1

CAPITOLUL VIII

Actele procesuale şi procedurale comune

În dreptul procesual penal termenul de act are un înţeles mai larg (de

manifestare de voinţă concretă) decât în alte discipline juridice unde

termenul de act este înţeles în sens de „înscris”.

Actele procesuale şi procedurale sunt mijloace juridice prin care se

realizează justiţia penală.

Desfăşurarea procesului penal implică efectuarea unui şir continuu de acte

procesuale şi procedurale.

Actele procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale

participanţilor la proces. Prin ele se exercită drepturi şi obligaţii, se

îndeplinesc dispoziţii legale, fiind producătoare de efecte juridice. În acest

sens sunt acte procesuale punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea

măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, trimiterea în judecată,

dezbaterile judiciare, hotărârile prin care se rezolvă cauza ş.a.m.d.

Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la

îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale. În procesul

penal, fiecărui act procesual îi corespunde un anumit act procedural. Spre

exemplu, actul prin care se dispune arestarea este pus în executare prin

intermediul unui act procedural – mandatul de arestare.

Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se

consemnează în anumite acte scrise numite şi acte de documentare

procedurală. Spre exemplu, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale,

ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale, rechizitoriul, procesele – verbale de percheziţie, de cercetare la faţa

locului, hotărârile instanţei.

În doctrină există numeroase şi variate clasificări ale actelor

procesuale sau procedurale ca de exemplu:

- după raţiunea care le-a impus şi interesele pentru pe care le deservesc:

acte de procedură interesând judecata; acte de procedură de ordin

administrativ; acte de procedură în interesul părţilor.

- din punct de vedere al obligativităţii: acte imperativ obligatorii; acte

obligatorii la cerere; acte facultative.

- din punct de vedere al emitentului: acte ale organelor judiciare; acte

ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali; acte ale terţilor.

- după natura lor: acte scrise; acte orale; acte materiale.

Independent de aspectul că în procedura penală contemporană în faza cea

mai importantă a procesului penal (judecata) oralitatea şi

2

contradictorialitatea reprezintă o caracteristică reglementată expres (art. 351

C.p.p.) totuşi actele scrise sunt numeroase şi importante (cu deosebire la

urmărirea penală).

Actul de procedură oral este acela care se concretizează într-o relatare,

afirmaţie, cerere, declaraţie verbală. (de ex. relatările martorilor, explicaţiile

experţilor, punerea în discuţia părţilor a unor incidente procedurale). Actul

oral este în principiu personal (nu se efectuează prin intermediul altei

persoane şi trebuie efectuat în faţa organului judiciar competent, excepţiile

trebuind să fie reglementate expres – de ex. comisia rogatorie) şi de

principiu nu pot fi divizate (nu se poate începe audierea unui martor de un

judecător şi la un moment dat audierea martorului să fie continuată de alt

judecător).

Actele orale se efectuează în limba română. Cetăţenii români

aparţinând minorităţilor naţionale se pot exprima în limba maternă în faţa

instanţelor de judecată însă actele procedurale se întocmesc în limba română.

Actele orale ale părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau

nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima în limba română se efectuează

prin mijlocirea unui interpret (art. 128 din Constituţie, art. 12 C.p.p.).

Legea fixează în general condiţiile de fond şi formă pentru fiecare act

oral în parte.

Prin lege se poate impune ca un act să se efectueze obligatoriu verbal

(de ex. art. 389 C.p.p. care reglementează ultimul cuvânt al inculpatului).

Dacă prin lege se prevede ca un anumit act să se realizeze verbal, acest act

rămâne oral chiar dacă despre acest act se face vorbire într-un act scris (în

exemplul dat se poate face vorbire de ultimul cuvânt în notele grefierului de

şedinţă sau în practicaua hotărârii).

Sunt situaţii în care legea impune procedura scrisă (de ex.

consemnarea declaraţiilor martorilor) situaţie în care chiar dacă afirmaţiile

martorilor sunt orale, neconsemnarea în formă scrisă atrage neluarea lor în

seamă. (ca inexistente)

Alteori legea permite efectuarea actului de procedură fie oral, fie scris

ca de exemplu declanşarea unei căi de atac (dacă se face oral se

consemnează într-un proces verbal) sau încunoştinţarea făcută de inculpat

despre schimbarea domiciliului.

