FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ UNIVERSITATEA

"ALMA MATER" SIBIU "LUCIAN BLAGA" DIN SIBIU

Conf. univ. dr. MIHAI RACOVIŢAN

ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR

- PRELEGERI UNIVERSITARE -

SIBIU - 2002

Mihai Racoviţan

2

PRECIZĂRI NECESARE.

În realizarea acestui Curs universitar de Istoria modernă a

Românilor, un îndrumar preţios ne-a fost consistentul Curs

universitar Istoria modernă a României, elaborat de valorosul

istoric, profesorul universitar doctor Gheorghe Platon, apărut în

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, care, după

părerea noastră, rămâne un model al genului. Fiind însă foarte

dens, amănunţit, însumând 555 pagini (într-un format mare) şi,

întrucât predarea Istoriei moderne a României în Facultăţile de

Istorie este în prezent oarecum modificată, într-un număr mai

redus de ore, am socotit a fi util un nou curs, subintitulat de noi

Prelegeri universitare, sintetizat, mai redus ca volum. În cea mai

mare parte am menţinut aceeaşi structură, punând, poate, un uşor

accent în plus pe Istoria Transilvaniei. El se adresează,

deopotrivă, studenţilor în Istorie de la cursurile de zi şi celor din

Învăţământul la distanţă.

La Facultatea de Istorie şi Patrimoniu din cadrul Universităţii

“Lucian Blaga” din Sibiu, ţinând la anul IV Istorie şi un curs

opţional, intitulat Probleme fundamentale ale românilor în Epoca

modernă, prezentul manual este indicat şi pentru acesta.

Informăm pe studenţi că la sfârşitul fiecărei prelegeri

menţionăm o bibliografie de bază.

Mihai Racoviţan

3

FORMAREA ŞI AFIRMAREA

NAŢIUNII ROMÂNE MODERNE

Revoluţia europeană de la 1848, cele precedente, inclusiv

Revoluţia franceză din 1789, toate expresii ale procesului de

creştere a societăţii europene, sunt precedate şi provocate de

schimbări mari în structura societăţii, adevărate revoluţii:

demografică, agrară, industrială, ideologică. În pofida aparenţelor,

ţările române se încadrează organic în procesul general european,

sec. al XVIII-lea fiind şi la români creuzetul în care s-a născut

lumea nouă modernă. Cu particularităţi: dominaţia Turciei asupra

Principatelor (regimul fanariot, monopolul economic, regim fiscal

aspru) şi a stăpânirii habsburgilor a Transilvaniei, Banatului,

Bucovinei (regim militar, exploatare economică sistematică,

centralizare) - dar dezvoltarea e ireversibilă şi comună, cu efecte:

intensificarea legăturilor materiale şi spirituale între provinciile

româneşti, constituirea pieţei naţionale în desfăşurare,

consolidarea naţiunii şi a conştiinţei naţionale.

"Revoluţia demografică" este reală, cu limitele impuse de

opresiunea Porţii, regimul fiscal, războaiele ruso-austro-turce: n-

au îngăduit o creştere normală, dar e constantă. Rapoarte

consulare ruse, franceze, prusace indică (sursa franceză): în 1796

Ţara Românească avea 1,2 milioane locuitori, Moldova 1 milion,

în 1812 Moldova pierde 20.000 prin ocuparea Basarabiei de către

Rusia. Indicele demografic creşte între1812-1831: în 1825

Moldova avea 1.100.490 locuitori (statistică moldoveană), în

1832 Ţara Românească avea 2.032.362 locuitori (izvoare

franceze). La 1784-1787 Transilvana, cu Banatul, Crişana,

Maramureş, avea 2.489.147 locuitori din care români 63,5%,

maghiari şi secui 24,1%, saşi + şvabi 12,4%. Numărul satelor,

târgurilor şi oraşelor creşte; la sfârşitul sec. al XVIII-lea

Bucureştii aveau 50.000 locuitori, în 1832 aveau 70.000, şi Iaşii

Mihai Racoviţan

4

în acelaşi an 48.148 (populaţia urbană n-a depăşit 10% din

populaţie). Important e profilul nou, divers al claselor şi

categoriilor sociale. Predomină în oraşe şi târguri meşterii şi

negustorii, iar pe măsura dezvoltării economiei de schimb,

comerţul devine mai ritmic, mai organizat. În cadrul fiecărei ţări e

o piaţă naţională, tendinţa este integrarea într-o piaţă naţională

unică. Ţărănimea se stratifică, aspectul patriarhal al satului tinde

să dispară. Boierimea are un nou profil nou, rangurile pot fi

cumpărate, privilegiul nobiliar punând la adăpost activitatea

productivă faţă de rigorile şi abuzurile regimului. Burghezia îşi

schiţează profilul, în Ţara Românească, chiar la sate, se detaşează

o pătură de mijloc antrenată în procesul de schimb.

"Revoluţia agrară" e spectaculoasă mai ales în transformările

pe care le-a provocat în structura sistemului feudal. Creşterea

populaţiei, cererile sporite ale Porţii, nevoile armatelor de

ocupaţie au solicitat sporirea producţiei. Din consumatori, stăpânii

de pământ cu veleităţi de a deveni proprietari în sens burghez se

transformă în producători, economia naturală e înlocuită cu cea de

schimb. În ţările române trecerea spre producţia de mărfuri în

agricultură s-a făcut prin reducerea suprafeţelor de pământ date în

folosinţă ţăranilor, înmulţirea zilelor de clacă şi a obligaţiilor

feudale, modificarea regimului juridic al proprietăţii. Reformele

sociale din 1746 şi 1749 ale lui Constantin Mavrocordat

(desfiinţarea rumâniei şi veciniei) se înscriu în acest sens;

dependenţa personală din societatea feudală e înlocuită cu cea

reală ce decurgea din folosinţa lotului de pământ; ţăranul are

libertatea de strămutare. "Revoluţia agrară" (termen convenţional,

subliniază amploarea transformărilor) e legată de dezvoltarea

pieţei interne, a economiei de schimb, de legăturile strânse între

ţările române (au economie complementară). Adaptarea moşiilor

la cerinţele pieţei solicită tehnică mai perfecţionată, valoarea

pământului creşte, apar geometrul, agronomul, culturi noi,

contabilul, literatura de specialitate. "Revoluţia industrială" -

Mihai Racoviţan

5

apare noul, manufacturile; chiar modest, tehnica rudimentară a

Evului mediu e depăşită. Dominaţia străină e o frână, importantă e

strădania de a ridica nivelul tehnic; aceste trei revoluţii, în raport

de condiţionare reciprocă, subliniază criza regimului feudal. De

ele au beneficiat clasele avute, cei de rând suportându-le greu şi

au fost limitate şi de stăpânirea străină. În schimb, "Revoluţia

ideologică" înfăţişează mai real amploarea procesului de

transformare, în cuprinsul căruia se naşte şi se dezvoltă naţiunea

română, se cristalizează conştiinţa naţională. Ideologia e militantă

şi naţională. E cultivată limba română, literatura naţională,

învăţământul românesc, istoria devine un instrument al intereselor

naţionale. Se dezvoltă ideologia în forma sa politică, susţinută de

Şcoala Ardeleană prin istorie şi limbă. Acţiunea lui Inocenţiu

Micu, caracterul românesc al Răscoalei din 1784, Supplex-ul din

1791, activitatea multilaterală a Şcolii Ardelene au subliniat

existenţa problemei româneşti în Imperiul habsburgic.

În Principate, în contextul rivalităţii Ruso-Austro-Turce, al

avansului Rusiei prin protectorat, forţele naţionale prin memorii,

proiecte de reformă urmăreau să fixeze noul regim juridic al

Principatelor. Europa acordă atenţie zonei, lupta politică a

românilor se lărgeşte, în condiţiile atenţiei sporite pe care Europa

o acordă zonei. Folosind împrejurările internaţionale, românii îşi

fac cunoscute năzuinţele de a constitui un stat unitar sub garanţia

colectivă a Puterilor. Sub acţiunea "revoluţiilor" legăturile dintre

cele trei provincii devin mai strânse, legăturile economice

pregătesc formarea pieţei naţionale. Legăturile sunt accentuate de

conştiinţa naţională. Desigur, situaţia deosebită a Transilvaniei şi

a Principatelor a impus maniere tactice deosebite. În Transilvania,

românii urmăreau recunoaşterea politică a naţiunii, egalitate în

drepturi şi îndatoriri. Principatele, aflate sub suveranitate turcă şi

protectorat rus, aflate în calea expansiunii Austriei, îşi limitează,

temporar, eforturile la unirea Moldovei şi Ţării Româneşti - mai

uşor de realizat.

Mihai Racoviţan

6

Progresul istoric, constatat înainte de 1821, era incompatibil

cu verosul şi apăsătorul regim otoman, exprimat prin cel fanariot,

ce limita drastic posibilităţile de integrare în cultura şi comerţul

occidental, îndreptarea spre vest (Estul, Rusia, Turcia erau o

ameninţare) a conferit latinităţii temeiuri în plus.

Naţiunea română, ca şi celelalte naţiuni ale Europei, e cel mai

important produs al epocii moderne, sinteză superioară a

trăsăturilor ce definesc poporul român. Spaţiul geografic - vatra

vechii Dacii - în care s-a format poporul român este unitar şi

armonios, imprimând locuitorilor săi o anume structură psihică.

Unităţii geografice a spaţiului carpato-danubian i-a corespuns

unitatea culturală şi etnică. Dispersaţi de vitregiile timpului în

state separate politic, cu părţi din teritorii anexate, românii şi-au

păstrat permanent unitatea întărită de conştiinţa de neam (aparţin

aceluiaşi popor), întreţinută de distincţiile care i-au individualizat:

limba, portul, obiceiurile, credinţa, cultura, numele de român. Alţi

factori care au cimentat coeziunea au fost : fluxul continuu al

românilor din Ardeal peste Carpaţi şi în Dobrogea, posesiunile

concedate de regii ungari domnilor moldoveni şi munteni (Amlaş,

Făgăraş, Ciceu, Rodna, Bistriţa, Unguraş), comuniunea de viaţă

economică, înlesnită de cadrul natural şi de caracterul

complementar al economiei, lupta comună pentru apărarea

autonomiei şi independenţei în Evul mediu - de la Iancu de

Hunedoara la Mihai Viteazul, cu Unirea efemeră - dar cu ecouri

în timp - constituită de el în 1600. Creaţia populară, la fel

literatura scrisă au potenţat conştiinţa unităţii. Triumful limbii

române asupra celei slavone în sec. XVII a transformat literatura

în instrument de cunoaştere şi afirmare a spiritualităţii etnice.

Cronicarii şi istoricii din acest secol: Grigore Ureche, Miron

Costin, Constantin Cantacuzino realizează sinteza între fondul

conştiinţei autohtone a romanităţii şi unităţii şi argumentarea

ştiinţifică a originii latine. D. Cantemir, în Hronicul vechimii a

Mihai Racoviţan

7

romano-moldo-vlahilor dă o solidă fundamentare ştiinţifică

unităţii românilor pe teritoriul Daciei.

Moştenirea secolelor anterioare, în care s-a format şi afirmat

unitatea românilor, e preluată de secolul al XVIII-lea, în care sub

acţiunea proceselor de dezvoltare ale istoriei se cristalizează

profilul naţiunii române. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi

prima jumătate a sec. al XIX-lea se clădeşte lumea modernă.

Lupta pentru edificarea naţiunii e şi lupta pentru înfrângerea

obstacolelor ce îngrădeau dezvoltarea economică şi împiedicau

formarea comunităţii economice şi politice naţionale - cele două

procese sunt inseparabile.

Aceste transformări, ce însoţesc procesul dezvoltării istorice

spre societatea capitalistă conturează profilul naţiunii române.

Conştiinţa de neam evoluează spre conştiinţa naţională. Răscoala

lui Horea, Supplex-ul din 1791, activitatea Şcolii Ardelene,

Revoluţia de la 1821 - au reprezentat acte puternice de afirmare a

naţiunii române.

Generaţia de la 1848, care a preluat şi dezvoltat sarcinile

revoluţiei de la 1821, face saltul de la constatările Şcolii Ardelene

despre unitatea românilor ca naţiune, la ideea solidarităţii politice.

Cultura timpului, militantă prin excelenţă, creează mijloacele de

afirmare ale specificului naţional, modelând conştiinţa naţională.

În viziunea lui Bălcescu, Kogălniceanu, Bariţiu, Dacia are

semnificaţia unui stat naţional, reprezintă realizarea unei unităţi

organice între trecut, prezent, viitor. Publicaţiile vremii: Magazin

istoric pentru Dacia, Dacia literară, România, Curierul

românesc, Albina românească exprimă prin titlu şi prin conţinut

viziunea cuprinzătoare românească.

Revoluţia de la 1848 a ilustrat coeziunea naţiunii române,

dorinţa şi hotărârea ei de a se organiza într-un stat naţional

independent şi suveran modern, capabil să promoveze dezvoltarea

naţiunii, să o integreze în civilizaţia lumii.

Mihai Racoviţan

8

Constituită la 1848, naţiunea română şi-a realizat statul

naţional prin Unirea din 1859. Unirea „cea mică” a îngăduit

dezvoltarea economică, politică, culturală a naţiunii, a pregătit

1877 şi 1918.

CADRUL INTERNAŢIONAL ÎN CARE S-A DEZVOLTAT

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE 1821-1848

Incluse în procesul evoluţiei capitaliste, Ţările române sunt

integrate, supuse interdependeţei economice, politice, strategice la

nivel european. Ţările române, aşezate în cadrul european, au fost

loc de interferenţă a intereselor economice nu numai a imperiilor

vecine, ci a marilor puteri. În acest context complicat se

desfăşoară acţiunile politice şi lupta naţională a românilor. După

1821 Principatele nu mai sunt doar obiect de dispută, înţelegeri şi

compensaţii între Rusia şi Turcia, uneori şi Austria, ci devin mai

integrate în echilibrul european. Din 1823, Sfânta Alianţă nu mai

poate interveni împotriva mişcărilor revoluţionare (ca în 1821).

Colaborând cu Anglia (căreia i se asociază Franţa), Rusia renunţă

la amestec în Mediterana, îşi menţine ascendentul în Principate,

continuă politica balcanică de presiune asupra Turciei, renunţând

temporar la cuceriri, întrucât îi convenea o Turcie slăbită de

luptele de eliberare ce-i facilita amestecul şi influenţa. Prin

Convenţia de la Akkerman (7 oct. 1826) cu Turcia, care confirma

tratatul din 1812, reînnoieşte prevederile hatişerifului din 1802,

dispune restituirea raialelor, domn ales pe 7 ani, libertatea

comerţului, elaborarea unor regulamente organice. Prin Convenţia

de la Londra (6 iulie 1827), Anglia, Franţa, Rusia se angajau să

acţioneze în comun în problema orientală. În 1828, Rusia declară,

sub mandat european, război Turciei, câştigat de Rusia, iar

Tratatul de la Adrianopol (1829) conţine un act separat pentru

Principate: Actul osăbit pentru Prinţipaturile Moldova şi Ţara

Mihai Racoviţan

9

Românească, ce stipula: graniţa pe talvegul Dunării, desfinţarea

raialelor şi alipirea lor la Principate, respectarea drepturilor şi

privilegiilor prevăzute pentru Principate în tratatele anterioare,

domni pe viaţă cu depline prerogative interne, autonomie

administrativă, desfiinţarea obligaţiilor şi furniturilor către Poartă,

abolirea monopolului economic, libertatea comerţului, întocmirea

regulamentelor organice. Influenţa Rusiei creşte.

Perioada ce a urmat este caracterizată prin amplificarea

luptelor revoluţionare şi naţionale (1830, Revoluţia din Franţa,

Ţările de Jos, în 1831 cea poloneză, în Turcia criză internă

provocată de insurecţia paşei din Egipt, 1831-33, 1838-40). Erau

speranţe de prăbuşire a Imperiului otoman, românii sperând în

sprijinul puterilor în lupta pentru unitate şi independenţă.

Demersul politic al lui I. Câmpineanu a fost însă zadarnic,

interesele puterilor în menţinerea integrităţii Turciei, pentru a nu

ameninţa echilibrul european, fiind mai mari.

Revoluţia din 1848 va fi prilejul afirmării deschise a

opţiunilor politice naţionale, dar le-a şi spulberat românilor

speranţele de sprijin al marilor puteri. Soarta revoluţiei române a

fost pecetluită prin intervenţia Rusiei, echilibrul european trebuia

menţinut. Experienţa revoluţiei a subliniat nevoia sprijinirii pe

forţa vie a naţiunii.

Mihai Racoviţan

10

BIBLIOGRAFIE

1. Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în

secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1966 (postumă).

2. Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul

public, mişcarea ideilor şi literatura între1780-1848,

Bucureşti, 1972.

3. Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Bucureşti, 1998.

4. I. Lungu, Şcoala Ardeleană, mişcarea ideologică iluministă,

Bucureşti, 1978.

5. Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii

naţionale în istoria poporului român, Bucureşti, 1980.

6. Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, 1997.

7. Ştefan Pascu, Formarea naţiunii române şi a statului naţional

unitar român, Bucureşti, 1974.

8. Gheorghe Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848.

Introducere în istoria modernă a României, Iaşi, 1980.

9. David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Bucureşti, 1979.

10. Idem, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984.

11. Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de

reformă şi petiţiile de drepturi din ţările române în secolul al

XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

Bucureşti, 1976.

Mihai Racoviţan

11

REVOLUŢIA DIN 1821 CONDUSĂ

DE TUDOR VLADIMIRESCU

Cauzele. Revoluţia din 1821 este rezultatul procesului de

dezvoltare a societăţii româneşti, limitat în evoluţia sa de

rânduielile feudale interne, accentuate de dominaţia Porţii.

Relaţiile servile, monopolurile feudale, fiscalitatea apăsătoare,

vânzarea funcţiilor, stoarcerea fiscală, monopolul economic

otoman, instabilitatea internă politică accentuată de anarhia din

Turcia - sunt cauze de conflicte sociale serioase, ce se contopeau,

în lupta de rezistenţă împotriva regimului fanariot, cu cele

naţionale, exprimate prin sintagma "dreptate şi slobozenie".

Întreţinerea regimului, prin impozite era mai dură decât

exploatarea economică, prin intermediul relaţiilor agrare. Boierii

câştigau mai mult din funcţii decât din lucrarea moşiilor. Lupta

împotriva abuzurilor regimului, a corupţiei, întronarea unei

atmosfere de ordine, de garantare a vieţii şi averii, a desfăşurării

comerţului - sunt expresii ale conştiinţei naţionale.

Sunt mari similitudini între situaţia din Transilvania şi din

Principate. Şi aici şi dincolo, lupta socială începe a se confunda cu

cea naţională, structurile, reprezentanţii puterii fiind străini şi

serveau interese externe-austriece şi turceşti.

În cererile către Poartă, Tudor, justificând ridicarea

poporului, sublinia că locuitorii au rămas "mai goi decât morţii

cei din mormânturi". Situaţia era gravă: domnii fanarioţi erau

simpli reprezentanţi ai Porţii, ei îşi pierd iniţiativa în politica

externă. Practica vânzării tronului a slăbit instituţia domniei. Până

în 1752, domnii sunt mutaţi de pe un tron pe altul - sume de bani

şi lipsa de independenţă. După aceea, înlocuirile sunt tot mai dese,

sumele cresc, era concurenţă. În preajma lui 1821 se constituie un

cartel între patru din familiile influente ale Fanarului ce

monopoliza tronul Principatelor. Domnii contractau datorii uriaşe

pentru a ocupa tronul (Mihail Şuţu a plătit 3 milioane de piaştri)

Mihai Racoviţan

12

pe care trebuiau să-i recupereze prin: strângerea rapidă a birurilor

pentru tribut, achitarea creditorilor, un fond bănesc pentru

păstrarea tronului. Chiar domnii bine intenţionaţi - şi au fost – nu

au prea avut timp pentru buna administrare a ţării.

O parte din boieri, pământeni de sânge, n-au mai dorit să

colaboreze cu regimul fanariot, constituindu-se într-o "opoziţie

naţională", venind în consens cu interesele naţionale, acţionând

pentru un regim politic capabil, stabil şi mai relaxat. Lupta contra

grecilor, a fanarioţilor, era totodată lupta împotriva dominaţiei

Porţii. Domnii veneau în ţară cu rude (Alex. Şuţu în 1819 a venit

cu 820 persoane) ce primeau slujbe grase şi boierii. Lupta pentru

domni pământeni, contra practicilor fanariote, era o manifestare a

luptei pentru independenţă. Boierimea română (cu rezerve), a

aderat la programul naţional al revoluţiei din 1821. Statul şi

regimul fanariot, prin administraţie, justiţie, fiscalitate a fost un

teribil instrument de jaf, în beneficiul turcilor şi al demnitarilor.

Dacă tributul Moldovei era la sfârşitul sec. al XVIII-lea de 619

pungi (309.500 lei), contribuţiile şi obligaţiile faţă de Poartă se

ridicau la mai multe milioane; între 1812-1821 Ţara Românească

a fost despuiată de 63 milioane lei, plus "cele luate peste

rânduială", un total incredibil de circa 120 de milioane lei.

Metodele stoarcerii banilor de la contribuabili erau zguduitoare,

adăugându-se monopolul economic otoman, corolar al dominaţiei

politice. Se creează o situaţie revoluţionară: frământări ale

ţăranilor, opoziţia pandurilor în 1814 (li se suprimă imunităţile),

mişcările orăşenilor împotriva sarcinilor feudale impuse de

proprietari (boieri, mănăstiri, domni), ale "tătărăşenilor" din Iaşi

(1819), ale târgoviştenilor, participarea voluntarilor români la

lupta antiotomană.

Revoluţia românească din 1821 a fost parte integrantă a

mişcărilor din sud-estul Europei, al cărei obiectiv era eliberarea

de sub Turcia. Sârbii au fost într-o insurecţie continuă (sub

Karagheorghe, sub Milos Obrenovici) între 1800-1820, şi au avut

Mihai Racoviţan

13

legături cu ei, ca şi cu grecii care-şi înfiinţează Eteria în 1814, cu

acelaşi scop. Dar anul 1821 este şi o parte integrantă a mişcărilor

generale europene (Germania, Spania, Franţa, Italia), o atmosferă

de tensiune revoluţionară ce demonstra echilibrul precar stabilit

de Congresul de la Viena şi de Sfânta Alianţă.

Revoluţia din 1821 şi-a avut propriile cauze interne,

profunde, revoluţia greacă fiind doar ocazia declanşării ei.

Datorită modului în care marile puteri voiau să dea o anumită

rezolvare problemei orientale, Principatele nu puteau juca un rol

independent; forţele interne erau nevoite să redobândească

autonomia prin recunoaştrea vechilor capitulaţii, iar războaiele

Rusiei şi Austriei cu Turcia (deşi cu suferinţe, amputări

teritoriale), precum şi dreptul de intervenţie al Rusiei au ajutat

românilor să definească problema românească în cuprinsul mai

larg al problemei orientale. Nevoiţi să se sprijine pe acţiunile

antiturce ale Rusiei, românii au fost nevoiţi să-şi restrângă

obiectivele naţionale, astfel ca să nu contravină

conservatorismului impus unei mari părţi a Europei de către

Sfânta Alianţă. Mişcarea naţională românească a lucrat în legătură

cu mişcarea grecilor, cu Eteria, care şi-a creat o reţea întinsă în

sud-estul Europei şi a avut încredere în sprijinul Rusiei, ai cărei

diplomaţi în Peninsula Balcanică, în majoritate greci, au fost

propagatori ai ideilor Eteriei. Însuşi ministrului de externe al

Rusiei, Capodistria (grec) i s-a propus conducerea Eteriei; acesta

refuzând, a fost de acord cu numirea în aprilie 1820, ca efor

general, al lui Alex. Ipsilanti, general în armata rusă.

În strategia generală a luptei Eteriei, ce viza independenţa

Greciei, Principatele ocupau un loc important, aici fiind înalţi

dregători fanarioţi ce puteau da sprijin unei mişcări insurecţionale

declanşate pe teritoriul românesc, după care urmau a fi răsculaţi

Balcanii (erau implicaţi Mihail Şuţu, domnul Moldovei,

arhimandritul Dikeos, căpitanii gărzilor domneşti Bimbaşa Sava,

Iordache Olimpiotul, căpitanul Farmaki, erau numeroşi boieri

Mihai Racoviţan

14

greci partizani şi existau eforii la Iaşi, Galaţi, Bucureşti). Ipsilanti

conta pe sprijinul Rusiei, pe ajutorul armat al lui Tudor

Vladimirescu, a stabilit contacte cu Milos Obrenovici, avea

sprijinul grecilor din Principate. Dar aderenţa românilor la Eterie

a fost minoră, ei s-au situat pe coordonate proprii, naţionale,

comune fiind doar adversarul şi obiectivul strategic ce miza pe

sprijinul Rusiei, în contextul ridicării generale a popoarelor din

Balcani.

Evenimentele revoluţionare, cuprinzând la 1821 Ţările

române, s-a impus Tudor Vladimirescu, comandantul pandurilor

din Oltenia, moşnean din Gorj, reprezentant tipic al clasei de

mijloc în ascensiune, ridicat prin avere (făcută prin comerţ,

arendăşie, slujbă la stat) în treapta boierească (sluger), comandant

de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, decorat datorită

calităţilor militare cu ordinul "Sf. Valentin" şi locotenent în

armata rusă. Receptiv la înnoirile venite din Occident, cu orizont

larg, devotat poporului său căruia i-a înţeles suferinţele şi

adversar al împilatorilor - Tudor era destinat să joace un rol de

prim plan în evenimentele ce se pregăteau.

Tudor a avut legături cu eterişti de marcă, îndeosebi militari.

Se conta pe răscoala bulgarilor şi sârbilor, paşa din Ianina se

răsculase împotriva sultanului, se miza - conform propagandei

eteriste - pe un război ruso-turc. În acord cu boierii partidei

naţionale din Ţara Românească, cu boierii Gr. Brâncoveanu, G.

Ghica şi Barbu Văcărescu din "comitetul de oblăduire", ce a

preluat conducerea Ţării Româneşti după moartea neaşteptată a

lui Alex.Şuţu, cu care a încheiat documentul din 15/27 ianuarie

1821, prin care Tudor era însărcinat (la cererea lui) cu "ridicarea

în arme a norodului" şi primea sprijin necondiţionat, Tudor a dus

tratative cu Eteria. Rezerve au avut şi boierii pământeni, şi Tudor,

şi eteriştii. Tudor a fost iniţiat în planurile Eteriei (a avut relaţii

strânse cu Iordache Olimpiotul şi C-tin Samurcaş), dar n-a vrut

să-şi subordoneze ei mişcarea naţională. Acordul din ianuarie

Mihai Racoviţan

15

1821 între Tudor şi căpitanii Iordache şi Farmaki, de sprijin

reciproc prin toate mijloacele "în folosul general, cu scopul de a

ne elibera, prin forţa armelor, de jugul copleşitor al barbarilor", a

fost încheiat pe bază de egalitate. Tudor era aliat, urma să

faciliteze trecerea Dunării şi colaborarea cu Rusia. Eteria, din

interes, a lansat confuzia că revoluţia lui Tudor a pornit din

iniţiativa ei.

După acordul cu boierii din 15/27 ianuarie, Tudor pleacă să

răscoale Oltenia. Boierii au păstrat o atitudine ambiguă, se asigură

în caz de eşec. Din Tismana a lansat la 4 februarie 1821

Proclamaţia de la Tismana - Padeş (localitatea unde s-au adunat

răsculaţii). Documentul justifică ridicarea armată, promite celor

ce se vor alătura oastei sale un loc în Adunarea norodului, organ

reprezentativ menit să acţioneze pentru binele tuturor. Îndeamnă

la "jertfirea averilor celor rău agonisite ale tiranilor boieri", fără a

condamna în bloc boierimea, făcând rezerva apărării averii

boierilor făgăduiţi, negustorilor, orăşenilor, ţăranilor. Efectul a

fost ridicarea ţăranilor contra tuturor boierilor, pentru ştergerea

dărilor, eliberare socială.

Tudor n-a vrut să-şi subordoneze mişcarea eteriştilor sau să

provoace intervenţia Rusiei. El a urmărit să-şi ridice poporul la

libertate socială şi naţională, şi-a întocmit un program ce urmărea

binele şi progresul general, dar nu putea renunţa la colaborarea cu

boierii (forţa politică) pe platforma intereselor naţionale, de aceea

a încercat să frâneze excesele furiei populare, pentru a nu

compromite programul naţional.

Organiză mănăstirile din Oltenia şi lagărul de la Ţânţăreni, în

vederea unei rezistenţe contra turcilor, a organizat şi disciplinat

armata (se sprijinea îndeosebi pe panduri) şi s-a îndreptat spre

Bucureşti. Întreţine legături cu boierii din partida naţională,

concepe măsuri pentru o nouă administraţie, întreprinde

demersuri politice pe lângă împăraţii Rusiei şi Austriei, cerând

sprijin şi arătând că s-a ridicat doar împotriva stăpânirii fanariote

Mihai Racoviţan

16

interne. Prin acte înaintate Porţii caută să-i liniştească pe

demnitarii turci, pentru a înlătura suspiciunile că s-ar fi ridicat

contra stăpânirii otomane, dezvăluind suferinţele poporului şi

arătând că s-a ridicat doar împotriva fanarioţilor ce "au călcat în

picioare drepturile ţării". Caracterul social e deschis, cel naţional

poate fi doar intuit din desfăşurarea evenimentelor: relaţiile lui

Tudor cu boierii şi Eteria, încadrarea în mişcarea generală din

Balcani, întărirea armatei (va ajunge la 8.000, între care 2.000 de

arnăuţi), tabere de rezistenţă, ocuparea Bucureştilor.

O singură dată spune oamenilor săi că mişcarea e din porunca

ţarului Alexandru I, contra turcilor, "pentru mântuirea noastră şi a

întregului neam creştinesc". Anunţând că Ipsilanti a intrat în ţară

cu armată, ce va fi urmată de una rusă - "noi nu avem decât să

asigurăm trecerea Dunării principelui Ipsilanti pentu a merge să-şi

elibereze patria. Ruşii ne vor da ajutor să luăm cetăţile de pe

teritoriul ţării, după care ne vor lăsa liberi să ne conducem după

legile noastre". Boierii păstrează ambiguitatea, vor ca ţara să se

elibereze de turci, cel puţin de fanarioţi, dar nu prin ridicarea

poporului, ci prin reglementare politică ce să nu le afecteze

privilegiile.

Programul revoluţiei e expus în Proclamaţia de la Padeş,

arzul către Poartă, obiectivele concrete în Cererile norodului

românesc: domnii pot veni în ţară însoţiţi doar de patru boieri

greci, înlăturarea grecilor din scaunele arhiereşti, interdicţia de a

spori impozitele indirecte asupra produselor, desfiinţarea vămilor

şi a havaeturilor (taxelor) puse asupra mărfurilor şi vitelor,

suprimarea venalităţii funcţiilor administrative şi ecleziastice,

rangurile să fie atribuite doar "după slujbe", suprimarea legii

străinilor, reglementarea numirii zapciilor, strângători ai dărilor,

reducerea numărului dregătorilor şi diminuarea lefurilor, anularea

legiuirii Caragea, armată a ţării (4.000 panduri, 200 arnăuţi), deci

restabilirea dreptăţii şi legalităţii spre folosul poporului.

Programul de organizare internă a fost alcătuit în limite ce

Mihai Racoviţan

17

corespund realităţilor şi posibilităţilor de realizare ale epocii

(principiile erau aceleaşi şi pentru Moldova), obiectivele

naţionale, antiotomane erau nemărturisite, deşi erau mai limpezi

în epocă decât obiectivele de organizare internă modernă.

Programul naţional va fi formulat în memoriile şi proiectele de

reformă ulterioare. Cererile boierilor plecaţi din ţară adresate

Rusiei şi Austriei formulează programul antiotoman: înlăturarea

regimului fanariot, restabilirea vechilor privilegii ale

Principatelor, domnii pământene, înlăturarea monopolului

economic şi libertatea comerţului, armată naţională, retrocedarea

raialelor, graniţă pe talvegul Dunării.

Schimbarea planurilor Eteriei a complicat situaţia. În 22

februarie/6 martie Al. Ipsilanti intră în Iaşi; va da o Proclamaţie

către locuitorii Moldovei. Prezintă temeiurile revoluţiei greceşti -

eliberarea; garanta pacea şi securitatea Moldovei, asigură că o

eventuală intervenţie turcă va fi întâmpinată de o "forţă teribilă" -

aluzie la Rusia - "stricând socotelile Rusiei", iar în faţa acestei

erori grave ţarul (aflat la Congresul Sfintei Alianţe la Leybach)

dezavuează Eteria şi mişcarea lui Tudor. La 9 martie mica oştire

eteristă (2.000 de oameni) se pune în marş spre Ţara Românească

(schimbând planul), în drum comiţând jafuri. Aflând, Tudor se

pune în mişcare cu Adunarea norodului spre Bucureşti spre a

ocupa el capitala, menţinând în drum o disciplină severă.

Rămânând în Principate, Ipsilanti urmărea intervenţia turcă, ce va

provoca, probabil, un război cu Rusia. Drumul celor două oşti

spre Bucureşti, divergenţele între cele două mişcări, dezavuarea

mişcării au derutat pe boierii din capitală - mulţi fug în

Transilvania. Sosirea armatei sale la Bucureşti (jumătatea lui

martie) deschide o nouă etapă a revoluţiei, independentă de

Eteria. Domnul Tudor îşi asumă conducerea supremă.

Dezavuarea celor două revoluţii a dat cale liberă intervenţiei

turce; e adevărat, o revoltă a grecilor din Peloponez izbucnise, dar

bulgarii şi sârbii nu s-au ridicat. Noua situaţie demonstrează

Mihai Racoviţan

18

independenţa şi caracterul naţional al revoluţiei române.

Proclamaţia de la Bolintin (16 martie), cea de la Cotroceni (20

martie) fac apel la patriotism şi unitate. Din Bucureşti (pe care îl

fortifică), Tudor duce tratative cu turcii, încheie un acord cu

boierii, recunoscând "vremelnica stăpânire" a boierilor "patrioţi",

el păstrându-şi poziţia dominantă, la rândul lor aceştia trimiţând

memorii Porţii şi Rusiei, recunoscând legalitatea mişcării. Alianţa

pe teren naţional cu boierii nu înlătura contradicţiile sociale,

amâna doar lupta pentru soluţionarea lor.

Ajungând la 9 aprilie la marginea Bucureştilor trupa eteristă,

Tudor se opune intrării ei în oraş, are o discuţie aprinsă cu

Ipsilanti, cerându-i să treacă Dunărea, întrucât scopurile nu sunt

concordante şi locul lui Ipsilanti nu e în Ţara Românească.

Momentan, s-a ajuns la un compromis, Ipsilanti controlând zona

de sub munţi, cu cartierul la Târgovişte, lui Tudor rămânându-i

zonele de câmpie. În noua situaţie, gravă, Tudor recomandă

legături cu Divanul din Iaşi: "Noi trebuie să ştim ce se petrece

acolo şi să-i informăm asupra a ceea ce se petrece aici, ca într-un

gând şi o unire cu Moldova să putem să ne cucerim drepturile

acestor două principate." Era conştient că soarta celor două

Principate nu e separată.

Trebuie să ne gândim la condiţiile particulare în care s-a

desfăşurat revoluţia, la rolul dificil jucat de Tudor, şi ca atare

trebuie să înţelegem particularităţile programului revoluţionar. A

tratat cu boierii, cu turcii, cât timp nu se cunoşteau intenţiile

Rusiei, n-a divulgat legăturile ei cu Eteria, iar după dezavuarea de

către ruşi a refuzat să mai colaboreze deschis cu ea, neacceptând

nici oferta turcilor de a participa la reprimarea revoluţiei greceşti.

Pentru drepturile poporului a început lupta, pe el s-a sprijinit,

dar forţa populară nu trebuia să fie anarhică, ci constructivă;

colaborarea boierilor la programul său naţional nu se putea obţine

decât prin temperarea revendicărilor sociale. Trebuiau incluse în

program doar sarcinile realizabile într-un context dominat de

Mihai Racoviţan

19

Sfânta Alianţă şi într-o zonă aflată în disputa şi sub controlul a

trei imperii conservatoare.

Turcii au intrat în ţară la începutul lunii mai, Tudor se retrage

spre Oltenia pentru o rezistenţă de natură să provoace intervenţia

şi internaţionalizarea problemei româneşti. Acuzat de colaborare

cu turcii, eteriştii au reuşit să-l captureze şi l-au asasinat la

marginea Târgoviştei (27/28 mai - 8/9 iunie 1821). Asasinatul nu

i-a salvat pe eterişti; oastea lui Tudor s-a dezagregat, dar o parte

din panduri sunt învinşi - remarcându-se prin bravură - de turci la

Drăgăşani. Eteriştii se retrag şi ei de la Târgovişte spre Oltenia,

fiind înfrânţi tot la Drăgăşani. Ipsilanti fuge în Ardeal, unde e

întemniţat. Ultimele rezistenţe eteriste sunt înfrânte în Moldova,

la mănăstirea Secu, în octombrie.

Revoluţia lui Tudor, înfrântă, a fost preludiul formării statului

modern, ecoul ei a fost sensibil şi în rândul românilor

transilvăneni - a fost o afirmare a conştiinţei naţionale, rezultat al

dezvoltării unitare a naţiunii române. Deşi înfrântă, revoluţia din

1821 a precizat idei şi năzuinţe, grăbind procesul de clarificare şi

maturizare a ideologiei naţionale. 1848 - după Bălcescu - a fost

doar dezvoltarea progresivă a celei din 1821.

Mihai Racoviţan

20

BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în

Ţările Române, 1821-1822, Bucureşti, 1945.

2. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

3. G.D. Iscru, 1821. Moment crucial în istoria modernă a

României, Editura Politică, Bucureşti, 1981.

4. G.D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor

Vladimirescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.

5. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821,

Academia Română, vol.I-V, Bucureşti, 1959-1982.

Mihai Racoviţan

21

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PERIOADA 1821—1848

Evoluţia economică şi socială

Creşte numărul aşezărilor (mai ales satele), se modifică

structura populaţiei. Se extind căile de comunicaţii, se dezvoltă

comerţul, piaţa internă. În oraşe ramurile de negoţ şi meserii se

diversifică, la sate se adânceşte stratificarea.

Conform evaluărilor lui N. Şuţu, în Moldova înainte de 1848

erau 1.933 sate, 44 oraşe şi târguri; în Ţara Românească satele

cresc numeric între 1831-1838, de la 3.560 la 3.584; în Marele

Principat al Transilvaniei erau 2.622 localităţi în 1857, în scădere

faţă de 1784-1787, când erau 2.840 (comasări).

Populaţia: în Moldova erau 221.521 capi de familie în 1831,

şi 292.421 familii în 1849. În oraşe şi târguri - pentru aceeaşi

perioadă - de la 129.413 suflete se ajunge la 265.270 (dublu) - în

procente de 10,6 % la 19,4%. Iaşiul are 48.314 locuitori în 1832 şi

65.055 în 1845.

În Ţara Românească, de la 1.992.932 locuitori în 1831,

populaţia creşte la 2.500.000 în jurul lui 1850. În Transilvania, în

1784-1787 erau 2,5 milioane şi 3,5 milioane locuitori în 1845, din

care Marele Principat 2.163.000 (românii 60,28%,

maghiarii+secuii 28,27%, saşii 9,99%). Ţărănimea clăcaşă era

70% din totalul ţărănimii în Moldova, 74,8% în Ţara

Românească, răzeşii şi moşnenii în proporţie egală. Stratificarea

ţărănimii se accentueză: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. O serie de

categorii scutiţi de dări în schimbul obligaţiilor faţă de boieri sunt

desfiinţate de Regulamentele Organice (scutelnicii, posluşnicii,

slugile). O sursă de muncă salariată sunt căpătăierii (fără

domiciliu stabil), bejenarii (veniţi din exterior), apoi categorii

privilegiate folosite în administraţie: mazili, ruptaşi, ruptele

vistieriei (provenite dintre răzeşi).

În Marele Principat al Transilvaniei în 1831 erau: 301.164

familii contribuabile, din care 117.960 de iobagi (39,17%), 56.710

Mihai Racoviţan

22

de jeleri (18,83%), 81.965 ţărani liberi (27,21%), 14.054 de

taxalişti (4,67%), 6.890 de mineri (2,29%), 10.798 de nobili cu o

sesie (3,58%), 12.784 alte categorii. Transformările în structura

boierimii sunt mai evidente, în rândul ei e un proces de

îmburghezire - de jos, intră elemente noi prin vânzarea funcţiilor,

de sus - o parte a vechii boierimi intră în procesul de schimb.

Negustori, arendaşi, funcţionari, intelectuali intră în boierime:

conferă privilegii şi participare la viaţa politică.

Transformările în structura orăşenimii sunt dinamice.

Negustorii şi meseriaşii, principalele categorii, divizaţi în trei stări

(trepte) după volumul afacerilor, desfăşoară o varietate de

ocupaţii lucrative. În oraşele şi târgurile Moldovei (catagrafia din

1845) erau 3.901 negustori pământeni, 6.049 evrei, 1066 supuşi

străini (sudiţi, privilegiaţi), angajaţi în 24, 40, respectiv în 41

ramuri de negoţ; 4.620 meşteri pământeni, 5.153 evrei, 1.091

sudiţi, angajaţi în 61, 85, 101 meserii. În Iaşi, din 13.371 de

familii, 8.571 erau de negustori şi meseriaşi. În Ţara Românească,

în 1832 existau 3.714 negustori, 3.524 meşteri, având multe calfe

şi ucenici. Servitorii şi slugile erau numeroşi în ambele ţări. În

Transilvania, în 1821 populaţia orăşenească cuprinsă în categoria

taxaliştilor reprezenta doar 4,67% din contribuabili. Populaţia

oraşelor creşte. Burghezia română, slabă numeric, cuprindea

îndeosebi intelectuali. În Principate, burghezia - şi aici redusă

numeric - era divizată etnic, nu era capabilă de acţiuni politice

independente. Mulţi intră în rândul boierimii - pământul şi ţăranii

fiind principala sursă de exploatare şi câştig, de unde se va naşte

alianţa dintre burghezie şi moşierime, conferind specificul

programului social la 1848.

Agricultura

În intervalul cuprins între mijlocul secolului al XVIII-lea şi

1848 sunt serioase transformări în sistemul juridic al proprietăţii,

în natura relaţiilor agrare - ce însoţesc şi justifică procesul de

modernizare în agricultură. Producţia creşte datorită lărgirii pieţei

Mihai Racoviţan

23

interne, cererilor turcilor, ale armatei austriece, ale armatelor de

ocupaţie, sporirea comerţului extern, nevoia generală de bani. Se

extind suprafeţele cultivabile, în circuitul pieţei sunt angrenaţi

boierii, nobilii, mănăstirile, ţăranii. Producţia pentru piaţă,

creşterea valorii pământului, extinderea rezervei au dus la

limitarea loturilor pentru ţărani, creşterea obligaţiilor în muncă, a

acaparării pământurilor ţăranilor liberi, comasări, extinderea

muncii salariate, modernizarea lucrării pământului, arendăşia în

creştere. Regulamentele Organice dau boierilor dreptul de

proprietate deplină (de tip burghez) asupra 1/3 din moşii. Apare

agronomul, geometrul, administratorul, veterinarul, se introduc

tehnici noi, utilaje, se valorifică industrial produsele agricole,

muncă salariată calificată, literatură de specialitate. Moşiile

aprovizionează oraşele. Sunt interesate în modernizare şi

autorităţile centrale. În Ţara Românească se înfiinţează Societatea

de agricultură, ferma model de la Pantelimon foloseşte maşini

agricole de import. Învăţământ agronomic şi economic în şcolile

de la Sf. Sava, Academia Mihăileană, proiecte privind înfiinţarea

unui institut agronomic, activează o Comisie centrală de

agronomie şi economie rurală în Moldova, apoi Asociaţia

economică ardeleană. Organizarea şi dirijarea economiei în acord

cu stadiul de dezvoltare, cu nevoile societăţii este relevată şi de

Fabrica de maşini agricole Raico Peter (Cluj), Şcoala de meserii

(Bucureşti), de arte şi meserii (Iaşi), Fabrica de unelte agricole a

lui Sachetti (Iaşi), bursieri în străinătate, ferme model,

preocupările teoretice şi realizările practice ale lui Ion Ionescu de

la Brad.

Saltul spre nou nu e rapid, societatea e încă înapoiată, se

suprapune stăpânirea străină. Noul, tendinţa spre proprietatea

burgheză se face prin sporirea zilelor de clacă şi a cantităţii

muncii (nartul) - cele 12 zile prevăzute de Regulamentele

Organice e doar baza de la care pornea învoiala între părţi. Prin

Mihai Racoviţan

24

dependenţa reală (juridic ţăranii erau liberi), prin constrângerea

extraeconomică proprietarii storceau supramunca de la ţărani.

În Transilvania evoluţia a fost asemănătoare, cu observaţia că

politica economică a Vienei dezavantaja provinciile de margine.

În comitatele apusene şi Banat erau mari proprietăţi agricole, mai

puţin influenţate de tradiţiile feudale. În Transilvania propriu-zisă

concentrarea domeniilor a fost redusă, sesiile erau astfel mai mici

ca suprafaţă. Şi aici se constată acapararea şi reducerea sesiilor

iobăgeşti în favoarea rezervei. Dieta din Cluj (1847) consacra

spolierea ţăranilor de pământ realizată prin Conscripţia Czirakiană

(1820-1821) care, prin fraudă, a înregistrat suprafeţe mai mici

decât erau în realitate. Mărirea rezervei nobiliare a agravat

obligaţiile în muncă; în vest era posibilă emanciparea iobagilor

prin răscumpărare, dar în Transilvania istorică robota era de 2-4

zile pe săptămână. Era folosită şi munca salariată: argaţi, slugi,

specialişti cu studii. Munca cu clacă, datorită noilor cerinţe şi a

rezistenţei ţăranilor devine o frână pentru progresul agriculturii, al

societăţii. Problema agrară se va pune cu acuitate la 1848.

Industria. O dezvoltare lentă, lipsind condiţiile favorizante.

Era desigur factorul primordial al dezvoltării moderne, ori

presupunea iniţiativă, capital, materii prime, forţă de muncă

liberă, sprijin economic, stabilitate politică - dar acestea nu

existau; dominaţia turcă şi stăpânirea austriacă ridicau bariere

serioase. În Principate condiţiile favorabile se creează după

desfiinţarea monopolului economic otoman, şi prin dispoziţiile

Regulamentelor Organice.

Se dezvoltă meşteşugurile săseşti. În perioada regulamentară,

oraşele cuprind un număr mai mare şi mai divers de meşteşuguri.

În 1831, în Ţara Românească erau 71 de profesiuni cu 11.200

meşteri şi calfe. În Moldova, în 1845, 8.530 meşteri şi calfe

practicau 101 meserii, mulţi având ateliere ce se încadrează în

categoria cooperaţiei capitaliste simple. Breslele îşi pierd

caracterul închis, medieval, devin asociaţii cu caracter

Mihai Racoviţan

25

administrativ. Se adânceşte diviziunea muncii, se foloseşte muncă

salariată. În Transilvania şi Banat se dezvoltă mineritul, producţia

de aur, argint şi fier creşte, se introduc maşinile cu aburi (Reşiţa,

Zlatna), apar societăţile pe acţiuni. În Principate exploatarea sării

şi păcurii sunt cele care cresc, cu exploatare rudimentară,

folosinţă internă redusă, dar se şi exportă. În Banat se dezvoltă

industria metalurgică, în Principate încercările industriale

continue nu sunt finalizate, dar sunt mereu reluate. Sunt încercări

de exploatare a cărbunelui (la Comăneşti, în Moldova), a fierului,

apar întreprinzători străini. Principalul e suflul nou.

Industria manufacturieră s-a dezvoltat mai puternic în

Transilvania şi Banat în ramura metalurgică, sunt multe ateliere

de fabricat, unelte şi maşini agricole, o tehnică de import e

introdusă în industria zahărului şi textilă. Braşovul, mare centru

comercial, concentrează asemenea întreprinderi. În Principate

manufacturile aparţin negustorilor şi boierilor: zalhanale,

manufacturi de postav, de textile (Iaşi, Mărcuţa), paste făinoase,

sticlă (Comăneşti), lumânări, şantiere navale, ateliere de unelte

agricole, tipografii. Industria manufacturieră a fost redusă, n-a

satisfăcut nevoile, n-a fost o bază pentru dezvoltarea industriei

maşiniste, de fabrică, procesul a fost paralel. Începuturile

industriei de fabrică sunt legate şi de scutirile de impozite; aşa

apar întreprinderile mecanice: mori la Bucureşti şi Iaşi (1846,

1848), întreprinderi de alcool şi bere, postav, chibrituri, lumânări,

sticlă, cărămizi, silitră. Au fost fără viaţă, procesul se va relua, e

dinamic.

Comerţul.

Legat de celelalte dezvoltări, comerţul intern şi extern se

dezvoltă şi modernizează. Ţăranii (liberi şi dependenţi) sunt

antrenaţi în producţia de schimb, îşi vând produsele în oraşe.

Proprietarii mari (între care burghezii boieriţi) folosesc toate

mijloacele pentru a obţine surplusul pentru piaţă, se generalizează

arendăşia. Sunt negustori profesionişti, ce fac negoţ organizat.

Mihai Racoviţan

26

Numărul lor şi al meşteşugarilor, în Principate şi Transilvania, era

considerabil; legăturile economice între cele trei ţări sunt atât de

intense încât piaţa naţională devine o realitate.

În Transilvania, negustorii români, ca şi naţiunea, au fost

defavorizaţi. Totuşi, negustorii români braşoveni au dominat

comerţul cu Principatele, aveau un volum de afaceri pentru care

plăteau taxe înzecite în comparaţie cu negustorii saşi. Casele de

comerţ - fraţii Orghidan din Braşov şi C-tin Hagi Pop din Sibiu,

aveau strânse legături cu Principatele, Balcanii, Europa.

Desfiinţarea vămii între Moldova şi Ţara Românească, la 1

ianuarie 1848, e rezultatul creării pieţei naţionale unice. Târgurile

săptămânale, bâlciurile, iarmaroacele - în care erau interesate

toate categoriile sociale - au rol în dezvoltarea pieţei interne.

Îndeosebi după 1829 multe vase străine încarcă şi descarcă

mărfuri în porturile Dunării (Galaţi, Brăila). Se perfecţionează

căile şi mijloacele de transport. În 1845 în Ţara Românească se

votează legea drumurilor, în 1847 exista o direcţie a lucrărilor

publice, cu o secţie inginerească ce se va transforma în secţia

podurilor şi a drumurilor.

Sunt preocupări insistente de întărire a legăturilor între

Principate şi Transilvania. În Principate se organizează serviciul

poştal, se caută soluţii pentru navigabilitatea Siretului, Prutului, se

construiesc multe poduri, 775 km. de drumuri, din care o parte

şoseluite (între 1835-1853), sunt proiecte de căi ferate. Aşişderea

în Transilvania, plus curse rapide de călători cu Pesta şi Viena. În

regiunile miniere porţiuni de căi ferate se construiesc în deceniile

4 şi 5 la Săcărâmb, Ocna Mureş, Reşiţa. În 1847 Bariţiu şi Anton

Kurz propun o cale ferată Timişoara-Braşov-Predeal-porturile

dunărene.

Finanţele.

În acest domeniu, în Principate până la Regulamentele

Organice arbitrariul şi abuzul constituiau legea. Boierii şi

mănăstirile se bucurau, în virtutea privilegiilor feudale, de

Mihai Racoviţan

27

serviciile gratuite ale scutelnicilor, posluşnicilor, breslaşilor,

slugilor - scutiţi de bir către Vistierie. Aici sunt evaziunile fiscale,

în schimb cresc sarcinile marii mase de contribuabili. Lipsa

contabilităţii riguroase, confundarea Vistieriei statului cu casa

particulară a domnului creau abuzuri, haos, nesiguranţă.

Regulamentele Organice modernizează clar sistemul financiar.

Deşi boierii sunt în continuare scutiţi de impozite şi sunt

menţinute practici feudale în sistemul de percepere (răspundere

solidară), transformările impun noul: bugetul, verificat de

Obştescul Control (o Curte de conturi); pe baza recensămintelor

(la 7 ani) sunt fixate impozitele: capitaţia (30 lei/an) şi dajdia

(pentru mazili, ruptaşi), negustorii şi meseriaşii plăteau patenta

(dare fixă după cele trei trepte), impozitele indirecte sunt

desfiinţate.

Dependenţa faţă de Turcia, inexistenţa monedei proprii - leul

era doar monedă de calcul, circulaţia multelor monede cu valoare

diferită, fac dovada că modernizarea e incompatibilă cu dominaţia

străină. În Transilvania circulau: florinul, souverain-ul de aur,

galbenul imperial, talerul, monede ce erau în uz în Ţara

Românească şi Moldova. Capitalurile realizate nu erau investite în

ţară.

Oraşele. Creşte numărul oraşelor şi târgurilor, se separă mai

accentuat de agricultură, diferenţiere socială. Rol economic,

administrativ, cultural, sunt în fruntea luptei pentru progres. În

Moldova, catagrafia din 1832 indică 22 de oraşe şi 18 târguri, în

1850 sunt 50 de târguri. Iaşul are 48.314 locuitori în 1832, 68.655

în 1845. În Ţara Românească, în 1831 erau 37 oraşe şi târguri:

Bucureşti 50.350 locuitori, Ploieşti 15.895, Craiova 11.885. În

Transilvania, în 1786 erau 3 oraşe cu peste 10.000 locuitori (Cluj,

Braşov, Sibiu), în 1846, 6 oraşe cu peste 20.000 de locuitori

(aceleaşi, plus Oradea, Arad). În Transilvania creşterea populaţiei

e mai lentă, exclusivismul naţiunilor privilegiate. În Principate

populaţia creşte continuu prin stabilirea ţăranilor, deşi erau

Mihai Racoviţan

28

restricţii. La mijlocul secolului XIX negustorii şi meseriaşii

reprezentau peste 50% din locuitori. Regulamentele Organice

introduc norme moderne de organizare: apar eforiile orăşeneşti în

reşedinţele de ţinuturi. Se introduc norme moderne de convieţuire,

măsuri edilitare; se întăreşte securitatea cetăţenilor, apărarea

sănătăţii, lucrări de sistematizare, spaţii de agrement (Copou,

Cişmigiu), se pavează şi iluminează străzi, canalizare, aducţiunea

apei. Se modernizează porturile Brăila, Galaţi; Clujul şi Braşovul

fac mari progrese în urbanistică. Oraşele sunt şi centre de formare

a spiritului public, a conştiinţei naţionale cărora le dau expresie

şcoala şi presa. Sunt scena pe care se înfruntă lumea nouă şi cea

veche, sunt dovada orientării ireversibile a societăţii româneşti

spre nou.

Viaţa politică. Mişcarea naţională.

Domniile pământene. Înfrântă revoluţia lui Tudor, ocupaţia

turcă a fost dură şi costisitoare, participanţii la revoluţie sunt

urmăriţi. Cedând presiunilor Marilor Puteri şi ale boierilor, turcii

restaurează domniile pământene: la 1 iulie 1822 sunt numiţi

domni Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova, Grigore Dimitrie Ghica

în Ţara Românească. Domnii au fost animaţi de bune intenţii, au

încercat reforme, fiind confruntaţi însă cu opoziţia boierilor din

exil, sprijiniţi de Rusia.

Era o contradicţie între nevoia acută de transformare a

societăţii şi neputinţa de a adopta măsuri radicale (în

administraţie, instituţii noi, stăvilirea corupţiei ş.a.) capabile să

depăşească limitele juridice şi politice ale Principatelor, să

înlesnească modernizarea structurilor şi accesul la o mai largă

autonomie. Rămân în istorie prin creşterea fiscalităţii.

Pe terenul luptei politice şi al ideilor, consecinţele revoluţiei

din 1821 sunt mari, se formează generaţia de la 1848. Lupta

politică naţională se manifestă prin cereri, memorii, proiecte de

reformă ale boierilor, ce amplifică programul de la 1821. Multe la

număr (75 de proiecte în 1821-1822, 28 de documente între 1823-

Mihai Racoviţan

29

1826), adresate Rusiei sau Turciei, ele sunt programe politice de

reorganizare a societăţii româneşti în acord cu mersul vremii.

Revendicările cuprind: întărirea autonomiei Principatelor, crearea

condiţiilor pentru o dezvoltare politică şi economică modernă,

prin: domnie pământeană, revenirea raialelor şi graniţă pe talvegul

Dunării, circulaţia vaselor româneşti, libertatea comerţului,

dezvoltarea industriei autohtone, secularizarea averilor

mănăstireşti, şcoli româneşti, armată naţională, reformă

administrativă.

Cerând reforme înnoitoare, marii boieri doresc puterea în

exclusivitate, boierii mijlocii şi mici cer drepturi egale cu cei

mari. Toţi sunt pentru menţinerea privilegiilor, nu susţin

desfiinţarea robiei şi eliberarea clăcaşilor, condamnă aspru

regimul fanariot. Pentru Moldova reţinem constituţia cărvunarilor,

probabil opera lui Ionică Tăutul, expresie a ideilor liberale; în

Ţara Românească constatăm idei avansate în opera şi activitatea

lui Eufrosin Poteca, Barbu Paris Mumuleanu, Dinicu Golescu ş.a.

Convenţia de la Akkerman (1826) încheiată între Rusia şi

Turcia, consacră triumful marilor boieri, ce se întorc din exilul de

la 1821.

Transilvania. În sistemul centralizat introdus de cancelarul

austriac Metternich după 1815 (Dieta Transilvaniei nu s-a întrunit

între 1811-1834) nobilimea avansează proiecte de reformă vizând:

răscumpărarea obligaţiilor feudale şi a pământului de către ţărani,

dreptul lor de proprietate, accesul la învăţătură, egalitatea în faţa

legii, la ocuparea funcţiilor, renunţarea la unele privilegii

nobiliare (reprezentantul e baronul N. Wesselényi ). Era vorba în

fond de găsirea de soluţii pentru menţinerea structurii vechi şi a

dominaţiei nobilimii, reformele fiind condiţionate de adoptarea

limbii şi naţionalităţii maghiare. Se militează pentru constituirea

naţiunii unice maghiare, unirea Transilvaniei cu Ungaria va

garanta realizarea reformelor, cu condiţia menţinerii puterii

nobilimii. Viena a intuit tendinţa nobilimii de a desprinde

Mihai Racoviţan

30

Transilvania de Austria, iar Metternich, urmărind menţinerea

unităţii imperiului, a oferit reforme de la centru pentru popoarele

din monarhie, de natură culturală şi economică. Reformismul

nobiliar a fost un eşec, singura cale de reformare a societăţii se va

dovedi revoluţia.

Perioada regulamentară.

Războiul ruso-turc din 1828, încheiat prin Tratatul de la

Adrianopol (1829) a pus capăt domniilor pământene. Tratatul

avea un act special privind viitoarea organizare a Principatelor.

Au fost menţinute sub ocupaţie militară rusă (guvernatori

generalii Pahlen, Jeltuhin şi Pavel Kisselev) până în 1834.

Guvernator din nov. 1829, P. Kisselev era pentru anexarea

Principatelor de către Rusia, pregătind terenul, iar o ocupaţie

îndelungată trebuia să pregătească Europa. Rusiei însă îi convenea

un Imperiu Otoman slab, ceea ce îi permitea amestec şi influenţă,

preferabile unor state independente în zona Balcanilor. Oficial,

Rusia a devenit protectoarea Principatelor. Şi totuşi, măsurile

administrative ale lui Kisselev, competente, se înscriu pe linia

progresului. R.O. (Regulamentele Organice) trebuiau să creeze

structuri moderne, în raport cu spiritul veacului (cerinţele

revoluţiei din 1821). Erau însă limitate, păstrau privilegiile

boierilor şi erau în acord cu obiectivele politice ale Rusiei. Au

creat o contradicţie majoră, toată perioada de până la 1848

însemnând o luptă între vechi şi nou.

R.O. au creat instituţii şi au pus în aplicare norme ce

favorizau în perspectivă Unirea Principatelor şi un climat propice

pentru dezvoltarea noului. Au legiferat principiul separării

puterilor în stat: puterea legislativă o avea Adunarea Obştească,

puterea executivă o deţinea domnul şi un sfat administrativ

(guvern din 6 boieri), sistemul judecătoresc a fost organizat pe

baze moderne, se recunoştea autoritatea lucrului judecat. În

administraţie au fost create departamente, servicii publice

specializate. Sunt menţinute privilegiile (scutirea boierilor de

Mihai Racoviţan

31

impozite), sistemul de încasare a dărilor (răspundere solidară),

modernizează finanţele, fixează capitaţia, instituie bugetul

statului, desfiinţează vămile interne, organizează meseriile,

reglementează comerţul, industria, exploatarea bogăţiilor naturale,

preocupări pentru dezvoltarea căilor de comunicaţie, a pieţei

interne, modernizare urbană, înfiinţează miliţia (armata)

naţională. Prin noul regim boierii (îndeosebi cei mari) îşi întăresc

puterea politică şi economică, aleg domnii, sunt aleşi în Obişnuita

Adunare Obştească. Deveniţi proprietari absoluţi pe o parte a

moşiei, participând la schimbul pe piaţa internă şi externă, reduc

loturile ţăranilor, le sporesc obligaţiile prin nart şi învoieli, încât

în loc de cele 12 zile de clacă fixate pe an, sunt în realitate 56 în

Ţara Românească şi 84 zile în Moldova şi chiar mai multe.

