Literatura romana interbelica

Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944. Această perioadă se caracterizează pe plan european prin înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial, prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.

În literatură tendinţelor umaniste democratice care domină în epocă li se opune forme de ideologie rasiste, fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente. În acest context se impun personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost academician, scriitor, povestitor, nuvelist, romancier şi om politic român. Mihail Sadoveanu este adesea considerat cel mai mare romancier român. Epoca în care scrie este epoca marelui roman realist, dar şi a romanului modern. Mihai Sadoveanu - una dintre principalele şi maiestuoasele coloane de lumină ale culturii şi ale existenţei noastre - şi-a consacrat extrem de bogata sa creaţie artistică, adunată în peste 120 de volume, unui singur erou: poporul român, surprins în diferite ipostaze şi întruchipări şi evocat în diferite momente, începând din cele mai îndepărtate timpuri ale alcătuirii fiinţei neamului şi până în contemporanietate .

Mihail Sadoveanu

Naraţiunea "Iapa lui Vodă" deschide volumul intitulat Hanu Ancuţei" (1928), fiind prima dintre cele nouă povestiri .

În acest volum, autorul a utilizat tehnica insertiei (povestirii în ramă), procedeu pe care îl întâlnim şi în literatura universală.

Aceasta constă în faptul că într-o povestire se inserează o altă povestire, prima constituind "rama" celei de a doua.

Primul plan al povestirii se încadrează într-un trecut îndepărtat ("Într-o toamnă aurie", "Într-o depărtată vreme","demult"), aparţinând parcă basmului ("şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei ").

În aceea toamnă gemând de roade, naratorul se afla la Hanul Ancuţei, împreună cu alţi drumeţi (care ospătau şi beau vin nou conform unui ritual străvechi).

Aşezat lângă apa Moldovei, la răscruce de drumuri şi de destine, vechiul han are o aură de legendă, întrucât în preajma lui s-au petrecut întâmplări “înfricoşate" despre care povestesc drumeţii strânşi în jurul focului. După ce descrie cadrul acţiunii, naratorul aduce în prim plan pe unul dintre oaspeţii hanului: comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Acest răzeş străin îmbrăcat în haine de stofă aspră, le stârneşte uimirea celorlalţi drumeţi prin calul "vrednic de mirare" pe care venise: "Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar : el promite să le spună celor aflaţi la han, povestea acestui animal care se trăgea "dintr-o iapă tot pintenoagă (...) la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza ". Acesta este primul plan narativ în care povestitorul este şi personaj.

Iapa lui Voda

Al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului Ioniţă, ale cărei întâmplări se petrecuseră , într-un trecut şi mai îndepărtat, pe vremea domniei lui Mihail Sturza.În vremea tinereţii sale, comisul Ioniţă călătorea spre laşi (capitala Moldovei),cu intenţia de a i se înfăţişa domnitorului, într-o pricină cu nişte pământuri.Tocmai când Ioniţă se pregătea de plecare,pe poarta hanului a intrat trăsura unui boier însoţit de slujitori.

Acestui boier "mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită" şi cu lanţ de aur la gât,i-a plăcut felul în care l-a întâmpinat comisul şi l-a întrebat unde se duce.

Cu multe vorbe, răzeşul i-a povestit boierului că se duce la Vodă, pentru ca acesta să-i dea înapoi pământurile răpite de alţii; şi dacă nici domnitorul nu-i va face dreptate, "atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă ". Boierul s-a veselit auzind vorbele comisului şi a primit din partea acestuia o oală cu must roşu; după aceea, s-a urcat în trăsură şi a plecat. .

A doua zi, ajungând la Iaşi, comisul este poftit la Vodă; şi căzând cu faţa la pământ îşi vărsă tot amarui adunat în atâţia ani. Când Mihail Sturza i-a poruncit să se ridice, răzeşul şi-a dat seama că-l are în faţă pe boierul de la han. Teama lui nu ţine însă decât o clipă, întrucât domnitorul - om cu simţul umorului - apreciase gluma şi nu se supărase.

În consecinţă, un trimis al Domniei pleacă la Drăgăneşti să facă dreptate.

Personajele alcătuiesc două grupuri simetrice: • Ancuta cea tânără / Ancuta cea de demult: Povestitorul o prezintă pe

prima ca fiind "tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană", rumenă în obraji şi iute, împărţind bucate şi răspândind voie-bună. Imaginea celeilalte Ancuţe (cea de demult) se conturează din cuvintele comisului, care îşi aminteşte că: "şi Ancuta cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii ".Avem impresia că două fotografii se suprapun, ca şi când ar reprezenta acelaşi chip.

• Comisul de acum / comisul cel tânăr se aseamănă prin plăcerea de a închina vinul şi de a-şi face prieteni: "Închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor" (acum) şi "Cum s-a apropiat (boierul venit la han n.n.), eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate" (comisul cel tânăr). Mereu gata de drum (dar amânând, de fiecare dată, plecarea), acestui bărbat îi place să spună "istorii" din trecut, reînviind astfel timpul devenit amintire.

• Calul de acum al comisului / iapa lui Vodă" par a fi coborâţi din basm/legendă. Primul "Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele ".Atunci când în han se face, un moment, linişte, calul "necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon ". Din spusele comisului, reiese că şi "iapa lui Vodă" era tot pintenoagă şi "râncheza şi râdea" ca şi urmaşul ei.

Contopirea celor două imagini se face în final: "Iaca de ce (spune comisul) trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă. Şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele ".

Hanul ca spaţiu în care se adună drumeţii mai apare în literatura română (la Slavici sau Caragiale), dar şi în literatura universală .

Hanul Ancuţei este însă deosebit de toate acestea, de parcă ar aparţine unei geografii magice. Situat lângă apa Moldovei (adică, într-un spaţiu legendar), hanul are ziduri groase, ca de cetate şi porţi ferecate care îl izolează de lumea din afară. În interiorul lui, se spun "poveşti" despre întâmplări trecute, istorisiri prin care naratorii păstrează viu timpul de altădată. Spaţiu al belşugului şi al veseliei, hanul este şi locul în care drumeţii meditează asupra vieţii şi asupra morţii.

Imaginea hanului

BALTAGUL •Tema romanului o constituie existenta păstorească, pusă

sub imperiul "rânduielii" şi neschimbată de sute de ani. În această lume, traditia şi ritualurile sunt legile nescrise ale comunităţii. Publicat în 1930 (după ce fusese scris în numai câteva zile), "Baltagul" este o lucrare epică în proză, de întindere relativ mare, alcătuită din şaisprezece capitole (numerotate cu cifre romane, fără titluri). Moto-ul romanului ("Stăpâne, stâpâne,/ Mai chiamă ş-un câne ... ") i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere drept o continuare a baladei pastorale "Mioriţa ", autorul păstrând "toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral"

•Acţiunea începe într-o după-amiază de toamnă târzie (în preajma sărbătorii Sfântului Andrei), când Vitoria Lipan, soţie de oier din Măgura Tarcăului, stă pe prispa casei şi toarce(expozitiunea). Gândul o duce spre soţul ei, Nechifor Lipan, care "plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfântu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese" (intriga). arce Înţelegând din semnele vremii că iarna se apropie, femeia este frământată de mari griji şi nelinişti, aşteptând veşti care nu se arată. singurătate sporeşte frământările femeii, cu atât mai mult, cu cât Vitoria are nişte "semne" rău prevestitoare: cocoşul "dă semn de plecare" (cântând cu capul întors spre poartă), iar pe Nechifor îl visează "trecând calare o apă neagră ". Cu deosebire visul premonitor o determină să consulte cele două "autorităţi" spirituale ale satului - preotul şi vrăjitoarea -dar fără folos. Acum începe femeia să se purifice, postind vinerea, "fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură.

•Îşi pune ordine în gospodărie (pe care o lasă în seama argatului Mitrea) şi o duce pe Minodora la Mânăstirea Văratec (unde urma să rămână până ce mama şi fratele ei vor reveni în sat). Aici se încheie primul mare moment al romanului, pe care l-am putea numi pregătirea pentru călătoria ritualică . Drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă începe într-o zi sacră (vineri) o dată cu răsăritul şi se va încheia, simbolic, la apus, după înmormântarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan.

• În sate, Vitoria şi Gheorghiţă asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică. Astfel, după ce la Borca, Vitoria "a căzut într-o cumetrie", mergând mai departe, întâlneşte o nuntă (" La Cruci a dat de nuntă "). În acest mod, călătoria devine ritualică, reprezentând un itinerariu al vietii, cu marile ei momente (naşterea, nunta şi moartea).

•Din capitolul al XII-lea începe să se facă lumină în jurul ucigaşilor: poposind în Suha, Vitoria află că doi gospodari din vale (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) deveniseră, în mod miraculos, stăpâni peste sute de oi; chemaţi de muntean că la primărie, cei doi pretind că i le-au plătit lui Nechifor şi nu mai ştiu nimic despre el. Aici se încheie cel mai întins moment al subiectului: desfasurarea actiunii.

•Tot acum cuvintele din moto (" Stăpâne, stăpâne / Mai chiamă ş-un câne ") îşi găsesc ecoul într-o întâmplare: mergând, într-o zi, prin Sabasa, Vitoria îl găseşte, într-o curte, pe Lupu (câinele lui Nechifor). Lupu va deveni "călăuza" spre râpa în care zăceau osemintele lui Nechifor Acesta este punctul culminant al romanului şi constituie sfârşitul iniţierii lui Gheorghiţă. Lunga călătorie a celor doi se încheie în scena praznicului, când Vitoria îi obligă pe cei doi ucigaşi să se autodemaşte. Bogza, lovit în frunte, cu baltagul, de către Gheorghiţă şi sugrumat de câinele Lupu, îşi recunoaşte fapta, înainte de a muri; Cuţui este arestat de oamenii stăpânirii. Acesta este ultimul mare moment al romanului, care ar putea fi intitulat "împlinirea rânduielii".

•Este personajul principal al romanului "Baltagul", prezenţa ei în toate momentele acţiunii fiind copleşitoare. Pentru caracterizarea ei, autorul utilizează mai multe mijloace:

•Schita de portret din expoziţiune, moment în care mun teanca este înfăţişată "stând singură pe prispă şi torcând ": Imaginea - simbolică pentru viitorul ei destin - este completată prin câteva referiri la înfăţişarea fizică a femeii: "Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute ". Se conturează astfel un motiv literar al privirii: îndreptată în afară, privirea cuprinde lumea de "sub brad", în interiorul căreia, Vitoria este un personaj exponenţial, întrunind trăsăturile tuturor oamenilor din Munţii Moldovei:existenta ritualizată,comuniunea cu natura,temperamentul solar,refuzul lumii din afară (care şi-a pierdut valorile sacre). Îndreptată spre interior, privirea va surprinde frământările lăuntrice ale femeii, care vor conduce la lunga ei călătorie.

•Portretul moral Vitoriei relevă două "feţe". Cea dintâi dintre acestea ţine de profan şi se încadrează în timpul con cret (deceniul al treilea al veacului trecut).Trăsăturile pe care le reliefează această "faţă" a personaju lui sunt: tenacitatea, dârzenia, inteligenţa, spiritul justiţiar, capacitatea de a disimula. Pe tot parcursul romanului, Vitoria trăieşte un puternic zbucium interior, pricinuit de absenţa tot mai mare a lui Nechifor. Soţie iubitoare şi bună cunoscătoare a obiceiurilor "omului" ei, femeia ştie că acesta a murit; de aici, frământările prin care trece şi care îi conferă măreţia unui personaj tragic.

•Cea de-a doua "faţă" a Vitoriei este întoarsă spre noaptea ancestrală din care s-au păstrat obiceiurile, ritualurile şi diferitele "semne" pe care i le dă natura. Ca şi ceilalţi munteni, Vitoria pune mai presus de orice datinile perpetuate "de la începutul lumii" şi îşi organizează viaţa în virtutea tradiţiei: crede în visele premonitorii ("L-am visat trecând călare o apă neagra"), ori în "semnele" naturii (schimbarea vremii, felul în care bate vântul) şi consideră imixtiunea obiceiurilor din afară ca pe un sacrilegiu.

Vitoria Lipan

•Apare, în roman, in absentia, într-o imagine purificată, lipsită de grai. Chipul lui se constituie din amintirile Vitoriei şi ale oame nilor care l-au cunoscut, adică din frânturi de impresii privite retrospectiv.

•Înfătisarea fizică a celui dus se leagă, în gândurile femeii, de momentele vieţii lor comune: "La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani ".

•Pe măsură ce timpul trece, imaginea concretă se îndepăr tează, iar obrazul întors cu faţa către apus sugerează moartea:

•"Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l cetească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară ".

• Pentru cei care l-au văzut, în mod fugar, în timpul dru mului din toamnă, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar, mai ales, neînfricat şi hotărât: "Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi ".

•Pentru Vitoria, Nechifor este omul căruia "nu-i putea sta nimeni împotrivă "

Nechifor Lipan

În romanul tradiţional, naratorul este omniscient (în sensul că ştie mai multe decât personajul) şi omniprezent (în sensul că acesta conduce destinele actanţilor).

Viziunea obiectivă, focalizarea zero şi relatarea la persoana a III-a completează trăsăturile romanului tradiţional.

Capodopera sadoveniană "Baltagul", prin elementele menţionate în acest comentariu, se încadrează în categoria romanelor tradiţionale şi obiective.

În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Prozatorul continuă şi adânceşte cercetarea societăţii româneşti, în tradiţia lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici şi M. Sadoveanu, printr-o vastă documentare şi compoziţie, printr-un studiu atent de analiză psihologică. Scriitor obiectiv, care

uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică. Rebreanu conştiinţă mai frământată, rămâne la romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În această direcţie a vastelor construcţii epice, cu caracter obiectiv, şi în orientarea romanului psihologic pe făgaş realist stă principala contribuţie a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura română. Pe această bază se situează şi locul lui eminent între romancierii europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă.

Liviu Rebreanu

Ion•Tema romanului o constituie patima pentru pământ a unui tânăr

ţăran şi consecinţele ei tragice. •Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele protagonistului

se arcuieşte astfel peste întreg romanul. • Structura romanului este simetrică (rotundă). •La realizarea structurii simetrice a romanului "Ion" de Liviu

Rebreanu, contribuie mai multe elemente de compoziţie: •Titlurile celor două, părti ale romanului: "Glasul pământului" şi

"Glasul iubirii "Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă sufletească a personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi. În scurta existenţă a lui Ion, cele două "glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent; aparenta lui "tăcere" în partea ultimă a romanului îşi vădeşte inconsistenţa în scena morţii personajului când " ... îi păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui ".

•Titlurile de capitol (primul fiind "Începutul", iar ultimul "Sfârşitul ") care contribuie la impresia de sfericitate a operei.

•Imaginile initiale şi finale ale romanului. "Ion" începe şi se încheie cu imaginea drumului spre Pripas. Dacă în prima parte, şoseaua" vine" sugerând astfel o introducere în acţiune, în ultima" se pierde" odată cu plecarea învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.

•Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie romanul având - de fiecare dată - o altă semnificaţie: în primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau parte mai toate, personajele antrenate în acţiune; în final, ni se sugerează că, dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul.

•Rebreanu şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative care se întretaie:

•a) Primul dintre acestea prezintă momente din existenţa ţărănească şi are drept temă problema pământului; în interiorul lui se consumă destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetaşului, Alexandru Glanetaşul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia şi multe altele.

•b) Cel de al doilea plan narativ prezintă aspecte din viaţa intelectualilor satului (reprezentaţi prin învăţătorul Zaharia Herdelea şi prin preotul Belciug) şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni.

