, sociologia nu şi-a tej^mnat încă sarcina. Comunitatea poporului şi forma vieţii ei politice, statul poporului, sunt numai în devenire. Sarcina socio-

200

©B.C.U. Cluj

SVCnWFATEA* DW MAX8W

logiei este să cerceteze deschis tot ce se întâmplă în viaţa socială actuală, să descopere legile imanente ale crizei ca să ajute şi ea la înoirea ordinei sociale. Noua. construcţie este operă voluntară, faptă. Sociologia are de împlinit aici un rol însemnat. Gândirea ei trebue să devină de esenţă tactică, să conceapă întâmplarea pre­zentă din punct de vedere al viitorului ei cu adevărat valabil. Sociologia aşa dar, trebue să se pună în slujba ordinei noui, să devină o teorie a construcţiei comuni­tăţii. Freyer cere şi mai mult, ca sociologia s a se ocupe de asociaţiile comunitare şi camaradereşti ale tineretului german, cadrele în cari se realizează comunitatea viitoare a poporului german.

Prin urmare sociologia se integrează în istorie, îşi reia funcţia ei normală în societate. Nu trebue să confundăm însă sociologia cu nici un regim politic. Ea nu poate să militeze ca ştiinţă pentru nici o concepţie politică, dar poate să fie de un folos netăgăduit oricăreia dintre ele, prin informaţiile şi cercetările cerute de vreme şi între­prinse de ea. în acest sens nu e nimic mai normal decât faptul că în Germania sociologia s'a pus în slujba na-ţional-socialismului, în Eusia în slujba comunismului, iar în Italia în slujba fascismului. Să nu uităm că şi demo­craţia şi-a găsit sprijin în sociologie; cităm ca exemplu lucrarea clasică a lui C. BougU: La Democraţie devant la science (Alean, 1903).

In sociologia românească, ţinând seama de împrejură­rile dela noi, lucrurile nu se petrec altfel. Şi aici inte­grarea sociologiei în viaţa socială a ţării se desfăşoară normal. Profesorul D. Guşti a urmărit an de an, atât în activitatea d-sale personală, cât şi la Institutul social Român să răspundă la întrebările sociale de actualitate, chiar în aşa măsură încât recent d-sa îşi poate publica opera de sociologie politică sub titlul dela sine grăitor de Sociologia militans. Cercetările monografice iniţiate tot de d-sa se încadrează pe linia aceleaşi gândiri. So­ciologul Ştefan Zeletin şi-a închinat cele mai frumoase studii burgheziei române, partidului liberal şi liberalis­mului. Profesorii P. Andrei şi M. Ralea s'au pus mai ales în slujba democraţiei, iar de curând au adoptat ideia nouă de stat ţărănesc, a cărei lămurire completă nu poate veni decât dela sociologie. Profesorul Traian Braileanu care a publicat în 1928 un tratat de politică, se ocupă mai ales de problema statului naţional român. Fireşte atitudinile politice ale sociologilor români nu ne interesează, dar contribuţiile lor la cunoaşterea şi la lă­murirea stărilor dela noi şi a problemelor ridicate de acestea, sunt de cel mai netăgăduit folos. In această privinţă se impun însă câteva precizări.

Intre sociologie şi politică diferenţa este destul de profundă. Una este o disciplină de cunoaştere, cu sco­puri teoretice, cealaltă este o activitate de înfăptuire, cu scopuri practice Sociologia prin urmare nu trebue să se înregimenteze poliiie. Dacă ea primeşte o anumită optică de partid sau de regim politic, dacă denaturează ade­vărul ca să fie pe placul politicei, dacă dă aprecieri sau îndemnuri în loc de constatări, îşi pierde sensul însuşi

de ştiinţă. Rostul unei integrări în viaţa socială nu poate să însemneze aşa dar politicianizarea sociologiei. In rea­litate se întâmplă şi lucrul acesta. Dar genul acesta de sociologie nu-şi mai merită numele, de fapt devine doc­trină politică şi nimic altceva. Integrarea la care ne re­ferim şi singura pe care o credem deopotrivă corectă şi folositoare, vrea să însemneze cu totul altceva. Popoarele au nevoe pentru orientarea şi construcţia destinului lor, de cunoaşterea fiinţei lor prezente. Sociologia poate să să^rşească această cunoaştere. Atât. Cu alte cuvinte so­ciologia se poate pune în slujba unei mişcări sociale sau politice, dar nu în sensul unei colorări politice, a ade­vărurilor ei, ci în sensul de căutare a adevărului folo^ sitor la un moment dat. Să lămurim gândul acesta prin câteva exemple. Germania actuală tinde spre realizarea unui stat totalitar. In realizarea acestuia ea întâmpină o mulţime de greutăţi de care nu poate să-şi dea singură seama. Greutăţile acestea sunt în societatea germană însăşi, prin urmare ţin de obiectul sociologiei. Ce poate să facă sociologia în acest moment ? Să se desintereseze complet de societatea germană contimporană şi să1 se ocupe spre pildă, de societăţile primitive din Australia sau*de formele sociale din evul mediu. Să se ţină departe de aspiraţiile poporului german şi să refuze orice serviciu activităţii politice. Dar ea poate tot aşa de bine să*şi îndrepte toate forţele ei de cunoaştere spre realitatea socială prezentă, să înlesnească înţelegerea ştiinţifică a poporului german şi să uşureze astfel opera de reformă socială. Să se integreze aşa dar în aspiraţiile fireşti ale poporului german. Atitudinea aceasta poate fi adoptată şi în alt regim, dăm ca pildă o înfăptuire socială con­trară : comunismul rusesc. Sociologia rusească poate fi la rândul ei foarte utilă regimului bolşevic, prin cunoa­şterea stărilor din Rusia. Reformatorii sociali vor şti pe temeiul acestor studii de unde să înceapă, ce trebue să;

îndrepte, ce tactică trebue să adopte şi a. m. d. Tot aş» sociologia poate folosi unui partid, prin cunoaşterea pă­turii burgheze de pildă, pentru partidele liberale, a pă­turii ţărăneşti pentru partidele agrare, a proletariatului pentru partidele socialiste etc. însemnează că prin aceasta sociologia devine liberală, ţărănistă, socialistă, cu un cuvânt politică? Fireşte că nu. Cu condiţia să nu accepte punctul de vedere al vreunui partid sau regim. Şi să studieze obiectiv realitatea socială, de cunoaşterea căreia politica are nevoie. In chipul acesta sociologia se poate integra perfect în istorie şi poate îndeplini o misiune temporală* fără să renunţe la trăsătura ei de ştiinţă: nepărtinirea. Pentru realizarea acestei posibilităţi se mai cer încă două condiţii: o siguranţă de sine în ce priveşte sociologia, ca să nu treacă dincolo de marginile ştiinţei şi să nu înlocuiască faptul, constatarea şi adevărul cu dorinţa, aprecierea şi idealul, şi o înţelegere deplină din partea politicei, care să nu ceară sociologiei altceva decât poate să dea: cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale, şi nici să o condamne atunci când constată o realitate potrivnică ei.

TRAIAN HERSENI

201 ©B.C.U. Cluj

SATE, ORAŞE, BEftTUNI

ROMANII DIN CEHOSLOVACIA Printre românii rămaşi în afară de

hotarele României, se numără şi 15 mii de suflete din Cehoslovacia. In dreapta Tisei, printre colinele Carpaţilor, sunt aşezate cele patru comune româneşti din Cehoslovacia: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina şi Biserica Albă.

Dacă . numeric nu prezintă o im­portanţă deosebită totuş este intere­santă relevarea situaţiei acestor ro­mâni, din cauza mizeriei în care se sbat, în contrast puternic cu evoluţia rapidă a statului Cehoslovac.

Mai prezintă apoi, pentru cerce­tătorii de specialitate şi o importanţă istorică. Mase compacte româneşti, cele patru comune din Cehoslovacia sunt ultimele rezistenţe ale unui lung proces de rutenizare, la care au fost supuse vechile voevodate ale lui Bale şi cel de Dolha, din cari îşi trăgea originea Bogdan descă­lecătorul.

Numele satelor, ale munţilor şi văilor sunt mărturii grăitoare de existenţa veche a elementului româ­nesc pe o mare întindere a Rusiei subearpatine (Podkarpatska Rus) din Cehoslovacia. In satele rutenizate, aşezate dealungul apei Târâşului, Ta-laborului şi Bârjabei se vorbea odi­nioară limba voevozilor români, des­călecători de ţară. Chirva, Neagova, Drăgueşti, Dolha, Călini, Brusturi, Crăsnişoara, Bogdan, Peri, toate pe lângă nume, mai păstrează obiceiuri, tradiţii,' port şi vorbe specifice vieţii elementului românesc. Pământul care adăposteşte ruinele mănăstirii Peri,^ ctitoria voevodului Bale, este azi locuit de familii cari vorbesc şi cred ruteneşte, deşi este în imediata ve­cinătate a comunei româneşti: Apşa de Jos. Kutenizarea aceasta începută, s'a întins tot mai spre N. E. pe sub poalele Carpaţilor.

Românii din cele patru comune au rezistat însă. Existenţa lor veche, ca aşezări româneşti, este confirmată de documente. Astfel Apşa de Jos este amintită la anii 1300 (cert 1389), Apşa de Mijloc la 1406, Biserica Albă la 1373, iar Sat-Slatina la 1409. După părerea d-lui profesor N. Iorga, pe aceste locuri, la mânăstirea Peri, s'a tipărit •; cea dintâi carte româ­nească. Din această veche regiune românească azi, n'au mai rămas decât cele patru sate, de cari ne ocupăm.

Ca obiceiuri şi credinţe românii din Cehoslovacia nu se deosebesc de

cei din Maramureşul românesc, si­tuaţi mai în apropierea Sighetului. Ca port însă se deosebesc mult de cei de pe Valea Marei sau Valea Izei, din România, fiindu-le portul mai alterat. Apropierea de oraş i-a făcut să accepte producţii de ale fabricei, iar de când au rămas în Cehoslovacia şi decadenţa economică i-a forţat la o împestriţare a cos­tumului.

Situaţia lor în Cehoslovacia, apa­rent nu reprezintă nimic pentru Re­publica vecină. Neajutoraţi şi fără conducători înfipţi in viaţa publică a satului, ei îşi tângesc viaţa într'un declin rapid.

Căci deşi •din punct de vedere cultural, Cehoslovacia pare că se în­grijeşte de ei, făcându-le şcoli şi plă-tindu-le dascăli, aceste îngrijiri au chiar efect contrar celui scontat. Din cei 25 învăţători, cari trebue să predea la şcolile româneşti din aceste comune, numai şapte sunt români şi ştiu româneşte. Restul sunt ruteni sau evrei, cari abia îndrugă câteva vorbe româneşti. Natural că, în astfel de condiţii cele 4 ore obligatorii de ruteană, se vor transforma în 24 şi numai restul va fi învăţătură în limba românească. Este însă o parte bună în acţiunea de combatere a analfabetismului întreprins în aceste comune, de către statul Cehoslovac: Sunt «instructorii»—învăţători ambu­lanţi recrutaţi dintre ţăranii români cu carte, cari dau lecţii copiilor de­părtaţi de sate. Şi numai în Apşa de Jos sunt 700 de case la depărtări mari de comună, unele ajungând la 15—20 km. Aceşti instructori reu­şesc să predea cu folos noţiunile elementare de scris şi citit, elevilor români.

Neajunsul prezentat de învăţătorii «români» de limba ruteană, ar putea fi înlăturat, dacă autorităţile ceheşti ar recruta personalul didactic pentru comunele româneşti de acolo, dintre absolvenţii şcolilor normale din Ro­mânia, fără ca să le pue restricţii atât de mari la cetăţenie şi nostrificare a diplomelor. Altfel în câţiva ani nu vom avea şcoli româneşti în Ceho­slovacia.

Cele 6 biserici româneşti gr. cat. din aceste comune aparţin Episcopiei rutene a Ungvarului.

Din punct de vedere administrativ situaţia acestor români este şi mai slabă.

Necunoscând limba statului, iar funcţionarii pe a lor, apar cu totul lipsiţi de apărare în faţa inevitabi­lelor abuzuri. Orice li-se pretinde, trebue să dea, fără să ştie şi fără să poată formula, nici cea mai mică obiecţiurie. Şi apoi temperamentul rece şi puţin prietenos al funcţio­narului ceh nu diminuiază efectul acestui neajuns. Dar chiar împărţirea lor în două plase, nu le dă posibili­tatea să reclame nici barem un tra­ducător dintre ei. Aceasta contribue la evidenţierea şi mai mare a si­tuaţiei lor de minoritari neajutoraţi. Adăogând la aceasta şi faptul că Re­publica n'a trimis în acest colţ de ţară chiar cele mai distinse elemente funcţionăreşti, ne vom putea explica uşor cauza conflictelor între această populaţie şi autoritate, conflicte ce merg până la sânge uneori.

Desigur că motivul principal al neînţelegerilor şi conflictelor sunt de ordin economic. Românii din Ceho­slovacia merg spre o accelerată pau­perizare. Noile condiţii economice precum şi criza generală au accen­tuat aceste stări.

înainte, comunele româneşti aveau, fiecare, ocupaţiuni proprii. Ţăranii din Biserica Albă erau plutaşi ne­întrecuţi, doar din când în când, cei din Apşa de Mijloc, ca şi cei din Apşa de Jos, având hotar mai mare, se îndeletniceau cu creşterea vitelor şi cu butinăritul. Apropierea de Sighet le prilej uia o desfacere rentabilă a produselor, precum şi o angajare mai rapidă pentru lucrări, scutind antreprenorul de deplasări mai mari. Iar cei din Slatina, erau ocu­paţi în ocnele de sare de acolo. Apro­vizionarea şi-o făceau cu uşurinţă tot din Sighet.

încetul cu încetul însă, starea lor s'a înrăutăţit. Debuşeul oferit de piaţa Sighetului, pentru produsele lactoase l'au pierdut. Lucrările la păduri s'au sistat, iar acolo unde se mai exploa­tează câte ceva, a venit concurenţa rutenilor. Locurile din minele de sare dela Ocna Slatina au fost pe rând ocupate de cehi şi slovaci. Astfel că ei au rămas să trăiască exclusiv din producţia proprie a unui sol arid pe pe care îl stăpânesc. Acesta însă pro­duce insuficient pentru nevoile lor. Din tot ce se produce la aceste sate, populaţia lor abia dacă ajunge să aibă alimentaţie din Octombrie şi până la sfârşitul lui Decembrie. Şi desigur

302 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

nimeni nu se va gândi la un menu omenesc vorbind de alimentaţia aces­tor ţărani. Pâine, alta decât de po­rumb nu se mănâncă decât la Paşti. Alături de pâinea de porumb se în­trebuinţează cu zgârcenie, cartofii cu usturoi (fără unsoare) şi fasolea, varza şi ceapa. Carnea este un aliment rar. Nici cei mai înstăriţi nu mănâncă decât din când în când carne, dumi­neca. Aceştia barem au lapte. Cei mai nevoiaşi nici atât. Şi nici porum­bul necesar.