Statutul Principatelor nu e precizat: autonomie, suveranitate,

protectorat, ingerinţa Rusiei (prin consuli) e fără limite.

Regulamentele Organice au creat o mare contradicţie între

nevoia de progres, unitate şi independenţă politică şi limitele în

care aceste obiective puteau fi înfăptuite - un compromis. De aici,

mari ciocniri pe plan social, economic şi politic între forţele

progresiste şi cele conservatoare, o luptă între vechi şi nou.

Societatea se îndrepta spre revoluţie.

Regulamentele au fost încălcate de la început; după

retragerea ocupaţiei ruse (6 ani grei), domnii au fost numiţi, nu

aleşi (în 1834).

Alex. Ghica (1834-1842) în Ţara Românească a colaborat

bine cu Adunarea obştească în legislaţia sanitară, măsuri edilitare,

organizarea transportului, măsurarea cadastrală a moşiilor, a

revizuit condica civilă şi de procedură civilă şi criminală, adoptă

condica comercială, uniformizează procedura în tribunale, aduce

corective relaţiilor agrare.

Conflictul lui cu Adunarea s-a adâncit pe tema articolului

adiţional. Ghica a vrut să întocmească un cod de legi unitar,

reprezentantul Rusiei a insistat asupra prevederii ca orice

Mihai Racoviţan

32

modificare a Regulamentului Organic să se facă doar cu

aprobarea Turciei şi Rusiei. Adunarea a respins articolul propus

(dând dovadă de spirit naţional), I. Câmpineanu şi-a dat demisia.

În final a fost votat "în silă" sub presiune. Partida naţională, în

opoziţie cu Al. Ghica, oferă tronul domnului Moldovei, Mihail

Sturdza, soluţie menită să ducă la unire. Prin firman, la 7 oct.

1842 Al. Ghica e depus. A fost ales Gh. Bibescu (1842-1848).

Încearcă să introducă legalitatea între moşieri şi ţărani. Adunarea

e receptivă la măsurile de dezvoltare internă, dar intransigentă în

apărarea intereselor naţionale (contra imixtiunii ruse). Bibescu o

suspendă, guvernează prin decrete. Încheie convenţii vamale cu

Moldova şi continuă tratativele ce vor duce la desfiinţarea vămii

între cele două ţări. A contribuit la progresul ţării prin măsuri

financiare şi judecătoreşti, eliberarea robilor ţigani ai statului,

controlul veniturilor bisericilor şi ale mănăstirilor închinate,

sprijină şcoala. Se pare că în preajma revoluţiei partida naţională

i-a oferit tronul viitorului regat daco-român, pentru că s-a situat pe

terenul interesului naţional. Sub presiune populară a semnat

programul revoluţiei, evenimentele însă l-au depăşit şi a părăsit

ţara.

Mihail Sturdza (1834-1849). Domnul Moldovei e omul

epocii sale. Gospodar, fin intelectual, simţ politic, dar cu lipsă de

scrupule, poftă nemăsurată de avere, întreţine venalitatea şi

suspiciunea. Iniţiază o legislaţie pentru dezvoltarea societăţii.

Opoziţia n-a putut intra în Adunare, astfel conlucrarea lui cu

legislativul a fost eficace. A dat o nouă organizare administrativă,

dă atenţie dezvoltării comerţului şi comunicaţiilor, organizează

viaţa oraşelor (Galaţi devine porto-franco), înfiinţează eforiile,

bugetele oraşelor, sistematizare, salubritate, aprovizionare,

aducţiunea apei, organizarea breslelor - măsuri notabile pe linia

adaptării societăţii la nevoile dezvoltării istorice. Are preocupări

în a-i ocroti pe ţărani şi de-ai asigura cu venit prin lege.

Dezrobeşte robii statului şi ai clerului, dezvoltă învăţământul,

Mihai Racoviţan

33

modernizează justiţia: tipăreşte condica criminală, urgentează

procedura, independenţa justiţiei, asimilează funcţiile

administrative cu rangurile boiereşti, desfiinţarea vămii cu Ţara

Românească. Înfăptuirile epocii regulamentare în Moldova sunt

mai eficiente. Întreţine contacte cu puterile occidentale, nu poate

însă înlătura ingerinţele Rusiei. Boieri mari, mijlocii şi mici,

tineretul studios îndeosebi i-au făcut opoziţie legală, denunţând

viciile guvernării.

Perioada regulamentară, deşi a întărit robia clăcii (în formă

nouă) a instituit controlul puterii protectoare, Rusia, asupra vieţii

interne, a constituit o perioadă de progres economic, de prefaceri

sociale, în care s-a întărit conştiinţa naţională, s-a definit mai

limpede personalitatea naţiunii române. Revoluţia de la 1848 e

rezultanta acestor eforturi generale de creare a unui stat modern,

unit şi independent.

Transilvania în perioada reformismului nobiliar.

În deceniul patru opoziţia între nobilime şi Viena se ascute,

creşte lupta socială a ţăranilor, acţiunile politice naţionale

româneşti nu depăşesc cadrele oficiale, însă obiectivele se lărgesc,

sunt mai îndrăzneţe.

Dieta din 1834 reliefează contradicţiile, nobilimea

transilvană, profitând de criza sistemului absolutist, consideră că

poate trece la programul său reformist (preconizat în deceniul

trei), nu însă fără a-şi asigura privilegiile. Disensiunile duc la

suspendarea Dietei, e introdusă în Transilvania guvernarea

militară, cu arhiducele Ferdinand d‟Este; soluţia nu merge cu

dificultăţile imperiului, aşa că Dieta e din nou convocată, în 1837

(acum la Sibiu), nu soluţionează conflictul. Mişcarea naţională

românească se foloseşte de conflictul nobilime-Viena, de tendinţa

ambelor părţi de a-i atrage pe români.

Memoriul episcopilor V. Moga şi I. Lemény înaintat curţii în

17 aprilie 1834 reia cererile din Supplex-urile anterioare, cu

aceleaşi argumente. În Memoriul din 1837, V. Moga renunţă la

Mihai Racoviţan

34

revendicările generale, imposibil de realizat în condiţiile date, în

favoarea altora mai restrânse, dar mai concrete. Acum se ridică

noua generaţie politică ce-şi inaugurează prezenţa prin apariţia

Gazetei de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură

(1838). Linia politică a noii generaţii se afirmă cu prilejul Dietei

din 1841-1843 în legătură cu problema limbii oficiale. Bariţiu e

pentru convocarea unei Adunări naţionale a românilor ce să

protesteze împotriva "sentinţei de nimicire a naţionalităţii

române"; Bărnuţiu în faţa Consistoriului din Blaj susţine că e

"tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă"; Protestul lui T. Cipariu

din 1842, în numele naţiunii române, declară că nici în vecii

vecilor naţiunea română nu va putea fi obligată să-şi piardă limba

şi datinile. Dieta din 1846-1847 reliefează şi mai viu incapacitatea

nobilimii de a promova reforme în consonanţă cu spiritul vremii.

Votarea legii urbariale consacra spolierea ţărănimii prin aplicarea

dispoziţiilor Conscripţiei czyrakiene din 1820-1821 în care sesiile

nu erau cuprinse în dimensiunea lor reală - eşecul reformismului

nobiliar. Lărgirea acţiunilor revendicative româneşti, contopirea

celor două planuri de luptă (intelectuali şi popor) integrarea

mişcării în cuprinsul larg, românesc al mişcării naţionale, vor

pregăti condiţiile şi spiritul în care se va desfăşura Revoluţia de la

1848.

Frământări sociale, acţiuni politice şi revoluţionare

anterioare Revoluţiei de la 1848.

O acută tensiune socială datorată sporirii obligaţiilor în

muncă ce însoţea transformarea marilor moşii în întreprinderi

producătoare pentru piaţă. În Apuseni mişcări ale moţilor,

sprijiniţi de Ecaterina Varga, produc teamă. Desfiinţarea clăcii în

Principate, a iobăgiei în Transilvania devine obiectivul esenţial al

luptei pentru progres. Bălcescu, în Despre starea soţială a

muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri

dă expresia înaltă a acestei necesităţi sociale. În ideologia

generaţiei de la 1848, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor - prin

Mihai Racoviţan

35

semnificaţia ei triplă - economică, socială şi naţională - redând pe

ţăran patriei, e soluţia unică pentru constituirea României libere şi

moderne. În Transilvania lozinca generală era "Desfiinţarea

robotelor fără despăgubire sau moarte". Lupta ţăranilor pentru

pământ şi libertate se îmbină cu lupta orăşenilor contra

privilegiilor boierilor, pentru eliberarea vetrei târgurilor, pentru un

regim de libertate şi securitate Socialul a constituit substanţa

luptei naţionale. Românii subliniază valoarea problemei româneşti

pentru Europa. Cărţile lui Felix Colson, a lui Vaillant, La

Roumanie (1845-1846), ziarul La Reforme vorbesc despre

drepturile românilor, despre tendinţa lor de a forma un regat liber

sau o confederaţie dunăreană! Ideea forţă a generaţiei paşoptiste -

reconstituirea Daciei - e dovedită de acţiunile politice şi culturale

- Magazin istoric pentru Dacia, Dacia literară. Uneori lupta

naţională pune în plan secund pe cea socială. Mişcarea politică e

unitară, existând o piaţă unică, ideologie naţională comună, ce

dau expresie aceleiaşi conştiinţe româneşti. Intelectualii ardeleni

merg la Iaşi şi Bucureşti, Şcolile Sf. Sava şi Academia Mihăileană

sunt tribune de promovare a spiritului naţional. În Banat (1834-

1835) o mişcare conspirativă (inspirator polonul Adolf David),

implicându-i pe Z. Carcalechi, D. Bojincă, I.H. Rădulescu, viza

crearea unei republici române unite. Partida naţională din Ţara

Românească în 1838 emană două acte importante: Act de unire şi

independenţă, Osăbitul act de numire a suveranului românilor -

ce cuprindea un proiect de constituţie. Acţiuni concrete:

demersuri pe lângă domnul Moldovei, turneul la Constantinopol,

Paris, Londra al lui I. Câmpineanu pentru a obţine sprijin pentru

români. Mişcarea revoluţionară din 1840 condusă de D. Filipescu,

alături de el fiind D. Macedonschi, J.A. Vaillant, E. Murgu,

Bălcescu; programul era: desfiinţarea proprietăţii feudale, a clăcii,

într-un stat democrat. Conducătorii au fost arestaţi. În Moldova, o

Conjuraţie confederativă, a lui Leonte Radu, descoperită în 1839,

urmărea o confederaţie a Principatelor cu Serbia. Contactele

Mihai Racoviţan

36

revoluţionare se amplifică în urma constituirii "Frăţiei" (1843),

activa la adăpostul Societăţii literare(1845) - interromânească.

Contacte între Bălcescu, Murgu, Bariţiu. Moşia Mânjina a lui C.

Negri e un centru revoluţionar. Programul revoluţionar e reliefat

de Bălcescu la Paris (1 ianuarie 1847) în cuvântarea ţinută la

Societatea studenţilor români din Paris (filială a Frăţiei). Lozinca:

"Patrie, Frăţie, Libertate".

Dezvoltarea culturii şi ideologiei naţionale (1821-1848).

Este naţională, românească (nu provincială), serveşte

interesul naţional. Se afirmă învăţământul românesc, istoria

naţională, teatrul, presa. Este promovat spiritul laic, sunt asimilate

valorile europene. Cărturarii sunt şi oameni politici. În epocă,

iluminismul târziu se interferează cu romantismul sub semnul

căruia se dezvoltă literatura şi istoria naţională. Influenţa franceză

rămâne dominantă, latinitatea justifică orientarea spre Occident,

în opunere cu despotismul răsăritean Turcia, Rusia.

Şcoala trebuia să fie un instrument de propagare a limbii şi

culturii, de educaţie naţională. Înlăturat regimul fanariot, se

creează condiţiile pentru dezvoltarea învăţământului românesc.

Până la 1828 singura şcoală românească era la Sf. Sava, din 1828

şi gimnaziul Vasilian (Iaşi), remarcabilă fiind activitatea lui Gh.

Asachi (Moldova), Petrache Poenaru şi I.H. Rădulescu (Ţara

Românească), a profesorilor ardeleni stabiliţi în Principate: A.

Florian, I. Maiorescu, A.T.Laurian. Sub regimul regulamentar

învăţământul e organizat pe baze unitare. Şcoli în capitale de

judeţ, lărgirea reţelei de şcoli la sate. Colegiile de la Sf. Sava

(Bucureşti), Craiova, Academia Mihăileană (din 1834), unde se

făcea un învăţământ serios, au ca profesori pe Kogălniceanu

(Iaşi), A. Florian (istorie), I. Ghica (economie), E. Murgu

(filozofie), Iacob Cihac (ştiinţele naturii).

Mihai Racoviţan

37

În Transilvania şi Banat şcoala este factorul principal de

cultivare a limbii, având un rol important în formarea conştiinţei

naţionale. Alarmaţi de proiectul maghiarizare (1842), românii îşi

dezvoltă calitativ şcolile confesionale, o adevărată reţea în

teritoriile grănicereşti, în Banat, în Vest - mai ales, apoi

gimnaziile din Blaj, Beiuş, câteva şcoli normale. Sporeşte

tipărirea şi circulaţia cărţii, contact cu Occidentul. Se înfiinţează

Societatea literară (Bucureşti, 1827, din iniţiativa lui Dinicu

Golescu şi I. H. Rădulescu), Asociaţia literară a României (Iancu

Văcărescu - preşedinte). Gustul artistic: Societatea filarmonică

(1833) îşi propune crearea unui teatru naţional; Conservatorul

filarmonic din Iaşi (1837); în Transilvania societăţile şi cabinetele

de lectură, casinele (cea din Braşov) cu preocupări politice.

Presa serveşte noii orientări a societăţii, furnizând informaţii

din varii domenii, promovează interesele româneşti (are un mediu

receptiv, se lărgeşte ştiinţa de carte). Titluri sugestive: Albina

românească (Gh. Asachi, Iaşi), Curierul românesc (I. H.

Rădulescu), România (A. Florian, Gh. Hill, Bucureşti, 1838);

Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură

(G. Bariţ, Braşov, 1838), Biblioteca românească (Z.Carcalechi),

Organul luminării (Organul naţional în 1848, T.Cipariu, Blaj).

Dacia literară (Kogălniceanu, Iaşi, 1840), Propăşirea ridică

cultura naţională, iar Magazin istoric pentru Dacia (Bălcescu,

Laurian, Bucureşti, 1845 - 1847), Arhiva românescă (Mihail Ko-

gălniceanu) reliefează rolul istoriei de dinamizator al conştiinţei şi

energiilor româneşti. Ele circulă peste ambii versanţi ai

Carpaţilor. Contribuie şi la răspândirea ideilor ştiinţifice, legate de

dezvoltarea economică. Cursul de economie al lui I. Ghica,

lucrările lui I. Ionescu de la Brad de industrie şi agricultură (plus

ferma model experimentată), lucrările de economie agrară ale lui

Bariţ. Societatea de medici şi naturalişti (Iaşi) - cercetări pentru

valorificarea resurselor minerale şi de medicină, Bălcescu şi

Kogălniceanu pun baze ştiinţifice istoriei. Bălcescu, în Despre

Mihai Racoviţan

38

starea soţială a muncitorilor plugari ridică o problemă

economică şi politică fundamentală. Kogălniceanu, Histoire de la

Valachie, de la Moldavie et des Valaques trandanubiens (1838)

face o pledoarie pentru unitate, iar A.Florian în Scurtă istorie a

Ţării Româneşti, consacră 200 de pagini lui Mihai Viteazul,

amplificat de Bălcescu. Pentru a stimula modernizarea, apar

descrieri de călătorii: D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele

(1826), I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (publicat

integral în 1863).

Se confirmă lucrarea Şcolii Ardelene de dezvoltare a limbii,

eliminându-se exagerările latiniste, se probează capacitatea limbii

române de a exprima şi promova valorile naţionale, de a le înscrie

în circuitul universal. H. Rădulescu, Gramatica românească

(1828), AT. Laurian, Tentamen Criticum (1846) - demonstrează

valenţele multiple ale limbii române.

Cartea ştiinţifică începe să devină un bun de circulaţie. Dr.

C. Vârnav redactează periodicul Povăţuitorul sănătăţii şi al

economiei (1844) - pune bazele terminologiei medicale. În Ţara

Românească, dr. N. Creţulescu, e autor al unui Manual de

anatomie (1843).

Literatura promovează specificul naţional, caută să-şi

afirme personalitatea proprie şi integrarea în cultura lumii

contemporane. Literatura şi cultura anterioare anului 1848 stau

sub semnul Daciei literare ce întemeiază o nouă direcţie -

paşoptismul. Scriitorii vremii aderă la ideologia revistei, realizând

curentul literar - romantismul, într-o variantă originală, ce se

impune ideologiei timpului. Asachi şi I.H. Rădulescu

concentrează în jurul lor mişcarea literară şi culturală. Poezia,

proza, drama istorică înregistrează succese prin V. Cârlova, Gr.

Alexandrescu, C. Negruzzi. Orientarea spre tradiţie, istorie şi

folclor reprezintă încrederea în virtuţile poporului.

Teatrul, muzica, artele plastice răspund aceloraşi

imperative naţionale, desigur încă nu cu maturitatea şi talentul

Mihai Racoviţan

39

corespunzătoare, dar completând profilul unei culturi naţionale în

dezvoltare şi afirmare. În domeniul teatrului reţinem creaţiile lui

Rădulescu, Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Kogălniceanu, în

pictură ale lui Lecca, Carol Pop de Szatmary, I. Negulici, Barbu

Iscovescu. În Transilvania, realizările sunt mai puţin

spectaculoase, datorită statutului naţiunii române, cunoaşte însă

răspândire teatrul, sunt elemente moderne în arhitectura oraşelor.

Cultura, prin tot ce a avut mai valoros, a fost un instrument

de întărire a conştiinţei naţionale, servind procesul de consolidare

a naţiunii române, peste graniţele vremurilor.

Mihai Racoviţan

40

BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Oţetea, Geneza Regulamentului Organic, în vol.

Scrieri istorice alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

2. România în relaţiile internaţionale 1699-1939 (coordonatori

L.Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Editura Junimea, Iaşi, 1980.

3. G. D. Iscru, Aspecte privind relaţiile de proprietate şi de

muncă în Ţările Române în perioada de trecere de la

feudalism la capitalism, Bucureşti, 1979.

4. Gh. Platon, Domeniul feudal în Moldova în preajma revoluţiei

de la 1848, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

5. Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960.

6. Şt. Imreh, Despre începuturile industriei capitaliste în

Transilvania.

7. Georgeta Penelea, Relaţiile economice dintre ţările române şi

Transilvania în epoca regulamentară (1829-1848), în vol.

Studii şi materiale de istorie modernă, vol.IV, Bucureşti,

1973.

8. Cornalia Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională

1834-1849, Bucureşti, 1967.

9. Paul Cornea, Originile romantismului românesc.

10. Cultură şi societate în epoca modernă (vol. îngrijit de N.

Bocşan, N. Edroiu, A. Răduţiu), Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1990.

Mihai Racoviţan

41

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848 - 1849

Condiţionări europene.

Fenomen european, Revoluţia de la 1848 e o continuare

superioară a celei din 1789 şi a fost urmarea dezvoltării societăţii

europene. În procesul evoluţiei capitaliste se formează multe din

naţiunile Europei, se întăresc mişcările naţionale, se pune

problema unificării statale, a înlăturării dominaţiei străine, a

libertăţii sociale şi naţionale. În epocă, ţările române se încadrează

în procesul general european, desigur şi cu particularităţile

economice, sociale, politice datorită cadrului diferit de dezvoltare,

a situaţiei specifice. Dezvoltarea capitalistă a uşurat încadrarea

ţărilor române în contextul european; în interior se strâng

legăturile dintre provincii, se constituie naţiunea română, unită

printr-o piaţă naţională, cu o bogată tradiţie istorică, sudată de o

conştiinţă naţională.

Astfel, Revoluţia Română de la 1848 a fost în general unitară;

rezultă din programul ei, din colaborarea conducătorilor, din

legătura dintre evenimentele revoluţionare. Fie spus acţiunea n-a

fost strâns unitară, n-a existat o deplină coordonare, programul

naţional nu a fost declarat pe faţă. Erau limitele impuse de

împrejurările internaţionale, de neputinţa realizărilor practice,

românii neputând să se opună şi suzeranităţii turceşti,

protectoratului rus, Austriei. În Principate se urmărea înlăturarea

protectoratului Rusiei înlocuit cu un regim de garanţie colectivă,

iar menţinerea suzeranităţii otomane era un sprijin indirect dat

românilor în cuprinsul general al păstrării integrităţii Turciei şi

status-quo-ului. Românii transilvăneni, ameninţaţi cu anexiunea

de către nobilimea ungară, au fost nevoiţi să colaboreze cu Viena,

dar în condiţiile în care în Imperiul habsburgic a fost adoptată

constituţia. Atitudinea revoluţiei românilor faţă de cele trei

imperii e diferenţiată, desfăşurarea ei trebuie apreciată şi în

legăturile avute de ea cu revoluţia europeană. Guvernul

Mihai Racoviţan

42

revoluţionar francez promite sprijin şi influenţarea conduitei

Turciei; Austria a manifestat o atitudine aparent favorabilă

românilor; consulul Prusiei s-a oferit ca intermediar între

revoluţionarii moldoveni şi Turcia; Ioan Maiorescu este

intermediarul revoluţiei din Ţara Românească şi Parlamentul de la

Frankfurt - germanii propunându-şi şi ei unitatea naţională.

Generată de cauze interne, revoluţia română e o parte a celei

europene, a trebuit să ţină cont de realităţile internaţionale.

Şi în ţările române, revoluţia e precedată de o stare de

efervescenţă revoluţionară, datorită crizei regimului feudal. În

Principate starea poporului e agravată de secetă, lăcuste,

epizootie, holeră. În Transilvania este agitat datorită legii

urbariale din 1847, mai importantă fiind lupta pentru apărarea

limbii şi naţionalităţii. Se adaugă veştile despre revoluţia

europeană; evenimentele de la Viena şi Pesta îi silesc pe români

să-şi definească programul politic. În martie 1848 la Bucureşti şi

Iaşi sunt dese întruniri politice cu participarea boierilor din

provincie ce discută evenimentele. Manifeste anonime cer

abolirea privilegiilor boiereşti, libertatea presei, gardă civică.

Broşura (radicală) Ce sunt meseriaşii (difuzată în Bucureşti),

susţinând că "meseriaşii"(toţi cei care nu erau boieri), reprezintă

"naţia întreagă", autorul cere egalitatea în drepturi, abolirea

cenzurii, impozit proporţional, gardă naţională, secularizarea

averilor mănăstireşti, desfiinţarea clăcii, împroprietărirea

ţăranilor. Regulamentul Organic era puternic atacat, se constituie

un prim comitet revoluţionar: C.A. Rosetti, fraţii Golescu, I.

Ghica, Ion Voinescu II. În Principate se dorea ca programele de

reforme să fie ratificate de domn, pentru a se consacra mişcarea

înnoitoare şi a se evita intervenţia externă. Lui Bibescu i s-ar fi

oferit tronul regatului, format din cele două ţări. Dar, la 16/28

martie vine nota cancelarului Rusiei, Nesselrode, prin care se

notifica faptul că ţarul nu admite slăbirea legăturilor Principatelor

Mihai Racoviţan

43

cu Turcia şi Rusia şi agitaţii revoluţionare la graniţele Rusiei;

evenimentele însă n-au putut fi oprite.

În manifestările din martie, românii din Transilvania au salutat

măsurile liberale, antifeudale ale Dietei ungare din Pojon -

drepturi constituţionale şi civile egale. Gazeta de Transilvania,

Organul luminării salută "progresul către libertate". La Cernăuţi,

în Bucovina, la 22 martie s-a hotărât constituirea unui Comitet de

acţiune (Eudoxiu, Georges şi Alex. Hurmuzaki, Anton Kral) şi

gărzile naţionale. Tot în martie încep frământările naţionale, când

se cristalizează ideile ungurilor de reconstituire a statului ungar

indivizibil, în vechile graniţe ale regatului feudal. Românii încep

să-şi precizeze un program propriu, legalizarea unirii

Transilvaniei cu Ungaria de o Dietă feudală şi fără garanţii pentru

naţionalităţi, fiind o primejdie. Programul românesc se

concretizează prin documente succesive elaborate de grupări sau

personalităţi: cel redactat la Pesta sub influenţa lui E. Murgu, al

canceliştilor de la Tg. Mureş (Papiu, Iancu), Proclamaţia lui Aron

Pumnul, mai ales Provocaţiunea lui Bărnuţiu ce respinge uniunea

cu Ungaria fără aprobarea naţiunii române legal recunoscută. Se

cere convocarea unei Adunări la Blaj, pentru 18/30 aprilie, pentru

ca naţiunea română să fie consultată. În aprilie mişcările populare

se accentuează datorită neaplicării legii agrare în Marele

Principat. Se extind mişcările din Apuseni, de pe Pământul

crăiesc, din Banat (E. Murgu era acuzat de unguri că vrea să-l

alipească Transilvaniei). La Braşov sunt reţinuţi 3 emisari din

Principate, ce au venit cu intenţia reconstituirii unui regat dacic.

În Transilvania, nobilii alarmaţi iau măsuri: sunt supravegheaţi

Ion Buteanu, A. Iancu, S. Balint, se înfiinţează "gărzi cetăţeneşti

maghiare", se solicită sprijinul trupelor austriece.

În Principate, membrii Societăţii studenţilor români din Paris

se întorc acasă, pentru a conduce Revoluţia.

Desfăşurarea revoluţiei

Mihai Racoviţan

44

Moldova. Adunarea de la Iaşi. 27 martie 1848. Revoluţia a

început înainte ca fruntaşii: V. Mălinescu, C. Negri, să revină din

Paris. Mihail Sturza, grăbit să rezolve criza revoluţionară, a

solicitat opoziţia: Alecsandri, Cuza, P. Cazimir, C. Rolla, care a

convocat o mare Adunare Populară la Iaşi, pe 27 martie, la hotelul

Petersburg; e începutul Revoluţiei române. Adunarea, constituită

în reprezentanţă naţională, participând peste 1.000 de

reprezentanţi din toate clasele, a condamnat regimul opresiv, a

alcătuit o comisie: fraţii Rosetti, Cuza, Alecsandri, C.Rolla, V.

Ghica, fraţii Moruzzi, pentru alcătuirea programului de

revendicări (în redactare rol a avut V. Alecsandri), anume Petiţia

proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei, în 35 de

puncte, moderate, urmărind un regim reprezentativ, capabil de

reforme. Primul punct afirma "sfânta păzire a Regulamentului"

pentru a nu irita Rusia. Se cere: libertatea persoanei, eliberarea

deţinuţilor politici, răspundere ministerială, reformă şcolară

naţională, desfiinţarea vămii la export pentru cereale, bancă

naţională, "grabnica îmbunătăţire a stării ţăranilor". Urmărea

desfiinţarea cenzurii, gardă naţională, o nouă Adunare -

reprezentativă. Era o linie tactică datorită ameninţării Rusiei -

deci legalism şi moderaţie. Sturdza respinge petiţia, arestează o

parte din conducătorii revoluţionari, introduce un regim de

teroare. Revoluţia nu mai poate fi oprită, o parte din revoluţionari

(inclusiv prin evadare) trec în Transilvania. Se elaborează planuri

comune pentru o acţiune militară concertată în Moldova, pentru

integrarea Revoluţiei române în cea central şi sud-est europeană,

la Iaşi opoziţia se reorganizează, acţionează în legătură cu

refugiaţii în Transilvania.

În Transilvania măsuri represive (nu se aplică principiile

revoluţiei din Viena şi Pesta, nici Constituţia promulgată de

împărat la 25 aprilie).

O primă Adunare la Blaj, cca. 4.000 de oameni, majoritatea

ţărani, în 18/30 aprilie, de "Duminica Tomii", n-a formulat un

Mihai Racoviţan

45

program, el urma să fie definit la Adunarea generală convocată

pentru 3/15 mai. Dar e importantă pentru că românii s-au convins

de forţa lor, au învins opoziţia autorităţilor. Ţăranii nu mai

îndeplinesc obligaţiile feudale, sunt mişcări ţărăneşti în jurul

Blajului, Clujului, Apuseni.

Adunarea Naţională din 3/15-5/17 mai 1848 a fost o

demonstraţie de forţă şi solidaritate românească - 40.000 de

participanţi. Au sosit fruntaşii stabiliţi în Ţara Românească: A.T.

Laurian, I. Maiorescu, A. Florian, C-tin Roman, cei din vest şi din

Banat, moldoveni: Al. Russo, I. Rosetti, N. Ionescu, Z.

Moldoveanu, munteanul Dimitrie Brătianu.

Adunarea Naţională a fost reprezentativă, discursul din 2 mai

al lui S. Bărnuţiu a alcătuit programul: pe prim plan e

recunoaşterea naţiunii române, ce-i permitea să preia controlul

asupra Transilvaniei. El cere libertatea şi independenţa naţiunii

române, ea nu va recunoaşte decât legile votate în dieta ţării, unde

va fi reprezentată "după dreptate şi cuviinţă".

Adunarea a votat 4 puncte: consacrarea pentru locul de

adunare a denumirii de Câmpia Libertăţii, fidelitatea naţiunii

române pentru împărat, proclamarea "naţiunii române ca naţiune

de sine stătătoare în Transilvania pe temeiul libertăţii egale",

depunerea jurământului de credinţă către împărat, patrie şi

naţiunea română. În 3/15mai e adoptat programul în 16 puncte -

Petiţiunea naţională: independenţa (politică) a naţiunii române,

autonomia celor două Biserici, desfiinţarea iobăgiei fără

despăgubire, libertatea industriei şi comerţului, desfiinţarea

breslelor, libertatea cuvântului, scrisului, tiparului, libertatea

personală şi a întrunirilor, gardă naţională, învăţământ românesc,

amânarea hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria până la

convocarea Adunării românilor. Programul trebuia sancţionat de

împărat, trebuiau menajate susceptibilităţile Austriei. Pe de altă

parte, mulţimile ar fi spus "Noi vrem să ne unim cu Ţara!".

Totodată, o Mare Adunare e în Banat şi un congres bisericesc.

Mihai Racoviţan

46

Revendicările sunt asemănătoare şi însuşite şi de românii din

Maramureş şi Crişana. În Bucovina are loc din iniţiativa

Comitetului de acţiune, la 8/20 mai, o Adunare populară sub

preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, elaborează un program,

dezvoltat în Petiţia ţării (iunie). Se cere: autonomia provinciei şi a

Bisericii ortodoxe, dietă reprezentativă, egalitate în faţa legii şi

confesională, desfiinţarea relaţiilor feudale, şcoli româneşti,

libertatea comerţului. Sub impresiile de la Blaj, revoluţionarii

moldoveni redactează un legământ la Braşov (12/24 mai) -

Prinţiipiile noastre pentru reformarea patriei, în 6 puncte:

întemeierea instituţiilor ţării pe principiile de egalitate, libertate şi

frăţietate, desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor fără

despăgubire, desfiinţarea beilicurilor, a lucrului la şosele şi a

tuturor îndatoririlor fără plată, unirea Moldovei şi Valahiei într-un

stat neatârnat românesc. Se limitau la unirea celor două

Principate, prevalându-se de formulările favorabile din

Regulamentele Organice. Proiecte ale Puterilor europene erau

pentru un stat tampon între Turcia, Rusia, Austria, ca mijloc de

soluţionare a problemei orientale, cu asigurarea integrităţii

Turciei.

Adunarea de la Blaj a impulsionat dezvoltarea revoluţiei

române. Legăturile revoluţionarilor se strâng, se fac proiecte

pentru generalizarea revoluţiei. Se sconta la început pe o

colaborare cu maghiarii şi pe dezvoltarea unei revoluţii generale

sprijinită pe o Austrie constituţională. Eşec, aşa că s-au orientat

spre coordonarea mişcării revoluţionare române. Înlăturarea lui

M. Sturdza trebuia să se facă printr-o acţiune din Ţara

Românească (sud), Bucovina (nord), din Transilvania. Pentru

aceasta mai mulţi moldoveni pleacă în Banat să ia legătura cu E.

Murgu, alţii în Bucovina unde era o organizaţie în legătură cu

Comitetul din Iaşi. Concomitent, trebuiau să se ridice ţăranii

moldoveni. Prin documente programatice se continua lămurirea

populaţiei din Moldova. Broşurile: În numele Moldovei, al

Mihai Racoviţan

47

omenirii şi a lui Dumnezeu (V. Alecsandri), Întâmplările din

Moldova în luna martie, Proclamaţia partidei naţionale din

Moldova - erau acte de acuzare a regimului regulamentar. Gazeta

Transilvaniei devine organul oficios al întregii revoluţii. Bariţiu

afirma că soarta revoluţiei se va decide în Bucureşti şi Iaşi, nu la

Cluj sau la Buda.

În Ţara Românească măsurile represive ale lui Gh. Bibescu nu

pun capăt tensiunii. În aprilie Comitetul revoluţionar din jurul

"Frăţiei" se lărgeşte cu fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu. E nevoia

unei pregătiri militare (pentru care sunt cooptaţi maiorul Cr. Tell

şi căpitanul Pleşoianu) a tratativelor cu Poarta, colaborarea cu

emigranţii poloni pentru a contracara Rusia, colaborarea cu

ardelenii şi bănăţenii, cu regimentele grănicereşti ale acestora.

Pregătirile se fac în comun cu românii din celelalte teritorii.

Pentru buna organizare, declanşarea este amânată. Informaţii

austriece spun că mişcarea are scopul: "un întreg neam românesc

într-un imperiu dacic". Bălcescu, A. G. Golescu şi C. A. Rosetti

sunt împuterniciţi cu organizarea, acţiunea să înceapă în mai

multe locuri, e redactat programul revoluţiei în 22 de puncte,

proclamaţia către popor. Programul: egalitate în drepturi, Adunare

reprezentativă a tuturor claselor, domn responsabil ales pe 5 ani,

responsabilitate ministerială, libertatea tiparului, secularizarea

averilor mănăstireşti, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor cu

despăgubire, emanciparea evreilor, drepturi politice pentru toţi

cetăţenii, convocarea unei Adunări Naţionale pentru a întemeia

Constituţia pe aceste principii. Nu pun deschis unitatea şi

independenţa pentru a evita o intervenţie străină. Revendicările

trebuiau legalizate prin semnarea de către domn şi Turcia, pe care

vor s-o atragă pentru a slăbi influenţa Rusiei. De aceea,

moderaţie. Revoluţia nu putea fi făcută fără boieri, contra lor,

expresie fiind art. 13: eliberarea şi împroprietărirea cu

despăgubire. Eşuată la Telega şi Ocnele Mari datorită măsurilor

domniei, revoluţia are succes în Oltenia, la Islaz în 9/21 iunie,

Mihai Racoviţan

48

unde se aflau: I.H. Rădulescu, Cr. Tell, Şt. Golescu. Se formează

un prim guvern provizoriu, e reeditat marşul spre Bucureşti, cu

Adunarea poporului. Ajung la Craiova, unde dejoacă un complot

al fratelui lui Bibescu. Izbucneşte revoluţia la Bucureşti în 11/23

iunie, Bibescu e nevoit să semneze programul revoluţiei, însă

speriat de plecarea consulului rus abdică şi pleacă. În 14/24 iunie,

guvernul din Bucureşti e completat cu cei veniţi: preşedinte

mitropolitul Neofit, I. H. Rădulescu, Şt. Golescu, Cr. Tell, Gh.

Magheru, Gh. Scurtu, col. I. Odobescu (şeful oastei), N. Golescu,

I. Câmpineanu, C. N. Filipescu, I. Voinescu II; Bălcescu, Al. G.

Golescu (Negru), Rosetti şi I.C. Brătianu - secretari de stat.

Prezenţa reacţionarilor Neofit şi Odobescu e o concesie pentru

recunoaşterea de către Rusia şi Turcia. La 15/27 iunie mulţimea

de pe Câmpia Filaret (de atunci Câmpia Libertăţii) sprijină

guvernul şi programul, jură pe Constituţie.

Presa revoluţionară e mai radicală, se pronunţă deschis pentru

unirea Principatelor, apărarea independenţei, a cuceririlor

revoluţionare, pentru eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor

(Pruncul român, Poporul suveran). Limitarea unirii la cele două

ţări nu înseamnă renunţarea la unirea integrală. Practic, guvernul

provizoriu aplică: egalitatea în drepturi, abolirea rangurilor

boiereşti, eliberarea deţinuţilor politici şi a robilor, steagul

tricolor, desfiinţarea cenzurii, organizarea gărzii naţionale şi a

armatei. Datorită divergenţelor nu e rezolvată problema ţăranilor.

Atitudinea conciliantă permite regruparea reacţiunii; la 19/31

arestează guvernul. Intervin bucureştenii, baricade, victime,

complotul e înfrânt. Din nou, datorită zvonurilor lansate de la

Mitropolie, că ruşii au intrat în ţară, la 28/29 iunie guvernul se

retrage la Rucăr. Din iniţiativa lui Neofit se formează o

Căimăcămie, regimul reacţionar e restabilit. Din nou bucureştenii

intervin, autorii sunt arestaţi, guvernul e restabilit. Pentru

adâncirea revoluţiei în masele de ţărani e constituit Corpul

comisarilor de propagandă (mulţi ardeleni). Campanie pentru

Mihai Racoviţan

49

alegerea Constituantei, ce să consacre cuceririle revoluţionare, să

traseze căile pentru crearea României moderne. Pentru a linişti

ţăranii, la 9/21 iulie e instituită Comisia proprietăţii - pentru a

stabili un compromis între boieri şi ţărani (reprezentaţi egal în

comisie, câte unu de judeţ) - vicepreşedinte fiind economistul şi

agronomul democrat I. Ionescu de Brad. A fost desfiinţată la 19

august, fără a rezolva problema. Dezbaterile comisiei sunt

transferate în presă. Paşoptiştii doreau să-l facă pe ţăran Om =

prin eliberare şi împroprietărire; Cetăţean = prin drepturi politice,

condiţie absolută pentru o Românie modernă.

Contacte cu Ardealul şi Moldova, diplomaţie pentru

recunoaşterea europeană. I. Ghica duce tratative cu turcii, D.

Brătianu cu revoluţionarii unguri, e înlocuit cu Al. G. Golescu

care trebuia să stabilească legături cu ardelenii, să ducă tratative

cu ţări din centrul şi vestul Europei, apoi e numit agent pe lângă

guvernul Franţei. I. Maiorescu e delegatul celor două Principate

pe lângă Parlamentul din Frankfurt. Se captează simpatia opiniei

publice eurupene prin apeluri, manifeste, articole. La 19/31 iulie

Rusia condamna revoluţia din Ţara Românească, acuza pe români

că vor un bloc naţional independent, incluzând şi teritoriile din

Austria şi Rusia - era pretextul intervenţiei, dar arată şi orientarea

panromânească a revoluţiilor române.

Evenimentele din Moldova şi Transilvania din vara 1848.

Înăbuşirea revoluţiei în Principate.

Deşi s-a manifestat mereu moderaţie, pentru evitarea

intervenţiei militare străine, pe măsură ce revoluţia română s-a

generalizat, latura naţională a devenit dominantă. Proclamaţia

partidei naţionale din Moldova e adresată tuturor românilor,

subliniind dreptul acestora "de a face îmbunătăţiri în ţara lor".

Fruntaşii revoluţionari puneau la cale unirea celor două

principate, se lucra la o Constituţie unică. Dovada e redactarea de

către Kogălniceanu, în august 1848, a documentului Dorinţele

partidei naţionale în Moldova (document neoficial, ca atare direct

Mihai Racoviţan

50

şi deschis). Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti era "cheia bolţii

fără de care întreg edificiul naţional s-ar prăbuşi" şi formulează

principiile statului român modern: autonomie deplină, egalitatea

drepturilor civile şi politice, Adunare obştească din reprezentanţi

ai tuturor stărilor (din rândul căreia va fi desemnat domnul),

responsabilitate ministerială, libertatea tiparului, libertate

individuală şi inviolabilitatea domiciliului, secularizarea averilor

mănăstireşti, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor, eliberarea şi

împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire. Ideile au fost dezvoltate

în cele 120 de articole ale Proiectului de Constituţie pentru

Moldova (redactat de Kogălniceanu). Grupul de la Cernăuţi al

revoluţionarilor ardeleni şi moldoveni a constituit aici "un congres

al intelectualilor români ce lucra la interesul naţional"

(Alecsandri, Russo, fraţii Hurmuzaki, Bariţ, A. Pumnul). Ocupaţia

rusă a Moldovei, definitivată după 18 iulie, determină mişcări,

întărirea caracterului naţional al revoluţiei: se intensifică

legăturile între cele trei ţări române, se fac planuri de rezistenţă

armată, se face apel la Europa. Cert este că revoluţia din Moldova

nu s-a încheiat după eşecul din martie, ea a continuat integrându-

se în fluxul general al revoluţiei române.

Împăratul Austriei, uzând de vechea metodă a Habsburgilor, a

sancţionat hotărârea Dietei maghiare de unire a Transilvaniei cu

Ungaria, fără a considera voinţa românilor. De fapt şi austriecii şi

ungurii erau conştienţi că revoluţia românilor le periclitează

amândurora interesele şi supremaţia. Voci săseşti progresiste (Şt.

L. Roth, Daniel Roth) se pronunţă pentru o colaborare între

români şi saşi.

După Adunarea de la Blaj, ţăranii nu mai aşteaptă dreptatea să

vină de sus. Masacrul de la Mihalţ (21 mai), împuşcarea a 12

ţărani români care au intrat în moşia nobilului, provoacă indignare

generală. Tergiversarea aplicării legii de desfiinţare a iobăgiei

accentuează lupta ţăranilor români şi maghiari; regimentele de

grăniceri români trec de partea revoluţiei; în Apuseni moţii se

Mihai Racoviţan

51

înarmează. La 19 iunie se publică legea desfiinţării iobăgiei, nu se

aplică însă datorită în principal rezistenţei nobilimii; conflictele

sociale se acutizează. În încercarea de înăbuşire a mişcărilor

ţărăneşti, ungurii au colaborat cu generalul comandant al trupelor

austriece din Transilvania, generalul baron A. Püchner. La Sibiu,

cu complicitate austriacă, au fost arestaţi în august A. T. Laurian

şi N. Bălăşescu (Bărnuţiu a fugit), membri ai Comitetului

permanent. Au fost eliberaţi de români şi duşi la Orlat unde la 10

sept. 1848 a avut loc o importantă Adunare condusă de Bărnuţiu

şi Laurian - ea pune problema înarmării poporului, singura cale

pentru libertate socială şi naţională.

Confruntat de la început cu pericolul intervenţiei străine,

guvernul Ţării Româneşti acţionează diplomatic pentru

recunoaşterea de către Turcia şi vestul Europei. Eşec. Anglia e

împotriva slăbirii legăturilor cu Turcia, căci ar fi întărit influenţa

Rusiei. Franţa renunţă la ajutorul promis iniţial. În iulie Rusia

ocupă Moldova, ameninţă cu intrarea în Ţara Românească. Sub

presiunea Rusiei, turcii trimit trupe la Giurgiu (19 iulie) şi pe

Suleiman Paşa pentru reinstalarea ordinii regulamentare. Convins

de aderenţa populaţiei la revoluţie, găseşte o soluţie: o locotenenţă

domnească: Heliade, Tell, N. Golescu înlocuia guvernul

provizoriu, din program sunt scoase revendicările importante şi

trimise spre aprobare sultanului. Suleiman e primit cu onoruri în

Bucureşti, consulii străini revin. La Constantinopol e trimisă o

delegaţie condusă de Bălcescu, ajunge la 10 august însă nu e

recunoscută şi primită. Rusia fiind nemulţumită, Turcia trimite un

nou comisar, pe Fuad Paşa, cu ordin de a intra în capitală şi de a

restabili vechea ordine. Populaţia se opune vehement, la 6

septembrie e arsă Arhondologia (condica rangurilor boiereşti) şi

Regulamentul Organic, peste 20.000 de oameni se opun intrării

turcilor în Bucureşti, la 13 septembrie, pe Dealul Spirii pompierii

căpitanului Zăgănescu se opun cu arma. Peste 200 de fruntaşi sunt

arestaţi, e citită proclamaţia prin care revoluţia e considerată

Mihai Racoviţan

52

"rebeliune izvorâtă din duhul comunismului", e restabilit

Regulamentul Organic. E sfârşitul revoluţiei. Armata populară

adunată la Râureni (Oltenia) sub comanda lui Magheru, urma să

se retragă în Transilvania, să lupte acolo alături de ardeleni - dar

intervenţia rusă (cu aprobarea Puterilor) face inutilă rezistenţa.

În Transilvania - tensiunile duc la o nouă Adunare naţională la

Blaj (3-16 septembrie). Ţăranii - peste 60.000 - vin înarmaţi, sunt

organizaţi militar de A. Iancu, Axente Sever, Iovian Brad.

Programului naţional i se aduc modificări. Se votează o nouă

rezoluţie, în care se protesteză contra "unirii" cu Ungaria, se cere

încetarea persecuţiilor şi terorismului, reînfiinţarea Dietei cu

deputaţii aleşi proporţional, Parlamentului din Viena i se trimite

un memoriu ce cere "în numele fraţilor din Principate" intrarea

românilor într-o Austrie transformată într-o "uniune liberă de

popoare", ca un prim pas spre un stat român. Austria retrage

concesiile făcute Ungariei şi începe Războiul civil, schimbându-

se atitudinea austriecilor faţă de români. Izolaţi politic după

înfrângerea revoluţiei în Principate, românii sunt nevoiţi să

colaboreze cu Habsburgii şi datorită modului în care nobilimea

ungară, guvernul liberal, constituţional austriac promite românilor

drepturi naţionale, aceştia se aliază cu o Austrie liberală şi

constituţională, nu cu regimul lui Metternich. Fără însă a părăsi

ideea unei colaborări cu maghiarii, secuii şi saşii, pe principii de

egalitate şi libertate.

După a treia Adunare de la Blaj, românii încep organizarea,

democrată, politică şi militară a Transilvaniei (fără a aştepta

acordul comandantului austriac): 15 prefecturi, fiecare cu câte o

legiune; comitetul naţional, recunoscut de austrieci doar ca un

Comitet de pacificaţiune, e un adevărat guvern românesc. Gărzile

maghiare sunt dezarmate. La fel în Banat, unde se organizează şi

administraţia românească. E o stare de tensiune între români şi

armata austriacă, fiind prezentaţi drept "urzitori ai regatului

dacic".

Mihai Racoviţan

53

Adunarea secuilor la Lutiţa (3-4 octombrie), înlătură vechea

administraţie civilă şi militară, trec de partea revoluţiei ungare.

Adunarea de la Sibiu, 28 decembrie, condusă de Şaguna,

definitivează programul revoluţiei, se caută colaborarea strânsă cu

toţi românii din Imperiul austriac (şi la sfatul lui Bălcescu). Petiţia

din 13/25 februarie 1849) cere "unirea tuturor românilor din

Imperiul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare". N-au

primit decât promisiuni.

Constituţia austriacă din 4 martie 1849 restabilea autonomia

Principatului Transilvaniei, admitea existenţa naţională a

românilor, dar Transilvania nu era recunoscută drept provincie

românescă. Între timp, armata ungară condusă de generalul polon

Iosif Bem înfrânge trupele austriece din Transilvania - la 13/25

decembrie cucerea Clujul, până în martie 1849 majoritatea

provinciei, fără Alba Iulia şi fără Munţii Apuseni ce rămân sub

stăpânirea românească condusă de A. Iancu. După cucerirea

Sibiului, membrii Comitetului permanent trec în Ţara

Românească. În aprilie 1849 Bem intră în Banat, unde din august-

octombrie românii alungaseră autorităţile locale ungare.

Bem a decretat amnistia, dar nemeşii introduc statariul,

reînfiinţează "tribunalele de sânge" (acţiune condusă de comisarul

L. Csány) căzându-le victime mii de români participanţi la

evenimente. La 11 mai 1849 e executat Şt. L. Roth. Apusenii

rezistă; după căderea Sibiului, se constituie un Consiliu de război,

ce preia conducerea luptei revoluţionare. Toate atacurile ungurilor

asupra Apusenilor sunt respinse. Devenind conducătorul politic şi

militar, după înlăturarea autorităţilor austriece, Iancu adoptă faţă

de guvernul ungar o politică indicată de împrejurările tragice

continuând rezistenţa (înfrângerea trupelor contelui Kemény

Farkas, Paul Vasváry etc.), acceptând şi tratative cu Kossuth (vezi

misiunea lui Dragoş şi intervenţia militară a lui Hatvany).

Contraofensiva trupelor austriece în Transilvania, concomitent

cu intrarea trupelor ruse solicitate de Habsburgi. În defensivă,

Mihai Racoviţan

54

ungurii acceptă propuneri de tratative şi colaborare formulate de

Bălcescu, Bolliac. Se semnează la 2/14 iulie 1849 proiectul de

pacificare la Seghedin şi tratatul pentru formarea unei legiuni

româneşti ce urma să lupte alături de unguri. Guvernul ungar

recunoştea românilor: folosirea limbii române în comitatele

majoritar româneşti, admiterea lor în administraţie, recunoaşterea

independenţei Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea robotelor şi a

celorlalte prestaţii feudale. N-a renunţat la "unirea" Transilvaniei

cu Ungaria. Iancu se angaja să nu atace trupele ungare, iar

Kossuth (devenit guvernatorul Ungariei) publica decretul de

încetare a luptelor româno-ungare; era prea târziu. La 1/13 august

1849 armata ungară capitula la Şiria. Românii sunt siliţi de

austrieci să dezarmeze. Conflictul între naţionalităţi a uşurat

înfrângerea revoluţiei.

Revoluţia a fost rezultatul procesului de dezvoltare a societăţii

româneşti. Revendicările programatice, participarea masivă a

poporului ce a legitimizat-o, i-a dat un puternic caracter

democratic. Problemele puse au fost extrem de importante:

eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea politică - de care

depindea crearea unui stat modern şi democrat.

Problema naţională a fost în prim plan, cu cele două

componente: unitatea şi independenţa. Unitatea de concepţie şi de

acţiune, cimentate în timpul revoluţiei, care au întărit conştiinţa

naţională - au fost bunul cel mai de preţ câştigat de români în

revoluţie. Împrejurările externe, situaţia geopolitică, revoluţia din

Austria, plus particularităţile datorate situaţiei juridice a

Transilvaniei şi Principatelor au impus anumite limite

programului, dar solidaritatea şi tendinţa de unire într-o nouă

Dacie au rămas înscrise în conştiinţa poporului. Forţele

revoluţionare, mature şi puternice, au putut înfrânge reacţiunea

internă, nu s-au putut însă împotrivi intervenţiei Austriei, Rusiei,

Turciei. A fost o experienţă, un îndreptar pentru viitor. Situaţia

ţărilor române a impus revoluţionarilor colaborarea cu boierii, ei

Mihai Racoviţan

55

apreciind corect condiţiile în care putea fi înfăptuit programul

social şi naţional de tranformare. Alianţa burghezo-moşierească,

sub care va sta istoria modernă a românilor, se realizase practic

înainte de revoluţie. Întreaga istorie modernă va sta sub semnul

înfăptuirii programului de la 1848.

Mihai Racoviţan

56

BIBLIOGRAFIE

1. Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I-

VI, Bucureşti, 1902-1906.

2. Documente privitoare la anul 1848 în Moldova, editat de D.

G. A. S., 1962.

3. Documente privind Revoluţia de la 1848 în ţările române. B.

Ţara Românească (12 martie 1848 - 21 aprilie 1850), Editura

Academiei, Bucureşti, 1983.

4. S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia

românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol. I-II, Sibiu,

1944, vol. III-IV, Cluj, 1946.

5. Documente privind revoluţia de la 1848 în ţările române. C.

Transilvania, vol. I- III, Bucureşti, 1977, 1979 (red. Şt. Pascu,

V. Cheresteşiu).

6. N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor. Idem,

Mişcarea românilor din Ardeal în 1848, în Opere, I ; ed. G.

Zane, Bucureşti, 1940.

7. C. Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii,

Bucureşti, 1983 (2 vol.).

8. G. Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei…, vol. II, Sibiu,

1890.

9. V. Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj, Bucureşti,

1966.

10. S. Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1967.

11. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti,

1968.

12. Nistor, Istoria Bucovinei;

13. Idem, Istoria Basarabiei.

14. L. Maior, 1848-1849. Români şi unguri, Bucureşti, 1998.

Mihai Racoviţan

57

CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA

STATULUI NAŢIONAL ROMÂN MODERN.

1849 - 1878

Europa e în plin proces de dezvoltare capitalistă. Situaţia

politică se caracterizează prin încercările de menţinere a

echilibrului de forţe, prin accentuarea conservatorismului. Rusia

îşi consolidează poziţiile, Austria, pentru a-şi salva imperiul,

recurge la neoabsolutism, continuă concurenţa cu Prusia în

Confederaţia germană. În Franţa, lovitura de stat a lui Ludovic

Bonaparte (dec.1851), spulberă speranţele în izbucnirea unei

revoluţii europene.

Războiul Crimeii modifică echilibrul, accentuează trăsătura

dominantă a epocii - lupta pentru construcţii statale proprii.

Înfrângerea Rusiei, slăbirea Turciei, izolarea Austriei deplasează

raportul de forţe spre puterile liberale. Franţa devine arbitrul

Europei, sprijină mişcările naţionale. Anglia e în ascendenţă în

disputa cu Rusia; Prusia şi Sardinia, care urmăreau constituirea

statelor naţionale proprii împotriva Austriei, se bazează pe Franţa,

intră în rândul Marilor Puteri. Războiul Crimeii a prăbuşit

sistemul Sfintei Alianţe. Problema românescă a jucat un rol în

noul echilibru european, consacrat de Tratatul de pace de la Paris

din 1856. Raportul de forţe nu a durat. Austria e înfrântă în 1859,

pierde o mare parte din posesiunile din Italia, e din nou înfrântă în

1866 fiind îndepărtată din confederaţia germană şi e nevoită să

recurgă la dualismul austro-ungar. Prusia, înfrângând Franţa în

1870, creează Imperiul german. Rusia, neutră, obţine anularea

clauzelor din Tratatul de la Paris (1856). În 1872 se constituie

Alianţa celor trei împăraţi (Alexandru II, Wilhelm I, Francisc

Iosif I), sporind puterea statelor conservatoare. Conflictul franco-

german şi anglo-rus se extinde şi în alte părţi ale lumii.

Diplomaţia Europei e dominată de cancelarul german Bismarck.

Reizbucneşte în 1875 criza "omului bolnav" al Europei - Turcia.

Mihai Racoviţan

58

Rusia, abilă, îi declară război ca mandatară a Marilor Puteri.

Tratatul de la Berlin (1878) a însemnat împărţirea prăzii între

Puteri, un nou echilibru european dominat de Germania. În

conjunctura creată, România şi-a dobândit independenţa de stat.

Dezvoltare economică şi socială.

Printr-o rapidă evoluţie, pornind de la 1848, s-a creat

România modernă, trecând prin sistemul de garanţie colectivă

(1856), unirea din 1859, regimul monarhiei constituţionale

(1866). Transilvania, după 1848, a cunoscut rigorile regimului

neoabsolutist, efervescenţa regimului liberal, apoi dualismul.

Societatea românească n-a avut răgaz să-şi desăvârşească

structurile moderne, creându-şi doar condiţiile printr-o legislaţie

reformatoare. A trecut prin stavile: 1848-1852 ocupaţie turcă (şi

rusă), 1853-1854 cea rusească, 1854-1857 austriacă. Domnia lui

Cuza s-a confruntat cu probleme grave, inclusiv financiare, apoi

imixtiunea continuă a Puterilor garante pe un teren politic încă

instabil. Societatea e însă în drum ireversibil spre modernizare.

Problema agrară. Relaţiile servile (menţinute după 1848)

sunt compromise, în acest sector economic predominant (ocupa

92% din populaţie, ce era în 1860 de cca. 2.200.000 de suflete).

Producţia creşte, exportul e rentabil pentru Europa. În Principate

rezerva moşierească se extinde, la fel arendăşia specializată.

Sporeşte creşterea animalelor, prelucrarea industrială a produselor

agricole. Preocupări pentru metode moderne: I. Ionescu de la

Brad, P. S. Aurelian. Şcoala de agricultură de la Pantelimon se

transformă în Şcoală generală de agricultură şi silvicultură (la

Herăstrău); Şcoala agricolă din Iaşi pregătea specialişti.

Agricultura e afectată de crizele din 1873 şi 1875. Problema

agrară a fost ridicată ca una fundamentală pentru viitorul ţării; în

rezolvarea ei s-au ciocnit interese puternice.

Aşezămintele agrare din 1851. În baza Convenţiei de la Balta

Liman, două comisii de boieri în Principate urmau să verifice

relaţiile proprietari-ţărani pentru ameliorarea lor. Boierii susţin că

Mihai Racoviţan

59

bazele de reglementare a relaţiilor agrare (sprijinite pe

Regulamentele Organice) sunt drepte, doar trebuiau înlăturate

abuzurile. Proprietatea moşierească nu mai e feudală, e liberă,

ţăranii ce şi-au vândut în trecut pământul nu-l mai pot revendica.

Capitalul moşierilor e pământul, al ţăranilor e munca. Problema

agrară se va rezolva definitiv când proprietarii vor intra în

stăpânirea deplină a pământului, iar ţăranii vor fi stăpâni pe

braţele şi munca lor, lucrând cu contract. Ţăranul devine chiriaş.

În Moldova primeşte mai mult pământ, dijma e suprimată, cresc

însă obligaţiile în muncă. Aşezămintele au fost un pas important

pe drumul transformării regimului juridic al proprietăţii din

feudală, condiţională, în burgheză, absolută. Două poziţii se

confruntă: a boierimii conservatoare (Barbu Catargiu) şi cea ce

propunea eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor (Bălcescu, I.

Ionescu de la Brad, Kogălniceanu, Bolintineanu, V. Boierescu).

Poziţiile s-au înfruntat în Adunările ad-hoc. Jalba deputaţilor

pontaşi (din Moldova) s-a pronunţat ferm pentru abolirea clăcii,

împroprietărirea şi drepturi conforme cu demnitatea umană.

Marea moşierime din Adunarea de după 24 ian. 1862 a votat o

lege ce o avantaja. A fost nesacţionată de Cuza. El şi

Kogălniceanu impun legea de reformă agrară din 1864 - o

rezolvare a problemei agrare în acord cu interesele burgheze şi

corespunzând (limitat) nevoilor ţăranilor, intereselor economice,

sociale şi politice ale ţării.

Au fost împroprietăriţi 408.119 ţărani, 59.721 primeau doar

loc de casă şi grădini. Au primit 1.766.258 ha., din care 1.194.281

de la proprietari (fostele loturi în folosinţă) şi 591.976 ha. din

domeniile statului – în raport cu numărul de vite ce-l aveau, după

care erau împărţiţi în fruntaşi, mijlocaşi, codaşi. Au fost abuzuri,

legea însă desfiinţa relaţiile servile, recunoştea libertatea

proprietăţii şi a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri. A fost

importantă pentru dezvoltarea capitalistă a societăţii. Desfiinţarea

iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor a creat piaţa internă pentru

Mihai Racoviţan

60

capitaluri, a forţei de muncă; a extins relaţiile capitaliste în

agricultură, a permis generalizarea muncii salariate, a dezvoltat

agricultura cu caracter comercial, a grăbit diferenţierea ţărănimii.

Proprietatea a fost declarată sacră şi inviolabilă, stăpânii

pământului devin proprietari burghezi. Marea proprietate e

menţinută = 6.023.744 ha., iar ţăranii şi răzeşii = 3.141.724 ha.

Maşinile erau insuficiente, ţăranii n-au pământ îndestulător şi sunt

nevoiţi să arendeze pământul de la moşieri; se instituie un regim

de tranziţie, persistând forme vechi, mai importantă e munca în

dijmă. Legea pentru tocmeli agricole şi pentru executarea lor,

votată după detronarea lui Cuza (10/22 martie 1866), avea

caracter de clasă, introducea o constrângere extraeconomică,

ţăranii erau obligaţi la îndeplinirea contractelor prin intermediul

administrativului; în 1872 guvernul conservator adaugă clauza

manu militari (pot fi aduşi la muncă cu forţa dorobanţilor). După

1878 efectele pozitive ale legii se epuizează (fărămiţarea loturilor,

vânzări deghizate); lipsa de pământ va duce la răscoala din 1907.

Transilvania. Relaţiile servile sunt desfiinţate prin legea din

1848, ţăranii devin liberi şi proprietari pe sesii. N-au beneficiat

numeroasele categorii de jeleri care, în schimbul pământurilor

alodiale au contractat grele datorii faţă de nobili. Pentru

reglementarea situaţiei lor sunt date patentele din martie 1853

(pentru Banat şi Crişana) şi iunie 1854 (Transilvania) - ele

stipulează modul de răscumpărare a îndatoririlor contractuale ale

jelerilor. Au fixat şi regimul de proprietate asupra pădurilor şi

păşunilor. Patentele au fost elemente de progres pe drumul

agriculturii capitaliste: se accelerează comasarea latifundiilor,

înzestrarea lor cu tehnică maşinistă, munca salariată.