•Cele două teme reunite în "Ion" vor fi flexionate ulterior în două capodopere: "Răscoala" (roman al dezlănţuirii energiilor gloatei însetate de pământ) şi "Pădurea spânzuraţilor" (roman al dramei trăite de românii transilvăneni obligaţi să lupte, în primul război mondial, împotriva românilor din Regat). Alcătuit din două părţi intitulate. "Glasul pământului" şi "Glasul iubirii" şi cuprinzând treisprezece capitole, romanul are o acţiune lineară, care se desfăşoară cronologic şi înglobează un "fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit" (E. Lovinescu).

•Acţiunea începe într-o zi de duminică, atunci când tot satul era adunat la horă, în curtea văduvei lui Maxim Oprea. Scena (având rol de expozitiune) constituie'o veritabilă pagină monografică, în Pripas (ca şi în alte sate ardeleneşti), ritualurile fiind păstrate din vechime. Printre tinerii aflaţi la horă se află şi Ion al Glanetaşului, flăcău harnic, dar sărac, întrucât tatăl său îşi înstrăinase pământurile; iar Ion iubea cu patimă pământul, încă de când era copil (intriga). Soluţia pentru a dobândi râvnitele loturi, ar fi căsătoria cu Ana (urâţica fată a bogatului Vasile Baciu). Încă din scena horei, Ion încearcă să şi-o apropie, cu toate că se ştia dispreţuit de tatăl fetei şi cu toate că Ana .îi fusese sortită lui George Bulbuc (fecior şi el de oameni avuţi). Chiar şi Ion îşi dă seama că astfel va pierde iubirea Floricăi "fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acuma, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând". Numai că Florica nu avea pământul pe care Ion şi-l dorea cu ardoare (capitolul "Începutul”)

• Soluţia pentru a dobândi râvnitele loturi, ar fi căsătoria cu Ana (urâţica fată a bogatului Vasile Baciu). Încă din scena horei, Ion încearcă să şi-o apropie, cu toate că se ştia dispreţuit de tatăl fetei şi cu toate că Ana .îi fusese sortită lui George Bulbuc (fecior şi el de oameni avuţi). Chiar şi Ion îşi dă seama că astfel va pierde iubirea Floricăi "fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acuma, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând". Numai că Florica nu avea pământul pe care Ion şi-l dorea cu ardoare (capitolul "Începutul”)

• Stârnit şi de împotrivirea lui Vasile Baciu, Ion începe s-o viziteze pe Ana,noaptea, fără ştirea tatălui şi este acceptat de fată (care îl iubea): "Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferinţele şi îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu şi-l aştepta mereu mai drăgăstoasă. "

• Când Vasile Baciu îşi dă seama că Ana este însărcinată, o bate cumplit, numai intervenţia satului salvând-o din mâinile omului care părea că şi-a pierdut minţile. Pe urmă, o trimite la Ion, care o primeşte trufaş, pentru a-şi impune condiţiile (capitolul "Ruşinea” )

• După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul nuntaşilor în cadenţe largi, de epopee (capitolul „Nunta”)

• La nuntă, Ion înţelege că odată cu pământul o va primi şi pe Ana şi începe s-o urască. • Altfel, el trăieşte şi o perioadă de mare bucurie, făcându-şi planuri legate de

pământurile lui Baciu, pe care le şi considera ale lui. Iluziile i se spulberă însă atunci când socrul său îşi calcă promisiunea, admiţând totuşi să-i "scrie" pe numele lui cinci loturi .

• În timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu (care credea că s-a înţeles cu Ion să-l jefuiască), lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de soacra ei, Zenobia, stârneşte compătimirea întregului sat. În vară, în timp ce se afla la seceriş (împreună cu Ion şi cu Alexandru Glanetaşul), Ana îl naşte pe Petrişor. Evenimentul - plasat în mijlocul unei naturi solemne - devine arhetipal, iar ţipătul copilului pare a fi glasul celui dintâi om al planetei. Pe bună dreptate, romanul a fost caracterizat drept „opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea" (G. Călinescu). Bătută de Ion, chiar după botezul lui Petrişor, Ana este tot mai nefericită (capitolul " Copilul").

• În iarnă, Florica se mărită cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, iniţial, hărăzit Anei. La nuntă, aceasta îşi dă seama „că Ion pofteşte pe Florica" şi mâhnirea care o cuprinde devine chemare a Neantului: ,,I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în nişte ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură pluteşte deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare. Închidea ochii şi totuşi vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman care spală urmele şi părerile de rău" (capitolul "Ştreangul”)

• Acţiunea capitolelor II-VI (din primul volum) şi I-III (din volumul al II-lea) ocupă cel mai mare moment al subiectului (desfăsurarea actiunii).

•După nunta Floricăi, în sufletul lui Ion se trezeşte "glasul iubirii". El se împrieteneşte cu George şi merge tot mai des la noua familie. Înştiinţată de Savista, Ana înţelege adevărul. Derutată şi cu mintea stinsă, ea se spânzură. Rămas fără mamă, Petrişor se îmbolnăveşte din pricina proastei îngrijiri pe care i-o acordă Zenobia, iar doctorul (chemat prea târziu), nu-l mai poate salva. Surprins, într-o noapte, în curtea Floricăi, Ion este ucis de George, cu sapa (unealtă a pământului). Înainte de moarte, i se derulează în minte întreaga lui existenţă, în care luptase zadarnic pentru pământul care acum avea să devină al nimănui (punctul culminant, capitolul "Sfârşitul”)

•În al doilea plan al construcţiei epice, intelectualii satului (reprezentaţi prin familia învăţătorului Herdelea şi prin preotul Belciug), trăiesc aproape la fel de greu ca şi ţăranii: doamna Herdelea reuşeşte prin mari eforturi să păstreze aparenţele unui trai mai răsărit şi să-şi mărite fetele (chiar dacă Laura face o căsătorie de convenienţă cu teologul Pintea); mobila învăţătorului (cumpărată în rate) este scoasă la licitaţie, din pricina neachitării; Herdelea este mutat cu slujba şi intră în conflict cu autorităţile maghiare (care instituiseră obligaţia ca în şcoli să se predea în limba maghiară).

•Peste toate, Herdelea (care-şi clădise casa pe un teren al bisericii) intră în conflict cu preotul Belciug şi este înspăimântat că va rămâne pe drumuri.

•În final, la sfinţirea noii biserici din Pripas (ridicată prin strădania preotului Belciug), toate conflictele se sting; hora (la fel de aprinsă ca şi cea care deschide romanul) dovedeşte că Soarta şi Timpul rămân atotputernice (deznodământul).

DRAMA PERSONAJULUI EPONIM•Personajul central al cărţii este Ion al Glanetaşului - figură

simbolică, singulară prin iubirea pământului şi prin drama pe care o trăieşte.

•Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât, din însumarea lor, se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă, mitologică, pentru pământ. Astfel, pentru G. Călinescu, "Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurare, şi a rămas în cele din urmă cu pământ ". În termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină instinctele: "Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse ".

•Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului ţărănesc: "lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime ".

•Se pare însă că Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui personaj complex, în care autorul' a dorit să creeze "o figură simbolică, mai mare decât natura ".

•Cu toate multele lui trăsături şi atitudini negative, se cuvine să recunoaştem că Ion trăieşte o dramă, ale cărei proporţii îi macină fiinţa. Această dramă provine, înainte de toate, din specificul mediului rural, în care "Ethosul, psihologia, erosul, întreaga existenţă se exprimă în felul cum gândesc oamenii. în condiţii date. despre pământ" (C. Ciopraga). Apriga dorinţă a lui Ion de a avea pământ îl pune în relaţii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.

•Mult mai puternic este însă conflictul interior (cu atât mai mult, cu cât setea de pământ este convertită într-o obsesie unică, fixată în subconştient). Acesta provine din lupta care se dă. în sufletul lui. între cele două “glasuri" care şi-l dispută până la sfăşiere.

•"Glasul pământului" se infiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă sufletul lui ar fi adunat toate "glasurile" gliei din subconştientul colectiv, transformând pământul într-un Uriaş mitologic; reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând: pământul "negru-gălbui" care "părea un obraz mare, ras de curând" .Din acest sentiment se naşte, mai târziu, gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.

•Stările sufleteşti ale personajului sunt profunde şi totale: fericirea care îl copleşeşte este atât de deplină, încât lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentaţia de a îmbrăţişa "huma ", de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat obiectul (de altfel, într-o frază anterioară, pământul era comparat cu "o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor "). Plăcerii de a simţi în mâini pământul şi de a-i sorbi mireasma i se adăugă fiorul care străbate fiinţa şi conştiinţa învingătorului; într-un episod ulterior, Ion este proiectat în fabulos (" Se vedea acum mare şi puternic. ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele , o ceată de balauri îngrozitori "). Pe bună dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion ca pe o "figură simbolică mai mare decât natura",

•Pentru Ion însă iubirea de pământ reprezintă mai mult decât dorinţa de a-şi depăşi condiţia: "Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!"

•Plasat la începutul acestei caracterizări, instinctul iubirii pământului devine trăsătură definitorie a personajului "stăpânit ", posedat aproape de această dragoste. Proporţiile ei modifică dimensiunile timpului, transferându-se în etern.

•În aceste condiţii, felul de a gândi şi felul de a fi ale personajului, capătă amprenta stăpânirii pământului: auzind că Florica se mărită, Ion se simte frustrat, "ca si cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pământ "; tot aşa, după ce l-a înşelat pe Vasile Baciu, luându-i pământurile, Ion umblă pe uliţă, cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi devenit mai greu).

•"Glasul iubirii" constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion şi va conduce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică (la fel se însurase şi Vasile Baciu), Ion îşi impune s-o accepte pe urâţica Ana: "Mă moleşesc ca o babă neroadă! parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie! Las că-i bună Anuţa!"

•Înţelegând însă că, odată cu pământurile, o primise şi pe Ana, Ion o urăşte; de aici, încep bătăile, nepăsarea la suferinţa Anei, vorbele urâte. Nici măcar moartea Anei nu-l mişcă, singura lui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta pământul,legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie.

•Odată potolit "glasul pământului ", sufletul lui este luat în stăpânire de celălalt "glas"; se împrieteneşte cu George (devenit soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tânăra nevastă. Surprins într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. În ultimele clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se deruleză momente ale existenţei sale trecute, această enumerare tragică încheindu-se tot cu "glasul pământului ": "şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui ".

TRĂSĂTURI ALE ROMANULUI TRADIŢIONAL •Frescă a lumii transilvănene de la

începutul veacului al XX-lea, romanul "Ion ", de Liviu Rebreanu întruneşte multe caracteris tici ale romanului tradiţional.

•Astfel, lumea înfăţişată este una exterioară, veridică, inspirată chiar din realitatea imediată . Timpul este cronologic, iar evenimentele au o succesiune dictată de ritmul existenţei rurale.

•Personajul eponim este reprezentativ şi simbolic, autorul înfăţişându-l în toată complexitatea sa. Naratorul este omniscient. omniprezent şi obiectiv, relatarea făcându-se la persoana a III-a.

•În acelaşi timp, analiza unor instincte primare, prezentarea gândurilor omului aflat în faţa morţii sau a unor trăiri lăuntrice constituie largi deschideri spre modern. Curentul literar în care se încadrează romanul este realismul.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenţie polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul acestuia despre romanul românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acţiunea romanului. Primul său roman, Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită, dintre Felix şi Otilia.” Cartea nunţii” este un eseu sub forma unui roman despre căsătorie. “Bietul Ioanide”, şi apoi “Scrinul negru” au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în Scrinul negru), iar acţiunea lor are în perioada interbelică şi imediat dupa aceasta, in epoca Republicii Populare Romîne.

George Calinescu

Enigma Otiliei•"Enigma Otiliei" este o mare pânză ruptă din viaţă,

roman citadin încadrat în formula realismului clasic. cu accente romantice şi chiar moderniste.

• Tema romanului o constituie soarta cuplului adamic, de inocenţi (cum scria N. Balotă), în interiorul unei lumi aflate în disoluţie.

•Titlul "Enigma Otiliei“ este o formulare care reliefează misterul şi ambiguitatea personajului central. Sortită să oscileze "între da sau nu, între solar şi mister, între real şi utopic [...] înscriindu-se simultan în eternul feminin şi în clipă" (C.Ciopraga), Otilia rămâne, până la sfârşit, o fiinţă enigmatică.

Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, numerotate cu cifre romane şi fără titluri.

•Acţiunea începe în iulie 1909 şi se încheie după mai mult de zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumaţi în doar două pagini). Cuvintele: "Aici nu stă nimeni" care încheie romanul constituie o repetare a cuvintelor pe care moş Costache le rostise la începutul acţiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care începe opera) este reluată în final, cu deosebirea că, acum, aspectul ei părăginit sugerează moartea lucrurilor.

•Acţiunea se desfăşoară cronologic şi cuprinde două planuri: drumul formării ca intelectual a tânărului Felix Sima si strădania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra în posesia averii (moştenirii) acestuia. Ambele planuri au ca fundal viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

•Acţiunea începe într-o seară de vară (iulie 1909), când tânrul Felix Sima soseşte în Bucureşti, la ruda sa prin alianţă, Costache Giurgiuveanu. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt fixate încă din incipitul romanului: "Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim ... " Absolvent al Liceului Internat din Iaşi, Felix (care rămăsese orfan după ce-i murise tatăl), venise la tutorele său necunoscut, intenţionând să urmeze Facultatea de Medicină. Primit în bătrâna casă din strada Antim, tânărul se integrează vieţii puţin ciudate din acest spaţiu, cunoscând întreaga familie şi modul său de viaţă. Alcătuită din două ramuri, familia lui Costache este reprezentativă pentru burghezi a bucureşteană a începutului de secol: autorul descrie cadrul material al existenţei (case, interioare), relaţiile familiale şi sociale, jocul de interese (care au ca mobil banii), înfăţişarea oamenilor, aspecte ale Bucureştiului de atunci. Toate aceste aspecte l-au determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu să considere că romanul este "o frescă din viaţa burgheziei bucureştene".În familia lui Giurgiuvealnu, pe treapta cea mai înaltă a vârstei se află moş Costache, şi sora sa Aglae Tulea. Cel dintâi trăieşte în casa din strada Antim; alături de fiica sa vitregă - Otilia Mărculescu (pe care o iubeşte sincer) şi pândit cu răutate, din curtea alăturată, de familia Aglaei.

•Rentier bogat, Costache intenţionează să-i facă o situaţie Otiliei, înfiind-o, dar teama de Aglae şi propria avariţie il impiedica;in compensatie,decide sa-i lase fetei fetei o casă (ridicată, evident, cu cheltuieli cât mai mici). În acest scop, îşi procură materiale rămase de la demolări, pe care le depozitează în curte, apoi le mută în casă (punând în primejdie vechea clădire). Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie, prilej pentru familia Aglaei de a ocupa "milităreşte" casa, în aşteptarea decesului. Bătrânul însă nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt episod "conjugal") recăpătându-şi sănătatea, deşi Stănică Raţiu (ginerele Aglaei) încearcă să-l sperie cu scopul de a afla unde-şi ţine banii.De familia lui Costache s-a ataşat şi Leonida Pascalopol, moşier bogat şi fin, îndrăgostit de Otilia; de dragul acestui sentiment (pe jumătate patern, pe jumătate viril) şi al serilor petrecute, la joc de cărţi, în casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol acceptă prezenţa întregului clan.

•Cealaltă ramură a familiei este condusă ferm de Aglae (al cărei soţ - Simion Tulea - este un fel de "anexă" ciudată, prelungită în mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat). Şi, cum tatăl era malniac (îi plăcea să brodeze,înainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica (una dintre cele două fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea constă doar în "obiectul" maniei: căsătoria. Singura care "se salvează" este Olimpia (căsătorită cu Stănică), a cărei placiditate va fi folosită, mai târziu, ca pretextde divorţ .In această lume a răutăţii şi a mizeriei sufleteşti, înfloreşte iubirea dintre cei doi inocenţi(Felix şi Otilia). Studenţi amândoi (el la Medicină, iar ea, la Conservator),tinerii trăiesc o dragoste pură, umbrită doar de intrigile lui Stănică şi de temerile lui Felix. Din păcate, în curând, cuplul adamic va fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla, Costache este vizitat de Stănică Raţiu, care-i fură banii ascunşi sub saltea, provocând moartea bătrânului. După o noapte castă (petrecută în camera lui Felix), Otilia ,(a cărei înfiere nu fusese legalizată) pleacă împreună cu Pascalopol.

