Kierkegaard este adeptul unei filosofări modelate de o tradiţie

culturală protestantă. De aceea pune accent pe singular, pe

singularitatea omenească. El este preocupat să restituie prin filosofare

dimensiunile credinţei autentice, refuzând religiozitatea mediocră. Nu

întâmplător adevărul omenesc este văzut ca exprimat simbolic de către

mitul crucificării: Iisus sângerând pe cruce. Ideile lui Kierkegaard sunt

expres antispeculative. El refuză filosofia conceptului de origine

hegeliană, considerând că punctul de pornire al reflecţiei trebuie să-l

constituie existenţa concretă, singularul, unicitatea omenească. Or

aceasta, din principiu, nu poate fi conceptualizată.

Calitatea de om este trăită şi, din aceste motive, este structural

ambiguă. Atunci când viaţa devine problemă, ea este oarecum trădată,

întrucât tensiunile sale reale sunt surprinse prin concepte inerte,

generale, raţionale. Cei mai mulţi oameni sunt (au concreteţe, prezenţă,

trăiesc), dar nu există. Deci existenţa nu poate fi redusă la simpla

vieţuire. În acest caz, omul este, dar ca şi cum nu ar fi.

În evoluţia către autenticitate, există mai multe praguri, modele,

tipuri, vârste sufleteşti, moduri de a fi. Omul estetic trăieşte clipa,

încearcă să profite de prezent; satisfăcându-şi capriciile, caută sistematic

plăcerea, liniştea sufletească, satisfacţia afectivă, confortul vital; de

aceea este nestatornic, receptează viaţa, oamenii şi lumea în funcţie de

plăcere-neplăcere. În realitate, el este prizonierul clipei, momentului; are

iluzia că valorifică intens posibilităţile pe care viaţa i le pune la îndemână,

dar de fapt, se alienează în clipă.

În timp, se poate ajunge la saturaţie; prin ironie, îşi pot lua în răspăr stilul

de viaţă, sesizându-i inconsistenţa şi superficialitatea, făcând astfel

posibil saltul către omul etic; acesta este grav,

serios, sumbru chiar, afectat de răspunderile pe care şi le asumă. El se

integrează spontan şi

profund în convenţiile morale, practică modele exemplare şi se

devotează unor cauze şi idealuri comunitare. Prin aceasta crede că viaţa

sa capătă un rost. Însă, în realitate, el este un conformist, practică rutina,

se înregimentează în convenţiile comunitare, fiind complice la propria sa

depersonalizare. De fapt, datoria este deseori invocată doar pentru a

avea conştiinţa curată, operând un transfer de responsabilitate. Prin

umor este posibilă distanţarea faţă de acest mod de a fi şi

conştientizarea autoiluzionării în privinţa sensului vieţii precum şi

conştientizarea faptului că este manipulat. Devine astfel posibil saltul

către omul religios.

Kierkegaard spune ca sa te nasti un crestin nu este indeajuns sa

devii crestin. Avem mereu ideea ca daca parintii sunt crestini, acest lucru

ne face in mod automat si pe noi sa fim crestin. Din acest motiv

Kierkegaard numeste crestinismul ,,un fenomen de turma”.

In viziunea lui Kierkegaard sa fii crestin este mai mult, un

angajament personal, o devotare personala, o dedicare catre doctrina

crestina, o promisiune interioara. Aceasta promisiune este la alegerea

fiecarui om. Deci din acest punct de vedere omul poate alege daca sa

fie, sau nu, un crestin. Poate alege la fel de bine sa fie musulman, budist

sau pur si simplu sa nu creada intr-o divinitate ( ateist ). Pentru a putea

sa dedici doctrinei crestine este nevoie de o “saritura a credintei”. El

spune ca nu poti pur si simplu sa crezi in Dumnezeu si in crestinism

deoarece aceasta religie este ilogica. Din acest motiv crestinismul nu

poate fi simplu acceptat si este nevoie de acea ,,saritura a credintei”.

Din exterior religia nu are nici un sens, pentru a capata sens este nevoie

sa fi acolo cu toata credinta.

Totodata Kierkegaard spune ca, pentru a fi crestin este nevoie de

pasiune. Ai nevoie de pasiunea de a crede cu toata puterea ca tot ceea

ce spune biblia este adevarat deoarece aceasta contine cuvantul lui

Dumnezeu.

Kierkegaard defineste insasi existenta ca o traire cu pasiune.

Pentru a exista in adevaratul sens al cuvantului ai nevoie sa te dedici cu

toata pasiunea catre ceva ce alegi personal, fie ca aceasta este

crestinism, stiinta, familie sau pur si simplu o idee proprie. Pentru a face

aceasta dedicare este necesara saritura credintei catre ceea ce alegi.

Posibilul ca sursă a angoasei. Trezirea spirituală este cea prin care

omul descoperă neantul angoasei şi angoasa neantului. Omul îşi dă

seama de faptul că poate, dar nu ştie încă ce anume poate. Deci

libertatea lui iniţială este o libertate împiedicată. Kierkegaard pune

accentul pe puterea voinţei. La Kierkegaard, căutarea de sine a omului

(fapt ce indică autenticitatea) implică tenacitatea voinţei. Aceasta este în

slujba spiritului; numai în/prin spirit omul se individualizează. Însă spiritul

produce şi întreţine totdeauna angoasa: omul descoperă că este liber,

dar nu ştie ce să facă cu această libertate.