Industria. În Principate e influenţată în dezvoltare de

consecinţele Reformei agrare din 1864. Ocupaţiile militare (1849-

1857), practici feudale (monopolul dat primului întreprinzător),

relaţiile servile în agricultură (până în 1864), sub Cuza regimul e

preocupat de transformarea structurilor interne şi de politică

Mihai Racoviţan

61

externă - toate acestea n-au favorizat dezvoltarea industriei. Se

adaugă dependenţa de Turcia, garanţia Puterilor ostile

protecţionismului, lipsa de capital, slaba piaţă internă şi lipsa

muncitorilor calificaţi, de materii prime, dificultăţile transportului.

În 1863 erau 12.867 stabilimente industriale, 7.849 întemeiate

între 1850-1863 (majoritatea ateliere meşteşugăreşti şi ale

cooperaţiei capitaliste simple); industria maşinistă - 51 de

întreprinderi în 1864, 136 la 1878 (ramura alimentară - mori cu

aburi, fabrici de bere, alcool, conserve; textile, cherestea, săpun,

lumânări). Creşte exploatarea şi prelucrarea petrolului, începe să

pătrundă capitalul străin; 1.190 t. extrase în 1863, 15.000 t. în

1877; 8 rafinării în 1864, 20 în 1878. Unele măsuri ce îngăduie

dezvoltarea sunt luate: tratament egal pentru toţi industriaşii

(inclusiv sudiţi), legea patentelor (1863), legea pentru înfiinţarea

Camerelor de comerţ şi industrie (1864). O luptă de idei pentru o

doctrină economică bună (se exprimă interese de clasă):

1) curentul liber-schimbist susţine moşierii exportatori de cereale

(I. Ghica, I. Strat); 2) protecţionismul vamal - pentru dezvoltarea

industriei proprii şi pentru favorizarea burgheziei (Hasdeu, P.S.

Aurelian). Era absolut necesară înlăturarea suzeranităţii otomane,

a protecţiei colective, obţinerea independenţei.

În Transilvania industria prelucrătoare (textile, hârtie, zahăr),

e concurată de industria austriacă, e în regres. Se dezvoltă

mineritul. Se înfiinţează societatea STEG (1854), Societatea

economică a uzinelor de fier din Transilvania şi Banat (1855),

Societatea pentru exploatarea minelor şi topitoriilor din Braşov.

Creşte producţia de fier, cărbune (căile ferate, navigaţia pe

Dunăre). La STEG sunt 40 de maşini cu aburi în 1863. Industria

metalurgică şi siderurgică e în progres - interesul statului şi

pătrundere a capitalului străin. Transilvania e meţinută ca sursă de

materii prime şi piaţă de desfacere. Necesitatea legăturilor cu

Principatele, formarea pieţei naţionale unice ce cere dezvoltarea

mijloacelor de transport, inclusiv pentru integrarea românilor în

Mihai Racoviţan

62

sistemul capitalist european. Transilvania nu poate fi orientată

spre sistemul economic austriac. În Moldova şi Ţara Românească

sunt şoseluite drumurile importante şi legate cu ţările vecine;

proiecte de căi ferate. După 1866 se construiesc 19 poduri

metalice (englezii John Trevor Barclay şi John Staniforth); tot ei

realizează calea ferată Bucureşti-Giurgiu (1869). Alte tronsoane:

Iţcani-Roman (ramificaţii spre Iaşi şi Botoşani) terminată în 1871,

construită de concernul Offenbach. Principala reţea Roman -

Tecuci (Galaţi -Tecuci - Bârlad) - Brăila, Buzău - Ploieşti -

Bucureşti - Piteşti - Craiova - Vârciorava (914km) e încredinţată

consorţiului german Strousberg la insistenţa lui Carol I. În 1871

porţiunea Roman-Tecuci-Brăila, Ploieşti-Bucureşti e terminată.

Necinstit, Strousberg dă faliment, iar Ambronn, comisar din

partea guvernului (garant al capitalului), omul lui Carol Anton de

Hohenzollern, tatăl lui Carol, a folosit incorect bunurile date în

administrare de statul român. În 1871 concesiunea e anulată.

Sprijiniţi de Bismarck, bancherii Bleichröder şi Hansemann

preiau acţiunile devalorizate, constituie Societatea drumurilor de

fier din România, în 1874 şi termină întreaga reţea. Strousberg a

adus României daune mari. Gr. Eliad construieşte linia Iaşi-

Ungheni (1873-1874). Calea ferată Ploieşti-Predeal, Adjud-

Târgu-Ocna e terminată de francezul Guillaux (1876). În 1878

reţeaua însumează 1.300 km. C.F. În Transilvania în 1867 erau

deja 500 km. C.F. Pe ambele versante ale Carpaţilor se

construiesc linii telegrafice, în 1860 se încheie convenţii

telegrafice cu state vecine. În 1862 apare Regulamentul de

navigaţie pentru marina comercială a Principatelor Unite, iar flota

lor comercială circulă intens pe Dunăre. În Transilvania se fac

eforturi pentru navigaţia pe marile râuri. Mijloacele de

comunicaţie şi de transport moderne au accelerat dezvoltarea

relaţiilor capitaliste, creşterea pieţei interne, sporirea numărului

oraşelor şi târgurilor.

Mihai Racoviţan

63

Comerţul intern şi extern creşte. România participă la

expoziţiile universale de la Paris (1867), Viena (1873). Între

1864-1867 balanţa sa comercială e excedentară. România

nesocoteşte tariful vamal otoman pentru a încheia în iulie 1875

Convenţia comercială cu Austro-Ungaria (în vigoare între 1876-

1886), defavorabilă României, dar cu valoare politică; încheie şi

cu Rusia o convenţie comercială şi de navigaţie (în 1876, pe 10

ani). Două mari puteri recunoşteau României dreptul de a încheia

convenţii, independent de relaţiile ei cu Turcia. Celelalte puteri s-

au limitat la aranjamente similare cu România, pe 9 luni (1876-

1877), menţinându-se în limitele capitulaţiilor; e vorba de Franţa,

Anglia, Italia, Olanda, Elveţia, Germania.

Comerţul României cu Transilvania s-a intensificat, în pofida

faptului că prin unirea vamală austriacă, Austria voia să lege

Transilvania mai strâns de imperiu; economia Transilvaniei şi cea

a României erau complementare. Progresele sporesc acumularea

internă, impun un sistem financiar modern. În România circulau

vreo 70 de monede, cu valoare diferită, lipsea moneda naţională,

un sistem de credit, ceea ce a proliferat cămătăria şi zarafia. Casa

de depuneri şi consemnaţiuni (înfiinţată în 1864) a fost un pas.

Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru

fabricarea monedelor naţionale (1867) pune bazele sistemului

monetar naţional (în vigoare din 1868). În 1876 erau 18 instituţii

de credit. Se înfiinţează Societatea de credit funciar român din

Bucureşti (creditul funciar rural, în 1875) şi Societatea de credit

urban. Rol au şi Societăţile de asigurare. În Transilvania capitalul

românesc lipsea, instituţiile de credit erau săseşti şi maghiare, li se

adaugă cele străine.

Principatele sub regimul Convenţiei de la Balta Liman

(1849 - 1856).

Rusia şi Turcia reinstaurează vechiul regim şi-şi restabilesc

dominaţia prin Convenţia de la Balta Liman (1mai 1849), valabilă

pe 7 ani. Sunt numiţi domni pe 7 ani (socotiţi doar înalţi

Mihai Racoviţan

64

funcţionari ai Porţii); Adunările obşteşti sunt înlocuite de două

divanuri (consilii) formate din boieri de încredere. Cele două

puteri sunt reprezentate de către un comisar extraordinar, plus

trupe de ocupaţie ruse şi turce (25.000-35.000 de militari) până la

"restabilirea liniştei". Comisii lucrează la revizuirea

Regulamentelor Organice şi indică modificările făcute ce urmau

să înlăture abuzurile admnistraţiei şi pe cele din relaţiile moşieri -

ţărani. Autonomia Principatelor e grav încălcată, puterea boierilor

e întărită, însă lupta pentru unire nu poate fi oprită. Domnii sunt

îngrădiţi de supravegherea comisarilor, mari greutăţi financiare,

agravate de întreţinerea trupelor de ocupaţie. În timpul războiului

Crimeii ei părăsesc ţara. Cei doi domni au idei politice diferite.

Gr. Alex. Ghica (în Moldova), mare boier liberal-moderat,

pentru restabilirea legalităţii recheamă pe exilaţi (Negri,

Kogălniceanu, Alecsandri, Russso, D. Rallet), le dă funcţii

importante, alături de mari boieri conservatori. Se raliază mişcării

liberale, acţionează pentru întărirea autonomiei, creează un climat

favorabil luptei unioniste în Moldova. Apar gazete unioniste:

Steaua Dunării (1855, Kogălniceanu), România literară.

Barbu Ştirbei (în Ţara Românească) prin politica sa a dat

expresie reacţiunii instaurate după revoluţie. La început cei doi

domni au colaborat pentru apărarea autonomiei; atitudinea diferită

faţă de mişcarea naţională a întrerupt colaborarea.

Măsurile luate au fost similare: aşezăminte agrare din 1851,

în favoarea moşierilor, reinstaurarea oastei, a învăţământului,

repunând limba română în drepturile ei fireşti. Aşezământul

pentru reorganizarea învăţământurilor publice în Principatul

Moldovei (1851) proclama învăţământul gratuit şi liber pentru toţi

locuitorii (aplicarea a fost restrânsă); pe aceleaşi baze a fost aşezat

învăţământul superior. Au luat măsuri pentru reorganizarea

administraţiei: reorganizarea poştei, reglementarea salariilor şi

pensiilor funcţionarilor publici, asigurarea transporturilor,

regularizarea comerţului. Măsuri edilitare şi urbanistice în

Mihai Racoviţan

65

reşedinţele de judeţ, în Bucureşti şi Iaşi. În Iaşi: cazarma, grădina

Copou. În Bucureşti: Teatrul Naţional (1852), grădinile

Cotroceni, Cişmigiu. În legislaţie şi ordinea internă măsurile sunt

în favoarea boierilor. Condica criminalistică şi procedura ei (Ţara

Românească, 1852) prevedea pedepse în raport cu rangul, nu cu

delictul.

Regimul neoabsolutist austriac în Transilvania

(1849-1860).

Sunt revocate concesiile din timpul revoluţiei, reintrodusă

cenzura, e întărit aparatul represiv. Conducătorii români sunt

urmăriţi, arestaţi, regimentele grănicereşti incluse în cele

obişnuite (1851), manifestările naţionale interzise, presa

suspendată. Centralizarea şi germanizarea pentru întărirea unităţii

imperiului - "regimul Alex. von Bach", ministrul de interne.

Catolicismul redevine religie dominantă. Transilvania devine

provincie dependentă direct de Viena, condusă de un guvernator

militar (sediu Sibiul): L. Wohlgemuth, din 1851 prinţul

Schwarzenberg, din 1858 gen. Friedrich Lichtenstein. Comitatele

sunt înlocuite cu 6 districte militare, comandanţi militari secondaţi

de câte un consilier civil; acestea erau: Sibiu, Alba, Cluj, Odorhei,

Reteag, Făgăraş. Germana e limba oficială. Banatul e cuprins în

noua provincie, Voivodina sârbească şi Banatul Timişoarei -

dependentă direct de Viena. Comitatele din Partium de vest: Arad,

Bihor, Sătmar, Maramureş depind în continuare de Ungaria.

Bucovina devine ducat autonom dependent de Viena. Pentru

anularea autonomiei formale, se desfiinţează barierele vamale,

Transilvania e încorporată în sistemul economic al Monarhiei.

Manifestările politice-naţionale româneşti continuă prin

întruniri bisericeşti (supravegheate). Cererea de realizare a unui

bloc compact românesc nu e admisă. Se profilează apropierea

claselor dominante austriece şi ungare. Legăturile sudate între

teritoriile româneşti nu pot fi rupte, Transilvania e mereu în

planurile revoluţionarilor exilaţi, atât în planurile privind o nouă

Mihai Racoviţan

66

revoluţie, sau într-o confederaţie dunăreană ce să contracareze

pangermanismul şi panslavismul. Sunt şi acţiuni politice

conspirative, ca cea condusă de gen. Gál şi col. Makk, având

centre de acţiune în Secuime, Bucureşti, sprijinită de români (sunt

executaţi, cu excepţia lui Makk). Problemele reliefate de

Revoluţia de la 1848 nu pot fi soluţionate prin forţă, e nevoie şi de

concesii, patentele agrare din 1853-1854, Mitropolia greco-

catolică de la Blaj (1853), Telegraful Român din Sibiu (1853).

Sunt contacte între români şi exilaţii unguri în preajma războiului

Austriei cu Franţa şi Sardinia (1859), ajungându-se la convenţii

cu gen. Klapka, emisarul lui Kossuth. În problema Transilvaniei

ei nu prea îşi schimbă poziţia, colaborarea cu Cuza nu putea fi

solidă. Înfrângerea Austriei în 1859, lupta surdă a naţionalităţilor,

Unirea Principatelor decid Monarhia să experimenteze un regim

liberal la începutul anului 1861.

Mihai Racoviţan

67

BIBLIOGRAFIE

1. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol.

I-X, Bucureşti, 1900 - 1909 (publicate de Ghenadie Petrescu,

D. A. Sturdza şi D. C. Sturdza).

2. Documente privind Unirea Principatelor, Academia Română

(vol. I); Documente interne (1854-1857), Bucureşti, 1961; vol.

II Rapoartele consulatului Austriei la Iaşi (1856-1859),

Bucureşti, 1969; vol. III Corespondenţa politică (1855-1859),

Bucureşti, 1963; vol. VI Corespondenţa diplomatică franceză

(1856-1859), editat de D.G.A.S., Bucureşti, 1980.

3. Documentele externe. Românii la 1859. Unirea Principatelor

Române în conştiinţa europeană, vol. I-II, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983 (editate de D.G.A.S. şi

B.C.S.).

4. Discursurile parlamentare din epoca Unirii. 29 septembrie

1857-14decembrie 1861 - rostite de Kogălniceanu, volum

îngrijit de Vl. Diculescu, Bucureşti, 1959.

5. Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori (sub îngrijirea lui D.

Ivănescu şi V. Isac), Editura Junimea, Iaşi, 1973.

6. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864,

Bucureşti, 1963.

7. C. Corbu, Ţăranii din România în perioada 1848-1864,

Bucureşti, 1973.

8. Rolul maselor în făurirea Unirii Principatelor Române

(îngrijit de I. Popescu Puţuri, N. Copoiu), Bucureşti, 1977.

Mihai Racoviţan

68

LUPTA PENTRU CREAREA

STATULUI NAŢIONAL ROMÂN.

Noua ordine e impusă după revoluţie cu forţa armatelor

străine. Sunt urmăriţi cei implicaţi în evenimente. 34 de fruntaşi

revoluţionari sunt exilaţi; contactul lor cu ţara se menţine însă,

după cum miile de pribegi din Transilvania în Principate întreţin

încrederea în destinul naţiunii. Împrejurările internaţionale

existente, exilaţii s-au limitat - ca obiectiv apropiat - la Unirea

Principatelor ("Unirea cea mică"). Îi regăsim la Paris, Viena,

Londra, Triest, Constantinopol, Brussa. Încercarea lui Bălcescu de

a-i uni a eşuat, datorită pasiunilor individuale, divergenţelor dintre

radicalii Rosetti şi I.C. Brătianu şi moderaţi, atitudinea pro-turcă a

lui I.Ghica, tendinţa locoteneţei (Heliade, Tell, N.Golescu), de a

se impune ca reprezentanţi oficiali ai emigraţiei. În iunie 1849 la

Paris se constituie Comitetul democratic român din iniţiativa lui

Rosetti, V. Mălinescu, Voinescu II, D. Brătianu. Sosit la Paris,

Bălcescu acţionează pentru concentrarea emigraţiei. La 2 dec.

1849 se înfiinţează Asociaţia română pentru conducerea

emigraţiei, cu un comitet: Ghica, Magheru, Rosetti, D. Brătianu.

Proscrişii se grupează în jurul revistei România viitoare (1850).

Deviza e superioară celei a anului 1848: "Dreptate. Frăţie.

Unitate". Se spera într-o nouă revoluţie europeană prin

colaborarea tuturor reprezentanţilor naţiunilor oprimate. Pentru

pregătirea ei, la Londra (iulie 1850) s-a înfiinţat Comitetul

Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini (în care

românii erau reprezentaţi de D. Brătianu). Revoluţia urma să

izbucnească în toate provinciile româneşti, o Proclamaţie era

adresată să aştepte momentul când vor intra în "Horă" (revoluţia

popoarelor). Se spera ca la sfârşitul lui 1851, când expira

mandatul lui L. Bonaparte, să izbucnească revoluţia în Franţa, dar

acesta dă la 2 dec. 1851 lovitura de stat şi se va proclama împărat.

Austria, la 31 dec. 1851, abrogă Constituţia liberală din 4 martie

Mihai Racoviţan

69

1849, revoluţia de la Milano eşuează. Speranţele se prăbuşesc. La

28 nov. 1852 moare Bălcescu la Palermo. Războiul Crimeii,

înfrângerea Rusiei, renasc speranţele în libertate.

Principatele în timpul războiului Crimeii.

Este un rezultat al contradicţiilor dintre Puteri: rivalităţile

Anglia-Rusia, Rusia-Austria, tendinţa Franţei de a-şi reface

poziţiile; se adaugă lupta popoarelor pentru unitate statală -

Sardinia, Prusia. Se redeschide problema Orientală, pentru

stabilirea unui nou echilibru european.

Rusia declară război Turciei (problema creştinilor),

Principatele Române sunt ocupate de ruşi în iunie 1853. Turcia e

înfrântă la Sinope, sar în ajutorul ei Anglia, Franţa, Sardinia. În

octombrie cei doi domni, în semn de protest, se retrag la Viena.

Generalul rus Budberg devine preşedintele celor două Divanuri.

În vara lui 1854, la ultimatum-ul Austriei (presată de Puteri),

Rusia îşi retrage trupele din Principate. Convenţia austro-turcă de

la Boiagi - Kioi (14 iunie 1854) - Principatele sunt ocupate de

trupele lui Omer Paşa şi ale gen. austriac Coronini "pentru

restabilirea ordinii legale". Turcii se retrag, Austria îşi asumă

ocupaţia, ce durează până în 30 martie 1857, în care timp ia

măsuri pentru anexarea Principatelor (eşec).

Speranţele reînvie: răscoale ţărăneşti la Dunăre, intenţia

exilaţilor de a crea un corp de voluntari, propuneri de colaborare

cu Turcia. Exilaţii captează interesul diplomaţilor, al opiniei

publice europene, concomitent cu mişcarea unionistă organizată

în Principate.

Problema românească ajunge pe primul plan al diplomaţiei

europene, e importantă pentru echilibrul european. Puterile care

au sprijinit unirea Principatelor au interese proprii: economice,

strategice, diplomatice, nu lipsesc intenţiile de compensaţii

(Franţa oferă Austriei Principatele în schimbul posesiunilor

italiene). Franţa ne-a sprijinit, urmărind să-şi refacă prestigiul

după căderea lui Napoleon I, Sardinia şi Prusia (ce vizau

Mihai Racoviţan

70

unificarea Italiei şi Germaniei) ne sunt favorabile, la fel Rusia

înfrântă, pentru a sparge alianţa Puterilor. Iniţial nici Anglia nu se

opune, împotrivă fiind Austria şi Turcia.

Principatele în discuţia diplomaţiei europene.

Un memorandum englez fixa condiţiile de pace impuse

Rusiei; tratativele au avut loc la Viena (1855), în care problema

Principatelor a fost pe prim plan. Franţa a pus problema unirii lor,

pentru a le scoate de sub influenţa Rusiei şi a crea o barieră.

Domnii români revin în sept. 1854. În Ţara Românească, Barbu

Ştirbei e obedient faţă de austrieci, dar sprijină mişcarea naţională

în speranţa unei noi candidaturi. Exilaţii nu au voie să revină, apar

însă gazete unioniste: Timpul, Patria. În Moldova, Gr. Al. Ghica e

favorabil unirii, rezistă presiunilor ocupaţiei austriece, protestează

contra Turciei care a declarat că Principatele sunt părţi integrante

ale ei, admite revenirea exilaţilor şi le dă posturi importante în

administraţie, apar România literară şi Steaua Dunării (1855) -

tribune ale luptei pentru unire. Se încearcă atragerea cercurilor

politice şi financiare din Occident, arătând avantajele soluţionării

problemei româneşti. Memorii, proteste către Napoleon al III,

lordul Palmerston, sultan, ministrul francez de externe Walewski

expun realităţile româneşti, dorinţa unanimă de unire. Mari

personalităţi franceze îndeosebi, sprijină călduros pe români:

Jules Michelet, J.A. Vaillant, Edgar Quinet, Paul Bataillard. Ziare

franceze: Le siècle, Journal des Débats, Le Constitutionnel, Revue

des Deux Mondes, belgiene: L’Indépendence Belge, engleze

Times, The Daily News informează şi privesc cu simpatie lupta

românilor pentru unire.

Congresul de pace de la Paris (începe la 13 - 25 febr. 1856)

a dezbătut problema românească. Reprezentantul Franţei,

Walewski, a susţinut unirea sub un principe străin. La fel Rusia,

interesată în dezbinarea Puterilor, de Prusia şi Sardinia. Anglia nu

e încă ostilă. Se opun Austria şi Turcia, întrucât un stat român le-

ar ameninţa integritatea, susţin că românii nu vor unirea. Se

Mihai Racoviţan

71

hotărăşte ca statutul definitiv al Principatelor să fie stabilit după

consultarea populaţiei.

Prin Tratatul de Pace (30 martie 1856) se stabilea că

Principatele rămân sub suzeranitate turcă, dar intră şi sub garanţia

colectivă a Marilor Puteri. Turcia va trebui să convoace Divanuri

ad-hoc pentru exprimarea dorinţei românilor. O Comisie a

Puterilor va veni la Bucureşti pentru cercetarea stării interne şi

propuneri de reorganizare. Dunărea va fi liberă pentru navigaţie

pe toată lungimea şi pentru toţi (art. 15-20), o Comisie

permanentă din statele riverane: Würtenberg, Bavaria, Austria,

Turcia şi comisarii Serbiei şi Principatelor - va elabora

regulamentul de navigaţie şi de poliţie fluvială, asigură lucrările şi

poliţia. O Comisie provizorie din statele semnatare: Franţa,

Anglia, Austria, Turcia, Rusia, Prusia, Sardinia asigură prin

lucrări navigaţia şi poliţia pe porţiunea Isaccea - vărsarea în

Marea Neagră, cu sediul la Galaţi, mandat pe doi ani. Datorită

pretenţiei Austriei de a controla întreaga Dunăre, Comisia

europeană îşi va prelungi existenţa şi-şi extinde jurisdicţia până la

Galaţi. Dunărea va rămâne disputată de Marile Puteri. Marile

Puteri n-au hotărât Unirea, suveranitatea Turciei e menţinută.

Românii, într-o conjunctură favorabilă, vor pune Puterile în faţa

faptului împlinit.

Organizarea luptei pentru Unire. Adunările ad-hoc.

În 1856-57, treptat, exilaţii se reîntorc. În Moldova mişcarea

unionistă capătă caracter legal, dirijată de Comitetul electoral al

unirii (cu comitete în judeţe). În ambele ţări, conducerea se

organizează într-o formaţiune politică, partida naţională,

eterogenă social, dar o forţă în lupta pentru alegeri. Şi-n Ţara

Românească mişcarea e condusă de un Comitet Central de

acţiune. În 1857 ambele mişcări sunt coordonate de un Comitet

Central al Unirii, dă programul unionist, capătă adeziunea largă a

poporului. Programul sintetizează în 4 puncte cerinţele

unioniştilor moldoveni: autonomia şi neutralitatea Principatelor,

Mihai Racoviţan

72

unire, principe străin, guvern reprezentativ, o singură Adunare

generală ce să reprezinte interesele tuturor claselor sociale.

Proclamă şi principiile viitoarei organizări interne: respectarea

dreptului de proprietate, egalitatea tuturor românilor în faţa legii,

libertate individuală, libertatea muncii pentru ţărani.

Expirând domniile, turcii numesc caimacani: Teodor Balş,

apoi N. Vogoride în Moldova, Alex. Ghica în Ţara Românească.

Focul reacţiunii antiunioniste s-a concentrat asupra Moldovei:

aceasta va fi înghiţită de Ţara Românească, Iaşul va fi periferizat.

În Moldova, alegerile pentru Divanul ad-hoc au fost falsificate de

N. Vogoride, cu concursul consulului Austriei, Gödel de Lannoy;

ca reacţie, majoritatea celor înscrişi pe liste s-au abţinut de la vot,

iar pârcălabul de Galaţi, Al. I. Cuza, şi-a dat demisia, cu mare

răsunet. Puterile favorabile unirii au rupt relaţiile diplomatice cu

Turcia. Pentru a evita un conflict european, în aug. 1857

Napoleon al III-lea s-a întâlnit pe insula Wight cu regina Victoria

a Angliei (care şi-a schimbat atitudinea, sprijinind Turcia contra

Rusiei), ajungându-se la un compromis: Anglia e de acord cu

anularea alegerilor falsificate, Franţa renunţă la unirea deplină sub

principe străin, mulţumindu-se cu una legislativă. Turcia e nevoită

să accepte şi în 10 sept. 1857 au loc noi alegeri - victoria

unioniştilor fiind completă. Adunările ad-hoc se deschid în

septembrie, în ele participând pentru prima dată (în minoritate)

deputaţi ţărani. Doar câteva voci izolate erau contrare unirii.

Solidare pe teren naţional, clasele sociale erau divizate social, cu

opţiuni diferite în privinţa căilor realizării României moderne. La

7/19 oct. 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat cu 81 de

voturi (din 83) o Declaraţie ce dădea expresie dorinţelor naţiunii:

1)Respectarea autonomiei; 2) unirea Principatelor într-un stat cu

numele de România; 3)principe străin ereditar; 4) neutralitatea şi

inviolabilitatea noului stat. Adunarea Moldovei a discutat şi

probleme legate de viitoarea organizare internă, inclusiv problema

agrară în baza unui document al deputaţilor ţărani; Adunarea

Mihai Racoviţan

73

munteană, în care deputaţii liberali radicali erau în minoritate, a

adoptat aceleaşi puncte, dar n-a discutat chestiunea ţăranilor.

Convenţia de la Paris. Statutul acordat Principatelor.

Cererile formulate şi raportul comisiei europene au fost

înaintate Marilor Puteri întrunite la Paris la 10/22 mai 1858, care

a dat o Convenţie cu o soluţie hibridă: denumirea - Principatele

Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, cu doi domni, două

Adunări, două capitale, iar pentru apropierea între ele o Comisie

Centrală – elaborează proiecte de legi comune şi o Curte de

justiţie şi de casaţie (ambele la Focşani), aceeaşi organizare a

armatelor, cu un şef suprem prin rotaţie. Sunt abolite privilegiile

şi monopolurile, vor fi revizuite raporturile proprietari-ţărani, o

lege electorală cu un cens ridicat dădea drept de vot doar bogaţilor

(îndeosebi moşieri). A fost totuşi un progres, întărind baza

orânduirii capitaliste. Deşi a servit drept constituţie, Convenţia va

fi depăşită prin voinţa deplină de unire. V. Boerescu spunea:

"Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm noi înşine". Din 1858

lupta s-a concentrat cu vigoare pentru alegerea candidaţilor în

Adunările elective.

Dubla alegere a lui AL. I. Cuza.

Convenţia de la Paris a instituit câte o căimăcămie pentru

organizarea Adunărilor elective a celor doi domni. În Ţara

Românească cei 3 caimacani: I. Manu, Emanoil Băleanu, Al.

Filipescu erau mari proprietari, au intervenit în alegeri susţinând

pe Gh. Bibescu; 2/3 din aleşii în Adunare deşi erau pentru unire,

vor un domn vechi ce să le menţină privilegiile. În Moldova,

Anastasie Pan şi V. Sturdza erau unionişti, Şt. Catargiu era

unealtă a puterilor separatiste. Partida naţională e favorizată,

majoritari în Adunarea electivă ies unioniştii liberali.

În Moldova, Adunarea electivă şi-a început lucrările în 28

dec/9 ian.1859. Partida naţională, majoritară, n-a avut un candidat

unic pe care să-l opună celor al conservatorilor: M. Sturdza şi Gr.

Sturdza. Dezbateri aprinse, în 3/15 ian. Unioniştii îl propun pe Al.

Mihai Racoviţan

74

Cuza, liberalul moderat, ales în unanimitate domn de Adunare la

5/17 ian. - era o garanţie pentru unitatea internă. "Om nou la legi

noi", alegerea a fost salutată cu entuziasm de popor, dar a

provocat derută la Constantinopol şi dezamăgire la Viena; a fost

privită favorabil de Puterile prounioniste. Profitând de

impreciziile din Convenţie privind alegerea domnilor,

conducătorii partidei naţionale au decis alegerea lui Cuza şi în

Ţara Românească (înţelegerea a fost prealabilă) - politica faptului

împlinit.

Adunarea electivă a Ţării Româneşti, dominată de

conservatori (46 din 72), şanse având Gh. Bibescu şi B. Ştirbei.

Conducătorii partidei naţionale au apelat la populaţie. Tribunii au

mobilizat peste 30.000 de bucureşteni şi ţărani din jur, presând

asupra Adunării. Conservatorii, intimidaţi, au fost de acord cu

liberalii, fiecare renunţând la candidatul propriu. În 24 ian. 1859,

ziua alegerii domnului, V. Boerescu îl propune pe Cuza, ales în

unanimitate, şi provocând un entuziasm general în ţară. Salutată

cu căldură de opinia publică europeană, dubla alegere a lui Cuza

"a aruncat Poarta şi diplomaţia în stupoare". A fost victoria

românilor în lupta pentru independenţă şi progres, a trezit

speranţele românilor din Austria. Marile Puteri, întrunite la Paris

la 26 aug. 1859, sub presiunea evenimentelor - se pregătea

războiul Franţei şi Sardiniei contra Austriei - au acceptat faptul

împlinit; Cuza a fost recunoscut pe durata vieţii lui.

Reformele înnoitoare-1859-1866.

Cei 7 ani de domnie au fost fertili, dinamici, cu transformări

înnoitoare, în cuprinsul ei se ciocnesc mari contradicţii. Sub Cuza

Principatele au fost transformate într-un stat român modern.

Principatele Unite n-au ieşit complet din starea de obiect al

Marilor Puteri; au o autonomie mai largă, rămân sub suzeranitatea

Turciei şi sub garanţia colectivă a celor 7 Mari puteri, iar în

activitatea internă se călăuzeau după Convenţia de la Paris, ea a

impus restricţii electorale incompatibile cu progresul. Reformele

Mihai Racoviţan

75

întreprinse în Principate se înscriu într-un proces reformator ce a

cuprins şi imperiile vecine: în Austria din 1860 se introduce un

regim liberal, în Rusia sunt pregătiri pentru reforma agrară, în

Turcia începe epoca tanzimatului. Spre deosebire de acestea, care

se adaptau ca să supravieţuiască, Principatele priveau spre viitor.

În acţiunea de modernizare, Cuza a trebuit să facă şi concesii, să

menajeze susceptibilităţile imperiilor, erau limitele impuse de

dependenţa străinilor şi de stipulaţiile Convenţiei. Existau în

interior opţiuni în funcţie de interesele de clasă, reformele

făcându-se într-o atmosferă de luptă politică. Cu toate limitele

domniei sale, Cuza a fost un fin diplomat, cu farmec personal,

îndeosebi un mare om politic, un om devotat progresului ţării

sale.

Mihai Racoviţan

76

BIBLIOGRAFIE

1. C. C. Giurescu, Viaţa lui Cuza Vodă, ed. a II-a, 1973.

2. Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979 (bibliografie, p.

240-254).

3. Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa

europeană (1855-1859), Iaşi, 1974.

4. Dimitrie Vitcu, Diplomaţii Unirii, Bucureşti, 1979.

5. Unirea Principatelor şi puterile europene, Academia

Română, Bucureşti, 1984.

Mihai Racoviţan

77

Desăvârşirea Unirii.

Dubla alegere a lui Cuza a creat complicaţii internaţionale. A

fost acceptată de Franţa, Rusia, Sardinia, Prusia, cu rezerve de

Anglia, s-au opus Austria şi Turcia. Cuza n-a forţat, a aşteptat

recunoaşterea, trimiţând misiuni diplomatice în capitalele

Puterilor (n-avea reprezentanţe permanente). În şedinţa din 1/13

aprilie1859 a Conferinţei celor 7 Puteri, Franţa, Anglia, Rusia,

Prusia, Sardinia au cerut Turciei să recunoască dubla alegere.

Izbucnind războiul Franco-Sardo-Austriac, Austria va ceda.

Turcii au pus condiţii inacceptabile, au ameninţat cu intervenţia,

drept pentru care Cuza a convocat oştirea în aprilie la Floreşti

(Prahova). Presată de Puteri, Turcia renunţă la majoritatea

condiţiilor, ea şi Austria recunosc dubla alegere la 26 aug.1859,

apoi Turcia la 3/15 şi 8/20 octombrie dă firmanele de investitură.

Recunoaşterea internaţională dă stabilitate noului regim.

Conducerea cu două capitale, guverne şi Adunări, presiunea

Puterilor ostile, ciocnirile dintre conservatori şi liberali radicali,

faptul că domnul n-a putut să-şi creeze un partid propriu liberal-

moderat ce să dea un echilibru, au creat o mare instabilitate

politică în primii ani (9 guverne în Moldova, 11 în Ţara

Românească până în ian. 1862 şi 5 Adunări legislative). Comisia

Centrală de la Focşani (elabora legi comune) dominată de

conservatori, a servit doar interesele moşierilor. Totuşi, cele două

guverne acţionează pentru desăvârşirea unirii – în primii trei ani

aparatul de stat e unificat, la fel vămile (într-o Direcţie),

telegraful, cursul monedelor, Bucureştiul devine capitala, zimbrul

şi vulturul în stema comună, unificarea armatei. Legi moderne -

privind funcţionarea justiţiei, evidenţa statistică, impozitul

funciar, desfiinţarea bătăii, Universitatea din Iaşi (1860). Mari

frământări ale ţăranilor, ale dorobanţilor şi grănicerilor, ale

orăşenilor la Craiova şi Piteşti, provocate de criza economică, de

Mihai Racoviţan

78

legea patentelor din 1860 (sporea impozitele negustorilor şi

meşteşugarilor).

Acţiuni politice şi diplomatice. Pentru unificarea deplină

Cuza a manifestat răbdare. În toamna lui 1860 e primit cu onoruri

la Constantinopol, unde explică inconvenienţele sistemului. În

1861 continuă tratativele cu Puterile, trimite din nou pe V.

Alecsandri la Paris, altă delegaţie la Livadia e primită de ţar, alta

la înscăunarea noului sultan Abdul Azis.

Conferinţa de la Constantinopol a Marilor Puteri (toamna lui

1861), Turcia fiind nevoită să cedeze, menţinând doar

recunoaşterea unirii depline pe timpul lui Cuza. Într-o

Proclamaţie din 11/23 dec. 1861 Cuza sublinia izbânda naţiunii:

"Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată…!

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie". A limitat şi

regimul jurisdicţiei consulare ce dădea sudiţilor (supuşilor străini)

drept de extrateritorialitate, cu prejudicii pentru interesele şi

demnitatea ţării. Faţă de Turcia, Cuza manifestă o demnitate

fermă; vizita de investitură la Constantinopol s-a transformat într-

una de curtoazie; a obţinut stabilirea graniţei şi inviolabilitatea ei.

Peste capul suzeranei, a încheiat relaţii diplomatice sau de altă

natură cu Puterile – agenţii diplomatice la Paris (Iancu

Alecsandri), la Constantinopol (C. Negri); în 1862 convenţii

telegrafice cu Austria şi Rusia, negocieri pentru o convenţie de

extrădare cu Austria, Rusia, Serbia; încercări de recunoaştere a

paşaportului românesc de către Austria şi Turcia. Exprimând

crezul generaţiei sale, Cuza a avut preocupări pentru soarta

românilor transilvăneni, afirmând că el ca principe român nu

poate renunţa la Transilvania. Cu emigraţia ungară (gen. Klapka)

a încheiat convenţii: se depozitează arme din Sardinia la Galaţi

pentru o insurecţie ungară, tratativele cu ungurii le-a condiţionat

de înţelegerea lor cu românii ardeleni. 500 de galbeni pe an, ajutor

pentru Biserica Sf. Nicolae şi şcolile din Braşov, solidaritate în

presă: Românul (Bucureşti), Dacia (Iaşi). Pe linia afirmării

Mihai Racoviţan

79

suveranităţii a încercat (eşec) o decoraţie şi o monedă naţională

(romanatul). Etapa 1859-1861 a desăvârşit unirea administrativă

şi politică, creând baza pentru instituţiile României moderne prin

mari reforme.

Reformele mari ale lui Al. I. Cuza. Acţiunea de reformare

nu se putea face decât prin înlocuirea Convenţiei de la Paris, care

favoriza pe marii moşieri. Însăşi lumea internaţională era

dominată de spirit conservator; Cuza trebuia să-i tempereze pe

liberalii radicali, să găsească o cale de mijloc, să obţină sprijin

extern, mai ales că moşierii în rezolvarea problemei agrare şi

electorale vor deschis să-şi menţină privilegiile politice şi puterea

economică. Astfel, responsabilitatea principală în viaţa de stat şi

în politica externă a revenit domnului, care a dovedit alese

calităţi: tact politic, chibzuinţă, abilitate. Primul guvern unic (22

ian. 1862) condus de conservatorul Barbu Catargiu, adversar al

împroprietăririi ţăranilor, a fost menit să liniştească Puterile. La

24 ianuarie 1862 Cuza deschide la Bucureşti Adunarea României.

Agitaţii ale liberalilor radicali în jurul legii electorale. În mai

1862, guvernul pune în Cameră proiectul legii rurale elaborat de

Comisia Centrală de la Focşani în favoarea moşierilor: respinge

împroprietărirea, admite doar desfiinţarea obligaţiilor de clacă,

stabilea modalităţi de vânzare sau închiriere de loturi din moşiile

statului, ale aşezămintelor publice. Liberalii radicali demisionează

din Cameră ca protest. B. Catargiu e asasinat (mister). Adunarea

votează proiectul conservator ce prevedea că moşierii trebuie să

dea fiecărei familii de ţărani 1½-3 pogoane de pământ în vatra

satului. Cuza nu sancţionează legea, formează un guvern de

centru cu moderatul N. Cretzulescu (26 ian. 1862), cu activitate

frumoasă: continuă unificarea instituţiilor, organizarea modernă a

ţării. Se conturează "coaliţia monstruoasă" la începutul anului

1863, între liberalii radicali (nemulţumiţi că nu i-a asociat Cuza în

reforme, teama de o guvernare personală) şi conservatori (teama

Mihai Racoviţan

80

de o lege rurală şi una electorală care-i vor afecta) - scop

răsturnarea lui Cuza, prinţ străin.

Revoluţia din Polonia complică situaţia internă. Conflictul

Cuza - Adunare e deschis. Guvernul primeşte vot de blam,

domnul nu-l demite. Cuza e atacat şi-n presă: Reforma,

Nichipercea. El întreprinde acţiuni pentru o domnie personală,

singura ce ar face posibile cele două reforme majore: rurală,

electorală. Dificultăţi financiare, opoziţia crescândă a "coaliţiei",

la 11/23 oct. 1863 e format guvernul M. Kogălniceanu, de acord

cu reformele. Un proiect de Constituţie e făcut cunoscut Turciei,

Franţei, Angliei. Începe o vie activitate politică în administraţie şi

învăţământ. Legea secularizării averilor mănăstireşti (pregătită şi

prin negocieri externe) e prezentată la 13 dec. 1863, votată cu 93

de voturi. Încălca Convenţia de la Paris. Are importanţă socială şi

politică, afirmă voinţa de independenţă. De moment raporturile cu

Adunarea s-au ameliorat (considera că sporind domeniul statului,

moşierii vor scăpa de expropriere). Perioada 13 dec.-15 apr. 1864

a fost foarte fecundă pentru activitatea Parlamentului: adoptă

legile pensiilor, contabilităţii, consiliilor judeţene, comunale, de

organizare judecătorească, instrucţiunea publică. Adusă în

Adunare chestia rurală, "monstruoasa coaliţie" se reactivează.

Toţi sunt pentru împroprietărire, dar conservatorii nu vor ca

ţăranii să stăpânească loturile în folosinţă. Se înfruntă două

poziţii: a guvernului (achitarea despăgubirilor în 20 de ani,

dobândă 5%) şi a majorităţii conservatoare (împroprietărire pe

cca. 4 pogoane, despăgubiri în 7 ani, dobândă 8%). Un alt proiect,

al liberalilor radicali (I. C. Brătianu) – împroprietărirea pe loturile

pe care le posedau în fapt, oferă condiţii mai puţin avantajoase la

vânzarea ei din moşiile statului, în privinţa despăgubirilor şi

dobânzii. Majoritatea Adunării a dat vot de blam guvernului

(liberalii radicali nu s-au asociat) la 13/25 apr. 1864. Cuza nu

acceptă. Adunarea era prorogată până la 2 mai, când trebuia să se

întrunească pentru a discuta proiectul de lege electorală. Cuza se

Mihai Racoviţan

81

decide pentru lovitura de stat: Puterile erau pregătite, opoziţia

izolată. La 2/14 mai 1864 Kogălniceanu cere Adunării să voteze

legea electorală, aceasta refuză să discute cu un guvern

neconstituţional. Premierul citeşte decretul de dizolvare a

Adunării. S-a înfăptuit lovitura de stat, ce încălca grav Convenţia

de la Paris, însă era singura politică ce putea promova interesul

naţional.

Cuza a dat o proclamaţie către popor, e prezentat şi Statutul

dezvoltător al Convenţiei şi noua lege electorală – ele urmau să

fie aprobate prin plebiscit. Din condescendenţă, Statutul era

prezentat ca act adiţional sau dezvoltător al Convenţiei de la Paris.

Conform prevederilor Statutului, puterea legislativă o au

Adunarea şi Corpul ponderator (Senatul) - din ultimul făcând

parte mitropolitul, episcopii, preşedintele Curţii de Casaţie,

generalul cel mai vechi în grad; 64 de membri erau numiţi de

domn. Singur domnul are iniţiativa legilor. Legea electorală

împarte alegătorii în: 1) direcţi (plăteau o contribuţie de minim 4

galbeni, ştiu carte, vârsta minim 25 de ani, intelectualii şi

pensionarii cu pensie minimă de 2.000 de lei /an); 2) primari

(votau prin delegaţi, recrutati dintre sătenii ce plăteau 48 de lei

impozit şi din orăşeni cu impozit de 80 de lei, în oraşele de până

la 15.000 locuitori, 110 lei în oraşele cu peste 15.000 locuitori).

Alegătorii direcţi votau prin vot secret, cei direcţi prin delegat.

Eligibili cetăţeni de minimum 30 de ani, care plăteau impozit cel

puţin 4 galbeni. A crescut mult ponderea electorală a burgheziei.

Plebiscitul a fost covârşitor favorabil. În urma unei vizite la

Constantinopol, Statutul a fost acceptat de Marile Puteri, primind

un nou nume: Actul adiţional la Convenţia de la Paris din 7/19

august 1858, cu modificări neesenţiale.

Cu puteri întărite, Cuza înfăptuieşte Reforma agrară, majoră

pentru dezvoltarea capitalistă, pentru formarea statului modern.

Proiectul e sancţionat şi promulgat la 14/26 august 1864 (intră în

vigoare în 23 apr. 1865). Ţăranii sunt eliberaţi din sarcinile

Mihai Racoviţan

82

feudale, monopolurile sunt desfiinţate în schimbul unei

răscumpărări în 15 ani (proprietarii sunt despăgubiţi). Suma de

răscumpărare a fost mare, o importantă sursă de acumulare de

capital.

Legea hotăra împroprietărirea ţăranilor pe pământurile

legiuite. Suprafaţa varia după regiune şi numărul de vite, ţăranii

fiind împărţiţi în 3 categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi (fără

vite). Pământul expropriat era sub 2/3 din suprafaţa moşiilor.

Pădurile sunt exceptate. Văduvele, nevolnicii şi ţăranii ce n-au

fost clăcaşi primesc lot de casă şi grădină în vatra satului,

însurăţeii drept de împroprietărire din pământul statului. Loturile

nu pot fi înstrăinate 30 de ani. Au fost împroprietăriţi 406.429

clăcaşi, 79.815 fruntaşi, 215.654 mijlocaşi, 149.550 pălmaşi cu

1.165.969 ha. Din moşiile particulare şi ale statului, 60.651 numai

cu loc de casă şi grădină, 48.342 însurăţei împroprietăriţi cu

228.328 ha., 106.714 au cumpărat loturi mici, o suprafaţă (ultimii)

de 546.593 ha. Un mare număr n-au primit pământ, s-au comis

abuzuri, efectele pozitive se vor consuma datorită menţinerii marii

proprietăţi, dar Legea din 1864 e importantă: suprimarea relaţiilor

feudale şi eliberarea ţăranilor, eliberarea moşiilor de servituţi

feudale au format o piaţă a forţei de muncă pentru capital, a lărgit

piaţa internă, a grăbit dezvoltarea capitalistă, mai ales în

agricultură (muncă salariată). Proprietatea moşierească rămânând

de cca. 70%, cea ţărănească de 30%, a imprimat un ritm lent

dezvoltării capitaliste, impune o perioadă lungă de tranziţie, prin

completarea necesarului de pământ prin forme vechi (dar cu alt

conţinut). Ţărănimea e în stare de înapoiere economică şi socială,

ce va duce la răscoala din 1907.

Politica externă. Deşi sub suzeranitate otomană, întreţinem

relaţii bune cu Franţa, Sardinia, demne şi corecte cu Turcia,

Rusia, Austria, de sprijin cu popoarele vecine. Politica lui Cuza a

întărit autonomia şi a pregătit independenţa. Datorită regimului

ţării, Cuza a fost pus în situaţii complicate, rezolvate cu

Mihai Racoviţan

83

înţelepciune. În 1862 a aprobat tranzitul spre Serbia a 500 care cu

arme din Rusia (complicaţii cu Puterile). Agenţii diplomatice la

Bucureşti şi Belgrad (1863), se pun bazele unui tratat de alianţă, o

convenţie de extrădare (1863), una telegrafică (1865).

Revoluţionari poloni, unguri, bulgari primesc ajutor şi adăpost.

Era convins că Principatele n-au viitor fără Transilvania, a

sprijinit pe românii de aici; a acţionat însă prudent, mai ales că

toate actele sale mari au pus Puterile garante în faţa faptului

împlinit. În tratativele cu emigraţia ungară: gen. Klapka, apoi Türr

manifestă interes pentru românii ardeleni. Prestigiul ţării a

crescut.

Ultimii ani de domnie. Urmărit de camarila din jurul lui

Cuza, suspectat chiar de domn, Kogălniceanu a continuat

reformele de modernizare: reorganizează Curtea de Casaţie,

introduce sistemul metric, reintroduce taxa la export, înfiinţarea

Şcolii de poduri şi şosele (viitoarea Politehnică din Bucureşti),

legea instrucţiunii, legea de expropriere pentru cauze de utilitate

publică). Codul civil întăreşte ordinea burgheză şi proprietatea

individuală. A fost nevoit să demisioneze la 23 ian. 1865

(greşeală mare a lui Cuza, ca şi îndepărtarea generalilor Manu şi I.

Em. Florescu). Guvernul C. Bosianu, format la 26 ian., apoi al lui

N. Creţulescu la 14 iun. 1865. Deşi cu dificultăţi financiare,

tracasat de opoziţie, căzut sub influenţa camarilei, Cuza continuă

opera legislativă: organizarea poştelor, legea autocefaliei Bisericii

Române, măsuri pentru îngrădirea capitulaţiilor, aderarea la

Convenţia telegrafică din Paris, convenţia de extrădare cu Austria.

"Monstruoasa coaliţie" vrea să-l înlăture; motive: dificila situaţie

internă, regimul personal, temerea ruperii legăturilor cu Turcia,

suspiciunile Franţei şi Rusiei. Plecat la băi la Ems, în lipsa lui la 3

august 1865 la Bucureşti e o mişcare contra lui. De diminuarea

sprijinului extern (şi al Franţei) a profitat opoziţia. I. C. Brătianu

pleacă în Apus pentru a pregăti terenul unui prinţ străin, C. A.

Rosetti şi I. Ghica acţionează în interior. La redeschiderea

Mihai Racoviţan

84

Corpurilor legiuitoare (5 dec. 1865) Cuza declară că e gata să

abdice în favoarea unui prinţ străin. Şi cu complicitatea col.

Haralambie şi a mr. Lecca, Cuza e silit să abdice la 10/11 febr.

1866, a părăsit discret ţara. O locotenenţă domnească: L.

Catargiu, N. Golescu, Haralambie. Cauzele n-au constat doar în

nemulţumirile opoziţiei. Cuza nu mai putea controla criza

economică şi financiară, conflictele politice, pierde sprijinul

Franţei, teama separaţiei Principatelor. Suveranii Europei nu l-au

socotit egalul lor. Ca prinţ român, el nu putea face mai mult.

Moare în 1873 în Germania, e înmormântat la Ruginoasa.

Transilvania în timpul regimului liberal.

Mişcarea naţională.

Înfrântă în Italia, zdruncinată în interior, Austria încearcă

formula federativă prin patenta din 8/20oct. 1860 şi diploma din

febr. 1861 – trece la un regim liberal, constituţional. În

Transilvania sunt reînfiinţate comitatele şi scaunele. Începe pentru

români o perioadă bogată în realizări culturale şi politice-

naţionale. Şaguna şi Al. Şuluţiu cer convocarea Congresului

Naţional pentru a stabili o linie unitară. Conferinţa naţională de la

Sibiu (ian.1861) cere anularea tuturor legilor ce prejudiciau

naţiunea română. În Banat şi Crişana, Conferinţa din nov. 1860

cere căpitănat românesc autonom (ca la 1848), Viena însă dispune

alipirea la Ungaria. Acţiunea naţională e sprijinită în Transilvania

de ASTRA, de Asociaţia naţională de la Arad, în Bucovina de

Societatea pentru cultura şi literatura română. Concesiile politice

sunt limitate de prerogativele conferite de Viena nobilimii ungare,

care sunt restituite. Conferinţa "regnicolară" de la Alba Iulia (11-

12 febr. 1861), în care maghiarii sunt majoritari, cere încorporarea

Transilvaniei la Ungaria conform hotărârii Dietei din 1848;

românii şi saşii protestează. Convocarea Dietei e boicotată de

guberniul maghiar din Cluj ce o declară ilegală, contravine

uniunii de la 1848. Dieta, aleasă pe baze cenzitare, în care românii

sunt mai favorizaţi, se întruneşte la Sibiu la 15 iulie 1863. Sunt

Mihai Racoviţan

85

aleşi 46 de deputaţi români, 43 maghiari, 32 saşi şi numiţi câte 11

regalişti pentru fiecare naţiune. Dieta, adevărată constituantă, în

cele două sesiuni: 15 iulie-13oct. 1863; 25 mai-29 oct. 1864,

votează legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a

confesiunilor sale cu celelalte naţiuni şi culte din Transilvania;

legea prin care limba română e recunoscută ca limbă oficială

alături de maghiară şi germană. Şaguna, în mai 1865 e numit

mitropolit ortodox. În sesiunea a doua au fost discutate proiecte

de legi privind înfiinţarea Curţii supreme de casaţie pentru

Transilvania, problema urbarială, legea electorală, noua

organizare administrativ - teritorială, finanţele statului, serviciul

militar, construcţia de căi ferate; dezbaterile au un larg ecou,

antrenează politic întreaga populaţie activă a Transilvaniei.

Ultimele proiecte de legi n-au fost sancţionate de împărat. Curtea

începe să considere un pericol reorganizarea pe baze federative.

Tendinţele autonomiste, sporite după înfrângerea de la Sadova,

duc la tratative intense cu nobilimea şi burghezia ungară, se

profilează dualismul. Ungaria condiţionează înţelegerea de

anexarea Transilvaniei. Dieta din Sibiu e prorogată la 1 sept.

1865, e convocată alta la Cluj în 20 nov. 1865, formată pe baza

legii electorale feudale din 1791, care a votat "unirea"

Transilvaniei cu Ungaria (componenţa: 128 deputaţi maghiari şi

secui, doar 36 români, 25 saşi). Minoritatea în noua dietă a

românilor determină de acum adoptarea tacticii pasiviste. Legile

Dietei de la Sibiu nu sunt recunoscute, însă în cei 7 ani de regim

liberal austriac, românii şi-au creat societăţi culturale, multe şcoli

săteşti, gimnaziile de la Năsăud şi Brad.

Mihai Racoviţan

86

BIBLIOGRAFIE

1. N. Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la

1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

2. Cuza Vodă. In memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

3. Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul

şi sud-estul Europei (1821-1923), (coord. V. Moisuc, I.

Calafeteanu), Bucureşti, 1979.

4. N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1967.

5. V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate

naţională (1848-1881), Bucureşti, 1974.

6. Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături

politice şi culturale între anii 1859-1918, Bucureşti, 1979.

7. I. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice

bănăţene, Edit. Facla, Timişoara, 1980.

Mihai Racoviţan

87

REGIMUL MONARHIEI CONSTITUŢIONALE

Un prinţ străin însemna stabilitate internă, coeziune

naţională, modernizarea statului, pregătirea independenţei. Se

conta pe sprijinul dat unui prinţ dintr-o casă regală a Europei.

Tronul i s-a propus lui Filip de Flandra (acesta refuză), s-au depus

eforturi rapide pentru găsirea altui candidat, aflat cu sprijinul lui

Napoleon al III-lea în persoana lui Carol de Hohenzollern.

Conferinţa Puterilor garante, începută la 10 martie 1866, denotă

intenţia Turciei, Austriei, Rusiei de revenire la separare, conform

Convenţiei de la Paris (1858). Sprijinul Franţei, Prusiei, izolarea

Turciei, înfrângerea Austriei, - Carol e recunoscut în octombrie

1866. Plebiscitul dintre 14-20 aprilie, soldat cu o majoritate

covârşitoare pentru alegerea lui Carol, a pus din nou Puterile în

faţa faptului împlinit. Noua Adunare aleasă la 21 aprilie (au fost

excluşi partizanii lui Cuza, inclusiv Kogălniceanu), l-a proclamat

domn pe Carol la 10/22 mai. Devenită Constituantă, a votat

Constituţia la 11 iulie, promulgată la 13 iulie, de o importanţă

majoră pentru dezvoltarea ulterioară a României. Exprimă voinţa

României (numele oficial) de a deveni subiect în relaţiile

internaţionale, suzeranitatea Turciei şi regimul garanţiei colective

devenind incompatibile cu progresul ţării. Constituţia (după

model belgian) instituia monarhia ereditară, proclama libertăţile şi

drepturile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea naţională,

guvern reprezentativ, separarea puterilor, averea era sacră şi

inviolabilă. Puterea legislativă - deţinută de domn şi Adunarea

Naţională (Adunarea şi Senatul), cea executivă - domnul şi

guvernul (miniştrii numiţi şi revocaţi de domn). Domnul avea

drept de veto absolut, putea dizolva Adunarea, sancţiona sau nu o

lege, forma guvernul, bate monedă, e conducătorul armatei.

Sistemul electoral promova interesele claselor dominante:

pentru alegerea deputaţilor, era un corp electoral cu 4 colegii după

avere: 1) marii proprietari cu venit funciar de peste 300 de

Mihai Racoviţan

88

galbeni; 2) proprietarii rurali mijlocii cu venit 100-300 galbeni; 3)

orăşenii (şi meseriaşii şi negustorii) cu impozit de 80 lei, liber

profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii, pensionarii; 4) votau

indirect (ţăranii) - 50 alegători desemnau un delegat, toţi delegaţii

dintr-un judeţ aleg un deputat. Pentru alegerea senatorilor, 2

colegii: 1) proprietarii cu venit funciar de peste 300 galbeni; 2)

proprietarii de imobile în oraşe cu venit până la 300 galbeni.

Deputaţi pot fi aleşi cetăţenii de minimum 25 de ani, senatori cei

de minimum 40 ani cu venit de 800 galbeni. Deputaţii aleşi pe 4

ani, senatorii pe 8 ani (ultimii se înnoiesc jumătate la 4 ani prin

tragere la sorţi).

Consacră puterea politică a moşierimii şi burgheziei. Alianţa

între ele va fi în toată epoca modernă, mai ales pentru apărarea

proprietăţii, confundată cu interesele naţionale. La început

moşierii conservatori sunt mai puternici (şi uniţi), dovadă

impunerea Senatului, dreptul de veto absolut. Între ele însă o luptă

acerbă pentru putere, în timp burghezia devine predominantă

(grupată în PNL).

Viaţa politică 1866-1876 Marcată de diferendele burghezie-

moşierime cu privire la direcţiile şi drumurile de dezvoltare.

Instabilitate politică: până în 1871 s-au schimbat 10 guverne, 30

remanieri, 4 Adunări. Moşierii erau în defensivă, considerau

încheiată era reformelor, urmăreau consolidarea poziţiilor.

Burghezia considera reformele lui Cuza doar un început. Regimul

nu era consolidat, sistemul parlamentar nu avea tradiţii. Fricţiuni

între legislativ şi executiv datorită amestecului domnului în

politica internă şi externă.

Unele grupuri ce n-au participat direct la instituirea noului

regim politic se încadrează în "noua ordine" (liberal-moderaţii lui

Kogălniceanu din Moldova). Carol vrea să-şi sporească

autoritatea, ingerinţele Puterilor în treburile interne. Sunt

frământări politice ce însoţeau firesc procesul de transformare a

societăţii româneşti. După votarea Constituţiei (iulie 1866) cade

Mihai Racoviţan

89

guvernul de coaliţie Lascăr Catargiu, un nou guvern din

conservatori şi liberali-moderaţi condus de I. Ghica are sarcina de

a face alegeri pe baza noii legi electorale şi a obţine recunoaşterea

lui Carol; Turcia îl recunoaşte la 11/23 oct. ca principe ereditar,

cu drept de a bate monedă (ordine şi decoraţii nu), dreptul la o

armată de 30.000 de soldaţi, tratatele dintre Marile Puteri şi

Turcia rămân obligatorii pentru Principate, ele nu pot încheia

direct acorduri similare, Turcia îşi afirmă suzeranitatea. Se simte

nevoia înfiinţării unor partide în stare să câştige şi să menţină

puterea politică. Moşierii conservatori, mai unitari în Moldova şi

Ţara Românească, formează Comitetul ordinii (organ de presă

Ordinea); i se adaugă Juna dreaptă (conservatori de centru şi

liberali moderaţi). Liberalii radicali, plus moşieri mici şi mijlocii

se grupează în Societatea Amicii Constituţiunii, cu C. A. Rosetti

(organ Românul) În Moldova burghezia mică şi mijlocie (slabă)

se organizează în Fracţiunea liberă şi independentă (condusă de

N. Ionescu), iar marea burghezie şi moşieri liberali sunt sub

influenţa lui Kogălniceanu. Alegeri la sfârşitul anului 1866, nu

duc la o majoritate confortabilă. Liberalii radicali şi "maiştii" lui

Kogălniceanu fac coaliţie, cu Programul de la Concordia (prima

încercare de a forma un guvern liberal); programul impulsiona

modernizarea, era pentru impulsionarea economiei prin

modificarea sistemului impozitelor, organizarea creditului, bănci,

dezvoltarea industriei şi agriculturii, modernizarea căilor de

comunicaţie, îmbunătăţirea şi descentralizarea administraţiei,

instrucţie publică largă, organizarea armatei pe principiul

înarmării poporului. Coaliţia liberală înlătură guvernul I. Ghica la

1/13 martie 1867; noul guvern concesionează construcţia de căi

ferate consorţiului Strousberg, prin legea de poliţie rurală se

asigurau interesele proprietarilor funciari şi aplicarea legii

tocmelilor agricole. Se acordă ajutor revoluţionarilor bulgari, e

condamnat în presă dualismul, e sprijinită lupta naţională a

românilor ardeleni.

Mihai Racoviţan

90

Atacaţi de conservatori, de austrieci că urmăreau să atace

Austro-Ungaria, de Marile Puteri pentru ajutorul dat bulgarilor, de

asemenea Prusia cerând înlăturarea, Carol e nevoit să demită

guvernul I. C. Brătianu, înlocuindu-l cu un guvern de coaliţie

conservator moderaţi şi liberal moderaţi condus de D. Ghica şi M.

Kogălniceanu, la 16/28 noiembrie 1868. În februarie 1870 şi acest

guvern cade: Prusia, pregătind războiul cu Franţa, Bismarck avea

nevoie de alianţa Austriei, iar România trebuia să se apropie de

Austro-Ungaria, un guvern conservator fiind mai indicat. Sub

guvernele conservatoare A. G. Golescu şi M. C. Epureanu, Carol

şi dinastia sunt atacate: că prinţul a prusacizat armata, amestecul

consulului prusac. Cuza e ales deputat de Mehedinţi, refuză însă

să revină în ţară. În timpul războiului franco-prusac, mari simpatii

în ţară şi în Cameră pentru Franţa. Mişcarea republicană din vara

1870 (începută izolat la Ploieşti, cu căpitanul Candiano Popescu)

e înăbuşită, 41 de liberali radicali sunt arestaţi, apoi achitaţi.

