a) Concurență indirectă

Dacă produsul de monopol nu este cerut pe piață, atunci vânzarea este nulă și puterea de monopol este nulă.

Mai există biroul de invenții unde ies tot felul de produse noi; acestea aparțin celui care le-a creat, deci acea persoană sau firmă, deține monopol asupra acelui produs. Însă există multe firme care inventează produse noi ori servicii și nu toate acestea ajung pe piață, ramânând la stadiu de prototip, sau în alt caz reușesc să le producă, dar în serii mici, asfel încât în aceste cazuri monopolul nu se poate exprima pe piață.

A avea monopol asupra unei piețe nu înseamnă succes asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe acea piață pentru respectivul produs sau serviciu monopolist.

Pentru ca o firmă de monopol să aibă cu adevărat putere monopolistă, aceasta nu trebuie să aibă în preajma ei alte firme substituiente, care să vândă produse ori servicii asemănătoare ori substituibile.

În analiza monopolului se ține cont și de elasticitatea prețului unui produs de monopol, în raport cu un alt produs substituibil acestuia. De exemplu nu ar trebui exagerat prețul unui produs de monopol, dacă mai există un alt produs substituibil acestuia, care este mult mai ieftin.

b) Concurență potențială

Se numește concurență potențială pentru că există anumite firme care ar putea considera că prețul unui produs de monopol este prea mare pe acea piață și ar putea să pătrundă pe acea piață cu un produs asemănător, substituibil, cu un preț mult mai mic prin care să atragă cererea pentru acel produs (clientela) și astfel puterea de piață a monopolului să fie pusă în pericol.

Aceste forme de abordare fac să dispară ori să deterioreze puterea monopolului pe o anumită piață a unui anumit produs, sau serviciu. Aceste noi firme încearcă să servească piața cât mai bine, iar câștigător iese în final consumatorul și firma nou apărută care va deține puterea de cumpărare a acestui consumator, date fiind prețurile mai mici față de firma monopolistă.

II 1Concurența pură și perfectă

1. Atomicitatea: un număr mare de firme identice care participă în calitate de ofertanți și de cumpărători de bunuri și servicii, fiecare din ele având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea pieței, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată controla sau influența piața (oferta și prețul).

2. Omogenitatea produselor: toate firmele produc același produs, fără a exista diferențe de calitate sau alte caracteristici.

3. Libertatea intrării în ramură: nu există nici o barieră tehnologică, economică, financiară, juridică etc. de intrare în ramură a noilor firme. De asemenea, sunt excluse restricțiile de a intra în ramură

pentru profesii. Este exclusă existența unor legislații privind proprietatea industrială și drepturile de autor care să interzică transferul acestora altor firme.

4. Transparența perfectă a pieței: toți agenții economici (ofertanții și cumpărătorii) sunt perfect informați în legătură cu natura, calitatea și prețul produsului. Prețul constituie instrumentul de informare asupra penuriei sau abundenței de resurse și produse.

5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producție: munca și capitalul se deplasează rapid și fără restricții sau fricțiuni către acele folosiri unde se pot obține cele mai mari avantaje. Capitalul părăsește ramura unde se înregistrează pierderi și se mută în ramurile unde se realizează profitul maxim sau alte avantaje, iar forța de muncă părăsește locurile de muncă și ramurile cu salariile cele mai mari și cu condițiile cele mai bune de muncă.

În structura oricărei economii de piață, pe lângă concurență, apare și monopolul, fie ca o replică la concurență, fie ca o formă modificată a acesteia. Luat ca o replică la concurență, o întreprindere are situația de monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezența unui număr mare de cumpărători. Consecința fundamentală este următoarea: prețul nu mai este stabilit în mod exogen, prin jocul liber al forțelor pieței, ca în cazul concurenței perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul producției, de însăși firma producătoare. Prin urmare, o firmă pusă în situația de a fi monopolistă trebuie sa fie singura care oferă produse pe piață fără alți producători concurenți (naționali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil.

În lumea reală este dificil să se găsească o piață care întrunește exact condițiile care definesc piața cu structură de monopol:

• Rareori o piață este deservită într-adevăr de o singură firmă;

• Conceptul de „produs unic” implică faptul că nu există substituenți, dar, în realitate, toate produsele au drept concurenți înlocuitori;

• Nici o firmă nu are protecție absolută față de concurență.