Edificator în privinţa exemplelor care pot fi date în materia actelor

orale este şi textul cuprins în art. 388 C.p.p. care obligă instanţa

judecătorească să dea „cuvântul” procurorului, părţilor şi subiecţilor

procesuali principali.

Formularea de concluzii scrise (memorii) nu aduce atingere dreptului

de a vorbi cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei penale.

3

Actele materiale presupun efectuarea unor activităţi pur practice

(percheziţii, indicarea de obiecte şi înscrisuri, punerea de sigilii). Efectuarea

actelor materiale se consemnează în acte scrise cu rol pur documentar.

Actele scrise trebuiesc efectuate ori de câte ori legea impune această

formă. În genere legiuitorul impune condiţii generale de formă (să fie

redactat în limba română, să se menţioneze data şi locul întocmirii, să fie

semnat de persoana care l-a redactat etc.) sau de fond (actul trebuie să fie

întocmit de persoana sau organul competent); actul trebuie să cuprindă

constatările prescrise de lege etc.

Normele procesual penale pot impune şi condiţii speciale de formă

care pot fi foarte variate (de ex. să se menţioneze ora sau actul să fie redactat

de faţă cu martori etc.) sau condiţii de fond speciale (de ex. să se menţioneze

necesitatea întocmirii actului)

Dovada existenţei actului de procedură scris se face prin prezentarea

originalului.

Forma scrisă a actelor procedurale de constatare exclude riscul

contestării existenţei sau conţinutului acestora şi dă posibilitatea verificării

modului de aducere la îndeplinire a actelor procesuale.

Uneori legea impune ca actul să fie întocmit în două sau mai multe

exemplare. De exemplu: „Minuta se întocmeşte în 2 exemplare originale

dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre

conservare, la dosarul de minute al instanţei” (art. 400 alin. 3 C.p.p.)

Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi

înlăturarea unor omisiuni vădite (art. 277-279 C.p.p.)

Potrivit art. 277 C.p.p. orice adăugire, corectură sau suprimare făcută

în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare numai dacă aceste

modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de

către cei care l-au semnat ceea ce înseamnă că de principiu actul procedural

constatator trebuie să-şi păstreze conţinutul iniţial, originar, intervenţiile

ulterioare putând fi făcute numai în condiţiile edictate de lege.

Dacă în cuprinsul actului se fac modificări neconfirmate dar care nu

schimbă înţelesul frazei, actul este valabil.

Noul cod nu mia impune obligaţia semnării unei declaraţii pe fiecare

pagină (în practică însă şi în prezent declaraţiile sunt semnate pe fiecare

pagină) însă dacă după semnarea declaraţiei cel care dă declaraţia (suspect,

inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente,

martor) are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se

consemnează în finalul declaraţiei fiind urmate de semnătură.

Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate astfel încât

să nu se poată face adăugiri.

4

Îndreptarea erorilor materiale.

Intră în conţinutul noţiunii de eroare materială, scrierea greşită cu

ocazia redactării unui act procedural a unui (unor) element care nu are

consecinţe asupra desfăşurării procesului penal sau asupra răspunderii

penale a inculpatului.

Sunt considerate erori materiale evidente: trecerea greşită a numelui

sau a prenumelui într-o încheiere de şedinţă sau dactilografierea greşită a

anului, ori trecerea greşită a datei naşterii .

Nu sunt erori materiale: contradicţiile dintre minută şi dispozitiv,

omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei chestiuni de fond etc.

Procedura instituită în art. 278 C.p.p. este în sensul că erorile

materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de organul

judiciar care a întocmit actul la cererea celui interesat sau din oficiu. În

vederea îndreptării erorii, părţile sunt chemate spre a da lămuriri. Despre

îndreptarea erorii organul judiciar întocmeşte un proces-verbal sau după caz

încheierea, făcându-se menţiune şi în cuprinsul actului corectat.

Înlocuirea unor omisiuni vădite.

Omisiunea vădită presupune absenţa din cuprinsul unui act procedural

a unor menţiuni pe care actul trebuie să le conţină şi care privesc rezolvarea

de către organul judiciar a unor aspecte care vizează soluţionarea cauzei

penale.

Potrivit art. 279 C.p.p. sunt considerate omisiuni vădite situaţiile în

care organul judiciar nu s-a pronunţat cu privire la:

- sumele pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi;

- restituirea lucrurilor;

- ridicarea măsurilor asigurătorii

CEREREA

Cererea este un act procedural comun prin care orice persoană

interesată poate cere sprijinul organelor judiciare pentru recunoaşterea unor

drepturi, pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru intervenţia organului

judiciar. În cursul procesului, părţile pot cere administrarea de probe,

aplicarea de măsuri asigurătorii recuzarea unei persoane incompatibile.