Falimentând concernul Strousberg, creşte ostilitatea faţă de Carol

şi Prusia. Pentru ordine internă el are nevoie de un guvern "tare",

chiar cere Puterilor pentru sine întărirea puterilor personale,

ameninţă că va abdica - alternativă periculoasă. Camera cedează,

la 23 martie 1871 e instalat guvernul conservator Lascăr Catargiu,

punându-se capăt perioadei de instabilitate. Victoria conserva-

torilor a fost favorizată şi de situaţia externă: înfrângerea Franţei,

ascensiunea Prusiei (Germaniei), alianţa Germaniei cu Austro-

Ungaria, apropierea de Rusia - semnifică o nouă ordine europeană

conservatoare, cu efecte asupra României. Orientarea spre Ger-

mania nu s-a datorat doar lui Carol, o dictau interesele ţării,

pentru aceasta trebuiră să se apropie şi de Austro-Ungaria, să-şi

normalizeze relaţiile cu Rusia. Liberalii-radicali, după mişcarea

din 1870-1871 au renunţat la spiritul paşoptist, au înţeles noua

orientare, au înţeles că o ridicare naţională a popoarelor din sud-

estul Europei de moment nu era posibilă, au renunţat la veleităţile

Mihai Racoviţan

91

revoluţionar-republicane, s-au regrupat după spiritul liberalis-

mului european.

Conservatorii şi-au consolidat poziţiile economice şi politice.

Guvernul conservator, 1871-1876, n-a luat măsuri ample, n-a

oprit procesul în ascensiune, doar i-a temperat ritmul şi a întărit

poziţia moşierilor. În 1872 modifică legea tocmelilor agricole

(introduce clauza manu militari), o nouă lege de organizare a

armatei, organizează creditul funciar rural (1873) şi urban (1874),

s-a înţeles cu Societatea drumurilor de fier din România (satisface

parţial pretenţiile bancherilor germani ce au preluat afacerea

Strousberg), continuă construcţia de căi ferate. Conservatorii nu

sunt ostili dezvoltării capitaliste, se feresc doar de prefaceri

radicale. E protejată industria naţională, apar primele fabrici de

zahăr.

Profitând de Alianţa celor 3 împăraţi, încheie Convenţia

comercială cu Austro-Ungaria, alta cu Rusia (pe câte 10 ani) pe

baza naţiunii celei mai favorizate, cu dezavantaje economice, dar

cu câştig politic pentru ţară. Cu celelalte puteri a încheiat doar

aranjamente comerciale pe 9 luni. În timpul guvernării conser-

vatoare, liberalii s-au regrupat în Coaliţia de la Mazar Paşa (casa

englezului Lakeman), din care se va naşte P.N.L. Programul:

politică externă de pace, respectarea tratatelor, împroprietărirea

însurăţeilor, reorganizarea armatei, reducerea fiscalităţii, a

cheltuielilor publice, descentralizare administrativă. La 4/16 apr.

1876 se formează guvernul gral. Florescu, iar la 24 apr./6 mai

1876 guvernul Coaliţiei de la Mazar Paşa, inaugurând lunga

guvernare liberală (dominată de I. C. Brătianu). Se deschide etapa

în care România îşi va dobândi independenţa.

Mişcarea muncitorească, social-democraţia Muncitorii

devin o realitate în societatea românească, pe măsura creşterii

relaţiilor de schimb, a muncii salariate în agricultură, în

exploatările miniere (în Transilvania din sec. XVIII). Devin o

Mihai Racoviţan

92

categorie prezentă în viaţa economică şi socială, participantă la

frământările sociale şi politice.

Istoria proletariatului şi a mişcării muncitoreşti trebuie

apreciată în cadrul dezvoltării lumii moderne. Afirmarea şi

maturizarea ideilor socialiste nu pot fi apreciate doar în raport cu

stadiul dezvoltării societăţii române moderne. O societate

receptivă la nou, cu o mare disponibilitate de receptare şi a

formelor superioare de dezvoltare, cu capacitate de asimilare şi

transformare a valorilor înaintate, integrându-se activ în lumea

modernă. Începând cu 1848 termenii socialist şi comunist devin

frecvenţi în etichetarea acţiunilor menite să schimbe societatea, să

atingă proprietatea. Boierii români spun că revoluţia de la 1848 a

fost un fenomen de import, nu determinată de realităţile

româneşti. Reforma din 1864 nu a putut fi evitată, dar marea

proprietate a rămas majoritară. Conservatori au declarat

proprietatea sacră şi inviolabilă, impun un ritm mai lent

dezvoltării. Conservatorii au urmărit ca procesul de proletarizare a

ţărănimii să aibă un ritm ce să nu pericliteze baza proprietăţii.

Practica politică a accentuat legarea ţăranilor de pământ, prin

interes (împroprietăriri succesive din pământul statului, ce să

împiedice dezvoltarea proletariatului). Deşi în dezacord, burghe-

zia acceptă politica agrară a conservatorilor. Dezvoltarea soci-

etăţii româneşti a fost un proces ireversibil, în care proletariatul a

crescut, s-a maturizat şi afirmat. Proletariatul român are un profil

distinct după 1848, afirmă problema muncitorilor în perioada

trecerii de la cooperaţia capitalistă simplă şi manufacturi, la

producţia mecanizată, cu maşini cu aburi, când începe revoluţia

industrială. De la cca. 11.000 de lucrători salariaţi în Principate în

ajunul lui 1848 (date ale lui D. P. Marţian), ajung la 28.352 în

1860; în industria prelucrătoare şi în transporturi, la întreaga ţară,

cca. 80.000 muncitori şi foarte mulţi meşteşugari. În 1859

populaţia oraşelor era de 14,8%, în 1889 de 17,1%; în Transil-

vania numărul muncitorilor era mai mare (industria extractivă mai

Mihai Racoviţan

93

dezvoltată): 110.000, din care 96.000 în industria prelucrătoare şi

minieră (spor de cca. 65% după 1848).

Surse de provenienţă a muncitorilor: 1) ţărani fără pământ,

cei ruinaţi de dezvoltarea capitalistă, de efectele reformei din

1864; 2) meşteri ruinaţi de producţia de fabrică; 3) cei din exte-

rior: specialişti în căi ferate, în industrie, instalaţii portuare, mun-

citori necalificaţi din sudul Dunării, români din Bucovina, Tran-

silvania, Macedonia. Până în 1878 industria fiind slab dezvoltată,

muncitorii din fabrici sunt mai puţini ca cei din atelierele

meşteşugăreşti şi manufacturi; mulţi nu sunt rupţi de viaţa agrară.

Diversitatea are consecinţe în organizare, combativitate, ideologie

Începuturile au fost grele, proletariatul s-a născut într-o

societate pornită spre ritmuri înalte de dezvoltare, nepregătită de

a-l primi cu drepturi egale. Nu exista o legislaţie în domeniul

acesta. Lupta muncitorilor contra exploatării începe odată cu

apariţia lor, acum e însă mai organizată. În Transilvania şi Banat

minerii sunt mai combativi, în România greve la căi ferate, în

porturi. Tipografii sunt primii care se organizează. La Braşov

(1846) - Asociaţia de ajutor de boală, înmormântare şi de

călătorie, la Timişoara (1851) - Asociaţia muncitorilor tipografi,

la Bucureşti (1858) tipografii îşi înfiinţează Casa de prevederi şi

economie, în care sunt şi patroni (C. A. Rosetti), cu organe de

presă Tipograful român (1865), Analele tipografice (1869).

Curând vor fi încercări de organizare la scară naţională. În

procesul de însuşire a ideilor socialiste (inclusiv marxiste) s-au

desăvârşit formele de organizare, s-au clarificat obiectivele, s-a

contopit socialismul cu mişcarea muncitorească, muncitorimea

devine clasă pentru sine. Tradiţii au fost: democraţi de valoare

(Heliade, Bolliac, Rosetti), Th. Diamant organizează în 1835 la

Scăieni-Prahova un falanster. Organizaţii profesionale, cu

publicaţii: Uvrierul, Lucrătorul român (1872), Socialistul. Unii

români au participat la Comuna din Paris, sunt contacte cu

Internaţionala I (se pare că la Bucureşti era o secţie). Din deceniul

Mihai Racoviţan

94

7 apar grupuri socialiste, s-au detaşat de radicalismul burghez.

Organizaţii socialiste la Iaşi cu dr. Lupu, Titus Dunca, apoi la

Brăila, Galaţi. În 1868 la Timişoara Asociaţia generală a

muncitorilor din Timişoara, cu Gh. Ungureanu şi Carol Farkaş,

aderă în 1869 la Internaţionala I. În România se formează în 1 oct.

1872 Asociaţia generală a lucrătorilor (cu presă Lucrătorul ro-

mân) - are ca scop unirea muncitorilor din toate ramurile. A fost

desfiinţată de guvernul conservator, ce o socotea un pericol.

Mişcarea socialistă se intensifică în 1874-75: Societatea

studenţilor în medicină la Bucureşti, fondator C. I. Istrate, Gh.

Sabin; Societatea de cultură pentru studenţi cu C. Bacalbaşa. Din

1876 se alătură cei veniţi din Rusia: N. Zubcu-Codreanu, C.

Dobrogeanu-Gherea (Katz), dr. Russel, care impulsionează

activitatea cercurilor socialiste la Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Brăila,

Galaţi, Bârlad, Bacău. La început organizaţiile socialiste cuprind

un număr redus de intelectuali, sunt români, germani, maghiari,

ruşi, evrei, sub influenţa diferitelor forme ale socialismului:

nihilism, anarhism. Se îndreaptă treptat spre socialismul ştiinţific,

găsind şi forme de expresie potrivite ce să le îngăduie activitatea

legală.

Politica externă a României (1866-1876). Actul din 1866 a fost important pentru întărirea autonomiei şi

spre independenţă. În România găsesc sprijin emigranţii bulgari,

unguri, încheie tratat de alianţă cu Serbia (1868), se constituie

societatea Transilvania (1867), Societatea Academică Română, se

modifică jurisdicţia consulară, acreditaţi agenţi diplomatici.

Venind guvernul liberal-radical I. C. Brătianu, acesta manifestă

solidaritate cu românii din Transilvania aflaţi în sistemul dualist,

astfel că Austro-Ungaria dă Cartea Roşie, condamnându-l. Cu

toate presiunile externe, România acţionează pentru independenţă,

când Rusia şi Turcia vroiau să impună separarea. La Conferinţa

Mihai Racoviţan

95

Marilor Puteri de la Londra (1870), la care Rusia cerea anularea

clauzei din Tratatul de la Paris cu privire la neutralizarea Mării

Negre, România a încercat să supună dezbaterilor problema

independenţei. Nu s-a reuşit. Victoria Prusiei asupra Franţei şi

modificarea raportului de forţe în favoarea Germaniei au impus

reorientarea politică a României, dar eforturile pentru indepen-

denţă au continuat şi sub guvernul conservator. Tentativa din

1872 a Turciei (sprijinită de Austro-Ungaria) de a realiza un

"Reich balcanic", de a încorpora politic şi militar toate statele

dependente - neacceptată de Puteri - provoacă îngrijorare în

România. În 1873 un proiect de proclamare a independenţei

discutat de guvern e abandonat datorită ostilităţii Puterilor.

Convenţiile comerciale, vamale, consulare au fost o modalitate de

afirmare a voinţei de independenţă. Criza orientală a impus

cercurilor politice româneşti o atitudine de apărare a intereselor

ţării. Guvernul conservator n-a fost la înălţimea situaţiei, a afirmat

însă interesele şi obiectivele naţionale.

Mihai Racoviţan

96

BIBLIOGRAFIE

1. România în relaţiile internaţionale 1699-1939.

2. Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între

Unire şi independenţă, Bucureşti, 1979.

3. Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular),

Bucureşti, 1912.

4. Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei, Cluj

Napoca, 1979.

5. Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar

(sub red. Şt. Pascu), Cluj-Napoca, 1978.

6. Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, Bucureşti, 1998.

7. Idem, România 1866-1947, Bucureşti, 1998.

8. Istoria României. Transilvania, vol. I, 1997, vol. II, 1999

(colectiv), Cluj-Napoca.

Mihai Racoviţan

97

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT

A ROMÂNIEI. 1877-1878.

În 1875 s-a redeschis criza orientală, prin răscoalele din

Bosnia şi Herţegovina, apoi Serbia şi Muntenegru declară război

Turciei (1876), se răscoală Bulgaria (1876), încep pregătirile

război ale Rusiei. Guvernul conservator proclamă neutralitatea

României, dar ministrul de externe, V. Boerescu, adaugă că

guvernul va urma această politică dacă realizează aspiraţiile

naţionale în mod paşnic, în acord cu Poarta. Autorităţile române

au fost solicitate de Rusia să-şi precizeze atitudinea. În Parlament

a fost examinată şi eventualitatea câştigării independenţei cu arma

(nov. 1875); s-a impus ideea neutralităţii. Şi conservatorii şi

liberalii din opoziţie, întreaga societate românească erau pentru

independenţă. Trebuia însă prudenţă, nici un guvern responsabil

nu putea anula statutul politic stabilit prin Tratatul de la Paris

(garanţia colectivă), fără a-şi asigura alianţa Rusiei şi poziţia de

participant la război, mai ales că Puterile, inclusiv Rusia nu

ofereau garanţii ferme, iar popoarele din Balcani nu aveau forţa

de a se opune Turciei. Neutralitatea a fost acceptată de toate

grupările politice. Alternativa ocupării României de Rusia în caz

de război cu Turcia, intenţiile Rusiei de a anula clauzele

Tratatului de la Paris, revenirea la Rusia a celor trei judeţe din

sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) alipite Moldovei în

1856, au determinat intervenţia energică a guvernului român.

La 4/16 ian. 1876, Lascăr Catargiu trimite o notă circulară

agenţilor români din străinătate, precizând poziţia de neutralitate a

României, justifică pregătirile militare prin măsurile luate de

turci, exprimă faptul că România n-a fost şi nu e parte integrantă a

Imperiului Otoman, n-a renunţat niciodată la suveranitate, afirmă

regretul că Puterile n-au creat un stat român independent la porţile

Orientului. România va reacţiona armat dacă va fi atacată. Lipsit

de popularitate, nefiind capabil de decizii ferme, guvernul Lascăr

Mihai Racoviţan

98

Catargiu e nevoit să-şi dea demisia. Coaliţia liberală de la Mazar

Paşa formează guvernul la 9 mai 1876 - premier Costache

Epureanu, la externe Kogălniceanu. Era nevoie de o angajare

deplină pe calea obţinerii independenţei când criza balcanică se

amplifica, Turcia era intransigentă, iar Puterile nu erau favorabile,

chiar ostile unei Românii independente (Anglia îndeosebi).

Asigurând Turcia de neutralitate, România sprijină totuşi lupta

popoarelor vecine, bunăoară trecerea peste Dunăre în Bulgaria a

detaşamentului Hristo Botev, sprijin pentru Serbia prin trecerea de

voluntari şi arme. Criza Imperiului Otoman se accentuează:

revoluţia junilor tuci, înlocuirea sultanului. O notă şi un memoriu

explicativ trimis de Kogălniceanu agenţilor noştri diplomatici

solicita Marilor Puteri, practic, în 7 puncte independenţa, altfel

"noi am fi constrânşi să luăm o altă atitudine". Generalizarea

conflictului din Balcani intensifică contactele între Puteri.

Întâlnirea în Boemia a ţarului Alexandru al II-lea cu Franz Iosif

(iulie 1876), deschide calea războiului Rusiei, contra Turciei, ea

asigurându-şi neutralitatea Austro-Ungariei în schimbul Bosniei şi

Herţegovinei. Politicienii români au intuit că au fost puse în

discuţie şi cele 3 judeţe din Basarabia. O nouă notă circulară (20

iulie 1876) trimisă de Kogălniceanu agenţilor diplomatici români

era mai radicală; el dorea ca Marile Puteri să accepte reven-

dicările României înainte de un război ruso-turc. Dar spunea că

ţara nu mai poate păstra mult timp tăcerea, că armata "freamătă de

dorinţa să ia parte la lupte". Kogălniceanu a fost înlocuit cu N.

Ionescu la externe, mai moderat, dar linia politică nu se schimbă.

Din contră, I. C. Brătianu, noul premier, ce acum conduce direct

şi politica externă, începe tratative directe cu Rusia. Şi aceasta

avea nevoie de o înţelegere cu noi, România fiind sub garanţia

Marilor Puteri, deci nu mai putea fi ocupată şi transformată în

teatru de război. Iar România era un culoar obligatoriu de trecere

pentru armata rusă. Brătianu îl vizitează la Sibiu (aug. 1876) pe

împăratul Franz Iosif, asigurându-l de sentimentele amicale ale

Mihai Racoviţan

99

României; în septembrie la Livadia (în Crimeea) are convorbiri cu

ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov, în principiu

stabilindu-se o înţelegere pentru trecerea ruşilor în caz de război.

Nici acum Marile Puteri nu dau asigurări pozitive României.

Anglia considera că independenţa României şi a Serbiei ar duce la

destrămarea Turciei, integritatea căreia era pentru ea o prioritate.

La 16/28 sept. sosea în secret la Bucureşti o delegaţie rusă:

contele Nelidov, col. M. Cantacuzin, se alătură agentul rus baro-

nul Stuart - nu s-a căzut de acord pentru o convenţie. Se spera că

soluţionarea crizei balcanice o va face Conferinţa Puterilor, des-

chisă la Constantinopol la 11/23 dec. 1876. Conferinţa n-a luat în

discuţie cererile României (independenţă pentru neutralitatea sa şi

garanţii speciale în eventualitatea unui război). Noua Constituţie a

Turciei (11/23 dec. 1876) ce prevedea că România e una din

"provinciile privilegiate ale Turciei", atingea grav demnitatea

ţării. Brătianu a declarat în Cameră că "niciodată sabia lungă a lui

Baiazet şi Mahomed nu a putut să pătrundă în munţii României,

unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa (preşedintele Consi-

liului de stat turc) cu constituţia lui".

Participarea României la războiul din 1877-1878.

Cucerirea independenţei.

Eşecul Conferinţei de la Constantinopol şi de la Londra a

spulberat orice iluzie în maleabilitatea Turciei, oferind Rusiei,

care s-a asigurat de neutralitatea Austro-Ungariei, pretext de

război. Rusia, la 31 mart./12 apr. 1878 cere României să semneze

Convenţia pentru trecerea armatei. Carol, Brătianu, Rosetti etc.

sunt pentru, se urmărea obţinerea independenţei prin colaborare

cu Rusia şi popoarele balcanice. Documentul semnat la 4 aprilie

(o zi după revenirea în guvern a lui Kogălniceanu) asigura armatei

ruse "libera trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat

armatelor amice". Guvernul rus se obliga că va respecta "dreptu-

rile politice ale statului român aşa cum rezulta din legile ante-

rioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integri-

Mihai Racoviţan

100

tatea teritorială a României". A fost mobilizată armata: 4 divizii

permanente şi rezerva, armata teritorială (dorobanţi, călăraşi),

miliţiile, garda civică, e concentrată la sud de Bucureşti şi în zona

Calafat pentru a riposta unei invazii turce. La 12 aprilie Rusia

declară Turciei război, sunt atacate localităţi româneşti. Ripostăm,

bombardând Vidinul. S-a ajuns de fapt în stare de război cu

Poarta. La 29-30 aprilie Parlamentul votează ruperea dependenţei,

proclamarea stării de război, cerând guvernului să asigure exis-

tenţa statului pentru ca la viitoarea pace România să iasă cu o

politică bine definită "să poată împlini misiunea sa istorică".

Acţiunea militară a fost justificată Marilor Puteri printr-o notă

prezentată la 1/13 mai. Starea de spirit internă şi împrejurările

externe au impus şi acum României să ia decizii majore, să-şi

asume riscul proclamării independenţei. La 9/21 mai, la

interpelarea deputatului N. Fleva, Kogălniceanu răspunde: "În

stare de război, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem indepen-

denţi, suntem naţiune de sine stătătoare". Adunarea deputaţilor a

votat moţiunea ce proclama independenţa absolută a României,

urmat de Senat în aceeaşi zi. Declararea independenţei era făcută

cu răspundere şi conştiinţa riscului, după o intensă diplomaţie, cu

adeziunea largă a poporului, după ce s-a luat la cunoştinţă reacţia

Europei, eventuale consecinţe ale actului. Reacţie de adeziune

totală şi în provinciile de sub dominaţie străină. Italia a manifestat

simpatie, celelalte Puteri sunt rezervate, sau ostile (Anglia),

Turcia o consideră o "rebeliune".

Independenţa trebuia consfinţită prin război pentru a fi im-

pusă Turciei şi recunoscută de Puteri. Participarea însemna recu-

noaşterea individualităţii României şi a armatei. Oferte de cola-

borare ale lui Carol I în discuţiile cu ţarul Alexandru al II-lea şi

marele duce Nicolae, iar armata română să aibă o bază proprie de

operaţii; acceptă comandantul suprem rus (ducele Nicolae), refuză

ţarul şi cancelarul Gorceakov, ultimul trimiţându-ne o notă dură la

17/29 mai: "Rusia nu are nevoie de concursul armatei române.

Mihai Racoviţan

101

Forţele pe care le-a pus în mişcare cu scopul de a-i combate

pe turci sunt mai mult decât suficiente pentru realizarea acestui

obiectiv". Rusia nu voia să împartă laurii victoriei, nu dorea

admiterea România la tratativele de pace, întrucât ea urma să

anexeze teritorii româneşti.

Trupele române s-au dispus la Dunăre. Au sprijinit pe ruşi cu

foc de artilerie la trecerea Dunării şi cuceririi cetăţii Nicopole.

După primul eşec de la Plevna, 8/20 iulie, la cererea

comandamentului rus am preluat Nicopole, pentru a disponibiliza

trupele ruse pentru un nou atac. Divizia a 4-a română, parţial

dislocată peste Dunăre, a primit ordin să colaboreze, la nevoie

până la Plevna. La 18/30 iulie ruşii sunt din nou înfrânţi de armata

lui Osman Paşa, bine instruită şi echipată. Generalul Gurko era

înfrânt la Stara Zagora. La 19/31 iulie Nicolae trimite o telegramă

lui Carol: "Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna,

ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiune şi dacă se

poate să treci Dunărea cu armata după cum doreşti…" Întreaga

divizie a 4-a trece Dunărea spre Plevna. Alte două telegrame (în

august) cer cooperarea armatei române, ca indispensabilă. La 12-

16 iulie trece Dunărea şi Divizia a 3-a. Gorceakov vine la

Bucureşti, declarându-şi mulţumirea "cu cât situaţia militară a

armatei ruse îi inspira cea mai vie nelinişte". La convorbirile între

Carol şi Brătianu - Alexandru II şi Nicolae se stabilesc condiţiile

colaborării: armata română îşi păstrează individualitatea şi

comandamentul superior. Forţele ruso-române de la Plevna sunt

comandate de Carol, având ca şefi de stat major pe generalul rus

Zotov şi român, Cernat. O nouă ordine de bătaie a armatei

române: cea de operaţii - Diviziile 4, 3 şi cea de rezervă şi corpul

de observaţie - Diviziile 1, 2 şi miliţiile. La Plevna concentrăm

38.000 de militari şi 108 tunuri. Efortul de război a fost mare. În

1877 bugetul pentru cheltuielile militare, 13,5 milioane lei, e

suplimentat cu 25 milioane. Comenzi în Occident: arme, muniţii,

echipament (Austro-Ungaria - neutră - a oprit unele transporturi).

Mihai Racoviţan

102

Rusia ne-a livrat 25.000 de puşti, 20 tunuri de asediu, muniţii în

locul cheltuielilor de trecere. Totuşi, armata nu era suficient de

înarmată, dificultăţi şi-n sistemul de aprovizionare, dar spiritul

combativ era excelent. Fondurile alocate de guvern, rechiziţiile

militare în oraşe şi sate şi contribuţiile voluntare ale populaţiei au

pus armata pe picior de război în timp scurt. A fost un război al

naţiunii: subscripţii benevole, donaţii, ofrande, rechiziţii, ţăranii

au asigurat transportul (cu carele, însumând cca. 1.046.000 zile de

lucru), din subscripţii benevole s-au strâns cca. 1,640 milioane lei

(echivalentul a 50.000 de puşti), alimentele şi furajele procurate

prin rechiziţii, totalizând 11,300 milioane. Românii din Austro-

Ungaria, în pofida interdicţiei autorităţilor, au constituit comitete

de ajutorare, la Sibiu, Braşov, Făgăraş, Cluj, Turda, Blaj,

Timişoara, Alba Iulia, Năsăud; apoi voluntari în armata română:

Moise Grozea, Constantin Şaguna, sute de tineri. Arătând că

armata a ridicat "prestigiul ţării în faţa Europei", Brătianu

constata că la 1877 "poporul român, în întregul său, şi-a făcut

datoria".

Ostaşii români au confirmat speranţele naţiunii, au contribuit

serios la înfrângerea Turciei. Corespondenţii străini au apreciat

unanim valoarea soldaţilor români. Contribuţia României la

război a fost: cooperarea la trecerea Dunării, susţinerea trupelor

ruse cu artileria la Zimnicea, regruparea armatei la est de Olt

pentru uşurarea dislocării armatei ruse, cooperarea la cucerirea

Nicopolelui, flota a operat pe Dunăre, contribuţia decisivă la

cucerirea celor două redute Griviţa, a Plevnei, cucerirea Rahovei,

Smârdanului, Vidinului, Belogradcicului. Românii au dispus de

108 tunuri (din totalul de 190), 38.000 soldaţi (din 97.000).

Comportamentul şi solidaritatea românilor supuşi demonstrează

că independenţa României a fost cauza întregului popor român,

premisă indispensabilă a Unirii. Sacrificiile s-au ridicat la 10.000

morţi şi răniţi, efortul financiar de cca. 100 milioane lei.

Aprecierea internaţională a fost unanimă.

Mihai Racoviţan

103

Totuşi, delegaţii români n-au fost admişi la tratativele de

pace (pacea s-a încheiat la San Stefano, 19 febr./3 martie 1878),

pe motivul că României încă nu i-a fost recunoscută

independenţa, stârnind vii proteste în ţară datorită intenţiilor

anexioniste ruse. Marile Puteri nemulţumite impun reluarea

negocierilor cu o participare mai largă, pentru stabilirea de

compensaţii pentru fiecare în vederea menţinerii echilibrului

european. La 1/13 iunie începe Congresul de Pace la Berlin,

condiţiile păcii fiind deja stabilite prin tratative bilaterale.

România n-a fost admisă ca parte beligerantă. Reprezentanţii săi

au fost auziţi, nu ascultaţi; Brătianu şi Kogălniceanu au apărat

independenţa şi integritatea ţării; ştirbirea integrităţii teritoriale ar

zgudui "într-un popor întreg credinţa în tratate şi în dreptul însuşi"

(Kogălniceanu). A fost recunoscută independenţa României,

condiţionată de modificarea unor prevederi ale Constituţiei, adică

acordarea cetăţeniei străinilor; trebuia rezolvat litigiul cu

Germania în despăgubirea concernului Strousberg. Dobrogea şi

Delta revin României, cele 3 judeţe din sudul Basarabiei sunt

anexate de Rusia.

Egală juridic cu celelalte state, România poate promova o

politică externă în conformitate cu interesele naţionale.

Independenţa deschide căi largi de dezvoltare, a fost o premisă a

înfăptuirii Unirii, a fost un moment de seamă al istoriei Europei.

Mihai Racoviţan

104

BIBLIOGRAFIE

1. Independenţa României. Bibliografie (sub red. Jean Livescu),

Bucureşti, 1979.

2. Independenţa României. Documente (vol. I-V).

3. Independenţa României (red. Şt. Pascu), Bucureşti, 1977.

4. Independenţa - lupta milenară a poporului român pentru

independenţă (coord. D. Berindei, L. Boicu, Gh. Platon), Iaşi,

1977.

5. Din lupta poporului român pentru independenţă (coord. I.

Scurtu), Bucureşti, 1977.

6. N. Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea

independenţei (1877-1878), Bucureşti, 1977.

7. L. Maior, Transilvania şi războiul pentru independenţă

(1877-1878), Cluj-Napoca, 1977.

8. N. Ciachir, Războiul pentru independenţa României în

contextul european, Bucureşti, 1977.

9. V. Axenciuc, I. Tiberian, Premise economice ale formării

statului naţional, unitar român, Bucureşti, 1979.

10. Arta şi literatura în slujba independenţei naţionale (coord. I.

Frunzetti, G. Munteanu), Bucureşti, 1977.

Mihai Racoviţan

105

BUCOVINA, BASARABIA ŞI DOBROGEA - DE LA

ANEXIUNE STRĂINĂ PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL

SECOLULUI XX

Bucovina Războiul ruso-turc din 1768-1774 s-a încheiat cu pacea de la

Kuciuk-Kainargi. Austria, neutră, şi-a concentrat apoi armata la

graniţa nordică a Moldovei, dând o argumentaţie juridică

anexiunii: demult Pocuţia a stăpânit nordul Moldovei (denumită

acum Bucovina). Prin împărţirea Poloniei (1772), revenindu-i

Pocuţia şi Galiţia, tot Austriei îi revine şi Bucovina, având nevoie

şi de o comunicaţie lesnicioasă între Transilvania şi Galiţia. În

toamna lui 1778 armata a ocupat ţinuturile Cernăuţi, Câmpulung

şi Suceava, "împlântând pajurile imperiale unde le convenea". La

7 mai 1775, printr-o Convenţie (la Constantinopol), Turcia

consimte cedarea, Austria îmbinând ameninţări cu promisiuni de

sprijin în viitoare războaie cu Rusia. Thugut (agent la

Constantinopol) a cumpărat pe demnitarii turci cu cadouri scumpe

şi aur: pe Reis Effendi, Costache Moruzzi (dragomanul Porţii),

paşa de Hotin (ce trebuia să supravegheze delimitarea frontierei).

Rusia nu s-a opus, deşi obţinuse protectorat asupra Principatelor.

Mareşalul Rumanţiev, aflat în zonă, a fost mituit şi el. În zadar

Gr. Ghica al III-lea şi divanul Moldovei au protestat şi au cerut

protecţia ţarinei Ecaterina a II-a. La tranzacţiile de la Palamutka

(ian. 1776), Habsburgii au mai răpit 46 de sate româneşti.

Bucovina (după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin), cu

vechea capitală a Moldovei, Suceava, cu Putna, Suceviţa,

Moldoviţa, Voroneţ, Humor - 10.000 km², 75.000 locuitori, 233

oraşe şi sate româneşti - a fost ruptă din Moldova, împotriva

tuturor principiilor de drept internaţional. Gr. Ghica, datorită

protestelor, este asasinat de turci în oct. 1777; proteste şi ale

boierilor din Ţara Românească, invocând vechile capitulaţii.

Bucovina a fost numită "Moldova austriacă", apoi Bucovina,

Mihai Racoviţan

106

administrată militar până în 1786, apoi alipită Galiţiei ca o

circumscripţie administrativă a acesteia.

În 1775 Bucovina avea 75.000 de locuitori, din care români

63.700, ruteni 8.400, 3.400 alţii. Supusă asupririi sociale şi

naţionale, I. Lupaş scria despre evoluţia demografică a Bucovinei:

"Frumoasa Bucovină, cu mulţimea de ţărani români, peste care

cârmuirea străină a adus ruteni din Galiţia, ceangăi din Ardeal,

poloni şi germani, aşa că în veacul următor românii erau

ameninţaţi să piardă precumpănirea numerică în această regiune

de nord a Moldovei".

Prin Constituţia din 4 martie 1849, datorită revoluţiei din

Bucovina, Viena îi acordă autonomie, devine ducat dependent

direct de Viena până la 1918. Deznaţionalizarea românilor s-a

practicat, au fost colonizaţi germani, unguri, slovaci, ruteni fugiţi

din Galiţia şi Podolia - fără a se reuşi schimbarea caracterului

românesc al Bucovinei. Până la 1918 românii opun rezistenţă la

opresiune, cerând drepturi politice şi naţionale. Fraţii Hurmuzaki

scot revista Bucovina; alte ziare româneşti militante: Revista

politică, Gazeta Bucovinei, Deşteptarea Bucovinei. Sub

preşedenţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, românii au o adunare la

Cernăuţi la 20 mai 1848 şi în actul de "Petiţiune ţării" cer separare

de Galiţia, restabilirea autonomiei, şcoli româneşti de toate

gradele, introducerea limbii române în viaţa publică. Unirea din

1859 şi independenţa au impulsionat lupta bucovinenilor pentru

dreptate şi unitate. Serbările de la Putna, 1871, ocazionate de

împlinirea a 400 de ani de la zidirea ei de către Ştefan cel Mare,

organizate de un comitet: Slavici, Eminescu, C. Istrati, A. D.

Xenopol, a fost o demonstraţie a solidarităţii naţionale. Aici

Ciprian Porumbescu a interpretat "Hora Daciei întregi". În 1875,

la 100 de ani de la anexarea Bucovinei, la Iaşi şi Paris au fost

manifestaţii împotriva Austriei. La Iaşi au participat şi studenţii

bucovineni din Societatea Arboroasa. Ziare şi reviste: Bucovina,

Gazeta Bucovinei, Patria, Junimea literară au militat pentru

Mihai Racoviţan

107

unirea Bucovinei cu Ţara. În organizarea şi dezvoltarea luptei un

rol important l-a avut Partidul Naţional Român din Bucovina,

înfiinţat în 1892.

Basarabia

La începutul sec. XIX, rivalităţile dintre Rusia, Austria,

Turcia, la care se adaugă şi Imperiul francez al lui Napoleon I,

afectează iar Ţările Române. În 1787 Rusia ajunge cu graniţa pe

Nistru, vecină directă cu Moldova. Între 1806-1812, un nou

război pentru supremaţie la Dunăre şi Marea Neagră, ruso-turc,

început prin ocuparea Principatelor de către ruşi, ţarul Alexandru

I declarând că: "le va apăra de toate relele". Era o amăgire, dar

detaşamentul de panduri al lui Tudor Vladimirescu luptă alături

de ruşi. La Tilsit, în 7 iulie 1807, Alexandru I şi Napoleon I cad

de acord că dacă Turcia nu acceptă mediaţia Franţei, Rusia şi

Franţa vor sustrage provinciile europene ale Porţii. La Erfurt

(sept. 1808), Alexandru I şi Napoleon I, aliindu-se împotriva

Angliei, se înţeleg ca Finlanda, Moldova şi Ţara Românească să

revină Rusiei. În 1810 Rusia propune Turciei pace, urmând ca

Basarabia, Moldova, Valahia Mare (Muntenia) şi Valahia Mică să

fie încorporate Rusiei, Dunărea urmând să fie hotarul între ele.

Turcia rezistând, în sept. 1811 Rusia se limitează la Moldova, în

caz extrem, mulţumindu-se cu graniţa pe Siret. Kutuzov,

comandantul armatei ţariste de la Dunăre, îl atenţiona pe

cancelarul Rumanţiev că Basarabia ar putea fi mai uşor smulsă

din teritoriul Moldovei care, chiar şi aşa, ar rămâne suficient de

mare ca să fie în continuare un stat vasal Turciei. Tratativele de

pace au început în oct. 1811 la Giurgiu, continuate la Bucureşti la

"Hanul lui Manuc". Delegaţii ruşi (Italinski, gen. Sabaneev), cer

la început Moldova întreagă, apoi graniţa pe Siret cu braţele

Dunării. Turcii (delegaţi Kalib Effendi, Dumitrache Moruzzi),

declară că nu pot primi decât graniţa pe Prut, iar ruşii, presaţi de

Mihai Racoviţan

108

iminenta invazie franceză, declară că o primesc, până la vărsarea

Prutului în Dunăre. Delegaţii turci au fost mituiţi, au ascuns

sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privitoare la începerea

războiului Franţei cu Rusia. S-a încheiat precipitat pacea la 16/28

mai 1812 la Bucureşti, Rusia încorporând teritoriul dintre Prut şi

Nistru (Basarabia). Rusia se apropia de Peninsula Balcanică,

având un "picior solid la Dunăre". Basarabia (nume extins anume

de ruşi; înainte Basarabia era în sud, partea de la nord de Delta

Dunării sau Bugeac) devine provincie de graniţă a Rusiei. În 1817

(statistică rusă), Basarabia avea 45.630 km², cu 5 cetăţi, 17

târguri, 685 sate, o populaţie de 482.630 locuitori: 419.240

români (86%), ruteni, ucraineni, ruşi 30.000 (6,5%), evrei 19.130

(4,2%), bulgari, germani, găgăuţi 14.620 (3,3%). Au fost smulse

Moldovei 6 judeţe: Orhei sau Lăpuşna, Soroca, Hotărniceni,

Codrul, Greceni, Iaşi (ce a rămas din el dincoace de Prut era un

teritoriu foarte mic), plus Hotinul şi Bugeacul, smulse mai demult

Moldovei. Era partea cea mai productivă a Moldovei, şi pentru a

stârni lăcomia demnitarilor turci, într-un memoriu boierii

moldoveni enumărau bogăţiile pe care Moldova nu le mai are şi

care înainte mergeau în bună măsură în Turcia.

Anexiunea a fost o mare dramă: nenumărate familii au fost

destrămate, despărţite, unele rămânând de o parte a Prutului,

altele pe cealaltă parte.

Alexandru I, un "liberal", a menţinut autonomia provinciei, şi

pentru a crea simpatii în rândul popoarelor creştine rămase sub

stăpânirea Turciei. Guvernatorul rus al Basarabiei a introdus un

regim mixt: vechile împărţiri administrative au fost păstrate chiar

numele de judeţ Iaşi, devenit mai târziu Bălţi (după numele

reşedinţei), un Consiliu Suprem cu putere executivă, legislativă şi

judecătorească din 11 membri, 5 fiind aleşi de boierii basarabeni,

ca şi prefecţii de judeţe. Mitropolitul Gabriel Bănulescu

(ardelean) a fost însărcinat să organizeze Biserica Ortodoxă a

Basarabiei. Din Chişinău (capitala) Alexandru I a promulgat la 29

Mihai Racoviţan

109

apr. 1818 legea organică pentru administrarea Basarabiei (o

Constituţie), în spirit liberal, lăsând spaţiu pentru tradiţii, limbă şi

legislaţia anterioară. Urmaşul său, Nicolae I, un autocrat, nu tolera

autonomii în regiunile de graniţă. Basarabia a fost vărsată în

gubernia Noua Rusie, la 29 febr. 1828 noul statut pentru

administrarea Basarabiei înlocuia Consiliul Suprem cu Consiliul

provincial; va fi administrată ca orice gubernie rusă. Începe

politica de rusificare. În sud se fac colonizări pentru a umple vidul

creat de emigrarea turcilor şi tătarilor. Din 1829 autonomia

Basarabiei e desfiinţată, sunt introduse legile ţariste, limba

română e scoasă din administraţie.

Prin Congresul de pace de la Paris (1856), Marile Puteri au

dat Moldovei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad,

Ismail), pentru a îndepărta Rusia de braţul nordic al Deltei, a fost

neutralizată Marea Neagră şi desfiinţată flota militară şi bazele

navale ruse; totul pentru a bloca Rusia în înaintarea spre Balcani

şi Strâmtori (politica Angliei în Mediterana).

Unirea Principatelor a avut un viu ecou în rândul românilor

din Basarabia. Autorităţile ruse au suspectat mult timp tineretul

basarabean de legături cu românii de peste Prut în vederea unei

mişcări comune. Cererea boierului Cristi în 1862 către guvernator

pentru înfiinţarea unei tipografii româneşti este respinsă: "e un

moldavofil înflăcărat care visează o singură Românie unită". În

1867, ministrul rus al instrucţiunii constata cât de puţin e

răspândită cultura rusă aici, datorită unirii Moldovei şi Munteniei

ce exercita o influenţă vizibilă în rândul basarabenilor. Unirea

Principatelor şi consecinţele sale au accentuat voinţa Rusiei de a

se elibera de angajamentele asumate la Congresul de la Paris

(1856); rusificarea a fost accentuată. În 1867 limba română a fost

scoasă din programa de învăţământ a tuturor şcolilor. Basarabia

devine în 1871 o gubernie guvernată autocratic; sunt trimişi

specialişti în rusificare, renumit fiind episcopul Pavel Lebedev

(1871-1882), cu care începe prigoana împotriva a tot ce-i

Mihai Racoviţan

110

românesc: catedra de română de la Seminarul teologic din

Chişinău şi din alte şcoli bisericeşti e desfiinţată, se închide

Tipografia Eparhială, sunt înlăturaţi preoţii ce nu ştiau sluji în

slavonă, se cântă şi se citeşte în biserici numai în slavonă, deşi

credincioşii nu o cunoşteau; bisericile româneşti au fost obligate

să trimită la Arhiepiscopie toate cărţile româneşti bisericeşti vechi

şi au fost arse. Sute de mii de deseatine (hectare) din pământul

românilor au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari, germani.

Într-un singur an 855 de familii de ţărani au trebuit să plece în

Siberia pentru a o coloniza. În 1834 populaţia Basarabiei era de

469.783 locuitori, din care români 406.182 (86%). Recensământul

din 1871 dă o creştere a numărului de români: total 1.026.000, din

care 692.000 (67,4%) români, ruteni, ucraineni, velico ruşi

126.000 (15,8%) etc. În Geografia provinciei Basarabia

(publicată în 1878, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice),

autor P. Soroka: "Moldovenii compun marea masă a populaţiei,

aproape 3/4". În 1897 statisticienii ruşi fac să scadă brusc şi

inexplicabil populaţia românească la 47,6%, în timp ce P.

Cruşevan arăta că proporţia românilor era de 75%. John Kaba,

căpitan, membru al misiunii americane Hoover în România,

evalua în 1918, la 65-67% procentul românilor în Basarabia.

Rezistenţa românilor la rusificare şi Unirea Principatelor, un

magnet pentru basarabeni, a fost unul din motivele politicii ţariste

de a anula prevederile nefavorabile ale Tratatului de la Paris şi

reanexarea sudului Basarabiei. În 1870, profitând de războiul

dintre Franţa şi Germania, ţarul Alexandru al II-lea îi scria regelui

Wilhelm: "Am luat după decizii mature o gravă hotărâre: aceea de

a mă dezlega din angajamentele Tratatului din 1856". În cele două

întrevederi Brătianu-cancelarul rus Gorceakov la Livadia (sept.

1876), Brătianu l-a întrebat care erau intenţiile Rusiei în legătură

cu sudul Basarabiei, primind un răspuns evaziv. România şi Rusia

au semnat Convenţia din 4 apr. 1877, în art. 2 Rusia obligându-se

să respecte drepturile politice ale statului român, să menţină şi să

Mihai Racoviţan

111

apere integritatea actuală a României. Rusia a respins cooperarea

militară a României, pe care a cerut-o ulterior, în impasul de la

Plevna. E cunoscut comportamentul armatei române pe frontul

din Bulgaria la 1877-78, ca şi actul politic semnat între cele două

ţări. Guvernul ţarist a dat art. 2 al Convenţiei din 4 apr. 1877

propria sa interpretare: "Convenţia fiind încheiată în vederea

războiului cu Turcia, război al cărui teatru putea deveni România,

Rusia s-a angajat…să apere şi să garanteze drepturile României şi

integritatea teritoriului său numai împotriva Turciei. Această

stipulaţie nu se referea la Rusia, căci Convenţia nu e un act prin

care ea s-a angajat faţă de România…" În concepţia Rusiei,

Basarabia nu fusese cedată României, ci Moldovei, ca fiind

vecinul cel mai insignifiant. Că Tratatul de la Paris, care e unicul

său titlu de posesiune, a fost violat de Moldova, care s-a unit cu

Valahia şi a creat Principatele Unite, care au făcut apel la un prinţ

străin, de către România, care a dus război împotriva Turciei şi şi-

a proclamat independenţa (sic!) şi că, în consecinţă, titlul legal

nemaiexistând, încetează însuşi dreptul la posesiune.

Politica Rusiei în Basarabia a fost abilă: atrăgea elemente ale

burgheziei şi boierimii provinciale şi pe intelectuali, asigurându-le

posturi în administraţia Imperiului, dar să se adapteze total

mentalităţii şi culturii ruse (ex. Leon Kasso, devenit profesor la

Universitatea din Moscova şi ministrul învăţământului sub

Nicolae al II-lea, complet rusificat). Iar bunăstarea populaţiei

rurale a fost în atenţia autorităţilor, ca şi starea de regres cultural

în care era ţinută.

Revoluţia burghezo-democratică din Rusia (1905) a fost o

afirmare a principiului naţionalităţilor. Promiţându-se modificări

mari în legislaţie, democratizarea, s-au intensificat mişcările

revoluţionare în întreg Imperiul. Intelectualii români, luptători

pentru drepturi naţionale, C. Stere, Em. Gavriliţă, Alex. Botezat,

I. Pelivan, I. Inculeţ, Neculai Bivol, V. Stroescu, Pan Halippa

editează ziarul Basarabia; zemstvele stăruie pentru introducerea

Mihai Racoviţan

112

limbii române în şcoli. La Chişinău se înfiinţează Societatea

moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale condusă de

P. V. Dicescul. Mişcarea naţională cere: emancipare naţională,

reforme economice, reforma agrară, reintroducerea limbii române

în şcoli, biserică, instituţii publice. Represiunea a fost cumplită:

arestări, execuţii, distrugerea sediilor organizaţiilor naţionale.

Ziarul Basarbia e suprimat, tipografia şi redacţia arse, redactorii

deportaţi. Totuşi, la alegerile pentru prima Dumă, românii trimit

în Dumă pe învăţătorul A. Sever. Lovitura de stat a lui Stolîpin

are urmări grave: A. Sever, Emanoil Gavriliţă ş.a. sunt deportaţi.

Dobrogea (până la 1878). Definitivarea cuceririi de turci a fost între 1445-1462 când

Vlad Dracul şi Ţepeş duceau lupte cu turcii în Dobrogea. În

sistemul administrativ otoman Dobrogea a fost deplin încadrată

după 1484, când au fost integrate Delta, cetăţile Chilia şi Cetatea

Albă (cucerite de Baiazid II). A fost organizată ca ujd (provincie)

condusă de beii de margine cu reşedinţe în cetăţile de frontieră.

Au fost modificări în organizarea Dobrogei, dar până în sec.

XIX principalele unităţi administrative au rămas 8: Tulcea,

Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia,

Silistra, Constanţa (Küstenge) - acoperind suprafaţa din nordul

liniei Mangalia-Ostrov. Colonizarea turco-tătară a fost o

preocupare permanentă. O istorie agitată în secolele XVIII-XIX:

înainte de războiul ruso-turc din 1768-1774, tătarii încep să se

retragă, dar din 1783, după alipirea Crimeii la Rusia, revin în

Dobrogea. La fel, din 1812, după anexarea Basarabiei. În întreaga

perioadă a stăpânirii otomane, la fondul românesc local se alipesc

locuitori din ţările riverane Dunării şi din Transilvania.

Evenimentele din sec. XIX din ţările române au ecou între

românii dobrogeni. Turcii au luat măsuri de izolare a Dobrogei în

1821. Revoluţia de la 1848 a implicat şi Dobrogea; la acţiunile

revoluţionare din Transilvania au participat şi ardeleni stabiliţi în

Dobrogea, din familiile Popeia, Găietan, Verzea, Săcăşanu ş.a.

Mihai Racoviţan

113

După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, efective

militare din Anatolia au fost transferate în garnizoanele din

Hârşova, Măcin, Silistra, au fost înarmaţi şi musulmanii - mai

mult datorită stării de spirit locale, ce îngrijora.

După Congresul de la Berlin din 1878, care consfinţea

drepturile României asupra Dobrogei, s-a stabilit comisia pentru

instalarea administraţiei româneşti. Actul final, încheiat la 17 dec.

1878 la Constantinopol, a fost ratificat de cele 7 puteri şi a intrat

în vigoare prin trasarea graniţei. După 1878 mii de oameni de

diferite etnii au revenit în Dobrogea, devenind, fără constrângere,

cetăţeni leali ai României.

Mihai Racoviţan

114

BIBLIOGRAFIE

1. Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României

(D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic), vol. I, partea a II-a,

Bucureşti, 1900.

2. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria României,

vol.VII.

3. M. Kogălniceanu, Scrieri istorice, ed. îngrijită de A. Oţetea,

Bucureşti, 1946.

4. Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă

internaţională, Edit. Junimea, Iaşi, 1975.

5. I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937.

6. Adr. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre

şi Mare. Dobrogea, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu-

reşti, 1979.

7. D. Şandru, Mocanii în Dobrogea.

8. I. Nistor, lucrările sale despre Istoria Bucovinei şi Basarabiei,

reeditate după 1990.

Mihai Racoviţan

115

CULTURA ÎN PERIOADA 1848-1878

Revoluţia de la 1848 definitivează strategia dezvoltării în

raport cu specificul naţional şi cu realitatea politică. În etapele de

aplicare a Programului paşoptist cultura a servit procesului de

constituire a statului naţional, de înzestrare a statului cu instituţii

moderne, a realizat pregătirea teoretică şi practică a generaţiilor

care au făurit România modernă şi independentă. În perioada de

după revoluţie, bogată în realizări economice, sociale, politice şi

naţionale, ideologia în diferitele sale forme a acţionat ca o forţă ce

a dinamizat progresul, dezvoltarea societăţii româneşti pe calea

capitalistă. Cultura, ideologia în general, e mult mai dinamică faţă

de celelalte laturi ale vieţii economice şi sociale; prin dezvoltarea

acesteia România se va situa în scurt timp la nivel european.

Învăţământul. Programul paşoptist înscrie principiile:

instrucţia egală în limba naţională, un învăţământ modern pus în

slujba intereselor societăţii. Învăţământul devine o preocupare de

importanţă naţională a autorităţilor de stat; creşte numărul şcolilor

şi elevilor, deci al ştiutorilor de carte (de la sub 10.000 elevi la

117.575 în 1875/76), se diversifică studiile, creşte ponderea

învăţământului ştiinţific - se desăvârşeşte orientarea laică. S-a

folosit şi experienţa Occidentului. Reforma învăţământului a fost

un obiectiv important al domnilor Convenţiei de la Balta Liman.

O reformă în Muntenia a iniţiat-o Barbu Ştirbei în 1849, iar Alex.

Ghica dă "Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice

în principatul Moldovei" (1851): învăţământ în limba naţională,

extinderea reţelei de şcoli elementare, predarea ştiinţelor, crearea

învăţământului superior. Primele facultăţi, la Iaşi în 1856, de

Drept şi Filosofie, prefaţează Universitatea din Iaşi (1860); în

1864 se înfiinţează Universitatea din Bucureşti, în prealabil

înfiinţându-se Facultatea de Drept (1859).

Legea din 1864 (autori V. Boerescu, P. Poenaru, C. Bosianu,

V. A. Urechia) a fost o realizare importantă a lui Cuza.

Mihai Racoviţan

116

Învăţământul primar devine obligatoriu şi gratuit. S-au stabilit

normele de funcţionare a celor trei trepte: primar, secundar şi

universitar. A favorizat învăţământul practic: şcoli reale de "arte

şi profesiuni". A extins reţeaua şcolilor secundare; în 1877 erau în

ţară 7 licee şi 19 gimnazii pentru băieţi, 9 şcoli secundare de fete

şi 19 şcoli speciale, dublu faţă de anul şcolar 1864/65.

În Transilvania învăţământul în limba naţională a fost o

cerinţă de bază a Revoluţiei de la 1848. Regimul absolutist a pus

obstacole, dar românii şi-au dezvoltat reţeaua de şcoli, i-au

adaptat structura. În 1851 erau 742 de şcoli. Şcoli secundare erau

cele normale, de învăţători (preparandii). În 1869 şcoala din Arad

se transformă în Institut pedagogic greco-oriental. Devin şcoli

normale cursurile de învăţători din Năsăud (1858), Blaj (1865),

Gherla (1868), sunt şcoli normale şi la Orlat, Sighet, Deva. Şcoli

secundare cu tradiţii erau la Blaj, Beiuş, Braşov, Năsăud, Brad.

Cerând Universitate, românii obţin doar catedre de limba şi

literatura română la Universităţile din Budapesta, Viena, Cluj. În

1851 în total erau 2146: 949 maghiare, 747 româneşti, 455 săteşti.

După 1867 prioritate are învăţământul maghiar. În Ţară,

învăţământul e servit cu suflu naţional şi de profesori din

Transilvania: A. Florian, Papiu Ilarian, I. Maiorescu, Simion

Bărnuţiu, Şt. Micle.

Presa românească. Odată cu promovarea ştiinţei şi culturii

devine un instrument al luptei naţionale, îşi diversifică profilul

conform cerinţelor moderne, cu programul social şi naţional de

organizare a societăţii româneşti.

Presa revoluţionară de la 1848: Pruncul român, Popolul

suveran, Învăţătorul satelor enunţă aspectele teoretice şi practice

ale programului revoluţionar. Gazeta de Transilvania (Bariţiu),

reprezintă interesele generale, naţionale. Organul naţional (fost

Organul luminării, Blaj - Cipariu, A. Pumnul), Învăţătorul

poporului (Blaj - T. Cipariu), Espatriatul (Braşov, 1849 - C.

Bolliac). În timpul luptei pentru unirea Principatelor, a avut un rol

Mihai Racoviţan

117

mare presa în răspândirea şi lămurirea programului unionist.

Periodice în ţară şi în străinătate: România viitoare (Paris, 1850 -

Bălcescu), Junimea română (Paris, 1851), Republica română

(Paris-Bruxelles - C. A. Rosetti, I. şi D. Brătianu). În ţară:

România literară (Iaşi, 1855, V. Alecsandri), Zimbrul (modificat

semnificativ), din 1853 Zimbrul şi Vulturul, Steaua Dunării

(Kogălniceanu, 1855); cele muntene: Patria (1855), Concordia

(1857), Românul (1857), Naţionalul (1857 ), Buciumul (1857). În

jurul lor s-au grupat fruntaşii partidei naţionale, care au mobilizat

poporul la lupta pentru unire. Unele apar şi sub Cuza, ilustrând

programul înnoitor al domnului.

Pentru perioada ulterioară: Revista Carpaţilor (revistă cu

strădanii de dezvoltare a literaturii, 1860-67), Ţăranul român (I.

Ionescu de la Brad), Revista română (1851-67), apoi Convorbiri

literare, al Junimei, începând cu 1/13 mart. 1867, organul politic

conservator Timpul din 1876.

Ca urmare a apariţiei proletariatului şi ideilor socialiste, apare

presa muncitorească, reflectând problemele-i specifice: Analele

tipografice (1869-72), Lucrătorul român (1872-74), Tipograful

român (1865-66, 1870-71), Socialistul (1877, prima publicaţie a

cercurilor socialiste din România).

În Transilvania presa românească a întâmpinat grave

obstacole: suspendări, amenzi, procese de presă, dar ea susţine

masiv interesele politice-naţionale. Telegraful Român (Sibiu,

1853, primul redactor A. Florian), Concordia (1861-70, Pesta,

Sig. Pop, apoi Al. Roman), Albina (Viena, Pesta, 1866-76, Al.

Roman). Din ian. 1868 la Braşov (redactor G. Bariţiu), revista

ASTREI, Transilvania (apoi la Sibiu), revista Familia (Oradea,

Iosif Vulcan). Sunt foarte receptive la ideile înnoitoare ale vremii.

Cu toate lipsurile economice şi politice ce nu îngăduiau o

dezvoltare egală şi armonioasă a tuturor laturilor, ştiinţa şi

literatura fac progrese mari. Apar discipline ştiinţifice în domenii

de vârf, servite de autorităţi în domeniu. Avem şi exemplul

Mihai Racoviţan

118

dezvoltării societăţii europene, stadiul atins de cercetarea

ştiinţifică. Plecând de la această bază, ştiinţa românească urmează

o cale proprie. Forul ştiinţific suprem, Academia Română s-a

înfiinţat "pentru a servi ca scut întregului popor român prin

cultura minţii" (Xenopol). T. Cipariu a definit misiunea acestui

for de când se înfiinţase Societatea Academică Română (1 aug.

1867): "Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera

limba, am început dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să

o terminăm".

Ştiinţa (i s-a creat din 1872 o secţie în cadrul Societăţii

Academice Române) se pune în slujba obiectivelor naţionale.

Acelaşi scop au societăţile ştiinţifice: Societatea de ştiinţe

naturale (Bucureşti, 1865), Societatea română de geografie

(1871), Societatea de ştiinţe fizico-naturale (1868); îşi dezvoltă

activitatea Asociaţia medicală a Transilvaniei (înfiinţată în 1848),

Societatea literară Junimea - cu mare rol în promovarea limbii şi

literaturii române. ASTRA (1861) are din 1877 o secţie ştiinţifică.

Sunt asociaţiile naturaliştilor maghiari şi saşi.

În matematică, fizică, chimie: Şt. Micle (Universitatea Iaşi),

Emanoil Bacaloglu (Universitatea Bucureşti). Geografie,

geologie, paleontologie, mineralogie: Gr. Cobălcescu (Iaşi), Gr.

Ştefănescu (Bucureşti), Eduard Bielz (în Transilvania). Ştiinţe

agricole: Ion Ionescu de la Brad, P. S. Aurelian; ştiinţele naturii:

dr. C. Caracaş, D. Brândză, Pavel Vasici, D. P. Barcianu (Sibiu,

primul doctor român în botanică). Ştiinţe medicale: se dezvoltă

după înfiinţarea Facultăţii de medicină în Bucureşti (1869) şi a

cursului de medicină din Iaşi. Reviste corespunzătoare: Revista

ştiinţifică (red. de Gr. Ştefănescu şi P. S. Aurelian), Natura,

Memoriile ştiinţifice ale Academiei, Revista contemporană,

Transilvania (a ASTREI), Monitorul medical, Medicul român

(1859).

În economie, pe linia deschisă de Bălcescu, se afirmă în ţară

ardelenii Petre Sebeşanu Aurelian şi D. Pop Marţian, ca şi Ion

Mihai Racoviţan

119

Ghica. Se înfruntă două curente ce exprimă două linii politice

privind dezvoltarea modernă a ţării - liberschimbism şi

protecţionism. Reviste: Analele economice, Analele statistice

(1860-1869).

Ştiinţele umaniste. În filosofie: V. Conta, gânditor cu opere

originale. În pedagogie: G. Costaforu, S. Bărnuţiu, V. A. Urechia.

În drept: Bărnuţiu şi V. Boerescu; publicaţii: Gazeta tribunalelor,

Dreptul. Istoriografia continuă calea deschisă de Bălcescu şi

Kogălniceanu; principalele lor lucrări apar acum: Question

economique des Principauté Danubiennes şi Istoria românilor

supt Mihai Vodă Viteazul. Letopiseţele-editate de Kogălniceanu.

C. D. Aricescu consacră prima monografie ştiinţifică revoluţiei

din 1821 (1874, Craiova). Apar: Tezaur de monumente istorice

pentru România, Arhiva istorică a României, Arhivul pentru

filologie şi istorie (Blaj, T. Cipariu). Istoricii maghiari publică

lucrări în Történelmi Szemle. E o perioadă de acumulări, se

pregăteşte terenul pentru realizările istoriografice mari din

perioada următoare.

Limba şi literatura română - deşi sunt exagerări latiniste,

mari realizări. Convorbiri literare îndrumată de T. Maiorescu, pe

linia deschisă de Dacia literară şi România literară, are rol

important în direcţionarea literaturii române pe o cale proprie. La

fel Familia în Transilvania. Se întâlnesc în această perioadă:

generaţia de la 1848, cea născută în deceniul cinci (din care şi

Titu Maiorescu), cea tânără, mesageră a noii direcţii (Mihai

Eminescu etc.). Scriitorii şi poeţii, deşi inegal, sunt animaţi de

patriotism şi spirit civic.

Slujitorii artei au fost artişti cetăţeni: I. Negulici, D.

Rosenthal, Barbu Iscovescu - pictori revoluţionari. Li se adaugă

Th. Aman şi Gh. Tattarescu. Gr. Panaitescu-Bardasale iniţiază

Şcoala de belle-arte şi Pinacoteca din Iaşi. Carol Pop de

Szathmari, Sava Henţia şi N. Grigorescu exprimă în operele lor

Mihai Racoviţan

120

momente ale timpurilor eroice ai căror martori le-au fost:

Revoluţia din 1848, Unirea din 1859, Independenţa.

Sculptori: Karl Storck, I. Georgescu s-au încadrat şi ei în

curentul patriot. Ardelenii C. Lecca, Mişu Popp, C. Pop de

Szathmari au un loc în mişcarea cultural-naţională.

Arhitectura În oraşele mari se ridică edificii conform cu

gustul şi spiritul timpului, păstrând specificul autohton:

Universitatea Bucureşti (arhitect Al. Orăscu - cel mai mare în

epocă), Teatrul Naţional Bucureşti. Oraşele sunt înfrumuseţate cu

grădini: Cişmigiu şi Copou.

Teatrul - capătă impuls, după 1848. Teatre în Bucureşti, Iaşi,

Piteşti, Craiova, Braşov, Arad, Blaj. Repertoriu - creaţiile lui

Alecsandri, Haşdeu. Mari animatori: C. Aristia, C. Caragiale, M.