Fiscalitatea excesivă îi răpune. Chiar aşa în mizerie aceşti ţărani nepretenţioşi şi-ar putea duce exis­tenţa mai uşor, dacă fiscalitatea i-ai neglija. Cehoslovacia, ţară industrială, desigur că are alte concepţii despre agricultură, decât să se potrivească unor ţărani săraci. De aceia impozitul pe pământ, reprezintă o cotă, ce nu se potriveşte deloc cu productivitatea solului. Apoi într'un stat industrial calculele se fac cu mai multă migă-leală şi exactitate. Se crede că tot ce se ţine de inventarul agricol — în­sufleţit sau neînsufleţit — produce şi deci este impozabil. Nu e de mirare, dacă pentru cei câţiva pruni, din dosul casei, ţăranul plăteşte impozit, ca şi pentru cele trei găini, ce le are în ogradă. Şi pe baza unor calcule de acest fel este natural ca ţăranul să plătească dare, pentru porcul sau oaia ce a tăiat spre folosinţă proprie. Aceste impuneri însă ţăranului nu-i pot intra în cap. Şi mai ales, nu le poate suporta, atunci când nu are nici o sursă de venit. Nici un mijloc de de face banii.

Aceste stări au prilejuit anul tre­cut o răscoală a ţăranilor din Apşa de jos, răscoală care a avut ca re­zultat câţiva morţi şi mai mult în­temniţaţi.

Iarna trecută însă a fost dezas­truoasă pentru aceşti români. Anul de inundaţii 1933, le-a adus iarna pe cap fără să fi recoltat ceva.

Au vândut tot ce au putut pentru a-şi cumpăra porumbul necesar. In Cehoslovacia însă porumbul avea preţ dublu faţă de cel din Komânia. De-aceea cererea lor a fost inţeleasă de guvernul român, care le-a dat cu re­ducere pe c. f. r., cu scutire de vamă şi înlesniri de devize, vre-o 40 va­goane de porumb. Cu toată bunăvoinţa guvernului cehoslovac, autorităţile lo­cale din Ungvar n'au permis intrarea în ţară, a acestor cantităţi cu desti­naţie specială, ci datorită unui sin­dicat de import de cereale dela Uzho-rod, precum şi instituirii monopolului cerealelor în Cehoslovacia, românii de acolo, n'au outut trece din po­rumbul primit din România, decât 11 vagoane. Au făcut faţă sărăciei cum au putut. Au consumat porumb alte­rat, tărâţe, pâine de ovăz şi chiar muguri. Rezultatul a fost: belagra şi moartea. La autopsierea unor morţi, în primăvara scestui an, s'au găsit în stomacul lor, muguri de lemn, pe cari i-au consumai pentru a-şi prelungi zilele. Mulţi au trecut cu întreaga familie în România. Şi-au lăsat casa şi bucata de pământ şi au trecut Tisa, familii întregi. Au făcut cereri fără rezultat, la autorităţile româneşti pen­tru a fi colonizate. Republica vecină

şi aliata are cele mai bune intenţii faţă de românii noştri de sub oblă­duirea ei, numai că aceste intenţii nu pot fi realizate, în mod eficace. Cauzele slabei lor situnţii nu sunt de ordin platonic. Deaceea nici îndrep­tarea situaţiei lor, nu va putea veni numai pe cale de frumoase adrese. !' Ca orientare politică românii din democratica Republică cehoslovacă, înclină puternic spre sociali-creştini. Partidul agrar, care le culegea votu­rile în timpul stărilor mai bune, de prezent îi pierde. Contribue la această nouă orientare şi atitudinea unor funcţionari cari reprezintă partidul agrarian, mai ales în cea mai mare din comune, în Apşa de jos.

Viaţa lor spirituală a rămas în grija celor 6 preoţi români, şi a societăţii culturale «Arhanghelul Mihai» care le-a înfiinţat biblioteci şi le organi­zează serbări româneşti, fără obiecţii din partea autorităţilor. Aceasta liber­tate le-a permis să-şi organizeze şi un frumos cor ţărănesc în comuna Sat-Slatina. Intervine apoi şi contactul permanent cu România. Anual sunt cam 30 elevi români din Cehoslovacia, la şcolile din România, unde primesc şi burse. Păcat că nu le este facilitată reîntoarcerea, ca să profeseze în Ceho­slovacia. Ca fapt curios, menţionăm, de încheiere, că cei mai mulţi inte­lectuali conducători ai Maramurăşului românesc, sunt originari din aceste comune de peste Tisa. O acţiune co­mună pentru ajutoare, s'ar impune.

Dr. MIHAI MARINA

Invocare zeului nopţii Nedumerire Noaptea-i văl negru pe bolţi de alamă, Ghiaţâ nocturnă turnată în straturi. Cad funigeii albi, visuri de seamă Pe cort de stejari, pantă lunară în caturi.

Şesuri trag râuri spre funduri de mit, Stropii de aur fug reci printre pleavă, Cerul se lasă pe zare trudit; Trece prin ramuri o stea ca prin teavă.

Arcul de ţipăt îngheaţă în sbor, Sticlă lunară suflată în ceară, Tăcerea de lemn a 'nflorit în decar Mireasma migdalei, amară.

Ascultă zeu al nopţii cu faţa suptă Evlavia pădurilor, ce moment slav! Şi-un nour, priveşte, se 'nfruptă, Din pătrarul lunii, corn concav.

ALEXANDRU BAICULESOU

Oricât s'ar smulge, călător prin stele, Din tainele ce-l trag în beznă, gândul, Adâncul vremii'n goană măsurându-l, Rămâne-un fulger frânt de cumpeni grele.

Ci faptele, chiar dacă'nalţi cu ele Pe-acei cin luptă nu-si aşteaptă rândul, Sânt un copac pe care scuturându-l Furtuna, cade, — cuib de duhuri rele.

Vai, nu-i găseşti peirii deslegare, Când peste-asprimea legilor eterne Zadarnic privind aexii psalmi sâ'ngăne.

Ne chinuim c'o singură'ntrebare : Ce-o vrea cu noi pământul de-şi aşterne Uitarea peste tot ce-al lui rămâne?

AL. IACOBESOU

808 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAlNE

Glorie, magie şi tradiţie (Capitolul final al studiului sociologic asupra opiniei publice x)

Sighele sau Le Bon vedeau mai mult gloria măruntă sau gloriola, din care îşi fac un apanaj unele perso­nagii de proporţii reduse prin mul­tiple calcule egoiste de satisfacţie vanitoasă; pe când Tarde a privit gloria aceea, care trece peste preo­cupările meschine ale unui individ. In gloria, aşa cum a văzut-o Tarde, o societate întreagă ia conştiinţă de­plină de sine şi ea se identifică oare­cum în ţelurile sale cu o mare per­sonalitate care radiază gloria cu o mare strălucire. In cazul acesta, gloria îndeplineşte un rol adânc social2). Ea devine, prin oamenii excepţionali asupra cărora se coboară, făuritoarea însăşi a ordinei sociale în orşice ţară, unde contrazicerea sau antinomia este prea mare între judecăţile de amor propriu local al grupurilor sociale sau regiunilor.

Ordinea socială nu se poate ajunge decât prin înlăturarea dispreţului re­ciproc multiplu şi certurilor, rezultate de aici.

Soluţia acestei stări de lucruri in­stabile n'a fost totdeauna decât dato­rită gloriei. Aşa pune chestiunea Tarde în opera sa La Logique Sociale. Căci mai ales ceeace sfâşie o societate nu sunt atât orgoliile individuale, ci or­goliile colective locale, ceva cum ar fi nişte patriotisme locale ipertrofiate. Ce face atunci gloria şi ce este faţă de ele? «Gloria, spune Tarde, este orgoliul prodigios al unui singur om, îndoit şi însuşit de admiraţia celorlalţi al căror orgoliu, prin aceasta chiar, se înalţă sau tinde să se înalţe la nivelul său» 3). Iar mai departe : «O autoritate glorioasă, puternică şi res­pectată, spre care se îndreaptă toate privirile, este singura împăcare po­sibilă a amorurilor proprii antago­niste, fie individuale, fie colective». Iată de ce gloria este acel drum mare larg deschis printre îngustimile mi­cilor orgolii, în care acestea se pot împăca sau linişti ca In singurul lor teren de conciliere. Ea este culmea, din care privite şi spre care privind micile orgolii dispar sub lumina pres­tigioasă a gloriei, spre a face loc orgoliului unic, care le -a contopit şi

1) Vezi colecţiile 1933 şi 1934 ale * So­cietăţii de mâine».

2) Asupra acestui aspect al gloriei la Tarde a atras atenţia şi d-1 M. Balea: Introdu­cere tn Sociologie pag. 46.

3) La Logique Sociale, pag. 116, Alean 8 sd. 1898.

în care s'au topit. Ea este un sanc­tuar, în care societatea ia conştiinţă de sine, este un mijloc de manifes­tare a conştiinţii sociale, cel mai de­finit mijloc de exprimare a acesteia.

De aceea poate, să adăugăm aici, dacă ne-am găsi în contact cu un asemenea om glorios se naşte în noi un sentiment de siguranţă, de linişte, isvorîtă din conştiinţa că o forţă masivă, o autoritate prestigioasă stă în jurul nostru. In ea găsim oarecum echivalentul societăţii întregi, din care facem parte şi de care nimic nu ne poate desprinde... Dar pentru ca această fuziune intimă să devină posibilă, se cere ca în admiraţia, pe care societatea i-o dedică, ea însăşi să se împărtâşiascâ din opinia ce omul glorios o are despre sine. De aceea Tarde spune: «Când mulţimea admiră şeful său, când armata admiră generalul său, ea se admiră pe ea însăşi, ea-şi însuşeşte înalta opinie ce acest om o dobândeşte despre sine însuş şi care radiază ca mândrie de rasă sau de geniu pe fruntea unui Ludovic XlV-lea sau unui Cromwell, a unui Alexandru Sau unui Scipion, chiar şi a unui tribun oare care. Această admiraţie unanimă este ali­mentul acestui orgoliu, ;• precum şi acest orgoliu a fost foarte adesea is-vorul prim al acestei admiraţii.

Ea şi el cresc si descresc paralel *)... Poate că e deajuns acest citat numai, spre a confirma ceeace spuneam mai sus că, astfel înţeleasă, gloria este un focar de convergenţă al conştiin­ţelor, care-şi dau seama de înalta autoritate ce planează deasupra lor a unui om, conştient la rândul său că el nu este singur pe culmea orgo­liului său, ci este înconjurat de ad­miraţia unanimă a conştiinţelor, care se reflectă in el. lată de ce trebuie să ţinem seama de aspectul social al gloriei şi de ce Tarde, spre a pune în evidenţă importanţa capitală ca fenomen social a gloriei o compară cu fenomenul psihologic al conştiinţii. De aceea, pentru el, «La origina.so-cietăţilor şeful este eul social» 2), căci el monopolizează atunci toată gloria în favoarea sa. Nicăieri nu se vede mai bine decât aici importanţa gloriei ca fenomen social şi cum ea este «polarizarea speranţelor şi orgoliilor

1) La Logique sociale pag. 116. 2) La Logique sociale pag. 117.

individuale» 1). Aici se vede mai bine cum gloria şefului apare ca un con­semn unanim de împăcare sau con­ciliere a micilor orgolii, alimentate prin contrazicerea judecăţilor de amor propriu local. Dar şi în istorie acest consemn poate fi atribuit unui Lu­dovic XIV, unui Cromwell, etc. In tot cazul, rezultă de aici că această conciliere, care este opera socială a gloriei, — după Tarde — nu este alt ceva decât o suspendare sau încetare a conflictelor de opinii individuale sau colective, o încetare a unei mul­tiple hărţuieli de opinii, care toate vor să fie preponderante. Starea aceasta nu încetează decât atunci când un om, un şef dă prilejul, oferă rarul privilegiu ca o societate sau un popor să. accepte ca indiscutabilă înalta opinie ce-l însufleţeşte şi în care ea se recunoaşte spontan. Atunci numai opiniile multiple dezarmează, căci se ridică deasupra lor o opinie, care le concentrează şi îmbină armonios2).

Iată dece gloria este un efect al opiniei publice, un efect rar, dar totuş capital, acolo unde apare, în viaţa popoarelor. Gloria se întreţese prin firele răsfirate la infinit ale opiniei publice şi, dacă putem vorbi de un individ glorios, care la capătul atâtor sforţări personale a ajuns în posesia gloriei, s'o facă a sa, nu mai puţin ea nu se poate concepe izolată în individ de opinia publică, singura care conferă gloria. Aceasta este atât de adevărat încât concepţia lui Tarde pare a găsi o confirmare neaşteptată în studiile îndreptate mai târziu şi destul de recent asupra vieţii sociale la primitivi. Să arătăm numai în treacăt — spre a nu ieşi prea mult din subiectul nostru — că în societăţile primitive rolul prepon-derant revine adesea magicianului, care este şeful grupului şi-şi asumă toate puterile în grup. E destul să amintim aici studiile astăzi clasice în multe privinţe ale etnologului englez Frazer3), care a studiat între

1) La Logique sociale pag. 118. 2) Starea aceasta s'ar putea compara pe

drept cu răgazul sau armistiţiul, intervenit în răsboiul dintre grupuri sau popoare. In armistiţiul prilejit de gloria aceasta la un popor sau grup social, el se poate contempla în voie, căci răsboiul intern de opinii a încetat...

3) In trad. franceză —Le Eameau d'or,— Les origines magiques de la royaută, etc. O&eUthner),

$04 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

altele originile magice ale regalităţii, deoarece regele n'a fost altul în originile sociale decât acest magician primitiv. După el, problema a fost reluată de alţii, cum e şi sociologul francez Davy1). Dar iată că faptele vin a dovedi că, în aceste societăţi primitive, rolul opiniei nu este mai puţin vădit, spre a explica situaţia excepţională, pe care magicianul o dobândeşte în grupul său. In această privinţă avem şi mărturia a doi sociologi francezi contimporani cu o deosebită autoritate în acest domeniu, Hubert şi Mauss. Ei spun că «opinia creiază pe magician şi influenţele ce el făureşte. Graţie opiniei el ştie tot şi poate tot*2). Iar icoana, pe care grupul şi-o face despre magician *este alcătuită dintr'o infinitate de se zice şi magicianul n'are decât să semene cu portretul său*3). Iar pe de altă parte puterea magică a ma­gicianului este deţinută dela forţe supranaturale, spirite şi puteri care «u'au fiinţă decât prin consesul social, opinia publică a tribului. Magicianul urmează acesteia, faţă de care el este tot odată exploatator şi sclav*4)-

Nu e nevoe să insistăm, căci dacă magicianul este omul cel mai în vază într'o asemenea societate şi este şef necontestat, faptul se explică prin aceea că el monopolizează — cum spunea Tarde — toată gloria pentru el şi gloria i-o conferă opinia.