Legea procesual penală nu are dispoziţii care să privească conţinutul şi

forma unei cereri la modul general, dar reglementează amănunţit cuprinsul

anumitor cereri în situaţii speciale: de exemplu, reglementează cererea în

cazul plângerii prealabile, cererea pentru revizuire, cererea pentru reabilitare,

etc.

5

În general, în cuprinsul unei cereri trebuie să existe următoarele

menţiuni: numele, prenumele şi adresa solicitantului, organul judiciar,

pretenţia sau obiectul cererii, motivele pe care se întemeiază, semnătura

solicitantului şi data. Orice cerere trebuie adresată organului competent, dar

aceasta nu este o condiţie de valabilitate sau de nulitate a actului.

CITAREA

Citarea este actul procedural prin care o persoană este chemată să se

prezinte în faţa organului judiciar într-un anumit loc şi la o anumită dată cu

indicarea calităţii sale procesuale şi cu indicarea sancţiunii în caz de

nereprezentare. Dispoziţia de citare se consemnează, de regulă, într-un act

scris numit citaţie, dar citarea se poate face şi telefonic sau telegrafic,

încheindu-se un proces-verbal.

Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din

oficiu, prin agenţi procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat

al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de

curierat.

Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin

orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate.

Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul

părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este

posibil.

Citarea şi comunicarea actelor procedurale se face în plic închis, care

va purta menţiunea „Pentru justiţie. A se înmâna cu prioritate.”

Potrivit art. 258 Cod procedură penală, citaţia este individuală şi

trebuie să cuprindă următoarele:

a. denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată

care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

b. numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi

indicarea obiectului cauzei;

c. adresa celui citat;

d. ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui

citat să se prezinte la data şi locul indicate;

e. menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se

prezinte la termenul fixat;

f. dacă este cazul, menţiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. 4 Cod

procedură penală, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi

alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un

avocat din oficiu;

6

g. menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la

apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului;

h. consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar.

Citaţia trimisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă

încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea

că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere.

Citaţia se semnează de cel care o emite.

Locul de citare este reglementat de art. 259 Cod procedură penală, în

raport de diferite situaţii concrete.

Suspectul, inculpatul, părţile în proces precum şi alte persoane se

citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa

locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.

Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel

mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul

sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii

şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.

Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă

nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.

În situaţia în care nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul

sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se

afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă:

a. anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;

b. numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;

c. numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv

sediul celui citat;

d. numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi

denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul;

e. menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;

f. menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia

în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i

se comunica citaţia;

g. menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru

comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f., citaţia se

consideră comunicată la împlinirea acestui termen;

semnătura celui care a afişat înştiinţarea.

Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte

medicale ori de asistenţă socială se citează prin administraţia acestora.

Militarii se citează la unitatea din care fac parte prin comandantul

acesteia.

7

Pentru persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere,

prin administraţia acestora.

Persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale,

aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată

nava.

Dacă suspectul locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul

termen, potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu

statul solicitat, în condiţiile legii, iar în absenţa unei asemenea norme sau în

cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se

face prin scrisoare recomandată, care trebuie să fie primită cel mai târziu cu

30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.

Procedura de înmânare a citaţiei este reglementată în art. 260 – 261

Cod procedură penală.

Citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va

semna dovada de primire.

Dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată

să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare încheind un

proces – verbal cu privire la împrejurările constatate.

Dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze

dovada de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre

aceasta un proces – verbal.

În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect

sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în

cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va

afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.

Citarea poate fi realizată şi prin intermediul autorităţilor competente

ale statului străin, dacă:

a. adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;

b. nu a fost posibilă trimiterea citaţiei prin intermediul poştei;

c. dacă citarea prin poştă a fost ineficientă sau necorespunzătoare.

Citaţia destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei persoane

juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea

corespondenţei.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia

soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod

obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor

sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.

Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar

agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces – verbal. Dacă

8

aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia

pe uşa locuinţei, încheind proces – verbal.

Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa

locuinţei persoanei citate o înştiinţare.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe

apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori

camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla

aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează

înştiinţarea.