•Din epilog aflăm că Felix a devenit un renumit profesor universitar şi că s-a căsătorit în chip strălucit. După război, revăzându-l pe Pascalopol, Felix este informat că acesta se despărţise de Otilia (din delicateţe sufletească), dar că ea rămăsese o mare enigmă. Finalul romanului aduce imaginea aceleiaşi case, văzută de acelaşi Felix, după mai mulţi ani: "Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ şi curtea toată năpădită de scaieţi (..) I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile lui vorbe îi răsunară limpede la ureche: «Aici nu stă nimeni!>>" Această imagine dezolantă naşte un sentiment de melancolie: spaţiul iubirii lunecase în moarte, iar cel care fusese izgonit din Paradis, îl regăsea acum sărac şi devastat.

• Personajele alcătuiesc o tipologie bogată: Avarul (Costache Giurgiuveanu), Arivistul (Stănică Raţiu), "Baba absolută" (Aglae Tulea), Maniacul (Simion Tulea), Maniacul în devenire (Titi Tulea), Fata bătrână (Aurica), Femeia placidă (Olimpia). Aceştia sunt antrenaţi în principalul conflict al romanului: lupta pentru moştenirea averii lui Costache. Din cealaltă grupă fac parte Felix şi Pascalopol, conflictul dintre ei fiind secundar şi având ca obiect iubirea Otiliei (conflict erotic). Fiecare personaj este caracterizat prin mai multe mijloace şi relevă un portret în mişcare aflat sub tirania timpului.

Otilia Mărculescu •Este personajul eponim al romanului, prin intermediul căruia autorul

exemplifică universalul. Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei (reconstituită de personajul - martor Felix Sima).

•Prima Otilie (cea vie) îi arată tânărului sosit în strada Antim "un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle,. căzând peste umeri" şi îi întinde cu francheţe "un braţ gol şi delicat "; ultima Otilie (cea din fotografia pe care Pascalopol i-o arată lui Felix, în tren), este imaginea neînsufleţită a unei doamne frumoase, cu linii fine, dar care nu mai era Otilia de altădată, îşi pierduse inefabilul. Vraja se risipise în curgerea vremii, iar timpul magic rămăsese doar în cuvintele fetei de altă dată: "Noi nu trăim decât cinci-şase ani!" .Între cele două momente se încheagă chipul Otiliei: făptură aparţinând vieţii şi visului adolescentin, imaginea fetei este înconjurată, permanent, de o aură misterioasă, este pusă sub semnul tainei, pentru fiecare tânăr, fata pe care a iubit-o la optsprezece ani, rămânând o enigmă.

•În fiecare pagină a romanului, se simte prezenţa suavă şi învăluitoare a acestei făpturi gingaşe - amestec de exuberanţă şi seriozitate, nebunatecă şi nestatornică asemeni trecătoarei tinereţi: alergând prin grădină, căţărându-se pe stogurile de fân de la moşia lui Pascalopol, sau revărsându-şi prea plinul sufletesc în acordurile tumultuoase ale pianului, Otilia reprezintă însăsi feminitatea. Din această trăsătură derivă gustul ei pentru lux, plăcerea călătoriilor, capriciile mărunte şi chiar o anume doză de iraţional (la fel de fermecător) în atitudini şi comportament ("Îmi vine uneori să alerg (..) să zbor (..). Vrei să fugim? Hai să fugim!").

•Tot din feminitate se naşte abilitatea cu care Otilia evoluează între iubirea platonică, aproape mistică a lui Felix şi cea potolit-crepusculară a lui Pascalopol. Toţi cei din jur (inclusiv moş Costache) sunţ subjugaţi de această feminitate debordantă şi învăluitoare şi caută să-i facă pe plac Otiliei.

•Total dezinteresată de banii şi de averea lui Giurgiuveanu, sinceră şi sensibilă la suferinţă (scena atacului cerebral pe care-l are Costache), Otilia are un suflet de artistă, trăind uneori lent, alteori intens, aşa cum cântă la pian. Eroină lirică de mare clasă, capabilă de sentimente profunde şi alese, uitând şi iertând răul, dăruindu-le celor din jur lucrurile şi zâmbetul ei, Otilia reprezintă, pentru Felix, "un factor feminin care-i lipsise".Otilia este inteligentă, profundă şi responsabilă: după noaptea pură a logodnei lor mistice, Otilia dezvăluie, în scrisoarea către Felix, motivul plecării ei: teama de a nu fi "o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor".

Felix Sima •Este cel de al doilea membru al cuplului adamic (alături de Otilia), "căzut" în "casa

cu molii" din strada Antim, într-o seară de iulie a anului 1909. •Portretul pe care autorul i-l face în deschiderea romanului este acela al unui tânăr

în uniformă neagră, cu faţa "juvenila şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau pe sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară intâia impresie. "

•Orfan (ca şi Otilia), tânărul vede în aceasta un factor feminin care-i lipsise şi care reunea funcţia maternă cu aceea erotică.

•Suflet cast şi lipsit de ascunzişuri, Felix trăieşte, la modul romantic, iubirea pentru Otilia, fără a îndrăzni să i-o mărturisească: "Se închidea în odaie cu o fotografie a fetei şi se lăsa in voia visării. O cuprindea de mâini, o trăgea spre el, îşi apropia buzele de urechea ei şi-i şoptea indefinit: «Te iubesc, te iubesc, te iubesc» ". Crescută din minunatul vis adolescentin, iubirea devine suferinţă "dureros de dulce", în care mâhnirea, incertitudinea, amărăciunea, dezamăgirea se împletesc cu iluzia fericirii.

•Astfel, dacă o discuţie sau o plimbare cu Otilia sunt născătoare de speranţe, în schimb, vizita la moşia lui Pascalopol sau excursia pe care cei doi o fac la Paris, nasc dureroase nedumeriri.

•Felix fiind personaj-martor şi actor, întreaga desfăşurare a acţiunii este axată pe schimbătoarea psihologie a acestui adolescent aflat în epoca formării sale. Ambiţios, inteligent şi muncitor, Felix îl reprezintă pe intelectualul autentic, situat deasupra omului comun. Această detaşare de lumea profesioniştilor obişnuiţi apare încă din facultate şi se va vădi în cariera strălucită de mai târziu: "După încheierea păcii, fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor. de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi ".

•Naiv, generos, sincer şi gata oricând să-i ajute pe ceilalţi, tânărul trăieşte într-o lume meschină şi rapace care si-a pierdut iremediabil însuşirile umane. După moartea lui Costache, timpul paradisiac al iubirii se frânge, iar cuplul adamic decade în timpul profan: Felix se va căsători cu o altă femeie, iar visul de dragoste se va risipi în curgerea vremii.

Curente literare •Comentatorii au observat că în "Enigma Otiliei" se interferează mai

multe curente literare: •Clasicismul (înţeles ca "un mod de a crea durabil şi esenţial", după cum

afirma chiar autorul) poate fi descoperit în realizarea unor personaje care au o trăsătură dominantă de caracter, căreia i se supun toate actele lor; " Enigma Otiliei" este romanul cu cea mai mare densitate de modele caracterologice, autorul găsind universalul în individual.

•Romantismului îi sunt subordonate antitezele: între cuplul de inocenţi şi lumea de măşti care îi înconjoară; între Otilia şi femeile din clanul Tulea; între Felix şi Titi. Tot romantică este descrierea grandioasă a Câmpiei Bărăganului, văzută de Felix din trăsura care îl ducea la moşia lui Pascalopol.

•Comentatorii au încadrat romanul în formula realismului, metoda folosită fiind preponderent balzaciană.

•Astfel, cele două subteme ale romanului (a mostenirii şi a paternităţii) constituie o aplicare a modelului balzacian, cu elemente originale. Prima se materializează în lupta surdă a clanului Tulea, pentru moştenirea averii lui Costache Giurgiuvcanu.

•Această încleştare scoate în relief pasiunile, răutatea, pornirile rudimentare, zgârcenia, într-un spectacol caricatural, ca un carnaval al măştilor. Scena antologică este descrisă în capitolul XIII, după ce moş Costache este lovit de apoplexie, iar familia ocupă" milităreşte" casa.

•Acum, dialogul absurd (în care fiecare vorbitor îşi urmăreşte propriile obsesii), veselia "rudelor" (care jefuiseră proviziile din dulap) şi nepăsarea faţă de bolnav, dau măsura micimii sufleteşti a acestei lumi.

•Tot balzaciană este descrierea mediului ambiant, ca mijloc de caracterizare a personajelor (spre exemplu, descrierea casei lui Costache din ampla expoziţiune a romanului).

•De asemenea, concentrarea voinţei pentru atingerea scopului propus, face din Stănică un Rastignac bucureştean, obraznic şi demagog, depăşindu-şi modelul. Pe de altă parte, zugrăvirea unor personaje groteşti, studiul unor manii sau al unor aspecte maladive (nebunia lui Simion), relevă o pronunţată tendinţă spre modern.

Specia literară•"Enigma Otiliei", de G. Călinescu, prezintă

următoarele trăsături: •Este o lucrare epică în proză, de mare amploare. •Are o acţiune bogată, organizată pe două planuri. •Conflictul este bine conturat. •Personajele au un mare grad de complexitate.• "Enigma Otiliei" este un roman. •Romanul este o specie a genului epic. Operă narativă

în proză. de mare amploare şi diversitate. a cărei actiune se desfăsoară pe mai multe planuri. Romanul are un conflict bine marcat si personaie complexe.

•Perspectiva auctorială este obiectivă (din afară), relatarea făcându-se la persoana a III-a. Narator omniscient. Se cuvine să observăm însă că Felix şi atilia sunt proiecţii lirice ale autorului, create cu vădită simpatie: "Flaubertian, aş putea spune şi eu: «Otilia c’est moi»; e fondul meu de ingenuitate şi copilărie [...] Otilia este oglinda mea de argint".

• La fel ca şi eroii săi îndrăgostiţi de absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a fost omul care "a văzut idei", înrâurind creaţia literară a unei întregi epoci; pe bună dreptate se afirmă că, aşa cum există, în literatura română, "momentul Rebreanu", există în mod cert şi un alt "moment" pe care îl putem numi "Camil Petrescu" .

• Teoretician al „noului roman" (în conferinţa "Noua structură şi opera lui Marcel Proust"), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o nouă structură a operei (al cărei model devenea confesiunea, jurnalul) şi un nou stil ("alb", fără podoabe căutate, capabil să exprime sinceritatea şi autenticitatea trăirilor sufleteşti). Problematica fundamentală a operei lui Camil Petrescu fiind o problematică a cunoasterii, cei mai mulţi dintre eroii săi se încadrează într-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, neliniştite, clocotitoare de idei, eroii camilpetrescieni sunt intelectuali aflaţi în căutarea absolutului; şi cum în viaţa concretă absolutul nu poate fi atins, cei mai mulţi dintre ei sfârşesc în mod tragic.

Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi

•Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătorului de absolut.

•Titlul ar putea sugera rătăcirea tânărului Ştefan Gheorghidiu prin "noaptea" incertitudini lor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire şi de război.

•Romanul este o specie a genului epic. Operă narativă în proză. de mare amploare şi diversitate. a cărei acţiune se desfăşoară pe mai multe planuri. romanul are un conflict bine marcat şi personaje complexe."Ultima noapte de dragoste... ", de Camil Petrescu, se încadrează în specie, fiind un text narativ în proză, de întindere mare, cu personaje complexe.

•În acelaşi timp, acest roman prezintă şi o seamă de particularităţi. •Astfel, sursa de inspiraţie o constituie lumea interioară, trăirile lăuntrice ale unui

tânăr: neliniştea, incertitudinea, înstrăinarea, chinul. •Timpul calendaristic, obiectiv este înlocuit cu un timp subiectiv, cu întoarceri în

trecut, aşa cum le cere fluxul memoriei. Personajul este atipic, acesta confundându-se cu naratorul, într-o naraţiune subiectivă, la persoana I. Acestor trăsături (care aparţin de romanul modern) li se adaugă o structură originală, de asemenea modernă.

•Structura compoziţională a romanului "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizată prin mai multe trăsături:

• Romanul este alcătuit din două cărţi corespunzătoare celor două jumătăţi ale titlului: Cartea I este "istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu" (Călinescu), iar metafora din titlu ar putea sugera ratăcirile personajului prin "noaptea" incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru soţia sa Ela.

•Cartea a II-a constituie" un jurnal de campanie" (Călinescu) în care este evocat spectacolul apocaliptic al războiului - în fond tot o "noapte" sfărşită adesea în moarte.

• Liantul dintre cele două cărţi este Ştefan Gheorghidiu tânărul ars de febra ideilor, "inteligent şi neprihănit" (cum îl caracteriza G. Călinescu). Autorul încearcă astfel să răspundă la întrebarea: Cum pri-veşte dragostea şi cum trăieşte drama războiului căutătorul de absolut?

• Romanul începe printr-un artificiu de compozitie: Acţiunea din primul său capitol ("La Piatra Craiului, în munte "); este posterioară întâmplărilor relatate în restul cărţii I: în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă, la popota ofiţerilor, la o discuţie despre fidelitatea în dragoste; aceasta îi va trezi, în mod acut şi dureros, toate amintirile legate de cei doi ani şi jumătate ai căsniciei cu Ela.

•Monografia acestei iubiri este realizată prin retrospectivă şi începe abia în capitolul al II-lea ("Diagonalele unui testa ment"), pentru a ocupa apoi aproape toată cartea I. Marile întrebări ale tânărului îşi găsesc răspunsul abia la sfârşitul cărţii a II-a, când, sosind acasă într-o permisie, Ştefan Gheorghidiu primeşte (printr-o scrisoare anonimă) confirmarea vechilor lui bănuieli. De data aceasta, cel care văzuse, în război, ultima faţă a absolutului moartea - găseşte puterea de a divorţa de Ela, lăsându-i "tot trecutul". La sfârşitul cărţii a II-a, tânărul care străbătuse, cele două cercuri ale Infernului său (penitenţa absolutului întrezărit, dar neatins şi moartea că eveniment cotidian), devenise un alt om.

• "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi reuneşte două planuri ale relatării:

•-unul obiectiv, exterior (cuprinzând povestirea unor întâmplări); •-unul subiectiv, interior (alcătuit din analiza profundă şi lucida a unor

sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelaţii, dezamăgirea produsă de nepotrivirea dintre ideal şi real, neputinţa atingerii absolutului, inadaptarea).

• Tehnicile de creaţie sunt moderne şi corespund acestor structuri, autorul folosind: relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologică, introspecţia.

•Deosebit şi original este modul în care sunt alcătuiţi eroii: "toţi sub diferite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana I (Călinescu). În acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric.

•Camil Petrescu este un anticalofil, considerând că numai astfel se poate respecta autenticitatea. Romanul "Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război", de Camil Petrescu, este "o proză superioară" (Călinescu), în care iubirea, războiul, predestinarea, moartea şi absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide făcute de tânărul intelectual Ştefan Gheorghidiu. Romanul este scris la persoana I,naratorul fiind şi personaj.

Universul operei •În capitolul I("La Piatra Craiului ,în munte"), este conturat cadrul geografic, social şi

psihologic în care se afla personajul protagonist. •"În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat,

luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal." Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participă la instrucţia rizibilă (comparată cu jocurile copiilor) şi la alte activităţi de tabără. Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru soţia sa Ela, tânărul trăieşte într-o continuă tensiune psihică. Pe acest fond sufletesc, are loc, într-o seară, o discuţie la popota ofiţerilor, pe marginea unei ştiri din ziar: un bărbat din lumea bună şi-a ucis soţia necredincioasă şi a fost achitat. Gheorghidiu are o izbucnire nervoasă care-l obligă să părăsească încăperea. Abia afară i se destăinuie unui camarad,. într-un lung monolog despre iubire, din care străbate o imensă suferinţă. Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvăluite, prin retrospectivă, în următoarele patru capitole care constituie" un veritabil roman în roman(N. Manolescu).