Mille, alături de care artişti-cetăţeni: M. Pascaly, C. Demetriade,

Maria Flechtenmacher ce au creat şcoală. Schimb de trupe

teatrale, turnee lungi în spaţiul românesc, formează gustul artistic,

spiritul patriotic naţional. Iniţiativa lui I. Vulcan în Transilvania

de a înfiinţa un teatru românesc, constituindu-se Societatea pentru

fond de teatru român - ca să finalizeze acest obiectiv.

Muzica Era în plină luptă pentru afirmarea trăsăturilor

definitorii, originale - e important rolul lui A. Pann. Alecsandri

stimulează culegerea de melodii populare. Artişti români sau

străini identificaţi cu interesul românesc colaborează în afirmarea

valorilor autohtone. Culegeri de cântece populare (Wachmann,

Ruşiţia, Miculi), sunt scrise şi jucate multe producţii lirice ale lui

Alex. Flechtenmacher, Iohann Wachmann. În 1864 e înfiinţat

Conservatorul de muzică şi declamaţie, în 1866 Filarmonica

Română. În Transilvania corurile şi reuniunile de cântări

popularizează muzica.

În această perioadă importantă: Revoluţia de la 1848, Unirea

Principatelor, Independenţa, cultura a însoţit procesul de

transformări, l-a justificat, l-a impulsionat, a creat sau a desăvârşit

temeiurile ideologice şi orientarea teoretică necesare dezvoltării

Mihai Racoviţan

121

României moderne, a reliefat mai pregnant individualitatea

naţiunii române. O şi mai mare dezvoltare a culturii va fi după

independenţă.

Mihai Racoviţan

122

BIBLIOGRAFIE

1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în

prezent, ed. a II-a, Edit. Minerva, 1982.

2. Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj,

1970.

Mihai Racoviţan

123

ROMÂNIA ÎNTRE 1878 - 1914

Consideraţii generale Dezvoltarea României moderne intră într-o etapă nouă, se

accelerează, ea se integrează în circuitul de valori şi în viaţa

politică europeană şi universală. Datorită realităţilor interne şi

împrejurărilor externe, dezvoltarea nu e armonioasă, e inegală,

decalajele se adâncesc, sunt conflicte sociale. România

construieşte societatea capitalistă când în lume folosirea forţei

aburului, a electricităţii erau în plină desfăşurare, când marile ţări

europene trec la imperialism. Marile reforme ce au pregătit

terenul pentru dezvoltarea largă de după 1878 au fost înfăptuite în

cadrul regimului conservator impus de Congresul de la Paris

(1856), statului român impunându-i-se regimul garanţiei

colective, şi tot cu limite s-a instaurat monarhia constituţională şi

au fost create instituţiile moderne. Noua ordine europeană

instituită de Congresul de la Berlin (1878) nu era prea favorabilă

unor realizări îndrăzneţe, România nu-şi putea realiza propria-i

politică economică, socială, naţională decât încadrându-se în

sistemul economic şi politic european - în care n-a fost admisă ca

partener egal. De aici un joc complicat, prin care s-a definit

personalitatea naţiunii, desfăşurat pe o scenă dominată de Marile

Puteri. Se adaugă şi faptul că România se situa într-o zonă

tensionată, unde popoarele luptau pentru libertate şi unitate şi

unde se ciocneau interesele Rusiei şi Austro-Ungariei.

România trebuia să intre în relaţii cu Germania: Bismarck, o

mare personalitate, a devenit un factor de stabilitate, Carol I a

înlesnit relaţii economice şi politice cu Germania, războiul franco-

prusac a format un nou echilibru european. Alianţa celor 3

împăraţi (1872-73): german, rus, austro-ungar dovedeşte noua

orientare conservatoare a Europei; o consecinţă e lunga guvernare

conservatoare (1871-76). Perioada până la 1890 când Bismarck a

fost demis a stat sub semnul sistemelor politice elaborate de el

Mihai Racoviţan

124

pentru menţinerea păcii în Europa. Celelalte Mari Puteri au

gravitat în jurul Germaniei. Putem explica astfel aderarea

României la Tripla Alianţă.

Reînnoirea Alianţei celor trei împăraţi în 1881 şi 1884,

alianţa Germaniei cu Austro-Ungaria (1879), la care aderă Italia,

Tratatul de reasigurare Germania-Rusia (1887) după criza bulgară

din 1885-86 care a înăsprit relaţiile dintre Rusia şi Austro-

Ungaria, crearea Bulgariei Mari şi înlăturarea lui Alexandru de

Battenberg şi a guvernului filo-rus, alipirea Rumeliei, venirea pe

tron a lui Ferdinand de Saxa-Coburg au creat tensiuni ce au

afectat România. În chestiunea Dunării Franţa a favorizat pe

Austro-Ungaria, izolând România. Bismarck a împins Franţa spre

politica colonială, pentru a o pune în conflict cu Anglia şi Italia, a

încurajat înţelegerea cu Rusia, a acesteia cu Habsburgii.

Echilibrul european a fost deplasat prin expansiunea

colonială extinzându-l asupra Asiei, Africii, accentuând tensiuni

între Anglia-Franţa, Rusia-Anglia. Bismarck a fost arbitru într-o

vreme când Germania nu se angajase în politica colonială,

obţinând foloase politice. Bismarck a evitat un război vreme de 20

de ani, a creat însă o Europă divizată în două tabere, cu consecinţe

grave. România a aderat la una din alianţele sistemului construit

de el, bărbaţii politici români trebuind să orienteze politica ţării în

contextul internaţional complicat. Până în 1890 aderarea

României la Tripla Alianţă a fost necesară pentru contracararea

agresivităţii Austro-Ungariei în Balcani, şi a Rusiei. Constituindu-

se blocurile militare şi un nou echilibru de forţe, politica ţării

trebuia reevaluată. Schimbarea strategiei Germaniei după

Bismarck, antrenarea ei în politica colonială, greşelile

cancelarului von Holstein au distanţat cele două blocuri. Astfel, se

încheie convenţia militară franco-rusă (1892, ratificată 1894).

Sprijinind pe buri în războiul lor cu Anglia, Germania a împins

Anglia spre o înţelegere cu Franţa (apr. 1904), pe baza

recunoaşterii intereselor reciproce: Franţei i se recunoaşte

Mihai Racoviţan

125

protectoratul asupra Marocului, Franţa renunţă la pretenţii în

Egipt. Tratatul Anglia-Rusia (1907) pune bazele Triplei Antante.

România are acum o libertate mai mare de acţiune, îşi lărgeşte

acţiunile politice şi legăturile economice, se poate ocupa sporit de

organizarea structurilor interne. Intervalul a fost scurt, la

începutul sec. XX noi crize internaţionale vor conduce la războiul

mondial. Crizele marocane din 1905 şi 1911 au arătat

agresivitatea Germaniei; anexarea Bosniei şi Herţegovinei

datorită reorientării Serbiei a redeschis problema balcanică şi

conflictul latent Austro-Ungaria - Rusia. Înfrântă de Japonia,

Rusia revine în sud-estul Europei sprijinind Serbia, Balcanii

devenind un focar de presiune exercitat de ambele tabere.

Problema macedoneană (lupta popoarelor balcanice pentru

desăvârşirea unităţii, pe seama Turciei) oferă prilej de amestec al

ambelor tabere. Războaiele balcanice din 1912 şi 1913 fac dovada

unei crize profunde. Afectată de politica Austro-Ungariei,

România se implică politic şi militar, marcând desprinderea de

Tripla Alianţă.

După independenţă, România a trebuit să-şi continue

dezvoltarea largă a structurilor capitaliste, într-un context

internaţional complex ce a influenţat-o vizibil. Construcţia

structurilor statului modern român s-a realizat în timp, în ritm

ascendent, în condiţii istorice în mişcare. Pornind de la o bază

reală, după 1859 reformele lui Cuza deschid un drum mai larg de

dezvoltare, fără a asigura un ritm unic. Constituţia din 1866 a

consacrat inegalitatea proprie societăţii liberal-burgheze, nu doar

în principiile generale, ci mai ales în latura practică a repartizării

bunurilor materiale şi a diferenţelor de clasă. După 1866,

îndeosebi după 1878, o dezvoltare mult mai dinamică evidenţiază

mai mult inegalităţile sociale, decalaje între laturile dezvoltării, se

acumulează contradicţii. Creşterea economică apreciabilă, printr-o

revoluţie industrială săvârşită în manieră proprie, o dezvoltare a

mijloacelor de transport şi comunicaţie, se întăresc legăturile cu

Mihai Racoviţan

126

lumea, ne integrăm în sistemul capitalist. Învăţământul, ştiinţa,

cultura afirmă vitalitatea şi capacitatea românilor, impun geniul

românesc în cadrul civilizaţiei universale. Se consolidează

naţiunea, structurile statului naţional, capacitatea naţională, ce

pregătesc unirea din 1918. Societatea românească îşi diversifică

profilul, clasele sociale îşi modifică structura, apar clase şi

categorii sociale noi, expresie a profundelor prefaceri. Se

constituie partidele politice, cu doctrine şi programe, care-şi

alcătuiesc şi pun în practică o strategie a dezvoltării. Politica

externă e orientată spre apărarea intereselor şi a suveranităţii

naţionale.

Aprecierea şi cântărirea raportului dintre factorii interni şi

externi, social şi naţional fac cu putinţă analiza istorică a

perioadei. Au fost momente (şi după 1878) când factorul extern a

potenţat şi influenţat fenomenele interne. În sec. XIX factorul

naţional, apoi, a primat în unele momente: Unirea din 1859 de

pildă, cel social subordonându-i-se. Aşa se explică faptul că

indivizi din clase antagonice s-au aflat alături în îndeplinirea

datoriei naţionale.

În această perioadă istorică, în procesul de dezvoltare

aflându-ne în strâns contact cu lumea exterioară, am împrumutat

multe din formele şi instituţiile moderne din statele avansate. Nu a

mai fost necesară trecerea prin toate etapele dezvoltării. S-a

născut deci problema formelor fără fond, care a preocupat mult pe

contemporani. Formele şi instituţiile moderne adoptate, chiar dacă

nu au corespuns stadiului atins atunci, ele aparţineau unui stadiu

european şi unui curs ascendent, cărora le-au fost supuse,

implacabil, Principatele şi apoi România.

Mihai Racoviţan

127

BIBLIOGRAFIE

1. C. Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia, în Opere complete, vol.

IV, Bucureşti, 1977.

2. Lucreţiu Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale,

Bucureşti, 1969 (pentru sistemul agrar).

3. Progresul economic în România 1877-1977 (coord. I. Totu),

Bucureşti, 1977 (secţiunea a II-a, p. 91-184, cuprinde studii

economice).

4. V. Axenciuc, I. Tiberian, Premise economice ale formării

statului naţional unitar român, Edit. Academiei, Bucureşti,

1979.

5. V. Axenciuc, Penetraţia capitalului străin în România până

la primul război mondial, în Revista de Istorie, t. 34, nr. 5,

1981.

6. Ivanciu Nicolae-Văleanu, T. Ionescu, Iuliu Pinczas, Gândirea

economică din Transilvania (1784-1918), Edit Academiei,

Bucureşti, 1981 (secţiunile III-IV, p.130-260). (pentru dezvol-

tarea economică).

7. Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între

unire şi independenţă, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1979.

8. Zigu Ornea, Ţărănismul. Studiu sociologic, Bucureşti, 1969.

9. Idem, Poporanismul, Bucureşti, 1972.

10. Idem, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1979.

11. Paraschiva Câncea, Viaţa politică în România în primul

deceniu al independenţei de stat, Bucureşti, 1974.

12. Traian Lungu, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului

al XIX-lea. 1889-1900, Bucureşti, 1967.

13. Mircea Ioşa, Traian Lungu, Viaţa politică în România 1899-

1910, Bucureşti, 1977.

14. Anastasie Iordache, Viaţa politică în România 1910-1914,

Bucureşti, 1972.

Mihai Racoviţan

128

15. Keith Hitchins, România. 1866-1947, Bucureşti, 1998.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ.

(1878 - 1914)

Unirea Principatelor şi Independenţa au făcut posibilă

trecerea de la societatea tradiţională la cea modernă. Prin

mijlocirea statului burghezia a putut să creeze infrastructura

necesară progresului, să adopte legislaţia necesară stimulării

modernizării. Agricultura rămâne sectorul principal, ce ocupa

majoritatea populaţiei. Industria ocupă încă un loc modest, are

pondere economică şi socială, modifică în dezvoltarea sa destinele

societăţii. După 1878 transformările sunt adânci şi complexe.

Demarajul economiei moderne româneşti a fost mai târziu, dar s-a

încadrat perioadei. Instituţionalizarea juridică-administrativă a

modului de producţie capitalist a îngăduit organismului economic

naţional o dezvoltare mai largă, integrarea definitivă în circuitul

economic şi-n comerţul european, cu importanţă în schimbul de

mărfuri şi în plasarea capitalului străin. Astfel, România

recepţionează progresul tehnic din industrie, transporturi,

comunicaţii din statele dezvoltate.

Industria e în centrul dezvoltării economice şi nu s-a făcut

haotic în pofida lipsei de capital intern, ponderea agriculturii,

predominarea capitalului străin, slaba piaţă a forţei de muncă şi de

desfacere. S-a afirmat în luptă cu teoria "România ţară

eminamente agrară", susţinut de o parte a moşierimii. Mari

oameni de cultură şi economişti susţin primatul industriei şi un

sistem protecţionist: D. P. Marţian, P. S. Aurelian, C. A. Rosetti,

Haşdeu, Xenopol; în Transilvania: Bariţiu, Kövary Lászlo. Pentru

protejarea industriei ardelene faţă de vestul Monarhiei

habsburgice şi strângerea legăturilor cu România sunt Iohann

Hintz, Bariţiu, Partenie Cosma. Consecinţele convenţiei

Mihai Racoviţan

129

comerciale cu Austro-Ungaria, apoi cu Germania, Anglia (pe baza

clauzei naţiunii celei mai favorizate) au întărit orientarea spre un

regim vamal protecţionist.

Pătrunderea capitalului străin a fost necesară; pentru viitor

burghezia s-a orientat spre formula "prin noi înşine". Convenţiile

anterioare sunt respectate, treptat se iau măsuri de protecţie a

industriei pentru aplicarea noii politici economice după expirarea

Convenţiei cu Austro-Ungaria. În 1881 o lege de încurajare a

industriei hârtiei (fabrica Letea), în 1882 pentru încurajarea

industriei zahărului. În 1884 scutiri de taxe vamale pentru

importul maşinilor necesare fabricilor de ţesături şi sfoară, în

1885 pentru cele din industria pielăriei. În 1886 expiră Convenţia

cu Austro-Ungaria, aceasta n-a acceptat modificarea prevederilor

din 1876, astfel că guvernul român a votat noul tarif vamal

protecţionist, aplicat unui număr de 590 articole (taxe vamale

între 10-180%). Opunându-se Austro-Ungaria, s-a declanşat un

război vamal, până în 1893, când s-a încheiat o nouă Convenţie,

pe baza tarifului din 1886. A fost riposta românilor faţă de

expansiunea Habsburgilor spre Balcani, o manifestare a

independenţei. Mari prejudicii pentru economia Transilvaniei,

dovadă a complementarităţii economice. În 1891, când au expirat

convenţiile anterioare, sub presiunea unor state pentru atenuarea

protecţionismului, s-a dat un nou tarif vamal, completat în 1893,

prin reducerea articolelor lovite de taxe, fără a desfiinţa regimul

anterior. A favorizat dezvoltarea industriei României. Au fost

revizuite convenţiile cu Anglia, Germania şi încheiate (până în

1891) noi convenţii comerciale cu Franţa, Rusia, Turcia. În 1887

este dată legea: Măsuri generale pentru a veni în ajutorul

industriei naţionale (obiectiv-încurajarea industriei); beneficiau

de avantaje toţi cei care (indiferent de cetăţenie) înfiinţau o

întreprindere cu minimum 50.000 lei capital, foloseau maşini şi

minim 25 de muncitori zilnic. După 5 ani de funcţionare, 2/3

trebuiau să fie cetăţeni români. Avantaje: scutirea de impozite

Mihai Racoviţan

130

directe, de taxe vamale pentru materii prime şi maşini importate,

reducerea tarifelor CFR, folosirea gratuită 90 de ani a terenului de

1-5 ha. pe care s-a construit fabrica. A fost favorizată industria

mare, însă a fost benefică: între 1866-87 s-au înfiinţat 8,2

fabrici/an, între 1887-93, 14/an, între 1893-1906, 18/an. În 1887,

se încadrează în legea de încurajare 83 de întreprinderi, 294 în

1904. Ancheta industrială din 1901-2 consemnează 62.188 unităţi

industriale ce produc mărfuri şi folosesc 169.198 personal angajat

(majoritatea ateliere meşteşugăreşti sau cooperaţie capitalistă

simplă). Doar 625 unităţi cu o forţă motrice de 45.211 cai putere

(c.p.) şi 37.325 muncitori aparţin marii industrii, din care 502 erau

fabrici, iar 56,7% aparţineau industriei alimentare.

În Transilvania, cu tradiţii industriale, în condiţiile regimului

dualist, al concurenţei capitalului austro-ungar şi german -

capitalul românesc e exclus - se dezvoltă industria prelucrătoare;

numărul întreprinderilor cu peste 20 muncitori, de la 210 în 1890

creşte la 692 în 1910, din care 379 cu peste 100 muncitori.

Industria - motorul cu explozie a dezvoltat industria

petrolului. Legea minelor din 1895, suspendată de liberali, repusă

apoi în vigoare a favorizat afluxul de capital străin. Cea mai

importantă societate petrolieră - cu capital german -, Steaua

Română, producea circa 50% din cantitatea de ţiţei. Producţia:

15.900 t în 1880, 247.487 t în 1900. Datorită dezvoltării căilor

ferate, doar în Valea Jiului extracţia de cărbune a crescut de la

853 t (1868), la 880.496 t (1900), 1.939.363 t (1914).

Revoluţia industrială e în desfăşurare, ea s-a încheiat în

ramurile care au introdus maşini (morărit, zahăr, ciment,

cherestea, transporturi, telecomunicaţii). În alte ramuri ea era în

curs (textile), sau la început (construcţii de maşini). Înzestrarea

tehnică a României, foarte redusă, astfel că revoluţia industrială

are aspecte proprii: a început târziu, s-a dezvoltat greu, pe baza

tehnologiei de import, fără o legătură suficientă între ramuri.

Capitaliştii străini, ce aveau 80% din marea industrie românească,

Mihai Racoviţan

131

determină profilul şi repartiţia geografică inegală. În Transilvania

ei deţin 57% din ramura energetică, 87% din chimie, 95% din

hârtie. În România deţin peste 50% din întreprinderile marii

industrii prelucrătoare: 397, din care 198 în Bucureşti, Moldova

având doar 196 de întreprinderi. Crizele economice de la

începutul sec. XX au lovit comerţul, creditul, industria, îndeosebi

întreprinderile mici. De aceea s-a votat un nou tarif protecţionist

(1904, aplicat în 1906) şi o nouă lege pentru încurajarea industriei

(febr. 1912, guvernul conservator). Extinde avantajele asupra

întreprinderile ce foloseau minim 20 muncitori şi o forţă motrice

de 5 c.p.; meşteşugarii ce foloseau 4 lucrători sau ucenici,

întreprinderile colective (cooperative de meseriaşi) cu capital

minim 2.000 lei şi 20 lucrători. Avantaje: cumpărarea terenului,

folosirea forţei hidraulice, reducerea tarifelor de transport, scutiri

de impozite directe ce variau în funcţie de folosirea materiei

prime indigene sau din import. Industria maşinistă creşte: de la

625 unităţi cu forţă de 45.211 c.p. şi 37.325 muncitori (ancheta

din 1901-2), în 1912 întreprinderile industriei mari prelucrătoare

încurajate de stat ajung la 1.851, cu 126.666 c.p. şi 55.259

muncitori. În Transilvania 210 unităţi (1890), se va ajunge la un

număr de întreprinderi cu peste 20 muncitori, de 692 în 1910.

Industria alimentară continuă să predomine, creşte ponderea

prelucrării petrolului, de la 10% în 1901-2, la 28% din total în

1915; creşte producţia de la 1.147.483 t. în 1907 la 1.810.170 t. în

1914. Industria alimentară, petrolul, industria lemnului dau în

1915 peste 71% din valoarea producţiei marii industrii. Creşte

capitalul străin (deţine 80,2% din capitalul societăţilor industriale

în 1914). Aceasta a modificat profilul societăţii, se formează

proletariatul industrial, concentrat în mari întreprinderi, se

formează centre industriale. În 1913-4 numărul muncitorilor din

industria prelucrătoare, extractivă, transporturi în România e de

263.629. În Transilvania în 1910 în mine şi industria prelucrătoare

- 212.300 muncitori. Oraşele cu mulţi muncitori: Bucureşti 37.000

Mihai Racoviţan

132

în 1915, Valea Prahovei - 13.416, Galaţi - 14.105. În Valea Jiului

11.250 în 1910, la Reşiţa şi-n jur - 16.000 muncitori. Ei provin

din rândul ţăranilor, meşterilor ruinaţi, specialişti străini.

Agricultura rămâne preponderentă în producţia ţării, însă în

primele două decenii ale sec.XX dezvoltarea industriei şi

creşterea avuţiei naţionale au ritmuri înalte. În 1880 în majoritate

producţia industrială era creată de ateliere şi manufacturi, pe când

în 1914 industria de fabrică produce mărfuri de 1 miliard lei,

producţia meşteşugărească doar de 200 milioane de lei. Producţia

industrială încurajată de stat se ridică la 9.292 lei/salariat, de 23,2

ori mai mare decât valoarea pe om a producţiei agricole. Industria

autohtonă satisface piaţa internă la petrol, zahăr, ciment, hârtie, nu

complet la textile, pielărie, mobilă, chimie, puţin la maşini şi

instalaţii (aduse din import cam 95-98%). Nu s-a micşorat

decalajul faţă de ţările din vestul Europei, productivitatea era de

2-3 ori mai mică. Dezvoltarea industriei maşiniste a avut însă

consecinţe asupra societăţii, i-a modificat structura materială şi

socială, a dat impuls vieţii spirituale, înscriind şcoala, ştiinţa şi

valorile naţionale în circuitul internaţional (ex: A. Saligny, A.

Vlaicu, H. Coandă, T. Vuia, E. Racoviţă).

Integrarea economiei României în economia Europei ce

atingea, prin ţările avansate, ultimul stadiu de dezvoltare, aduce în

industria noastră forme monopoliste, dar de mică importanţă, şi

capitalul şi oligarhia financiară fiind la începuturi. Apar

societăţile anonime pe acţiuni, mai ales în industria petrolului

dominată de capitalul străin (4 din 44 societăţi concentrau 70%

din producţie). Înţelegerile de monopol erau sub forma

convenţiilor simple a cartelurilor (var, morărit, uleiuri vegetale), a

sindicatelor (ciment, hârtie, bere). Înţelegerile monopoliste

priveau doar piaţa internă a unui produs, n-au importanţă pe cea

externă. În industrie nu s-a instaurat dominaţia capitalului

monopolist, în interior predomina libera concurenţă. În sistemul

mondial capitalist România era o zonă de influenţă şi exploatare a

Mihai Racoviţan

133

monopolurilor internaţionale, era doar în prima etapă de

dezvoltare capitalistă. Sistemul bancar şi de credit era lovit de

marea finanţă externă. România nu exporta capital, nu participa la

împărţirea pieţei mondiale, ci era în sfera de influenţă a puterilor

economice, ce-şi disputau locul pe piaţa românească; în plus, o

parte a ţării era sub dominaţie străină.

Agricultura. După Reforma din 1864, pozitivă, fiind în

raport cu cerinţele timpului, Constituţia din 1866 a decretat

proprietatea sacră şi inviolabilă, nevoile ulterioare de pământ

urmând să fie reglementate prin vânzări doar din domeniile

statului. Prin schimbarea caracterului proprietăţii nu se putea trece

brusc la forme de exploatare capitalistă, fiind necesar un regim de

tranziţie. Coexistă forme vechi şi noi; moşierul rămâne dependent

de munca şi inventarul ţăranului, acesta de moşierul ce avea

pământ. După 1878 efectele legii agricole, prin puţinătatea

pământului acordat, se manifestă, impunându-se reglementări

continue pentru asigurarea echilibrului economic şi social,

păstrarea ordinii interne şi a securităţii statului. La începutul

secolului XX, 7.790 moşieri cu proprietăţi de peste 50 ha. (din

care 4.174 cu peste 100 ha.), reprezentând 0,9%, deţineau 50,88%

din suprafaţa pământului; 920.939 ţărani cu până la 10 ha.

(95,4%) deţineau 34,18% (alte surse: 40,29%) din suprafaţa agro-

silvică a ţării; dintre aceştia, 143.871 ţărani aveau pământ arabil şi

fânaţ sub 1 ha., 279.539 între 1-3 ha., 148.717 - 4-5 ha., 176.375

între 5-10 ha. Proprietatea chiaburească, de 10-50 ha. (8,89% din

total) era în număr de 36.318. Circa 300.000 de ţărani, capi de

familie, n-aveau decât casă şi grădină. Deci 80% din ţărani n-au

pământ suficient. Această frână, acest decalaj a încetinit creşterea

celorlalte ramuri. În agricultură capitalismul s-a dezvoltat mai

lent, "calea prusacă". S-a încercat un echilibru la sate, pentru a se

evita convulsiile; majoritatea trăia din arendarea pământului, ce le

asigura o minimă existenţă. Dar, dezvoltarea capitalistă a

agriculturii e o realitate. De exemplu, creşte populaţia rurală:

Mihai Racoviţan

134

3.864.848 oameni în 1859, 7.600.000 în 1914. Între 1871-75 -

valoarea inventarului agricol importat a fost de 2.951.000 lei,

12.000.000 lei în 1905. Faţă de 1888, în 1905 agricultura poseda

de 11,2 ori mai multe maşini de semănat, de 18 ori maşini de

secerat, în imensă majoritate în posesia moşierilor. Marea

proprietate avea toate cele 10.500 maşini cu aburi, 12.150 maşini

de semănat (ţăranii aveau 370); ţărănimea dispunea de 87% din

vitele trăgătoare, 91% din uneltele mici, 94% din care şi căruţe.

Cresc culturile de cereale, datorită participării României la

comerţul mondial cu cereale: 3.4 milioane ha. în 1876, 5,45

milioane în 1905. Între 1876-1896 exportul de cereale creşte de

două ori. Agricultura a stat la baza progresului, a infrastructurii

capitaliste, a mecanismului burghez al economiei. Producţia şi

productivitatea erau mult sub limita unei exploatări moderne a

pământului. Preţul arenzii (în produse, bani, muncă - dijma la

tarla, sau combinată) creşte până în 1907 cu 150-500%. Dijma pe

din două ajunge la 80%, şi datorită trusturilor arendăşeşti; fraţii

Fischer în 10 judeţe din Moldova arendează 236.863 ha.

Consumul intern e redus datorită exportului. Scade şeptelul, legea

din 1864 neasigurând fânaţe. Relaţiile moşier-ţărani erau

reglementate prin învoieli agricole (menite să asigure nevoia de

pământ a ţărănimii şi forţa de muncă pentru marii proprietari).

După cucerirea independenţei, rolul statului în economie s-a

întărit. Sub guvernarea liberală, ministrul de interne C. A. Rosetti

în 1882 a modificat legea învoielilor agricole, înlăturând clauza

manu militari din 1872. Alte modificări după răscoalele din 1893

şi 1907, urmărindu-se doar înlăturarea abuzurilor. După reforma

din 1864, prin lege, doar din pământurile statului se puteau vinde

loturi ţăranilor, liberalii şi conservatorii neabătându-se de la

această politică. Guvernul liberal a dat o lege pentru

împroprietărirea însurăţeilor în Dobrogea (după mai 1877); o lege

a guvernului junimist din 1889 a împroprietărit până în 1906 un

număr de 105.165 familii cu 526.233 ha. Răscoala din 1907 a

Mihai Racoviţan

135

demonstrat necesitatea unei soluţii radicale pentru problema

agrară, ce era deja o preocupare majoră a societăţii, nu se putea

însă rezolva dintr-odată. Legi agrare: legea pentru învoielile

agricole (dec.1907) - interzice dijma în muncă şi dijmă la tarla,

prevede o suprafaţă maximă ce putea fi arendată ţăranilor şi

minimum de retribuţie, constituie islazurile comunale; legea

contra trusturilor arendăşeşti (apr.1908) - interzice arendarea a

peste 4.000 ha., legea pentru înfiinţarea Casei rurale ( mart.1908)

- creează o Societate pe acţiuni cu 10.000.000 lei capital, ea

cumpără moşii de la proprietarii dispuşi să le vândă şi în loturi de

5 ha. sunt revândute ţăranilor; modificarea legii băncilor populare

şi a casei lor centrale (apr.1908) - dă ţăranilor împrumuturi cu

dobânzi mici. În 1913 se ajunge la 2.951 bănci populare cu

584.000 membri, capital de 107 milioane lei.

Mijloacele de transport şi comunicaţii - este cel mai

mecanizat domeniu al economiei, de un bun nivel tehnic. În 1877

statul dispunea de 242 km cale ferată (restul aparţinea unor

companii străine); treptat sunt răscumpărate multe tronsoane, iar

prin eforturi proprii e construită o reţea de căi ferate secundare ce

a lărgit piaţa internă, a favorizat comerţul cu Transilvania şi

Europa: Bucureşti-Cernavodă, Buzău-Constanţa, Titu-Târgovişte,

Ploieşti-Urziceni, Bârlad-Focşani ş.a. La sfârşitul sec. XIX

România dispunea de 3.146 cale ferată (1802 construite de stat);

în 1915 ea avea 3.600 km cale ferată cu: 404 staţii, 932

locomotive, 25.386 vagoane, 11.568.000 călători, 8.156.000 t

marfă transportate (un spor faţă de 1880 de 15,1, respectiv 10,2

ori). S-a extins telegrafia şi telefonia, uşurând tranzacţiile. Şosele:

3.219 km în 1878, 24.832 km în 1900, din care 2.910 km

construiţi de stat. La începutul sec. XX Transilvania avea 4.000

km căi ferate, legate de căile ferate din România, iar în 1914 avea

5.000 km. În 1890 se înfiinţează Navigaţia fluvială română pentru

transportul pe Dunăre (în 1899 se construieşte canalul de la

Porţile de Fier). Porturi: Brăila, Galaţi, Giurgiu, Tr. Severin,

Mihai Racoviţan

136

Calafat, cu instalaţii de depozitare, docuri, antrepozite. Galaţi era

specializat în exportul cherestelei, Brăila în cel de cereale. Se

organizează serviciul de navigaţie maritimă, se cumpără vapoare,

în 1897 curse regulate de pasageri şi mărfuri la Constantinopol.

Comerţul. Dezvoltarea capitalistă e dovedită de lărgirea

pieţei interne, creşterea circulaţiei mărfurilor, a participării ţării la

comerţul internaţional. Dezvoltarea pieţei interne se datorează şi

sporului populaţiei, mai ales a celei orăşeneşti (10,1% în 1860,

18,8% în 1900). Bucureştiul creşte cu 127% (276.178 locuitori),

Galaţi cu 140%, Brăila cu 257%, Tr. Severin cu 575%; oraşele se

emancipează de dependenţa rurală, negustorii cresc de la 30.417

(1860) la 55.726 (1890), sporesc societăţile comerciale, capitalul

folosit de ele. Comerţul e favorizat şi de extinderea

învăţământului comercial, influenţa Camerei de comerţ,

înfiinţarea Bursei de mărfuri, adoptarea sistemului metric de

măsuri şi greutăţi (în 1881). Comerţul extern. Până în 1899 e

deficitar. Ponderea absolută în comerţul extern o au cerealele

(76%), vitele, legumele, lemn, petrol, piei. La începutul sec. XX

exportul de grâu e 60% din producţie, 40% la porumb. Debuşee

principale: Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, Germania. Ulterior

Germania devine principalul debuşeu, fiind pe primul loc şi la

import. După 1886 un reviriment datorită taxelor vamale

protecţioniste. În 1878 balanţa comerţului extern în deficit cu

89.540 mii lei aur, în 1913 un excedent de 80.692 mii lei aur.

Dinamica comerţului extern: 1863 - 100%, 1876 - 208%, 1899 -

250%, 1913 - 653%. Principalele partenere după 1900: Anglia,

Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Rusia.

Sistemul financiar şi de credit - e un alt element important

al modernizării. Finanţele publice şi creditul sunt un sector în care

statul, instituţionalizând mecanismul economic capitalist, a

intervenit activ pentru a favoriza dezvoltarea forţelor de producţie

capitaliste. Finanţele publice au fost aşezate pe principii burgheze:

bugete de venituri şi cheltuieli, fiscalitate, administraţia financiară

Mihai Racoviţan

137

de stat, contabilitatea publică, Curtea Supremă de Conturi.

Ierarhia socială e în funcţie de avere, înlocuind privilegiul

naşterii. Statul supraveghează şi garantează sistemul economic şi

financiar, era parte în proces, în care a investit mult. S-a înfiinţat

legislaţia economică. Dezvoltarea sistemului bancar şi de credit s-

a realizat prin acumularea internă de capital şi pătrunderea celui

străin. După adoptarea sistemului monetar propriu (legea din apr.

1867), aderarea la Uniunea latină, adoptarea sistemului bimetalist

(cu acoperire în aur şi argint), crearea Băncii Naţionale (în 1880)

a consolidat sistemul financiar şi de credit, BNR fiind

instrumentul de emisiune monetară, operaţiuni de scont, credite,

cumpărări şi vânzări de valori, ea şi-a creat agenţii în marile oraşe

(e bastionul burgheziei financiare). A oferit garanţii, a

impulsionat înfiinţarea de bănci (24 bănci până în 1900). În 1874

era o bancă cu un capital de 1 milion lei, în 1905 - 46 bănci cu

119.807.480 lei capital, în 1914 - 218 bănci cu 228.324.825 lei

capital. Cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca de

Scont Bucureşti (1890), Banca comercială Craiova (1898). Bănci

comerciale cu capital străin: Banca generală română (german,

1894), Marmorosch-Blank (mixt, 1905), Banca comercială

română (francez, belgian, românesc, 1906). În 1881 s-au creat

Casele de credit agricol (în sprijinul moşierilor, arendaşilor,

chiaburilor), înlocuite în 1882 cu Banca creditului agricol

(împrumuturi pe bază de ipotecă). Crearea sistemului de credit;

în 1881 se înfiinţează Bursa de valori din Bucureşti. La începutul

sec. XX e un proces de concentrare în domeniul bancar: se

formează sindicate bancare, din uniunea băncilor româneşti (chiar

şi a BNR) cu cele străine; e şi un început de fuziune a capitalului

bancar cu cel industrial. Însă majoritatea operaţiunilor băncilor

priveau comerţul, agricultura, latura speculativă, în mai mică

proporţie industria, deloc exportul de capital. Formarea capitalului

financiar era la începuturi, iar evoluţia economică a României,

procesele economice şi politice interne şi externe ale ţării au fost

Mihai Racoviţan

138

influenţate de implicarea capitalului străin. Monopolurile străine

participau la exploatarea economică a României, secondate de

statele de care aparţineau şi care au intervenit în politica internă şi

în cea economică. Apelul la capitalul străin, când ţara intra în

perioada de construcţie desfăşurată a societăţii capitaliste, a fost o

necesitate, la fel apelul la tehnologia şi experienţa străină.

Procesul s-a desfăşurat în cuprinsul luptei pentru întărirea

poziţiilor interne, ceea ce s-a făcut treptat, pe măsura consolidării

economiei, a experienţei, a acumulării de capital intern, a întăririi

burgheziei autohtone.

Capitalurile străine, pătrunse masiv în economia României

după 1877, reprezentând puternice grupări monopoliste, ocupă

pondere şi influenţă în economia noastră, iar o mare parte a

profiturilor pleacă în exterior. Sunt vederi diferite privind apelul

la capitalul străin şi forma de participare a lui la dezvoltarea

economică. Burghezia a fost mai consecventă în îngrădirea sferei

de influenţă a capitalului străin, pentru o participare mai largă a

capitalului naţional şi a elementelor româneşti în conducerea

societăţilor străine, Partidul Liberal lansând formula "prin noi

înşine". Pătrunderea capitalului străin s-a făcut prin: investiţii

directe în industrie, bănci, societăţi comerciale şi de asigurări,

împrumuturi acordate statului român. Pe calea împrumuturilor

(principala formă de pătrundere) în perioada 1866-1914 România

a contractat datorii de 4,01 miliarde lei. În 1914 mai rămâneau de

plătit 1,866 miliarde, din care 88% reveneau străinătăţii. Multe

împrumuturi au fost folosite în construirea căilor de comunicaţii,

urbanistică, crearea instituţiilor moderne ale statului. Capitalul

străin cu precădere a pătruns în industrie: petrol, industria

forestieră, ciment, zahăr, în ramurile producătoare de materii

prime. În 1914 în industria petrolului erau 96 de societăţi străine:

germane, anglo-olandeze, americane, ce deţineau 43,5% din

capitalul investit, 73% din producţie, 71% din rafinare (România

era pe locul 2 în Europa). România era vizată în strategia celor

Mihai Racoviţan

139

două blocuri politico-militare: în 1905 (în petrol) 64,32% era

capital german, 8,75% capital anglo-olandez, 3,33% american; în

1914 era 27,3% capital german, 48% anglo-olandez, 6%

american. În 1914 monopolurile anglo-olandeze şi franco-

belgiene deţineau 57% din capitalul străin în industria României.

În industria mare capitalul străin era de 65%, astfel: în metalurgie

74%, forestieră 69%, zahăr 94%, gaz şi electricitate 95,5%, petrol

94%, hârtie, celuloză 46%, textile 21,9%, transporturi 2,7%,

ciment, ceramică 27%, alimentară 31%, chimie 72,3%. Capitalul

român era mai puternic în industria hârtiei 54%, ciment 73%,

alimentară 69%, textile 78%. Capitalul străin a pătruns şi prin

bănci, mai ales după 1880, odată cu formarea sistemului de credit.

Banca Comercială Română, Banca Murmorosch-Blank et Co.,

Bank of Romania, Banca generală română, Banca de credit

română aveau fonduri de 499.700.000 milioane lei, în timp ce cele

4 bănci mari româneşti aveau 324.800.000 (60,60% faţă de

39,40%). Capitalul străin controla şi cele 7 societăţi de asigurări.

România era o piaţă rentabilă pentru creditorii străini. Venitul net

al rentelor româneşti era de 4,25-5,6% faţă de 2,82% cât

reprezentau rentele engleze, 3,02% cele franceze. Preţul plătit de

România pentru dezvoltare a fost mare, cu consecinţe economice

şi politice. 10% din venitul naţional se ducea în străinătate ca

plusvaloare. Exportul de materii prime neprelucrate (petrol, lemn)

se adăuga pierderilor din avuţia ţării. Capitalul străin a impus

industriei româneşti o anumită orientare, România a fost

menţinută ca ţară agricolă şi sursă de materii prime, ca piaţă de

desfacere pentru mărfurile străine. În aceste condiţii dificile s-a

dezvoltat şi modernizat România, s-au constituit capitalul român

şi cadrele tehnice necesare, s-au format premisele ce au îngăduit

saltul de după 1918.

Structura socială - s-a modificat considerabil, datorită

dezvoltării capitalismului în agricultură, revoluţiei industriale şi în

transporturi, dezvoltării oraşelor, a aparatului administrativ-

Mihai Racoviţan

140

funcţionăresc, dezvoltării învăţământului, a sistemului informa-

ţional, intensificării schimburilor externe, procesului de integrare

în economia şi politica Europei. Cu toată dezvoltarea mai lentă a

capitalismului în agricultură, populaţia satelor e în plină

transformare. Creşterea industriei şi a oraşelor au modificat

raportul oraş-sat; în 1913, la o populaţie de 7.235.000 locuitori,

oraşele deţineau 18,4%, satele 81,6%. Erau 400.000 de ţărani ce-

şi vindeau forţa de muncă. Se schimbă mentalităţile. Prin legea

din 1864 ţăranii sunt eliberaţi din obligaţiile feudale, dar au

pierdut avantajele de care beneficiau în cadrul sistemului feudal

garantate de stat sau de proprietate. Ţărănimea intră într-o

societate în care relaţiile devin juridice, impersonale, materializate

prin vânzări-cumpărări, salarii. Împroprietărirea şi eliberarea din

relaţiile feudale au creat de moment senzaţia deplinei libertăţi;

după 1878 insuficienţa pământului, fărâmiţarea lui, lipsa

fânaţurilor şi islazurilor, anularea drepturilor însurăţeilor devin

foarte vizibile şi sensibile.

Îmburghezirea moşierimii continuă prin orientarea moşiilor

spre producţia de mărfuri, implicarea unei părţi în industrie. Dar

şi multe elemente burgheze cumpără pământ. Nu e o confundare

de interese, ci de apropiere, accelerând pătrunderea capitalismului

în agricultură. Arendăşia devine o profesie foarte rentabilă.

Burghezia creşte numeric, îşi lărgeşte profilul: negustori,

meseriaşi, se impun industriaşii, deţinătorii de capital în noua

societate burgheză. Organizarea burgheză, instituţiile moderne,

băncile, ministerele, forurile politice impun crearea unui corp

administrativ specializat, a politicienilor de profesie (mai ales

dintre avocaţi), mulţi intelectuali în învăţământ. Creşte şi capătă

pondere burghezia mică şi mijlocie, care împreună cu chiaburii

formează acea "infanterie a democraţiei", ale cărei acţiuni lărgesc

limitele regimului politic. Se impune şi proletariatul în viaţa

economică, socială, politică şi spirituală a societăţii româneşti. În

preajma războiului mondial, societatea românească e

Mihai Racoviţan

141

asemănătoare cu orice societate europeană a vremii. O societate

aristocratică formată din mari proprietari de pământ, eterogenă, cu

forţa politică în declin, dar încă cu puternice poziţii economice. O

societate burgheză reprezentând liberalismul şi interesele marii

burghezii. Apropiate prin interesele de proprietari, în comerţ şi

politică, alianţe familiale, teama de democraţia celor de jos. A

treia societate formată din ţărani şi muncitori (mai puţin

omogenă), dar şi din elemente inferioare ale burgheziei, ce

ameninţă pe primele două, a căror acţiune întârzie formarea unui

regim democratic, justificând folosirea violenţei în spatele

expresiei "societatea în primejdie". Societatea e contradictorie sub

raportul repartiţiei bogăţiei, a condiţiei sociale, moravurilor.

Bogăţia sfidătoare a vârfurilor claselor dominante, mizeria

muncitorilor şi ţăranilor săraci, pradă analfabetismului, bolilor

sociale. Corupţie şi politicianism profesionist, dar şi munca tenace

şi onestă a marii mase tăcute care a clădit ceea ce a fost durabil în

România modernă. E o societate în plină prefacere, trebuie

apreciată în raport cu ce are ea valoros şi durabil.

După 1878 statul a fost un sprijin puternic în dezvoltarea

României moderne. Prin intermediul său, al instituţiilor sale

economice, prin constituirea organismelor instituţionalizate ale

economiei s-au realizat mari obiective economice, sociale şi

politice de interes naţional. Desigur, interesele de clasă şi-au pus

amprenta asupra politicii interne, dar aceasta trebuie privită într-o

judecată mai largă. Politica externă a servit interesele naţionale

ale statului. Realizările epocii sunt opera efortului colectiv al

întregii naţiuni, s-au înfăptuit în condiţiile luptei dintre vechi şi

nou, într-o societate a cărei lege era progresul.

Mihai Racoviţan

142

BIBLIOGRAFIE

1. Victor Axenciuc, I. Tiberian, Premise economice ale formării

statului naţional unitar român, Bucureşti, 1979.

2. Progresul economic al României 1877-1977.

3. Damian Hurezeanu, Dezvoltarea agriculturii şi lupta

ţărănimii pentru rezolvarea problemei agrare. Răscoala din

1907.

4. Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti,

1981.

5. V. Axenciuc, Penetraţia capitalului străin în România până

la primul război mondial, în Revista de istorie, t.34, nr.5,

1981.

Mihai Racoviţan

143

VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA

ÎNTRE 1878 - 1914

Instituirea regimului parlamentar, triumful liberalismului,

Constituţia din 1866 şi noua lege electorală consolidează

reformele lui Cuza, întăresc liberalismul burghez, lovesc definitiv

vechiul regim. Moşierimea îşi păstrează poziţii solide în primele

două colegii electorale. Până în 1871 într-o acerbă luptă politică

se desăvârşesc grupările politice. Radicalismul eşuează, iar

reprezentanţii vechiului regim devin constituţionali, nu resping

noul, îl acceptă cu moderaţie. Comuna din Paris şi reacţiunea

conservatoare ce i-a urmat în Europa, teama de a nu pune în

pericol Unirea din 1859 duc la instituirea guvernării

conservatoare care, cu durităţi, s-a menţinut în limite

constituţionale, contribuind paradoxal, la întărirea regimului

liberal, în cuprinsul căruia liberalii şi conservatorii s-au acomodat

pe terenul apărării proprietăţii. Venirea în 1876 a unui guvern

liberal, cucerirea independenţei au întărit bazele liberalismului

burghez sub conducerea politică şi ideologică a căruia s-au

instituţionalizat structurile statului modern. România intra în

etapa construcţiei societăţii capitaliste, iar alte ţări evoluau spre

imperialism, decalajul fiind mare. Cu tot progresul realizat în 40

de ani, România n-a putut deveni subiect al lumii imperialiste.

În organizarea politică românii nu se puteau singulariza în

privinţa sistemului politic (puteau găsi doar forme particulare

corespunzând propriei realităţi). Liberalismul devine dominant în

epoca lui Cuza, perfecţionat şi întărit sub monarhia constituţională

de către generaţia de la 1848 şi adoptă modelul liberalismului

francez. Faţă de Occident, la noi e întârziat. După Comuna din

Paris, statele vest europene - cu nuanţe diferite - evoluează spre

democraţie (continuându-se colaborarea cu reprezentanţii

vechiului regim în Anglia, Germania, Franţa); în România se

întărea regimul liberal, cu participarea şi a burgheziei şi a

Mihai Racoviţan

144

moşierimii, având caracteristici analoage cu vestul Europei din

prima jumătate a sec. XIX: instituirea şi menţinerea votului

cenzitar, dominaţia politică a marii burghezii şi a moşierimii.

Regimul parlamentar şi constituţia liberală nu modifică realitatea,

chiar dacă modificarea constituţiei în 1884 reduce colegiile

electorale de la 4 la 3; a întărit poziţiile politice ale burgheziei, le-

a slăbit pe ale moşierilor. Inegalitate în sistemul electoral, dar şi

între diferitele categorii: patron-muncitor, funcţionar, bărbat-

femeie, bogat-sărac. Legea electorală din 1866 prevedea: la

colegiul I votau 3.388 alegători, 4.814 la colegiul II, 15.382 la

colegiul III şi care alegeau 3/4 din numărul deputaţilor, 370.000

de alegători la colegiul IV (unde vota 1 din 50) alegeau doar 1/4.

Colegiile I-III trimiteau în parlament 118 deputaţi, colegiul IV

doar 30. După modificările din 1884 ale Constituţiei, schimbările

nu sunt mari: din 6,5 milioane locuitori participă direct la vot

pentru Adunarea Deputaţilor 93.250 (1,3%), pentru Senat 27.260

(0,34%) – motivul era neştiinţa de carte. În Parlamentul din 1905,

din 183 deputaţi, 83 erau mari proprietari, 62 avocaţi, restul

bancheri, fabricanţi, liber profesionişti. Liberalismul românesc (ca

şi cel vestic) luptă la început pentru modernizare, apoi (sau

concomitent) contra forţelor sociale şi a doctrinelor politice mai

avansate ca el: socialism, radicalism (de la dreapta a fost

revoluţionar, de la stânga conservator). Societatea românească era

puţin evoluată în sens modern când liberalismul s-a instituit la

noi. Până în 1876 opoziţia o formează reprezentanţii vechiului

regim, dar care nu vor o revenire la vechi, ci să-şi menţină

poziţiile în regimul constituţional. În cuprinsul acestei dispute

apar partidele ca instrumente ale conducerii politice. După 1871

radicalismul e abandonat de majoritatea liberalilor, singurii care-i

atacă bazele strâmte sunt socialiştii, partizanii lui C. A. Rosetti şi

radicalii lui G. Panu. După 1878, societatea îşi modifică structura

prin industrializare, modernizare, procesele fiind rapide. Avem

contacte strânse economice, financiare, politice cu exteriorul,

Mihai Racoviţan

145

societatea politică se maturizează. Anumite forme nu au fondul

corespunzător, uneori el se creează sub acţiunea formei. Statul a

jucat un rol mare în construcţia şi perfecţionarea structurilor

burgheze. Sunt mari transformări sociale cauzate de dezvoltarea

capitalistă a industriei şi agriculturii: apare proletariatul, creşte

burghezia mijlocie şi mică, orăşenii, se diferenţiază populaţia

satelor, se creează "armata democraţiei" ce luptă cu regimul

strâmt al oligarhiei. Apar disidenţe în partide, grupări noi cu

tendinţe radicale, problema ţărănească cu răscoala din 1907

impun noi orientări şi soluţii. Mulţimea dizidenţelor, trecerea

politicienilor dintr-un partid în altul nu e o lipsă de maturitate

politică; grupările disidente nu-şi pot aplica programul decât în

cadrul unui partid cu forţă politică, mai ales că regele investea

doar partidele liberal şi conservator cu răspunderea guvernării.

Opţiunea nu era decât între aceste două partide (vezi Gh. Panu:

radical, apoi conservator, din nou liberal; Take Ionescu). Lupta

forţelor democrate a imprimat dinamism vieţii politice, a obligat

pe liberali şi conservatori să-şi sporească orizontul politic, să

includă noile categorii în viaţa socială şi politică, să lărgească

legislaţia, să caute noi soluţii. Prefacerile din societate duc la

triumful democraţiei burgheze după 1918 – votul universal.

Partide şi grupări politice (ideologia politică)

Partidul Naţional Liberal este expresia liberalismului

românesc, instrumentul lui politic de guvernare. S-a schiţat în

1867 ("înţelegerea de la Concordia"). În lupta contra ideologiei

conservatoare şi a guvernării L. Catargiu, grupări burgheze (plus

moşieri liberali) au colaborat, s-au organizat politic. În 1872 se

constituie Liga liberală, în vederea organizării. În ianuarie 1875 se

înfiinţează un Comitet electoral şi apoi o Ligă pentru pregătirea

alegerilor. În apropierea alegerilor din 1875 (aprilie) se constituie

Coaliţia de la Mazar Paşa, cu periodicul Alegătorul liber în care

e publicat programul Partidului Naţional Liberal ( 4 iunie 1875);

la sfârşitul anului are organizaţii în toată ţara, e condus de un

Mihai Racoviţan

146

Comitet de acţiune (25 membri) şi se sprijină pe nucleul radical

din jurul lui I. Brătianu şi C. A. Rosetti, integrează facţiuni cu

aceleaşi idealuri. Programul PNL: domnia legii, respectarea

regimului constituţional parlamentar, politică de pace cu obiectiv

binele şi interesul naţional, apărarea intereselor claselor

muncitoare, desfiinţarea legilor de excepţie (ex: clauza manu

militari din 1872), aplicarea legilor privind învăţământul gratuit şi

obligatoriu, reducerea cheltuielilor publice, modificarea legii

armatei, descentralizare administrativă, independenţa justiţiei, a

individului în raport cu statul. După 1878 militează consecvent

pentru independenţa economică a ţării.

Legislaţia liberală are importanţă pentru dezvoltarea

statului modern român; a favorizat marea burghezie. Banca

Naţională a întărit poziţiile burgheziei financiare. Se adaugă

nemulţumiri faţă de guvernarea autoritară a “vizirului” I. C.

Brătianu, dizidenţe. În problema agrară PNL consideră că vânzări

din pământurile statului sunt suficiente – pentru cei capabili să-l

lucreze. Moartea lui I. C. Brătianu (4 mai 1891) e o lovitură

pentru partid; dispare şi C. A. Rosetti (apr. 1885), Kogălniceanu

(iun. 1891). Şeful PNL devine Dimitrie Brătianu, dar moare şi el

în iun. 1892 şi e ales D. A. Sturdza, reprezentant al moşierilor în

partid. Începe activitatea Ocultei (grupare în PNL condusă de

Eug. Carada) pentru a-l aduce la şefia partidului pe Ionel Brătianu

(reprezenta burghezia financiară).

Programul votat la Iaşi subliniază rolul PNL în făurirea

României moderne, acuză vechiul regim al privilegiaţilor "actuali

conservatori", e pentru domnia legii, libertatea alegerilor,

restrângerea autorităţii administrative, lărgirea atribuţiilor

judecătoreşti, reforma armatei, descentralizare administrativă,

devoltarea oraşelor, o politică externă ce să asigure ţării "o poziţie

tare şi respectată". Acordă atenţie ţărănimii, e pentru încetarea

robiei morale şi materiale a ţăranului, dar nu propune soluţii noi,

enunţă principiul votului universal cu reprezentare proporţională

Mihai Racoviţan

147

(nu-l va introduce când a fost la guvernare). În 1906 un nou

program, în care se insistă pe funcţionarea normală a celor 4

instituţii fundamentale: şcoala, justiţia, armata, administraţia.

Dezvăluie situaţia gravă de la sate, dar propune doar înfiinţarea

Casei rurale, sprijinirea Bisericii şi şcolii. Includerea

"generoşilor" în partid, se explică prin înţelegerea întăririi lui cu

oameni receptivi la nevoile societăţii. Răscoala din 1907 a grăbit

clarificarea în acest sens. În 1908 D. A. Sturdza demisionează, în

1909 e ales I. I. C. Brătianu – e o întărire a burgheziei în partid, se

lărgeşte orizontul lui politic. Majoritatea burgheziei mici şi

mijlocii e însă în Partidul Conservator-Democrat al lui Take

Ionescu. În problema agrară e pentru o acţiune energică de

ridicare a satelor, de întărire a proprietăţii ţărăneşti. Pentru

Biserică, şcoală, administraţie, justiţie se propun măsuri moderne.

În industrie e pentru încurajarea capitalului şi industriei

româneşti, sporirea rolului românilor în muncă şi conducere,

politica "prin noi înşine" o va aplica în anii primului război

mondial.

Programul nou, votat la Congresul din 20 oct. 1913,

prevedea: continuarea reformelor de după 1907, dreptul statului

de a folosi exproprierea cu despăgubire, schimbarea sistemului

electoral: colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte cu

reprezentarea minorităţilor. Analfabeţii vor vota indirect. Ajuns la

guvernare în ian. 1914, PNL adoptă măsuri de revizuire a

Constituţiei. Izbucnirea războiului mondial amână reformele. Deşi

solidară cu moşierimea pe terenul apărării proprietăţii, burghezia

a luptat pentru a-i slăbi poziţiile economice şi politice. La sfârşitul

epocii moderne, în consonanţă cu timpul, conservatorii, puţin

receptivi la nou, expropriaţi în 1918 sunt înlăturaţi de pe scena

politică.

Grupări şi dizidenţe liberale 1878-1914. În interiorul PNL

mereu au fost frământări, oameni sau grupări trec la alte partide,

sunt atrase personalităţi. A fost nevoia de lărgire a obiectivelor

Mihai Racoviţan

148

politice, de depăşire a liberalismului îngust, de adaptare la

schimbările din societate. Abilitatea, participarea la marile acte

economice şi politice ce au consolidat România modernă i-au

menţinut coeziunea, prestigiul, puterea.

În 1878 se desprinde: Partidul Liberal Moderat din Iaşi

(intelectuali: Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu) - nemulţumiri pentru

neglijarea Moldovei şi Iaşilor, afirmă principiile liberale, e

împotriva conservatorilor ce nu reprezintă ideile veacului. Fără

sprijin de masă, unii au intrat în guverne (ex. V. Conta). Liberalii

sinceri ai lui G. Vernescu se desprind în anii ‟80, reprezintă

interesele marilor moşieri. Au participat la opoziţia contra

liberalilor guvernamentali. Au fuzionat cu conservatori în Partidul

Liberal Conservator. Dimitrie Brătianu, în conflict cu fratele Ion

se separă cu partizanii săi în 1882, intră în "opoziţia unită". Aripa

radicală a lui C. A. Rosetti se desprinde definitiv în 1882. E

pentru un colegiu unic, democratizarea legislaţiei, cere apărarea

ţăranilor de abuzurile administraţiei, separarea justiţiei de puterea

executivă, alegeri directe comunale şi judeţene, libertatea

comunelor de a se administra. Sunt pentru democraţie. Rosetti

(ex. Ziarul Românul) ridica presa românească la nivelul celei

europene, devine o forţă socială. După moartea lui (1885) o parte

din radicali trec la D. Brătianu. Gh. Panu încearcă să formeze un

Partid radical (ziarul Lupta), mai ales după 1886). Urmărea

înlocuirea liberalismului cu democratismul practic. E pentru

intervenţia socială şi economică a statului, impozit progresiv,

extinderea învăţământului, împroprietărirea continuă a ţăranilor,

măsuri de protecţie a muncii, a industriei, salarizare echitabilă,

vot universal cu colegiu unic. Ca deputat, el a susţinut repausul

duminical, o legislaţie eficientă de protecţie a muncitorilor. E

limitat la un cerc restrâns de intelectuali. Atacându-l pe Carol I în

Lupta, e nevoit să se autoexileze. Panu va trece în Partidul

Conservator.

Mihai Racoviţan

149

Tinerii liberali, desprinşi în 1886 conduşi de N. Fleva.

Condamnă puterea liberalilor guvernamentali, încălcarea

principiilor liberale. Împreună cu tinerii conservatori ai lui N.

Filipescu, în 1887 alcătuiesc Liga de rezistenţă pentru răsturnarea

guvernului liberal.

Gruparea drapelistă a economistului P. S. Aurelian (ziar

Drapelul, 1897) e împotriva linei politice a lui D. A. Sturdza.

Cuprinde pe Xenopol, Delavrancea, E. Costinescu, P.

Grădişteanu, G. Mârzescu. Articolul-program reflectă vederile

economice, politice şi sociale largi ale lui Aurelian. Legea

repausului duminical e dată sub guvernul drapelist (1897). Se

ridică contra oligarhiei din PNL, condiţionează colaborarea de

restructurarea PNL, e pentru descentralizare administrativă,

colegiu unic. Unii vor trece la conservatori (Fleva, Delavrancea,

P. Grădişteanu), alţii vor reintra în PNL.

Partidul Conservator. La noi, ideologia conservatoare s-a

cristalizat în timpul frământărilor politice şi sociale dintre 1866-

1871. Constituţia din 1866, liberal-burgheză, a întărit totuşi

poziţiile moşierilor, mai solidari în lupta contra lui Cuza. Devin

mai puternici după Comuna din Paris (o întărire a

conservatorismului în Europa). Lunga guvernare conservatoare

(1871-76) a legitimat ideea conservatoare, existenţa Partidului

Conservator ca o alternativă politică în edificarea României pe

cale capitalistă. "Clubul conservator" din Bucureşti era un cerc de

dezbateri, nu de decizii politice. Coaliţia conservatoare s-a

destrămat la începutul anului 1876. L. Catargiu grupează dreapta

conservatoare (cu ziarul Timpul), V. Boerescu (cu Pressa) o

formaţie de centru. Junimiştii s-au detaşat mai mult în concepţia

de guvernare. În 1878 Gr. M. Sturdza pune bazele unui Partid

Conservator Liberal în Moldova (ulterior intitulat Partid al

democraţilor naţionali). În 1880 în jurul ziarului Timpul se

grupează conservatori şi junimişti (L. Catargiu, gen. I. Em.

Florescu, gen. Manu, Al. Lahovary, T. Maiorescu, T. Rosetti, V.

Mihai Racoviţan

150

Pogor) - cu statut. Partidul Conservator se formează la 3 febr.

1880, când 88 membri semnează un statut şi un program, creând

un club politic central - nucleul central al P. Ctr. Marea

proprietate e o forţă şi după 1864. Mulţi burghezi cumpără

pământ, armonizându-şi interesele cu ale moşierilor. Lupta pentru

menţinerea proprietăţii se dă în cadrele Constituţiei din 1866, nu

în ale vechiului regim. Adoptând ideologia junimistă, majoritatea

moşierilor conservatori sunt pentru măsuri limitate evoluţioniste

ce să menţină structura agrară a statului prin întărirea micii

proprietăţi ţărăneşti şi asigurarea fiinţării marii proprietăţi

funciare. N-au negat ideologia şi practica politică liberală. E

asemănătoare cu situaţia din Anglia, unde liberalii şi conservatorii

se întrec în lucrarea reformistă.

Uneori legislaţia conservatoare (mai ale junimistă) chiar

depăşeşte limitele celei liberale: legea minelor (1895), legea de

încurajare a industriei (1912) ce o extinde pe cea din 1887. Nu

sunt concesii, ci replica junimistă la spiritul timpului.

Conservatorii se sprijineau pe marile moşii, iar în condiţiile total

inechitabile ale repartiţiei pământului, erau un obstacol în calea

progresului României moderne.

În fruntea Partidului Conservator e un comitet permanent, l-a

avut preşedinte pe M. K. Epureanu, ce era şi preşedintele

partidului (organul de presă Timpul, redactor M. Eminescu).

Programul combătea liberalismul care a subminat "conservarea

naţiunii" prin cosmopolitism, pentru armonie socială.