Potrivit art. 261 Cod procedură penală, în situaţia în care comunicarea

citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori

destinatarul nu mai locuieşte în imobilul respectiv, sau atunci când

comunicare nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul

întocmeşte un proces – verbal în care menţionează situaţiile constatate, pe

care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.

În cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în

considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs

neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal

citată.

Cu excepţia situaţiei în care prezenţa inculpatului este obligatorie,

neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de

către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu numai la termenul la care

ea s-a produs.

În cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte

de procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare

electronică disponibil la locul de detenţie.

MANDATUL DE ADUCERE

Mandatul de aducere este reglementat de art. 265 – 266 Cod

procedură penală.

Aducerea cu mandat este o măsură de constrângere ce constă în

obligaţia impusă persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar de

către persoana ce a primit ordinul să execute măsura. O persoană poate fi

adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza

unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod

nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost

posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără

echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.

9

Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar

înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în

interesul rezolvării cauzei.

În cursul urmăririi penale, mandatul de aducere se emite de către

organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţă.

În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de

dreptul şi libertăţi dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea

solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate,

emiţându-se de îndată mandatul de aducere.

Mandatul de aducere emis de organul de urmărire penală, în cursul

urmăririi penale, sau de instanţă în cursul judecăţii, trebuie să cuprindă, în

mod corespunzător, menţiunile prevăzute la alin. 8 al art. 265 Cod procedură

penală.

Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de

aducere sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa

acesteia.

Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar

numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care

a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ori, în afară de cazul când

s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora.

Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale

poliţiei judiciare şi organele de ordine publică. Persoana căreia i se

încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru

care aceasta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În situaţia în care

persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută

mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.

În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi

libertăţi sau de instanţa de judecată organele de cercetare penală ale poliţiei

judiciare şi organele de ordine publică pot pătrunde în locuinţa sau sediul

oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care

acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru

orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit.

Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din

motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta

într-un proces – verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire

penală, sau, după caz, instanţei de judecată.

Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte

persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, facă cercetări şi, dacă

acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces – verbal care va cuprinde

10

menţiuni despre cercetările făcute, proces – verbal, care se înaintează de

îndată organului de urmărire penală, sau, după caz, instanţei de judecată.

Executarea mandatului de aducere privind pe militari se face prin

comandantul unităţii militare sau prin poliţia militară.

ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE Potrivit art. 267 Cod procedură penală, în vederea realizării procedurii

de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la

desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa cu drept de acces direct la

bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat, acestea

din urmă având obligaţia de a colabora cu procurorul sau cu instanţa de

judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile

existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.

TERMENELE În dreptul procesual penal termenele reprezintă elementele cele mai

importante care dau conţinut ideii curgerii timpului fără însă a fi singura

formă de manifestare a curgerii timpului pe plan procesual.

În materie procesual penală, rareori noţiunea de termen este înţeleasă

în sensul de dată fixă, o zi anume în care trebuie să se întâmple un anumit

fapt, cum ar fi ziua fixată pentru ca părţile sau martorii să se prezinte la

organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată.

Prin termen se înţelege intervalul de timp înăuntrul căruia sau după

epuizarea căruia pot sau trebuie îndeplinite acte, măsuri procesuale şi

procedurale, interval ce trebuie astfel fixat încât procesul să păstreze ritmul

accelerat fără a se împiedica aflarea adevărului şi realizarea drepturilor

părţilor.

În procesul penal, termenul are un rol special de natură să disciplineze

activitatea procesuală. Procesul penal nu poate fi conceput fără existenţa

unor termene în care legea impune organelor judiciare să dispună acte şi

măsuri procesuale şi să efectueze acte procedurale ori permite părţilor să îşi

exercite drepturile.

Termenele în procesul penal urmăresc realizarea unui interes general

având ca scop, pe de o parte, să limiteze în timp măsurile procesuale şi, pe

de altă parte, să împiedice tergiversarea procesului penal, asigurând

operativitatea acţiunilor. Astfel, conform dispoziţiilor art. 410 Cod

procedură penală, termenul de apel este de 10 zile; conform dispoziţiilor art.