•Capitolul al II-lea ("Diagonalele unui testament") începe în mod abrupt, printr-o mărturisire: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală (...) Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă. " După ce se căsătoresc, cei doi trăiesc în condiţii materiale modeste, până când o întâmplare le schimbă viaţa. întreaga familie este invitată la unchiul Tache - personaj balzacian zgârcit şi foarte bogat, a cărui moarte apropiată deschidea perspectiva moştenirii. Când unchiul Tache moare, familia află că îi lăsase lui Ştefan o avere, din care îi rămâne destul chiar şi după procesul pe care mama sa şi rudele i-l intentează.

•Acum, tânărul are o altă revelaţie: cea a adevăratului caracter al Elei, care începe să coboare de pe soclul pe care bărbatul i-l înălţase, reliefând un pragmatism necunoscut până atunci.

•Capitolul al III-lea ("E tot filozofie...") prezintă viaţa mondenă a tinerei familii, cu petreceri, vizite şi dans – „preocupări" care-i aduc suferinţă tânărului ars de febra ideilor. Pe măsură ce Ela aspiră spre luxul lumii bogate, soţul ei decade din rolul de "zeu", trăind un acut sentiment de inferioritate: "Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta. Prin contrast, Ela se integrează perfect. în cercurile lumii bogate, coborând astfel din mitul iubirii transcendente, în terna realitate. Din viaţa nouă a familiei, se reţine o întâmplare, semnificativă pentru "noaptea" incertitudinilor în care intră tânărul îndrăgostit: excursia "în bandă" la Odobeşti, unde Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume G. (Gregoriade), vag avocat şi ins găunos, care-i va deveni foarte apropiat mai târziu. Întâmplarea dă naştere unei stări de încordată suspiciune între soţi, consolidată prin episoadele de viaţă care i-au urmat: atunci. când, într-o noapte, Ştefan Gheorghidiu aduce acasă o femeie "uşoară", Ela îl părăseşte.

•Capitolul al IV-lea ("Asta-i rochia albastră’’) prezintă împăcarea dintre cei doi soţi. Într-o după-amiază de vară, Ştefan şi Ela se întâlnesc, din întâmplare, în faţa unui chioşc de ziare şi se plimbă îndelung, schimbând vorbe lipsite de importanţă, pentru a-şi masca sentimentele. Frumoasă este nu discuţia în sine, ci senzaţia că sufletele lor "pluteau deasupra cuvintelor" ca şi când n-ar fi făcut parte din această lume.

•În 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Câmpulung, pentru a-i fi aproape. Acum, povestitorul revine la discuţia de la popotă, romanul iubirii din capitolele II-V încheindu-se cu fraza: "Dar ultima scrisoare mă chema «negreşit» la Câmpulung, pentru sâmbătă sau cel mai târziu duminică ".

•Capitolul al VI-lea ("Ultima noapte de dragoste’’) încheie Cartea I şi rezumă cele două zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Câmpulung. Acesta găseşte aici o altă Ela, cu gesturi pe care nu i le cunoştea şi care îşi arată întreaga micime sufletească: îi cere s-o treacă în testament, pentru ca, în eventualitatea morţii lui pe front, să aibă existenţa asigurată. Încă o dată, cel care căutase iubirea absolută are revelatia dureroasă a golului care îl înconjura. Pe urmă, ieşind în oraş, Ştefan Gheorghidiu îl întâlrieşte pe G., fapt care-i acutizează frământările. Hotărât să-i pândească pe cei doi şi să-i ucidă, tânărul este salvat de un superior care-l duce la regiment, întrucât România intrase în război . Cartea a II-a a romanului începe cu capitolul "Întâia noapte de război" în care este zugrăvit primul asalt al armatei române asupra graniţei cu Austro-Ungaria. Imaginea auditivă a primelor focuri de armă îl impresionează profund pe tânărul Gheorghidiu: "E originară ca întâiul om pe pământ şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii, niciodată ".

•Convins că va muri, personajul ignoră pericolul, îndemnându-şi oamenii sleiţi să înainteze. Gheorghidiu priveşte cu alţi ochi viaţa lui trecută: "De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie’’.

•Capitolul al II-lea ("Fata cu obraz verde, la Vulcan'') mută acţiunea în satul cu acelaşi nume, în afara câmpului de luptă. Întrucât sătenii reclamaseră jafurile unor ţigani, Gheorghidiu este trimis în cercetare. Protestele ţigănimii sau imaginea copiilor desculţi şi cu burţile goale sunt zugrăvite cu mână sigură de scriitor realist. Portretul fetei care apare în titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul. Luptele se aseamănă între ele şi se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gură în gură, iar înaintarea este înceată ca a unui uriaş miriapod.

•Capitolul al V-lea ("Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu'') sintetizează Cartea a doua. Tabloul războiului este reconstituit ca spectacol înspăimântător, cu sugestii apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurmă pământul, aruncându-l peste oameni, ca o prevestire a întoarcerii în ţărâna primordială. Meritul autorului constă în surprinderea omenescului din fiecare luptător: zgomotul exploziilor se răsfrânge, amplificat, în suflet, provocând o spaimă ancestrală; corpul se încordează în aşteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de apărare este parcă de la începutul lumii; imaginea trupurilor contorsionate . Acest fragment (cum sunt multe altele în acest volum) ar putea explica şi viziunea lipsită de eroism asupra războiului, proprie lui Camil Petrescu. Pe bună dreptate, G. Călinescu afirma că paginile Cărţii a II-a constituie" tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră’’

•Dimensiunile acestei tragedii colective îl salvează pe Ştefan Gheorghidiu; el devine un Izbăvit prin participarea la această perpetuă jertfă.Rănit şi spitalizat, tânărul va veni apoi acasă. Scrisoarea anonimă care îl înştiinţa că Ela îl înşeală aproape că nu mai contează, convingerea lui fiind formată. Cei doi se despart, bărbatul lăsându-i Elei "tot trecutul" (epilogul "Comunicat apocrif")·

•Instanţele comunicării narative (autorul, naratorul, personajul şi cititorul) apar modificate în comparaţie cu romanul tradiţional-obiectiv .Autorul este persoana care creează o operă (literară, ştiinţifică, de artă etc.); este o fiinţă reală care a trăit/trăieşte printre noi.

•Autorul romanului discutat este Camil Petrescu. •Naratorul este "vocea" care povesteşte una sau

mai multe întâmplări, făcând legătura între autor şi cititor.

•Personajul este persoana fictivă care participă la acţiunea unei opere literare.

•Cititorul este persoana reală căreia îi este destinată opera. În romanul modern "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ", naratorul este şi personajul central, întreaga lucrare fiind o lungă confesiune a tânărului Ştefan Gheorghidiu, pe marginea dramei sale existenţiale.

Drama îndrăgostitului de absolut •Suferinta născută din iubirea înselată se bazează pe concepţia aproape

mistică a tânărului care considtira că fiecărui bărbat îi este hărăzită o anumită femeie, încă de la începutul lumii. Aşa s-ar putea explica (poate) naşterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care Gheorghidiu o acceptă mai întâi, din orgoliu (pentru că îi plăcea să fie văzut alături de una dintre cele mai frumoase studente), apoi din milă ("Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită ... "), pentru, ca mai târziu, să-şi dea seama că nu se mai poate sustrage acestui sentiment.Încetul cu încetul, Ştefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei, pe care el însuşi o făcuse). De aici, începe drama: mai târziu, pe măsură ce iubirea se spulberă, tânărul va trăi suferinta creatorului căruia i-a fost negată împlinirea prin creatie. Numai aceasta l-ar fi putut pune în consonanţă cu râvnitul absolut: "Lipsit de orice talent în lumea aceasta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută".

• În termenii lui Camil Petrescu, tânărului Gheorghidiu i se pot aplica două mituri: al patului procustian şi al jocului ielelor .

•1. Mitul celebrului tâlhar Procust care, prinzând drumeţii (între Atena şi Megara), îi aşeza într-un anumit pat, "lungindu-i" sau "scurtându-i" după dimensiunile acestuia, are semnificaţia unui spaţiu al inadecvării. Iubirea devine „pat procustian" pentru tânărul "cu suflet clocotitor de idei (. . .), inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, totdeodată naiv, cu inocenţe (şi cu talent) de poet" (Călinescu), îndrăgostit de o femeie "geloasă, înşelătoare, lacomă şi rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese în evidenţă destul de curând, odată cu moştenirea lăsată de unchiul Tache: noul Adam care-şi făurise femeia rupând-o din propriul său suflet, constată că s-a înşelat. Suferinţa este amplificată de luciditate (" Câtă luciditate, atâta dramă "), "patul procustian" al iubirii devenind "noapte" a întrebărilor fără răspuns.

•2. Mitul tânărului care vede, noaptea, iei ele dansând şi rămâne şchiop sau "cu mintea aiurea" ar putea constitui o altă modalitate de a înţelege drama intelectualului Ştefan Gheorghidiu: el a "văzut" ideile pure şi a rămas cu nostalgia absolutului incapabil fiind să mai coboare pe pământ.

•O posibilă salvare ar fi războiul. Privit, la început, ca o experienţă necesară (" n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc"), războiul îl pune pe Ştefan Gheorghidiu faţă în faţă cu un alt absolut: moartea. Moartea devine un dureros miiloc de cunoaştere: "că numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi cunoaşte oamenii". Drama războiului provine şi din pierderea personalităţii în iureşul colectiv, din anularea omenescului ("Nu mai e nimic omenesc în noi") şi mutarea vieţii pe alte coordonate, pe fundalul unui timp suspendat, încremenit ca eternitatea. Cel care, până atunci, trăise cu spiritul în lumea "frumuseţii nevalente", adică în transcendent, cunoaşte acum o realitate dură căreia nu i se poate adapta .Al doilea aspect al dramei îndrăgostitului de absolut îl constituie imposibilitatea de a se adapta într-o lume cu un alt sistem de gândire decât al lui.

•Intelectual autentic trăind într-o lume de analfabeţi (cum ar fi Tănase Vasilescu Lumânăraru), ori de politicieni care pun averea mai presus decât ţara (Nae Gheorghidiu), Ştefan Gheorghidiu nu i se poate integra; el va rămâne mereu un om superior tocmai prin "pedeapsa" nostalgiei după absolut. Alcătuit în lumina romanului modern, personajul se înscrie într-o tipologie a inteligenţei.

•Ştefan Gheorghidiu este nu doar student la Filozofie, ci un intelectual autentic, un om pasionat de studiu, reprezentând excepţia chiar printre colegi.

•Ca şi alţi eroi ai aceluiaşi autor, el este îndrăgostit de o idee: ideea de absolut; ca şi aceştia, el caută mai multe "drumuri" (dragostea, cunoaşterea, războiul) pentru a atinge absolutul, dar fiecare dintre acestea se vădeşte a fi închis.

•Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt însă doar trăsăturile lui Gheorghidiu ci, mai ales subtilitatea confesiunii sale. monologul pasionat si nervos din care se desprinde "un soi de simfonie intelectuală care te surprinde prin exactitatea cu care elementele disparate se întreţes, care te încântă prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice" (Călinescu).

•"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman proustian în care personajul caută zadarnic "timpul pierdut".

ACT VENETIAN • Opera dramatică a lui Camil Petrescu (1894-1957) reprezintă o

parte valoroasă a teatrului românesc, atât prin unitatea ei excepţională, cât şi prin structura sufletească a eroilor care reprezintă diverse ipostaze ale căutătorului de absolut. Astfel, "Jocul ielelor ", "Suflete tari ", "Act veneţian" sau "Mioara" sunt drame de idei bazate pe nepotrivirea dintre realitate şi himera absolutului; şi cum cele două planuri nu pot fi adiacente, eroul sfârşeşte ca un inadaptat.

•Drama "Act veneţian" a fost scrisă în 1919.•Tema lucrării ar putea fi iubirea absolută ca iluzie, ca ideal

imposibil de atins. •Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri.

caracterizată prin oglindirea. Într-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitătii si printr-un deznodământ grav.

•"Act veneţian ", de Camil Petrescu se încadrează în specie prin prezenţa mai multor caracteristici:

•• Este o lucrare în proză, scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă. •• Este alcătuită din trei acte (adică, trei mari secvenţe care

reprezintă câte o treaptă în evoluţia conflictului) şi mai multe scene. •• Modul de expunere dominant este dialogul, care se realizează

prin schimbul de replici. •"Act veneţian" prezintă şi câteva particularităţi de structură, care

amintesc de tehnica romanelor camilpetresciene. •Printre acestea ar putea fi menţionată bogătia indicatiilor de regie

(didascalii), fragmente epice în care descrieri lor de inte rior şi portretelor li se adaugă mişcarea sufletească a persona jelor.

•Actiunea este simplă, accentul căzând pe analiza psihologică, iar conflictul este interior.

•Universul operei reliefează, ca şi în cazul romanelor, o realitate care se oglindeşte, în mod complex şi contradictoriu, în sufletul eroilor.

•Acţiunea se petrece în Veneţia veacului al XVIII-lea, într-un oraş al măşti lor, în care carnavalul mimează viaţa. Aflată sub o zodie crepusculară , a decăderii şi a declinului, Veneţia va deveni "pat al lui Procust" pentru Pietro Gralla, străin venit de departe şi devenit, prin fapte de vitejie, comandant al flotei veneţiene şi conte.

•În actul I, decorul înfăţişează sala mare a palatului Pietro Gralla, interior de mare lux şi rafinament, într-o după-amiază târzie a obositului secol al XVIII-lea.Aici, contele încearcă să mimeze, folosind corăbii în miniatură, scenariul viitoarei bătălii navale, pe care avea s-o conducă, în următoarele zile, cu scopul de a-i nimici pe piraţii care atac au oraşul. Alături de Gralla se află uriaşul Nicola (un slujitor şi camarad credincios) şi, frumoasa Alta - soţia contelui.

•"Jocul strategic" trezeşte amintirea altor bătălii la care Pietro Gralla şi Nicola participaseră de-a lungul anilor, pe multe mări ale lumii. Fiecare dintre cei doi evocă, prin retrospectivă, momente din existenţa furtunoasă a lui Gralla, fost sclav, apoi corsar şi devenit, prin meritele sale, comandant al flotei veneţiene. De trei ani, acest om neînfricat se stabilise la Veneţia şi se căsători se cu Alta, fostă actriţă, făcând din dragostea lor un ideal al iubirii absolute.

•Acum, înaintea unei lupte decisive, Gralla trece prin mari nelinişti, din pricină că vasele veneţiene se aflau la reparat, tunarii nu erau pregătiţi, iar căpitanii de corăbii erau prinşi în marele carnaval al oraşului şi cu totul nepăsători. Unul dintre aceştia - Marcello Mariani (Cellino) - fusese chiar chemat de Gralla, în palatul său şi soseşte îmbrăcat într-un costum plin de zorzoane - marcă a nepotrivirii dintre aparenţă şi esenţă . Înfuriat de facilitatea acestui vlăstar nobil, şi, mai ales, de inadecvarea lui la funcţia de căpitan de navă, Gralla îl supune unor observaţii usturătoare şi-l sileşte să demisioneze.

•Cellino fusese însă, cu zece ani în urmă, marea iubire a Altei, absolutul ei spulberat prea curând. Sosirea lui în casa cuplului Gralla va tulbura echilibrul dintre soţi, cu consecinţe majore: Alta trimite o servitoare să-i stabilească o întâlnire, pentru a doua zi, cu Cellino.

