9.Caracteristica generala a filosofiei medievale:etapele dezvoltarii si problemele principale.

În spaţiul european, începând cu secolele IV-V, evul mediu filosofic este pregătit, chiar dacă numai în parte, de două mari momente, cu puternică coloratură teologică: Apologetica şi Patristica. Amândouă legitimează şi sistematizează în mod doctrinar creştinismul, printr-o argumentare, menită să-i asigure superioritatea deplină ca religie, filosofie şi morală.

APOLOGÉTIC Sistem ( adesea neîntemeiat) de apărare sau de justificare a unei idei , doctrine etc. Parte a teolgiei care are ca scop apărarea religiei crestine .

PATRISTICA Doctrină teologică - filozofică prin care s - au pus bazele dogmaticii si cultului crestin , completând Biblia si studiind viata , opera si conceptia părintilor Bisericii

In filozofia medievala apare: -patristica adica lucrarile asa numitor parinti ai bisericii in care se apara bazele filozofice ale crestinismului; -glosnicismul adica credinta in existenta lui dumnezeu si caile de cunoastere a lumii.

Se dezvolta si -scolastica prezinta filozofia care se preda in scoli iar mai tirziu in universitati.

Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre.Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.__________________________________

Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală sau Evul Mediu, perioada ce durează aproximativ de la căderea Imperiului Roman de Apus în secolul 5 până la Renaşterea din secolul 16. Filosofia medievală, înţeleasă ca proiect de investigaţie filosofică independentă, a apărut înBaghdad, la mijlocul secolului 8, şi în Franţa, la curtea lui Carol cel Mare, în ultimul sfert al secolului 8.Este în parte definită ca proces de redescoperire a culturii antice dezvoltată în Grecia şi Roma în perioada clasică, şi în parte de nevoia de a aplica problemele teologice şi doctrina sacră în conexiune cu învăţătura profană.

Istoria filosofiei medievale este tradiţional divizată în două perioade principale: prima perioadă începe înEvul Mediu Timpuriu şi se termină în secolul 12, când lucrările lui Aristotel şi Platon erau păstrate şi cultivate, şi 'epoca de aur', a secolelor 12, 13 şi 14, în occidentul latin, care a fost martora culmii recuperării filosofiei antice, alături de recepţionarea comentatorilor arabi şi progresele semnificative în domeniul filosofiei religiei, logicii şi metafizicii.

Deşi de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbeşte doar de gândirea Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat şi filosofia bizantină, apărută şi dezvoltată în răsărit, în Bizanţ.

Epoca medievală a fost tratată cu dispreţ de umaniştii Renaşterii, care au văzut în ea o perioadă 'de mijloc' barbară, între epoca clasică a culturii greceşti şi romane şi renașterea culturii clasice. Istoricii moderni consideră că epoca medievală a fost una a unei dezvoltări filosofice puternic influenţată de teologia creştină. Unul dintre cei mai notabili gânditori ai epocii, Toma de Aquino, niciodată nu s-a considerat pe el însuşi filosof şi a criticat filosofii.

Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt relaţia dintre credinţă şi raţiune, existenţa şi simplitatea lui Dumnezeu, scopul teologiei şi metafizicii, problema cunoaşterii, cea a universalelor şi cea a individuaţiei.

Filozofia medievală

Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV,acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Perioada evului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu cel oriental, în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demult epoca medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios.Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. Pentru filozofia medievală este caracteristic:

* Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul său, fiecare profesie deasemanea avea zeul său, zeii erau cava obişnuit şi se găseau între oameni, în natură). In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupre naturii. Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare care cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea, că orice problemă era privită din punctul de vede re a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.

* Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii şi lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.

* Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii, concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.

* Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.

* În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoaştem pe autorii multor icoane, sculpturi, biserici ş.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.

Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv

10.Filosofia renanscentista:umanismul,filosofia naturii,filosofia social-politica.

Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.

Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare.Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză mijloacele.

Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi absoluta sursă a dreptului.