De altfel, gloria s'ar putea în­ţelege — şi tot sub aspect social — ca extinsă şi într'alte domenii decât cel al acţiunii, latură pe care o vede mai ales Tarde. Gloria atribuită unor personalităţii în domeniul gândirii şi al artei nu este de altă natură, ea derivă tot din opinie. Se întâmplă chiar mai mult aici ca opinia, care conferă gloria, să nu emane direct decât din cercuri restrânse. Numai acestea sunt în stare să-şi dea seama prin. ele însele de valoarea operei de gândire sau de artă. Nu mai puţin însă opinia celorlalte — a pro­fanilor în materie — întră ca un factor în atribuirea gloriei. Când faima unui om de ştiinţă ca Einstein se răspândeşte, foarte puţini sunt aceia, care direct şi prin ei înşişi şi-au făcut o opinie despre înaltele lui preocupări. Ceilalţi — oamenii ne-

1) Des clans aux Empires (în colaborare cu Moret) ed. La Renaissance du Livre 1923.

2) Esquisse d'une theorie generale de la magie (Ann6e sociol. pag. 36. An. 7) Alean 1904.

3) Esquisse.pag. 29 —3. Melanges d'histoire des Religions pag. 186 ed. II Alean 1929.

4) Cf. şi 1). Essertier : Les formes in-ferieures de l'Explication pag. 151—158 •Imn 1927.

competenţi — sunt reduşi a crede pe cuvânt pe cei dintâiu, şi a accepta o opinie, pe care numai aceştia au avut toate elementele să şi-o formeze direct şi nemijlocit. Opinia mojorităţii sau a celor mulţi este numai o derivare din prima şi ea s'a format indirect şi mijlocit. Căci ce poate pricepe orce profan din calculele aride ale unui mare matematician?

Nu mai puţin totuş, gloria acestuia este un reflex al fuziunii dintre opinia de primul ordin cu cea de al doilea ordin, derivată din ea şi ob­ţinută prin derivare, o fuziune între înalta opinie — am zice, care pluteşte acolo sus în sferele abstracţiunii şi opinia curentă, care gravitează în jurul primei. Opinia curentă, deşi simulează numai opinia aceea înaltă, ea-şi însuşeşte totuşi atributele esen­ţiale ale orcărei opinii în sensul de a pitea creia o sferă de strălucire şi radiere, proprie gloriei unui om. La fel ar fi cu gloria unui gânditor — spre a vorbi tot de un contemporan — cum este Bergson...

Tot ce trece peste marginile actualităţii pare a fi pierdut orce le­gătură de contact cu opinia publică, este ceva care a ieşit din conştiinţa publică. Pentru aceasta e nevoie fi­reşte ca mereu alt obiect să intre în sfera actualităţii şi de aceea opinia publică este schimbătoare. Dar poate chiar însuşirea aceasta a ei de a fi schimbătoare, fiindcă ea exprimă mereu ceva nou, o lipseşte de conti­nuitate. De aceea când cineva vrea să prindă mai bine caracteristica opi­niei publice, o face de obiceiu pu­nând-o în contrast cu tradiţia, care înseamnă în primul rând continuitate. Nicăieri mai bine ca în opoziţia aceasta faţă de tradiţie nu s'ar arăta ce este în fondul ei opinia publică. Daca tradiţia este continuitate, opinia publică ar fi un mănunchiu de mo­mente discontinui, care-şi găsesc în ea expresia adecuată Am văzut totuş că, până la un punct, opinia publică — cel puţin indirect prin mijlocirea gloriei— înrâureşte mersul societăţii în chip continuu şi durabil. Gloria face ca starea de acord în conştiinţe sa du­reze mai mult graţie acelei atmosfere de radiere, sub prestigiul căreia so­cietatea trăieşte concentrată. Acesta e şi rezultatul, la care ne-a dus ex­punerea concepţiei despre elorie, care altfel ar fi părut că iese din cadrul nostru.

Vrem însă să notăm aici şi o ve­dere deosebită asupra opiniei publice, aceea a sociologului american-Cooley. Pentru acesta opinia publică este un

proces organic mai curând decât o stare de acord sau înţelegere asupra unor chestiuni actuale. El vede în opi­nia publică o desvoltare complexă tot­deauna în continuarea trecutului şi niciodată ceva simplu şi care se uni­fică parţial din timp în timp în ve­derea unei acţiuni definite.

Este ca şi într'o dramă, spune Cooley, iar procesul este de natura unei drame, la care mai multe carac­tere participă într'o unitate variată de acţiune *).

Prin urmare, după Cooley, avem aface în opinia publică cu un proces de desvoltare totală şi nu numai cu un proces de suprafaţă, în care se înregistrează manifestările sporadice ale societăţii. In loc de vederi frag­mentare, avem în opinia ' publică un proces de unificare continuă. In felul acesta, opinia publică ar fi un proces, care se integrează în mersul societăţii şi care nu e lipsit de continuitatea, pe care o atribuim de obiceiu numai tradiţiei.

După această analiză, în care am desprins principalele aspecte ale opi­niei publice, credem a ne da seama de complexitatea procesului şi im­portanţa lui pentru viaţa socială, ceeace am urmărit prin încercarea de faţă. De sigur, din analiza aceasta chiar putem vedea că se ridică şi alte chestiuni, care ar fi trebuit tratate. Printre ele ar fi chestiunea raporturilor dintre opinia publică şi elitele sociale. Iar această chestiune s'ar putea insera în cadrul altei ches­tiuni de cea mai mare importanţă cu privire la factorii opiniei publice. Chestiunea factorilor opiniei publice este prea importantă, spre a fi tratată incidental, dacă ne dăm seama mai ales de rolul considerabil, jucat de presă în zilele noastre. Dacă am spune numai atât — şi ar fi suficient spre a măsura importanţa acestuia — că rolul factorilor personali în for­marea opiniei publice scade mereu şi creşte în schimb rolul acestui factor, care este presa. Omul politic de astăzi — şi aceasta este semni­ficativ — este adesea şi un jurnalist de amploare sau a trecut prin rân­durile jurnalismului.

Sunt acestea chestiuni, care ar cere o tratare deosebită şi care s'ar putea întreprinde dupăce-am determinat domeniul de funcţionare al opiniei publice.

CONSTANTIN SUDEŢEANU

1) Cooley-Social Procesa pag. 378 — 380 ed. Scribner's Sons New-York 1927.

205 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA T>E MÂINE

SATE, ORAŞE, REGIUNI

Flagelele satelor In două sate pe Valea

tVfurăşului de jos Astă vară am poposit la Săvârşin

atras de parfumul îmbătător al tran­dafirilor din grădina minunată a me­dicului dr. Romul Coţoiu, unul dintre puţinii intelectuali care preferă să trăiască izolat, departe de noroiul meschin al politicii. E modest, bun, gospodar, a avut posibilităţi de a parveni, totuş a rămas idealist jert-findu-şi anii frumoşi ai vieţii pentru a ajuta pe cei mulţi, uitaţi până şi de Dumnezeu.

Pe noi în Ardeal ne rod patru flagele: sifilis, tuberculoză, alcoolism şi incultură. Victimele sunt secerate de cele prime trei având prea eficacele ajutor al flagelului din urmă fără de care cele trei ar deveni inofensive.

Precizez însă că până când biserica prin organele sale în imediat contact cu populaţiunea rurală va susţinea, că sănătatea poate să fie redobândită fără concursul unui medic, — ca şi când o roată frântă a carului n'ar necesita intervenţia rotarului, — până atunci o ameliorare în detestabila stare actuală a igienei publice nu e posibilă.

Iubirea semenului, iubirea deaproa-pelui, iubirea necăjitului este cel mai solid piedestal pe care putem clădi fericirea.

Intr'o zi sosesc nişte ţărani cu ordin dela un senator (al cărui nume nu merită a fi notat) ca să poftească d. doctor până la Lupeşti, deoarece a intrat holera în sat. Cu această ocazie am ţinut să însoţesc pe omul care îşi făcea datoria. Am luat cu noi şi pe compozitorul Cornel Givulescu.

Distanţa de 18 km. am parcurs'o cu o drezină pe o linie îngustă, dusă de un cal slab căruia îi trebuiau a-proape proptele ca să-şi menţină echi­librul.

Pe vale, un peisaj cu nuanţe dife­rite se legăna pe undele unui părău de cristal.

Case sărăcuţe pitite sub umbra po­milor din grădini păreau corăbii apu­cate de valuri pe mare.

Spiritul fin de ironie al compozi­torului se lovea de suiâsuri şi de re-plicele tăioase ale medicului.

Cel mai ,pitoresc colţ de oprire e satul Pârneşti, poate unic în ţara noastră prin felul de convieţuire a

locuitorilor. Românii trăesc în con­cubinaj cu ţiganii, nu există nici o familie cu sânge curat românesc.

Privind realitatea cu atenţie rămâi uimit cum degenerarea a putut lua proporţii aşa de mari. Locuitorii păs­trează câteva obiceiuri româneşti prin tradiţie, parte împrumutate dela ţigani, fiind crescuţi chiar şi în spirit nomad. Sărăcia e chiriaşă în casa fiecăruia, toata mobila constă dintr'un pat, o masa şi cel mult două laviţe.

Lipsă de higiena, nehrăniţi bine, copiii în cea mai mare parte ofticoşi, reprezintă o întreagă tragedie.

Peste deal de Pârneşti la lVs km. e. satul Lupeşti aşezat pe şapte co­line (Roma în miniatură).

Caracteristica acestei comune e că până în prezent fiecare colină e stă­pânită de o singură familie, cu origină veche după cum urmează:

Dealul Lupeştilor cu familia Lupuţiu * Horgeştilor » » Gorga » Sereştilor » > Sere * Bugiuleştilor» » Bugi * Grozeştitor » » Groza » Moţeştilor > » Moţiu » Ţigăneştilor cu ţigani băştinaşi.

Din unele acte aflate în muzeul şcolar al părintelui Ion Tomuţa se poate constata în parte istoricul co­munei dela 1500 încoace: cu 250 ani în urmă se afla situată cu 3—4 km. spre nord, în adâncul codrilor, ca dovadă se pot lua ruinile bisericii, pe locul numit Hutlâu.

Prin trecere de vreme familiile răz­leţite simt nevoia de pământ, (erau 8 familii de iobagi şi 6 familii de jeleri cari erau mai puţini decât iobagii, aceştia nea vând loc de casă sau pă­mânt).

Chiar prin 1770 Măria Terezia or­donă mutarea familiilor pe cele 7 coline.

Odată cu revoluţia lui Horia s'au refugiat aci mai multe familii de ori­gină din Vidra de sus cari au rămas şi formează familia moţeştilor.

Comuna în vechime era proprietatea câtorva nemeşi cu reşedinţa la Vărădia.

Actuala biserică este clădită în anii 1785—86 din bârne, de trei moţi.

Muzeul şcolar este înzestrat cu obiecte de artă de mare valoare şi îşi datoreşte existenţa d-lui Ion To­muţa, care a muncit cu râvnă la în­jghebarea lui timp de 26 ani.

Printre altele subliniem: O colecţie de sfeşnice; scaun pentru

evanghelie; colecţia de potire, unul din lemn ce datează de prin sec. XV, unul din tinichea, iar ultimul din co­sitor; o cădelniţă în stil bizantin, cununi de alun înfăşurate în pânză albă foarte vechi, miruitorul, sigilul bisericii cu hramul M. M. Gheorghe din 1832; un plug de lemn; un manu­scris al of. parohial greco-oriental din anul 1783 în care : «să înştiin­ţează toată gloata iobagilor să fie în ziua de 18 Maiu la podul din com. Ilteu, spălaţi fără câlţi şi scaeţi în par, că va trece Augustul împărat Iosif I I pe acolo» ; mai multe obiecte dela Sarmiseghetuza; secţia numisma­tică cu diferite piese vechi etc , etc.

Dacă în fiecare comună ar exista un asemenea muzeu, s'ar păstra ne­numărate comori ale neamului nostru cari zac îngropate.

Prezentându-se la consultaţie, bol­navii din Lupeşti în număr de 7, medicul constată: unul avea durere de măsele, o femee era gravidă, altul avea râe, unul bolnav de oftică, cei­lalţi sănătoşi, şi nici un caz de holeră.

In ţara noastră orice potentat îşi poate face de cap, având minte ob­tuză. Şi ca ales al poporului, fără a fi în drept, comite multe şicane, uneori fiindcă un slujbaş al statului nu îm­părtăşeşte aceleaşi păreri politice.

După consultaţie ne-ani dus în pă­durea din marginea satului unde am prânzit cu cele două famili, nedând importanţă prea mare eroului din Ca-ragiale, învăţător in pensie, senator şi îmbogăţit din politică.

încântat de freamătul frunzelor am rugat pe d-rul Coţoiu să-mi spună ceva despre «medicul de plasă»:

«Pentru a fi medic de plasă trebue să fii un om bun. Principiul: trăeşte pentru cei cari sînt mai necăjiţi şi mai lipsiţi decât tine. Oameni au fost, oameni sunt, oameni vor fi, diferenţie­rea lor de celelalte fiinţe depe pământ zace nu în iubirea instinctivă, ci în di­ferenţierea iubirii, în iubirea conştientă.

Iubesc nevasta pentru o şuviţă, iubesc copiii pentruce am dat, iubesc părinţii pentru cele primite, iubesc prietenii pentru ideile schimbate, iubesc pe toţi pentrucă există iubire, iubesc viaţa pentrucă ea înseamnă inoirea eternă faţă de moartea distrugătoare».

Un cântec depărtat de fluer pi­cura pe streşini de suflet tristeţea unui popor.

TON TH. ILEA

206 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Atitudinile politice ale celor doi mari Mocionii; Andrei şi Alexandru — (Urmare şi sfârşit) —

«Numai o naţiune care ştie a se lupta pentru liber­tatea sa o merită, dar o va şi poseda întreagă». Trebue să înceteze «tabloul tragic... să vedem, cum capacităţile noastre cele mai bune află încă şi astăzi de compatibil cu marele nostru interes naţional a nu denega sprijinul lor — deşi nu în chestiune de naţionalitate, dar în ce­lelalte chestiuni politice uneia sau alteia dintre partidele politice străine, a se angaja cu una sau alta dintre acelea, cari partide, deşi între sine contrare neîmpăcate în toată privinţa, faţă cu pretenţiunile legitime ale naţionaliştilor sunt însufleţite de acelaş spirit şi formează o falangă compactă, când e vorba de a denega acestora recunoaş­terea legală a drepturilor lor inalienabile. Desbaterea chestiunii de naţionalitate a trebuit să nimicească şi cele mai din urmă rămăşiţe de îndoială în această privinţă.

«Duioasă constatare aceasta, la care fireşte de vrem să fim juşti, n'avem să uităm acele sute de dificultăţi care ni se opun; dar şi mai puţin ne este iertat să uităm pericolele cele multe, cari atacă serios existenţa şi onoarea noastră naţională».