•În actul al III-lea, acţiunea se petrece la douăzeci de zile după această întâmplare în acelaşi palat descris la început. Pietro Gralla şi Alta joacă şah, dar amândoi sunt devastaţi sufleteşte şi nu se mai pot controla. În interiorul unui timp amorţit, tulburat doar de ruga Altei de a fi ucisă, se petrec două mici întâmplări. Prima o constituie vizita inchizitorului de stat, însoţit de un medic, pentru a cerceta împrejurările în care fusese înjunghiat Gralla. Neclintit, contele declară că a fost o tentativă de sinucidere şi o obligă pe Alta să declare la fel. Cea de a doua întâmplare o constituie sosirea lui Cellino, total transformat şi gata să plătească pentru răul pe care îl provocase.

•Înţelegând, abia acum, valoarea morală a lui Gralla, tânărul îi cere să-i devină ucenic, ba chiar să-l ajute în organizarea unei revolte împotriva conducerii Veneţiei.

•Pentru Pietro Gralla este însă prea târziu şi acesta pleacă în lume, sau, poate, în căutarea altui absolut (deznodământ grav).

•• O altă trăsătură a speciei literare drama o constituie existenţa unui conflict puternic.

• În cazul lucrării "Act veneţian ", conflictul este predominant interior determinat fiind de năluca absolutului pe care o "văd" Gralla şi Alta. Ca şi feciorii care văd, noaptea, iei ele dansând şi rămân "lunateci", halucinaţi, fiecare dintre cei doi protagonişti este pedepsit. Eroarea lor constă în nepotrivirea dintre realitate şi himera absolutului, fapt care le provoacă imense suferinţe, ca în mitul patului procustian.

•Prezenţa unor ecouri din mituri, conflictul interior şi trăirile personajelor (neliniştea, incertitudinea, chinul, înstrăinarea, păcatul) fac din "Act veneţian" o dramă psihologică si una de idei.

Personajele •PIETRO GRALLA este personaj principal reprezentându-l pe căutătorul de absolut.

Autorul îl caracterizează prin mai multe mijloace: •Portretul fizic (din didascalii) înfăţişează "un bărbat ca de patruzeci-patruzeci şi cinci de

ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv". Impresia generală pe care o degajă această figură este aceea de loialitate, bunătate aspră şi francheţe. Autorul însuşi îl caracterizează ca pe un om "copleşitor", a cărui privire "de oţel" îi domină pe cei din jur.

•Retrospectiva asupra trecutului cuprinde imaginea unui bărbat pe care destinul l-a tratat cu duritate, punându-l în situaţii-limită din care a ieşit prin îndrăzneala, curajul şi vitejia care îl caracterizau.

•Înzestrat cu un puternic simţ al dreptăţii, îl omorâse, "cu mâna lui", pe Keir-Paşa, pentru că acesta" ucisese trei sute de femei şi copii" pe vremea când Gralla era sclav.

•Strateg neîntrecut, îşi pregătise bătăliile extrem de atent, pedepsind cu asprime lipsa de disciplină şi devenind, în luptă, "hotărât ca moartea însăşi" (cum spune Nicola).

•În calitate de comandant al flotei veneţiene, Gralla trăieşte o dramă a nepotrivirii între concepţia sa despre război şi nepăsarea mai marilor oraşului. Viaţa trăită ca spectacol carnavalesc, în care măştile se schimbă, iar oamenii par a fi cuvintele. Atitudinile si faotele personaiului reliefează "faţa" esenţială a acestuia, aceea de căutător al himerei absolului.

•Pietro Gralla o alesese pe Alta după un îndelungat proces de cunoaştere, la capătul căruia făcuse din această femeie punc tul .central al existenţei lui .

•Timp de trei ani, Pietro Gralla rămâne robul acestei iluzii care-l face părtaş la armonia lumii, ridicând femeia la rangul de monadă - oglindă a Universului învecinată cu sacrul (" o monadă care vine imediat după Dumnezeu ").

•Deşi este un spirit lucid, cu un continuu exerciţiu al raţiunii şi cu toate că era considerat cel mai deştept om din republică, Gralla nu-şi înţelege eroarea decât în scena din chioşc.

•Acum, revelaţia urâtului este atât de orbitoare, încât ar prefera să moară; gestul prin care Gralla îşi rupe haina la piept, spre a fi lovit de Alta, exprimă deznădejdea, dispreţul şi un nemărginit dezgust. În ultimul act, cu tot universul lui iluzoriu prăbuşit, contele trăieşte suferinţa de a fi crezut într-o himeră.

•Dragostea constituie al doilea "pat al lui Procust" pentru nefericitul bărbat. •Incapabil să mai găsească vreo urmă a iubirii pentru Alta, Gralla nu acceptă nici

răzbunarea, rămânând doar cu un imens regret şi cu un acut sentiment de vinovăţie: " ... nu pot fi iertat că am preţuit o femeie ca tine ".

•ALTA este un personaj complex, caracterizată fiind prin mai multe mijloace:

•Portretul fizic (din didascalii) este cel al unei femei "de o frumuseţe neliniştitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mişcările senzuale. Are ochii mari în cearcăne vinete care-i dau un aer de profundă melancolie u.

•Cuvintele. faptele şi sentimentele Altei par a fi, în primul act,cele ale unei soţii iubitoare. Mândră de încrederea pe care i-o acordă contele, grijulie faţă de pericolul care-l pândea în luptă, Alta nutreşte faţă de soţul său o admiraţie nedisimulată: " Tu m-ai învăţat să văd lucrurile pe care înainte nu le vedeam ".

•Ca şi alţi eroi ai autorului, Alta "văzuse", cu ani în urmă, "dansul ielelor", himera iubirii absolute, în scurta perioadă de dragoste trăită alături de Cellino. Cu toate că acesta o părăsise atunci, ea continuase să-l aştepte, să-l caute şi să-l iubească. Eroarea i-a produs o imensă suferinţă, ca un alt "pat al lui Procust" zămislit din iubire. Chiar şi în perioada când este actriţă (un alt mod de a trăi iluzia vieţii), Alta păstrează, în subconştient, amăgirea care se numea Cellino.

•Aşa se explică întâlnirea din chioşc, dorită de Alta pentru a se întoarce în timpul fericit, prin evocare: "De ce am venit? Ca să vorbim Cellino ... de dragostea noastră ... ca să vorbim ... ". Tonului imnic al femeii, bărbatul îi răspunde printr-o mare doză de insensibilitate, iar dorinţa lui de a pleca trezeşte dispreţui şi amărăciunea în sufletul Altei.

•Ea are acum revelaţia urâtului, dar cum nu scăpase încă de himera iubirii, încearcă să-l salveze pe Cellino de mânia lui Gralla. Ca orice om pedepsit de iele şi rămas "lunatec", Alta are un comportament greu de explicat: îşi înjunghie soţul pentru a-şi salva imaginea în faţa lui Cellino (care o acuzase că-l atrăsese într-o cursă). Ulterior, cuprinsă de remuşcări, cere să fie ucisă, dar nu-şi impune nici un gest care să-i arate regretul.

•

•Structura fundamentala a spectacolului dramatic este dialogica, bazata pe schimbul de replici, in teatru monologul avand un caracter de exceptie. Monologul poate fi adresat unui destinatar din afara scenei. In Renastere apareau frecvent adresari catre spectatori in deschiderea sau in inchiderea piesei, sub forma de prolog sau epilog. Prin extensie se considera monolog si o replica prelungita in care unul dintre personaje monopolizeaza pentru moment discursul. In drama “Act venetian” Pietro Gralla tine un monolog la inceputul scenei 3, actul II, care intensifica tensiunea dramatica.

• Camil Petrescu a fost nu numai un dramaturg, ci si om de teatru, interesat de tehnicile regizorale si actoricesti, de folosirea diverselor limbaje scenice in arta spectacolului. Limbajele scenice sunt modalitatile de expresie folosite in arta spectacolului.

• “Monologand rareori, de nu chiar niciodata, personajele dramaturgiei lui Camil Petrescu nu reusesc totusi vreodata sa dialogheze cu adevarat. <<Mesajele>> lor par sa nu fie auzite de cei carora le sunt destinate ori sunt inregistrate si interpretate aiurea, infidel, alterat. Sunt personaje care nu comunica.” (Mircea Iorgulescu, “Postfata”, la Camil Petrescu, “Danton.Act venetian”, Bucuresti, Editura Minerva, 1983)

George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc. Volumele sale de versuri: "Plumb" (1916), "Scântei galbene" (1926), "Cu voi" (1930), "Comedii în fond" (1936) şi "Stanţe burgheze" (1946), îi conferă acest loc privilegiat.În lirica bacoviană, cele mai importante motive simboliste sunt: plumbul (sugerând cenuşiul existenţial, apăsarea, căderea în moarte sub greutatea de plumb a destinului universal); oraşul de provincie (spaţiu dezolant, cu ploi putrede de toamnă şi copii bolnavi de tuberculoză), ploaia depresivă, solitudinea, golul, plictisul, somnul, agonia, culorile bolii etc.

George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,Si flori de plumb si funerar vestmint --Stam singur în cavou... si era vint...Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --Stam singur lângă mort... si era frig...Si-i atirnau aripile de plumb.

Plumb

•Plasată în fruntea primului volum de versuri bacovian (" Plumb" - 1916), poezia menţionată poate fi socotită o ars poetica şi o sinteză nu doar a volumului pe care îl deschide, ci a întregii lirici bacoviene.

•În cele două catrene ale acestei poezii, sunt reunite motive şi stări sufleteşti specifice acestui poet: moartea, prăbuşirea, frigul, somnul, pustiul, singurătatea, apăsarea, dezarticularea psihicului etc.

•Titlul poeziei este un simbol, întrucât aici, un termen concret (plumbul) sugerează o serie de stări sufleteşti abstracte. Metalul pomenit în titlu având culoare cenuşie şi o greutate mare, aceste trăsături ar putea să aibă mai multe semnificatii.

•Cenuşiul, ar putea sugera plictisul, monotonia şi urâtul care caracterizează lumea bacoviană. Rezultat din amestecul dintre alb şi negru (culori predominante în lirica poetului), cenuşiul este culoarea humei în care se întorc toate - oamenii dar şi lucrurile.

•Elementul care contribuie la întoarcerea în humă este greutatea. Sub povara ei are loc regresiunea, căderea în timp, de parcă destinul însuşi este de plumb şi-l presează pe om, adâncindu-l treptat, dar împlacabil spre golul Nefiinţei.

•Titlul reuneşte astfel mai multe semnificaţii: monotonia existenţială, apăsarea sufletească, plictisul, căderea. Pasărea cu aripi de plumb din finalul poeziei (amintind de albatrosul rănit din poezia simbolistă apuseană), sugerează prăbuşirea, imposibilitatea zborului, boala şi moartea. Utilizarea simbolului constituie cel dintâi element simbolist

Universul operei•Întreaga lirică bacoviană aderă la simbolism, atât prin frecvenţa unor

motive tipice, cât şi prin tehnică. Simbolismul a fost un curent literar apărut în Franţa, în ultimii ani ai veacului al XIX-lea şi extins apoi în alte litera turi, inclusiv în literatura română.

•Estetica simbolismului prezintă,în linii generale, următoarele caracteristici:

•Utilizarea simbolurilor cu funcţie sugestivă bogată; •Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări

sufleteşti vagi, fluide, confuze (melancolie, plicti seală, spaimă, disperare etc.);

•Relevarea corespondenţelor tainice, a afinităţilor care se stabilesc între obiecte şi oameni, natură şi sentimente etc.;

•Cultivarea elementului muzical, sonorităţilor verbale, a repetiţiei şi a refrenului;

•Existenţa sinesteziei, adică perceperea simultană a unui ansamblu de senzaţii (auditive, vizuale, olfactive etc.).

•Strofa I prezintă cadrul în care se află poetul: un cavou cu sicrie şi flori făcute din plumb, sau care sunt percepute astfel de eul liric, din pricina luminii cenuşii şi a atmosferei sumbre. Se pare că acest spaţiu al morţii îşi extinde influenţa şi asupra naturii exterioare: coroanele arborilor "molipsite" de plumb scârţâie jalnic, atinse de o boală cosmică.

•Verbele - aproape toate la imperfect (" dormeau ", "stam ", "scârţâiau ", "atârnau "), prelungesc parcă, într-un timp infinit "somnul" sicrielor, veghea poetului şi agonia naturii. O menţiune aparte merită cuvântul "cavou" care, pe lângă sensul propriu, ar putea să mai aibă şi alte semnificaţii: ar putea fi camera poetului "cu brâie negre zugrăvită "("Singur"),ar mai putea să reprezinte oraşul care, într-o zi de ninsoare uriaşă, devine un rece şi întins cimitir(„Nevroza”).În strofa I, în spaţiul întunecat, apăsător şi rece, poetul pare a fi captiv în cercurile concentrice ale unui univers care alunecă spre Nefiinţă: cavoul, oraşul-cimitir, pământul-mormânt. Nemişcarea vecină cu somnul de plumb, frigul, scârţâitul coroanelor provoacă anxietate; eul liric intră în criză de identitate, fiind pândit de uniformizarea întru plumb.

•În strofa a II-a, s-ar părea că poetul veghează sicriul unei persoane iubite (care murise). Primul vers al strofei în discuţie ("Dormea întors amorul meu de plumb ") a fost interpretat ca având sensul de "întors cu faţa spre apus", adică mort.

•Acelaşi vers confirmă sensul general al liricii bacoviene: căderea, mişcarea de involuţie a vieţii, prăbuşirea în stările primare ale materiei.

•Aflat alături de amorul său "Întors ", poetul are în faţă o ipostază răsturnată a Creaţiei divine: umanul care s-a descompus, întorcându-se în mineral şi devenind plumb. '

•Zadarnică este chemarea poetului ("Şi-am început să-l strig "), căci invazia plumbului şi frigul pătrunzător arată că totul "s-a întors cu faţa spre apus" ca şi mortul din sicriu: transformat parcă într-o pasăre cu aripi de plumb, acesta nu se mai poate desprinde din încleştarea pământului.

•În cadrul evocat, poetul trăieşte mai multe stări (singurătatea, frigul, somnul) şi este cuprins de sentimente diverse: tristeţea; apăsarea sufletească, pustiul, neliniştea, disperarea, angoasa. Stările sufletesti vagi. nelămurite ale autorului. pe care acesta ni le transmite pe calea sugestiei. constituie un alt element simbolist. Tot aşa, repetarea termenului din titlu (care devine un adevărat refren), cadrul sumbru al cavoului şi corespondentele analogice, toate se încadrează în acelaşi curent.

•MIJLOACE DE EXPRESIVITATE ARTISTICA•a) Un prim element de expresivitate îl constituie repetiţia: cuvântul "plumb"

apare de câte trei ori în fiecare strofă şi o dată în titlu.Din cele şapte poziţii semantice pe care le ocupă, cuvântul "plumb" apare ca determinant al unui substantiv concret, în patru: "sicriele de plumb ", "flori de plumb" , "coroane de plumb ", trăgând parcă realitatea în jos, în imperiul morţii. Însoţind substantivul abstract în două cazuri (" amorul meu de plumb" şi "aripile de plumb "), greutatea cenuşiului ucide iubirea şi elanurile; în curând totul se va transforma într-un "noian de negru".

•b) Rimele de tonalitate închisă (plumb, vestmânt, vânt, strig, frig) conţinând acelaşi termen ("plumb ") în finalul a patru dintre cele opt versuri ale poeziei, accentuează senzaţia de apăsare sufletească.

•c) Frecvenţa termenilor care sugerează moartea: "dormeau ", "sicriele ", "cavou ", "funerar ", "frig ", ,,mort ".

•d) Versurile sunt simetrice ("Stam singur în cavou ... şi era vânt ... " / "Stam singur lângă mort... şi era frig ... "), cuvintele folosite sunt puţine, totul sugerând o anume linearitate existenţială.

•Din punct de vedere prozodic, cele două strofe sunt catrene: rima este îmbrăţişată (a b b a), ritmul iambic, iar măsura versului este de, 10 silabe.

• Specia literară = elegie (cu elemente de meditaţie). Monologul poetului este întrerupt prin puncte de suspensie, de parcă acesta ar auzi, în curgerea mileniului, paşii Neantului.