Murind Epureanu, la 20 dec. 1880 L. Catargiu devine

preşedinte. Junimiştii i-au formulat principiile programatice,

expuse de P. P. Carp în Cameră (1881), prefigurând programul de

reforme Era nouă, adoptat de junimişti în 1888. Apelul către

alegători manifestă preocupări pentru ţărani şi muncitori, raporturi

agrare corecte, o lege a meseriilor, reformă administrativă,

inamovibilitatea magistraţilor, reaşezarea impozitelor, preocupări

pentru învăţământ şi Biserică. Programul din 1892 e mai extins:

Mihai Racoviţan

151

organizare statală capabilă să asigure dezvoltarea ţării, sprijină

"libertăţile publice", împroprietăriri din domeniile statului,

reorganizarea creditului agricol, o lege a meseriilor, întărirea

armatei, obligativitatea învăţământului, reforma învăţământului

profesional şi special, o politică externă ce să vizeze independenţa

şi integritatea ţării, o lege a jandarmeriei. Devin o alternativă la

guvernare; sunt adepţii programului gradual, negând calea

revoluţionară. Neagă existenţa burgheziei, clasele în România

sunt ţărănimea şi moşierimea. Sunt pentru protecţia industriei

naţionale, cu inconsecvenţă. Sprijinitori ai culturii şi ştiinţei.

În afara perioadelor de guvernare Partidul Conservator n-a

fost unit. Din 1882 junimiştii sunt grupare autonomă. Înlăturarea

lui P. P. Carp de la conducerea partidului şi alegerea lui Gh. Gr.

Cantacuzino (după moartea în a lui Lascăr Catargiu) denotă

imposibilitatea fuziunii. Răscoala din 1907 a arătat distanţa

Partidului Conservator faţă de nevoile adevărate ale societăţii.

Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu

(înfiinţat în 1908) se desprinde tocmai din nevoia de modernizare

a Partidului Conservator. Format din burghezi: avocaţi, profesori,

ziarişti, plus moşieri. Programul: reducerea la două colegii

electorale, mandate mai multe pentru colegiul ţăranilor,

cumpărarea de către stat a moşiilor instituţiilor publice, vânzarea

lor către ţărani în loturi. Are un aflux de alegători din burghezia

mică şi mijlocie. Prin principii şi orientare se distanţează net de

vechiul Partid Conservator. Carol I, pentru a menţine sistemul

bipartid nu-l recunoaşte ca partid de guvernământ. În 1915,

Partidul Conservator, în raport cu orientarea externă, se

scindează: - o grupare proantantistă (N. Filipescu) - una

filogermană (Al. Marghiloman). În 1916 gruparea lui Filipescu

fuzionează cu PCD în Partidul Conservator Naţionalist. În vara

1917 un grup de conservatori (C. Argetoianu, I. Grădişteanu)

încearcă formarea Partidului Constituţionalist, îşi ia după război

Mihai Racoviţan

152

numele de Partid Conservator Unionist, dar va dispare ca şi

gruparea lui Al. Marghiloman.

Iniţiativa unui Partid ţărănesc a învăţătorului C-tin

Dobrescu-Argeş (1882) - un congres al ţăranilor din jud. Argeş

iniţiază Partida ţărănească. Program: fiecărui ţăran un lot de 5

ha.; la fel preoţii, învăţătorii, orăşenii din periferii, domnia legii,

descentralizare administrativă, dezvoltarea oraşelor, politică

economică echilibrată. Ca deputat, a organizat Societatea pentru

cultura şi propăşirea ţăranilor, Gazeta satelor, un teatru pentru

ţărani. În 1908, tentativa e reluată de V. Kogălniceanu şi Al.

Valescu. În 1913 iniţiativa o preia I. Mihalache. Partidul

Ţărănesc se va forma la finele lui 1918.

Partidul Naţionalist-Democrat, înfiinţat în apr. 1910, din

mişcarea semănătoristă, condus de N. Iorga. Declaraţia-program

din 1908 prevedea lichidarea moşiilor împovărate, subvenţionarea

Casei Rurale din buget, impozit după venituri, vot universal

pentru români cu reprezentarea minorităţilor, şcoli reale (ziarul

Neamul românesc). Scopul avut era înfăptuirea unităţii naţionale;

sprijină mişcarea naţională a ardelenilor şi bucovinenilor. În

alegerile parlamentare din 1911 şi 1914 se prezintă cu un program

radical, avansat.

Viaţa politică a fost dominată de partidele liberal şi

conservator din care s-au desprins mereu curente divergente. Au

fost uneori încălcate normele constituţionale, au existat abuzuri,

violenţe chiar într-o societate ce se transforma spre modernitate.

În societatea românească s-a cristalizat, cu timpul, o viaţă politică

şi o practică modernă de guvernare, s-au întărit instituţiile care au

consolidat statul.

Mihai Racoviţan

153

GUVERNĂRILE

LIBERALE ŞI CONSERVATOARE

Guvernarea liberală 1876-1888. PNL, legat de cucerirea

independenţei, de mari acte economice şi politice, va guverna 12

ani întărind structurile moderne ale statului, consolidându-l în

plan extern. Schimbă raportul de forţe în favoarea burgheziei:

Banca Naţională, creditul agrar, modificarea constituţiei, tariful

vamal protecţionist, legea pentru încurajarea industriei naţionale,

proclamarea regatului.

Trebuiau împlinite prevederile Tratatului de la Berlin. În nov.

1878 Dobrogea e reîncorporată ţării. În 1882 e extins şi aici

regimul proprietăţii funciare existent în România; prin

răscumpărarea dijmei, proprietăţile embaticare ale ţăranilor devin

depline. Au fost împroprietăriţi aici mulţi luptători de la 1877.

Articolul 44 al Tratatului de la Berlin modifica art. 7 al

Constituţiei. Excluderea necreştinilor (a evreilor îndeosebi) de la

împământenire era socotită discriminatorie de Marile Puteri.

Guvernul a fost reţinut, deoarece în Moldova îndeosebi burghezi

evrei aveau o poziţie economică şi financiară solidă; dându-le

drepturi egale, puteau fi afectate interesele proprietăţii funciare,

cele economice. Germania era mai interesată de răscumpărarea de

către statul român a acţiunilor concernului falimentar Strousberg

(preluate de consorţiul Bleichröder-Hausemann, ce-l interesa şi pe

cancelar). După alegerile din 1879 Camerele au discutat proiectul

de revizuire, supus şi Europei, iar după dezbateri ce au acceptat

doar principiul general, în oct. 1879 a fost modificat art. 7: pot

dobândi cetăţenia română (individual) toţi cei care stau în

România de cel puţin 10 ani; sunt scutiţi de condiţii străinii ce

înfiinţează întreprinderi industriale, aplică invenţii, au participat la

războiul din 1877. În afara celor 888 evrei ce au luptat, dreptul de

cetăţenie a fost limitat. Drept urmare Marile Puteri au recunoscut

independenţa României.

Mihai Racoviţan

154

Partidul conservator se înfiinţează în 1880. Junimiştii sunt în

conducerea lui, dar nu i-au aprobat programul şi politica externă.

T. Maiorescu, la fel ca liberali (care şi-au dat seama de importanţa

apropierii de Germania) e pentru colaborarea României cu

Puterile centrale. La fel şi-n problema proclamării regatului, la

care conservatorii nu s-au implicat. În 1880 (toamna) Carol I

semnează actul de succesiune pentru unul din fii fratelui său

Leopold (va fi Ferdinand). La 14/26 martie 1881, Camerele

proclamă regatul la propunerea lui T. Maiorescu. A fost un mare

act politic. Admise la guvernare doar cele două partide, se asigura

stabilitatea, regele fiind un factor de echilibru. Între 22 aprilie-21

iunie 1881 I. C. Brătianu a fost înlocuit la conducerea PNL de

fratele său Dimitrie (de care s-a folosit, ducând la ruptura dintre

cei doi), apoi a format din nou guvernul, în care intră şi liberalii

radicali ai lui C. A Rosetti (ministru de interne), o guvernare

importantă. Rosetti, pentru a atenua nemulţumirile la sate, ia

măsuri severe: destituie primari şi prefecţi, alcătuieşte un nou

proiect de lege a tocmelilor agricole (în 1882 va fi înlăturată

clauza manu militari), dar va părăsi guvernul, fiind atacat şi de

liberali şi de conservatori.

Liberalii au modificat legea electorală, reducând colegiile

electorale la trei, limitând puterea politică a moşierimii

conservatoare. Primele două colegii au fost contopite într-unul:

alegătorii cu un venit funciar sau urban de minimum 1.200 lei;

colegiul II: orăşenii ce plăteau impozit minimum 20 de lei ( scutiţi

liber profesioniştii, ofiţerii în retragere, funcţionarii); colegiul III:

toţi ceilalţi alegători ce plăteau un impozit cât de mic. Cei care

aveau cel puţin un venit de 300 de lei şi ştiau carte puteau vota

direct. În acest colegiu erau scutiţi de cens învăţătorii, preoţii,

arendaşii ce plăteau o arendă de cel puţin 1.000 lei. Toţi ceilalţi

ţărani votau prin delegaţi. Pentru senat, la Colegiul I votau cei cu

venituri urbane şi rurale de peste 2.000 lei, la al doilea cei cu un

venit minim de 800 lei şi patentarii din primele două categorii. Ea

Mihai Racoviţan

155

favoriza marea burghezie: din cei 183 deputaţi în Cameră, 75 erau

aleşi la Colegiul I, 70 la Colegiul II, 38 la al III-lea. Urmarea a

fost retragerea conservatorilor din Cameră, ca şi ruptura definitivă

între Rosetti (partizan al colegiului unic) şi brătienişti. A fost

ratificată şi proclamarea Regatului. Casa regală a fost înzestrată

cu 12 moşii însumând 118.286 ha. (67.198 ha. pădure), creându-

se domeniile Coroanei.

Retragerea lui Rosetti, a altor disidenţi, l-a împins pe

Brătianu, cu sprijinul regelui, spre o guvernare autoritară (un

"vizirat"), acuzată de corupţie. Toţi nemulţumiţii s-au grupat în

Opoziţia unită: liberali conservatori (din unirea Partidului

Conservator al lui L. Catargiu cu gruparea Vernescu desprinsă de

la liberali), partizanii lui D. Brătianu, Gh. Bibescu (fiul

domnului), N. Fleva, T. Ionescu ce se unesc în 1887 cu tinerii

conservatori ai lui N. Filipescu în Liga de rezistenţă. Opoziţia

unită a alimentat nemulţumirile populare. Se adaugă frământările

ocazionate de expulzarea şefilor Societăţii Carpaţii (la cererea

Austro-Ungariei). Într-un articol în Lupta din 1887, Omul

periculos, Gh. Panu îl face pe rege izvorul tuturor relelor. E

nevoit să plece din ţară temporar. Junimiştii nu s-au alăturat

Opoziţiei unite. Carol I nu voia să renunţe la Brătianu, sub care s-

au produs mari acte politice, şi temându-se că nu va putea

continua orientarea României spre Puterile Centrale (aderarea în

1883 la Tripla Alianţă a fost făcută de liberali). În ianuarie 1888

PNL câştigă din nou alegerile. Sunt organizate de Opoziţia unită

manifestaţii de stradă, la sate sunt răscoale. La 19 martie 1888

guvernul liberal (foarte important) demisionează.

Guvernările conservatoare 1888-1895

Guvernarea junimistă – martie 1888-aprilie 1889

Carol i-a preferat la guvernare pe junimişti: au fost neutri,

puteau aduce stabilitate, potoli răscoalele ţărăneşti. Guvernul lui

Th. Rosetti era considerat de nemulţumiţii din opoziţia unită

(conservatori, radicali) un guvern personal al regelui. Apelul către

Mihai Racoviţan

156

alegători din prejma alegerilor parlamentare dă iar expresie

programului junimist Era nouă, elaborat de P.P. Carp în 1880. Se

publică proiectele de legi ce vor fi dezbătute de noul parlament:

înstrăinarea unei părţi din bunurile statului, modificarea

tocmelilor agricole, organizarea judecătorească. Prin manevre

parlamentare guvernul Th. Rosetti e silit să demisioneze. Vine un

guvern conservator-liberal Lascăr - Catargiu la 11 apr. 1889. Era

lipsă de unitate între conservatori. Junimiştii, lucizi, erau pentru

practici politice moderne (Carp susţinea “Revoluţia de sus”,

revendicările sociale să fie câştigate împreună cu noi); o parte a

conservatorilor considerau că era reformelor fusese înfăptuită, că

ţăranii nu mai au drept la pământ, însă în practică au fost nevoiţi

să aplice programul junimist. E pus în practică proiectul acestora,

până în anul 1906, 105165 famili de ţărani au primit 526233 ha,

vândute în loturi mici, pentru întărirea micii proprietăţi rurale şi

stabilitate la sate. Coalizându-se junimiştii cu conservatorii puri,

cade cabinetul L. Catargiu la 15 nov. 1889. Guvernul Manu, a

promis o unificare conservatoare, singura soluţie pentru aceştia ca

alternativă la guvernare; a obţinut votarea legii pentru organizarea

magistraturii. Guvernul gen. I. Em. Florescu (febr. –nov. 1891)

format din liberali – conservatori. Adevăratul conducător al

guvernului era P.P. Carp. În 1891 un nou guvern conservator,

condus de L. Catargiu, rezistă 4 ani. Programul de guvernare îl

dezvolta pe cel junimist: urmărea să stopeze proletarizarea

ţărănimii, să asigure înţelegere între muncitori şi patroni, dar dă şi

legi cu tentă represivă: dă administraţiei puteri sporite în

reprimarea mişcărilor sociale; sau legea jandarmeriei rurale

(1893) prin care dorobanţii erau înlocuiţi cu jandarmi. Alte legi:

privitoare la modificarea rânduielilor agricole (1893), legea

clerului mirean şi a seminariilor (1893). Cea mai importantă a fost

legea minelor (elaborată de P.P. Carp), votată de Parlament; ea

garanta şi reglementa raporturile dintre capital şi proprietarul

zonei petrolifere, stabilind un fel de “asociaţiune legală” între cele

Mihai Racoviţan

157

două părţi. Era favorizat capitalul străin. Are şi prevederi despre

înfiinţarea de case de ajutor şi de pensii pentru muncitori. A

întâmpinat şi opoziţia liberalilor şi a unor moşieri conservatori

(speriaţi de eventuale exproprieri). Se adaugă şi acţiunea

liberalilor de sprijin a Mişcării Memorandiste – acestea ducând la

căderea guvernului.

Guvernarea liberală – oct. 1895 - apr. 1899.

La sfârşitul deceniului nouă, Partidul Liberal a trecut printr-o

perioadă grea: a murit I.C. Brătianu (1891), urmându-i, pentru

scurt timp, fratele său Dimitrie. În 1892 D.A. Sturdza – mare

moşier – devine şeful partidului. În opoziţie fiind, D.A. Sturdza a

criticat vehement în Senat guvernul conservator că n-a intervenit

în favoarea românilor din Transilvania în plină Mişcare

Memorandistă; acţiunea sa putea deteriora relaţiile cu Austro-

Ungaria, putea periclita reînnoirea alianţei cu Puterile Centrale.

La sfârşitul unei legislaţii de patru ani (normală), conservatorii

erau înlocuiţi de liberali la guvernare, ce va dura tot patru ani,

fiind pentru prima şi ultima oară când a funcţionat rotativa

guvernamentală. Această guvernare n-a excelat prin realizări

constituţionale; în interiorul partidului erau fricţiuni între gruparea

lui Sturdza, cea a lui N. Fleva (care a format Partidul liberal

democrat), gruparea drapelistă cu liberali de centru. După

preluarea şefiei guvernului, Sturdza a retractat tot ce declarase în

opoziţie, legat de problema românilor din Transilvania. Vizita lui

Franz Iosif la Bucureşti în octombrie 1896 marca bunele relaţii şi

avea să pregătească reînnoirea alianţei cu Puterile Centrale.

În noiembrie 1896 se forma un nou guvern liberal-drapelist,

prim-ministru devenind P.S. Aurelian. Liberalii îşi înscriu în

program votul universal, dau în 1897 legea repausului duminical.

Din raţiuni de politică externă, la 24 martie 1897 se forma un nou

guvern D.A. Sturdza. Intrarea în guvern a lui I.I.C.Brătianu (fiul

lui Ion Brătianu, aspirant la şefia partidului, simboliza nevoia

întineririi partidului (şi în concepţii). O nouă înnoire a partidului

Mihai Racoviţan

158

s-a produs prin atragerea “generoşilor” (foşti lideri socialişti).

Guvernul Sturdza a căzut din cauza atacurilor opoziţiei

conservatoare care l-a acuzat că l-a determinat pe Carol I (Sturdza

era atunci şi ministru de externe), aflat în vizită la Budapesta în

sept. 1897, să-l decoreze pe procurorul Jerensky, cel care a dat

verdictul în Procesul Memorandului. În urma unor demonstraţii

de stradă, Carol I a primit demisia guvernului la 31 martie 1899.

La 11 aprilie 1899 s-a format guvernul conservator Gh.Gr.

Cantacuzino (preşedintele Partidului Conservator după moartea

lui Lascăr Catargiu). La conducere aspirau lideri de alte orientări

decât conservatori puri, P.P.Carp sau Take Ionescu. Junimiştii n-

au participat la guvernare. Guvernul a fost confruntat cu greautăţi

economice, cu o secetă în 1899, a fost nevoit să arunce noi

impozite; zdruncinat, guvernul conservatorilor puri a trebuit să-i

accepte pe junimişti, P.P.Carp fiind numit prim-ministru al unui

nou guvern la 8 iulie 1900. A fost confruntat cu probleme

serioase: o răscoală ţărănească în 1900 datorită impozitelor

excesive, probleme financiare ce au obligat guvernul să

concesioneze terenuri petrolifere monopolurilor străine, ca şi

distileriile; se adaugă sporirea dependenţei politice şi economice

faţă de Germania şi fricţiunile cu adepţii lui Take Ionescu.

Acestea au dus la pierderea guvernării.

Un nou guvern liberal D.A. Sturdza la 14 februarie 1901;

partidul e întărit cu cadre tinere (generoşii). Din guvern fac parte

drapeliştii P.S. Aurelian şi B. Missir, Spiru Haret e la Culte şi

Instrucţiune, Ionel Brătianu la Lucrări publice. A dat două legi

importante: legea meseriilor (Missir) în 1902 – reglementa

regimul muncii şi prevedea organizarea de corporaţii (muncitori şi

patroni); nu includea muncitorii din fabrici şi doar meşteşugarii

din oraşe. Regimul de asigurări nu se aplica în cazuri de accidente

de muncă şi de bărtâneţe. Şi legea băncilor populare şi a casei lor

centrale (1903). Guvernul a căzut la 4 ianuarie 1905.

Mihai Racoviţan

159

Urmează un nou guvern conservator Gh.Gr. Cantacuzino. A

sărbătorit cu fast jubileul de 40 de ani de domnie a regelui. În

1907 a fost confruntat cu marea răscoală, consecinţa unei lungi

acumulări de dureri la sate. A provocat o gravă criză politică,

guvernul fiind depăşit de situaţie şi-a dat demisia la 13-26 martie

1907, cedând puterea liberalilor, cu care s-a coalizat în

înfrângerea răscoalei, primând interesele de apărare a proprietăţii.

Se instalează guvernul liberal D.A. Sturdza, cu Ionel Brătianu

la Interne şi generalul Al. Averescu la Război. Răscoala a fost

violent reprimată, s-au luat măsuri constrictive: o lege modificată

a jandarmeriei sporea numărul jandarmilor la sate, de la 2690 la

6310; a fost creată Direcţia poliţiei şi a siguranţei statului. Dar au

fost luate şi măsuri ce vizau ameliorarea situaţiei la sate. Sub

presiunea răscoalei s-a produs şi o concentrare a conservatorilor,

P.P. Carp devenind preşedintele Partidului Conservator, el

dovedindu-se un apărător al regimului proprietăţii existent. De la

Conservatori se desprinde în 1908 Take Ionescu, constituind

Partidul Conservator - Democrat.

S-au produs modificări importante şi în Partidul Liberal: în

ianuarie 1909 Ionel Brătianu a ales preşedintele partidului,

întărindu-se componenta burgheză. Trăgând - spre deosebire de

conservatori – învăţăminte din marea răscoală, Brătianu se va

gândi la măsuri serioase pentru rezolvarea problemei agrare. A

luat şi măsuri restrictive, nepopulare în chestiunea muncitorilor şi

socialiştilor: legea contra sindicatelor, a asociaţiunilor profe-

sionale, dată în 1909 de M. Orleanu (“legea scelerată”): salariaţii

statului n-au drept la grevă, la asociere, sub pedeapsa închisorii.

Reacţia muncitorimii – în 1910 se reînfiinţează Partidul Social

Democrat. Acelaşi guvern ia în ianuarie 1910-1911 măsuri de

îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în fabrici şi o lege pentru

repausul duminical.

La 10 ianuarie 1911 guvernul I.I.Brătianu cade, succesul

electoral este al Partidului Conservator-Democrat al lui Take

Mihai Racoviţan

160

Ionescu, însă regele – menţinând sistemul bipartid – dă

guvernarea conservatorilor, prim-ministru fiind P.P. Carp. În

opoziţie fiind, conser-vatorii au atacat legislaţia liberalilor, vor fi

însă nevoiţi să ia măsuri în acelaşi sens: legea din 1912 hotăra

trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane

juridice cu caracter de utilitate publică; din acestea ¾ trebuiau

vândute ţăranilor în loturi de 5 ha, iar 1/4 în loturi de 15-50 ha

pentru a întări burghezia de la sate (erau vizate 250.000ha); legea

din 1912 pentru încurajarea industriei naţionale extindea legea din

1887 şi la întreprinderile mici şi mijlocii, la atelierele

meşteşugăreşti; legea din 1912 (legea Neniţescu) prevedea

organizarea meseriaşilor în bresle (meşteşugarii, inclusiv de la

sate, din aceeaşi breală) şi în corporaţii (mai multe bresle formau

o corporaţie); scopul legii era pregătirea muncitorilor şi

meşteşugarilor la nivelul ţărilor industrializate şi organizarea

asigurărilor sociale; a fost deosebit de pozitivă. Doctrina junimistă

şi-a aflat un ultim şi larg teren de aplicare, era în consens cu

nevoia de democratizare a societăţii româneşti. Pe fondul

scandalului iscat de “afacerea tramvaielor”, cade guvernul Carp în

28 martie 1912 şi e adus Titu Maiorescu – singurul ce putea

menţine orientarea spre Puterile Centrale. Dar, relaţiile între P.P.

Carp şi Titu Maiorescu s-au stricat definitiv; Carp a fost înlăturat

şi de la preşedinţia Partidului Conservator, preluată de Maiorescu,

Jean Lahovary şi Al. Marghiloman; junimismul a dispărut, mai

rămân două facţiuni conservatoare: a lui T. Maiorescu (aliat cu T.

Ionescu) şi a lui N. Filipescu, fiecare tinzând la şefia Partidului

Conservator.

Situaţia internaţională tensionată – războaie balcanice – a

necesitat un guvern tare, de coaliţie conservatoare, tot cu T.

Maiorescu prim-ministru, apoi Al. Marghiloman, T. Ionescu, N.

Filipescu. După Pacea de la Bucureşti (10 august 1913) coaliţia

conservatoare s-a destrămat, era puternic lovită de reformele

anunţate de opoziţia liberală; la 20 oct. 1913 la Congresul P.N.L.

Mihai Racoviţan

161

Brătianu anunţă cele două reforme fundamentale, avute în vedere

de liberali: reforma agrară şi cea electorală.

În 1913 T. Maiorescu ajunge preşedintele Partidului

Conservator şi se elaborează un nou program ce era de acord cu

progresul, fără atingerea marii proprietăţi. În iunie 1914 vechii

conservatori îl aleg şef pe Al. Marghiloman. Guvernul cade în

decembrie 1913, iar la 4 ianuarie se instalează guvernul liberal

I.I.C. Brătianu.

Anunţă marile reforme necesare pentru progresul ţării.

Liberalii ies victorioşi în alegeri. Parlamentul pregătea legiferarea

reformelor, când a intervenit atentatul de la Sarajevo. În intenţia

liberalilor din 1914 era o expropriere de 20-25% a moşiilor de

peste 1.000 ha; ar fi rezultat un disponibil pentru împroprietărire

de vreo 250.000 ha, la care se adaugau 500.000 ha din vânzarea

domeniilor statului. Astfel puteau fi împroprietăriţi cca. 150.000

capi de familie cu loturi de 5 ha. Proiectul legii electorale

prevedea colegiul unic, urmând ca numărul de alegători direcţi să

crească de la 82.000 la 410.000. A izbucnit războoiul mondial, ce

a amânat legiferarea şi aplicarea celor două reforme

fundamentale, oricum insuficiente. Ele vor fi dezvoltate şi

aplicate după Marea Unire.

Mihai Racoviţan

162

BIBLIOGRAFIE

1. Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975.

2. Istoricul Partidului Naţional Liberal de la 1848 şi până

astăzi, Bucureşti, 1922.

3. Paraschiva Câncea, Viaţa politică în România în primul

deceniu al independenţei de stat, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974.

4. Vasile Netea, C.A. Rosetti, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

5. Istoria contemporană a României: 1866-1900, Bucureşti,

1925.

6. Zigu Ornea, Ţărănismul. Studiu sociologic, Edit. Politică,

Bucureşti, 1969.

7. Traian Lungu, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului

al XIX-lea, 1889-1900, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

8. Anastasie Iordache, Viaţa politică în România. 1910-1914,

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

9. Mircea Iosa, Traian Lungu, Viaţa politică în România. 1899-

1910, Edit. Politică, Bucureşti, 1977.

10. Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari, Edit.

Albatros, Bucureşti, 1997.

11. Keith Hitchins, România 1866-1947, Edit. Humanitas,

Bucureşti, 1996.

12. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,

Bucureşti, 1997.

13. Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în

zilele noastre, ed. a II-a, 1989.

Mihai Racoviţan

163

TRANSILVANIA ÎNTRE 1867-1914.

Monarhia austro-ungară, constituită în 1867, a încercat să

separe şi mai mult provinciile româneşti ale acesteia, să le

răpească autonomia, să le orienteze economia spre vestul

Imperiului, să împiedice orientarea lor naturală spre România.

Actul din 1867 – compromisul dualist – îndelung pregătit – a fost

în contrasens cu secolul naţionalităţilor, al constituirii statelor

naţionale, al mişcării naţionalităţilor. Noul regim de stat n-a putut

împiedica lupta românilor pentru libertate şi unitate naţională,

sprijinită multiplu de vechea Românie, fiind lupta naţiunii române

în totalitatea sa, chiar dacă a fost dusă cu mijloace diferite.

Constituirea Imperiului austro-ungar.

Consecinţele pentru români.

Izolarea poliutică a Austriei, înfrângerea din Italia (1859),

Unirea Principatelor, izgonirea ei din Confederaţia germană şi din

cea mai mare parte a Italiei după înfrângerea din partea Prusiei

(1866), acuta criză financiară, tendinţele centrifuge ale

naţionalităţilor – au speriat Curtea vieneză, ea renunţând la ideea

de federalizare a Imperiului şi s-a aliat – printr-un compromis –

cu clasele dominante ungare, pentru a menţine Imperiul, pentru a

stăpâni împreună teritoriile şi popoarele negermane şi

nemaghiare. Actul s-a perfecţionat şi printr-o uniune personală, la

8 iunie 1867 împăratul austriac Franz Iosef a fost încoronat şi ca

rege apostolic al Ungariei. Ea era întărită printr-o uniune reală.

Cele două părţi, Austria şi Ungaria, erau egale, fiecare cu

teritoriile ei, despărţite de râul Leitha. Austria stăpânea

Cisleithania (partea de vest, evoluată industrial), Ungaria

Transleithania (estul, zonă îndeobşte agricolă). Erau reglementate

în comun politica externă, finanţele, războiul (armata era

comună). Fiecare avea guvern şi parlament propriu, între ele s-a

încheiat şi o convenţie vamală, ce urma să fie reînnoită după 10

ani. Două delegaţii desemnate de parlamentele din Viena şi

Mihai Racoviţan

164

Budapesta (se întruneau alternativ în cele două capitale) se

ocupau de legislaţie. Treptat, oameni politici unguri au ocupat

poziţii tari în monarhia dualistă şi tot timpul au luptat pentru

independenţa completă a Ungariei.

Marele câştig pentru atotputernica nobilime ungară a fost

anexarea Transilvaniei, condiţia esenţială a pactului dualist.

Încadraţi în “unica şi indivizibila naţiune ungară”, iar statul era

declarat “unitar, naţional şi indivizibil” (deşi la 5 maghiari

reveneau 11 nemaghiari), românilor li se anula orice drept, limba

maghiară a fost declarată unica limbă oficilă a statului. Declarând

Ungaria “stat naţional unitar”, oficialii unguri au desfăşurat o

politică sistematică de integrare administrativă, economică,

politică şi culturală a Transilvaniei în Ungaria, pentru români

consecinţele fiind deosebit de grave.

Viaţa economică şi socială. În 1850 în imperiu au fost desfiinţate barierele naturale

vamale, Transilvania fiind integrată în sistemul vamal unic.

Industria austriacă are asigurată desfacerea şi bazele de materii

prime. Industria Transilvaniei a fost orientată conform intereselor

capitaliştilor austrieci; s-a dezvoltat industria extractivă,

exploatarea aurului, cuprului, cărbunelui (Reşiţa, Oraviţa, Anina,

Valea Jiului). Pentru construcţia de căi ferate Societatea austriacă

STEG acaparează întinse domenii şi fabrici, apoi Societatea

anonimă pentru industria fierului dijn Nădlac – cu capital austriac.

Metalurgia (sunt resurse) se dezvoltă. Concurenţa austriacă a lovit

industriile postavului, hârtiei, sticlei, zahărului. Au beneficiat însă

zonele cerealiere mari: Banat, Arad, Bihor, producându-se o

revoluţie industrială în industria de morărit, spirt, lână. Atelierele

meşteşugăreşti se menţin prin legăturile cu piaţa României; sunt

accesibile pe aceeaşi piaţă industrii de tradiţie: lâna, sticla, hârtia,

concurate în Transilvania de mărfurile austriece. Capitalul

austriac e puternic şi în Ungaria înapoiată economic, dar care

furniza produsele agricole pentru Austria.În timp Ungaria

Mihai Racoviţan

165

dezvoltându-se, e tendinţa înlocuirii capitalului austriac în

Transilvania. Transilvania e ţinută în înapoiere economică

(majoritatea industriei era manufacturieră), subordonată

provinciilor ereditare ce s-au dezvoltat şi pe seama ei. Totuşi, la

finele sec. XIX ea producea: 1,440 milioane t. cărbune, 500.000 t.

minereu de fier, 180.000 t. sare, 2400 kg. aur, 7.100 kg. argint.

Industria siderurgică creşte în Banat (Reşiţa) şi Hunedoara. Reşiţa

are primatul în sud-estul Europei la introducerea procedeului

Bessemer la oţel. Se accentueză pătrunderea capitalului german,

francez, englez, belgian; capitalul ungar colabora cu cel german

spre a-l înlătura pe cel austriac. Capitalul autohton e mai prezent

în industria uşoară (alimentară îndeosebi), cam 20%; în indutrie

burghezia română e pe ultimul loc, cea săsească se menţine (cu

unele pierderi).

Predomină mica industrie meşteşugărească; e înapoiată faţă

de restul monarhiei. Dovada: populaţia agricolă reprezenta 87% în

1910. După criza economică din 1900-1903, o nouă lege de

încurajare a industriei dă un avânt economic, numărul

întreprinderilor creşte cu 66% (477 în 1890, 791 în 1910); creşte

şi producţia: la fier se dublează, cărbune 2.565.000 t..

Întreprinderi mari cu sute şi mii de muncitori: STEG., fabrica de

vagoane Arad, uzinele siderurgice Nădrag, Călan, dar şi 43.700

întreprinderi mici şi mijlocii cu 80.000 de lucrători.

Pătrunde capitalul monopolist internaţional, intensificându-se

concentrarea producţiei: în fabricile şi minele cu peste 500 de

muncitori (5,2% fabricile marii industrii) lucrau 39% din totalul

muncitorilor. Carteluri monopoliste (din capital local şi străin) în

industria fierului, vagoane, petrol, cărbune, lemn, dar cel autohton

e de numai 12% faţă de cel străin. Viena promova exportul

materiilor prime şi al semifabricatelor, menţinând Transilvania în

înapoiere economică. În Austria şi Cehia 25%, respectiv 34,5%

din populaţie lucră în industrie, în Transilvania 14,5% la începutul

sec.XX. Numărul muncitorilor industriali creşte: 110.000 (1890),

Mihai Racoviţan

166

212.300 (1910), majoritatea în mica industrie; în transporturi:

8.900 (1890), cca. 28.200 (1910). Creşterea proletariatului

industrial e legată de cea a proletariatului agricol – 1,1 milioane

oameni în 1910: 1/3 români (mai ales în muncile grele sau prost

plătite), 42% maghiari, 16,8% germani, 7,6% alţii; numărul

muncitorilor străini era mare, iar cei maghiari şi germani erau

numeroşi în oraşe. Concentrare muncitorească în centrele bogate

în materii prime (Hunedoara, Caraş-Severin), în zonele cu

agricultură mare (Timişoara, Arad, Oradea). Situaţia proletaria-

tului era grea, cu toate reglementările legale. Dezvoltarea

capitalistă a modificat structura socială,creşte proletariatul, se

organizează. În 1867-69 la Sibiu, Cluj, Braşov se înfiinţează

Reuniuni de sodali români (meşteri, calfe, ucenici). După

constituirea Internaţionalei a I-a (1864) apar asociaţii muncitoreşti

cu preocupări politice, economice, culturale; ex.: Asociaţia

generală a muncitorilor din Timişoara (cu Carol Farkaş şi Gh.

Ungureanu, cei doi constituind şi o secţie a Internaţionalei). Se

organizează Case muncitoreşti (de ajutor reciproc). La Budapesta

în 1880 se formează Partidul General Muncitoresc, reformist, ce

în 1890 (după înfiinţarea în 1889 a Internaţionalei a II-a) devine

(delegaţi la Congres şi din Timişoara, Arad, Oradea, Reşiţa, Cluj,

Braşov) Partidul Social Democrat din Ungaria (nu avea în

program referiri la drepturile naţionalităţilor). Greve importante la

Petroşani (1892), Anina (1895). Dată fiind situaţia naţională din

Austro-Ungaria, muncitorii îmbină rvendicările sociale cu cele

naţionale. La Congresul din 1905 al P.S.D.U. se organizează

Secţia social-democrată română în Transilvania (cu organ de

presă Adevărul); la fel şi Bucovina. Primul congres al social-

democraţilor români din Transilvania la Lugoj (dec. 1905), afirmă

lupta împotriva asupririi naţionale, la fel la congresele ulterioare.

Colaborează cu social-democraţia din România, şi îndeosebi cu

PNR în chestiunea naţională.

Căile de comunicaţie. Transportul. Comerţul.

Mihai Racoviţan

167

Legăturile cu România.

Şi căile de comunicaţie şi transportul Transilvaniei au fost

orientate după 1848 spre Viena. Bariţiu – cunoscând interde-

pendenţa cu România, propunea o cale ferată prin Cluj-Braşov

spre Bucureşti prin Valea Prahovei. Respinsă, austriecii

preferând-o prin Tg. Jiu, fiindcă facilita pătrunderea la Marea

Neagră şi în Balcani.

Transilvania nu putea să-şi desfacă legăturile cu România,

economia lor fiind complementară prin seculara diviziune

geografică naturală, prin căile lesnicioase de acces, prin

comunitatea naţională ce se suda în întreg spaţiul românesc. Nici

sistemul dualist n-a putut rupe o realitate – piaţa naţională unică

românească ce se reforma. Şi curentul demografic din

Transilvania era orientat spre România. Dovada o constituie

consecinţele grave pentru Transilvania în vremea războiului

vamal dintre Austro-Ungaria şi România (1886-1893). Dualismul

n-areuşit să creeze o coeziune economică între diferitele provincii.

După 1878, saltul industrial al României, noua convenţie

comercială cu Austro-Ungaria au înviorat legăturile Transilvaniei

cu ţara.

Creditul – pârghie de bază a economiei capitaliste. Doar în

1868 românii şi-au putut crea prima instituţie de credit: Societatea

de păstrare şi împrumut din Răşinari, iar în 1871 Banca Albina

(capital iniţial 300.000 de florini); erau atunci 12 bănci maghiare

şi 10 săseşti. Domeniile de activitate ale Albinei erau limitate, nu

avea acces să investească în industrie şi-n marele comerţ; se va

orienta spre împrumuturi ipotecare, o parte din moşiile nobiliare

maghiare falimentare fiind cumpărate de români. În 1892 erau 72

de bănci româneşti (din 688), forţa lor financiară era redusă (15-

20% din capitalul social, faţă de peste 50% băncile maghiare). În

primele două decenii ale sec. XX se înfiinţează 175 de bănci

româneşti, dar burghezia maghiară, protejată de stat, deţinea 56%

din capitalul total al băncilor, 76% din cel al Societăţilor anonime

Mihai Racoviţan

168

industriale şi comerciale; burghezia germană deţinea 18,4% din

capitalul bancar şi 21,5% din totalul societăţilor anonime.

Agricultura.

Inechităţile în privinţa repartiţiei proprietăţii funciare erau

evidente. Şi la începutul sec.XX moşierii şi ţăranii români înstăriţi

cu tot sprijinul băncilor româneşti, rămân mai slabi şi mai puţini

numeric, iar majoritatea ţăranlor săraci erau români. Între 100-

1.000 jugăre 61,5% proprietari erau maghiari, 16,1% germani,

20,3% români. Cu peste 1.000 j. 85,7% maghiari, 7,7% germani,

5,5% români, iar 70,5% din gospodăriile sub 5 j. şi 69,5% cu 5-10

j. erau româneşti; peste 2/3 din ţăranii săraci şi semiproletarii

agricoli, peste 58% din argaţii fără pământ şi 56,7% din

muncitorii agricoli erau români. Dintre gospodăriile înstărite, între

5-100j., 38,7 erau maghiare, 19,8% germane, 36,8% româneşti;

gospodării mijlocaşe cu 10-50 j., 25,3% erau maghiare, 10,7%

germane, 57,8% româneşti. În Banat şi Crişana unde agricultura

capitalistă era dezvoltată, sistemul arendăşiei era foarte răspândit.

La începutul sec. XX numărul argaţilor stabili era 125.000;

450.000 erau muncitori agricoli cu ziua; 250.000 erau semi-

proletari (ţărani cu pământ foarte puţin ce se angajau ca salariaţi

agricoli. Era la sate o suprapopulaţie agricolă, iar valul

emigrărilor în România şi în SUA şi Canada se cifra la mii de

oameni anual.

În 1894 guvernul şi parlamentul ungar au dat legea de

colonizări prin care, până la 1918, au fost colonizaţi în

Transilvania 4.000 de familii de ţărani aduse din Ungaria, în

condiţii excelente, pe o suprafaţă de peste 50.000 j. Din 1911 o

Bancă altruistă finanţa şi accelera colonizările. Legislaţia agrară

din epoca dualismului, făcută în spiritul legii de la 1848, a

patentelor din 1853-1854, a favorizat pe moşieri. Noile

reglementări (Legile LIII, LIV, din 1871, legea XLX din 1880,

XXV, din 1896 (legea despre proprietatea jelerească alodială) cu

obiect clarificarea relaţiilor de proprietate, foarte complicate după

Mihai Racoviţan

169

1848, au contribuit deseori la răpirea pământurilor ţăranilor, la

sporirea domeniilor nobililor; în plus, moşierii au primit

despăgubiri mari. Răpirile pământurilor ţăranilor au fost mai

accentuate în a doua jumătate a sec. XIX, în perioada concentrării

pământurilor moşierilor, decât la sfârşitul sec. XVIII - începutul

sec. XIX. Între 1890-1910 numărul ţăranilor independenţi scade

cu cca. 45.500. În partea mai întinsă a Transilvaniei dezvoltarea

capitalistă a agriculturii s-a făcut pe cale prusacă; pe pământul

saşilor, în zona sudică, procesul s-a apropiat mai mult de calea

americană, prin adaptarea treptată la agricultura capitalistă a unor

proprietăţi mici şi mijlocii, nerezultate din desfiinţarea marii

proprietăţi, ele existând de mult, datorită privilegiilor saşilor.

Transformările le-au simţit mai dureros românii. Frământări

serioase în Apuseni (1886), la Feldru (1890); reprezentative au

fost ale muncitorilor agricoli sezonieri, în Banat, Arad, Bihor.

Luptele pentru pământ şi contra impozitelor excesive culminează

cu răscoala de la Aleşd (1904) a 4-5.000 de ţărani, soldată cu 33

morţi. Lupta ţărănimii pentru pământ s-a împletit cu lupta naţiunii

pentru drepturi politice-naţionale şi unitate naţională.

Situaţia politică şi culturală.

În sistemul dualist, guvernele şi parlamentele de la Budapesta

s-au axat, ca politică de stat, pe asimilarea naţionalităţilor prin

maghiarizare. Legea uniunii din 1868, anula toate libertăţile şi

autonomiile pe care le-a avut Transilvania. Românii îndeosebi au

fost supuşi unei sistematice deznaţionalizări pentru asigurarea

omogenităţii Ungariei Mari. Guvernul avea puteri nelimitate.

Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor (XLIV, din

1868) proclama că toţi cetăţenii Ungariei formează “naţiunea

ungară unitară şi indivizibilă”, naţionalităţilor li se refuza recu-

noaşterea individualităţii etnice distincte. A fost aplicată numai în

dispoziţiile ce favorizau deznaţionalizarea. Orice acţiune de

revendicări de drepturi naţionale era un atentat contra statului

ungar. Administraţia Transilvaniei e maghiarizată. În cele 15

Mihai Racoviţan

170

comitate ale Ardealului istoric, din cei 3105 funcţionari, români

erau 183 (5,89%), în cele 8 comitate din vest 226 din 3.649

(6,05%), toţi funcţionari inferiori (cu o excepţie). Legea

electorală, modificată agravant în 1874, stabilea două categorii de

alegători: 1)cei din Ungaria; 2)cei din Transilvania. În

Transilvania censul era de 8-9 ori mai mare ca în Ungaria; nobilii

şi secuii liberi erau scutiţi de cens, pentru oraşe – locuite în

majoritate de maghiari – censul era de 5-6 ori mai mic decât

pentru sate (locuite majoritatea de români). Modul de constituire a

cercurilor electorale şi caracterul public al votului asigura

majorităţi indiscutabile pentru maghiari în parlament; în

Transilvania, doar cca. 75.000 români (3,3%) aveau drept de vot;

astfel că, spre sfârşitul veacului XIX, în 75 de cercuri electorale, a

putut fi ales un singur deputat – gen. Traian Doda. Până în 1876

autonomiile teritoriale şi cele grănicereşti au fost fiinţate (şi

“Universitatea săsească”).

Cultura – bastionul de rezistenţă la deznaţionalizare a

naţionalităţilor, a fost lovită. Legea învăţământului din 1868 da

dreptul de înfiinţare şi întreţinere de şcoli elementare, secundare,

normale, seminarii, asociaţiilor, persoanelor publice sau private,

în limba de predare preferată, limba maghiară fiind obligatorie ca

obiect de studiu. Statul avea drept de control superior. La români,

net dezavantajaţi, Biserica, prin cele două confesiuni, şi-a asumat

obligaţia înfiinţării şcolilor (confesionale). Până în 1900, din cele

6.000 de şcoli elementare din Transilvania, numai 1.300 erau de

stat sau comunale. Românii aveau la sfârşitul sec.XIX, îndeosebi

întreţinute de Biserica Română (date din anul şcolar 1891-92),

3.083 şcoli primare, 4 şcoli civile, 5 şcoli secundare, 7 şcoli

normale (pregăteau învăţători) şi 7 seminarii pentru preoţi (cca.

40% din copii români rămân neşcolarizaţi). Elevi români învăţau

şi în licee maghiare şi germane: în 1898 cca. 1.400 elevi români

erau în liceele româneşti şi 1.650 în alte şcoli. Învăţământul

superior era exclusiv în limba maghiară; în 1898 în toată Ungaria

Mihai Racoviţan

171

erau 274 studenţi români, alţi 250 la facultăţile teologice. La

Universitatea maghiară din Cluj (înfiinţată în 1872), din 833

studenţi, 94 erau români, 62 germani. În 1879, prima lege Tréfort

introducea obligatoriu maghiara în toate şcolile primare; o nouă

lege Tréfort (1833) o introducea şi în şcolile româneşti secundare.

În 1891 legea azilelor de copii îi obliga pe copiii de grădiniţă de

la vârsta de 3 ani să înveţe maghiara în grădiniţe. Dacă în Ungaria

în 1869 erau 6.458 şcoli nemaghiare (58%), în 1891/92 au scăzut

la 2.386 (14%). Pentru a-i încorseta în plus pe români, guvernele

au menţinut după 1867 o lege de presă excepţională (din 1852),

modificată agravant în 1872 prin crearea Curţilor cu juraţi la Tg.

Mureş, Cluj şi Sibiu (ultima desfiinţată în 1885) pentru judecarea

proceselor de presă. Ziarele şi revistele româneşti, puţine câte

erau: Albina, Federaţiunea, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Foaia

poporului au fost deseori suspendate, redactorii închişi, amendaţi

usturător. Supravegherea poliţienească, interzicerea manifestărilor

naţionale, a importului de cărţi şi reviste din România, cenzurarea

manualelor şcolare erau alte mijloace de oprimare. Burghezia a

condus rezistenţa şi lupta naţională, neexistând conflicte în sânul

comunităţii româneşti, şi burghezia şi ţărănimea română fiind la

fel ameninţate.

De fapt, era lupta naţională a întregii naţiuni, cu acelaşi

obiectiv – unitatea naţională – doar mijloacele de acţiune diferind

în vechea Românie faţă de cele din Transilvania.

Rezistenţa românilor împotriva dualismului austro -

ungar.

Dieta maghiară, nou aleasă şi convocată la Cluj (în baza legii

electorale feudale din 1791), la 18 dec. 1866 a votat Unirea

Transilvaniei cu Ungaria. La 18 febr. 1867 e instalat noul guvern

ungar. La 8 iunie 1867 Franz Iosif e încoronat la Budapesta ca

rege apostolic al Ungariei. Protestele românilor au fost prompte:

deputaţii români (cu Şaguna) au protestat contra convocării noii

Diete, la 31 dec.1866, Bariţiu şi Raţiu înaintează împăratului un

Mihai Racoviţan

172

Memoriu cu 1.493 semnături – cer nesancţionarea uniunii votată

de Dietă. Cererea de revenire la autonomia Transilvaniei şi la

legile votate de Dieta de la Sibiu e susţinută de deputaţii români

din Parlamentul Ungariei (Ilie Măcelariu, Aloisiu Vlad, Iosif

Hodoş, Sigismund Borlea). Pronunciamentul de la Blaj din 3/15

mai 1868: protest colectiv aprobat de mii de ţărani, intelectuali

prezenţi la Blaj; nu cere drepturi, ci le pretinde (actul e opera lui

Bariţiu): recunoaşterea legilor Dietei de la Sibiu, revenirea la

autonomia Transilvaniei. Nu recunoaşte dreptul Dietei ungare de

a face legi pentru Transilvania. Şapte semnatari sunt trimişi în

judecată, între ei Iacob Mureşanu (directorul Gazetei

Transilvaniei) şi Al. Roman (al Federaţiunii). Din raţiuni politice

– dualismul era prea proaspăt perfectat – au fost graţiaţi de

împărat. Reacţie la Bucureşti: campanie de presă întreţinută de

clasa politică prin Românul, Perseverenţa. În Cameră, la sugestia

lui Papiu Ilarian, Kogălniceanu face o interpelare: “Principatul

Transilvaniei, ca şi Banatul, sunt locuite în mare majoritate de

români, guvernul de la Budapesta trebuie să ştie că lângă românii

din Transilvania şi Banat este naţiunea română, este România”.

Pentru a apăra Transilvania contra dualismului, la 3/15 mai 1867

la Bucureşti se constituie Societatea Transilvania (preşedinte

Papiu), cu obiectivul final: “strângerea legăturilor între tineretul

studios din toate regiunile româneşti, pentru a veni în ajutorul

studenţilor români din Transilvania”. A devenit o puternică

organizaţie de masă. Acelaşi obiectiv naţional au: ASTRA,

Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina,

Societatea Academică Română (27 august 1867), devenită ulterior

Academia Română. Sunt aleşi în ea ca membrii fondatori: Bariţiu,

Cipariu, Gavril Munteanu, Iosif Hodoş, Alex. Roman.

Împrejurările externe favorabile pe care liberalii radicali mizau

pentru a desăvârşi Unirea – pregătind şi o lege a armatei – au

eşuat. Sub presiunea Puterilor, mai ales a Austro-Ungariei, ei au

trebuit să plece de la guvernare.

Mihai Racoviţan

173

În rândul burgheziei române din Transilvania s-au format

două curente (tactice): activist, susţinut de Şaguna şi adoptat de

românii din Banat şi din Partium (părţile ungurene) – era pentru

participare la viaţa politică, pentru alegeri parlamentare şi

activitate în Parlamentul Ungariei; aici restricţiile erau mai mici,

erau şanse. În fostul Mare Principat al Transilvaniei era curentul

pasivist, susţinut de majoritatea fruntaşilor (Măcelariu, Bariţiu,

Raţiu) – aici, românii fiind împiedicaţi să activeze politic, ca

protest la dualism refuză participarea la alegeri şi în Parlament.

Era nevoie de un congres naţional (susţinea I. Raţiu), cu deputaţi

aleşi de popor, spre a elabora un protest contra dualismului.

Pasivismul presupunea o activitate intensă acasă: economică,

socială, culturală, şcolară. Mijloacele difereau, scopul era acelaşi,

deşi divizarea n-a avut darul să fortifice mişcarea naţională. La 7

febr. 1869 în Conferinţa de la Timişoara s-a înfiinţat Partidul

Naţional al românilor din Banat şi Ungaria (cu familia Mocioni),

la 7-8 martie 1869 în Conferinţa de la Miercurea Sibiului Partidul

Naţional al românilor din Transilvania (preşedinte Ilie

Măcelariu); primul activist, al doilea pasivist, dar ambele

programe exprimă: autonomia Transilvaniei, recunoaşterea

individualităţii sale istorice, redeschiderea Dietei transilvane pe

baze democratice, democratizarea organismelor comitatelor,

muncipiilor. Se opun legii naţionalităţilor; fruntaşii politici laici

dinamizează mişcarea. Partidul Naţional din Transilvania e

desfiinţat după două săptămâni, dar activitatea politică continuă

prin conferinţe politice, adunări ale cercurilor electorale,

congresele Astrei, memorii, presă. Activi în Parlament, bănăţenii

şi cei din Partium susţin autonomia Transilvaniei. Dacă guvernul

conservator e prudent pe plan politic, acţiunile culturale în

România n-au opreluşti: se luptă pentru o Academie Română,

replică la Universitatea maghiară din Cluj (1872), în 1871 la

Putna Societatea România Jună din Viena aniversa 400 de ani de

Mihai Racoviţan

174

la constituirea ei, cu Eminescu, Slavici, Kogălniceanu, Xenopol,

I.G. Sbiera.

Războiul de independenţă din 1877-1878 a solidarizat

superior pe românii supuşi: Comitete strâng bani, alimente,

medicamente, presa şi literatura glorifică ostaşii români,

solidaritatea creşte după interzicerea comitetelor de ajutorare.

Aflux de voluntari în armata română din Ardeal, Banat, Bucovina.

Se spera şi într-o “Plevnă transilvană”.

Mişcarea Memorandistă.

Scurtă vreme după proclamarea României ca Regat, la 12-14

mai 1881 la Sibiu se unifică cele două partide în Partidul

Naţional al Românilor din Transilvania şi Ungaria (PNR) – în

prealabil e informat guvernul din Bucureşti. Programul PNR:

autonomia Transilvaniei, folosirea limbii române în administraţie

şi justiţie, unde sunt majoritari românii să fie funcţionari români

(sau să cunoască limba), revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea

dreptului de vot, lupta împotriva asupririi naţionale (9 puncte).

Pentru viitoarele alegeri PNR hotăra activitate în Banat, Crişana,

Sătmar, Maramureş, pasivitate în Ardeal. Preşedinte e Vincenţiu

Babeş. Se hotărăşte întocmirea unui Memoriu destinat împăratului

şi opiniei publice, autor G.Bariţiu, tradus în maghiară, franceză,

germană (1882) – cu contribuţia unor oameni politici de la

Bucureşti, la iniţiativa lui Kogălniceanu. E acuzat dualismul “cu

care naţiunea română niciodată şi în nici o împrejurare nu se va

împăca”. Urmări pozitive pentru mişcarea din Bucovina

(autonomă din 1849, dar cu drepturi puţine), se înfiinţează

Partidul Naţional, în 1883 se înfiinţează Societatea “Şcoala

Română” la Suceava. Solidaritate naţională şi când România se

confrunta cu Austro-Ungaria pentru controlul Dunării de jos. Doi

studenţi ardeleni la Bucureşti, Secăşanu şi Ocăşanu, sprijiniţi de

avocatul bănăţean Vasile Maniu, de ziaristul Al. Ciurcu (originar

din Braşov) directorul ziarului L’Independence roumaine fac

proiectul Societăţii Iridenta română, cu scop de a răspunde fără

Mihai Racoviţan

175

menajamente acţiunii de deznaţionalizare. Guvernul României n-a

admis acest nume, ea se constituie la 24 ianuarie 1882 cu numele

Societatea Carpaţii. Plan de acţiune: o publicaţie literară în

Transilvania, bibliotecă, conferinţe publice, concerte. Devine

curând exclusiv politică, scopul fiind eliberarea prin insurecţie a

Transilvaniei şi unirea cu România; se prevedea pentru vara lui

1882, organizând un Comitet de acţiune la Ploieşti, pentru

cucerirea Transilvaniei. Refacerea Alianţei celor 3 împăraţi a

amânat planul. La Paris din iniţiativa studenţilor români apare

revista “Dacia Viitoare” (redactori C. Mille, V.Gh.Morţun, Gr.

Manu, Vintilă C.A. Rosetti) – obiectiv reconstituirea “Daciei aşa

cum ea fu”. La 5 ian. 1883 e dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel

Mare, unde deputatul Petre Grădişteanu vorbea de diamantele ce

lipsesc din coroana regală. Conflict diplomatic, guvernul

dezavuează discursul. În 1884 în România apar: Carpaţii,

Unitatea naţională, România iredentistă, Naţiunea, La Roumanie

– ziare ce întreţin credinţa în unire. Comemorarea a 100 de ani de

la Răscoala lui Horea e interzisă în Transilvania; în aprilie 1884 la

Sibiu apare importantul ziar naţional Tribuna. Conferinţa

naţională a PNR din 1884 (Sibiu) alege în conducere elemente

tinere şi îndrăzneţe: Bariţiu - preşedinte, dr. I.Raţiu, G.Pop de

Băseşti. Pune din nou problema unui “Memoriu curat politic”,

intensificându-se deznaţionalizarea. În 1885 se înfiinţează la Cluj

– EMKE (Societatea transilvană maghiară pentru cultură) cu

scopul intensificării maghiarizării. În replică Societatea Carpaţii

lansează o proclamaţie difuzată în 100.000 exemplare în

Transilvania, îndemnând pe români la rezistenţă şi luptă.

Ofuscată, Viena cere guvernului român să expulzeze pe cei 6

ardeleni implicaţi: Secăşanu, Ocăşanu, N. şi Al. Ciurcu, I. Drone-

Bănciulescu, I. Corneanu. În urma expulzării, mari manifestaţii la

Bucureşti, campanii de presă, interpelări în Parlament (Kogăl-

niceanu). În atare atmosferă e reluat planul insurecţional: la

graniţa jud. Argeş cu Transilvania cete de ţărani ardeleni trec în

Mihai Racoviţan

176

ţară pentru a primi arme. În acest cadru Axente Sever lansează

planul garibaldian de eliberare rapidă a Transilvaniei. Războiul

vamal din 1886-1893 datorită refuzului Austro-Ungariei de a

încheia o nouă convenţie vamală cu România pe alte baze;

România a ripostat, mai atenuat politic datorită alianţei cu Puterile

Centrale, dar economic a blocat piaţa românească pentru

produsele Austro-Ungariei şi tranzitul acestora spre Balcani.

Acest război economic a avut consecinţe grave pentru economia

Transilvaniei.

Conferinţa naţională a PNR – Sibiu 1884 – (eşuează

încercarea mitropolitului ortodox Miron Romanul de a înfiinţa un

partid pro-austriac) hotăra elaborarea unui Memoriu politic. Preia

conducerea partidului o generaţie tânără şi energică: I.Raţiu,

G.Pop de Băseşti, I.Slavici (acesta după ce iasă din închisoare

pleacă în România), V.Lucaciu, Eug. Brote, av. Iuliu Coroianu.

În Bucovina, o dârză rezistenţă împotriva politicii Austriei de

deznaţionalizare; mişcarea se intensifică după 1859 – lupta e

unitară, Bucureştii sunt centrul. În 1871, la serbările de la Putna,

C. Porumbescu interpretează Hora Daciei întregi; la Iaşi în 1875

se comemorau 100 de ani de la răpirea Bucovinei cu participarea

Societăţii Arboroasa. Kogălniceanu publica la Paris lucrarea Rapt

de la Bucovine; în 1877 se comemorau la Iaşi 100 de ani dela

asasinarea lui Gr. III Ghica de către turci. Apar ziare naţionale:

Bucovina, Gazeta Bucovinei, Junimea literară, Patria. În martie

1892 se înfiinţează Partidul Naţional din Bucovina. Programul:

dezvoltarea culturii române, limba română în administraţie şi

justiţie, legături politice strânse cu România şi Transilvania. La

Universitatea germană din Cernăuţi în 1875 se înfiinţează o

catedră de limba şi literatura română. Românii beneficiază şi de

dispoziţii favorabile privind dezvoltarea reţelei şcolare şi de

introducerea votului universal în 1907 (doar în partea austriacă a

Monarhiei).

Mihai Racoviţan

177

De la redactarea până la înaintarea Memorandului – în

Transilvania e un interval în care a fost mobilizată opinia publică

internă şi dinn Europa. În PNR a învins spiritul “tribunist”,

îndrăzneţ, ce se simte şi-n conţinutul Memorandului. În România

sarcina lămuririi opiniei publice şi-o asumă Liga pentru unitatea

culturală a tuturor românilor (îşi începe oficial activitatea la 24

ian. 1891). Are o activitate foarte vie: conferinţe, congrese,

întruniri publice, tipărirea de cărţi, reviste ocazionale, biblioteci,

săli de lectură, aniversarea unor momente şi personalităţi istorice.

Filiale în ţară, în oraşele mari (universitare) din Europa, ajută cu

400.000 franci pe românii ardeleni pentru tipărirea şi difuzarea

documentelor naţionale, subvenţionează presa de aici, propagandă

în străinătate. Sub influenţa Ligii culturale e tipărit Memoriul

Studenţilor din Bucureşti, ce dezvăluia asuprirea naţională în

Austro-Ungaria, apreciat de mari oameni politici (ex. Gladstone),

larg comentat de presa occidentală. Răspunsul studenţilor

maghiari din Cluj (iulie 1891): Les roumaines hongrois et la

nation hóngroise. Répons au mémoire des étudiants universitaires

de Roumanie. A urmat Replica studenţilor români dinAustro-

Ungaria (Viena, Graz, Budapesta, Cluj), redactat în principal de

A.C. Popovici, tradus în mai multe limbi şi cu mare şi pozitiv

ecou în opinia publică europeană.

Mişcarea Memorandistă care cuprinde anii 1881-1895 a fost

o amplă manifestare de solidaritate naţională a tuturor românilor

şi cu un larg ecou în Europa. În faza definitivării documentul e

discutat cu oameni politici din Bucureşti, care oferă sugestii.

Fruntaşii ardeleni au legături cu I.C.Brătianu, D.A.Sturdza,

Kogălniceanu, Liga culturală, partidele politice, sunt discret

sprijiniţi de Carol I (audienţe ale lui Pop de Băseşti, Coroianu,

Lucaciu).

În Tratatul de aderare (1883) la Tripla Alianţă, România nu

acceptă clauza neintervenţiei, iar declaraţiile politicienilor ce

Mihai Racoviţan

178

afirmă că nu vor interveni în treburile interne ale Austro-Ungariei

n-au împietat asupra mişcării naţionale unice.

Definitivat la 25-26 martie 1892, semnat de I. Raţiu

(preşedintele PNR), Eug. Brote, G. Pop de Băseşti (vicepre-

şedinţi), V. Lucaciu (secretar general), S. Albini (secretar), Iuliu

Coroianu (raportor), asumându-şi responsabilitatea toţi cei 25

membri ai Comitetului Executiv al PNR. Memorandul e tipărit în

română, maghiară, germană, franceză, italiană şi larg difuzat. A

avut însemnătate pentru toate popoarele supuse dublei monarhii.

Acţiunea este justificată prin dreptul istoric, etnic şi

geografic, al numărului şi sarcinilor cu care contribuie 3 milioane

de români. Este înfierată anexarea Transilvaniei, dezvăluie

asuprirea naţională şi socială, critică sever legea naţionalităţilor,

pe cele discriminatorii şi de maghiarizare: electorală, şcolare,

legea presei, legile agrare, îndreptate contra românilor. La Viena,

o impozantă delegaţie de 300 români condusă de I. Raţiu se duce

cu Memorandul, iar studenţii români de aici constituie Comitetele

de sprijin. Împăratul refuză s-o primească, documentul e trimis

guvernului ungar. Pentru a nu irita România (alianţa a expirat în

1891, guvernul român negocia reînnoirea pe alte baze),

memorandiştii nu sunt incriminaţi momentan.