209 alin. 3 Cod procedură penală, măsura preventivă a reţinerii poate dura

cel mult 24 de ore; în cazul plângerii împotriva măsurilor şi actelor de

urmărire penală, potrivit art. 337 Cod procedură penală, „Când plângerea a

11

fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen

de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu

explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare” iar potrivit art. 338 Cod

procedură penală, „Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de

cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a

făcut plângerea un exemplar al ordonanţei”.

În dreptul procesual penal, în rare situaţii, legea nu prevede, precis sau

generic, un termen în privinţa unor acte procesuale sau procedurale, ceea ce

înseamnă că acele acte pot fi îndeplinite sau efectuate oricând, în raport de

aspectele concrete ale cauzei.

Importanţa deosebită a termenelor în procesul penal este evidenţiată şi

de faptul că în Codul de procedură penală un întreg capitol este dedicat

termenelor şi anume capitolul II din Titlul VI, capitol în care, în art. 268 –

271 este reglementat în mod amănunţit modul de calcul al termenelor

procedurale şi substanţiale, precum şi sancţiunile procedurale aplicate

actelor efectuate cu încălcarea termenelor prevăzute de lege.

Clasificarea termenelor

În literatura juridică, în raport de diferite criterii, termenele se clasifică

astfel:

1. În raport de organul care le stabileşte, termenele sunt legale şi

judiciare.

Termenele legale sunt acelea pe care legea le stabileşte în mod expres.

Spre exemplu, termenul de apel, termenul de recurs, termenul privind

măsura preventivă a reţinerii, termenul privind măsura preventivă a arestării

etc. Termenele legale nu pot fi supuse regimului aprecierii de fapt, în sensul

că nu pot fi modificate prin prelungirea sau scurtarea lor.

Termenele judiciare sunt acelea pe care le fixează organul judiciar în

faţa căruia se află cauza, pentru reprezentarea părţilor, a martorilor, pentru o

cercetare la faţa locului, pentru o reconstituire etc. Fiind stabilite de organele

judiciare, aceste termene pot suferi modificări, în sensul că sunt susceptibile

de a fi prelungite sau scurtate fără însă a se aduce atingere intereselor

părţilor. Este posibil ca termenele să fie stabilite şi de părţile din proces, spre

exemplu, pentru realizarea împăcării, însă în cele din urmă aceste termene

fiind încuviinţate de instanţă şi consemnate în încheierea de şedinţă devin

termene judiciare.

2. După criteriul efectelor pe care le produc sau al caracterului

lor, termenele au fost clasificate în trei categorii: termene dilatorii sau

prohibitive, termene peremptorii sau imperative şi termene orânduitoare sau

de recomandare.

12

Termenele dilatorii sau prohibitive sunt acelea care nu permit

îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după ce a expirat durata sa. Este

un asemenea termen, spre exemplu, intervalul de timp care desparte

momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de momentul rămânerii

definitive a acesteia, întrucât numai după expirarea duratei acestui interval

de timp hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare. Efectuarea sau

îndeplinirea actului înainte de expirarea duratei termenului prohibitiv atrage

nulitatea actului, adică anularea efectelor sale juridice în condiţiile în care a

produs o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată şi partea interesată invocă,

în termenul prevăzut de lege, efectuarea actului cu încălcarea termenului

prohibitiv.

Termenele peremptorii sau imperative sunt cele înăuntrul cărora

trebuie efectuat un act. Aceste termene urmăresc ca unele măsuri, acte

procesuale sau procedurale ori drepturile părţilor să fie îndeplinite, efectuate,

respectiv exercitate, numai până la împlinirea lor. Un asemenea termen este,

spre exemplu, termenul de apel care obligă la introducerea căii de atac într-

un interval maxim de 10 zile de la pronunţarea sau comunicarea hotărârii

judecătoreşti a primei instanţe.

3. În raport cu durata lor, termenele pot fi: pe ore, pe zile, pe luni şi

pe ani.

Termene pe ore – ex.: termenul de 48 de ore în care organul de

cercetare penală este obligat să înainteze procurorului plângerea împotriva

actelor de urmărire penală,

Termene pe zile – ex.: termenul de 20 de zile pentru rezolvarea de

către procuror a plângerilor îndreptate împotriva actelor de urmărire penală.

Termene pe luni – ex.: termenul de două luni în care persoana

vătămată poate introduce plângere prealabilă.

Termene pe ani – ex. : termenul de un an în care poate fi introdusă

cererea de revizuire etc.