Libertatea însăşi îl pune şi expune în faţa posibilului; or posibilul

înspăimântă, sugerând infinitatea, fără de capătul căutării de sine. Chiar

când libertatea se concretizează (se fixează în real, ca posibil împlinit),

angoasa este menţinută, întrucât realul confirmă posibilul, dar niciodată

nu-l epuizează. Starea de ignoranţă (inocenţă), interpretată prin analogie

cu starea paradisiacă din religia creştină, se referă în realitate la faptul că

omul este ignorant în privinţa propriei sale naturi, nu-şi cunoaşte condiţia

sa de om şi nici rostul. Accede la autenticitate doar când se concepe pe

sine însuşi faţă în faţă cu Dumnezeu, izolat, singuratic în faţa absolutului.

Angoasa atinge maximum de intensitate şi poate fi anulată doar prin

credinţă.

Există o disperare-slăbiciune, gândită de Kierkegaard în termenii

feminităţii. Ea aparţine celor care disperă în lumea concretă pentru

lucruri mărunte, perisabile, fără valoare. Este o disperare în marginile

finitului şi pentru lucruri finite; îi lipseşte conştiinţa infinitului şi eternităţii.

De obicei, acestea nu sunt luate în ecuaţie tocmai pentru că

înspăimântă, neliniştesc. Finitul delimitează, iar infinitul nelimitează.

Omul autentic adoptă infinizarea de sine însuşi: experimentarea

registrelor omenescului întru obţinerea unei împliniri de sine. Adepţii

disperării-slăbiciune rămân captivi în finit, vremelnic, concret. La polul

opus, libertatea-sfidare, este concepută de Kierkegaard după modelul

masculinităţii, al voinţei tenace. În această disperare omului îi lipseşte

tocmai putinţa fixării în concret. El contemplează posibilul şi-şi

modelează viaţa după proiecţii ideale. Lipsa de actualizare efectivă este

sursă de suferinţă. Un tip aparte din această categorie îl reprezintă omul

demonic, revoltat împotriva lui Dumnezeu. El are deziluzia concretului, a

solicitat ajutorul divin şi acum nu mai are nevoie de acesta; chiar dacă ar

veni, este deja prea târziu. Omul crede că sarcina lui este de a înfrunta

infinitatea prin modul în care îşi trăieşte viaţa.

Angoasa şi disperarea sunt analizate de Kierkegaard doar pentru a

demonstra că ele nu sunt soluţii existenţiale veritabile, ci doar pregătesc

adevărata cale de împlinire umană: calea credinţei.

Existenţialismul refuză convenţionalismul valoric şi moral. Fiecare

este răspunzător la modul absolut de ceea ce face şi de ceea ce nu face.

Calitatea de om este doar o ipoteză pe care insul şi-o asumă în

preocuparea sa pentru sens.

Angoasa cuprinde stări psihologice şi spirituale ambigue,

paradoxale, perverse, respectiv afecte şi dorinţe confuze, trăiri

structurate tragic, speranţe şi imposibilitatea satisfacerii lor, tensiuni

interne legate de fiinţa proprie pe fondul unei hiperlucidităţi în/prin care

insul îşi formulează făţiş, fără circumstanţe atenuante, întrebările

schimbătoare de destin: cine sunt, ce pot să sper şi să fac, are sau nu

viaţa vreun rost? Aceste interogaţii şi altele asemănătoare marchează

saltul spiritual către autenticitate. Rupturile interioare sunt definitive: omul

invadat de angoasă nu mai poate reveni la vechiul stil de viaţă ca şi cum

nimic nu s-ar fi întâmplat. Tensiunile spirituale şi fisurile sufleteşti sunt

definitive. Omul începe să fie structurat de o spaimă viscerală, provocată

de şi prin îndoielile spiritului. Simpla frică/teamă este o stare afectivă

provocată de cauze precise, identificabile. Spaima însă nu are un obiect

precis; de aceea ea este difuză, confuză, ambiguă, măcinând la modul

pervers sufletul şi mintea.

Angoasa (= spaima constitutivă a omului care se întreabă asupra

autenticităţii sale) îşi poate avea sursa în: uniformitatea vieţii cotidiene,

cursul mecanic al zilelor, marile oboseli sufleteşti provocate de inutilitatea

eforturilor şi de rutină, sentimentul absurdului la care avem acces printr-o

simplă schimbare de optică afectivă în abordarea vieţii, marile umiliri ale

voinţei şi aspiraţiilor, senzaţia vanităţii, ş.a. Decisive sunt însă situaţiile

limită, încercările absolute la care este supus omul şi cărora nu le poate

face faţă: catastrofe naturale şi istorice, boli incurabile, conştientizarea

propriilor limitaţii şi a precarităţilor omeneşti în general, descoperirea şi

asumarea finitudinii, tragicul provocat de dispariţia celor apropiaţi sau de

conştientizarea propriei morţi ca o prezenţă permanentă, însă

momentan, secvenţial, inactivă (absentă).