Sub impresiunea puternica, ce o avu această scrisoare deschisă în opinia publică, la toţi românii de bine, con­ferinţa naţională din Timişoara, în 7 Februarie 1869, a fruntaşilor români din Banat şi Crişana (părţile un-gurene), activi pe arena luptelor parlamentare; pe când cei din Ardeal proclamă în congresul dela Miercurea, în în 22 Februarie 1869, pasivitatea politică, hotărî — la propunerea tânărului Alexandru Mocioni — înfiinţarea şi organizarea «unui partid naţional de sine stătător, ai cărui membri adecă să nu fie angajaţi cu nici un alt partid politic, din cele deja existente».

Se vota, nu fără opoziţie, şi programul politic, compus şi susţinut în conferinţă de Alexandru Mocioni, al par­tidului înfiinţat, şi organizat în frunte cu Alex. Mocioni, care program e temelia celui din Arad (1872), elaborat şi susţinut tot de Alex. Mocioni, înfluienţând şi pe cel din Sibiu (1881), care închiegă întreg neamul românesc de sub stăpânirea maghiară într'un partid unitar, într'o solidaritate naţională impusă de constelaţiunile politice ale vremurilor.

In epoca de deprimare, zăpăceli şi disensiuni din sânul comitetului memorandist al partidului, a crâncenelor răs-bunări şi persecuţiuni, ce se descărcară asupra lui după prezentarea momorandului la Viena 28 Mai 1892), cul­minând în procesul memorandului (1894) şi disolvarea partidului naţional, — prin ucazul din 16 Iunie 1894 al ministrului de interne Hieronymi Carol, — Alexandru Mocioni e stâlpul puternic şi neclintit, apărătorul cu autoritate al partidului naţional, periclitat în existenţa lui. înălţimea morală şi spirituală, claritatea cristalină a concepţiilor şi punctelor sale de vedere şi tăria carac­terului său cădeau greu în cumpănă. Intransigenţa şi francheţa declaraţiilor politice, ce le făcu în acest răs­timp impunea prietenilor şi duşmanilor deopotrivă. Ele îşi avură efectul lor' binefăcător de îmbărbătare şi men­ţinere a moralului obştesc la înălţimea clipelor istorice.

In declaraţia ce o publică, la 3/15 Septemvrie 1899, în «Tribuna» enunţă dogma politică, în sensul căreia partidul naţianal român, în care se manifestă poporul român din patrie, ca factor politic, există. Există în duda duşmanilor, în ciuda tuturor măsurilor volnice şi ilegale. Există cu toate că i-se proclamă din partea con­

trarilor neexistenţa. Există cu toate că i-s'a creiat o situaţie de ex lex. Există în butul tuturor opintirilor duş­mănoase, pentrucâ el este efluxul voinţii unui întreg popor conştiu de sine, unui popor viguros şi sănătos, unui popor hotărât a lupta pentru drepturile sale, unui popor solidar în lupta sa pentru existenţa sa etnică naţională.

«Partidul naţional român există şi va exista. Pentrucâ deşi guvernanţii noşti — cu toţi aliaţii lor conştienţi şi inconştienţi — vor sâ-l distrugă, nu-l vor distruge, căci nu există putere pământească, care ar fi în stare sâ-l distrugă, afară de noi înşine. Iar noi nu voim sâ-l dis­trugem, ci din contră pretindem să i-se redea libertatea de acţiune confiscată prin volnicie».

In scrisoarea ce o adresă, în 12 Iunie 1899, preşe-dintelui pa1ftOTiluT,**'DK "î8aTrTlalpu7 scrîeT"«Taf ce" pri­veşte prevenirea pericolelor, ce ameninţă partidul na­ţional, unicul paladiu, în contra acestora poate fi după convingerea mea fermă numai şi numai ţinută corectă a membrilor partidului naţional. Această ţinută clară şi ho­tărâtă, după care fiecare aderent sincer al partidului — fără a părăsi terenul legal — constituţional, baza luptei noastre naţionale — priveşte în situaţiunea critică de as­tăzi, de prima şi cea mai sacră a sa datorinţă —a ţinea cu toată •tăria sufletească la dogma politică, în înţelesul căreia partidul naţional, deşi de fapt împiedecat în libera sa mişcare prin cunoscutele ordinaţiuni ministeriale anti­constituţionale,— de iure sustă şi astăzi în întreaga sa organizaţie neştirbită... Avem să susţinem cu toată tăria sufletească, prin rezistenţa pasivă, bazele de drept ale partidului naţional, stând fiecare: prezidentul, comitetul, delegaţii şi fiecare membru singuratic al partidului, la postul său, rezolut a nu-l părăsi sub nici o împrejurare, a nu se micşa din loc, ca şi un regiment comandat la un post expus, stă nemişcat sub ploaia gloanţelor, până când poziţiunea periclitată şi atacată — libertatea de ac­ţiune a partidului — va fi revendicată şi salvată...»

Ce priveşte relaţiile partidului naţional român, şi în deosebi ale lui Alexandru Mocioni, cu partidul democrat maghiar, de sub conducerea lui Daniil Ira'nyi, E. Simonyi şi Iosif Madar^sz, ele se reduc la următorul episod din luptele noastre politice. Legea de naţionalităţi a lui Deăk F. (1868), pe care deputaţii naţionalişti români şi sârbi şi distinsul reprezentant al rutenilor, Adolf Dobrazansky, o combătură cu multă temeinicie şi demnitate, iar când se intră în desbaterea ei specială părăsiră demonstrativ incinta camerei, nemulţumi adânc popoarele nemaghiare. Această lege, menită să împace naţionalităţile neexecu­tată înăspri tot mai mult raporturile dintre maghiari şi popoarele conlocuitoare. Consecinţele ei funeste pentru viitorul Ungariei le prevăzură şi democraţii maghiari, a căror ideologie, cât timp nu-i înghiţi şi pe ei — cu ex­cepţia lui Ludovic Mocsări — molochul şovinismului şi al intoleranţei de rasă, se apropia în unele chestii din punctul de vedere al reprezentanţilor naţionalităţilor, militanţi şi ei pentru un sistem de guvernare democratic.

Despre încercările de apropiere între democraţii ma­ghiari şi clubul deputaţilor români şi sârbi, ziarul con­timporan «Albina», în numărul din 12/24 Martie 1870, ne descoperă următoarele:

In şedinţa din Noemvrie 1869 a clubului deputatul Alexandru Roman raportă, că deputatul Irănyi, condu­cătorul de frunte al partidului maghiar de stânga ex-

207 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DX MÂINE

tremă, doreşte o apropiere între partidul său şi clubul deputaţilor naţionali în che8tia naţionalităţilor. Alexandru Mocioni confirmă cele relatate de Roman, adăogând, că fruntaşii acelui partid doresc, ca o delegaţie a clubului să se întrunească cu delegaţii lor şi să încerce stabilirea unui program comun.

Clubul deleagă pe Iosif Hodoş, Dr. Svetozar Miletici, şeful sârbilor radicali, şi pe Alexandru Mocioni, ca să confereze cu delegaţii partidului democrat maghiar; D. Irănyi, E. Simonyi, E. Kăllay şi Iosif Madarâsz, «reco-mandându-li-se de bază a combinaţiilor; Proeclul depu­taţilor naţionali în cauxa de naţionalitate».

Delegaţii ţinură «nenumărate conferinţe, la cari luând de bază amintitul proect de lege în cauza naţionalită­ţilor, l-au desbătut din punct în punct, din paragraf în paragraf şi — după cum se afirmă — Pau primit aproape peste tot în părţile sale esenţiale».

«Pe cât comisiunea înainta mai mult în opul său şi

se opintea mai mult a ajunge la rezultat, neodihna în asemenea măsură se observa în partea contrarilor, iar când înainte cu două săptămâni resuflă că combinaţia a succes, pe contrarii noştri dela putere îi cuprinse o adevărată furie».

Pătrunzând în publicitate — printr'o indiscreţiune — acordul stabilit, democraţii maghiari deveniră ţinta unor atacuri vehemente şi pătimaşe din partea deakiştilor şi a presei şoviniste maghiare pentru atitudinea lor nepa­triotică de a pacta cu naţionaliştii români şi sârbi — tră­dători de patrie.

Sub presiunea opiniei publice maghiare revoltate proec-tul elaborat de comisia mixtă nu mai trecu prin şedin­ţele plenare ale celor două partide şi încercările de apropiere şi împăcare eşuară pentru totdeauna.

Primiţi, Domnule Director, asigurarea sentimentelor nestrămutatei prietenii ce V'o păstrează

Dr. TEODOR BOTIŞ Rector

Jurnal de i a rnă

Toamna a murit spânzurată de ultima frunză cărămizie a unui copac din Cişmi-giu. Iarna a venit ghemuită în năme­ţii de barbă ai bietului Moş-CrSeiun. Şi odată cu iarna a venit pacea —aşaselauoă matadorii guleraţi dela Geneva. Mitralierele, tunurile şi puştile vor rămâne m of Iu ie, să fluiere copiii pe ţevile lor caraghioase şi inutile ea romanele lui Mihalache Drago-mirescu. Nu vom mai avea războaie. Pă­mântul s'a săturat până peste cap de atâta sânge băut in decursul mileniilor. Dacă l-ar tăia cineva felii, cum tai o lubeniţă coaptă, ar ieşi la iveală miezul cald şi roşu, ca fla­mura ultimului idjal uman. Deaceea po­poarele au hotărît să fie pace. Şi, ca să se isprăvească odată cu imensele grămezi de muniţii, fiecare individ va primi un carta-boş confecţionat dintr'o ţeava de tun um­plută cu şuncă du pe spinarea revizioniştilor. Carnea din sarmale va fi alcătuită din gra-nate, iar cozonacii vor fi împănaţi cu sta­fidele proectilelor şi aroma de scorţişoară a gheocilor de gloanţe, vor face deliciul onor public consumator. Oăpăţâni de berbeci hit-lerişti la tavă, bocancii batalioanelor de asalt în maioneză de explosibile şi alte multe bu­nătăţi, vor fi servite prompt —la domiciliu. Şi după ce toată omenirea se v : îndopa cu aceste mâncări de pomină, fiecare va fi par­fumat cu gaze asfixiante şi va pleca — fără întoarcere — în vizită la cimitirul sau şan­ţul cel mai apropiat şi adânc. Şi pacea va veni, eternă şi de ghiaţă.

Iarna artistică şi literară nu e mai puţin interesantă. Vitrinele oftează pe înfundate sub mormanele de suflete sfârtecate între pagini de cărţi. Pe deasupra, au venit călări pe băţ ori cu traista şi ciubotele la spinare regimente de Moş-Crăciuni cu bărbile de vată şi capete hilare de ipsos. Cabotinii de geniu, adică amanţii clandestini ai doam­nelor şi domnişoarelor Muze, se plimbă rar —• cocostârci romantici — măsurând veşni­cia gândurilor pe străzi periferice şi des­fundate sau fumează chiştoace, cu nasul lipit de geamul vitrinelor doldora de pă­puşi, cu pălăria pe ceafă sau năpustită pe ochi — după apele necazurilor în cari se scaldă boemul — şi eu gulerul trencicotului ridicat zid la ceafă împotriva gerului. Iată pe bunul meu prieten, sculptorul Alexei Poppa, băiat cu tot firmamentul cocoloşit în fundul pălăriei, cum se plimbă tacticos dela uşe până la soba de tuci adormită buştean. Artistul e îmbrăcat într'un raglan de o culoare nepermisă literaturii şi mai

ales picturii, picioarele se lăfăie în nişte pantofi lungi, fără tocuri şi cu boturile lă­bărţate întoarse în sus, ca bărcile vechi trase pe nisip. Bastonul nelipsit, atârnă de braţul adus elegant cu palma pe inimă. Când vezi pe Alexei cu rnglanul Infoiat şi cu bastonul, e imposibil să nu-ţi fulgere un gând : ăsta e un artist! Şi Alexei, în adevăr, e un artist. _ Alaltăieri, Alexei vine vesel spre mine, cu raglanul arţăgos, pălăria prop­tită pe urechi şi pe greabănul nasului şi cu bastonul la butonieră.

Ştii, am căpătat de lucrul îmi spune el. Văzându-mă sceptic, începe o serie de

mărturisiri senzaţionale. I soctorul Trifu i-a comandat un bust de marmură pentru un membru al familiei.

Dealtfel, chiar Trifu e un artist, îmi spune Alexei. E un magician al canulei duble şi al siringii, un savant, un enciclopedist. Printre cei o sută de clienţi zilnici, are şi o turmă de pictori, sculptori, zugravi de biser ci şi caricaturişti. Nu mai vorbim de cuvioşi călugări, maici schivnice şi ofiţeri. Intre două operaţii, doctorul face o incursie prin secolul lui Pericle, Renaşterea italiană, discută pe van Gog sau Proust. Pacientul pleacă la urmă. cu certificat de sănătate şi diplomă de profesor universitar.

— Straşnic om, Trifu ăsta! se minunează Alexei.

Alexei e un tânăr cu baston şi cu talent. Are, însă, un mare păcat. Se îmbată turtă, pierde pompa şi roade capetele busturilor de ipsos. Cândva, sunt sigur, în loc de ipsos va roade pandişpan şi zaharicale. Va locui într'un palat din centrul Capitalei, va lepăda bastonul, fiindcă nu va mai avea nevoie să se apere de câinii maidanelor.

Două cucoane scriitoare, una bătrână şi plină de draci, alta tânără şi cu «nu ştiu ce şi nu ^tiu cum» erau cât p'aci să se ia de coafură la o şedinţă literară din Câmpi-neanu 40. Cucoana cea bătrână şi scriitoare — se laudă dânsa — a scris vreo două ro­mane nevinovate. După asta, a chemat un poet tânăr şi jerpelit, 1-a îndopat cu ceai şi biscuiţi, i-a cumpărat ţigări şi lame de ras, i-a dăruit un rând de haine rămase dela răposatul soţ, ba i-a umplut şi portofelul cu câteva sutare. Portul cel tânăr şi jerpelit, convins a fortiori, s'a jurat cu peniţa prin toate gazetele că doamna Cutare a scris două cărţi geniale şi are nişte ceaiuri demne de muzeu. După asta, cucoana pe lângă mita literară dată poetului, s'a repezit in Damian — că e netuns — şi în scriitoarea cea tânără — că n'are talent şi ceai. Cazul va fi adu» la cunoştinţa S. 8. B.-ului, cari

va ridica peniţele scriitoarelor fără talent, tăindu-le şi limbile. Criticul din Câmpineanu va fi. însfârşit, fericit.

O carte njuă a răsărit timidă în vitrine. Romanul lui G. M. Vlădescu "Moartea fratelui meu* e trist ca ciulinii îngropaţi sub nămeţi. Coperta, făcută de Coca Farago, sugerează un plâns tăcut şi despletit peste suflete chinuite. Două siluete se preling, ca două flăcări, spre împăcarea de dincolo de viaţă. Cartea aceasta, apărută fără zurgălăii criticilor oficiali şi rahitici, va trăi solitară şi sfântă — chemare pentru oricine şi mân­gâiere pentru lacrima fratelui de oriunde.