Pentru ca profiturile unei firme de monopol să persiste pe termen lung, intrarea unor firme noi în industrie trebuie să fie prevenită prin apelarea la bariere efective și eficiente de intrare, iar dintre acestea amintim barierele naturale, care duc la apariția monopolului natural.

Majoritatea așa ziselor "utilități publice" au primit monopol guvernamental pe bază de franciză, deoarece se consideră că acestea sunt „monopoluri naturale". Într-o manieră simplistă, monopolul natural apare atunci când tehnologia de producție, spre exemplu costurile fixe relativ mari, duc la scăderea costului total mediu pe măsură ce cantitatea produsă crește. Teoria spune că în aceste industrii un singur producător va fi capabil să producă la un cost mai redus decât oricare alți doi producători, ceea ce duce la crearea unui monopol „natural". În cazul în care mai mult de un producător operează pe piață, prețurile produselor vor fi mai mari.

Metode de reglementare a monopolului natural

Problemele de politică economică ridicate de monopolul natural se referă la modul în care o firmă poate fi împiedicată să profite de avantajul poziției sale, în sensul de a crește prețul și de a restricționa cantitatea. Aici statul intervine (și are și justificarea economică să o facă) prin politici de reglementare (de regulă, sectoriale).

Poziția de monopol natural impune reglementarea din partea statului. O posibilă metodă de reglementare ar fi prin intermediul politicilor de protecție a concurenței, politici care au în vedere interzicerea abuzului de poziție dominantă.

O altă metodă o constituie controlul direct asupra prețurilor sau tarifelor practicate de firmele aflate într-o astfel de poziție. În această privință, două sunt abordările posibile: fixarea unei limite maxime de creștere a prețurilor sau limitarea ratei profitului.

Cea de a doua metodă este utilizată în special în Canada, Japonia sau Statele Unite, țări în care agenții specializate de reglementare stabilesc limita maximă admisibilă a ratei profitului. Prețului astfel reglementat i se permite să crească numai atunci când firma respectivă obține rate mai mici ale profitului; în schimb, atunci când realizează rate mai mari, prețul trebuie să fie diminuat.

În ultimul deceniu însă, pe plan internațional, prima metodă de stabilire a unei creșteri maxim admisibile a prețului a cunoscut o răspândire mai mare, pe considerentul că oferă firmelor stimulente mai puternice de a fi eficiente.

În această abordare, prețul reglementat este ajustat anual cu rata inflației plus sau minus o sumă predeterminată, fără luarea în considerare a dimensiunii profitului firmei în cauză. În Marea Britanie de exemplu, în ramuri precum gazele naturale și energia electrică. Regula este IPC – X, unde IPC este indicele pretului de consum, iar X reprezintă sporul de eficiență anual anticipat al firmei respective. În cazul apei, regula este IPC + K, unde K reprezintă atât sporul anticipat de productivitate, cât și o creștere anuală în termeni reali admisă a prețului apei, în scopul de a permite îmbunătățiri calitative.

Cele două metode au efecte diferite asupra firmelor. Limitarea creșterii prețurilor determină o sporire a riscurilor suportate de firme. Astfel, în cazul în care are loc o creștere a costurilor firmei, profitul său se va reduce deoarece firma nu poate majora prețurile într-o măsură care să acopere complet creșterea costurilor. În schimb, în cazul controlului ratei profitului, firmele vor încerca și, de regulă, vor reuși să obțină o creștere compensatorie a prețului, astfel încât profitul său să nu se modifice prea mult.

Invers, în situația unei scăderi a costurilor, prima metodă este mai avantajoasă pentru firma în cauză, deoarece profitul ei crește. Spus altfel, în această situație, în cazul metodei bazate pe controlul ratei profitului, consumatorii sunt cei care suportă o parte importantă a riscurilor pe care, în cazul limitării creșterii prețului, le suportă firmele.

Economii de scară în era monopolului pe bază de franciză

Teoria monopolului natural este de asemenea aistorică. Nu există dovezi care să ateste că un singur producător a reușit să înregistreze, pe termen lung, costuri totale medii mai mici decat toți ceilalți producători din industrie, stabilind deci un monopol permanent.

La sfârșitul secolului XIX, atunci când guvernele locale începeau să acorde monopoluri pe bază de franciză, părerea generală din punct de vedere economic era că „monopolul" era creat prin intervenții guvernamentale, francize, protecționism și alte mijloace aflate in flagrantă contradicție cu mecanismul pieței libere. Producția pe scară largă și economiile de scară erau interpretate ca fiind o virtute concurențială și nu un viciu monopolistic.