4. În raport de conţinutul timp, termenele sunt fixe, maxime şi

minime. Spre exemplu, în cazul sechestrului, obiectele prevăzute în art. 252

alin 4 şi 5 (metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu

acestea şi mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne etc.) se

predau în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei

soluţii definitive.

Prin termene maxime este indicat intervalul cel mai mare de timp în

care poate fi efectuat actul. Spre exemplu:

În cazul termenelor minime este indicată durata de timp cea mai mică

după care se poate trece la efectuarea unei activităţi. Astfel, în cazul

prelungirii duratei arestării de către instanţă, potrivit art. 235 Cod procedură

13

penală, aceasta trebuie să fie sesizată cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea

ultimei prelungiri.

5. După modul de calcul, termenele pot fi de succesiune şi regresiune

Termenele de succesiune se calculează în sensul curgerii normale a

timpului. Spre exemplu: după ziua de luni urmează marţi etc.

Termenele de regresiune se calculează în sensul invers al curgerii

timpului. Astfel, dacă termenul de judecată este fixat într-o zi de vineri, se

calculează înapoi, adică după vineri, urmează joi, urmează miercuri,

urmează marţi.

Modul de calcul al termenelor

În privinţa modului de calcul al termenelor, legea distinge un anumit

mod de calcul al termenelor substanţiale şi un mod specific de calcul al

termenelor procedurale.

Calculul termenelor substanţiale Calculul termenelor substanţiale pe ore şi zile se face potrivit art. 269

Cod procedură penală, pe unităţi pline de timp, în sensul că ora sau ziua la

care începe şi la care se desfăşoară termenul intră în durata acestuia. Acest

sistem de calcul se foloseşte în cazul termenelor privind luarea, menţinerea

ori revocarea măsurilor preventive.

Astfel, în cazul reţinerii, termenul de 24 de ore care a început să

curgă, pe 7 octombrie 1996, la ora 9, va expira la 8 octombrie la aceeaşi ore;

în cazul unei arestări dispusă pe durata de cinci zile, de exemplu, dacă

măsura a fost luată pe data de 5 a lunii, aceasta expiră pe ziua de 10 a

aceleiaşi luni.

În privinţa modului de calcul al termenelor substanţiale pe luni şi ani

sunt incidente dispoziţiile art. 269 din Codul penal, în care se arată că luna şi

anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la

care au început să curgă.

Astfel, în cazul măsurii arestării dispuse pe termen de o lună, dacă de

exemplu ordonanţa de arestare a fost emisă pe data de 10 octombrie,

termenul expiră pe data de 9 noiembrie.

Calculul termenelor procedurale Potrivit art. 269 cod procedură penală, la calculul termenelor

procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a

provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.

Excepţie de la regula stabilită în art. 269 o întâlnim, de exemplu, în cazul

duratei arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale cu

privire la care art. 233 Cod procedură penală arată că termenul curge de la

data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv.

14

În cazul termenelor procedurale, legea a intitulat două sisteme de

calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile (art.

269 alin. 2 Cod procedură penală) şi un alt sistem pentru termenele socotite

pe luni sau pe ani (art. 269 alin. 3 Cod procedură penală).

Termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp (art.

269 alin. 2 Cod procedură penală), astfel: „La calcularea termenelor pe ore

sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul,

nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte”. Astfel, un termen de 3 zile

care începe să curgă de luni se împlineşte vineri; în exemplul nostru,

termenul are 3 zile libere, şi anume: marţi miercuri şi joi. După cum se poate

observa, în cazul termenelor procedurale pe ore sau pe zile, durata timpului

material este mai mare cu două unităţi de timp decât termenul procedural în

sine.

În cazul unui termen de 24 de ore care începe la ora 11.00, acesta va

expira la ora 13 a doua zi, întrucât nici ora 11, când termenul începe să

curgă, şi nici ora 11 de a doua zi nu se includ în cele 24 de ore.

Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi, potrivit art.

269 alin. 3 Cod procedură penală „Termenele socotite pe luni sau pe ani

expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la

sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade

într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a

acelei luni”. Astfel, un termen de o lună care începe să curgă la 10 octombrie

expiră la sfârşitul zilei de 10 noiembrie.