Coea Farago a scris un roman *-Sunt fata lui Ion Oheorghe Antim». Tânăra poetă a Craiovei şi a nostalgiilor neîmplinite, a che­mărilor fără răspuns şi a plânsului stins în pupile, debutează in proză cu o carte pe care o simţim a noastră şi o dorim birui­toare. Deasemeni, George Mihail-Zamfirescu ne va oferi o bucurie mai mult şi anume, tipărirea romanului «Sfânta Mare Neruşi­nare». Moş-Crăciun va face o surpriză tu-tulor amatorilor de literatură bună. Mihail Sadoveanu va grupa pe toţi scriitorii mol­doveni în jurul său şi va tipări o remarca­bilă revistă de literatură, critică şi artă. Va fi, în adevăr, cel mai însemnat eveniment al acestei ierni.

Ce noutăţi a mai adus iarna în Bucureşti ? Nimic sau aproape nimic. Aceleaşi jucării prin vitrine, aceleaşi explozii de lumini şi bucurie prin marile localuri de noapte. La periferie zâmbetile au pierit odată cu florile şi scaieţii. In cocioabele săracilor Moş-Cră­ciun nu va poposi nici anul ăsta, cum n'a poposit niciodată. Tot la periferie, în zilele de chef şi râpos, nevoiaşii îşi vor îngropa obrazul in cârciumi şi vor bea mult şi cu năduf, toată drojdia butoaielor şi a vieţii. Derbedeii, cavaleri cu freză şi batistă roşie, vor viola fetele cartierului pe lângă garduri, câini vor lătra speriaţi, haimanalele se vor junghia cu şişul, pe la spate, surâzând şi înjurând de mama. Cei rămaşi teferi, se vor duce la cinematograf.

Când iarna se va topi prin ududoaie, Delasocola va mai tipări un roman desuet, va chema un alt poet jerpelit şi-i va da ceai, gologani şi căciulă răposatului, după care tânărul va scrie o recenzie ditirambică în cinstea ultimului eveniment literar şi a pri­mului dumicat înghiţit după două zile de foame. Şi toate vor fi ca mai înainte. Inima noastră va plânge pentru albul întins peste lume şi murdărit de ciubotele proştilor.

BOGDAN AMARU

208 ©B.C.U. Cluj

PROBLEME ECONOMICE

Situaţia, lipsurile şi perspectivele cooperaţiei în Ardeal I n Ardeal s'au desvoltat în decursul vremii trei cate­

gorii de cooperat ive: româneşti, săseşti şi maghiare. L a Maghiari şi Saşi s'au bucurat de o desvoitare îm­

bucurătoare atât cooperaţia de credit cât şi cea de consum. L a Români, înainte de răsboiu, s'a desvoltat numai co­operaţia de credi t ; cea de consum a prins rădăcini numai după răsboiu.

Spre a ne face o idee asupra înfăţişării celor trei ca­tegorii de cooperative, dau în cele de mai jos o situaţie comparativă a cooperativelor române, maghiare şi săseşti la 31 Dec. 1929, adică înainte de a isbucni criza ban­cară şi a c red i tu lu i :

Cooperaţia de credit Nr.

cooperativelor

415 187 270

Nr. membrilor

59.285 20.806 86.068

Nr. mediu de membru

pe unitate

143 111 318

La Români . . . . » Saşi » Maghiari . . .

Observăm: Românii au cele mai multe cooperat ive; vin apoi Maghiarii şi la urmă Saşii. In aparenţă situaţia este favorabilă Românilor. Raportând însă numărul coo­perativelor la cel al populaţiunii respective, constatăm, că cea mai favorabilă situaţie o au Saşii cu 7 coopera­tive la 10.000 locuitori, apoi Maghiarii cu 3 unităţ i coo­perative, iar la urmă Românii cu o singură cooperativă la 10.000 de locuitori.

I n ceeace priveşte numărul mediu al membrilor pe unitate cooperativă, în primul rând vin Maghiarii, în al doilea rând Români i ; Saşii vin numai în al treilea rând, deoarece cooperativele lor au cercul de activitate limitat la o singură comună, în t imp ce cooperativele române şi maghiare activează în mai multe comune, putând aduna astfel un mai mare număr de membri.

Mijloaeele financiare ale cooperativelor de credit

La Komani » Saşi . . > Maghiari

Capital Lei

55.984.000 1.347.000

23.786.000

Rezerve Lei

16.973.000 13.878 000 16.111.000

Depuneri Lei

117.863.000 232.693.000 217.411000

Datorii Lei

134.533.000 113.V86.000 57.057.000

Profit Lei

10.769.000 5.278.00" 3.877.000

Total Lei

326.842.000 '66 982.000 318.240.000

Iu procente

La, Români. » Saşi . . » Maghiari

«/o

16,8 0,6 7.2

% 4,5 3,77 5,5

% 36,1 63 43 68,3

42,2 3 1 , -17,8

% 3,4 1,44 1,2

% 100 100 100

In media pe cooperativa

Capital

La Români Saşi

" iari

Lei 134.902

7.246 88,096

Total mijloace financiare

Lei 787.571

1.962.460 1.178.666

Din situaţiile numerice de mai sus rezultă următoarele cons ta tă r i :

Capitalul cel mai mare, a tâ t în cifre absolute cât şi în cifre relative, îl deţin cooperativele române, apoi cele maghiare. Cooperativele săseşti deţin capitaluri mici, deoarece, membrii lor, având o răspundere nelimitată (sistem Raiffeisen), baza lor o formează mijloacele fi­nanciare streine (depuneri şi împrumuturi) .

In ceeace priveşte capacitatea de acumulare a depu­

nerilor dela sate, vin în primul râud cooperativele săseşti, apoi cele maghiare şi la urmă cele române.

Rezervele reprezintă o cotă mică din totalul fondu­rilor, ceeace nu dovedeşte o stare sănătoasa, deoarece fondul de rezervă trebue sa garanteze într 'o proporţ ie cât mai mare fondurile s t ră ine ; fondul de rezervă este chezăşia solidităţii unei întreprinderi.

In privinţa totalului mijloacelor financiare avem de observat că, deşi cooperativele săseşti sunt mai puţine la număr, totuş, ele deţin cele mai multe mijloace; vin în al doilea rând cooperativele maghiare şi la urmă cele române. Se pune în mod logic problema sporirii mijloa­celor financiare în cooperaţia română de credit, prin intensificarea depunerilor şi a solicitudinii Băncii Cen­trale Cooperative.

Cooperaţia de consum O înfăţişare comparativă a ituaţiei cooperativelor de

consum de asemenea este ut i lă : Nr.

î v r" N r - mediu de membri cooperativelor membrilor pe unitate

La Români 166 69

298

19.300 6.553

85.228

116 95

286

Se desprinde constatarea că, cel mai mare număr de cooperative îl au Maghiarii, apoi Românii şi cel mai mic Saşii. Cu toate acestea, Saşii au situaţia cea mai bună. Dacă raportăm numărul cooperativelor la cel al popula­ţiei, rezultă că, la 10.000 de locuitori Saşii au 3 unităţi, Maghiarii 3 şi Românii abia 0,y. Numărul cooperativelor române e mic, din cauză că mişcarea pentru înfiinţarea cooperativelor de consum române s'a început abia după răsboiul mondial, pe când la Saşi a început în 1905, iar la Maghiari în 18^8.

I n ceeace priveşte numărul mijlociu de membri pe unitate, avem de observat că primul loc îl ocupă coope­rativele maghiare ; vin apoi cele române şi numai la urmă cooperativele săseşti. Explicaţia acestei diferenţieri este aceeaşi ca şi la cooperativele de credit.

Situaţia mijloacelor financiare prezintă înfăţişarea ce u rmează :

La Români . » Saşi . . , » Maghiari.

Capital Lei

11.809.000 320.000

15.000.000

Rezerve Lei

6.9i >2.000 2 442.000

10.800 000

Depuneri Lei

2.561.000

Datorii Lei

25.955.000 16.415 000 40.000.000

Profit Lei

386.000 1.050.000

Total

44.666.000 22.124.000 66.850.000

La Români. * Saşi . . » Maghiari

% 26,40

1,45 22,40

% 58,20 74.20 59,80

%

"î>4 1,60

% 100 100 100

In procente °/o "/o 15,40 — 11,04 11.67 16,20 —

Tabloul de mai sus ne arată, că numai cooperativele de consum săseşti primesc depuner i spre fructificare. Toate categoriile lucrează în mare măsură cu credite.

Procentu l rezervelor e mai mare la cooperativele de consum ca la cele de credit, deoarece sunt mai expuse riscurilor.

Cooperativele de consum maghiare şi săseşti au rea­lizat profituri, pe când cele române au suferit pierderi , din cauză că au trebuit să se aprovizioneze cu mărfuri dela comercianţi, în condiţiuni desavantajoase, neavând

209 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

un magazin central de aprovizionare ca celelalte două categorii.

In ceeace priveşte cuantumul capitalului, cel mai mic îl deţin cooperativele săseşti. Ele sunt organizate după sistemul Eaiffeisen — cu răspunderea nelimitată a mem­brilor — având astfel posibilitate să lucreze mai uşor cu fonduri streine: credite şi depuneri.

In general toate categoriile amintite lucrează cu fon­duri mici. Cooperativele de consum, mai cu seamă în timpuri de criză, când se restrânge consumul şi se reduc vânzările, e bine să lucreze cât mai mult cu capital propriu şi cât mai puţin cu mijloace străine, pe cari nu vor avea putinţa să le restituie la timp.

Cuantumul vânzărilor anuale

Lei Lei

La Români . . 119.685.000 720.000 » Saşi . . . . 62.798.000 765.000 » Maghiari . . 296.000.000 993.000

Suma vânzărilor anuale e mai mare la Maghiari; mai mică la Saşi; cea mai redusă la Români. Capitalul cir­culă: de 4, 5 ori la cooperativele de consum maghiare; de 2, 3 ori la cele săseşti şi române, ceeace este nesa­tisfăcător, deoarece nu se garantează un procent sificient de rentabilitate.

Prime de consum (risturne) au distribuit numai coo­perativele săseşti: deci numai ele au respectat prin­cipiile rochdaliene.

In linii largi putem constata: cooperaţia de consum se menţine, dar cu mari greutăţi, la Maghiari, fiindcă are tradiţie, organizare, control (de 2 ori pe an la o cooperativă), vânzători pricepuţi şi depozit central de aprovizionare. Cooperativele săseşti decad din cauză că numărului lor este mic, sunt situate la distanţe mari una de alta, ceeace îngreunează aprovizionarea prin centrală.

Despre cooperaţia română de consum putem spune că ea tânjeşte, neavănd o conducere si administraţie pricepută, lipsindu-i în acelaş timp controlul sistematic şi magazinul central de aprovizionare.

Greutăţite zilei de azi, precum şi tendinţele de con­centrare ce se observă în ţările Apusului, cu vechi tradiţii cooperatiste, de sigur că vor ridica în curând şi la noi problema concentrării tuturor cooperativelor de consum, fără deosebire de naţionalitate, în vederea unei mai bune organizări, prin înmulţirea forţelor. Con­sumatorii au un interes comun; deci se pot şi trebue să se uniască spre a-şi uşura condiţiile de iraiu. Numai concentrând forţele tuturor cooperativelor de consum din România vom realiza dezideratul suprem al coope­raţiei de consum: un regim integral cooperativ, îmbră­ţişând toate manifestările vieţii economice şi înlăturând întreprinderile cu caracter exagerat speculativ.

In capitolul anterior am înfăţişat pe scurt situaţia cooperaţiei de credit şi de consum la 31 Dec. 1929, adică înainte de a isbucni criza şi de a se pune problema conversiunii datoriilor. Am luat anume această dată şi nu una ulterioară, care nu ne-ar fi redat o icoană nor­mală a cooperaţiei, ci una bazată pe artificii.

Logic ar fi fost să amintesc şi de celelalte categorii de cooperative existente: producţie, forestiere, desfacere etc. Numărul lor este însă atât de mic şi desvoltarea atât de anemică, încât nu merită nici o amintire. Se cuvine să stabilim însă că, date fiind bogăţiile şi varia­tele sale posibilităţi economice, Ardealul oferă un vast

câmp de realizări cooperatiste, atât în domeniul producţiei cât şi în al aprovizionării şi desfacerii în comun. Chiar sistemul de cultură în industria agricolă e timpul suprem să se transforme în unul cooperatist, deoarece actualul regim al micilor gospodării agricole individuale se do­vedeşte tot mai nerentabil şi mai necorăspunzător nouilor condiţii şi împrejurări social-economice.

Dacă nu s'a putut inaugura o exploatare şi o verifi­care în sistem cooperatist a bogăţiilor solului nostru, cauza trebuie căutată în inexistenţa unei acţiuni organi­zate, curagioase şi tenace. S'a scris şi s'a vorbit mult; s'a realizat însă foarte puţin. Am făcut mai mult coope­raţia vorbelor.

Viitorul necesită sistem. Vor trebui alcătuite mono­grafii sociale şi economice ale judeţelor şi regiunilor, pentru ca activitatea cooperatistă să se încadreze armonic şi util cu diversele situaţii speciale locale şi cu intere­sele de ordin general. Apoi să nu se mai porniasca de la vorbe şi teorie, ci dela experimentări practice în di­ferite regiuni şi localităţi, cari au un trecut în realiză­rile cooperatiste, deci există acolo o educaţie a popo­rului în spirit cooperativ.

Cu alte cuvinte educaţia cooperatistă a populaţiei să se facă în viitor prin mijlocul intuitiv al demonstraţiu-nilor practice.

O stabilitate şi o clarificare a regimului cooperativ de asemenea se impune. Regimul mixt — Stat şi iniţia­tivă liberă — este dăunător, pierzându-se prin aplicarea lui atât avantajele unui regim integral de stat cât şi acelea ale unui regim de complectă libertate şi auto­nomie. Fără o limpezire a situaţiei în această privinţă este imposibilă aplicarea adevăratelor principii ale coo­peraţiei în structura şi activitatea unităţilor cooperative de grad inferior sau superior.

Statului ii revine misiunea de a da Centralei de im­port şi export caracterul ce-1 reclamă un regim de pro­ducţie şi desfacere în comun, transformând această insti­tuţie în o bine organizată casă de export şi import, cu agenţii în străinătate, cu depozite de colectare şi des­facere în interior, spre a se creea astfel produselor româneşti, cât mai întinse debuşeuri în interior şi în afară. In forma aceasta s'ar înlătura din cale mulţi dintre intermediarii — importatori, exportatori, comer­cianţi— cari axi, prin metodele lor lipsite de onestitate dăunează vieţii economice naţionale, claselor producă­toare şi consumatoare.