Potrivit economiștilor de la sfârșitul secolului XX - începutul secolului XXI, unitățile de producție pe scară largă aduc cu siguranță beneficii consumatorilor. Simon Pattern de la Wharton School și-a exprimat o opinie similară potrivit căreia „combinațiile de capital nu produc dezavantaje economice comunității... combinațiile sunt mult mai eficiente decât erau micii producători pe care acestea le-au înlocuit".

Unul dintre cei mai populari economiști de la sfârșitul secolului XIX, David A. Wells, a scris că „lumea cere bunuri abundente și ieftine; și experiența arată faptul că le poate avea numai prin utilizarea masivă a capitalului, pe scară largă". George Gunton a fost de acord cu predecesorii săi, afirmând că „economiile de scară nu ii scot de pe piață pe micii capitaliști, ci ii integrează într-un sistem mai mare și mai complex de producție, care le permite să producă mai ieftin pentru comunitate și să obțină un venit mai mare pentru ei înșiși.

Semnificația acestor opinii este că acești oameni au observat apariția producției pe scară largă și nu au considerat că aceasta duce la monopol, fie el „natural" sau reglementat. În spiritul școlii austriece, aceștia au perceput concurența ca pe un proces continuu și au înțeles că dominația pe piață a fost și este întotdeauna temporară în absența reglementărilor guvernamentale ce duc la crearea monopolului.

Cât de naturale au fost primele monopoluri „naturale"?

Nu există nici o dovadă care să ateste faptul că înainte de reglementarea utilităților publice a existat un fenomen similar descrierii „monopolului natural". Așa cum a punctat Harold Demsetz: "Şase companii de iluminat public au fost înființate în anul 1887 în New York City. 45 de companii de electricitate aveau dreptul legal de funcționare în Chicago în 1907. Înainte de 1895 în Duluth, Minnesota, funcționau cinci companii de electricitate, iar în Scranton, Pennsylvania, funcționau patru în 1906. În ultima jumătate a secolului al XIX-lea concurența era starea obișnuită în industria gazului în această țară. Înainte de 1884, șase companii concurente funcționau în New York City, concurența era comună și persistenta în mod special în industria telefoniei. Printre alte orase mari, Baltimore, Chicago, Cleveland, Columbus, Detroit, Kansas City, Minneapolis, Philadelphia, Pittsburgh și St. Louis, aveau cel puțin două companii ce ofereau servicii telefonice în 1905."

Unul dintre cele mai instructive exemple cu privire la inexistența monopolului natural în industria utilităților este furnizat de economistul George T. Brown în cartea sa din 1936 intitulată „The Gas Light Company of Baltimore," care poartă subtitlul înșelător „Un studiu al monopolului natural." Cartea sa prezintă în general „studiul caracterului evoluționar al utilităților" și pune emfază în mod special pe Compania de electricitate din Baltimore, ale cărei probleme „nu sunt specifice companiei Baltimore sau statului Maryland, ci acelora întâlnite pretutindeni în industria utilităților publice."

Istoria companiei de electricitate din Baltimore spune că, de la înființarea ei în 1816, aceasta s-a luptat în mod continuu cu noi concurenți pe piață. Ca răspuns, aceasta nu numai că a încercat să

devina competitivă pe piață, dar a făcut presiuni asupra statului și asupra autorităților guvernamentale locale în vederea restrângerii privilegiilor acordate firmelor concurente, opunându-se acordării drepturilor de franciză noilor companii. Compania funcționa la economii de scară, dar acest lucru nu a împiedicat intrarea pe piață a firmelor concurente.

Ignorând natura dinamică a procesului concurențial, Brown a comis aceeași eroare pe care mulți economiști încă o repetă: a crezut cu tărie că „excesul" de concurență poate fi „distructiv" în cazul în care producătorii ce au costuri de producție reduse iși scot de pe piață rivalii mai puțin eficienți. O astfel de concurență poate fi într-adevar „distructivă" pentru competitorii ce au costuri de producție ridicate, dar este în mod evident benefică pentru consumatori.

Nu toți economistii au fost însă induși în eroare de teoria „monopolului natural" ce a fost susținută cu tărie de utilitățile publice deținătoare de monopol și de consultanții lor economici plătiți. S-a demonstrat cum fiecare aspirant la titlul de monopolist încerca să fie desemnat „utilitate publică", inclusiv companiile de radio, cele imobiliare, furnizorii de lapte, transportul aerian, cărbunele, uleiul și agricultura. Acele industrii norocoare care obțineau această titulatură s-au folosit de ea pentru eliminarea concurenței.