Una din laturile dominate ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-religioase. Ispita cunoasterii o

gasim in “Psalmi” din cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul cautarii divinitatii prezent in poezia argeziana inca de la primele poezii de dupa debut devin in “Psalmi” o obsesie tiranica si ea se prelungeste in “Stihuri de seara” si “Hore”. Poetul este la inceput chinuit de indoieli, daca exista sau nu Dumnezeu, de aceea in Psalmul al VI.-lea spune: “Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti”. Arghezi nu poate intelege tacerea lui Dumnezeu si doreste sa intre in contact direct cu Dumnezeu.

Tudor Arghezi

• Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,Decât un nume adunat pe o carte,În seara răzvrătită care vineDe la străbunii mei până la tine,Prin rapi şi gropi adânciSuite de bătrânii mei pe brânciŞi care, tânăr, să le urci te-aşteaptăCartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.Ea e hrişovul vostru cel dintâi.Al robilor cu săricile, plineDurerea noastra surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioară,Pe care ascultând-o a jucatStăpânul, ca un ţap înjunghiat.Din bube, mucegaiuri şi noroiIscat-am frumuseţi şi preţuri noi.Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinteSi izbăveste-ncet pedesitorOdrasla vie-a crimei tuturor.E-ndreptăţirea ramurei obscureIeşită la lumină din padureŞi dând în vârf, ca un ciorchin de negiRodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,Domniţa suferă în cartea mea.Slovă de foc şi slovă faurităÎmparechiate-n carte se mărită,Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.Robul a scris-o, Domnul o citeşte,Făr-a cunoaşte ca-n adîncul eiZace mania bunilor mei.

Durerea noastra surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioară,Pe care ascultând-o a jucatStăpânul, ca un ţap înjunghiat.Din bube, mucegaiuri şi noroiIscat-am frumuseţi şi preţuri noi.Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinteSi izbăveste-ncet pedesitorOdrasla vie-a crimei tuturor.E-ndreptăţirea ramurei obscureIeşită la lumină din padureŞi dând în vârf, ca un ciorchin de negiRodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,Domniţa suferă în cartea mea.Slovă de foc şi slovă faurităÎmparechiate-n carte se mărită,Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.Robul a scris-o, Domnul o citeşte,Făr-a cunoaşte ca-n adîncul eiZace mania bunilor mei.

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oarăSapa-n condei şi brazda-n calimarăBătrânii au adunat, printre plavani,Sudoarea muncii sutelor de ani.Din graiul lor cu-ndemnuri pentru viteEu am ivit cuvinte potriviteŞi leagane urmaşilor stăpâni.Şi, frământate mii de săptămâniLe-am prefecut în versuri şi-n icoane,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.Veninul strâns l-am preschimbat în miere,Lăsând întreaga dulcea lui putereAm luat ocara, şi torcând uşureAm pus-o când să-mbie, când să-njure.Am luat cenuşa morţilor din vatrăŞi am făcut-o Dumnezeu de piatră,Hotar înalt, cu două lumi pe poale,Păzând în piscul datoriei tale.

Testament

TESTAMENT •Ars poetica ( “artă poetică") este un text. de multe ori o poezie în care

autorul îsi exprimă conceptia despre artă. •Poezia "Testament" deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi - "

Cuvinte potrivite" (1927). Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a textului.

•"Testament" este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, cu rimă împerecheată si cu măsura versului de unsprezece silabe .

•O particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile poetice nu se succed, ci se reiau în diferite structuri ale textului. Bunăoară, ideea legăturii dintre poet şi străbunii săi apare în prima şi a treia strofă, dar şi în versul final; ideea că poetul este un artizan al cuvântului apare în sintagma " cuvinte potrivite " (din strofa a III-a), dar şi în sintagma "slova făurită ", din secvenţa finală. Tot aşa, estetica urâtului este enunţată În strofele a III-a şi a IV-a.

•Incipitul este o formulă/secvenţă cu un anume relief, prin care începe o operă literară şi ale cărei semnificaţii se extind asupra întregului text. Incipitul poeziei" Testament" cuprinde primele două versuri ale acesteia: "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte." Aici se concentrează ideile de bază ale întregii poezii :succesiunea generaţiilor, truda îndelungată a creatorului, importanţa "cărţii" (operei) pentru urmaşi . Încă de acum, se conturează prima opoziţie a textului, "cartea" asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte.

•În strofele următoare, mai apar relaţii de opoziţie între termenii care definesc urâtul (" bube ", "mlucegaiuri ", „noroi ") şi cei care sugerează frumosul (,; muguri ", " coroane ", ,,frumuseţi ").

Universul operei •Relevă o seamă de particularităţi aparţinând

modernismului. •Modernismul constituie o orientare artistică opusă

traditionalismului şi care include, prin extensie, o seamă de curente literare novatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul ş.a. Definit de criticul literar Eugen Lovinescu, modernismul înseamnă o "ruptură" faţă de trecut şi o înnoire notabilă. atât în privinta surselor de inspiratie cât si în cea a tehnicilor poetice.

•Astfel, orientarea spre actual si spre citadin, adâncirea lirismului, o anume ambiguitate a limbaiului. înnoirea metaforică. imaginile şocante. versul liber constituie tot atâtea elemente ale modernismului.

•În literatura română, modernismul se manifestă încă din perioada antebelică, pentru a ajunge la valori notabile între cele două războaie mondiale.

•Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte. În sens biblic, termenul trimite la învăţătura pe care ne-au lăsat-o proorocii şi apostolii (cuprinsă în "Vechiul Testament" şi în "Noul Testament"): opera argheziană este un legamant intre autor(devenit Dumnezeul „cartii” sale) si cititor, o imagine a lumii izbavite prin arta.

•Prima strofă este alcătuită din opt versuri. În primele două versuri, poetul i se adresează fiului (urmaşilor) cărora le lasă Cartea sa (opera), aşa cum străbunii ne-au lăsat textele sacre. Între cei doi termeni care încheie versurile 1 şi 2 (" moarte ", "carte ") se stabileşte o opoziţie: în vreme ce fiinţa poetului se va întoarce în lut, opera va dăinui mereu. Versurile 3 -8 ale primei strofe oferă ,,O viziune de sus a germinaţiei antropologic”(Călinescu), poetul coborând în timp până în clipa în care s-au născut primii oameni. Metafora "seara răzvrătită" reprezintă, ca şi la Eminescu, întunericul anterior naşterii lumii; apariţia "răzvrătită" a vieţii este uriaşa forfotă universală din ziua cea dintâi a omenirii, continuată cu urcuşul în timp al geheraţiilor. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.

•În strofa a II-a, "Cartea" devine "hrisovul vostru cel dintâi ", act al înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora osemintelor "vărsate" în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.

•În strofa a III-a (alcătuită din 18 versuri) se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii. "Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează şirul de opintirii existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume li se datorează strămoşilor-ţărani.În versurile 5 şi 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al "bătrânilor" ţărani, căruia poetul îi dă noi străluciri. Tot aici, apare şi sintagma "cuvinte potrivite" (care constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineste pe autor ca pe un artizan care "potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în "mii de săptămâni ". Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt "prefăcute" "în versuri şi-n icoane ", devenind artă. În versul al X-lea din strofa pe care o discutăm, este enunţată estetica urâtului: "Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie.

•Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. În acest sens, poetul devine un Creator care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia de venind o ipostază a Logosului.

•Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: "Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului în această transfigurare: "am ivit ", "le-am prefăcut ", "făcui ", "l-am preschimbat ", "iscat-am ".

•Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii (" Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul ca un ţap înjunghiat").

•În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii.

•Alcătuită din "slova de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi "slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi trudă), "Cartea" este darul pe care "Robul" (autorul) i-l oferă "domnului" (cititorul, urmaşul). Sub raportul stilului remarcam îndeosebi concentrarea, o caracteristica fundamentala, de altfel, a liricii argheziene.În poezia "Testament" sunt concentrate esente de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.

Dacă am încadra "Testament" numai în modernism ar fi insuficient însă; felul în care poetul vorbeşte despre strămoşii ţărani constituie un filon tradiţionalist care nu poate fi neglijat.

Testament – caracterul de arta poetica

• Artele poetice sunt cunoscute inca din antichitatea Greco-Romana, fiind celebre cele ale lui Aristotel si Horatiu, iar in epoca clasicismului francez – arta poetica a lui Boilleau. Abia in epoca moderna, acestea nu vor mai fi un fel de tratate despre regulile creatiei, despre munca scriitorului, despre diferitele reguli, nici despre figuri de stil. Artele poetice vor fi niste poezii despre poezie, despre crezul artistic al poetilor.

• Artele poetice moderne au fost numite si poezii programatice pentru ca poetii isi exprima programul estetic, adica propria lor conceptie despre creatia artistica, despre mesajul ei, despre mijloacele de realizare artistica despre rolul poetului in viata cetatii.

• In chip simbolic, prima arta poetica romaneasca ar putea fi considerata catrenul testamentar al lui Ienachita Vacarescu (“Urmasilor mei Vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ Si-a patriei cinstire.”).

• “Testament” este una dintre cele mai cunoscute arte poetice romanesti. T. Arghezi isi incunostiinteaza fiul, respectiv posteritatea ca mostenirea pe care o lasa este creatia sa poetica, denumita cu modestie la modul metaforic “...un nume adunat pe-o carte”.

• Autorul defineste poezia de mai multe ori, de fiecare data intr-un alt mod, de regula complementar, tinzand spre o definire generala surprinzatoare. Prima oara, poezia este definita intr-o maniera aparent simplista, “am ivit cuvinte potrivite”, ceea ce ar reduce poezia la gasirea cuvintelor in masura sa-l exprime pe poet, eventual sa respecte regulile poeziei traditionale privind mai ales rima. De fapt, aceasta sintagma (“cuvinte potrivite”) exprima conceptia poetului despre unitatea dintre continut si forma. Aceasta idee se reflecta si in lirica eminesciana, sub forma unei interogatii poetice: ”Unde voi gasi cuvantul ce exprima adevarul?”

• De asemenea T.Arghezi precizeaza ca poezia lui se naste din limba vie a poporului, a oamenilor simpli: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”.

• El poetul este “stapan” adica este un slujitor prin arta sa, al celor ce-l vor urma. Conceptia estetica a lui T.Arghezi cuprinde si ideea ca realizarea poeziei presupune o elaborare indelungata si trudnica, cuvintele fiind “framantate mii de saptamani”.

• Revenind la definitia poeziei, remarcam faptul ca poetul se refera la specificitatea poeziei legata de arta si de tehnica versificatiei, dar si de imaginile artistice (“icoane”) ca element definitoriu pentru transmiterea mesajului poetic (“versuri si icoane”). Metafora “icoane” trimite la definitia eminesciana a poeziei: ”voluptos poem cu icoane/ si cu glasuri tremurate”.

• Spre final, creatia poetica isi gaseste o alta definire metaforica: “Slova de foc si slova faurita/ Imparecheate-n carte se marita”. In acest context, poezia este considerate o simbioza intre truda indelungata a elaborarii textului (“slova faurita”) si har, inspiratie, care apare ca o adevarata revelatie (“slova de foc”), ideea unirii totale dintre inspiratie si munca.

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum.Aştept crămpeie-n zbor de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstunSă mi se dea şi mie,Ca pomilor de rod cu gustul bun.Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adănc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,Stelele vin şi se aprind pe rând în ramurile-ntinse pe altare -Şi te slujesc; dar,Doamne, până când?De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi~nvăţăminte,Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.în rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării,

 Din când în când, câte un pui de înger,Să bată alb din aripă la lună,Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.        

Psalm

•Psalmul este o specie a genului liric. Poezie religioasă cu caracter imnic,psalmul exprimă pietatea,încrederea. umilinta, proslăvirea lui Dumnezeu.Cei mai vechi psalmi au fost atribuiţi regelui evreu David şi apar în "Vechiul Testament ".

•Tudor Arghezi a scris 18 "Psalmi", dintre care 9 apar în volumul de debut (" Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii religioase, dar şi filozofice, având ca temă căutarea Divinităţii, "Psalmii" arghezieni relevă trăirile sufleteşti ale omului modern: nelinistea, singurătatea,înstrăinarea ,chinul. setea de absolut,incertitudinea,sentimentul limitelor.

•Poezia intitulată "Psalm" (" Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! “) este inclusă în primul volum arghezian şi are ca temă drama poetului-om pe care Dumnezeu l-a părăsit,lăsându-l singur.

•Cu toate că specia este atât de veche, trăirile sufleteşti menţionate cât şi dramatismul căutării lui Dumnezeu, sunt elemente moderniste.

Universul operei •Din punct de vedere compozitional, poezia este alcătuită

din şapte catrene şi două versuri finale, având rimă încrucişată şi măsura versului variabilă (oscilând între 8 şi 11 silabe . Considerat drept psalmul singurătătii, poemul se deschide cu strigătul deznădăjduit al omului măcinat de conştiinţa că Dumnezeu l-a dat uitării:

•În versul al II-lea, apare metafora centrală a textului: cea a copacului pribeag, crescut în câmpie. La modul simbolic, copacul înălţat spre cer ar putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului, neistovita sa sete de divin. Din acest dor se naşte imboldul pribegiei (exprimat în epitetul personificator "copac vribeag"); singur şi străin în spaţiul gol al "câmpiei" (ca un nou Adam izgonit din Rai), poetul este gata să-şi înceapă odiseea spre poarta cerului. Metafora copacului este îmbogăţită prin două determinări: epitetele ornante "Cu fruct amar" şi "cu frunziş tevos ". Ambele îl caracterizează pe omul uitat de Dumnezeu, con damnat să-şi poarte sentinţa biblică.

•În strofele a II-a şi a III-a, sentimentul solitudinii se îmbină cu o anume tânjire metafizică. Se întrevede aici "neliniştita patimă cerească" (pomenită într-o altă poezie similar intitulată), trăsătură care îl deosebeşte pe psalmist de oamenii obişnuiţi (reprezentaţi prin metafora pomilor cu rod). Câteva imagini (" Crâmpeie-n zbor de gingăşie ", "cântece mici" de vrăbii şi lăs tun ") caracterizează universul existenţial al oamenilor netulburaţi de întrebări. Metafora pomului peste care nu se lasă nici păsările, nici omizile, câştigă noi semnificaţii.

•În strofa a IV-a: lipsit de "aroma primei agurizi ", "copacul" (omul-poet) trăieşte şi o altă suferinţă: "prins adânc între vecii şi ceaţă ", el poartă blestemul timpului curgător şi al necunoaşterii.

•Strofele a V-a şi a VI-a exprimă oboseala cosmică a căutătorului de Dumnezeu: "copacul" care şi-a făcut, din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rosteşte o întrebare învecinată cu revolta: "Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?" În final, părăsit şi singur ca Iisus pe cruce (" În rostul meu tu m-ai lăsat uitării"), poetul trăieşte o mare dramă ("Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger): ,,«Psalmii» sunt o luptă a poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-l copleşeşte (N. Manolescu).

•Cercetarea textului reliefează şi alte elemente aparţinând modernismului. Printre acestea, comentatorii menţionează un anume "creştinism în ruină", în sensul că ruga psalmistului nu este expresia credinţei, ci a neputinţei. La nivelul limbajului, se remarcă asocierile surprinzătoare între termeni: "Tare sunt singur, Doamne şi pieziş, "Copac pribeag ", "Să bată alb din aripă” .Tot un element modernist îl constituie metaforele şi imaginile şocante: "fruct amar” "frunziş ţepos şi aspru-n îndârjire vie”, "strajă de hotare .