In vederea unei înviorări a vieţii cooperaţiei e nevoie de o întărire a puterii Băncii Centrale Cooperative, spre a putea inaugura o politică de largă finanţare a iniţiativelor cooperative creatoare.

«Naţiunea organizată» pe baze cooperatiste este unica deviza şi unicul mijloc în vederea dobândirii unei cât mai depline satisfacţiuni de ordin sufletesc, intelectual şi material în favorul celor mulţi şi harnici dela sate şi oraşe.

In acest scop vor trebui înlăturate din cooperaţie arti­ficialul, biurocraţia, meschinăria şi interesele lăturalnice, cărora trebuie să le ia locul acţiunea sănătoasă, desinte-resată, realizatoare.

Cooperaţia nu va trebui să fie în viitor instrumentul în mâna nici unei grupări politice. De va fi nevoie, în vederea unei mai depline reuşite, va trebui sâ-şi creieze ea organismul, instrumentul politic de luptă şi de im­punere.

Dr GHEOKGHE DKAGOŞ Profesor

810 ©B.C.U. Cluj

VIATA INTELECTUALA IN MARAMUREŞ

ECOURI MARAMUREŞENE Acţiunea tineretului

Tineretul român maramurăşan s'a angajat într'o frumoasă acţiune de muncă, pentru salvarea Maramurăşului. Grupat în jurul «Asociaţiei Presei din Maramureş» în ulti­mul an, a increstat pe răbojul activităţilor lui o serie de realizări frumoase.

Prin organul lui de publicitate «Graiul Maramureşului» singura gazetă românească din judeţ, care îşi menţine apariţia în con­diţii bune, desbate toate problemele de in­teres general pentru plaiurile voevodale.

Dar nu numai terenul publicistic este ocupat de acest tineret. O frumoasă acţiune s'a întreprins pentru răspândirea culturii la sate. Aproape în fiecare duminică, un grup frumos ia contact cu viaţa satelor mara­mureşene.

Dupăce audiază sfânta liturghie, se opresc în mijlocul poporului, pentru a-şi desvolta programul. Alături de conferinţele cari dez­bat în totdeauna câte o problemă ce fră­mântă viaţa satului în care descind şi pentru soluţionarea căreia caută totdeauna măsuri practice programul cuprinde cântece, muzică şi poezii reţinând atenţiunea populaţiei. Nu lipsesc din nici un sat, filmele instructive explicate pentru popor.

Ca urmare a contactului tineretului cu satele se nasc in sate diferite asociaţiuni folositoare pentru plugari. Astfel în mai multe sate s'au înfiinţat asociaţii de păşunat, de ajutor mutual, în caz de epizootii etc.

Populaţia satelor primeşte cu simpatie aceste vizite, strângând astfel legăturile cu viitorii conducători ai judeţului.

La oraş—în Sighet— străduinţele lor sunt marcate de aceeaş năzuinţă de culturalizare. In toamna aceasta au pus bazele unei bi­blioteci publice româneşti, a cărei necesitate a fost adânc resimţită.

Acolo însă unde tineretul îşi are atelierul de formaţiune sufletească este «Cercul de studii» al Asociaţiei.

In şedinţa săptămânală, desbat diferite probleme cu caracter local. După o tratare a subiectului din partea conferenţiarului, se incing discuţii comune într'o atmosferă în­ţelegătoare. Remarcăm câteva din subiectele tratate: «Tânăra generaţie şi Maramureşul» (conf. Dr. M. Marina), «Arta casnică ma­ramureşeană» (conf. Dr. Bilţiu Dancuş), «Coo­peraţia în Maramureş» (conf. M. Bologa), «Câteva probleme maramureşene» (conf. Dr. J. Dermer), «Evoluţia muzicei» (conf. D. O. Stan), «Romanul Românesc» (M. Josivaş). Iar din ciclul de conferinţe asupra psiholo­giei ţăranului maramurăşan remarcăm : «Su­fletul Maramureşului în poezie (conf. Gh. Dancuş), «Criminalitatea în Maramureş» (conf. Dr. Gh. Tite), «Optimismul ţăranului maramurăşan» (conf. Andrei Radu), «Ţăra­nul maramurăşan şi problema economică» (conf. Dr. A. Anderco), «Ţăranul maramu­răşan şi cultura (conf. Tr. Bilţiu D.). Şi alte o mulţime de "subiecte, în directă legătură cu viaţa judeţului.

Ceeace dă tărie de muncă acestui tineret, este conştiinţa necesităţii unei solidarităţi. Şi aceasta le strânge tot mai mult rândurile. Unitari în acţiune, spre deosebire de bătrâni, tinerii din Maramureş, formaţi la şcoli ro­mâneşti, prezintă o tendinţă insistentă de studiere a tuturor problemelor locale, din cunoaşterea cărora nădSjduesc să răsară

soluţiunile de mâinepentru îndreptarea vieţii sociale, din acest obidit colţ de ţară. Desigur că dacă munca începută va fi continuată cu perseverenţă, vor reuşi să ridice nivelul ţăranului maramurăşan, scop care se pare primordial, în acţiunea acestor tineri.

Exploatări muncitoreşti

Insuficienţa legiuirilor noastre cu caracter social se evidenţiază cu prisosinţă mai ales în exploatarea la care sunt expuşi munci­torii în lemn. Aceştia par de multe ori lipsiţi de asistenţa statului, şi servesc drepc nepu­tincioase mijloace de îmbogăţire necinstită pentru o serie de samsari venali.

Butinarii şi plutaşii maramurăşeni cad adesea victime, fără ca oficialitatea să in­tervină cum ar trebui. Un caz mai recent : exploatatorul de lemne Hoffman din Sighet, avea de transportat în Ungaria, prin plu-tarit, o cantitate de lemne. In acest scop şi-a angajat 102 plutaşi maramurăşeni. In contractul încheiat cu ei a fixat suma de 500 lei pentru fiecare, drept taxe de acope­rire a certificatelor de trecut frontiera. Deci un total de 51.000 lei. Ori certificatele de trecere a frontierei l-au costat pe evreu 20 lei bucata. Ceeace face 2040 lei. Iar restul de 48940 lei, a rămas ca îmbogăţire ilicită pentru patron, în dauna muncitorilor. Ca­zurile similare nu sunt rare.

Şi se vor produce mereu cu diferite va­riante, pânăce şi legiuitorul român îşi va da seama că se impune o proteguire eficace a tuturor branşelor de muncitori.

Artistice

Maramureşul adăposteşte şi câteva reale talente plastice. Pictorii Traian Bilţiu-Dancuş şi Liviu Bordeaux au avut frumoase şi apre­ciate expoziţii la Cluj. Deci cunoscuţi, şi mai ales în Maramureş.

Zilele trecute a apărut o frumoasă sur­priză pentru maramureşenii iubitori de artă: expoziţia de pictură a D-nei Magdalena Karpati, sora pictorului Liviu Bordeaux, într'o sală dela «Clubul Asociaţiei Presei» d-na Magdalena Karpati a expus o serie de lucrări de artă perfectă. Câteva nuduri au remarcat calităţi distinse. Dar mai ales peisagiile maramurăşene şi-au găsit în d-na Karpati-Bordeaux, o evocatoare fidelă, cu subtile nuanţări şi puternice resurse. Desigur că pentru noua artistă maramureşeană, se întrevăd frumoase perspective de ascensiune.

Dela «Astra»

Activul despărţământ al Astrei mara­murăşene de sub harnica preşedinţie a d-lui Dr. Ilea şi-a redeschis porţile în toamna aceasta, pentru un nou an de activitate.

Debutul pentru anul în curs, cu un fru­mos concert, aranjat la Uzhorod (Ungvar) capitala Rusiei subcarpatine, din Cehoslo­vacia. Munca depusă de d-nii N. Stan di­rijorul corului şi Coriolan Simu dirijorul orchestrei n'a rămas fără rezultate, şi a fost elogios apreciată de auditorul cehoslovac.

Ca activitate de viitor, d-1 preşedinte dr. Ilea a lansat un apel către învăţători şi preoţi pentru a urma cursurile de dirijori

de coruri săteşti, pe cari le organizează Astra Maramurăşană.

Criza materială însă a forţat ca localul Astrei să adăpostească un club, unde pe lângă convenirile sociale se practică şi jocu­rile de cărţi şi de noroc, de altfel atât de răspândite în Sighet.

Şcoală ţărănească Despărţămintele Astrei au organizat anul

trecut în mai multe centre din Ardeal, şcoli superioare ţărăneşti. După modelul acestora, in anul trecut patru învăţători din Mara­mureş au organizat sub conducerea d-lor Ion Vlad şi Fr. Bucurescu, o şcoală ţără­nească în comuna Hoteni.

Aci au întocmit un program analitic, cu obiecte reclamate de nevoile ţăranilor. Şi în special au încercat să se ocupe numai de ceeace are o aplicabilitate practică, imediată, în gospodăria ţărănească. Şcoala aceasta preconizată de «Astra» aci la sat, se pare că a recoltat mai bune rezultate.

Fiindcă materiile s'au predat mai intuitiv. Cursurile se ţineau fie in grădină, când era vorba depomărit, fieîntr'un atelier ţărănesc când era vorba de confecţionarea coşniţelor pentru stupărit, sau într'alt loc reclamat de necesitatea materiei predate. Ţăranii au ur­mat cursurile cu atenţie şi au aplicat în gospodăriile lor multe din coşniţele câştigate. Ca rezultat imediat in toamna aceasta aproa­pe toţi flăcăii tineri din comună s'au în­scris la «Şcoala de pomicultură» susţinută de stat la Bocicoiul Mare.

Se pare că această experienţă va prinde teren.

Perspective îmbucurătoare

Se ştie că braţele de muncă în Maramureş, mai ales în ultimii ani, tânjesc într'un şomaj deprimant. Solul maramurăşan nu produce atât ca să mobilizeze toate forţele active, pentru producţia locală.

Pe de altă parte exploatarea atâtor ma­sive păduroase, a oferit plasament rentabil uneori vânjoşilor ţărani, creind acea branşe de muncitori sprinteni, pe cari întreprinde­rile mari, îi cunosc sub numirea de «buti­narii maramurăşeni».

Criza în comerţul lemnului însă i-a imo­bilizat, fixându-i în mizeria autohtonă, fără perspective de salvare. Anul trecut a fost greu. Statul a făcut eforturi mari pentru alimentaţie.

Pentru viitor se pare că vor găsi o bună ocazie de plasament câteva mii de munci­tori, aci în Maramureş. Cel puţin aşa ne mângâie noua conducere a minelor de aur şi aramă «Totoş» din Budeşti, unde con­sorţiul Petroşani, care a cumpărat terenurile în toamna aceasta, promite o exploatare intensă a zăcămintelor bogate in minereu.

Dacă nouii proprietari ai minelor vor ex­ploata această bogăţie, cum se anunţă^ de­sigur că mulţi muncitori maramurăşeni vor scăpa de şomaj. Ar fi necesar doar ca şi celelalte bogăţii ale Maramureşulni să poată fi exploatate. Numai că, în aceste exploatări, ţăranul maramurăşan să fie părtaş, iar nu numai exploatat.

Dr. MIHAIL MARINA

i 211 ©B.C.U. Cluj

D I S C U Ţ I

Şl

R E C E N Z I I

Clasicii Români Comentaţi, Dui-liu Zamflrescu : Poezii . (Ediţie co­mentată de D-şoara Manaua Rarincescu. «Scrisul Românesc», Craiova).

Ediţia d-şoarei Mariana Karincescu eate cea mai bună prezentare românească a ele­gantului poet, de nobilă inspiraţie clasică, Duiiiu Zamfirescu. ;t Aristocrat prin fire şi simţire, poet prin temperament şi prin realizări care vor dăi­nui mereu, artist intransigent, Duiiiu Zam-firescu a pregătit ritmuri variate, a ales cuvinte rare, a desăvârşit viziuni curate şi senine.

întocmit cu multă conştiinciozitate, cu grijă tipografică, ediţia d-şoarei M. R. poate sta nu numai în raftul unui şcolar, dar chiar şi în cele mai exigente biblioteci de intelectuali.

In prefaţa de peste 50 pag. iscusita cer­cetătoare literară ne-a dat o izbutită încer­care de pătrundere in chiar psihologia aris­tocratului om de litere, căutând să tălmă­cească în graiu sufletul delicat şi complex al poetului; un studiu, conştiincios, de cea mai mare folosinţă, susţinut de o căldură cuceritoare, care-şi împlineşte rostul: de a deschide interesul asupra poeziei lui Duiiiu Zamfirescu, poetul îndrăgostit de pământ, de vieaţa simplă, de linişie şi singurătate.

Studiul incepe cu zilele copilăriei, cu ti­nereţea poetului; continuă cu începuturile poetice ale acestui scriitor care, a fost atras de misterul naturii, de farmecul cerului, de lună, care a admirat pe Th. Gautier, a frecventat cu pasiune casa lui Maiorescu. Urmează cariera diplomatică dela Roma, unde I). Z. «a petrecut lungi ore de medi-tare în preajma mândrelor vestigii ale tre­cutului», strecurâiidu-şi în suflet «melan­colia zădărniciei sforţăriloi omeneşti». Se lămuresc apoi alte probleme, ca: maturitatea poetică, sufletul poetului, metoda de lucru, activitatea la Academie, cariera politică, moartea poetului.

Uu alt capitol al studiului introductiv se ocupă de opera poetică a lui Duihu Zam­firescu şi de forma sa de expresie în poezie. Fie că ne-a dat pastel şi idilă sau elegie şi cântec, Duiiiu Zamfirescu şi-a variat mereu inspiraţia, trecând prin toată gama lirică, până la odă, reuşind să ne prindă într'o atmosferă de senină şi elegantă viziune. «Duiiiu Zamfirescu reprezintă in literatura noastră o fericită îmbinare a sufletului mo­dern cu forma clasică, o armonioasă con­topire de inspiraţie viguros-rustică şi de concepţie subtil-estetică». Iată o justă ca­racterizare.

Poeziile sunt apoi publicate cu comentarii critice şi cu note explicative pentru nume proprii, mitologie, etc.; foarte de preţ, care vin în ajutorul celui mai puţin cultivat cititor chiar.

Merituoasa editare a d-şoarei Mariana Barincescu este chemată a înlătura nedrep­tatea ce i s'a făcut până acuma lui Duiiiu Zamfireteu: de a fi neglijat ca poet.

Al. Lascarov-Motdovanu: „fi/la­mina". ProfiraSadoveanu: „Mor­m o l o c u l " . (Editura «Cartea Românească» Bucureşti).

«Mamina» este un roman ce formează o notă discordantă printre numeroasele ro­mane pornografice — unele dintre acestea adevărate atentate la bunele moravuri—; o floare rară între bălării, în care povestitorul ne prezintă, realizată în artă, concepţia creş­tină a vieţii.