Duplicarea excesivă

Pe lângă povestea economiilor de scară, a fost invocat un alt motiv pentru a susține acordarea de monopoluri pe bază de franciză așa-ziselor „monopoluri naturale" și anume permiterea prea multor concurenți pe piață este disruptivă. Argumentul susține că este prea costisitor pentru o comunitate să permită existența mai multor furnizori de apă, electricitate sau cablu TV.

Problema duplicării excesive a sistemelor de distribuție poate fi atribuită eșecului comunităților de a stabili un preț adecvat pentru utilizarea acestor resurse rare. Dreptul de a utiliza o proprietate publică este dreptul de a utiliza o resursă rară. Absența unui preț pentru utilizarea acestei resurse, un preț suficient de mare pentru a reflecta costul de oportunitate al utilizării acestei alternative (trafic neîntrerupt, priveliști nealterate), va duce la suprautilizare.

Stabilirea unei taxe adecvate pentru utilizarea acestor resurse va reduce gradul de duplicare la nivele optime.

Piața electricității în Uniunea Europeană

Urmând exemplul Statelor Unite, Uniunea Europeană se găsește într-un proces de liberalizare a piețelor de utilități publice foste monopoluri, proces care se realizează de altfel și în România. Acest domeniu este, de altfel, unul dintre puținele unde România a eliminat o mare parte din decalajele care o separă de economia europeană, depășind chiar unele dintre statele membre.

Directivele electricității (DE) (96/92/EC și cea care a înlocuit-o 2003/55 EC) conțin regulile care guvernează piața electricității, stabilind cerințele minime pentru liberalizarea graduală a acesteia. Ele permit statelor membre să aleagă între unele modele alternative, în scopul separării activităților non-concurențiale de cele concurențiale și al liberalizării pieței en-gros. În același timp, DE cuprind

aspecte referitoare la problematica serviciilor publice, prin aceea că permit statelor membre să ia măsurile necesare pentru a garanta siguranța aprovizionării și protecția consumatorilor vulnerabili în ceea ce privește debranșarea (întreruperea serviciului).

Cerințele structurale și obligațiile comportamentale instituite de DE și referitoare la liberalizarea pieței pot fi rezumate după cum urmează:

• Obligațiile de serviciu public. Statele membre impun anumite obligații de serviciu public pentru a asigura “siguranța, inclusiv cea a furnizării, regularitatea, calitatea și prețul furnizării și a protecției mediului înconjurător”, cu condiția ca aceste obligații să fie clar definite, non-discriminatorii, verificabile și aduse la cunoștința publicului.

• Capacități noi de generare. Pentru construirea de noi capacități de generare, statele membre pot alege între două proceduri sau orice altă combinație a acestora:

- Procedura de licitație, în cadrul căreia monopolul existent organizează o licitație pentru o nouă capacitate de producție necesară.

- Procedura de autorizare, în cadrul căreia decizia referitoare la noua investiție este lăsată la latitudinea investitorilor individuali, cu condiția ca aceștia să îndeplinească anumite condiții specificate în avans de respectivul stat membru (de exemplu, referitoare la mediul înconjurător, utilizarea terenurilor, siguranța publică etc.) pentru a putea obține autorizația de construcție.

Oricare dintre aceste proceduri este aleasă, ea trebuie să se bazeze pe criterii obiective, transparente și nediscriminatorii (măsuri de tip comportamental).

• Separarea. Ca o măsură structurală impusă statelor membre, DE cer ca:

- Să fie stabilit un operator al sistemului de transport (OST), în fiecare zonă dată, acesta trebuind să fie independent cel puțin în ceea ce privește managementul de celelte activități nelegate de sistemul de transport. Un operator de sistem trebuie de asemenea desemnat și în scopul operării sistemului de distribuție dintr-o anumită zonă.

• Accesul terților la rețea. Statele mebre pot alege între trei modele diferite:

- Accesul reglementat, caz în care tarifele sunt reglementate și făcute publice de către stat și sunt aplicabile tuturor părților interesate.

- Accesul negociat, caz în care consumatorii eligibili1 sau furnizorii pot negocia tarifele de acces la rețea cu operatorul/proprietar aflat pe piață (de regulă, fostele monopoluri).