Le-am scris cu unghia pe tencuialăPe un părete de firidă goală,Pe întuneric, în singurătate,Cu puterile neajutateNici de taurul, nici de leul, nici de vulturulCare au lucrat împrejurulLui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.Sunt stihuri fără an,Stihuri de groapă,De sete de apăŞi de foame de scrum,Stihurile de acum.Când mi s-a tocit unghia îngereascăAm lăsat-o să creascăŞi nu mi-a crescut -Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.Şi mă durea mâna ca o ghiarăNeputincioasă să se strângăŞi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Flori de mucigai

• Poezia "Flori de mucigai" deschide ciclul cu acelaşi titlu (1931), care constituie o aplicare a esteticii urâtului enuntate în "Testament”.

• Titlul volumului aminteşte de "Les fleurs du mal" ("Florile răului") ale lui Baudelaire, dar ideea sugerată este aceea că frumosul poate "creşte" şi din urât, aşa cum florile cresc dea supra mucegaiului.

• "Flori de mucigai" este o poezie lirică, în care autorul îşi exprimă, în mod direct, neliniştile generate de actul creaţiei. Tema acestei poeme o constituie condiţia poetului damnat care şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile virtuţi de creator.

• Primele şapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire al altor "cuvinte potrivite", creaţie blestemată şi în toarsă, prin plasarea atât a stihuitorului cât şi a lumii evocate, în universul degradării umane: "Le-am scris cu unghia pe ten cuială / Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric, in sin gurătate, / Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. "

• Fostul deţinut al închisorii Văcăreşti şi-a scris versurile într-o celulă, scrijelindu-le cu unghia pe perete; spaţiul întunecat al acesteia constituie prima cauză a damnării, poetul pierzând aici lumina "rece, fragilă, nouă, virginală" a începuturilor, care investea omenirea cu atributele sacrului.

• Câteva simboluri religioase (taurul, leul şi vulturul) trimit la cei trei evanghelişti (Luca, Marcu şi Ioan). Pe aceştia icono grafia creştină îi înfăţişează împreună cu respectivele simboluri semnificând: jartfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) şi imaginea sfântului, Duh (vulturul). Despuiat de sacralitate în infernul închisorii (" cu puterile neajutate ") poetul devine un damnat.

• În aceste condiţii, demonul său interior îi dictează versurile blestemate, rod al unui act luciferic: "Sunt stihuri fără an, stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum, / Stihurile de-acum ".

• Noul "instrument" de creaţie este generator de suferinţă (" Şi mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se strângă "), poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie ca altă dată.

• Poezia "Flori de "mucigai" deschide, în mod programatic, ciclul cu acelaşi titlu, în care Arghezi aplică "estetica urâtu lui" enunţată în "Testament": transformarea a ceea ce este urât în materie artistică.

•

ELEMENTE ALE MODERNISMULUI

Modernismul fiind o orientare artistică novatoare, opusă tradiţionalismului, primul dintre elementele sale îl constituie sursa de inspiraţie: lumea închisorilor alcătuită dintr-o adevărată faună umană. În zugrăvirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale modernismului: sumbrul, terifiantul, grotescul.

Un alt element îl constituie titlul şocant, alcătuit printr-o asociere semantică surprinzătoare. Titlul (ca şi întregul volum) constituie o aplicare a esteticii urâtului. În aceeaşi viziune se înscriu trăirile interioare ale poetului (înfăţişat în ipostaza demonică): damnarea, neliniştea, suferinţa. În sfârşit, viziunea "întoarsă" asupra creaţiei poeti ce este tot un element modernist.

• Opera poetică a lui Lucian Blaga (1895-1961), impresionantă prin fiorul metafizic de care este străbătută şi' singulară în peisajul liricii noastre interbelice, se constituie, cu fiecare volum într-un edificiu monumental, oferind o imagine esentializată a lumii, ale cărei coordonate sunt: "corola de mi nuni a lumii ", "muntele magic ", "marea trecere ", "satul minu nilor", "somnul", "pădurea pe unde trece unicornul".

• Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide volumul de debut blagian (" Poemele luminii" - 1919) şi este o artă poetică, în care autorul îşi exprimă concepţia asupra menirii creatorului de artă.

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucidcu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea meaîn flori, în ochi, pe buze ori morminte.Lumina altorasugrumă vraja nepătrunsului ascunsîn adâncimi de întuneric,dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -şi-ntocmai cum cu razele ei albe lunanu micşorează, ci tremurătoaremăreşte şi mai tare taina nopţii,aşa înbogăţesc şi eu întunecata zarecu largi fiori de sfânt misterşi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-căci eu iubescşi flori şi ochi şi buze şi morminte.

•Titlul stabileşte o relaţie între doi termeni: "eu" (reprezentând eul poetic) şi "corola de minuni a lumii" - metaforă prin care lumea este privită ca o uriaşă corolă alcătuită din mistere (taine). Cei doi termeni sunt legaţi prin verbul "nu strivesc" (exprimând atitudinea contemplativă a poetului). Privită mai atent, metafora corolei de floare reliefează mai multe semnificaţii: frumuseţe imaculată, armonie, perfecţiune, ordine cosmică.

• Titlul poeziei esenţializează ideile filozofice ale textului: lumea înconjurătoare este plină de taine, omul trăind în orizontul misterului şi în "zariştea cosmică"; aceste taine nu pot şi nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoaşterii); apropiindu-se de mistere, poetul le amplifică, păstrând astfel neatinsă perfecţiunea lumii create de Marele Anonim (Dumnezeu).

•Incipitul este o formulă/secvenţă memorabilă prin care începe o operă literară şi ale cărei semnificaţii se reverberează asupra întregului text.

•Poezia este structurată pe trei secvenţe poetice, marcate prin majusculă la început de vers:

•• Prima secvenţă (versurile 1-5) exprimă atitudinea poetului faţă de tainele lumii;

•• A doua secvenţă (versurile 6-10) prezintă, prin opoziţie, cele două modalităţi de cunoaştere: a "altora" (paradisiacă) şi a poetului (luciferică);

•• Cea de a treia secvenţă (versurile 11-20) are la bază com paraţia dintre lumina poetului şi lumina lunii.

•Universul operei relevă concepţia blagiană privind rolul şi menirea poetului.

•Fiind o creaţie lirică în care autorul îsi exprimă principiile privitoare la artă si la misiunea creatorului, "Eu nu strivesc ... " , este o artă poetică.

•Primul vers al poeziei constituie o repetare a titlului, întărind mărturisirea de credinţă a eului liric.

•Aceasta se organizează în jurul a doi termeni care constituie cuvintele-cheie ale textului: "eu" şi "alţii" (subînţeles). "Eu" îl reprezintă pe poet şi, prin extensie, pe toţi creatorii de artă. Verbele care definesc demersul poetului întru păstrarea perfecţiunii lumii sunt: "nu strivesc ", "nu ucid", "sporesc ", " îmbogăţesc" şi "iubesc".

•Apropiindu-se de tainele lumii poetul nu le ucide, ci le amplifică: aceasta se datorează faptului că. la baza actului creator stă iubirea.

•În versurile 11-15, autorul foloseşte o comparaţie dezvoltată, lumina sa fiind asemuită cu lumina lunii (care creează, într-un peisaj nocturn, zone de clar-obscur pline de mister).

Creatorul aflându-se în centrul rostirii poetice (a se observa persoana I a verbelor), în jurul său se află lumea şi, dincolo de ea, se încheagă "întunecata zare" a misterelor care o înconjoară ca o corolă. O seamă de termeni sau expresii ("nepătrunsul ascuns / în adâncimi de întuneric "; "ne-nţeles ", "ne-nţelesuri ") numesc misterele care nu pot şi nu trebuie să fie descifrate de om. Numai poetul şi le poate apropia, protejându-le şi facându-le şi mai profunde: "şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari. "

•Versurile 5 şi 20 cuprind o enumerare metaforică semnificând: frumosul (, în flori "), cunoaşterea (" în ochi "), viaţa (,pe buze") şi moartea ("ori morminte").

•Cel de al doilea cuvânt-cheie este "alţii" şi acesta îi desemnează pe oamenii de ştiinţă, adică, pe cei care lucrează "cu mintea". Ei "ucid" (prin cercetare, descifrare şi explicare) tainele ascunse ale lumii, ei "sugrumă vraja" misterelor prin intelectul lor raţional. Se conturează astfel două modalităţi de cunoaştere a lumii:una rece, raţională şi precisă, pe care Blaga o numeşte cunoaştere paradisiacă; cea de a doua modalitate este "cunoaşterea mistică" (aşa cum o numea Călinescu) şi le aparţine poeţilor; pe aceasta, Blaga o numeşte cunoaştere luciferică.

•În poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga, semnificaţia mijloacelor artistice utilizate este profundă, aceasta revelându-se numai parţial, ca şi misterele.

•Metafora "corola de mininuni a lumii" defineşte o lume a cărei integritate şi perfecţiune este condiţionată de păstrarea misterelor.

•Opoziţiile (" eu "-" alţii ", "lumina mea "-" lumina altora ") contribuie la caracterizarea celor două modalităţi de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică.

• Folosirea verbului "nu strivesc" sugerează o anume fragilitate a "corolei de minuni a lumii "; a tulbura frumuseţea ei sublimă, cu nepermise întrebări, echivalează cu un act dis tructiv (" ucid", "sugrumă vraja ").

•Ideea că misterele nu trebuie şi nu pot fi dezlegate este exprimată prin termeni al căror sens este ·ascuns, ca şi tainele: " nepătrunsul ", "ne-nţeles ", "ne-nţelesuri ". Chiar şi poetul, atunci când ajunge la faza unor interogaţii rară răspuns, este pedepsit, iar volumul "Lauda somnului" conţine imaginea' unui "apocalips blând şi rustic" (Călinescu).

•Compararea luminii poetului cu razele lunii atestă dorinţa lui de a perpetua misterele. . Ideile, sentimentele sunt exprimate liber, iar poezia e vazuta de poet ca o creatie ce-l ajuta sa-si faureasca un univers propriu, imaginar, in care sa adanceasca prin creatia sa misterul, taina, toate acestea exprimate cu ajutorul enjambamentului.“ Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intentie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc Secund, publicat în anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înţelegere: dacă Barbu reuşea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creaţia). În concepţia lui Barbu, care o repeta pe cea a unui alt poet modernist şi matematician francez celebru, Paul Valéry, poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlneşte cu poezia. [..] Ca şi în geometrie înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă.

Ion Barbu

Menestrel trist, mai aburitCa vinul vechi ciocnit la nuntă, De cuscrul mare dăruitCu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,Un cântec larg tot mai încearcă, Zi-mi de lapona EnigelŞi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Dar, cântecul, tot zice-l-aş, Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!Cu foc l-ai zis acum o vară; Azi zi-mi-l strâns, încetinel, La spartul nunţii, în cămară

Des cercetat de pădureţiÎn pat de râu şi-n humă unsă, Împărăţea peste bureţiCrai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă! Dar printre ei bârfeau bureţii De-o vrăjitoare mânătarcă, De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşiDin gropi ieşeau să-l ocărască, Sterp îl făceau şi nărăvaş, Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită, Pe-acelaşi timp trăia cu el, Laponă mică, liniştită, Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,În noul an, să-şi ducă renii, Prin aer ud, tot mai la sud, Ea poposi pe muşchiul crud La Crypto, mirele poienii.

Riga Crypto si lapona Enigel

Pe trei covoare de răcoare Lin adormi, torcând verdeaţă: Când lângă sân, un rigă spân, Cu eunucul lui bătrân,Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,Ţi-am adus dulceaţă, iacă. Uite fragi, ţie dragi,Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân, Mulţumesc Dumitale.Eu mă duc să culegFragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,Scade noaptea, ies lumine, Dacă pleci să culegi,Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând... Zorile încep să joaceŞi eşti umed şi plăpând:Teamă mi-e, te frângi curând, Lasă. - Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,Mult aş vrea, dar vezi, de soare, Visuri sute, de măcel, Mă despart. E roşu, mare, Pete are fel de fel;Lasă-l, uită-l, Enigel,În somn fraged şi răcoare.

Rigă Crypto, rigă Crypto, Ca o lamă de blestemVorba-n inimă-ai înfipt-o! Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută, Şi ursul alb mi-e vărul drept, Din umbra deasă, desfăcută, Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, Tot polul meu un vis visează. Greu taler scump cu margini verzi De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept, Că sufletu-i fântână-n piept, Şi roata albă mi-e stăpână, Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;La umbră, numai carnea creşte Şi somn e carnea, se dezumflă, Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel Lapona dreaptă, Enigel,Dar timpul, vezi, nu adăsta, Iar soarele acuma staSvârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel! Lui Crypto, regele-ciupearcă.Lumina iute cum să-i placă? El se desface uşurelDe Enigel,De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele, aprins inel, Se oglindi adânc în el;De zece ori, fără sfială,Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte! Ascunsa-i inimă plesneşte, Spre zece vii peceţi de semn, Venin şi roşu untdelemn Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure Ciupearcă crudă de pădure, Că sufletul nu e fântână Decât la om, fiară bătrână, Iar la făptură mai firavă Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto, Ce focul inima i-a fript-o, De a rămas să rătăcească Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,Să toarne-n lume aurul,Să-l toace, gol la drum să iasă,Cu măsălariţa-mireasă, Să-i ţie de împărăteasă.

•Scrisa in 1924 si publicata in „Revista romana” Riga Crypto si lapona Enigel” este balada carcterizata de insusi autorul drept un „Luceafar intors”.

•Structura compoziţională a baladei evidenţiază mai multe aspecte: •La nivel formal, "Riga Crypto şi lapona Enigel" este alcătuita din două

părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: a) una reală, consumată, împlinită şi una iniţiatică, neîmplinită, modificată în final, prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa.

•Partea I (strofele I-IV) prezintă scenariul unei nunţi cu vin vechi şi "beteli cu fundă” în acest cadru, menestrelul este rugat să mai spună o dată povestea Rigăi Crypto.

•Partea a II-a (strofele V-XXVII) cuprinde povestea nuntirii nerealizate a doi parteneri aparţinând unor regnuri diferite: o ciupercă şi o fată. Crypto este rege peste ciuperci şi îşi trăieşte "în pat de râu şi-n humă unsă” existenţa eternă. EI se îndrăgosteşte de Enigel o fata mergând cu turmele ei de reni, spre sud, la păşunat, fata este ademenită de Crypto.

•Aspiraţia erotică a lui Crypto exercită o atracţie asupra lui Enigel, astfel încât ea adoarme pe „trei covoare de răcoare” întreaga discuţie se petrece în vis ca şi în "Luceafărul". Plăpândul rege cu existenţă eternă încearcă să atragă, în lumea lui, fiinţa umană (aşa cum Luceafărul îi oferise fetei de Împărat nimbul veşniciei); şi de data aceasta însă, muritoarea refuză, ascunzându-şi gândul sub forma mai blândă a amânării: " Te-aş culege, rigă blând.../Zorile Încep să joace /Şi eşti umed şi plăpând/ Teamă mi-e, te frângi curând, /Lasă. Asteaptă de te coace" .

•Cuvintele ei constituie o încercare de a-l determina pe Crypto să renunţe la aventură, pentru el neexistând "coacere", căci riga reprezintă ipostaza statică a creaţiei. Trăind, ca toţi nordicii, cu nostalgia soarelui în suflet, Enigel percepe invitaţia "la somn fraged şi răcoare" ca pe o blasfemie:"Ca o lamă de blestem /Vorba-n inimă-ai înfipt-o!"

•Discuţia prelungindu-se, Crypto este surprins de Soare, tocmai când imprudentul îndrăgostit ieşise din conul lui protector de umbră.Atins de razele arzătoare, regele-ciupercă va suferi o transformare demonică, pedeapsă pentru că a incercat· să-şi contrazică destinul: "Şi sucul dulce înăcreşte! /Ascunsa-i inimă plesneşte,/Spre zece vii peceţi de semn/Venin şi roşu untdelemn /Mustesc din funduri de blestem;

•"Împodobit" ,cu petele care indică ciupercile otrăvitoare şi plin, acum, de venin, Crypto va rămâne într-o lume malefică; nunta dorită este înlocuită cu una hilară (" Cu măsălariţa mireasă "), însoţirea cu o plaptă otrăvitoare fiind ultimul moment al pedepsirii lui Crypto.