În art. 269 final se arată că, în cazul în care „ultima zi a unui termen

cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare

care urmează”. Această dispoziţie, având în vedere locul unde este aşezată,

vizează calculul termenelor pe zile, luni sau ani. În cazul unui termen de 3

zile care începe să curgă miercuri, momentul final al termenului este luni la

orele 24, deoarece zilele libere sunt joi, vineri, sâmbătă; duminică termenul

expiră dar această zi este nelucrătoare, termenul prorogându-se până la

sfârşitul zilei de luni (Dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată la 28

aprilie 1983 în prezenţa inculpatului, termenul de recurs, în această situaţie,

era cuprins între 29 aprilie şi 9 mai 1983. Întrucât ultima zi, 9 mai 1983, a

fost nelucrătoare, recursul declarat la 10 mai a fost introdus în termen legal –

T.S., s.p., d. nr. 1265 din 1983, în R.R.D., nr. 7, 1984, p. 70).

Sancţionarea nerespectării termenelor

În întreaga desfăşurare a procesului penal, principiul legalităţii se

înscrie ca o cerinţă obiectivă în conformitate cu care trebuie să acţioneze toţi

participanţii chemaţi să contribuie la buna soluţionare a cauzei penale.

15

Încălcarea dispoziţiilor legale care privesc desfăşurarea procesului

penal poate avea ca rezultat aplicarea de sancţiuni de natură administrativă,

civilă sau penală. În acest sens, diferite norme ale dreptului procesual penal

şi ale dreptului penal prevăd sancţionarea celor vinovaţi de nerespectarea

legalităţii actelor procesuale şi procedurale. Astfel, în art. 283 Cod procedură

penală se arată că poate fi aplicată amenda judiciară de la 10 lei la 1.000 lei

pentru, spre exemplu: neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea

greşită a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de

transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-

au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal. Sancţiune de la 250

lei la 5.000 lei poate fi aplicată şi martorului, a persoanei vătămate, a părţii

civile sau a părţii responsabile civilmente care lipseşte nejustificat la

termenele la care este chemat să dea declaraţii, sau părăsirea, fără

permisiune ori fără motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate.

În anumite situaţii poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au

încălcat dispoziţii legale în desfăşurarea procesului penal. În acest sens, în

cadrul procedurii de reparare a pagubelor pentru condamnarea sau luarea

unei măsuri preventive pe nedrept, se arată că statul are acţiune de regres

împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat

situaţia generatoare (art. 538 – 542 Cod procedură penală).

Când nerespectarea dispoziţiilor legale privind desfăşurarea

procesului penal îmbracă forma unei infracţiuni, cei vinovaţi sunt traşi la

răspundere penală. În acest sens, în art. 268 Cod penal se arată că fapta de a

pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în

judecată sau de a condamna o persoană, ştiind că este nevinovată, se

pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Mijloacele prin intermediul cărora actele procesuale şi procedurale

îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate sunt sancţiunile

procedurale.

Sancţiunile procedurale remedii procedurale care au menirea de a

înlătura sau zădărnici producerea de consecinţe juridice în cazul în care

legea a fost încălcată cu ocazia îndeplinirii activităţii procedurale.

În sfera noţiunii sa sancţiuni procedurale, în sens larg, sunt cuprinse:

decăderea şi nulitatea.

Decăderea, ca sancţiune procedurală, constă în pierderea unui drept

procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege.

În acest caz, actul efectuat peste termen este nul.

Operează decăderea ca sancţiune procedurală, când persoana căreia i

s-a produs un prejudiciu material prin infracţiune nu s-a constituit parte

civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei. Cu toate acestea,

16

persoana vătămată are dreptul subiectiv de a se adresa cu acţiune civilă în

faţa instanţei civile. De asemenea, operează decăderea în cazul în care

introducerea în procesul penal a părţii responsabile s-a făcut după citirea

actului de sesizare.

Poate fi decăzut din exerciţiul dreptului procesual şi acela care nu a

declarat apel sau recurs în termenul prevăzut de lege.

Decăderea se deosebeşte de nulitate prin aceea că nulitatea de referă la

acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi procesuale; nulitatea

se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu

mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege. Spre

deosebire de nulitate, care impune refacerea actului sau activităţii anulare, în

cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut

de lege (spre exemplu: instituţia repunerii în termen la apel şi recurs şi

instituţia apelului de recursului peste termen).

Nulităţile Considerate ca fiind cele mai importante sancţiuni procedurale,

nulităţile intervin ori de câte ori un act procesual sau procedural, ori o

activitate procesuală s-a realizat fără stricta respectare a legii.