Manifestaţiile la aflarea refuzului lui Franz Iosif sunt de mare

amploare. Liga le organizează în toate oraşele României., e editat

ziarul Turda (unde casa lui Raţiu a fost devastată de elemente

şovine), adunări la statuia lui Mihai Viteazul, la Iaşi la cea a

domnului Gr.Ghica III, se asociază partidele politice. Raţiu,

Lucaciu (de două ori), Coroianu, Brote vin la consultări la

Bucureşti şi sunt primiţi în triumf, ecoul european e deosebit,

românii tratează acţiuni comune cu celelalte naţionalităţi.

Noul guvern ungar deschide acţiune judiciară la 5 mai 1893

întregului Comitet Executiv al PNR, altor fruntaşi, pe motiv de

atentat împotriva statului ungar. Conferinţa generală a PNR din

iulie 1893 proclamă că Mişcarea Memorandistă e a întregii

Mihai Racoviţan

179

naţiuni române din Transilvania. Apare ziarul cu titlul

semnificativ Golgota, Liga culturală îşi înteţeşte activitatea de

sprijin, oameni politici de mare anvergură, scriitori, ziarişti

europeni îşi declară solidaritatea şi simpatia.

În mai 1894, timp de 18 zile, în sala Reduta din Cluj s-a

judecat Procesul Memorandului. Inculpaţii şi apărătorii lor n-au

avut dreptul să intervină în limba română. Mulţimile de români

sunt evacuate de armată şi jandarmerie. Lucaciu declară că nu

memorandiştii sunt acuzaţi, ci naţiunea română, iar Raţiu că ”ceea

ce se discută aici este existenţa însăşi a poporului român.

Existenţa unui popor nu se discută, ci se “afirmă”. Procesul –

după marele istoric şi publicist Seton-Watson – a făcut ca

“chestiunea românească din Austro-Ungaria să intre în domeniul

politicii europene”. Sunt interpelări în diferite parlamente. Au fost

condamnaţi 15 memorandişti, la 31 de ani şi 8 luni de temniţă de

stat (la Seghedin şi Vaţ), cheltuieli de judecată peste 3.011 florini:

Lucaciu ia pedeapsa maximă de 5 ani închisoare, Raţiu 2 ani, Pop

de Băseşti a plâns că a fost badjocorit dându-i-se o pedeapsă mai

mică. PNR e desfiinţat pentru că “lucra fără statute” (16 iul.

1894), pentru legături cu “elemente din străinătate”. D.A. Sturdza

i-a îndemnat pe memorandişti să mute centrul acţiunii la

Bucureşti, cu demnitate ei au refuzat (doar Brote a trecut

Carpaţii). Pentru menţinerea României în Tripla Alianţă şi sub

presiunea opiniei publice, Franz Iosif i-a graţiat în sept. 1895.

Mişcarea Memorandistă a fost cea mai amplă acţiune naţional-

politică şi socială între 1848 şi 1918, a semnificat forţa ideii de

unitate naţională.

Mitul “drăguţului de împărat” era serios zdruncinat, s-a

dovedit că tactica pasivistă nu era eficace. Se va trece la noi căi şi

mijloace de luptă.

Rezistenţa şi lupta naţională a românilor la început de

secol XX.

Mihai Racoviţan

180

Asuprirea naţională şi socială e agravată de guvernele ungare

la început de veac XX, rezistenţa creşte: numeroase greve ale

muncitorilor, grevele de seceriş, acţiunile sociale se îmbină cu

cele naţionale. Fruntaşi politici (Şt.Cicio Pop, I.Suciu) apără pe

ţăranii răsculaţi, muncitorii români se apropie de PNR, campanii

de presă. Se ridică o nouă generaţie a burgheziei române, mai

cultă, mai bine pregătită pentru viaţa politică, curajoasă.

Conferinţa Naţională a PNR (Sibiu, 10 ian. 1905), adoptă

activismul ca politică oficială, alege un nou Comitet Executiv

(Gh. Pop de Băseşti, preşedinte), I. Maniu, Al. Vaida Voevod, V.

Goldiş, I. Suciu, Aurel Vlad, A. Lazăr, fixează noul program:

recunoaşterea individualutăţii politice a poporului român,

asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale, folosirea

limbii materne în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot

universal, suprimarea cenzurii, aplicarea practică a legii

naţionalităţilor, impozite corecte, legi pentru protecţia

muncitorilor, asigurări de stat pentru boală şi bătrâneţe.

Trecând la activitatea politică, românii reuşesc să trimită în

Parlamentul Ungariei în 1905 - 8 deputaţi, la alegerile din 1906 -

15 deputaţi. Împreună cu cei sârbi şi slovaci ei constituie în

Parlament Clubul parlamentar al naţionalităţilor (preşedinte T.

Mihaly, cu ziarul Lupta redactat în principal de Vaida Voevod),

singura opoziţie reală şi democratică în Parlament până la 1918.

Intrarea PNR în activitatea parlamentară a dus la formarea

cluburilor judeţene, acestea formează comitete cercuale pentru un

contact mai strâns între candidaţi şi alegători; formula evita

interferenţa autorităţilor, deoarece Partidul Naţional Român era

interzis în 1894. Desigur, românii n-au putut trimite în Parlament

deputaţi în conformitate cu numărul lor.

Neoactivismul e urmarea experienţei politice acumulate, dar

şi al mutaţiilor în societatea românească transilvană: creşte

numărul moşierilor români, a proprietarilor mijlocii, numărul

băncilor care fac să circule capitalul rezultat din produsele

Mihai Racoviţan

181

agricole. Se înmulţesc juriştii, preoţii, profesorii, învăţătorii,

medicii, proprietarii, gravitează în jurul băncilor unde îşi depun

banii. Activi economic şi financiar, ei devin activi şi în politică,

iar electoratul creşte. Trec la activism şi germanii, sârbii, slovacii.

Sunt mai multe grupări activiste: la Arad (în jurul băncii

Victoria), Orăştie (banca Ardeleana), Blaj. Ţărănimea română e

antrenată şi ea în planul vieţii publice, la fel muncitorimea,

numeroasă, 29,9% (dar prea puţină la o populaţie ce însuma

53,8%). La Congresul socialiştilor de la Lugoj (6-7 ian. 1906) s-a

înfiinţat Secţia română a PSDU (cu ziarul Adevărul) pentru că în

problema naţională PSDU plătea tribut sistemului politic de

guvernare. Colaborarea socialiştilor români cu PNR se realizează.

Societăţile culturale: ASTRA, Liga culturală, Societatea pentru

cultura poporului român din Bucovina conlucrează strâns; se

aniversează în comun mari personalităţi ca Bariţiu, Gh.Lazăr,

A.Iancu, Jubileul de 50 ani al ASTREI la Blaj (1911), Jubileul

regal din 1906, deschiderea Muzeului ASTREI în 1905 la Sibiu.

Cultura a pregătit mult Unirea din 1918. Colaborarea în

combaterea legilor şcolare Appónyi din 1907 a fost deplină. A.C.

Popovici, care în 1906 publică lucrarea Statele Unite ale Austriei

Mari, militând pentru federalizarea monarhiei (ca un prim pas) şi

Vaida Voevod se raliază ideii federaliste a Cercului de la

Belvedere din jurul arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand,

lărgind activitatea naţională (sunt favorabili în România N.

Filipescu, Vintilă Brătianu). Criza din Austro-Ungaria e adâncită

de anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908. Crescând în

amploare mişcarea naţională coordonată, Viena şi Budapesta

sporesc presiunile pentru a-i câştiga pe români. Încearcă să profite

de unele diferenţe de vederi din PNR; erau curente: radicalii din

jurul Tribunei din Arad, adepţi ai colaborării cu România, vechile

cadre înclinate spre tratative cu guvernul ungar, “federaliştii”.

În vara lui 1910 sunt tratative cu Tisza Istvan, şi la îndemnul

lui I.I.C. Brătianu, care desprindea lent şi precaut politica

Mihai Racoviţan

182

României de Puterile Centrale. Dorea însă să controleze mişcarea

naţională, ceea ce era firesc. Ungurii nu fac concesii, din contră,

românii reuşesc să trimită doar 5 deputaţi în Parlament în 1910.

Eşecul întăreşte poziţia radicalilor (“tinerii oţeliţi”) din jurul

Tribunei (Arad) şi al Luceafărului (Sibiu): Goga, Lucaciu,

Tăslăuanu, I.Russu-Şirianu, Bogdan Duică, care se opun

tratativelor, cerând o “politică naţională bazată pe forţele sociale

româneşti din Transilvania şi România”. Întrucât România

oficială era prudentă, e trimis C.Stere să împace curentele din

Ardeal şi ca urmare Tribuna nu va mai apărea, oficiosul PNR

devenind Românul din Arad (1912). Intransigenţa ungurilor la

noile tratative dintre1913 – începutul lui 1914, a desprins

concluzia că se impunea eliberarea românilor din Austro-Ungaria,

unirea teritoriilor româneşti cu România.

Intervenţia României - armată - în al doilea război balcanic

(1913) a sporit aversiunea faţă de Monarhia dualistă. Blondel,

ministrul Franţei la Bucureşti, nota că cine nu ştia de ce s-a

mobilizat armata, credea că România a pornit război contra

Austro-Ungariei, nu a Bulgariei.

Revoluţia naţională din toamna 1918 a fost rezultatul

maturizării mişcării româneşti unitare şi globale, sporită de

consecinţele războiului mondial. Românii au jucat un mare rol în

prăbuşirea Austro-Ungariei şi formarea de state naţionale.

Mihai Racoviţan

183

BIBLIOGRAFIE

1. Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Edit.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

2. Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar

(sub red. Şt. Pascu), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

3. Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. I-

II, Bucureşti, 1983.

4. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul

român unitar, Bucureşti, 1983.

5. Simion Retegan, Prononciamentul de la Blaj (1868), în Anr.

Inst. de Ist. Cluj, an IX, 1966.

6. Liviu Maior, Transilvania şi războiul pentru independenţă

(1877-1878), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

7. Şerban Poloverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă

în documente (1885-1897), Edit. Dacia, Cluj, 1973.

8. V. Netea, C. Gh. Marinescu, Liga culturală şi unirea

Transilvaniei cu România, Edit. Junimea, Iaşi, 1978.

9. Şt. Pascu, C. Gh. Marinescu, Răsunetul internaţional al luptei

românilor pentru unitate naţională, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,

1980.

10. Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din

Transilvania (1900-1914), Bucureşti, 1986.

11. Istoria României. Transilvania, (1867-1947), vol. II, Cluj

Napoca, 1999.

12. Iosif Kovacs, Desfiinţarea relaţiilor feudale în Transilvania,

Cluj, 1973.

13. I. Cicahă, Mişcarea muncitorească şi socialistă în Transil-

vania, Bucureşti, 1976.

Mihai Racoviţan

184

PROBLEMA AGRARĂ DIN ROMÂNIA. MIŞCĂRI

ŢĂRĂNEŞTI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA –

ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA.

Spre deosebire de conservatori, Reforma agrară a lui Cuza-

Kogălniceanu din 1864 a fost înţeleasă şi acceptată de liberali.

Dând prioritate chestiunilor constituţionale (Cuza a fost

considerat autoritar), Brătianu opina că într-o Românie

independentă şi constituţională, dotată cu instituţii moderne,

problema agrară se va rezolva mai lin. Reforma din 1864,

importantă fără discuţie, a consacrat starea de fapt, generând

sistemul “neiobag”, cum l-a denumit C-tin Dobrogeanu Gherea.

Efectele pozitive ale Reformei din 1864 s-au diminuat în

timp, după 1878 îndeosebi conturându-se o foarte gravă şi acută

problemă agrară în România Veche: la lipsa de pământ se adaugă

lipsa de drepturi politice într-o societate condusă de o oligarhie

restrânsă. Cu toate principiile generoase ale Constituţiei din 1866,

legile sunt eficiente doar pentru elita conducătoare. Dezvoltarea

capitalistă, impetuoasă după 1878, accentuează decalajele,

menţine agricultura şi ţăranii într-o înapoiere tehnică, socială,

culturală, sanitară, într-un contrast mult mai evident cu progresul

pe care se angaja societatea. Sacră şi inviolabilă era doar marea

proprietate, de care ţărănimea era strâns legată prin lipsa de

pământ şi o legislaţie de excepţie. Pentru rezolvarea problemei a

fost necesar un efort multiplu de 5 decenii, la capătul căruia

primul război mondial a adus rezolvarea.

Lipsa de pământ, cu consecinţe economice şi sociale,

devenită cronică datorită fărâmiţării loturilor ţărăneşti şi înmulţirii

populaţiei (la sate) a fost marea cauză a frământărilor şi

răscoalelor ţărăneşti. Recensământul din 1905 constata că

gospodăriile sub 50 ha posedau cca. 4 milioane ha. arătură, fânaţ,

păşune (49,18%)şi 300.000 ha pădure (10,88%), iar cele de peste

50ha tot cca. 4 milioane ha (50,82%) şi aproape 2,5 milioane ha

Mihai Racoviţan

185

pădure (89,92%). 7790 de moşieri (0,8 din totalul gospodăriilor)

deţineau în 1905 de peste 1,5 ori mai mult pământ decât cca.

960.000 de gospodării ţărăneşti (99,2% din totalul gospodăriilor).

Procesul s-a agravat până la 1914, rezultat al dezvoltării

capitaliste; ca atare ţărănimea s-a stratificat, încât în 1913 erau

vreo 400.000 familii ţărăneşti ruinate total – proletari agricoli fără

pământ, în vreme ce cca. 48.700 ţărani înstăriţi aveau mai mult

pământ decât 500.000 ţărani săraci. Legislaţia nouă nu asigura

păşuni, fânaţuri şi izlazuri, astfel că a scăzut numărul animalelor

de hrană şi tracţiune.

De la Cuza la 1914 suprafaţa cultivată cu cereale a crescut de

2,5 ori: exemplu la grâu de la 700.000ha la aproape 2 milioane ha,

pe când păşunile şi fâneţele scad cu 50%, de la 4 milioane ha la 2

milioane ha. Dezvoltarea industrială şi-a spus cuvântul:

suprafeţele cultivate cu plante industriale au crescut, de la 72.500

ha (între 1872-76), la 194.200 ha (între 1901-1905). Producţia

totală de cereale a crescut de aproximativ 3 ori faţă de sporul

demografic, însă productivitatea la hectar la grâu şi porumb a fost

extrem de redusă şi dacă spre primul război mondial România se

situa pe primele locuri la export, acesta se făcea prin reducerea

consumului intern, cca. 50% din producţie exportându-se (cca.

2.300.000 t. din totalul de 5.900.000 t.). Crizele agrare din pragul

secolelor XIX-XX, anii secetoşi, crizele industriale, dependenţa

de piaţa mondială au dus la scăderea preţurilor, iar grânele

româneşti nu erau de prima calitate. Scade consumul intern, de la

230 kg pe cap de locuitor în 1876, la 145 kg. Între 1901-1903,

marea proprietate era cea care-şi trăgea avantaje din forţarea

exportului. Scăderea suprafeţei de pământ, de păşunat, a

şeptelului, creşterea preţului pământului, a arenzilor au avut grave

urmări demografice: natalitate redusă, mortalitate infantilă

ridicată, foamete, lipsa igienei sanitare, incultură. Aceasta era

situaţia între 1864 – 1907 în lumea satelor.

Mihai Racoviţan

186

Vânzarea de loturi către ţărani doar din domeniile statului a

fost total insuficientă, camăta îi sufoca pe ţărani, băncile populare

neacoperind nevoia de credit acceptabil, fiscalitatea mare,

exploatarea nemiloasă de către marii arendaşi agravează şi mai

mult situaţia.

În problema agrară ambele partide de guvernământ au fost

conservatoare: proprietatea era sacră şi inviolabilă, se menţinea o

legislaţie de excepţie; e adevărat, se urmărea întinderea micii

proprietăţi rurale, aici scopurile şi mijloacele celor două partide

fiind diferite. Soluţia era o reformă economică şi politică radicală,

ceea ce stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti şi interesele de

clasă încă nu o permiteau.

Frământări şi răscoale ţărăneşti.

Ca ministru de interne în guvernarea lungă liberală, C.A.

Rosetti a dispus încetarea vânzărilor ilegale de pământuri. În baza

legii din 1864 au fost împroprietăriţi până în 1881 aproape 50.000

de însurăţei, au fost vândute ţăranilor în mai multe rânduri loturi

din domeniile statului; în Dobrogea mica proprietate s-a

consolidat; în 1882 tot C.A.Rosetti modifică legea tocmelilor

agricole conservatoare din 1872, anulând clauza manu militari.

Aceste măsuri n-au ameliorat starea ţăranilor.

Frământări ţărăneşti serioase s-au petrecut în 1887-1888,

când au avut loc peste 300 de acţiuni în România, unele violente,

altele rezumându-se la o mişcare petiţionară. În 1888 opoziţia

unită, pentru a răsturna guvernul I.C.Brătianu, agită pe ţărani

făcându-le promisiuni. Se ajunge la răscoale: ţăranii se opun

autorităţilor locale, sunt atacate oraşe - Olteniţa, Ploieşti, Galaţi,

Bucureşti, Călăraşi. În preajma alegerilor din 1888 liberalii (aflaţi

la guvernare) şi opoziţia unită fac deopotrivă promisiuni ţăranilor

pentru a-i câştiga. În martie, când la Bucureşti aveau loc mari

demonstraţii împotriva guvernului, s-a răspândit zvonul că

guvernul ar fi dat dispoziţii de împroprietărire a ţăranilor, iar

Mihai Racoviţan

187

primarii – la cererea moşierilor – nu le-ar fi dat curs; a fost un

pretext pentru răscoală.

Dovedindu-se înşelătoria, autorităţile sunt brutalizate de

ţărani, sunt alungaţi primari, notari, moşieri, arendaşi. În jurul

Urzicenilor, satele sunt cuprinse de răscoală, intră în pământul

marilor proprietari. În 28 de judeţe (din 32 – excepţie Constanţa,

Fălciu, Tutova, Tulcea) sunt agitaţii şi răscoale. Dacă în judeţele

Argeş, Muscel, Brăila, Gorj, Tecuceni, Bacău, Suceava ş.a.

agitaţiile n-au fost de proporţii, în judeţele moldovene Roman şi

Botoşani şi în cele muntene: Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov,

Vlaşca ele au fost prezente viguros în multe sate. Apogeul

răscoalei s-a înregistrat între 1-8 aprilie; în jurul Bucureştilor

frământările sunt reprimate, dar se extind în jud. Brăila, Dolj,

Argeş, Muscel, Buzău. În mai sunt mai puternice în Moldova; la

Dumbrăveni (Botoşani) s-au răsculat peste 1.000 de ţărani. Se

înregistrează ciocniri cu armate; ca forme de manifestare,

enumerăm: proteste, petiţii, arderea învoielilor agricole, alungarea

şi brutalizarea autorităţilor, moşierilor, arendaşilor, inciendierea

de conace, împărţirea pământului şi a grânelor, atacarea oraşelor,

înlocuirea aparatului administrativ sătesc cu oameni devotaţi

sătenilor.

Represiunea a fost rapidă şi dureroasă; sub lozinca “patria în

pericol” guvernul junimist a scos armata, mulţi răsculaţi au fost

ucişi sau răniţi, câteva mii condamnaţi la închisoare. Răscoala a

fost condamnată de opinia publică, de intelectuali ca Gh. Panu, A.

şi C. Bacalbaşa, C. Mille. Problema agrară rămâne primordială,

pentru rezolvarea ei se impuneau măsuri radicale, economice,

sociale, politice, posibile doar într-un regim democratic.

Lipsa pământului, extrem de acută, dar şi faptul că ţăranii nu

beneficiau de progresul societăţii, fac ca frământările să continue

şi să explodeze în Marea răscoală din 1907.

Răscoala din 1907.

Mihai Racoviţan

188

Îndeosebi după răscoala din 1888 guvernanţii erau preocupaţi

de chestiunea agrară, dar esenţa legislaţiei nu s-a modificat. La 6

apr. 1889 guvernul junimist a dat legea vânzărilor către ţărani a

unor suprafeţe din domeniile statului, în baza căreia până în 1906

cca. 105.000 ţărani au primit mici loturi de pământ, însumând

peste 526.000 ha. Junimiştii au fost mai consecvenţi decât liberalii

în întărirea micii proprietăţi.

Agitaţiile ţăranilor continuă în 1889 în mai multe judeţe din

Moldova şi Muntenia şi din nou în 1892 în legătură cu aplicarea

legii din 1889.

PSDMR –ul, creat în 1893, a impus problema agrară din

România în atenţia şi discuţia forurilor politice socialiste

internaţionale, la Congresele Internaţionalei a II-a de la Bruxelles

(1891) şi Zürich (1893). S-a preocupat şi de organizarea politică a

ţărănimii (cluburi socialiste la sate), influenţând mişcările

ţărăneşti ulterioare.

Răscoalele din 1893 şi 1894 au fost cauzate – pe lângă criza

de pământ – de legi conservatoare restrictive: legea jandarmeriei

rurale (sporeşte numărul jandarmilor pe seama bugetelor

comunale), legea clerului mirean şi a seminariilor (impunea o taxă

de 4 lei pe fiecare contribuabil ortodox), legea maximului taxelor

comunale (impunea suplimentar pe ţăranii ce-şi vindeau produsele

în oraşe).

În 1899 mişcările ţărăneşti sunt în legătură cu înfiinţarea

cluburilor socialiste în mai multe judeţe, în număr de 231.

Guvernul conservator, prin legea din 8 oct. 1900, instituie

impozite pe băuturile spirtoase produse în regiunile de deal,

provocând agitaţii în 60 de sate.

La începutul sec.XX grava problemă agrară se impune în

centrul vieţii politice, de modul în care ea va fi rezolvată

depinzând progresul, viitorul însuşi al României.

În 1906 se serba cu mare fast jubileul de 40 de ani de domnie

ai regelui Carol I. Preocupată de problema agrară, mişcarea

Mihai Racoviţan

189

socialistă, prin cercul România muncitoare, publică manifestul

Patruzeci de ani de sărăcie, de robie şi ruşine, iar N. Iorga scria

articolul Ascundeţi ţăranii – subliniind mizeria de la sate. Tot în

1906 se întrunea primul Congres ţărănesc organizat de V.

Kogălniceanu şi învăţătorul Al. Vălescu în scopul de a înfiinţa un

partid ţărănesc (eşec).

A fost generală, la scara ţării. Nu a fost provocată de

“agitatori”, ci, aşa cum arătau C. Stere, R. Rosetti şi C.D. Gherea,

a fost rezultatul acumulării nedreptei repartiţii a pământului, a

rânduielilor sociale şi politice. Proporţiile ei şi cruda reprimare au

impus problema agrară şi mai insistent în viaţa politică,

contribuind la marile transformări de după război.

A început în satul Flămânzi (jud. Botoşani – curând cuprins

în întregime de răscoală), la 8-21 februarie 1907. Până în 12

martie se extinde în jud. Dorohoi şi Iaşi. Prima etapă – mişcări

protestatare – cuprinde zeci de sate din judeţele amintite: sunt arse

registrele de învoieli agricole, sunt alungaţi moşieri şi arendaşi,

bunurile administraţiei locale sunt distruse. În curând ţăranii se

ciocnesc cu forţele aparatului represiv, apar primele victime. Sunt

cuprinse de răscoală jud. Suceava, Neamţ, Vaslui, sunt atacate

oraşele Dorohoi, Botoşani, Iaşi. Aşa-zisul caracter antisemit a fost

curând infirmat, ţăranii nefăcând vreo deosebire între naţiona-

litatea moşierilor, arendaşilor şi a oamenilor lor, deşi primii care

au fost atacaţi au fost arendaşi şi cârciumari evrei. Între 6-9 martie

răscoala a cuprins Moldova întreagă, fiind foarte violentă în

Covurlui, în vreme ce în nord se domolea datorită represiunii.

Răscoala va cuprinde Muntenia şi Oltenia, generalizându-se

aici în 12-13 martie. Manifestările sunt violente, sunt ocupate

conace, împărţite pământuri. Satele Stăneşti, Hodivoaia, Vieru

sunt bombardate. Mii de ţărani iau cu asalt oraşele Rm. Sărat

(primul judeţ din Muntenia cuprins de răscoală), Buzău, Piteşti,

Tg. Jiu, Craiova, alte mii se îndreaptă spre Bucureşti. Aici

răscoala e mai organizată, un rol având rezerviştii, ostaşi în

Mihai Racoviţan

190

concediu, învăţători; sunt întrerupte liniile telefonice, sunt atacate

gări, se construiesc întărituri. Semnificativ e că în jud. Teleorman

erau cluburi socialiste în 96 sate, din care răsculate 90, 31 de sate

din 38 în jud. Olt. Scopul ţăranilor era acelaşi: dobândirea de

pământ, desfiinţarea sistemului de exploatare.

În faţa pericolului conservatorii şi liberalii au acţionat

solidar. Deşi majoritar în parlament, la 12 martie guvernul

conservator demisionează, asigurând noul guvern liberal de

sprijin. Represiunea a fost organizată în principal de I.I.C.

Brătianu (ministru de interne) şi gen. Al. Averescu (ministru de

război). S-au desfăşurat adevărate operaţiuni militare: 11.000 de

morţi (exagerat), zeci de mii de arestaţi şi judecaţi pentru

participare sau adeziune: ţărani, dar şi muncitori, soldaţi,

intelectuali. Cu ţăranii s-au solidarizat la Buhuşi muncitorii, au

fost greve şi demonstraţii la Bucureşti, în valea Prahovei, Galaţi,

Brăila, reprezentanţi de frunte ai Ştiinţei şi culturii româneşti au

luat atitudine, fiind preocupaţi de viitorul ţării: N. Iorga,

Caragiale, Vlahuţă, Gherea, V. Kogălniceanu, Radu Rosetti, C.D.

Creangă, M. Sadoveanu, A. D. Xenopol ş.a.

Ecoul internaţional a fost deosebit, opinia publică interna-

ţională fiind impresionată de marea răscoală şi de cruzimea

reprimării. Imperiile vecine, Rusia şi Austro-Ungaria au fost

îngrijorate, ultima chiar oferind “ajutor armat”.

Răscoala a grăbit adoptarea de noi măsuri, de noi legi agrare:

legea pentru învoieli agricole stabilea maximum de arendă şi

minimum de retribuţie; legea pentru mărginirea dreptului de a ţine

moşii în arendă (lovea în trusturile arendăşeşti); legea pentru

înfiinţarea Casei Rurale; legea pentru trecerea în proprietatea

statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice de utilitate

publică; legea pentru modificarea băncilor populare şi a Casei lor

centrale a extins sistemul de credit asupra ţăranilor, ameliorându-

le stare economică; numărul lor a crescut de la 2.140 (în 1908), la

2.951 (în 1913) şi de la un capital de 37 de milioane la 107

Mihai Racoviţan

191

milioane lei; până în 1912 băncile au dat împrumuturi de peste

130 milioane lei, peste 50% fiind folosit pentru cumpărarea de

vite şi pământ. Se stabilea acordarea în favoarea obştilor de

arendare a dreptului exclusiv de a lua în arendă moşiile statului,

ale instituţiilor şi Bisericii (legea pentru arendarea moşiilor

statului, Casei Şcoalelor, Bisericii, judeţelor din 19 apr. 1908). De

la 65 obşti de arendare, cu 6.023 membri şi 42.500 ha arendate în

1909, în 1912 se ajunge la 389 obşti cu 55.707 membri şi 286.000

ha arendate.

Deşi marea proprietate moşierească nu era afectată, legislaţia

de după 1907 a grăbit dezvoltarea capitalistă a agriculturii, iar

liberalii au conceput un proiect de reformă agrară cuprinzătoare,

discutat în parlament şi aplicat după războiul mondial.

Moşierimea a fost lovită, la fel Partidul Conservator şi ideologia

sa; pierzându-şi influenţa, el va dispărea din viaţa politică după

1918.

Răscoala a dinamizat dezbaterile problemei agrare, în strânsă

legătură cu modernitatea şi viitorul ţării. Poporanismul

(protagonist C.Stere) s-a prezentat în mişcarea românească de idei

ca exponentul radical al ţărănimii. Tribuna sa Viaţa românescă

(revistă valoroasă) a exprimat şi apărat cu fermitate nevoile şi

interesele ţărănimii.

În climatul tensionat, economic şi politic, Partidul Liberal,

conştient că e necesară o profundă reformă agrară şi una

electorală (altfel s-ar compromite iremediabil), le-a enunţat la

Congresul din octombrie 1913, hotărând revizuirea Constituţiei:

preconiza colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte, cu

reprezentarea minorităţilor; a căzut de acord că era necesară

continuarea şi lărgirea reformelor agrare începute în 1907 prin

dreptul statului de a întrebuinţa exproprierea în anumite condiţii

cu despăgubire, pentru o repartiţie echitabilă a pământului in

interesul general. În 1914 s-a ajuns la soluţia exproprierii a cca.

1,2 milioane ha şi împărţirea în loturi de 5 ha. Adunarea

Mihai Racoviţan

192

constituantă din 1917 a decis o expropriere de 2 milioane ha

cultivabile. În final, în 1921, la scara României întregite, s-a

legiferat exproprierea a cca. 6 milioane ha.

Mihai Racoviţan

193

BIBLIOGRAFIE

1. Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti,

1907.

2. C.D. Gherea, Neoiobăgia, 1909.

3. C. Corbu, Ţărănimea în România între 1864 şi 1888, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

4. C. Corbu, Rolul ţărănimii în istoria României (secolul al XIX-

lea), Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

5. V. Liveanu, N. Rusenescu, Tr. Lungu, M. Iosa, I. Kovacs, V.

Bogza, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România 1908-

1921, Edit. Politică, Bucureşti, 1967.

6. Ion Ilincioiu, M. Badea, Răscoala ţăranilor din România

1907, Bucureşti, 1968.

7. D. Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1977.

8. În Editura Academiei 3 volume de Documente privind marea

răscoală a ţăranilor din 1907.

Mihai Racoviţan

194

MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ

ŞI SOCIALISTĂ (1878—1914)

Aflată în permanent contact cu cea internaţională, mişcarea

muncitorească şi socialistă din România a avut trăsături specifice.

În ţările dezvoltate din Occident socialismul s-a liberalizat treptat,

partidele socialiste colaborând cu cele ale burgheziei; de pildă,

Partidul Socialist francez a participat la guvernările burgheze, iar

în 1914 a votat creditele de război. Poziţia lor se explică prin

adâncirea democraţiei burgheze şi o legislaţie muncitorească

pozitivă.

Cronologic, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din

România (PSDMR) a fost al 15-lea partid socialist înfiinţat, dar

celelalte s-au constituit cam în aceeaşi perioadă. Spre deosebire

de partidele din Occident, care în preajma primului război

mondial au devenit instrumente ale guvernelor, cu excepţia unor

grupări şi fracţiuni, social-democraţii români rămân credincioşi

tacticii revoluţionare şi principiilor Internaţionalei a II-a. Într-un

liberalism întârziat şi îngust şi a unei democraţii ce se lărgea cu

greu, social-democraţia română s-a situat la stânga pe eşichierul

politic, luptând pentru extinderea drepturilor şi libertăţilor

democratice. Doar “generoşii” vor colabora cu liberalii.

Dezvoltarea, în ritmuri mari, a industriei după 1878, a sporit

numărul muncitorilor, formându-se proletariatul industrial. El

provine din ţăranii ruinaţi din rândul meseriaşilor şi al

muncitorilor străini. Ancheta industrială din 1901-1902 înregistra

105.000 muncitori în industria prelucrătoare şi 12.000 în

transporturi. În pragul sec.XX, Valea Prahovei, Ploieşti,

Bucureşti, porturile de la Dunăre erau centre şi zone cu o serioasă

concentrare muncitorească. În Bucureşti se aflau 40% din

muncitorii din industria mare. Şi totuşi, numărul muncitorilor

industriali era de 4 ori mai mic decât cei agricoli. În 1913, în cele

870 de fabrici ale industriei mari lucrau 70.000 mucitori. În

Mihai Racoviţan

195

general, în industria prelucrătoare, extractivă şi transporturi lucrau

peste 263.000 de muncitori, dublu faţă de 1901.

Ca pretutindeni, proletariatul devine periculos pentru clasele

dominante. Organizarea proletariatului este destul de timpurie. În

Asociaţia generală a lucrătorilor din România (înfiinţată în 1872)

pătrund ideile socialiste. Programul socialist, conceput şi publicat

de C-tin Dobrogeanu-Gherea (principalul teoretician) în 1886, Ce

vor socialiştii români, realiza o analiză originală a stadiului de

dezvoltare a societăţii româneşti; punea problema transformării ei

şi fixa ca obiectiv fundamental al viitorului partid al muncitorilor

cucerirea puterii de către proletariat. Alţi propagatori de marcă ai

socialismului au fost: Eug. Lupu, Ion şi Sofia Nădejde, Zamfir

Arbore, C-tin Mille.

Pe drumul organizării de clasă reţinem asociaţiile

profesionale şi cercurile muncitoreşti (e în curs fuziunea între

mişcarea muncitorească şi cea socialistă), având organe de presă:

Dezrobirea (Bucureşti, 1887-1888), Muncitorul (Iaşi, 1887-1889).

În martie 1893 s-a înfiinţat P.S.D.M.R. (Partidul Social

Democrat al Mucitorilor din România). În program se prevedeau:

vot universal, egal, direct şi secret, dreptul de întrunire, organizare

şi grevă, ziua de muncă de 8 ore, repaus duminical, interzicerea

muncii minorilor, reglementarea muncii femeilor, impozit

progresiv pe venit, învăţământ gratuit şi obligatoriu,

răscumpărarea marilor moşii şi arendarea pământului la ţărani. Au

fost 6 congrese ale partidului: 1893, 1894, 1895, 1897, 1898,

1899.

Numărul sindicatelor a ajuns la 300 până în 1900 şi peste 100

de acţiuni greviste. Socialiştii români au participat la Congresele

Internaţionalei a II-a de la Bruxelles (1891), Zürich (1893). La

Congresul PSDMR din 1899 s-a produs criza, intelectualii

reformişti, sau grupul “generoşilor” (V.Gh. Mortun, Alex.

Radovici, I. Nădejde, C. Diamandy) trecând în Partidul Liberal.

Mihai Racoviţan

196

Partidul s-a dezorganizat, rolul său a fost preluat de Cercul

socialist din Bucureşti.

În 1906 se înfiinţează Comisia generală a sindicatelor din

România, în 1907 Uniunea Socialistă din România, preegătind

refacerea partidului; la congresul din ian.-febr.1910 se

reînfiinţează P.S.D.R. (Partidul Social Democrat din România),

cu noi lideri, proveniţi în bună măsură dintre muncitori. Partidul

participă la Congresele Internaţionalei a II-a (Copenhaga 1910,

Basel 1912). În plan cultural, a promovat arta cu tendinţă,

teoreticianul fiind acelaşi C.D.Gherea. Curentul materialist

promovat de revista Contemporanul a grupat o serie de

intelectuali valoroşi.

În preajma primului război mondial socialiştii români s-a

opus intrării României într-un război “imperialist”, socoteau că

problema naţionallă se va rezolva de la sine după izbânda

revoluţiei proletare mondiale, ce va fi grăbită de război. S-au

pronunţat pentru neutralitatea definitivă a ţării şi-n 1914 şi-n

1916; însă socialiştii români din Transilvania vor participa activ la

înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

Mihai Racoviţan

197

BIBLIOGRAFIE

1. Documente din istoria mişcării mucitoreşti din România (vol.

cuprinzând anii: 1879-1892, 1893-1900, 1900-1909, 1910-

1915, 1916-1921), Edit. Politică, Bucureşti, 1973, 1969, 1975,

1968, 1966.

2. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Unitate, continuitate şi

ascensiune în mişcarea muncitorească din România 1821-

1948, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981.

3. N. Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

Mihai Racoviţan

198

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA

ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Marile Puteri europene intrau în faza imperialistă când

România independentă intra într-o dezvoltare economică

capitalistă propriu-zisă, influenţându-i orientarea şi ritmurile

dezvoltării economice, industriale. Nu exista putinţa izolării. Era

necesară şi o orientare politică, aflată fiind într-o zonă strategică

unde se înfruntau mari interese.

Congresul de la Berlin a favorizat Astro-Ungaria:

administrarea (apoi anexarea) Bosniei şi Herţegovinei, a

sangiacului Novipasar, alianţa cu Germania (1879), refacerea

Alianţei celor trei împăraţi (1881) i-au permis să controleze 10 ani

Serbia, să-şi impună controlul în Comisia mixtă a Dunării. Rusia

şi-a întărit inflienţa în Bulgaria, iar presiunile economice şi

politice ale Germaniei au determinat-o să se apropie de Puterile

Centrale (refăcându-se Alianţa celor trei împăraţi), deşi era în

concurenţă cu Austro-Ungaria. Echilibrul european a fost stabilit

prin sistemul bismarckian. România independentă a fost presată

de Germania (i s-a alăturat Anglia, Franţa, Italia) să cedeze

bancherilor germani în răscumpărarea căilor ferate. Preţul

independenţei era mare, România a trebuit să ducă o politică

prudentă şi suplă, de natură a-şi promova interesele

fundamentale.

O politică externă inteligentă a asigurat statul independent şi

suveran, dezvoltarea într-un sistem complex de legături

economice şi politice. În condiţiile existenţei a milioane de

români în Austro-Ungaria, iar acţiunea naţională era unică, scopul

final fiind Unirea, România a trebuit să fie prudentă, să urmeze

politica paşilor mici. Politica sa externă era dominată de relaţiile

cu Austro-Ungaria şi Rusia vecine (ale căror interese diverse se

ciocneau aici), trebuia să ţină cont de complexul context politic

Mihai Racoviţan

199

european şi zonal. N-a fost un obiect de manevră a intereselor

Puterilor; România avea o mare poziţie strategică într-o zonă în

care se întâlneau interesele acestora, avea ieşire la Mare, era

riverană căii economice şi strategice – Dunărea, avea potenţial

economic şi militar, precum şi graniţe lungi cu Austro-Ungaria şi

Rusia, aşa încât a putut să acţioneze, să fie un factor activ în

politica Europei. În politica externă şi în diplomaţie, a existat o

colaborare între partidele politice pe linia intereselor naţionale, a

existat o mare stabilitate în funcţii, deţinute de mari personalităţi:

I. Ghica, Kogălniceanu, V. Alecsandri, P. P. Carp, I. C. Brătianu.

România se afla “în gura” Orientului, de aceea a fost o

“trambulină pentru ambasadori”, dintre cei mai de calitate: von

Bülow, Aerenthal, Czernin, Giers jr. etc.

Recunoaşterea independenţei şi a regatului

În 1878, prin note circulare către agenţii diplomatici români

din Viena, Petersburg, Paris, Londra, Roma, Belgrad, România

încerca recunoaşterea independenţei pe baza Tratatului de la

Berlin, fără a adera la punctul de vedere al Puterilor faţă de art.

44. La 9/21 sept. 1878, la propunerea guvernului, Carol ia titlul de

alteţă regală – sunt anunţate Parisul, Petersburgul, Viena,

Berlinul, Roma. Rusia şi Austro-Ungaria, imperii multietnice, nu

ţineau la art. 44, recunosc independenţa, prima pentru a

dezamorsa tensiunile de după război cu România, a doua pentru a-

şi spori influenţa în dauna Rusiei; cele două puteri s-au grăbit,

astfel la 27 oct. 1878 baronul Stuart (Rusia) şi la 2 nov. contele

Hoyos (Austro-Ungaria) prezintă scrisorile de acreditare. În 1879

din nou criză în relaţiile România-Rusia, când în sudul Dobrogei,

la delimitarea frontierei, trupe române ocupă colina Arab-Tabia ce

domina Silistra. România se retrage (înfrângere diplomatică),

teritoriul însă îi revine. Germania profită, presează în chestiunea

despăgubirilor acţionarilor germani ai societăţii căilor ferate, iar

alianţa ei cu Austro-Ungaria izolează şi mai mult România. Art. 7

din Constituţie a fost modificat la 23 oct. 1879, dar într-un mod în

Mihai Racoviţan

200

care n-a afectat independenţa şi suveranitatea (împământenirile –

drepturi cetăţeneşti – le-au fost acordate evreilor, 888 până în

1918) şi altor necreştini, de la caz la caz). La 27 febr. 1880

Camera a ratificat, conform cererilor acţionarilor germani, “legea

pentru cesiunea căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul

român”, urmată de recunoaşterea independenţei de Germania,

Franţa, Anglia, nu s-au finalizat din cauza Rusiei (acuză guvernul

român de toleranţă faţă de revoluţionarii ruşi imgraţi) şi Austro-

Ungaria (neînţelegeri privind regimul navigaţiei pe Dunăre). I. C.

Brătianu a mers în Austro-Ungaria şi Germania, urmat de Carol

(în 1880). S-a discutat problema regatului, s-a avansat în privinţa

alianţei cu ambele state. Cu împăratul Wilhelm I şi cu tatăl său,

Carol Anton, Carol a discutat succesiunea la tron: dacă nu va avea

moştenitori direcţi, tronul va reveni nepotului de frate, Ferdinand.

La 14/26 martie 1881 Camerele au votat ridicarea României la

rangul de regat; a fost dată legea împotriva străinilor, satisfăcând

dorinţa Rusiei şi pentru a menţine în frâu mişcarea socialistă.

Putea afecta şi pe transilvănenii stabiliţi în ţară (cum au fost

expulzaţi cei din Societatea Carpaţii); au fost expulzaţi 6

socialişti ruşi (C. D. Gherea, dr. Russel). Proclamarea Regatului a

întărit poziţia lui Carol, a dinastiei, a consolidat regimul.

Chestiunea Dunării. Aderarea la Tripla Alianţă.

Tratatul de la Paris (1856) hotăra libera circulaţie pe Dunăre,

a format o Comisie Europeană pentru doi ani din reprezentanţii

Puterilor semnatare, cu misiunea de executare a lucrărilor privind

navigabilitatea Dunării, la gurile sale (Isaccea – vărsarea în mare).

O Comisie permanentă, din toate statele riverane: Würtemberg,

Bavaria, Austria, Ungaria, Turcia, comisarii Serbiei şi ai

Principatelor Române urma să elaboreze regulamentul de

navigaţie şi de poliţie fluvială (ce trebuia aprobat de Comisia

Europeană), să execute lucrările pe tot cursul Dunării, după

desfiinţarea primei comisii să supravegheze toate prerogativele

Comisiei Europene.

Mihai Racoviţan

201

Austro-Ungaria a căutat să domine tot cursul Dunării.

Neînţelegerile dintre Puteri au prelungit Comisia Europeană şi au

amânat Comisia riverană. În 1871 (conferinţă la Londra) e anulată

neutralitatea Mării Negre impusă Rusiei în 1856, Comisia

Europeană e prelungită încă 12 ani.

Tratatul de la Berlin (1878) împarte Dunărea în două

sectoare: 1) Dunărea de jos până la Galaţi sub protecţia Comisiei

Europene; 2) Dunărea de sus sub controlul Comisiei riverane (dar

aceasta nu era). Austro-Ungaria primea dreptul de a executa

lucrări de navigaţie la Porţile de Fier şi încasează taxele. Apoi,

arbitrar, Comisia Europeană a hotărât înfiinţarea unei Comisii

mixte a Dunării de jos, din riveranii: România, Serbia, Bulgaria şi

neriverani. Austro-Ungaria este preşedinte, cu sarcina suprave-

gherii şi executării regulamentului de navigaţie; controla Dunărea

de jos. România nu acceptă, i se ştirbea suveranitatea, îi afecta

interesele comerciale, mai ales că Austro-Ungaria boicota

exporturile româneşti către ea. Tensiuni politice, campanie în

presă; România accepta Comisia mixtă, dar o vrea subordonată

Comisiei Europene şi eliminarea votului preponderent al Austro-

Ungariei. Poziţiile rămânând opuse, Puterile impun propunerea

Barrère (francez): Comisia mixtă să fie alcătuită din reprezentanţi

ai României, Serbiei, Bulgariei, Austro-Ungariei – aceasta rămâne

preşedinte permanent – şi un reprezentant al Comisiei Europene;

Austro-Ungaria nu mai are vot preponderent, dar putea domina cu

sprijinul Serbiei (aliată din 1881) şi al reprezentantului Comisiei

Europene. România se opune din nou; relaţiile sunt încordate cu

Austro-Ungaria care-i boicota exportul de cereale şi animale

(făceam concurenţă moşierilor unguri). Mesajul tronului la

deschiderea sesiunii Prlamentului sublinia tendinţa de dominaţie a

Monarhiei dualiste asupra unui tronson al Dunării căreia nu-i era

riverană, prejudiciul adus comerţului României, leza interesele

ţării legate de libera navigaţie. Mesaj “jignitor”, se iscă conflict

diplomatic, România trebuie să-şi ceară scuze, fără concesii însă

Mihai Racoviţan

202

în chestiunea românilor ardeleni şi a poziţiei sale în problema

Dunării. La 21 mai 1882 Comisia Europeană a Dunării a finalizat

regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială aplicabil între Galaţi-

Porţile de Fier şi adoptă propunerea Barrère. Regulamentul e

confirmat de Conferinţa de la Londra a celor 7 Puteri care, la

cererea Rusiei, a scos braţul Chilia de sub autoritatea Comisiei

Europene ce şi-a extins autoritatea până la Galaţi şi şi-a prelungit

existenţa cu 21 ani. România n-a avut dreptul să participe cu vot

deliberativ, declară că nu se va supune, nefiind consultată şi cu

interesele lezate. Franţa a stăruit ca România să accepte hotărârea

de la Londra. România este complet izolată: Rusia intenţiona o

intervenţie militară în Bulgaria, prin teritoriul nostru, erau

reactualizate planuri separatiste, am primit avertismente.

Astfel, opţiunea politică pentru Puterile Centrale era singura

alternativă. De dorit era o alianţă cu Germania, cu care aveam

interese comune, dar aceasta era posibilă doar acceptând situaţia

creată de alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria (1879), de

care România era legată prin interese economice şi politice.

Aceasta nu însemna abandonarea românilor ardeleni. Pentru

alianţă erau regele Carol I, Brătianu, junimiştii (T. Maiorescu, iar

P. P. Carp, fost ministru la Viena, a avut rol mare în perfectarea

alianţei). Iniţiativa a fost a lui Bismarck încă din 1880. Vizita lui

Carol I la Viena şi Berlin (aug. 1883), a lui Brătianu (în

septembrie), discuţiile acestuia cu Kalnoki şi cu Bismarck au

perfectat-o. În schimbul alianţei, Austro-Ungaria renunţa la

“drepturile” date de Conferinţa de la Londra. Brătianu n-a luat

vreun angajament în privinţa mişcării naţionale româneşti, n-a

acceptat clauza inserată de Austro-Ungaria că nu va tolera pe

teritoriul său acţiuni politice (sau altele) contra acesteia, n-a

acceptat nici comandament superior în caz de război. S-a putut ca

atare semna Alianţa la 30 octombrie 1883, România, Austro-

Ungaria, Germania; Italia aderă în 1888. Tratatul are un preambul

şi şapte articole:caracterul defensiv al Alianţei, părţile nu vor

Mihai Racoviţan

203

încheia alte alianţe ce le-ar afecta interesele; cele două părţi se

ajută în caz că una va fi atacată, nu vor încheia pace separată.

Tratatul era pe cinci ani, nedenunţat sau nefiind cerută

modificarea lui înainte cu un an, va fi automat prelungit cu trei.

Era strict secret. Austro-Ungaria îşi vedea asigurate graniţele cu

statele ce aveau conaţionali în imperiu. Putea spera că România

nu se va antrena în acţiuni ostile, în caz de război Austro-Ungaria

şi Germania se puteau orienta spre răsărit, beneficiind şi de

aportul militar al României. România ieşea din izolare politică, se

evita o înţelegere austro-rusă contra ei, era întărită poziţia

dinastiei de Hohenzollern, devine un factor de stabilitate în sud-

estul Europei. Românii ardeleni au putut fi ajutaţi pe alte căi, nu

pe faţă. Relaţiile economice cu Germania s-au accentuat. N-a

afectat independenţa ţării, nu s-au aplicat niciodată prevederile

sale militare. Contradicţiile cu Austro-Ungaria au continuat:

conflictele provocate de Societatea Carpaţii în 1885, războiul

vamal, Mişcarea Memorandistă din Transilvania.

Situaţia din Bulgaria era dificilă. În toamna lui 1885 în

Rumelia a izbucnit o răscoală, ea s-a unit cu Bulgaria prinţului

Alex. Battemberg, care nu era agreat de Rusia ce-l considera

proaustriac. La intervenţia Angliei, sultanul a recunoscut faptul

împlinit, Battemberg rămânând guvernatorul Rumeliei; formal

doar sub suzeranitatea Turciei. Principele bulgar a fost înlăturat

prin intervenţia Rusiei, a căzut şi guvernul prorus, a fost adus pe

tron principele Ferdinand de Saxa-Coburg. Teama de o intervenţie

militară a Rusiei a impus României prudenţă şi în războiul

bulgaro-sârb din 1885. Tratatul dintre ele semnat la Bucureşti (de

pace, la 3 mart. 1885) a fost un succes diplomatic român.

La începutul deceniului ultim al sec.XIX se contura alianţa

franco-rusă. Tratatul de reasigurare (1887) între Germania şi

Rusia dovedea nesinceritatea angajamentelor luate de Germania

faţă de România. În 1888 (februarie) a fost făcut public tratatul

Mihai Racoviţan

204

Triplei Alianţe, iar în 1890 Bismarck a fost înlăturat; aceasta a

modificat cursul evenimentelor.

În 1888 a căzut guvernul Brătianu, în 1889 cel junimist.

Venind la guvernare conservatorii (puri), ei nu ştiau despre

Tratatul din 1883. Mişcarea Memorandistă, războiul vamal au

menţinut tensiunile între România şi Austro-Ungaria. La

Bucureşti, Germania trimite ambasador pe von Bülow, Austro-

Ungaria pe contele Goluchowski – marcanţi diplomaţi – vădind

interesul pentru menţinerea României în Tripla Alianţă, de care

îndeosebi Germania avea nevoie după înlăturarea cancelarului

Bismarck şi trecerea ei la o politică mondială. Tratatul de alianţă a

fost reînnoit în 1891, însă Carol I îi spunea lui von Bülow că el nu

poate fi împotriva opiniei publice (anti austro-ungară), căci şi-ar

risca tronul. Germania încerca să tempereze politica

antiromânească a guvernanţilor ungari. Reînnoirea Tratatului s-a

făcut pe 4 ani (nu pe 5) şi într-o formă nouă – semnat la Sinaia la

25 iulie 1892 de către conservatori, conferindu-i o valoare sporită.

La 21 dec. 1893 s-a semnat o nouă Convenţie Comercială cu

Austro-Ungaria. Cu ocazia vizitei lui Franz Iosif I, Tratatul de

alianţă e reînnoit şi prelungit până în 1903 (la Sinaia, 30 sept.

1896). Au aderat Germania şi Italia (în 1897).

În 1895 Carol I face o vizită la Ischl, prilej cu care Franz

Iosif i-a graţiat pe Memorandişti. O gafă a lui D. A. Sturdza

(acum liberalii sunt la guvern), este decorat procurorul Jeszensky

care a dat sentinţa de condamnare în Procesul Memorandului. Un

acord austro-ungaro-rus se încheie în mai 1897, menţinând status-

quo-ul în Balcani, urmată de o vizită a lui Carol (şi D. A. Sturdza)

în Rusia în 1898, asigurându-se de stabilitate în Bulgaria.

Importantă este destinderea politică în Balcani până la începutul

sec. XX.

Politica externă la începutul secolului XX.

Importante tensiuni internaţionale. Prin acordul de la

Mürszeg, Rusia şi Austro-Ungaria îşi menţin poziţia faţă de

Mihai Racoviţan

205

Balcani, dar înrăutăţindu-se situaţia în Macedonia, ambele vor să-

şi întărească influenţa acolo. Schimbarea dinastiei la Belgrad,

instalarea unui guvern radical în 1903, modifică politica externă a

Serbiei căreia Monarhia habsburgică îi declară răboi vamal în

1906. Rusia îşi întăreşte poziţiile în Balcani, patronând un tratat

secret sârbo-bulgar (1904, martie): Serbia vrea să contracareze

tutela Austro-Ungariei, Bulgaria să primească sprijin într-un

eventual război cu Turcia.

Înfiinţarea la Atena a societăţii secrete Etnike Hetëria şi a

Comitetului macedo-bulgar la Sofia, provoacă o răscoală în

Macedonia (1903) reprimată de Turcia. La 22 iulie 1900 e

asasinat la Bucureşti fruntaşul aromân Şt. Mihăilescu (redactorul

gazetei Peninsula Balcanică), ce provoacă o încordare în relaţiile

cu Bulgaria (sprijinită de Rusia). Guvernul român a încercat o

apropiere de state neslave, Grecia şi Turcia, aprobată de Tripla

Alianţă (pentru că statele slave se orientau spre Rusia). Criza

regimului dualist, recrudescenţa politicii de oprimare naţională în

Ungaria pun din nou în discuţie valoarea Tratatului de aderare a

României la Tripla Alianţă. Depinzând în continuare de capitalul

german (datoria pe piaţa germană era de 1200 miliarde, faţă de

cele 180 miliarde pe piaţa Franţei, Angliei, Elveţiei), apoi teama

de creşterea penetraţiei ruse în Balcani, naţionalismul Bulgariei –

au determinat reînnoirea Tratatului cu Puterile Centrale în aprilie

1902 pentru 5 ani, cu prelungire automată din 3 în 3 ani dacă nu

va fi denunţat. Dorinţa noastră de a deveni un partener egal într-o

Alianţă Quadruplă, n-a fost acceptată mai ales de Germania.

Înfrângerea Rusiei de către Japonia în 1905, anexarea în 1908 a

Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria (n-a fost nicăieri

o ripostă serioasă) a arătat forţa Triplei Alianţe. În politica faţă de

statele din Balcani, România a căutat menţinerea statu quo-ului, în

cazul modificării lui anunţând că va cere compensaţii. Îndeosebi

veleităţile burgheziei bulgare de reconstituire a vechiului ţarat

bulgar neliniştea România. Apropierea treptată a Austro-Ungariei

Mihai Racoviţan

206

de Bulgaria a dus la slăbirea sprijinului politic dat României.

Problema complicată macedoneană - erau mulţi aromâni – a făcut

ca România să se implice politic în relaţiile cu statele balcanice.

În primii ani ai sec. XX relaţiile cu Grecia s-au ameliorat, cei doi

regi se întâlnesc la Alba Iulia; a fost de scurtă durată, guvernul

grec tolerând bandele ce atacau satele româneşti. Cu Turcia, după

reglementarea despăgubirilor proprietarilor musulmani din

Dobrogea, relaţiile sunt bune. Se încheie şi o convenţie consulară;

în mai 1905 sultanul a dat un decret prin care i-a pus pe aromâni

în stare de egalitate cu celelalte naţionalităţi. România nu s-a

angajat în vreo alianţă balcanică. Austro-Ungaria nu vedea cu

ochi buni politica activă a României în Balcani pentru menţinerea

echilibrului.

Pe primul plan se situa însă chesiunea românilor din

Transilvania. Austro-Ungaria era pusă în situaţia: să sprijine

politica activă a României în Balcani spre a fixa o opinie publică

ca interes spre Dunăre, nu spre Carpaţi; sau să sprijine formarea

unui stat bulgar puternic, o contra-pondere faţă de iredentismul

românesc. Ştiind că interesul României pentru Transilvania

rămâne puternic, a ales a doua soluţie, acordându-i un sprijin tot

mai limitat în politica balcanică. Urmarea logică a fost

desprinderea treptată a ţării de Tripla Alianţă. România era într-o

perioadă dificilă, datorită reorientării politicii Austro-Ungariei, a

politicii agresive promovată de Aerenthal (ministrul de externe) şi

Conrad von Hotzendorf (şeful Marelui Stat Major). Profitând de o

nouă mişcare a junilor turci, nesocotind înţelegerea cu Rusia, la 6

oct. 1908 a anexat Bosnia şi Herţegovina. Aproape concomitent,

Bulgaria unită cu Rumelia se proclamă regat independent. Se

creează o situaţie extrem de tensionată în Balcani, Serbia se

simţea direct ameninţată. Consecinţele vor fi din cele mai grave.

Concurenţa este între Rusia şi Austro-Ungaria pentru sporirea

influenţei în peninsulă. România e împotriva dezmembrării

Serbiei, a creşterii teritoriului Bulgariei pe socoteala Macedoniei.

Mihai Racoviţan

207

Desprinderea prudentă, reorientarea politicii externe se simte

îndeosebi după ce I. I. Brătianu devine preşedintele PNL, el

adoptând o poziţie naţională. Se fac eforturi pentru menţinerea

României în alianţă. Vin în vizită în 1909 Kronprinţul german şi

arhiducele Franz Ferdinand, iar lui Carol I (la 70 de ani) i se

acordă titlul de feldmareşal al armatei germane. Antanta –

definitivată în 1904 prin aderarea Angliei la alianţa franco-rusă –

stăruie şi ea pentru diminuarea ascendentului Germaniei la

Bucureşti. Ministrul de externe rus Sazonov face eforturi în acest

sens, mai ales că noul premier român Ionel Brătianu e preocupat

în primul rând de interesele ţării. El nu forţează lucrurile, e

sprijinit şi de alţi oameni politici, de principesa Maria. În 1910 o

misiune militară engleză cu feldmareşalul Roberts face o vizită în

România, în 1911 una rusă pentru a alege amplasamentul unei

statui a lui Suvorov, fostul preşedinte al Camerei franceze, Paul

Deschanel, primarul Parisului, se anunţă o vizită a ţarului Nicolae

al II-lea. Sporesc capitalurile occidentale investite, mai ales în

petrol: între 1905-1914 capitalul anglo-olandez creşte la cca.

48%, de la sub 9%, cel german şi austro-ungar scade la 27% de la

64%. Într-o discuţie cu secretarul de stat al afacerilor externe ale

Germaniei, Carol spunea că “România nu va fi în stare să urmeze

cu vremea obligaţiile ei de alianţă faţă de Triplică dacă Germania

lasă în mâinile Austro-Ungariei direcţia.”

Bulgaria voia să-şi mărească teritoriul printr-un război cu

Turcia, unele cercuri revendică Dobrogea; ea s-a îndepărtat de

Rusia pentru a se apropia de Austro-Ungaria. România avansează

propunerea compensaţiilor teritoriale, cere linia Rusciuk-Varna

sau Silistra-Varna şi ca o compensaţie pentru înglobarea

aromânilor în alte state; Germania şi Austro-Ungaria nu-i dau

răspuns pozitiv. În 1911 vine un guvern conservator, P. P. Carp

premier, T. Maiorescu la externe, poziţia Puterilor Centrale în

România se redresează, dar ei nu cedează în politica balcanică a

ţării.

Mihai Racoviţan

208

Războaiele balcanice (1912-1913).

Serbia, Bulgaria, Grecia, pentru a-şi definitiva unitatea de

stat prin alipirea teritoriilor stăpânite de turci; au fost favorizate

de războiul italo-turc (începe în 1911) pentru Tripolitania.

Tratatul sârbo-bulgar, 13 mart. 1912, are clauze contra Turciei,

prevedea şi că în cazul unui atac austro-ungar contra Serbiei,

Bulgaria o va sprijini cu 200.000 oşteni, iat dacă Bulgaria va

suferi un atac român, Serbia o va ajuta cu 150.000 soldaţi.

Tratatul de alianţă cu Grecia s-a semnat la 29 mai 1912. Războiul

începe la 17 octombrie, Turcia înfrântă cere armistiţiu la 3 dec.

1912. Marile Puteri determină ca lucrările de pace să se ţină la

Londra – grave neînţelegeri între aliaţi. O nouă acţiune a junilor

turci aduce la guvern o grupare intransigentă. Războiul reîncepe

ala 3 febr. 1913, cu complicaţii internaţionale grave: intenţia

Austro-Ungariei de a ataca Serbia, Rusia e îngrijorată de soarta

Constantinopolelui (Adrianopolul fusese ocupat de bulgari). Din

nou intervin Puterile, beligeranţa încetează la 26 apr., la 30 mai

sunt semnate preliminariile de pace la Londra. Turcia ceda celor

trei state teritoriile de la vest de linia Inos-Midia şi Creta; situaţia

Albaniei şi a insulelor din Marea Egee va fi rezolvată de Puteri.

Se lăsau în suspensie chestiuni grave, astfel că ostilităţile se reiau,

Bulgaria îşi atacă foştii aliaţi.

Bucureştiul urmărea atent evenimentele, care-i puteau afecta

interesele politice, strategice, relaţiile internaţionale. Puterile

urmăresc cu interes atitudinea României, socotită cea mai

puternică din zonă. România se declară pentru status-quo,

acţionând pentru aplanarea conflictului. Respinge propunerea de

alianţă a Turciei; declară că, în conformitate cu Tratatul de la

Berlin, va rămâne neutră, dar dacă vor fi modificări teritoriale va

interveni (condidera nefavorabilă graniţa din 1878 în Dobrogea).