•Sub raportul conţinutului, balada "Riga Crypto şi lapona Enigel dezvoltă tema increatului. Noţiunea de increat (pe care Ion Barbu o introduce în literatură) reprezintă preexistenţa, stadiul imediat anterior naşterii (reprezentat prin ou). Considerat ca timp al purităţii, increatul trebuie menţinut, întrucât trecerea în stadiul de creat aduce îmbătrânirea şi moartea.

•SIMBOLURI POETICE

•Începutul părţii a doua luminează simbolurile poetice principale:

•"Des cercetat de pădureţi /În pat de râu şi-n humă unsă/Împărăţea peste bureţi /Crai Crypto, inimă ascunsă. /La vecinic tron, de rouă parcă! - Dar printre ei bârfeau bureţii /De-o vrăjitoare mânătarcă /De la fântâna tinereţii./Şi răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau să-i ocărască /Sterp îl făceau şi nărăvaş /Că nu vroia să înflorească. / În ţări de ghiaţă urgisită, Pe-aceleaşi timp trăia cu el, /Laponă mică, liniştită /Cu piei pre nume Enigel"

•Cel dintâi "protagonist" este Crypto. •Acesta este rege "împărăţind" peste ciuperci de multă vreme trăieşte" în pat de râu

şi-n humă unsă ", într-un mediu care-i conservă puritatea .Dobândind secretul tinereţii veşnice ("Dar printre ei barfeau bureţii/ De-o vrăjitoare mânătarcă/ De la fântâna tineretii"), Crypto se singularizează în circuitul naturii; refuzând înflorirea şi rămânând "sterp" şi "nărăvaş", el se situează într-un timp stagnant, mereu egal cu el însuşi. Crypto reprezintă increatul.

•Cu toată aparenţa lui ingrată, Crypto ar putea reprezenta si geniul: este neînţeles, duşmănit de alte ciuperci şi etern.

•Al doilea termen al fabulei lirice este Enigel."Mică ", "liniştită ", îmbrăcată în piei, Enigel reprezintă conditia umană măruntă şi mereu egală cu ea însăşi. Părăsind nordul ea este atrasă de soare, spre a "nunti" cu el; în realitate, soarele aducând, prin rotaţie, trecerea timpului, nostalgia laponei are semnificaţia realizării destinului ei de fiinţă muritoare, încadrată în curgerea vremii.

• În mitologia barbiană, astrul reprezintă cea de a treia "roată" a nuntirii, aici realizându-se contopirea primelor două "roate": Ideea şi Erosul. În consecinţă, Soarele este un principiu unic, suficient sieşi (metaforele "greu taler scump" şi "roata albă" sugerând spaţiul închis şi perfect al cercului). IV. Ca şi în poemul eminescian" Luceafărul ", fiinţa efemeră refuză eternitatea.

•Invitată "în somn fraged şi răcoare ", adică într-o altă veşnicie (cea a increatului), Enigel preferă să rămână în lumea el. Incapabilă să înţeleagă aceasta perspectivă şi, mai ales, incapabilă să-şi modifice destinul, Enigel percepe cuvintele lui Crypto ca pe o blasfemie: "Rigă Crypto, Rigă Crypto,/Ca o lamă de blestem /Vorba-n inimă-ai înfipt-o!

•Din perspectiva fiinţei umane, întoarcerea în preexistenţă ar însemna nu doar o involuţie, ci şi o sugestie a deformării şi alterării: "La umbră, numai carnea creşte /Şi somn e carnea, se desumflă,/ Dar vânt şi umbră iar o umflă ... "

•O altă parte a răspunsului se referă la "nunta" lui Enigel cu Soarele (metaforă în care recunoaştem aspiraţia spre Înalta Cumpănă din primele poeme). Locuitoare a Nordului (" Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept ") - spaţiul barbian al Ideii (intelectului), Enigel reprezintă, la modul potenţial, iubirea.

•"Desfăcută" "din umbra deasă" (în care nu-şi putea realiza esenţa venusiană), lapona caută Soarele - singurul "obiect" din Univers care nu are umbră. În mitologia barbiană, astrul reprezintă cea de a treia "roată" a nuntirii, aici realizându-se contopirea primelor două "roate": Ideea şi Erosul. În consecinţă, Soarele este un principiu unic, suficient sieşi (metaforele "greu taler scump" şi "roata albă" sugerând spaţiul închis şi perfect al cercului). Ca şi în poemul eminescian" Luceafărul ", fiinţa efemeră refuză eternitatea.

• Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie-n curentul tradiţionalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Unanim considerată drept capodopera lui Ion Pillat (1891 1945), poezia "Aci sosi pe vremuri" este o "graţioasă, mişcă toare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a uniformităţii în devenire" (G. Călinescu).

• Poezia a fost inclusă în volumul „Pe Argeş în sus" -1923), care l-a consacrat pe autor ca poet tradiţionalist.

ION PILLAT

La cu-obloane si pridvor,Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.Iar hornul nu mai trage alene din ciubucDe cand luptara-n codru si poteri, si haiduc.In drumul lor spre zare imbatranira plopii.Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.Nerabdator bunicul pandise de la scaraBerlina leganata prin lanuri de secara.Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlinaSari, subtire,-o fata in larga crinolina.Privind cu ea sub luna campia ca un lac,Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.Iar cand deasupra casei ca umbre berze cad,Ii spuse Sburatorul de-un tanar Eliad.Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa ramana...De mult e mort bunicul, bunica e batrana...

Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe pereteTe vezi aievea numai in stersele portrete.Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta,Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:Pe urmele berlinei trasura ta statu.Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.Ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara.Subtire, calci nisipul pe care ea sari.Cu berzele intr-ansul amurgul se opri...Si m-ai gasit, zambindu-mi, ca prea naiv eramCand ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.Iar cand in noapte campul fu lac intins sub lunaSi-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,M-ai ascultat pe ganduri, cu ochi de ametist,Si ti-am parut romantic si poate simbolist.Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat— Acelasi clopot poate — in turnul vechi din sat...De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.

Aci sosi pe vremuri

•Cele treizeci şi nouă de versuri ale poeziei sunt structurate în optsprezece distihuri, cu ritm iambic, rimă împerecheată şi măsura de treisprezece silabe. Ultimul vers (care ţine locul unei strofe) concentrează motivele literare ale textului: al iubirii, al morţii şi al curgerii timpului.

•Titlul fixează un eveniment (" sosi”) între două repere (spaţial şi temporal) aparţinând mitului. Discursul liric este organizat în mai multe secvenţe.

•Secvenţa întâi este alcătuită din 5 versuri: •"La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, /Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi

zăvor. /Iar homul nu mai trage alene din ciubuc /De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc /În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii ".

•Timpul rostirii poeti ce este, aici, prezentul; de pe coordonatele căruia autorul trăieşte o "eternă reîntoarcere" în spaţiul copilăriei, întru recuperarea cosmosului dintâi.

•Cadrul evocat este un topos mitic, în centrul căruia se află "casa amintirii" - punctul central al unor cercuri concentrice care mai includ "grădina între ziduri ", câmpul, holdele şi satul.

•Devenită, acum, un spaţiu închis, cu ferestrele oblonite şi poarta zăvorâtă, casa copilăriei poetului reprezintă un simbol. Astfel, pânze le de păianjen care "zăbreliră" poarta şi homul care nu mai scoate fum, simbolizează trecerea timpului şi moartea lucrurilor care păreau eterne. Extinse şi asupra naturii (personificarea "Îmbătrâniră plopii ") efectele curgerii vremii capătă semnificaţia unui des tin cosmic.

•Secvenţa a doua este alcătuită din 15 versuri: În acest fragment, înlăturând parcă prezentul, poetul întoarce în timpul mitic şi magic sugerat prin titlu: sosirea bunicii Calyopi, a Miresei care va deveni, peste mulţi ani, Strămoaşa mitică a neamului. Ritualul întâlnirii celor doi (pe atunci) tineri este romantic şi plin de poezie: trăsura din veacul al XIX-lea, crinolina foşnitoare a fetei, câmpia inundată de lună şi versurile din Lamartine - toate aparţin romantismului.

Structură, universul operei

•Există, în acelaşi fragment, şi două schiţe de portret: cea a bunicului (" nerăbdător ", visător şi tandru) şi cea a bunicii (realizată cu ajutorul epitetului individual "subţire fată" şi al epitetului substantival "ochi de peruzea).Distihul alcătuit din versurile 17 şi 18 constituie laitmotivul poemului; reluat în final, acesta sugerează trecerea grăbită a vremii şi destinul de muritor al omului.

•Secvenţa a treia (versurile 21-24) constituie o scurtă meditaţie pe tema curgerii timpului.

•Secvenţa a patra prezintă, în paralel, acelaşi ritual din viaţa nepoţilor, ca într-o eternă repetare a sosirii Miresei. S-ar părea că trecutul curge în prezent, în imagini care se suprapun cu doar mici diferenţe: iubita "subţire" "cu ochi de ametist" este o reeditare a tinerei Calyopi, drumul printre lanuri este acelaşi ca şi nisipul din bătrân a curte. Se sugerează astfel că destinele se repetă. Cele două "oaze" ale timpului (tinereţea bunicului şi tinereţea nepotului) sunt legate prin "casa amintirii" .

•În secvenţa a patra, înlocuirea poeţilor romantici cu poeţi simbolişti sugerează aceeaşi curgere vremii . "Şi cum şedeau ... departe un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat" Şi respectiv: "Şi cum şedeam ... departe un clopot a sunat / Acelaşi clopot poate - în turnul vechi din sat ... /De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. " În ambele situaţii, acelaşi dangăt de clopot (care pune doar o clipă între nuntă şi moarte) readuce sentimentul efemerităţii umane şi al curgerii vremii.

•În poezia "Aci sosi pe vremuri ", de I. Pillat, alături de motivele romantice şi simboliste, apar şi elemente tradiţionaliste. Astfel, poetul prezintă universul rural, spaţiu în care "casa amintirii" sau "ogorul strămoşesc" reprezintă legătura cu trecutul. Atmosfera patriarhală, relaţia cu strămoşii şi prozodia clasică sunt tot mărci ale tradiţionalismului.

Literatura romana in perioada interbelica

Curente literare•Anii interbelici se caracterizeazã în literatura românã printr-o remarcabilã dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.

•În perioada interbelicã se intensificã dezbaterile cu caracter teoretic în legãturã cu romanul. Astfel Garabet Ibrãileanu în studiul “Creaţie şi analizã” constatã existenţa a douã principale tipuri de roman:romanul de creaţii, care prezintã personajele în deosebi prin comportamentul lor si romanul de analizã care este interesat de viata interioarã de psihic.

• În perioada interbelicã romancierii experimenteazã tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Cãlinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.

•Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientãri cum este cea liricã în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantã şi simbolicã la Mateiu Caragiale, memorialistã la Constantin Stere şi fantasticã la Mircea Eliade.

•Pe lângã roman în proza interbelicã se dezvoltã: nuvela la Gib Mihãiescu, reportajul literar la Geo Bogza şi proza originalã a lui Urmuz deschizãtoare de drumuri pentru literatura deceniilor urmãtoare.

Tradiţionalism

•Tradiţionalismul este o ideologie cultural literală interbelică caracterizată printr-un ansamblu de idei, credinţe, prin care promovează tradiţia şi ideea de specific naţional. Atitudinea tradiţinalismului este mai veche în cultura noastră, iar ea preia elemente din semănătorism şi poporanism.

•Tradiţinalismul interbelic se constituie în opoziţie cu modernismul lovinescian(secolul XX)

•Tradiţionalismul preţuieşte şi apară tradiţia înţeleasă ca expusă pericolului alterării şi degradării. Spiritul critic nu este exclus din atitudinea tradiţionalistă, numai că el este întors, de regulă, împotriva tendinţelor şi valorilor moderne ce aduc o eroziune şi chiar o degradare a „vechiului”. Specifice şi definitorii pentru tradiţionalism sunt interesul şi pasiunea pentru folclor, conservarea în mit a trecutului naţional, mai ales a celei de factură rurală.

•Cel mai „intens” tradiţionalism la reprezentat în cultura noastră, gândirismul, mişcarea literară dezvoltată în jurul revistei „Gândirea” (1921-Cluj-condusă de Cezar Petrescu). Revista are printre colaboratori nume de prestigiu: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, cuprinzând literatura în toate aspectele sale: poezie, proză, teatru, cronici.

•Gândirismul insistă asupra specificului religios, spre deosebire de orientarea tradiţionalistă a lui Nicolae Iorga, care pune accentul pe specificul naţional în cultura română.

•Nichifor Crainic, conducătorul revistei din 1926 până în 1944 susţine: „Autohtonismul nu poate fi reflectat în totalitea lui dacă nu i se ia în discuţie pe lângă cele trei elmente ale specificului naţional (Istoria natională, Folclorul românesc, Natura) şi folclorul spiritual care este caracteristic românilor, credinţa ortodoxă sau ortodoxismul.”

Modernism•Modernismul apare în literatura sec.al XX-lea şi

cuprinde toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de tradiţie şi se referă la principalele elemente noi în poezie, proză şi critică literară.Modernismul nu s-a manifestat numai în domeniul literaturii,ci şi în artă,fiind total opus tradiţionalismului.Acesta reprezintă o manifestare radicală şi îndrăzneaţă,a celor mai noi forme de exprimare în planul creaţiei.Acestă tendinţă susţine teoria imitaţiei,promovarea tinerilor scriitori,care au o imaginaţie bogată şi idei ingenioase,trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură de inspiraţie urbană,evoluţia poeziei de la epic la liric. În literatura latino-americană de după 1880, modernismul este influenţat de simbolismul francez,caracterizat de muzicalitate şi exotism. În literatura română criticul literar Eugen Lovinescu a teoretizat modernismul prin cenaclul “Sburătorul” în lucrările de doctrină: “Istoria civilizaţiei romîne moderne”, “Istoria literaturii romîne contemporane”, “Memorii” etc. Reprezentanţi: I.Barbu, C.Petrescu, I.Voronca, A.Holban, P.Constantinescu, G.Brăescu,G.Călinescu, V.Steinu, H.Papadat-Bengescu ş.a.

Avangardism• Prezent în limbajul militar al Evului Mediu, termenul avangardă (avant -

garde) se referă iniţial la un detaşament trimis într-o misiune de razboi, în recunoaştere.

• Începând însă cu secolul XIX el desemnează şi tendinţele novatoare, radicale din politică, literatură, pictură, arhitectură, muzică, cinematografie.

• Deşi au în comun spiritul ludic sau sociale, mişcările avangardiste ( futurismul, dadaismul, suprarealismul, constructivismul, integralismul) variază prin formula, prin gradul de nonconformism şi prin intensitatea negaţiei.

• Avangardiştii români consideră substanţa literaturii, fac gesturi de frondă, sunt autori de manifeste literare. Ion Vinea, Adrian Maniu, Virgil Gheorghiu, Paul Paun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu se proclamă cu vehemenţă deschizători de drum.

• Unii cercetători consideră avangarda ca una dintre "feţele modernităţii" alţii sunt de părere că este punctul extrem în care a ajuns modernismul.

• Noul curent literar îşi propune ştergerea ierarhiilor de orice tip, ruptura cu tradiţia şi dinamitarea ei. Retorica ofensivă, vizionarismul, caracterul violent maschează însă o dramă a existenţei, o criză determinată de sesizarea opoziţiei dintre realitate şi absolut, dintre libertate şi necesitate.

• Avangardismul este o reacţie împotriva incapacităţii ştiinţei, artei şi literaturii de a stopa izbucnirea primului război mondial. Susţinătorii acestui curent propunând în schimb o literatură a iraţionalului.

• Avangardismul românesc rămâne a fi unul dintre curentele literare cele mai controversate, cele mai puţin cunoscute. Monografia abundă în informaţii, întâmplări, evenimente mai puţin sau deloc cunoscute. Din momentul apariţiei sale şi până astăzi, avangardismul românesc este unul dintre cele mai interesante fenomene.