Nulităţile, ca sancţiuni procedurale, lovesc actele procedurale

existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin

omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege.

În dreptul procesual penal român existenţa nulităţilor ca sancţiuni

procedurale este strâns legată de existenţa unei vătămări procesuale,

vătămare care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act în condiţii

nelegale.

Clasificarea nulităţilor Potrivit reglementărilor procesuale în vigoare, nulităţile pot fi

clasificate având în vedere, în principal, două criterii, şi anume: modul de

exprimare în norma juridică şi modul de aplicare şi efectele pe care le pot

produce.

Având în vedere modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot

fi exprese şi virtuale.

Nulităţile exprese sunt acelea care se aplică în cazul nerespectării unor

anumite norme procesuale individualizate de lege.

Sunt nulităţi exprese sancţiunile ce sunt aplicate în cazul încălcării

normelor prevăzute în art. 281 Cod procedură penală. În lege se arată expres

că sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între altele, dispoziţiile referitoare

la competenţa după materie sau după calitatea persoanei la sesizarea

instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc.

17

Spre deosebire de nulităţile exprese, nulităţile virtuale rezultă din

reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului

penal. Baza legală a nulităţilor virtuale o constituie art. 282 Cod procedură

penală.

După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, nulităţile pot fi

absolute şi relative. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute

de lege şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal şi de către

oricine, putând fi luate în considerare şi din oficiu.

Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale.

Condiţiile generale ale nulităţilor

Din analiza art. 281 şi art. 282 Cod procedură penală, pentru anularea

unui act procesual sau procedural se cer a fi îndeplinite cumulativ condiţiile:

a.să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal;

b.încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea

procesului penal să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale;

c.vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea

actului îndeplinit prin încălcarea legii.

Trăsăturile nulităţilor

Nulităţile relative Regimul nulităţilor relative îşi are cadrul legal general conturat prin

dispoziţiile art. 282 Cod procedură penală. Trăsăturile specifice ale

nulităţilor relative sunt:

a.vătămarea produsă prin nerespectarea legii poate fi acoperită prin

voinţa părţilor, având drept consecinţă valabilitatea actelor procesuale sau

procedurale care au fost efectuate cu încălcarea legii. Spre exemplu:

introducerea în procesul penal a unor persoane, ca părţi responsabile

civilmente, după citirea actului de sesizare a instanţei, este legală dacă aceste

persoane nu au formulat nicio opunere, iar ulterior au solicitat şi li s-au

admis probe în apărare;

b.nulităţile relative pot fi invocate numai în cursul efectuării actului,

când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura

completă; partea responsabilă civilmente neinvocând neregularitatea

introducerii cererii sale în proces, hotărârea pronunţată este legală. În ipoteza

dată, neinvocarea nulităţii în termenul prevăzut de lege conduce la concluzia

că nulitatea a fost acoperită şi nu mai poate fi ridicată de partea interesată

prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procesului penal;

c.nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost

invocate de către cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale

procesuale. Cel ce invocă nulitatea are obligaţia să dovedească existenţa

18

vătămării produse prin încălcarea legii cu ocazia efectuării actului procesual

sau procedural;

d.în mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de

către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară

pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, o asemenea necesitate

putându-se ivi, spre exemplu, atunci când, datorită neregularităţii procedurii

de citare, inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a se apăra.

Nulităţile absolute Nulităţile absolute se caracterizează prin anumite trăsături specifice,

diferite în raport de nulităţile relative:

a.vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă

nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării, fiind suficientă

dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute;

b.pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în

niciun mod;

c.pot fi invocate de oricare parte din proces şi se iau în considerare

chiar şi din oficiu;

Sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la

competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei,

la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată. De asemenea,

sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea

procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Efectele nulităţilor

După ce nulitatea a fost constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor

legii, ea produce două efecte principale, consecutive:

a.atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii;

actul este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice, din momentul

efectuării lui (ex tunc), iar nu din momentul constatării nulităţii (ex nunc);

acest efect se produce atât în cazul nulităţii relative, cât şi în cazul nulităţii

absolute;

b.actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit

iniţial şi rareori de către un alt organ;

În literatura de specialitate se discută despre efectul extensiv al

nulităţii, punându-se problema dacă nulitatea unui act atrage şi nulitatea

actelor anterioare, concomitente sau posterioare faţă de care nulitatea actului

declarat se impune prin legătura cauzală.

19