Cartea e plină de gingaşe creaţiuni: Iri-nuca — Mamina, cum aveau să-şi spună copiii — e modelul mamei creştine, care nu poate înţelege căsnicie fără dragoste pentru bărbat şi fără copii; Je an e soţul care îşi găseşte fericirea în cadrele familiei; Moş Vasile, un simpatic ţăran, devotat stăpâ­nilor săi, etc. Un idealism puternic stăpâ­neşte sufletele personajelor. Povestirea emo­ţionează prin simplitatea caracterelor, drepte şi curate, prin poezia sufletului lor.

Sinceritatea, mireasma de poezie şi duhul de bunătate, note caracteristice scrisului d-lui Lascarov Moldovanu, se reflectează cu prisosinţă din întreaga povestire.

Debutul literar al d-şoarei Profira Sado­veanu, din «Mormolocul», — lucrare cu subtitlu nepotrivit de roman — ne oferă o simpatică povestire a unor scene din co­pilărie.

Alături de scriito Te trăeşti în lumea prin care fiecare am trecut şi încerci cu ea toate sentimentele copilăriei. Casa, grădina, pă­rinţii, fraţii, bucuriile Crăciunului şi ale Paştilor, atâtea pozne copilăreşti, plăcerile vacanţei sunt momentele care formează fon­dul acestor amintiri poetizate.

«Mormolocul» este dovada unui talent literar, care ne aduce: un stil perfect în­chegat, cu o notă de vioiciune şi cu accente bine puse de umor şi dramatic: o frază limpede, în care neologismele necesare sunt fericit amestecate cu moldovenismele plas­tice, un minunat dar al descrierii situaţiilor.

I. Lupaş: «Cronicari şi istorici români din Transilvania».

(Scrisul Românesc, Craiova). Lucrarea d-lui Lupaş, profesor la Uni­

versitatea din Cluj, apărută în colecţia «Clasicii români comentaţi», de sub îngri­jirea d-lui profesor N. Cartojan, este bine­venită. Ea este menită să complecteze un gol de mult simţit, mai ales in lumea şcolărească.

într'o privire sintetică, cu limpezime şi cursivitate de stil, ni se înfăţişează partea de contribuţie pe care au adus-o Ardealul şi Banatul, în desvoltarea istoriografiei româneşti.

începuturile istoriografiei române din Transilvania pot fi urmărite chiar din ju­mătatea a doua a sec. XV. Un oarecare preot ardelean, bine cunoscător al limbii latine, la sfârşitul unei cronici latineşîi, povestind evenimentele, dintre anii 1473-79, face pomenire în cuvinte elogioase despre

biruinţa lui Ştefan cel Mare asupra Turcilor la Vaslui (1475).

In sec. XVI, umanistul Nicolae Olahus, într'o scriere istorico-geograficâ «Hungana, sive de originibus gentis», tangenţial, face o descriere a Ţării Româneşti, a Moldovei, Transilvaniei şi Banatului.

întâia • cronică transilvăneană, scrisă în româneşte, ne-a rămas dela începutul sec. XVII, dela protopopul Vasile, dela biserica Sf. Niculae din Ş cheii Braşovului. O cronică de interes local şi familiar. Dela sfârşitul aceluiaşi veac au rămas două cro­nici scrise de Gh. Brancovici.

Un fel de transiţie dela istoriografia sim­plă narativă, cronicărească, la cea pragma­tică, documentată, face Radu Tempea (sec. XVIII), cel mai însemnat dintre istoriografii timpului său.

Tendinţele şi frământările naţional-politice dela sfârşitul sec. XVIII şi din cel următor dau istoriografiei române din Transilvania un avânt remarcabil, transformând-o într'o arenă de discuţii şi lupte pasionate. Este epoca lui Gh. Şincai, P. Maior, S. Micu, I. Molnar. Această istoriografie a fost pre­ţuită pentru «suflarea neînvinsă de entu­ziasm care le străbate».

In cursul sec. XIX, la început idea des­cendenţii romane a fost mai larg îmbrăţişată decât a unităţii naţionale, fapt care a pro­dus unele exagerări în domeniul istorio­grafiei. (Treboniu Laurian, S. Bărnuţiu). Incet-încet, este îmbrăţişată şi idea unităţii naţionale, istoriografii îndreptându-şi atenţia asupra personalităţii excepţionale a eroului dela Călugăreni şi Şelimber. (Damaschin Bojinca, Aron Florian).

Necesitatea de a pregăti calea unei istorio­grafii la înălţimea cerinţelor timpului, face pe unii istoriografi ai acestui secol, să pu­blice diferite documente, acte, hrisoave, etc. (Laurian, Cipariu, Bariţ, etc).

In jumătatea a 2-a a sec. XIX şi înce­putul sec. XX, istoriografia română transil­văneană a început a da atenţiune mai mare instituţiunilor locale, luând naştere o serie de monografii. (Şaguna, Bunea, Nic Popea, Al. Lapedatu, G. B. Duică, Păcăţianu, Lu­paş, Dragomir, V. Oniţ, Z. Pâclişanu, etc). Un loc de frunte îl ocupă loan Bogdan, care a dat cele mai rezistente şi mai te­meinice studii istorice şi a pregătit cele mai metodice publicaţii de documente.

Dela 1918 desvoltarea istoriografiei ro­mâne din Transilvania a putut fi înlesnită prin organizarea sistematică a publicaţiilor şi cercetărilor «Institutului de Istorie na­ţională», creat pe lângă Universitatea din Cluj, a «Institutului de Istorie universală» şi a «Comisiunii pentru conservarea monu­mentelor istoiice».

După luminosul studiu introductiv al d-lui Lupaş urmează, în 2 volume, texte din cronicarii şi istoricii mai importanţi din Transilvania.

O lucrare de mult preţ, pentru care se cuvine recunoştinţă d-lui Lupaş.

IOXTOMUŢA

©B.C.U. Cluj

R e d a c ţ i o n a l e ş i a d m i n i s t r a t i v e . In numărul 1 din Ianuarie 1985 vom publica o amplă revistă a revistelor din capitală şi provincie cu notele cele mai caracteristice ale activităţii lor în anul 1934. Articolele anunţate şi cari din lipsă de spaţiu n'a«i pntut apărea nici în n-rul de faţă, vor fi înserate în cel dintâiu număr al anului XII.

„SOCIETATEA DE MÂINE" A N U L X I I

Dela administraţia revistei „ S o c i e t a t e a d e m â i n e " (Bucureşti I I , str. aviator Muntenescu 48) se pot comanda UFmătoarele volume pe Jângă remiterea preţului ;

Lei

1. anul 1924 («Soc. de mâine» legat în piele şi pânză 2500 2. » 1925 » » » 2500 3. > 1926 » » » 2500 4. > 1927 » i » 2500 5. » 1928 » » » 2500 6. » 1929 » » » 2500 7. » 1930 » .» » 2500 8. » 1931 » » » 2500 9. » 1932 > » » 2500

10. » 1933 » » » 2500 1 1 . » 1934 » » » 2500 12. L u c i a n B l a g a : Daimonion (studiu filosofic) . 80 13. A. C o t r u ş : Mâine (versuri sociale) 60 14. I o n C l o p o ţ e l : Revoluţia din 1918 şi Unirea

Ardealului cu România 100 15. N . D a ş c o v i c i : Problema păcii şi arbitrajul

obligator . . . . . k . . . 20 16. Onisifor Grhibu: Cea dintâi statistică a învă­

ţământului din întreaga Românie . . . . . 30

17. P e t r u Suc iu : Proporţia Ardealului şi studiul realităţilor social-economice 20

P e t r u S u c i u : Probleme ardelene (reforma agrară problema oraşelor, clasele sociale 20

Dr. D o m i n i c S t a n c a : O anchetă sanitară la un liceu 20

20. I o n C l o p o ţ e l : Sociografie românească (anchete pe teren în patrii plăşi) 100

I o n C l o p o ţ e l : Direcţia realismului social-economic

I o n C l o p o ţ e l : Două săptămâni în Cehoslovacia Ion Clopoţel : In jurul creditului agricol . . 0 . B o i t o ş : Activitatea lui I. Slavici la «Tri­

buna» din Sibiu S a b i n O p r e a n u : Terra Siculorum 80 I o n C l o p o ţ e l : Socialdemocraţia şi problemele

României Contimporane 80 D r . P e t r e B a r b u : Porecle logojeneşti . . . . 25 Ion C l o p o ţ e l : Un program de culturalizare a

satelor 50 I o n C l o p o ţ e l : Marele proces de presă al «Me­

morandului» 30 Ion C l o p o ţ e l : Socialdemocraţia în statele du­

nărene şi balcanice 30

18,

19.

21 .

22. 23. 24.

25. 26.

27.

28.

29.

30.

40 50 30

60

CASA CENTRALA A ASIGURĂRILOR SOCIALE Direcţia Il-a accidente

68521 ® 18 Decembrie 1934

Ordin circular No. 121 către Casele de asigurări sociale Domnule Director,

Fiind sesizaţi de unele Case asupra interpretării art. 24 al. 3, din lege şi a art. 57 din regulamentul de aplicare, şi în vederea unei uniforme procedări, vă comunicăm cari sunt ultimele jurisprudenţe ale Comisiei de apel ce, funcţionează pe lângă Casa Centrală.

Despăgubirea globală pentru invalidităţi sub 20% grad invaliditate, se stabileşte prin hotărârea Comisiei de pensii la terminarea tratamentului medical, sau vindecarea leziunei. Plata acestei despăgubiri nu se va face însă decât atunci când se va constata că invaliditatea este permanentă şi pe baza gradului invalidităţei stabilită în acel moment. Deaceia s'a prevăzut în regulament că hotărârea să se dea cu revizuire dupe 6 luni, când se va putea eventual stabili gradul invalidităţei permanentă. Dacă şi la această dată se constată că invaliditatea nu este permanentă, se poate da o nouă hotărâre cu revizuire.

Cuantumul despăgubirei globale se va stabili conform, scăderei precizată de regulamentul legei. Nu se va cere însă accidentatului să dovedească că salariul său a scăzut din cauza accidentului, dovada aceasta fiind considerată de Comisia de Apel ca o adăogare la lege şi deci fără efect.

Director General, ARGEŞEANU ' Director, Indiscifrabil

F o n d a t ă 1823 D i s t i n c ţ i u n e a c e a m a i î n a l t ă : D i p l o m ă d e o n o a r e : BARCELONA 1929

C A P I T A L S O C I A L L E I 1 9 2 . 0 0 0 . 0 0 0

F a b r i c i l e de postav şi ţ e s ă t u r i de modă din Braşov

"Wilhelm Scherg & Cie s. a. recomandă cu preţuri moderate produsele lor apreciate de :

s t o f e d e m o d ă ± -. J •. vr • » w g I I I W % * « » p e n t r u d o m n i ş i d o a m n e

în privinţa execuţiei lor excelente, de primă clasă, nu rămân în nici un fel în urma celor mai bune produse streine D e p o z i t e p r o p r i i d e d e s f a c e r e :

BRAŞOV: Piaţa Libertăţii — CLUJ: Piaţa Unirii — GALAŢI: Str. Domnească, 1 — TIMIŞOARA: Str. Alba Iulia

213 ©B.C.U. Cluj

15 tîecâreî mu, LOTERIA DE STAT

MILIOANELE s<A •// •

â DUPĂ N O U L PLAN, chiar jucătorul care cumpăra numai un sfert de loz în valoare de 200 Iei pe clasă, poate

SĂ CÂŞTIGE MSLIONUL. lată deci marele avantaj al noului plan. Pe fiecare sfert de loz este aplicat un

LOZ AL LOTERIEI ANEXA, ale cărei p r e m i i sunt indivizibi le. ;

A s t f e l p o s e s o r u l u n u i s f e r t

POATE SĂ CÂŞTIGE Şl LA LOTERIA PE CLASE Şl LA LOTERIA ANEXA. Cel ce cumpără un loz întreg are avantagi i le u rmătoare :

joacă în aceiaş t imp cu 4 numere (ursul pe fiecare sfert) ia lofîeria anexă cu câştiguri indivizibile, de 2,

milioane.

Cumpăraţi-vă lozurile imediat şi ru ­gaţ i pe co lectoru l Dv. să vă expl ice toate avantagi i le noului p lan.

Loter ia de Stat dă tuturor posibilita­tea să câştige un milion cu 200 le i .

Jucaţi la Loteriei

1. In căzu! când lozul sau matcă ese cu un milion din urnă, nu trebuie Să-ţi. mai împarte câştigul cu nimeni

©B.C.U. Cluj

F A P T E

< D_

OBSERVAŢIIINI

Cultură pentru toţi Societatea, aşa cum este întocmită, e vic­

tima unor erori ee trebuiesc combătute cu toată vigoarea. Numai o infimă parte a ei gustă deliciile culturii. Imensele majorităţi populare se sbat în umbră, în privaţiuni, în analfabetism, în luptă cu boli ce nu pot fi combătute,—toate drumurile sunt închise pentru valorificările virtualităţilor adormite în sufletul lor colectiv. i.Societatea se întemeiază pe ban şi avere.

Cine are bani merge la şcoală, se îmbracă bine, citeşte cărţi, se distrează, trece fron­tiera, beneficiază de orice.' o hune i se în­chină la picioare. Cine n'are banul atot puternic, riscă totul. E îngrozitoare atâr-narsa asta de ban. Funcţionarul cu trei mii de lei pe lună, e imobilizat de plata acestei sume, îşi orândueşte viaţa în limita cumpănită de o mie de ori a acestei monede care, dacă nu i se achită la timp, îl arunca în desnădejde.

Banul e totul. Nu munca. Ar trebui să fie dimpotrivă: munca întăi de toate, ei să i se subordoneze diabolica putere a banului. Munca însă n'are preţ, se oferă zadarnic, ba oferta prea mare provoacă scăderea chiar a salariilor de mizerie (cunoaşteţi legea de fier a lui Lassale şi KicardoJ.

Şi nu multă înţelepciune trebuieşte pen-truca să fie lovit sistemul inichităţilor.

Ţărănimea, ca şi muncitorimea urbană, e la periferia vieţii culturale şi politice, şi nu trage aproape nimic în balanţa valorilor. De o sută de ani, scrie distinsul profesor universitar C. Băduleseu-Moiru, ţărănimea e ţinută în afara frământărilor de stat.

îndreptarea poate veni prin statul însuş. Nu e forţă mai mare în timpul nostru de cât statul. De ce nu se hotărăşte el să mute centrul acţiunilor culturale în însuş satul ?

Statul să acţioneze astfel, încât acolo jos de lot, în satul ţărănesc, în suburbia mu­nicipală, să creeze focarul'de*cultură, insti-tuţiunea de luminare pentru toţi.

Ca şi statul, să se desfăşoare în acest sens toate societăţile culturale, în frunte cu Astra transilvăneană. In însuş satul să prindă chiag marea şcoală a activităţilor economice mai modernizate şi a cultivării

E nevoe de efort general, pentru toată lumea'deodată. De ce noi privilegii? Activezi pentru unele comune din simpatie politică şi ignorezi altele? Ce fel de măsuri sunt acestea ?

Deci: generalizarea măsurilor în favoarea tuturor prin crearea căminului şcolar în fiecare sat şi suburbie.

