IX. DESPRE VIAŢA MORALĂ A PREOTULUI

Moralitatea ireproşabilă şi sfinţenia sunt cerute preotului în primul rând în calitatea lui de liturghisitor, de săvârşitor al celor sfinte.

Sf. Grigorie Teologul:• „Preotul este templu viu al Dumnezeului Celui viu şi sălaş duhovnicesc al lui Hristos".• „Este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curăţit şi apoi să poţi curaţi pe alţii; să devii întâi tu lumină şi pe urmă să luminezi pe alţii, întâi să te apropii tu de Dumnezeu şi apoi să apropii de El şi pe alţii, să te sfinţeşti întâi pe tine şi apoi să sfinţeşti pe alţii".• atât preotul cât şi diaconul care vor să săvârşească Sf. Liturghie „sunt datori a fi curaţi atât cu sufletul, cât şi cu trupul" (vezi Povăţuirile din Liturghier).Ca slujitor al celor sfinte, preotul este dator să se străduiască a fi curat nu numai' în momentul slujirii, ci să se menţină în permanentă stare de curăţie. în orice clipă poate fi chemat, de exemplu, să împărtăşească pe cineva grav bolnav sau muribund şi va fi nevoit să poarte în mâinile sale mărgăritarul cel de mult preţ al Sfintelor Taine. De aceea, precum recomanda Sfântul Ioan Gură de Aur, «sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-1 părăsească niciodată şi pentru ca să poată spune: „de acum nu ■ mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20)".

Preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, pentru ca să nu-i lovească Domnul! (Ieşire 19,22).

Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut indispensabile preotului în calitatea sa de păstor, conducător şi învăţător al turmei sale duhovniceşti.

Preotul este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog, un îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El.învaţă însă pe credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul, sfatul şi povaţa pe care le dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale.Viaţa clericilor este Evanghelia laicilor.

Sf. Grigorie cel Mare„Orice predicator să se facă auzit mai mult prin fapte, decât prin vorbe”.

Sf. Ioan Gură de Aur„N-ar mai fi nevoie de discursuri dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit. N-ar mai fi nevoie de învăţători, dacă am face să fie văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai exista niciun păgân, dacă am fi noi creştini adevăraţi”.

Exemplul personal al vieţii preotului constituie deci cea dintâi metodă pastorală.Moralitatea preotului este izvor şi temei al autorităţii şi prestigiului preoţesc.Păcatele unui preot sunt păgubitoare nu numai pentru el însuşi, ci se răsfrâng, din nefericire, asupra întregii preoţimi, scad prestigiul întregului cler şi lovesc.în autoritatea şi puterea de influenţă a Bisericii înseşi. în chip firesc, oamenii văd pe toţi preoţii prin prisma sau în lumina chipului moral al preotului lor sau al preoţilor pe care ei îi cunosc mai bine, şi aşa îi judecă pe toţi. Dacă acela sau aceia au o proastă reputaţie, oamenii sunt înclinaţi să creadă că toţi ceilalţi preoţi, pe care ei nu-i cunosc, sunt de aceeaşi calitate morală. Adeseori se identifică preotul cu Biserica. Preotul nevrednic nu numai că nu serveşte'Biserica şi nu o zideşte, - ceea ce e mai grav - o şi păgubeşte, sapă la temelia ei. Pe astfel de preoţi îi are în vedere constatarea Sfântului Ioan Gură de Aur, că tocmai slujitorii lui Hristos ruinează mai rău Biserica decât vrăjmaşii săi declarat. Acestora li se potriveşte mustrarea din Sfânta Scriptură: „Din pricina lor este hulit numele lui Dumnezeu între neamuri" (Romani 2, 24).Harul divin pe care îl primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitatea împotriva ispitelor, a slăbiciunilor inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi măreşte răspunderea, punându-1 într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni. Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea din pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi puţinătatea puterilor Iui omeneşti, dintre greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă şi slăbiciunea firii sale pământeşti.Preotul nu trebuie să se mulţumească doar cu aspectul negativ al virtuţii, ci să fie un luptător activ pentru virtute, pentru promovarea binelui. Nu e de ajuns să se ferească de păcat, ci să se şi distingă prin virtute:' Depărtează-te de rău şi fa binele! (Psalm 36, 27).

Virtutea preotului trebuie să fie o atitudine sinceră şi de fond, pornită din adâncul inimii şi al convingerilor sale intime, nu o cultivare abilă a aparenţelor, ca aceea a fariseilor, pe care Mântuitorul îi înfiera cu cuvinte de foc (vezi Matei, cap. 33). Ipocrizia, făţărnicia, atitudinea de complezenţă nu au ce căuta în ţinuta şi comportarea preotului. Nu trebuie să aibă o virtute falsă sau aparentă, o poză impusă pentru ochii lumii, ci o virtute adevărată,, „întocmai ca aurul sau argintul, curat, fără sunet fals şi fără amestec de alte materiale mai tari" (Sfântul Grigore Teologul). Preotul nu poate trăi cu mască sau travestit: Dumnezeu nu poate fi slujit cu aparenţe, prefăcătorii sau înşelăciuni, ci numai cu adevărul integral şi cu sinceritate. Preotul este chemat şi îndatorat să se comporte ca un adevărat „atlet al lui Hristos sau campion al virtuţii", ca un luptător consecvent şi permanent împotriva păcatului, combătându-1 întâi în propria sa viaţă şi făcându-se pildă celorlalţi, prin puterea de a se stăpâni, a se înfrâna şi a se birui pe sine, de a rezista ispitelor de tot felul, de a se ridica deasupra tuturor slăbiciunilor şi păcatelor

omeneşti, prin râvna de a spori şi a se desăvârşi în virtute, de a se asemăna cât mai mult modelului nostru suprem de viaţă, care este şi rămâne Iisus Hristos Domnul.