Prețurile și condițiile de acces sunt stabilite prin negocierea dintre cele două părți și sunt confidențiale. Deci, operatorii de sistem trebuie să fie implicați în negocieri și trebuie să publice marje de preț indicative de transmisie și distribuție, pe baze anuale.

- Cumpărătorul unic, caz în care un singur cumpărător desemnat (probabil, operatorul existent) este cel care vinde energie electrică tuturor consumatorilor eligibili. Aceștia sunt liberi să încheie contracte de furnizare – cu producători/furnizori - atât în cadrul, cât și în afara teritoriului

deținut de operatorul existent. Cantitatea de electricitate contractată de consumatorul eligibil este cumpărată de către cumpărătorul unic la un preț egal cu cel oferit de acesta consumatorilor eligibili minus tariful pentru serviciile de rețea.

• Deschiderea pieței. Directiva propune deschiderea către concurență a unor cote din ce în ce mai mari din piața electricității, în așa fel încât din iulie 2007 aceasta să fie complet liberalizată.

• Reglementarea și procesul de introducere a concurenței. Abuzul de poziție dominantă din partea operatorului existent pe piață poate fi prevenit fie prin reglementări de natură sectorială, fie prin mecanismele politicii antitrust.

Statele membre au trebuit să încorporeze prevederile directivei în legislația națională până la data de 19 februarie 1999. Acest termen a fost îndeplinit de toate statele, cu excepția Franței, unde legea care prelua directiva europeană a fost adoptată abia un an mai târziu decât termenul limită. De asemenea, întârzieri în ceea ce privește desemnarea OST au fost înregistrate în Belgia și Irlanda.

Implementarea Directivei Electricității de către statele membre – așa cum este analizată în primul raport privind piața internă de gaz și electricitate - prezintă unele aspecte contradictorii: deși majoritatea statelor membre au mers dincolo de cerințele impuse de directivă, totuși diferențe notabile continuă să persiste între ele în ceea ce privește gradul de deschidere a pieței și reformele structurale întreprinse.

Situația actuală a României

În România, ca si în celelalte țări vecine, monopolul s-a constituit într-un sistem bine închegat, pe proprietăți socialiste si a principiilor generale de organizare si conducere centralizata a economiei. Monopolul s-a extins rapid, ajungând într-un timp relativ scurt să predomine toate sferele de activitate economico-socială și întregul mecanism economic, acționând în urmatoarele direcții mai importante: controlul asupra nivelului prețurilor, volumului producției și calității producției, exercitarea dictaturii producției asupra consumului prin subordonarea consumatorului intereselor producătorului.

Dacă în economia de piață nu se poate vorbi de un sistem monopolist, ci mai degrabă de elemente monopoliste care iau naștere și se dezvoltă pe un fond general de concurență, în România, în conditiile economiei centralizate, s-a format si consolidat un sistem monopolist atotcuprinzător, din care au fost eliminate aproape toate elementele generatoare de concurență. De abia odata cu aparitia si dezvoltarea proprietatii private încep, pe fondul general al sistemului monopolist, să apară și să se dezvolte sistemul concurențial.

În momentul de față în România există monopol în domeniul energiei electrice, principalul furnizor fiind Electrica. Acest lucru a atras după sine atenția Statelor Unite, care cer prin vocea ambasadorului Mark Gitenstein, liberalizarea prețului energiei electrice în România. Ce s-ar putea întâmpla dacă Guvernul ar da curs solicitării diplomației americane?

Zoltan Nagy-Bege, director general în Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), a declarat că liberalizarea prețului energiei electrice și al gazelor se va face treptat, posibil în 4-5 ani, după definirea "consumatorului vulnerabil" Zoltan Nagy-Bege opinează că în categoria consumatorilor vulnerabili va fi încadrată "o mare parte a consumatorilor casnici". Nu se știe care va

fi prețul liberalizat al energiei electrice și al gazelor, dar ANRE ar fi trebui să desfășoare pentru anul 2011, două studii de piață, care să determine impactul liberalizării pieței energetice România este unul dintre statele europene care livrează energia electrică la cele mai mici prețuri, atât consumatorilor casnici, cât și celor industriali. Conform portalului energy.eu, în septembrie 2010, prețul mediu al kilowattului oră era, în România, 0,1027 euro pentru consumatorii casnici, respectiv 0,0847 euro pentru consumatorii industriali. Doar Bulgaria,

Estonia și Lituania aveau prețuri mai mici pentru consumatorii casnici. În cazul consumului industrial, în afară de cele trei state enumerate, și în Finlanda, Franța, Suedia și Letonia kilowattul oră este mai ieftin ca România

Această cerere vine din partea Statelor Unite sub pretextul că nu este acceptabil ca prețul la energia electrică să fie menținut artificial la un nivel scăzut pentru toți consumatorii, inclusiv pentru cei care iși pot permite să plătească. Conform acestora se poate aborda liberalizarea prețurilor apelând la o reglementare eficientă, așa cum se procedează în SUA, și acordând subvenții categoriilor sociale cele mai sărace, așa cum se întâmplă în SUA și în Ungaria.