Cultură pentru toţi! E porunca sărbătorii Crăciunului — sărbătoarea celor mulţi şi mici.' E avertismentul zilei.'

HOBIA TRANDAFIR

R e d a c ţ i o n a l e . —Cu prilejul încheierii aiiului al Xl-lea de activitate «Societatea de mâine» expr imă cele mai călduroase

mulţumir i statornicilor şi nobililor săi c i t i tor i şi sprijinitori, s igură de sine că î n pragul anului a i XH-lea va fi cinstită cu aceeaş încredere şl u rmăr i tă cu acelaş en­tuziasm, devotament şi concurs — dacă nu chiar cu un spor de atenţ iune. Năzuim spre o creştere firească. Trecutul nostru de luptă , setea de ş t i inţă şi probitatea in­formativă sunt t i t lur i cari stimulează la o «Societate de mâine» şi mai viguroasă, de un nivel şi mai înal t , şi mai fermă în directivele ei^ de aici din inima României.

Publicistul D. Tomescu, agerul critic, care de atâtea ori a pro­

nunţat verdictul definitiv asupra valorii producţiei literare, şi-a reînceput colaborarea la «Societatea de mâine» prin articolul de astăzi. Mai ales într'o vreme, când critica literară a încetat aproape cu totul să-şi exercite controlul vigilent şi dela înălţimea pregătirii teoretice cuvenite, reintrarea în scenă a domnului D. Tomesou e cum nu se poate mai bine venită. D-l D. Tomescu are vechi legături cu publicitica transilvăneană încă de pe vremea Luceafărului din Sibiu şi n'a încetat o clipă să nu se simtă acasă în atmosfera literelor, de dincolo de Carpaţi. Prin caracterul său pronunţat de tribună a problemelor specifice din Ardeal şi Banat, «Societatea de mâine» coboară în Capitală un mediu spiritual agreat de toţi acei pu­blicişti cari au arătat solicititudine acelor teritorii în mod consecvent. Oferim d-nului Tomescu deplina libertate de a ataca orice subiect: literar, politic, cultural. îndelungata d-sale activitate, talentul şi competinţa îi conferă dreptul suveranităţii scrisului.

R e d a c ţ i o n a l e . — Domnii colaboratori sunt rugaţi a ne trimite toate articolele prin poştă, la adresa redacţională de pe co­pertă, până cel mai târziu la 15 ale fiecărei luni.

Destinderea Iugoslavă Instituţiunea Regenţii în istorie n 'a dat

cele mai bune rezultate. Totuş, două expe­rienţe recente, în România şi Jugoslavia, par a lăsa excelente impresiuni. Consiliul celor trei a adunat la un loc toată experienţa, prudenţa şi cuminţenia lor politică şi a pre­parat destinderea aşteptată.

în tâ iul fapt hotărîtor este fără îndoială scoaterea din temniţă a preşedintelui par­tidului ţărănesc croat dr. Macek. Al doilea: formare* guvernului Jeftici cu personalităţi din teritoriile noi şi chiar de nuanţă opozi­ţionistă. Se va reculege în acest chip popo­rul iugoslav? Cine nu i-o doreşte? Un po­por muncitor şi înzestrat cu excelente calităţi sufleteşti, merită o soartă mai bună şi un regim de libertăţi şi drepturi care să-i per­mită un progres rapid.

Asasinarea regelui Alexandru a strâns sufletele de emoţie şi doliu şi a comandat o unire a forţelor politice în vederea destin­

derii. S'au şi format două tabere distincte; una în frunte cu d. primministru Jeftici, . care este «şeful unei mişcări de conciliere naţională cu tendinţe democratice» la care aderează şi partide rămase în afara corpu­rilor legiuitoare, adică radicalii, democraţii şi agrarienii Serbiei vechi, paitidul sloven al abatelui Koroşeţ, grupul musulman al lui Spaho şi partidul ţărănesc croat al cărui şef actual (vechiul şef Rădici căzu asasinat în 1928 de gloanţele sârbilor imperialişti) dr Macek a fost eliberat din închisoare. Cealaltă tabără, antagonistă, e pentru men­ţinerea «unităţii naţiunii iugoslave» (parcă reconciliatorii n'ar acţiona în acelaş interes, însă pe căi diferite), pentru autoritarismul central, pentru caracterul dictatorial al re­gimului (în frunte cu Serskici, Marincovici, Kumanudi, Maximoviei). Deocamdată R e ­genţa a dat câştig de cauză lui Jeftici, iar bucuria e mare in toată ţara.

Drama dela Marsilia a stârnit îngrijorări foarte mari, căci cele

două asasinate au rănit adânc sufletul popoarelor interesate ca şi al lumii întregi. N 'a fost ţară care să nu-şi fi strigat revolta împotriva.comploturilor criminale urzite în ascuns contra figurilor proeminente ale po­liticii contemporane. Sistemul ă fost desa- . vuat de înşişi dictatorii vremii, cari s'au ' impus prin sabie, ca Mussolini, Hit ler şi / Stalin. Adânc îndoliata Jugoslavie'% .apelat j ftr-Secietatea Naţiunilor pentru a i % da • satisfacţie pentru uciderea regelui Alexandru care fusese un erou al răsboiului eliberator. Franţa a fost cutremurată de pierderea ilustru­lui Barthou, care cunoscuse de curând în Ro­mânia o primire triumfală fără pereche. In-tr 'un ceas greu, încărcat şi plin de ameninţări pentru pace, Societatea Naţiunilor şi-a făcut dovada necesităţii ei prin mediaţiunea în­coronată de succes. D-nii Beneş şi Titulescu au recoltat noi biruinţi prin cuvântul lor socotit şi plin de autoritate, acceptat de ta­berele interesate. Firele complotului terorist se pare că duc mai departe decât se crezuse; el nu poate fi localizat la anume răsbuuări ale unui mănunchiu de croaţi disperaţi, nici la anume cercuri militariste ungureşti cari fomentaurăsvrătiri croate.— ci interesaţi par a fi înşişi promotorii restaurării habsbur-gice, cari nu se dau îndărăt dela nici o armă. Adevărul tot se va cunoaşte odată în goliciunea lui. Deslănţuitorii măcelului mon­dial nu vor să se dea complect învinşi. Dacă Jugoslavia va demonta ostilităţile croate printr'o reconciliere sinceră, e sigur că Hab-sburgii vor primi indirect o lovitură grea.

Trei fronturi de luptă politică Propaganda ungurească în Anglia a reuşit

să mişte cercuri largi. Opinia publică brita­nică se arată emoţionată, şi a oferit contelui Bethlen larg prilej de a-şi expune concep-ţiunile politice dela înălţimea unei catedre

215 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

de prestigiul universitar bătrân ca cel al Oxford ui ui.

Nu e glumă. România trebue să opună documentaţia ei tot atât de făţiş prin figu­rile sale politice cele mai proeminente. Sunt destui intelectuali, îndeseobi din teritoriile noi, cari se pot însărcina cu această misiune serioasă. Marile procese politice se desbat azi la lumina zilei, în văzul opiniei publice. Diplomaţia trebue să ştie, că nu sunt în­destulătoare acţiunile de culise şi tipăritu­rile mai mult sau mai puţin izbutite. Tot bărbaţilor politici din regiunile noi ale ţării le revine rolul de a relua legăturile, între­rupte prea de vreme, cu fruntaşii Slovaciei. Noi am desfăşurat o campanie Întreagă în această direcţie. La Praga va apărea în Ia­nuarie o prea interesantă carte a d-nei dr. Jindra Huskova Flajshansova, cunoscuta literată dela Bratislava, în care se vor pune în lumină eforturile mari ale luptei comune de odinioară pentru dărâmarea imperiului habsburgic. Şi o a treia năzuinţă se face tot atât de actuală; înlăturarea piedecilor in calea consfătuirilor pe cari delegaţiunile partidelor socialdemocrate din ţările dună­rene şi balcanice le plănuiesc într'un viitor apropiat pentru pacificarea bazinului danu­bian şi a Peninsulei din sudul Dunării.

Ţăranii Japonezi îndura o mizerie ce nu se poate descrie.

Ziarul «Neue Ziiricher Zeitung» dela 27 Decemvrie publică la loc de frunte un ar­ticol al profesorului Paul Keller, datat din Tokio, în care dovedeşte cu cifre, că agri­cultorii japonezi trăesc stări de negrăită privaţiune. Oricât ar fi de mari ajutoarele statului (48 milioane yeni şi distribuire gra­tuită de cantităţi mari de orez în regiunile înfometate), ele nu ajung peste tot să facă faţă nevoilor.

Jalnică este îndeosebi situaţia copiilor de şcoală. Ministerul instrucţiunii a constatat, că sunt 230.000 şcolari subalimentaţi. In districtele nordice ale Japoniei tot al 6-lea copil necesită alimentaţie suportată de către stat.

Chiar în buletinele oficiale se face amin­tire despre «înfloritorul» comerţ de fete în regiunile bântuite de criză. Fetele de altfel sunt mai puţin preţuite decât băeţii, iar potrivit concepţiei orientale ele sunt cu totul de cheremul capului de Familie, care le sacrifică uşor «cumpărătorilor» pentru o vreme şi pentru o sumă oarecare.

Cât sunt de piperniciţi ţăranii, se poate constata din statistica militară a districtului Aomori, unde dintre 12.000 de tineri cari s'au prezentat la recrutare, abia au putut fi declaraţi apţi 2000 inşi, din cauza fizicului slab şi nehrănit.

Insuş primul ministru Okada a declarat că «tabloul acesta tragic întrece orice pu­tinţă de descriere»,

Şi totuş Japonia nu şi-adat reforma agrară şi contează ca un minunat imperiu militar. Clasele bogate n'au inimă, ci prin răsboaie noi îşi cresc huzurul şi strălucirea, privind cu nepăsare la milioanele de subalimentaţi ai straturilor de mai jos.

Redacţionale şi administrative. De anul nou dorim tuturor abonaţilor, colaboratorilor, cititorilor şi sprijinitorilor noştri un spor de bine, de înseninare şi şi de refacere.

Prietenii noştri din toate centrele sunt rugaţi să recomande în cercuri largi citi­toare «Societatea de mâine», care intră cu n-rul viitor în anul al XH-lea de apariţie cu energii îînmulţite de muncă.

Portul şi mândra Drum prin pădure Mi-a ţesut maica 'n.război, brâu de fir şi fir de grâu — şi-un trifoi cu patru foi, de noroc, când plec la joc.

Şi maica mi-a mai urzit, lăstaviţă 'n patru iţă, in în furcă răsucit, primăveri svâcnind în muguri, toamne ruginite 'n struguri aur copt în crengi de tei, to t bănuţi şi tot scântei.

Şi 'n georgeie, a 'mpistrit , zgârgori rupţi din curcubeie, maci pe sloguri sângerând, jorzi de salcă ^n râu plângând şi pe umeri, în cheiţă, albe flori de romoniţă.

Mâna strânsă 'n obinzea, ca un piept străbun în zea, a îngrijit-o maică-mea: colo 'n vale, la răchită, să-mi strâng mândra despletită. sau sa-i ies, tăcut, din cale, de-o purta opreg de jale.

C a m o ihândră, ca şi-un pup de mi-e milă ca să-1 rup, rumeneauă, subţireauă, mai aproape «ă-o strângi, pită caldă, să-o frângi.

Sfârcurile-i, amândouă, două dude dulci şi tari, ce ţâşnesc din ciupăgari ,g ca doi pui ciocniţi din ouă.

Dragă mi-e mândra 'n amurg, când chitele roşii curg, de pe deal, pe coastă 'n vale — şi din şolduri tari, pe poale — când de subţiori s'aba fete şi feciori spre sate, aşteptând luna să-şi bată caierul, în neagra spată, să-şi spună dragostea toată.

C. MIU-LEROA

Dragostea, dragostea a rămas Să-mi coboare inima 'n fântâni; Rătăcind pe cuc huni, şi prin văgăuni Am uitat al tău glas.

Iarba gândului plină cu rouă Nu-ţi mai desmardă genunchii goi. Sufletul, sufletul udat de ploi Se 'nfăşoarâ 'n vreme nouă.

Ce săgeată ţi-aş putea sbura In somnul în care te-ai închis ? Ţi-aş trimite -pădurea, pădurea de vis, Să ardă cu tine şi ea.

GEORGE NEGREA

Clneinat Pavelescu. Maestrul Cincinat a fost fulgerat de aripa

morţii. Şi era in plină tinereţe spirituală acest răsfăţat al muzelor! Apăruse des în ultima vreme alături de cei mai tineri dintre curajoşii cari luau sub asait Parnasul, le savura ardoarea ascensiunii, ii încuraja şi-i educa prir. gustul său literar şi prin scân­teierile vervei sale de spontaneitate ine-puisabilă. Chiar în cronicile noastre artistice el este văzut fotografiat în soci tatea tine­rilor scriitori. Genul epigramist e dificil şi exigent. Nu oricine are dreptul de a se în-cumenta să-1 abordeze. Maestrul Cincinat îl desvoltase până la culmiie unei arte subtile, încă înainte de răsboiu Cincinat Pavelescu trona în saloanele bucureştene, şi adesea era invitatul familiei regale. Cariera de magi­strat 1-a plimbat prin diferite oraşe ale ţârii, pretutindeni excelând ca un rege al calam­bururilor. Ca magistrat avansase până la rangul de consilier de Curte de Apel ; în anii ultimi trăise la Oradea şi Braşov. Iar ca poet a fost laureatul premiului naţional. A purtat cu demnitate roba judecătorului şi cununa de lauri a poetului. A fost iubit de toată lumea. L-am întâlnit pe sala unui vagon la întoarcerea din Chişinău, subsu­oară cu o biblie veche, frumos păstrată, pe care o cumpărase dela un anticar basara­bean cu 2000 lei. O tuse îl supăra continuu, era obosit şi bolnav, însă căuta să se în­vingă şi-şi înstruna lira delicioaselor lui epigrame, cari desmorţesc sufletele altora uitându-se pe sine.

Sanatorul ziarişt i lor

în Băile Herculane se va înălţa cu si­guranţă în primăvara anului viitor. Sin­dicatul Presei Române din Ardeal şi Banat a izbutit să creeze atât cea mai mare parte din fondurile necesare, cât şi să strângă însemnate cantităţi de materiale pentru construcţie. Sindicatul dispune de 3000 m. p. teren plin cu soare şi are la dispoziţie un excelent inginer-arhitect al Episcopiei ro­mâne gr. cat. din Oradea, graţie înţelegerii I. P. S. Sale părintelui episcop-prelat dr. Valeriu Frenţiu. E sigur, că Banatul îşi va oferi întregul concurs, ca sanatorul cu 50 camere să poată fi ridicat până la finele Iunie.

Tipografia Curţii Regale F. GOBL FII S. A. — c. 31049. Taxa poştala plătită în numerar conform aprobării Nr. 87.776/934

©B.C.U. Cluj