A. Popoare şi spaţii istorice I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale   În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII,împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin  Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar   numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice. 3. Teoria   imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului român, numităteoria imigraţionistă (în lucrarea  Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.  Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor. 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilorîn războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani,  retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.  Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol.  Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

Toponimele  (numele de locuri) şi hidronimele   (numele de râuri) de origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.

Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.

Mărturiile lui Anonymus  şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria   imigraţionistă în secolul XX Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.  Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori. Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului românCărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia. 

Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor. Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale. Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin.Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor. 

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii române în evul mediu şi epoca modernă. De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă?  De ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii române.    Varianta 1Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 2Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.