În ceea ce privește prețul energiei electrice pentru populație, oficialul ANRE susține că e posibil ca acesta să sufere modificări, dar nu în viitorul apropiat deoarece pentru a fi în acord cu directivele europene, trebuie modificată Legea Gazelor și Legea Energiei electrice, pentru a defini consumatorul vulnerabil. Zoltan Nagy-Bege opinează că în categoria consumatorilor vulnerabili vor fi încadrați "o mare parte a consumatorilor casnici". Pentru consumatorii vulnerabili, prețul energiei electrice și al gazelor ar urma să rămână reglementat, însă ceilalți vor plăti kilowattul oră la prețul liberalizat. Aceasta se va întâmpla, însă, treptat, conform asigurărilor venite din partea directorului din ANRE.

Un alt punct atacat de ambasadorul SUA s-a referit la drumul greșit pe care s-a angajat

Executivul de la București, atunci când a decis, acum un an, înființarea celor doi giganți din energie: Electra și Hidroenergetica.

Efortul actual de reorganizare a companiilor energetice de stat în doi "campioni energetici naționali" în loc să se analizeze opțiunea de a le privatiza total sau parțial, este nu doar un mod ineficient de utilizare a unor resurse valoroase. Acesta este un efort de "rearanjare a șezlongurilor de pe Titanic" pentru că nu ia în considerare problema fundamentală a companiilor energetice de stat, faptul că nu sunt administrate cu adevărat ca niște afaceri. În domeniul energetic este nevoie de aproximativ 10 miliarde de dolari pentru a moderniza sectorul astfel încât să poată fi folosite la capacitate maximă cele mai importante active strategice ale României. Acest lucru NU poate fi realizat doar cu veniturile obținute din taxe. Iar acest lucru nu se va realiza atât timp cât aceste active aparțin unor întreprinderi de stat conduse de oameni lipsiți de experiență, apropiați de mediul politic, care iau decizii nu în funcție de ceea ce este mai bine pentru companie, ci în funcție de interesele proprii.

Relatările presei au arătat că de cel puțin 10 ani, peste 50% din producția energetică a companiei Hidroelectrica a fost îndreptată spre contracte preferențiale de energie la prețuri considerabil mai mici decât costurile de producție. Acest lucru a determinat pierderi semnificative de profit și insuficiente investiții în companie, forțând guvernul să redirecționeze fondurile publice reduse pentru a susține compania. Deși acordarea de reduceri de preț pentru consumatorii de cantități mari de energie nu este neapărat o practică de afaceri incorectă, extinderea acestui beneficiu de către o companie de stat înseamnă subvenționarea unui număr mic de utilizatori, în detrimentul celorlalți consumatori. În cazul României, o distincție importantă este că aceste tipuri de reduceri de preț speciale par a fi acordate adesea în funcție de legăturile politice mai degrabă decât ținând cont de practici de afaceri raționale.

Concluzii

Teoria monopolului natural este pură ficțiune economică. Nu a existat niciodata un lucru ca „monopolul natural". Istoria conceptului de „utilitate publică" atestă că la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, utilitățile publice concurau puternic, și, la fel ca în oricare altă industrie, firmele existente pe piață nu agreau concurența. Aceste firme și-au asigurat întâi monopoluri garantate guvernamental și ulterior, cu ajutorul unor economiști influenți, au construit o raționalizare ex post pentru monopolul lor.

Bibliografie

„Economie Microeconomie și Macroeconomie” Conf. univ. dr. Claudiu Doltu

www.ecol.ro

Directiva 2003/55/EC a Parlamentului European și a Consiliului din data de 26 iunie 2003 în ceea ce privește regulile comune pentru piața internă a gazelor naturale și abrogarea Directivei

98/30/EC

Directiva 96/92/EC a Parlamentului European și a Consiliului din data de 19 decembrie 1996 în ceea ce privește regulile comune pentru piața internă a electricității.