Austro-Ungaria nu ne sprijină, în schimb Germania ne e

favorabilă, interesată fiind de menţinerea României în Alianţă şi

pentru a evita un conflict general. Favorabile ne sunt şi Rusia,

Mihai Racoviţan

209

Franţa. Ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, Fürstenberg

solicita Vienei o acţiune fermă pentru menţinerea României ca

aliată, altfel o va pierde. La Sofia, tratativele dintre cele două părţi

eşuează. Cu toate divergenţele, Tratatul de Alianţă e reînnoit, la 5

febr. 1913 până în 1920, cu prelungire lpe câte 6 ani dacă nu i se

cere revizuirea sau nu era denunţat. Nu aplanează divergenţele.

În febr. 1913 România anunţă că acceptă Marilor Puteri.

Conferinţa de la St. Petersburg (31 mart. – 15 apr.) – cererile

României sunt sprijinite de Puterile Centrale (parţial Austro-

Ungaria), acceptate parţial de Antanta (pentru a menţine unitatea

blocului balcanic în favoarea sa); la 26 aprilie ambasadorii

semnează protocolul de la Petersburg: Bulgaria trebuie să cedeze

României or. Silistra şi împrejurimile pe o rază de 3 km, să dea

autonomie şcolilor şi Bisericii aromânilor din Macedonia.

Nemulţumiri de fiecare parte.

La 29-30 iunie 1913 Bulgaria atacă prin surprindere Grecia şi

Serbia (aliate). Începe al doilea război balcanic. Cu toate

eforturile Germaniei, Austro-Ungaria anunţă că în cazul unei

alianţe România-Serbia va rupe legătura cu prima. Rusia insistă

ca România să mobilizeze şi să intervină în Bulgaria, ceea ce ea şi

face: “Dacă cineva n-ar cunoaşte scopul principal al mobilizării,

ar putea crede că România pleacă la război împotriva Austro-

Ungariei” (Blondel, ministrul Franţei). La 10 iulie armata română

intră în Bulgaria pe două coloane, practic alianţa cu Austro-

Ungaria înceta, era un pas concret şi important spre ruperea

Alianţei.

Acţiunea Austro-Ungariei de a diminua ascendentul Rusiei şi

Franţei, acceptând modificări teritoriale în favoarea României,

capitularea fără luptă a armatei bulgare erau atuuri pentru pace.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti, sub preşedinţia premierului T.

Maiorescu, la 10 august 1913 (rolul diplomatic al Bucureştiului, o

pace a micilor puteri din zonă, fără amestecul direct al celor

mari). Prevederi: Bulgaria ceda Serbiei o parte din Macedonia,

Mihai Racoviţan

210

Greciei sudul Mcedoniei şi o parte a Traciei apusene; Turcia

reprimea o parte a Traciei răsăritene cu Adrianopol; România

primea sudul Dobrodgei până la Turtucalia-Ecrene (jud. Caliacra

şi Durostorum, cu Balcic şi Silistra, sau Cadrilaterul). Pacea a

amânat de moment războiul mondial. Pentru România, alianţa cu

Puterile Centrale nu mai avea raţiune. La Bucureşti, dubla

Monarhie numeşte un diplomat valoros, pe Ottokar Czernin

(semnificativ). Se încearcă publicarea Tratatului ce lega România

de Triplică – eşec. De asemenea, eşuarea tratativelor între Şt.

Tisza şi Comitetul Executiv al PNR din Transilvania justifică

poziţia României. În ian. 1914 vine guvern liberal cu I. I. C.

Brătianu. Când Carol îi face cunoscut Tratatul cu Austro-Ungaria,

acesta replică: “Mă îndoiesc, Sire, că un guvern român ar putea să

pună în aplicare acest tratat.” Vizita ţarului (cu familia) la

Constanţa, excursia lui Brătianu şi Sazonov în Ardeal, legăturile

crescânde cu Antanta denotă o modificare reală a politicii externe,

realizată deja economic.

Echilibrul zdruncinat de Marile Puteri – ducând la primul

război mondial – a făcut însă şi dovada faptului că forţele hotărâte

să-şi creeze state proprii sau să-şi încheie unitatea statală au jucat

un rol deloc minor.

Pentru tânăra Românie independentă, aderarea la Tripla

Alianţă i-a dat pentru un timp siguranţă externă, când în interior

eforturile erau canalizate spre consolidare şi dezvoltare. Când

urma ca politica externă să fie pusă de acord cu aspiraţiile

generale, majore ale naţiunii, s-a produs schimbarea. A fost făcută

în timp, cu inteligenţă, ţinându-se mereu seama de modificarea

intereselor Marilor Puteri. În 1914, când a izbucnit Marele

Război, România era importantă pentru ambele tabere.

Mihai Racoviţan

211

BIBLIOGRAFIE

1. România în relaţiile internaţionale 1699-1939 (red. L. Boicu,

V. Cristian, Gh. Platon), Edit. Junimea, Iaşi, 1980.

2. I. Cârţână, I. Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român,

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

3. Gh. Căzan, Ş. Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă,

Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

4. Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi

diplomaţia Puterilor Centrale, I (1878-1895), II (1894-1914),

Edit. Facla, Timişoara, 1980, 1982.

5. Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914-

1916.

6. Eliza Campus, Din politica externă a României: 1913-1947,

Edit. Politică, Bucureşti, 1980.

7. V. Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea:

1900-1916, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

8. Stelian Popescu-Boteni, Relaţii între România şi SUA până la

1900, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

9. N. Ciachir, România în sud-estul Europei (1848-1886),

Bucureşti, 1968.

10. Idem, România şi ţările balcanice în perioada 1878-1900, în

Revista de Istorie, t.33, nr.2, 1980, p. 327-352.

11. V. Moisuc, I. Calafeteanu, Afirmarea statelor naţionale

independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-

1923), Edit. Academiei, Bucureşti, 1979.

12. D-tru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari (1866-

1918), Edit. Albatros, Bucureşti, 1997.

13. Keith Hitchins, România 1866-1947, Edit. Humanitas, 1996.

14. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

15. Reprezentanţe diplomatice ale României (vol. I, 1859-1917,

vol. II, 1911-1939).

Mihai Racoviţan

212

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

România în perioada neutralităţii (1914-1916).

Responsabilitatea o poartă toate Marile Puteri, din ambele

coaliţii: politica de acaparare de noi colonii şi pieţe de desfacere,

dezechilibrul cauzat de intrarea mai târzie, dar impetuoasă a

Germaniei în politica mondială, conflictul declanşat de Austro-

Ungaria contra Serbiei. Fiecare a crezut că războiul va fi scurt,

victorios pentru ea. Războiul a fost oarecum favorizat de faptul că

principalele partide politice socialiste au votat creditele de război

cerute de guverne, Internaţionala a II-a a falimentat.

Pretextul a fost atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914

unde Franz Ferdinand şi soţia sa au căzut răpuşi de gloanţele

naţionalistului sârb Gavrilo Prinkip. După o lună de la ultimatum,

Austro-Ungaria a atacat Serbia. Rapid, intră în funcţiune alianţele:

31 iulie – în Rusia mobilizare generală, 1 august – Germania

declară război Rusiei (în 31 iulie invada Belgia), Anglia declară

război Germaniei la 4 august şi Austro-Ungariei la 13 august. La

sfârşitul lui august războiul devine mondial, implică 28 state cu

peste 1,5 miliarde oameni.

Ambele tabere fac eforturi de a atrage România, aflată în

zona de interferenţă a intereselor lor. Germania presa Austro-

Ungaria să facă concesii României pentru a o păstra în Alianţă,

dar aici s-a impus linia dură a lui Şt. Tisza, nici o concesie

românilor ardeleni, presiuni asupra României prin alianţa cu

Bulgaria. Dar România adoptase o politică ce urmărea obiectivele

sale naţionale; desigur, a trebuit să ţină cont de complexitatea

situaţiei pentru a-şi asigura suveranitatea, integritatea, a pregăti

condiţiile pentru desăvârşireea unirii. La ultimatumul Monarhiei,

Rusia solicită guvernul român să îndemne Serbia la moderaţie.

Generalul german Moltke, feldmareşalul C. von Hotzen-dorf, O.

Czernin erau convinşi că România “ e pierdută pentru noi”

(Puterile Centrale), ultimul aprecia că va rămâne neutră. Brătianu

Mihai Racoviţan

213

şi-a precizat poziţia: nu e de acord cu modificarea graniţelor

Serbiei, că dacă Bulgaria îşi va mări teritoriul va cere compensaţii

teritoriale cel puţin egale. Czernin era convins că dacă Bulgaria va

ataca Serbia pentru Macedonia, România se va înţelege cu Grecia

pentru a nu permite mărirea teritoriului Bulgariei.

Presiunile asupra ţării sporesc odată cu începerea războiului.

În telegrame pentru Carol, Fr. Iosif şi Wilhelm II îi cer să-şi

respecte cuvântul şi să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin

Alianţă; ţara este asigurată în privinţa Bulgariei. Sazonov, cu

acordul lui Poincaré (preşedintele Franţei), este pentru alipirea

Transilvaniei la România, în schimbul participării alături de

Antanta, sau al neutralităţii. Decizia era gravă, ţara trebuia să se

pregătească. Consiliul de Coroană, întrunit la 3 august 1914 la

Sinaia: Carol, moştenitorul Ferdinand, principalii oameni politici.

Carol pune în faţă Tratatul cu Puterile Centrale şi cere intrarea în

război alături de ele. I se alătură doar P.P.Carp, restul toţi sunt

pentru neutralitate (ştiau că Italia a procedat la fel). Era ruptura

oficială cu Puterile Centrale, iar atitudinea opiniei publice a fost

determinantă. De fapt, au fost exprimate 3 poziţii: a) a regelui; b)

a conservatorilor-democraţi şi vechii conservatori (I.Lahovary,

I.Grădişteanu) – neutralitate armată; c) cea a guvernului liberal,

plus Al. Marghiloman – expectativă armată, mai puţin riscantă.

Brătianu explică Germaniei motivele expectativei armate:

România n-a fost consultată, casus foederis nu putea fi, Austro-

Ungaria a atacat, România nu putea risca o invazie rusă fără

pregătiri militare, ce se fac contra oricărei invazii (de fapt se

asigura lunga graniţă cu Austro-Ungaria). Se încerca să se câştige

timp pentru finalizarea tratativelor cu Antanta şi de a contracara

reacţia violentă a Puterilor Centrale. La 5 august ele declarau că

atitudinea României rămâne amicală, că o privesc ca “aliatul lor”.

Brătianu, care-şi asumă o uriaşă responsabilitate, începe un

complicat, îndelungat şi obositor joc politico - diplomatic. Repro-

şurilor, le răspunde ambasadorul Franţei: România nu putea intra

Mihai Racoviţan

214

într-un război ce-i hotăra soarta fără o pregătire temeinică.

Brătianu şi-a luat o mască de sfinx faţă de duşmani şi de prieteni

pentru a păstra secretul acţiunii de care depindea existenţa

României.

Perioada neutralităţii (21 iul/3 aug. 1914 - 14/27 aug.

1916), săracă în realizări interne, e dominată de tratativele pentru

intrarea în război (în jurul acestei probleme s-au desfăşurat luptele

politice), de organizarea postbelică a României întregite. Trata-

tivele cu Antanta au durat, aveam nevoie de garanţii ferme pentru

existenţa statului, independenţa sa, pentru realizarea unirii. Statele

mari greu recunosc drepturi pentru cei mici. Ambele tabere

contau pe România în alcătuirea unui bloc balcanic sau a unei

federaţii de state neutre. La 1 oct. 1914 se încheie un acord cu

Rusia: în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, ea recunoaşte

dreptul României asupra teritoriilor româneşti din Austro-

Ungaria; se obligă ca Anglia şi Franţa să ratifice angajamentul. Se

stabilea ca într-un moment posibil – ce va fi ales de România – ea

va fi aliată a Antantei, însă înainte tratate ferme vor recunoaşte

drepturile României asupra teritoriilor româneşti din Austro-

Ungaria şi vor stabili condiţiile colaborării militare. Puţin înainte,

la 23 sept., la Bucureşti guvernele Italiei şi României se angajau

să nu părăsească neutralitatea decât cu preaviz de 8 zile,

informare reciprocă. La 6 febr. 1915 un nou acord pentru 4 luni

prevedea ca Italia şi România să acţioneze solidar în cazul unei

agresiuni austro-ungare. La 1 oct. 1914 Carol I moare, urmează

Ferdinand I. România păstrează neutralitatea. Wilhelm II face

intervenţii pe lângă regele român pentru a implica ţara în război,

precum şi asupra Austro-Ungariei, încercând să o determine la

concesii teritoriale în Bucovina, măcar la un nou statut pentru

români. La Bucureşti e numit un nou diplomat al Habsburgilor,

baronul von der Busche, Tisza rămâne însă intransigent, optând în

continuare pentru presiuni asupra României prin intermediul

Bulgariei şi Turciei. România nu mai e un simplu obiect.

Mihai Racoviţan

215

Sunt intensificate pregătirile militare, neutralitatea nu putea fi

lungă. Brătianu vroia ca ţara să intre în război într-un moment

favorabil, cu pierderi câ mai mici, şi să-şi poată împlini

dezideratul naţional. Spre aceasta erau concentrate toate eforturile

politice, militare, economice. Trimite pe C. Stere în Transilvania

pentru a preveni o răscoală a românilor, alţi politicieni sunt trimişi

în ţările beligerante pentru a pleda cauza unităţii naţionale. Era o

unanimitate în privinţa unirii, mijloacele erau apreciate diferit.

Pentru neutralitate toţi aproape au fost de acord, însă unii o

considerau definitivă (era în avantajul Puterilor Centrale), alţii o

socoteau doar provizorie. Opinia publică era net favorabilă intrării

în război de partea Antantei cât mai repede, diverse personalităţi o

pregătesc, o agită chiar, cu toată încercarea guvernului de a o

tempera. La 14/27 dec. 1917 la Congresul Ligii culturale, aceasta

– semnificativ – îşi schimbă numele în Liga pentru unitatea

politică a tuturor românilor, preşedinte e ales V. Lucaciu, B.

Ştefănescu-Delavrancea vicepreşedinte, secretar N. Iorga, în

conducere S. Mândrescu, T. Ionescu, N. Filipescu, O. Goga.

Acţiunea naţională, condusă de N. Filipescu, grupa conservatorii

ce erau pentru război în tabăra Antantei (Delavrancea, I.

Grădişteanu, Xenopol, C. Istrate); Federaţia unionistă (sept.

1914) grupa conservatorii ce s-au desprins de Marghiloman şi

aveau preşedinte pe I. Lahovary, N. Filipescu (preşedintele

clubului noului partid), Partidul Conservator-Democrat al lui

Take Ionescu, Liga pentru unitate naţională a românilor ardeleni

refugiaţi; preşedinte N. Filipescu, , scop lupta pentru unitate

naţională. Acelaşi scop îl are Acţiunea patriotică. Puţini au fost de

partea Puterilor Centrale, de teama expansionismului rusesc, erau

însă lipsiţi de sprijin. În 1914 curentul filogerman (cu ziarul

Lupta, înfiinţat de I. Slavici la 13 august): Marghiloman, şeful

Partidului Conservator şi P. P. Carp; prin adeziunea la politica de

neutralitate a lui T. Maiorescu şi Th. Rosetti coeziunea

junimiştilor s-a spart. Puţini erau de partea intrării în război de

Mihai Racoviţan

216

partea Puterilor Centrale: Carp, V. Arion, Lupu Costache,

liberalul C. Stere).

Curentul proantantist devine net dominant de la sfârşitul

anului 1914. Manifestările naţionale erau privite cu îngrijorare de

Puterile Centrale şi creau guvernului dificultăţi; sentimentul

opiniei publice era clar. La 24 ian. 1915, la un banchet în onoarea

sa, istoricul şi publicistul englez R.W.Seton-Watson declara:

“astăzi ni se deschid două drumuri, dintre care unul duce la

salvarea neamului românesc”. La 28 febr. 1915 mare întrunire a

Ligii în sala Dacia: discursuri pentru eliberarea românilor

transilvăneni: Goga, Filipescu, T. Ionescu, Delavrancea, Iorga. La

fel acţionează în multe oraşe Acţiunea naţională şi Federaţia

unionistă. Ferdinand I, şi sub influenţa reginei Maria

(englezoaică) le privea cu simpatie, n-a acceptat cererea Puterilor

Centrale de a demite guvernul, va accepta intrarea în război

alături de Antanta.

România în anii neutralităţii era şi centrul unei concurenţe

economice între cele două coaliţii. Politica economică şi

financiară a trebuit să o facă guvernul, ţinând seama de

neutralitatea ţării, dar în acord cu interesele naţionale (aici

coeziunea politică a fost mai accentuată). România primea credite

din statele Antantei cu care a rezistat presiunilor germane şi a

cumpărat armament (doar Banca Angliei ne-a dat credite – 5

milioane ₤ în 1914 şi 7 milioane în 1915).

A fost înfiinţată Direcţia generală a muniţiilor (condusă de

ing. Anghel Saligny). Lipsa industriei grele de profil, de

specialişti, muncitori, resursele insuficiente, uneori incompetenţa

şi afaceri necinstite – fac ca aceasta să aibă rezultate modeste, mai

ales văzându-se în campania din 1916. Cantităţile de grâu

recoltate au crescut: 22.900.000 kintale în 1913, 24.400.000

kintale în 1915; cantităţile de porumb, cultivate mai ales de ţărani,

au scăzut: 30.500.000 kintale în 1913, 23.000.000 kintale în 1915.

Războiul, blocada strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, aşezarea

Mihai Racoviţan

217

geografică ne-au creat mari probleme comerciale. Comerţul

extern scade: 4.569.000 t. (1913), 1.412.000 t. (1915). Importul

scade: de la 1.374.000 t. la 290.000 t. În oct. 1915 a fost creată

Comisia centrală pentru vânzarea şi exportul cerealelor şi al

derivatelor şi Comisia pentru export – reprezentau interesele

exportatorilor mari. Prima comisie a livrat Puterilor Centrale cca.

548.000 t. cereale, a mai încheiat un contract pentru 1,4 milioane

t. cereale şi legume (din care a livrat ceva peste 850.000 t.).

Pentru a împiedica acest export, în ian. 1916 Biroul britanic din

Bucureşti cumpără 800.000 t. cereale (depozitate la noi). S-au

vândut cereale într-o sumă totală de 566.400.000 lei, majoritatea

sumelor fiind blocate la Banca impeială din Berlin şi nu ne-au mai

parvenit. Petrol s-a vândut în exterior 1.340.000 t., din care

617.700 t. Puterilor Centrale. Marii exportatori făceau afaceri

serioase. Pregătirile militare necesitau credite de război; s-au făcut

4 împrumuturi, total 400 milioane lei, la Banca Naţională,

suportate de populaţie cu sacrificii.

Congresul socialiştilor din 23 aug. 1914 s-a pronunţat pentru

unitatea deplină, dar nu în condiţiile unui război imperialist, ci

prin socialism şi revoluţie. S-a optat pentru neutralitate definitivă.

Unii, ca C.D.Gherea, considerau necesară menţinerea Alianţei cu

Puterile Centrale care ne-a asigurat progresul, sunt pentru o

federaţie balcanică, convinşi că pericolul cel mare e Rusia, mai

puţin Austro-Ungaria. Gherea, C. Rakovski, făceau abstracţie că

în România nu avusese loc revoluţia burghezo-democrată, că

desăvârşirea unităţii naţionale era tocmai o sarcină şi o etapă a

acestei revoluţii în faţa căreia se afla România. Mişcări

muncitoreşti pentru revendicări economice, contra războiului au

fost, culminând cu Galaţi la 13/26 ian. 1916; sunt ucişi 9

muncitori şi 35 răniţi. Era acţiunea oficială ce pregătea tratatul

care va îngădui intrarea României în războiul de eliberare şi unire,

iar în contradicţie era acea a muncitorilor, pentru o viaţă mai

bună, dar aveau o poziţie internaţionalistă, erau contra războiului

Mihai Racoviţan

218

ca mijloc de realizare a unităţii naţionale, erau pentru socialism,

în cadrul căruia chestiunile naţionale se vor rezolva în totalitate.

Socialismul aprecia eronat realitatea istorică.

Demersurile intrării României în acest război, care pentru ea

era drept, de eliberare şi unitate naţională, contribuind la dispariţia

Austro-Ungariei, au fost anevoioase. Marile Puteri, grăbite să-i

solicite intrarea în război (în situaţii critice) nu erau dispuse să-i

acorde garanţiile cerute ce să-i îngăduie să se înţeleagă cu Rusia.

Guvernul cere – principiul majorităţii etnice – garantarea unirii

Bucovinei până la Prut, a Transilvaniei, Banatul întreg, părţi

locuite de români în Ungaria până la Seghedin. Rusia le-a

considerat exagerate, inacceptabile. Dovedind seriozitate şi

angajament, guvernul opreşte transportuile militare ale Puterilor

Centrale către Turcia, limitează exportul de cereale şi petrol către

Germania şi Austro-Ungaria. Acordul cu Italia din febr. 1915

(pentru 4 luni), prin care se angajau să se ajute reciproc în cazul

unei agresiuni austro-ungare, trebuia să dea consistenţă

tratativelor cu Antanta, însă Italia va intra în război fără să

comunice în prealabil României. Convorbiri şi demersuri la Paris,

Londra, Roma, Petersburg. Cum observa C. Diamandy – ministrul

la Berlin – Antanta nu dorea dezmembrarea Austro-Ungariei, n-o

prea interesau problemele româneşti, cerea intrarea în război

necondiţionat sau cu rezolvări parţiale. Puterile Centrale ne oferă,

pentru a păstra neutralitatea, Bucovina până la Siret,

îmbunătăţirea regimului românilor din Transilvania, în caz de

colaborare armată Bucovina până la Prut, alipirea Basarabiei.

Modificarea situaţiei pe fronturi, înfrângerea Rusiei la

Lemberg, fac ca Antanta să recunoască cererile României. La

tratative Brăianu nu acceptă să declarăm război Bulgariei, ce

intrase în război de partea Puterilor Centrale la 14 oct. 1915. La

începutul anului 1916 Rusia devine mai conciliantă, generalul

Alexeev (ducea faţă de România o politică de forţă) e dispus să

înceapă tratative în sensul dorit de România; pe de altă parte îi

Mihai Racoviţan

219

comunica gen. Joffre (comandantul suprem al armatei Franţei) că

România avansează cereri inacceptabile.

Ofensiva germană pe frontul francez, la Verdun (febr. 1916),

face ca Franţa să preseze asupra Rusiei pentru tratative cu

România. Comandamentul rus însă avea intenţii de pace separată

cu Turcia, apropiere de Bulgaria, nu vroia să sprijine frontul

român pe lungimea lui de 1.200 km. şi să apere spatele armatei

române, fiindcă ar fi împins-o într-un război cu Bulgaria. După

declanşarea ofensivei gen. Brussilov în 4 ian. 1916, negocierile

Rusiei cu România se reiau. Alexeev şi Aristide Briand

(premierul Franţei) declarau că au fost îndeplinite condiţiile puse

de România şi dacă nu va intra grabnic în război va pierde şansa

unificării teritoriilor româneşti înstrăinate. România declară că va

porni războiul nu înainte de august şi doar împotiva Austro-

Ungariei. Presiunea Antantei creşte la maximum în iulie: intrarea

României să se producă “acum ori niciodată”.

După ce încă o lună au fost discutate şi precizate clauzele, la

4/17 august 1916 a fost semnată la Bucureşti cu reprezentanţii

Angliei, Franţei, Rusiei, Italiei Convenţia politică şi cea militară

în ultima sa redactare propusă de Brătianu. Convenţia politică

secretă (în 7 puncte): statele Antantei respectă integritatea

teritoriului actual al României, România se angajează să declare

război Austro-Ungariei şi să sisteze relaţiile comerciale cu

inamicii Aliaţilor; delimitarea teritoriilor având ca frontieră Tisa

(în Trnasilvania), Prutul (în Bucovina), Dunărea (în Banat);

Aliaţii recunoşteau legimitatea dreptului României de a alipi

aceste teritorii, se angajează că vor sprijini asigurarea acestui

drept la Conferinţa de Pace, la care România va participa cu

drepturi egale; toate statele Aliate vor încheia pace simultan.

Convenţia militară: România intră în război la 15/28 august, 8

zile după ofensiva de la Salonic; în timpul mobilizării, Rusia

angajează acţiuni ample pe frontul austriac, mai ales în Bucovina;

flota rusă asigură securitatea portului Constanţa; declanşarea

Mihai Racoviţan

220

ofensivei aliate pe toate fronturile; în Dobrogea armata rusă

cooperează cu cea română pentru a preveni un atac bulgar;

asigurarea muniţiilor prin porturile Rusiei, cel puţin 300 t./zi (la

declanşarea mobilizării primul tren cu muniţii să fie la graniţă).

La 14/27 aug. 1916 regele Ferdinand I convoacă Consiliul de

Coroană. Brătianu comunică conţinutul înţelegerii cu Antanta şi-i

subliniază raţiunea şi importanţa. T. Maiorescu cere continuarea

politicii de expectativă. P.P. Carp se opune intrării în război

alături de Antantă, ceilalţi acceptă toţi faptul împlinit. Al.

Marghiloman se situează pe poziţia menţinerii unităţii, refuză să

intre în guvern, preferând să stea în rezervă pentru orice

eventualitate.

Au fost doi ani de negocieri dificile, dar consecvente, la

capătul cărora România obţinea recunoaşterea drepturilor

naţionale, poziţia de egală la viitoarea Conferinţă de Pace. Rolul

mare în acest succes diplomatic l-a avut I.I.C. Brătianu. Mo-

mentul intrării în război nu a fost ales, ci impus de Aliaţi într-un

moment dificil pentru ei: ofensiva Brussilov slăbea, frontul

germano-austriac se refăcea sub conducerea lui Hindemburg.

Mihai Racoviţan

221

BIBLIOGRAFIE

1. C-tin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea neamului,

ed. a II-a, vol. I-III, Bucureşti, f.a.

2. V. Atanasiu, A. Iordache, M. Iosa, I. M. Oprea, P. Oprescu,

România în primul război mondial.

3. C-tin Nuţu, România în perioada neutralităţii: 1914-1916,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

4. Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914, 1915, 1916, Edit. Eminescu,

Bucureşti, 1981; Idem, 1916 Zile de vară, Edit. Eminescu,

Bucureşti, 1978.

5. Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, I-II, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1983.

Mihai Racoviţan

222

FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL

UNITAR ROMÂN

România în primul război mondial.

Campania armatei române din anul 1916.

La intrarea României în război, cu imensă importanţă

politică, strategică, morală, Kaiserul Wilhelm II considera că

“totul este pierdut”; premierul francez: “naţiunea franceză în

întregime” aplauda decizia României; gen. Petain: “N-am uitat şi

nu vom uita niciodată că România a intrat de partea noastră într-o

epocă când războiul era departe de a fi câştigat”. Sub presiunea

Aliaţilor, România a intrat în război într-un moment nefavorabil

pentru ea, când armatele Puterilor Centrale nu erau puternic

angajate, puteau trimite numeroase forţe pe frontul român. De pe

frontul de vest au fost transferate 5 divizii de infanterie şi una de

cavalerie. Pe frontul român au fost angajate peste 30 divizii

inamice. Victoriile din vara lui 1917 au salvat frontul de est aliat,

au îngăduit transportarea de trupe americane în vest. Brătianu:

“Noi nu am intrat ca nişte solicitatori şi nepoftiţi… am intrat ca

nişte aliaţi doriţi şi ceruţi, atunci când ambasada Franţei la

Petersburg spunea „dacă România nu intră în război se poate

compromite frontul occidental‟. Am intrat în război atunci când

ruşii ne spuneau: “acum ori niciodată”.

Războiul drept, de întregire naţională, dus de România, a avut

un plan de campanie a armatei cu acţiuni pe două fronturi: a)

ofensivă pe frontul din Transilvania cu 420.324 oameni, din

totalul de 567.847; b) apărare, în prima fază, pe frontul din

Dobrogea, în aşteptarea concentrării armatei ruse la sud de linia

Cernavodă-Medgidia şi ofensivă în a doua fază, cu 142.523

ostaşi.

În 16/28 august 1916 acţiunile pe frontul de la Verdun şi de

pe Somme (în Vest) se încheiau (de moment), ofensiva pe frontul

italian se încheia; ofensiva Brussilov era oprită la 30 iulie.

Mihai Racoviţan

223

Puterile Centrale au putut deplasa trupe contra României. În

Balcani, armata bulgară atacă trupele gen. Sarrail, ofensiva

ulerioară a acestuia e fără mari rezultate. Declarând război

României la 19 aug./1 sept. 1916, Bulgaria îşi poate aduce armata

pe frontul român. Împotriva României au fost concentrate: 18

divizii germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare, 3 turceşti.

Ofensiva română în Transilvania n-a fost suplinită pe flancuri

de o ofensivă rusă în Galiţia, nici de frontul de la Salonic. Totuşi,

iniţial în Transilvania armata română pătrunde adânc, ocupă

Braşov, Sibiu, Topliţa, Miercurea Ciuc. Atac germano-bulgar în

sud, e pierdut capul de pod de la Turtucaia; ofensiva în

Transilvania e oprită, o parte din trupe sunt deplasate în sud.

Marele Cartier General a conceput operaţiunea de la Flămânda;

acţiune rapidă peste Dunăre ca trupele germano-bulgare să fie

distruse. A început cu succes, însă a fost întreruptă întrucât în

Transilvania inamicul a declanşat ofensiva. Trupele aduse în sud

au fost duse din nou în Transilvania, iar în sud, din cauza

ineficienţei trupelor ruse inamicul ocupă până la sfârşitul lunii

octombrie 2/3 din Dobrogea. La răsărit de Carpaţi, după grele

lupte, inamicul e oprit la Oituz, se distinge Divizia 15 infanterie: “

pe aici nu se trece”. În Transilvania am fost copleşiţi: am pierdut,

cu grele sacrificii, bătăliile din defileurile Jiului şi Oltului. Noi

trupe duşmane trec Dunărea la Zimnicea, trei corpuri germane

(Kühne, Kraft, Kosch) atacă concentric în Muntenia. Armata

română angajează bătălia de pe Neajlov-Argeş (bătălia

Bucureştilor), planul fiind de a înfrânge trupele inamice înainte de

joncţiunea lor, însă nu s-a izbutit; în plus, trupele ruse n-au vrut să

se angajeze. La 23 nov./ 6 dec.1916 Capitala e pierdută, armata

reuşind să se desprindă şi să se refugieze în Moldova, la fel

trupele ruse din Dobrogea. După alte lupte grele, frontul se

stabilizează pe văile Luşiţei, Putnei, Siretului, încheindu-se prima

campanie a armatei române.

Mihai Racoviţan

224

Ruşii nu prea s-au angajat, ei pătrund masiv după căderea

Bucureştilor şi apropierea duşmanului de Moldova. Rusia, de

altfel, pune problema modificării Tratatului cu România, ministrul

de război Polivanov arătând la 20 nov.1916 că Rusiei nu-I

convine un stat român cu 13 milioane de suflete. Unele cercuri

ruse se orientau spre o pace separată, un eventual tratat ruso-

german vizând împărţirea Galiţiei, Armeniei, poate şi a României.

Învinsă, armata română s-a retras în ordine silind duşmanul la

defensivă. Centrul de rezistenţă devine Moldova, unde se

concentrează armata, o serie de întreprinderi ce lucrau pentru

război, demontate şi mutate, o parte a populaţiei din Oltenia,

Muntenia, Dobrogea ce n-a vrut să rămână sub ocupaţia teroristă

şi de jafuri inimaginabile, familia regală, guvernul. Un guvern de

concentrare naţională dorit de Brătianu e refuzat de Partidul

Conservator (fără a face opoziţie), conservatorii-democraţi ai lui

Take Ionescu acceptă în dec. 1916. Iarna 1916-1917 a fost grea,

Moldova era suprapopulată: armata, trupele ruse, cam 1,5

milioane de refugiaţi, vreo 20.000 de răniţi şi bolnavi, prizonieri,

mii de tineri între 16-19 ani, plus recruţii anilor 1917-1920.

Lipseau alimentele, spitalele şi medicamentele, locurile de cazare;

tifosul exantematic a făcut ravagii, cca. 300.000 de morţi; doar în

Iaşi – capitala provizorie – mureau zilnic 4-500 de oameni pe zi.

Bilanţul la sfârşitul lui 1916 era dramatic: 500.000 de victime

(100.000 morţi, 150.000 răniţi, 250.000 prizonieri – după un

ziarist american), fără a se zdruncina credinţa în victorie.

În dec. 1916 se formează un guvern de unitate naţională:

liberalii plus Take Ionescu şi alţi trei conservatori-democraţi.

Ferdinand şi guvernul promit la sfârşitul războiului

împroprietărire şi o nouă lege electorală, intrând în dezbaterile

Parlamentului la sfârşitul lui 1916, determinaţi fiind şi de

mişcările ţărăneşti. Revoluţia din Rusia are ecou în România. Pe

acest fundal se discută împroprietărirea pe 2,3 milioane ha şi votul

universal (alegătorii urmând a spori de la 18.000 la 1,2 milioane).

Mihai Racoviţan

225

Regele dă asigurări ţăranilor prin proclamaţiile din 5 aprilie şi 5

mai 1917. Discutarea celor două reforme a fost grăbită de

intervenţia liberalilor de stânga: N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-

Iaşi ce vor forma Partidul Muncii în apr.1917. Reformele anunţate

n-au fost populism, sau sub presiunea evenimentelor, fiindcă

unitatea naţională nu se putea înfăptui şi dăinui decât într-un

sistem democrat. Era şi o garanţie dată românilor înstrăinaţi în

privinţa viitoarei organizări a României întregite. Guvernul se

pronunţa pentru o expropriere de 2,4 milioane ha., Partidul

Muncii pentru una mai largă, de care să beneficieze toţi cei ce

lucrează pământul, minimum 5 ha fiecare. Exproprierea să fie

extinsă, de îndată şi integral, asupra moşiilor statului, domeniilor

Coroanei, ale Casei Rurale, ale bunurilor de mână moartă, asupra

absenteiştilor, marea proprietate urmând a fi redusă la 200, chiar

la 100 ha. Conservatorii rămaşi în Bucureşti (Marghiloman, Th.

Rosetti, T. Maiorescu, G. Stirbey), cu excepţia adepţilor lui P. P.

Carp, au fost nevoiţi să includă şi ei cele două reforme în

programul partidului. Modificarea Constituţiei – necesară – s-a

făcut ţinând cont de complicatul an 1917, dar şi de stadiul de

evoluţie al societăţii româneşti, necesitatea trecerii ei într-un

stadiu superior. În 1917 sunt noi frământări şi acţiuni politice:

încercarea de reorganizare a P.S.D., interzis după manifestaţiile

din 1916, iar la Odesa un Comitet de acţiune social-democrat

român – cu M. Gh. Bujor, C. Nicolai – urmărea să înfiinţeze în

România o organizaţie socialistă legală, care să atragă muncitorii

şi ţăranii pentru înlăturarea regimului.

Teama de o pace separată, cu consecinţe pentru ţară,

duplicitatea Rusiei, marele duce Nicolae vorbind despre

avantajele pentru Rusia dacă România ar fi rămas neutră, situaţia

revoluţionară din Rusia, înfrângerea suferită de Italia, descompu-

nerea armatei Aliate de la Salonic, izolarea României – toate au

agravat situaţia României la sfârşitul anului 1917. Germania a

făcut, prin intermediul SUA, propuneri de pace Antantei –

Mihai Racoviţan

226

respinse. Preşedintele SUA, W. Wilson: pace fără învingători şi

învinşi, nu calmează situaţia. O convenţie secretă Franţa-Rusia

(febr. 1917) încălca angajamentele luate faţă de statele mici din

răsăritul Europei, tentativa de pace a papei Benedict XV, cu

sondaje la Paris făcute de prinţii Sixte şi Xavier de Bourbon,

cumnaţii împăratului austriac Carol IV, vizând menţinerea

Austro-Ungariei – iată acţiuni ce dovedesc că Antanta era în 1917

receptivă menţinerii Monarhiei dualiste. După revoluţia din Rusia

şi intrarea SUA în război, Austro-Ungaria şi-a intensificat

eforturile diplomatice în vederea unei păci care să îi menţină

existenţa. În cadrul discuţiilor diplomatice dintre cele două alianţe

soarta României a fost discutată, Germania şi Austro-Ungaria

urmărind să o împartă între Austro-Ungaria, Rusia şi Bulgaria, să

rămână un stat român la gurile Dunării asemenea lui Monaco şi

cam de mărimea lui. Primul ministru al Franţei, Ribot, a dat însă

în vara lui 1917 asigurări României. Cercurile oficiale româneşti

erau îngrijorate şi pentru că SUA, intrând în război, n-a aderat la

Tratatul de la Londra din 5 sept.1914 ce interzicea o pace

separată. Partenerii de război erau socotiţi asociaţi, nu aliaţi. SUA

nici nu a declarat război Bulgariei. În declaraţia sa în 14 puncte

din 8 ianuarie 1918, preşedintele W.Wilson pleda pentru

autonomia naţională, nu pentru autodeterminarea naţională a

popoarelor din Austro-Ungaria. Părerile diferite ale Aliaţilor, dar

mai ales noua fază, extrem de intensă, în care a intrat lupta

naţională a popoarelor asuprite a împiedicat planurile de pace

separată.

Campania din vara anului 1917:

Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.

În prima parte a anului 1917 s-a desfăşurat o intensă şi amplă

reorganizare a armatei, un rol important în instruirea ei după

modelul armatelor occidentale revenind misiunii militare franceze

condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. A fost primit mult

material de război, îndeosebi din Franţa. A fost pusă pe picior de

Mihai Racoviţan

227

război o armată de operaţii de 460.000 de militari, cu un moral

bun şi o mare capacitate de luptă. Delegaţi ai Aliaţilor: Albert

Thomas ministrul francez al muniţiilor, ministrul belgian

Vanderwelde, generalul american Hugh Scott, veniţi în România

pentru a da asigurări în privinţa drepturilor ei, s-au convins de

buna calitate a armatei.

Generalul Scerbacev (devenit Şeful Statului Major al armatei

ruse) şi generalul Prezan au stabilit în mai 1917 planul unei

ofensive în sectorul Nămoloasa pentru luna iulie.Dar pe frontul

românesc armata rusă dădea vizibile semne de descompunere

după revoluţia din febr. 1917. Printr-o contraofensivă la începutul

lunii iulie Puterile Centrale înfrâng armata rusă din nord, austro-

ungarii atingând iarăşi Galiţia şi Bucovina, oraşul Tarnopol e

ocupat. Comandamentul german a elaborat planul de scoatere a

României din luptă printr-o ofensivă concertată: lovitura

principală revenea grupului de armate ale gen. Mackensen la

Nămoloasa, combinată cu ofensiva grupului Gerock la Oituz;

trupele române urmau a fi încercuite, Moldova ocupată.

Au fost trei operaţii: Bătălia de la Mărăşti a început la 9/22

iulie 1917 prin intense tiruri de artilerie. A început cu succes, însă

a fost oprită după 10 zile, românii rezistând în pofida neangajării

armatei ruse. Armata a II-a română a silit pe mareşalul

Mackensen să schimbe ofensiva dintre Siret-Prut şi să-şi mute

trupele în zona Focşani de la Nămoloasa.

Bătălia de la Mărăşeşti. La început, ofensiva armatei române

la Nămoloasa e cu succes; la 12 iulie însă, Armata V rusă, ce

trebuia să coopereze cu Armata I română primeşte ordin să

înceteze operaţiunile, românii fiind nevoiţi să suspende ofensiva.

După Mărăşti, germanii îşi mută ofensiva între Siret – cotul

Carpaţilor, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti-Adjud; grupul Gerock

trebuia şi el să înceapă ofensiva la Oituz. Scopul era ocuparea

Moldovei, a sudului Ucrainei, să permită Germaniei să continue

războiul. Acţiunea începe la 24 iulie/6 august când din zonă trupe

Mihai Racoviţan

228

ruse sunt mutate spre Bucovina pentru a preveni un atac. Două

divizii ruse refuză să lupte şi se retrag, dar armata română şi

trupele ruse care au luptat obţin o mare victorie, germanii sunt

siliţi să treacă la defensivă (24 august/ 9 sept.). Au participat la

bătălie 11½ divizii inamice şi 14½ divizii româno-ruse de

infanterie şi 3½ de cavalerie. Românii au pierdut 610 ofiţeri şi

26.800 soldaţi, germanii 60-65.000 de oameni. Am capturat mult

material de război. Inamicul n-a reuşit să pătrundă decât 6-7 km

în adâncime pe o lărgime de 30 km. Ţelurile germane n-au fost

îndeplinite, la Mărăşeşti, gen. Mackensen a cunoscut ce e înfrân-

gerea, “el, spărgătorul de fronturi”.

Bătălia de la Oituz a început la 26 iulie/ 8 august, inamicul

vrând să dea o lovitură puternică pe direcţia Oneşti. Germanii au

reuşit cu greu să pătrundă 6 km în centrul frontului. Ofensiva a

fost oprită complet. Cele trei victorii au păstrat fiinţa şi suvera-

nitatea statului român, au constituit o contribuţie reală la

înfrângerea Puterilor Centrale care n-au mai cutezat să acţioneze

ofensiv pe frontul de est, să pătrundă în Rusia. Mari personalităţi

militare Aliate au subliniat importanţa acestor victorii.

Armistiţiul de la Focşani.

Pacea – dictat de la Bucureşti şi consecinţele sale.

Tratativele secrete, propunerile de pace continuă. Papa

Benedict XVI propune renunţarea reciprocă la despăgubiri,

revenirea la situaţia antebelică prin eliberarea teritoriilor cucerite.

Sunt tratative anglo-germane pentru Belgia, în Elveţia sunt

tratativele duse de maiorul francez Armand, cele ale generalului

englez (sud-african) Smuts şi germanul Mensdorf. La începutul

lui 1918, noul premier al Franţei, G. Clemenceau le întrerupe.

Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 a schimbat cursul

evenimentelor politice şi militare. În Rusia se aflau vreo 40.000

de funcţionari, soldaţi şi muncitori români, acolo era evacuat

tezaurul ţării (valoare cca. 7,5 miliarde lei aur). Mulţi prizonieri

români din armata austro-ungară au luptat pentru apărarea Rusiei

Mihai Racoviţan

229

Sovietelor. La 7-8 nov. 1917 guvernul sovietic a dat Decretul

asupra păcii, iar la 3 decembrie au început la Brest-Litovsk

tratative ruso-germane. S-a creat o situaţie net avantajoasă

Puterilor Centrale pe frontul de est în care era cuprinsă şi

România. La 2 dec. 1917 Consiliul de Coroană (era prezent şi

gen. Berthelot) hotăra continuarea războiului, dar propunerea lui

Scerbacev către comandamentul german (20 nov.) de a începe

tratative pentru un armistiţiu cu forţele româno-ruse de pe frontul

român, sileşte guvernul să adere la 21 nov. la propunere, cu

precizarea că el va fi strict militar. Deschidea calea păcii separate,

ca atare Antanta nu e de acord. Berthelot elaboră un plan de

continuare a luptei de către armata română, cu eventualitatea unei

retrageri în Ucraina; planul e respins de guvern. Antanta nu

cedează, cere României continuarea luptei alături de Rada

ucrainiană, cu generali albi, conform planului Berthelot. Ieşirea

temporară din Alianţă, pentru a-şi menţine fiinţa de stat şi a nu-şi

sacrifica zadarnic potenţialul uman trebuia făcută cu multă grijă,

reafirmând obligaţiile asumate în Tratatele anterioare, pentru a ne

asigura locul cuvenit la viitoarea Conferinţă a păcii. Antanta n-a

fost de acord, însă România nu avea altă cale.

Armistiţiul s-a încheiat la 6 decembrie la Focşani; era

provizoriu, valabil până când autorităţile sovietice vor decide:

război sau pace, şi cât va dura armistiţiul cu trupele ruse de pe

teritoriul român. Părţile se obligă să anunţe reluarea luptelor cu 3

zile înainte, să nu disloce trupe pe alte fronturi. Guvernul

(disensiunile întrerup colaborarea cu takiştii) declară că nu se

modifică orientarea politică a României, Antanta nu e însă de

acord. De pe poziţii diferite, şi Antanta şi Puterile Centrale vor să

folosească România în acţiunile Radei ucrainiene contra Rusiei

sovietice; România refuză să se angajeze, mai ales că Rada emitea

pretenţii asupra Basarabiei. Rusia încheie pacea separată la Brest-

Litovsk la 3 martie 1918. Era recunoscută independenţa Ucrainei

şi prezenţa trupelor Puterilor Centrale pe teritoriul ei. În caz de

Mihai Racoviţan

230

continuare a ostilităţilor, România nu mai avea unde-şi retrage

trupele. Vrând să trateze separat cu România, Mackensen a somat

guvernul de la Iaşi să precizeze poziţia României. La 25 ian. 1918

guvernul discută ultimatumul german: conservatorii-democraţi

sunt pentru denunţarea armistiţiului şi reluarea beligeranţei (cei 4

miniştri: T. Ionescu, Delavrancea, M. Cantacuzino, Titulescu se

retrag din guvernul de uniune), liberalii sunt pentru demersuri de

pace. Gen. Averescu se pronunţă tot pentru pace separată, la 11

febr. 1918 guvernul Brătianu demisionează, înlocuit cu un guvern

Averescu, sprijinit de liberali. La negocieri, Puterile Centrale

impun condiţii foarte grele, expuse brutal şi ultimativ de O.

Czernin la întâlnirea de la Răcăciuni cu Ferdinand I (27 febr.). Se

ajunge la soluţia unui guvern al filogermanului Marghiloman,

care ar fi putut discuta în alte condiţii. În caz de prelungire a

rezistenţei, Czernin ameninţa că România va fi împărţită între

Austro-Ungaria şi Bulgaria, dispărând de pe harta Europei. La 5

martie, C. Argetoianu (secretar de stat la Justiţie) semna Conven-

ţia de prelungire a armistiţiului şi tratatul preliminar de la Buftea.

(Guvernul Averescu a demisionat la 27 febr.). La 22 martie

guvernul Marghiloman reia tratativele, ele durează până la 7 mai

1918, când se încheie pacea de la Bucureşti; fără a obţine

concesii. Condiţiile erau înrobitoare: Dobrogea ocupată, se lăsa

României un drum comercial până la Marea Neagră (Constanţa).

Rectificările de frontieră îi aduc Austro-Ungariei crestele

Carpaţilor: 5.600 km² cu zeci de comune şi sate cu 70.000 de

locuitori (Parâng, Cozia, Negoi, Caraiman, Munţii Vrancei,

Ceahlău, Rarău). Armata e redusă drastic, la 8 divizii, păstrându-

şi cadrele de comandă şi Statele majore, România se obligă să

licenţieze ofiţerii străini şi inamici, să sprijine trecerea armatelor

Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa, să

predea surplusul de cereale, pertol, exportul fiind la preţuri

minimale. Germania monopoliza petrolul pe 90 de ani, tot pe

acelaşi termen putea arenda terenuri rurale, putea monopoliza

Mihai Racoviţan

231

prelucrarea lemnului, navigaţia pe Dunăre şi porturile, ia în

stăpânire şantierele navale, îşi păstra în ţară potenţialul militar.

Era vorba de o stare de ocupaţie. Ţara era împărţită: 1) teritoriul

ocupat; 2) Moldova până la Mărăşeşti unde continua să

funcţioneze autoritatea şi administraţia română. Suveranitatea ţării

era grav afectată. Ferdinand I a refuzat să sancţioneze pacea, cei 4

reprezentanţi ai Antantei au declarat oficial că sunt “nule şi

neavenite toate clauzele acestei păci care sunt contrare

principiiilor a căror valoare a constrâns Antanta de a lua armele”.

Guvernul Marghiloman a dizolvat Parlamentul şi a organizat noi

alegeri. Noile corpuri legiuitoare ratifică pacea, regele refuză.

Guvernul încearcă să restrângă reformele preconizate de liberali:

o împroprietărire prin intermediul obştilor (propusă de C.

Garoflid); era înlocuit votul universal cu cel plural (fiecare

alegător mai instruit sau cu funcţii are drept la mai multe voturi).

Aceste soluţii şi cea privind judecarea fostului guvern rămân la

stadiul de discuţii.

Marghiloman însuşindu-şi responsabilitatea pentru încheierea

păcii, Brătianu şi liberalii se pot desolidariza, declinându-şi

răspunderea. O mare valoare politică are atitudinea Antantei, ce

consideră România ca făcând în continuare parte din Alianţă. Sunt

active Partidul Muncii, Partidul Socialist Radical, largă audienţă

are Liga Poporului (înfiinţată în 1918), condusă de Al.Averescu.

Guvernul Marghiloman încearcă să îndulcească condiţiile păcii,

proclamă neutralitatea, păstrează relaţiile cu Antanta; pacea nu

poate fi aplicată, nefiind sancţionat Tratatul de rege (şi la

îndemnul lui Marghiloman).

În vara lui 1918 situaţia pe fronturi se schimbă decisiv în

favoarea Antantei: la 8 august frontul german e străpuns pe

Somme; retraşi pe linia Siegfried, germanii pierd mereu.

Presiunea Puterilor Centrale asupra României încetează datorită

evoluţiei situaţiei de pe fronturi. În septembrie, trupele aliate din

Balcani, sub conducerea gen. Franchet d‟Espérey, înfrâng

Mihai Racoviţan

232

complet Bulgaria, care la 30 oct. capitulează. Serbia e eliberată.

România îşi întrevede perspectiva de a reintra în luptă, guvernul

Marghiloman nemaiavând raţiunea de a mai fi menţinut, deşi

Mackensen devine conciliant, dispus să modifice tratatul; prea

târziu. La 26 nov. Marghiloman demisionează, vine guvernul

general Coandă. La 10 nov. o armată Aliată, sub comanda lui

Berthelot, trece Dunărea, Ferdinand ordonă mobilizarea, e

anunţată Antanta că anulăm tratatul, că avem revendicări, trupele

române pătrund simultan în toate teritoriile cucerite. Legislaţia

Marghiloman e anulată, Parlamentul dizolvat, La Iaşi o febrilă

activitate pentru pregătirea Unirii.

Jaful Puterilor Centrale în cele 2/3 din teritoriul României

ocupate a fost inimaginabil. În administraţia militară a teritoriilor

ocupate, aflate sub regim de teroare, Statul Major Economic

(Wirtschaftstab) a fost cel mai important resort, controla

exploatarea întregului teritoriu. Au fost duse din ţară maşini

diferite, stocurile de produse agricole, îmbrăcăminte, mobilier,

alte valori. În cei doi ani de ocupaţie au fost scoase din ţară:

1.141.000 t petrol, benzină (890.000 t în Germania, 231.000 t în

Austro-Ungaria, restul în Bulgaria şi Turcia), 216.000 t produse

alimentare, furaje, 55.000 cai, cca. 65.000 bovine, cca. 3.720.000

oi, 124.000 capre, cca. 3.561.000 porci, plus numărul imens de

animale sacrificate pentru hrana trupelor de ocupaţie şi pachetele

trimise de soldaţi în ţara de origine. Se adaugă locomotivele şi

vagoanele duse, distrugerile provocate căilor ferate, podurilor –

rezultă enorma sumă de 17.722.302.997 franci aur prezentată

Comisiei reparaţiilor.

Se adaugă regimul terorist de ocupaţie: aparatul poliţienesc

propriu, apoi poliţia şi jandarmeria română rămasă în subordinea

guvernului, dar atent supravegheate. Persoanele suspecte sunt

internate în lagăre. Rezistenţa a fost diversă din partea populaţiei,

de la sabotaje la lupta armată. T. Maiorescu şi P. P. Carp (de

educaţie germană, germanofili) nu au colaborat cu ocupantul.

Mihai Racoviţan

233

Guvernul a facilitat plecarea peste graniţă, în Occident, a multor

oameni politici, savanţi ce vor face propagandă pentru unire

(“trenul Take Ionescu”). Conservatorii rămaşi s-au divizat (Parti-

dul Conservator practic încetează de a mai exista): gruparea P.P.

Carp, Lupu Kostachi, Virgil Arion e pentru înlocuirea regelui şi o

colaborare cu ocupantul; gruparea lui Marghiloman care consi-

dera fatală principiului dinastic înlocuirea lui Ferdinand şi a fost

reţinută faţă de ocupanţi. Rezistenţa poporului din teritoriul vre-

melnic ocupat s-a conjugat cu cea a românilor de sub dominaţie

străină pentru realizarea unităţii naţionale depline.

Mihai Racoviţan

234

BIBLIOGRAFIE

1. C-tin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea neamului,

vol.I-III, f.a.

2. V. Atanasiu, A. Iordache, M. Iosa, I.M. Oprea, P. Oprescu,

România în primul război mondial.

3. Aug. Deac, I. Toacă, Lupta poporului român împotriva

cotropitorilor: 1916-1918, Edit. Militară, Bucureşti, 1978.

4. Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentri

apărarea patriei în primul război mondial (Situaţia

administrativă, economică, politică şi socială a teritoriului

românesc vremelnic ocupat), Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1981.

Mihai Racoviţan

235

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA.

Istoria românilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptelor

pentru pregătirea unităţii depline de stat. Ei i-au fost încheiate

toate strădaniile al căror rezultat a fost dezvoltarea economică şi

socială, perfecţionarea şi dezvoltarea vieţii politice şi spirituale,

afirmarea în economia şi politica internaţională, întărirea naţiunii,

a solidarităţii. Intrarea României în război a fost pasul decisiv spre

înfăptuirea obiectivului fundamental – Unirea. Lupta armatei

Ţării s-a împletit cu cea a românilor din teritoriile înstrăinate,

România şi românii jucând un rol distinctiv în prăbuşirea

imperiilor multinaţionale – habsburgic şi ţarist.

Basarabia, răpită de Rusia în 1812 n-a încetat lupta de

rezistenţă la asuprire şi rusificare, ea crescând în timp. Prima

revoluţie burghezo-democrată, cea din 1905-1907, a înregistrat o

revigorare a mişcării naţionale, ziarul Basarabia, campania sa,

constituind o dovadă. Mişcarea naţională românească se

intensifică mult după revoluţia din februarie 1917. Apare gazeta

Cuvânt moldovenesc, în martie se înfiinţează Partidul Naţional

Moldovean, care conduce mişcarea de autonomie; ea creşte când,

din vara anului 1917 Rada ucrainiană încearcă să-şi extindă

autoritatea asupra Basarabiei. Guvernul bolşevic a recunoscut

dreptul popoarelor din fostul Imperiu ţarist la autodeterminare

naţională. Congresul ostaşilor moldoveni ce şi-a deschis lucrările

la Chişinău îm 2 nov. 1917, sprijinindu-se pe Declaraţia dreptu-

rilor popoarelor din Rusia, a proclamat “autonomia teritorială şi

politică a Basarabiei”, a hotărât formarea Sfatului ţării ca organ

de conducere, în frunte cu Ion Inculeţ. Sprijinindu-se pe acelaşi

Decret, la 2/ 15 decembrie 1917 e proclamată Republica Demo-

cratică Moldovenească, membră cu drepturi egale a Republicii

Federative Ruse.

După armistiţiu, descompunerea armatei ruse din Moldova a

fost totală, individual sau în grup soldaţii ruşi părăseau poziţiile,

Mihai Racoviţan

236

în care intrau trupele române; ei erau dezarmaţi şi îndreptaţi spre

patrie. Generalul Scerbacev şi Antanta ne cer să dezarmăm pe

soldaţii ruşi concentraţi la Socola - Iaşi, pentru a putea fi

reconstituit frontul. Rezistenţă nu s-a întâmpinat, cu unele

excepţii. Trupele sovietice aflate la Chişinău, împiedicând legă-

tura cu sudul Rusiei unde aveam staţionate multe servicii militare,

creau nesiguranţă în Basarabia. Consiliul de Directori al Sfatului

Ţării cere guvernului român trupe pentru a asigura ordinea.

Intrând în Basarabia, bine primite de populaţie, trupele române nu

s-au amestecat în treburile interne ale Republicii Moldova, au fost

însă ciocniri cu trupe sovietice; la 13/26 ian.1918 Guvernul

Sovietelor a rupt relaţiile cu România. La 2/15 ian. Ucraina se

proclamă republică independentă; izolată fiind Basarabia şi în

pericol, la 22 ian./4 febr.1918 Sfatul Ţării în unanimitate a procla-

mat independenţa Basarabiei, cu menţiunea că-şi va hotărî singură

soarta. După discuţiile cu cercurile politice ale României, aflate

atunci în tratativele încheiate cu pacea de la Bucureşti, la 27

martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării Basarabiei, organ reprezentativ

format din delegaţi ai întregii populaţii, indiferent de naţionalitate

şi vederi politice, a adoptat, în numele poporului, cu o largă

majoritate, Hotărârea de Unire a Basarabiei cu România: din 125

deputaţi prezenţi, 86 au votat pentru unire, 3 împotrivă, au fost 36

de abţineri. La 9 aprilie 1918 a fost semnat Decretul Regal nr. 842

de promulgare a actului Unirii.

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA.

Începând războiul mondial, 30.000 de tineri bucovineni au

fost înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe fronturi (apoi,

numărul lor a crescut), iar Bucovina a fost teatru de război; a fost

şi obiect de tranzacţii în timpul tratativelor secrete de pace.

Mişcarea naţională românească se intensifică, în frunte situându-

se tineri intelectuali grupaţi în jurul revistei Junimea literară, unii

oameni politici trec în Ţară, militând pentru eliberare şi unire, în

cadrul Asociaţiei bucovinenilor (Bucureşti, 1915), al Asociaţiei

Mihai Racoviţan

237

românilor bucovineni şi transilvăneni. Se organizează soldaţii

români prizonieri în Rusia. Apelul voluntarilor de la Darniţa (un

lagăr lângă Kiev) din 13/26 aprilie 1917 exprimă dorinţa de

participare în armata română în vederea unirii. Primul detaşament

de voluntari bucovineni şi ardeleni, 1.500 de ostaşi, ajunge la Iaşi

în 8 iunie 1917; numărul voluntarilor va creşte la peste 30.000.

Tendinţa de ultimă oră a Austriei ca în planul de reorganizare

a Austro-Ungariei să înfiinţeze o provincie ucrainiană prin

contopirea Bucovinei cu Galiţia Orietală, pretenţiile Radei

Ucrainiene de anexare a Bucovinei îi determină pe românii

bucovineni să treacă la acţiune. În Parlamentul vienez deputaţii

români s-au constituit în Clubul român al parlamentarilor,

preşedinte Constantin Isopescu-Grecul, luând legătura cu

transilvănenii, Manifestul disperat al Împăratului Carol din 16

oct.1918, de transformare a Imperiului într-o confederaţie de state

autonome nu e acceptat, clubul român constituit în Consiliul

Naţional Român declarând ca insuficiente propunerile împăratului

şi comunică oficial că pregăteşte “unirea într-un teritoriu naţional

al tuturor provinciilor româneşti din Austria şi Ungaria”. La 22

octombrie în Parlament, deputaţii Isopescu-Grecul şi socialistul

Gh. Grigorovici afirmă voinţa românilor ca “Bucovina să fie

restituită patriei”. La Viena se organizează zecile de mii de

militari români din fosta armată austro-ungară sub preşedinţia lui

I. Maniu şi C. Isopescu-Grecul, ai Consiliului Naţional unic, al

ardelenilor şi bucovinenilor. Ucraina, ce se pregătea să alipească

forţat Bucovina, determină ca Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor să

convoace Adunarea reprezentanţilor populaţiei româneşti din

Bucovina pentru 14/27 oct.: participă deputaţii români în

Parlamentul din Viena, foşti deputaţi în Dieta Bucovinei, primarii

din provincie. Se declară Adunare Constituantă, alege un Comitet

Naţional din 50 de membri şi un Comitet Executiv condus de

Iancu Flondor.

Mihai Racoviţan

238

Ucraina intervenind armat, Flondor cere intervenţia armatei

române, venind în Bucovina Divizia 8 infanterie comandată de

generalul Zadik. La 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi e convocat

Congresul reprezentativ al întregii populaţii a Bucovinei: membrii

Consiliului Naţional Central Român, ai Consiliului polon, ai celui

german, reprezentanţi ai comunelor rutene – în prezenţa a mii de

oameni. Iancu Flondor a propus moţiunea ce declara “Unirea

necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu

Regatul României”. Congresul a votat-o în unanimitate.

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA.

Izbucnind războiul mondial, în august 1914 Partidul Naţional

Român şi-a suspendat activitatea pentru a nu se expune sub

regimul de război. Mişcarea naţională s-a radicalizat în

Transilvania şi în vechea Românie. Lucaciu, Goga şi alţi naţionali

radicali trec în România în toamna lui 1914, la Bucureşti se

înfiinţează Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor cu revista

săptămânală Ardealul. În România se află trecuţi vreo 200.000 de

români. Brătianu recomandă PNR să nu întreprindă acţiuni până

la intrarea trupelor române în Transilvania (C. Stere primeşte o

atare misiune pe lângă ardeleni). În România, odată cu pregătirile

de război e pregătită opinia publică. În acest sens activează Liga

culturală (la Congresul din dec.1914 îşi schimbă numele în Liga

pentru unitatea politică a tuturor românilor, subliniindu-şi

obiectivul; preşedinte e ales ardeleanul V. Lucaciu), Acţiunea na-

ţională, Federaţia unionistă, Cercul din Bucureşti; Goga face

eforturi de a înfiinţa o Legiune de voluntari ardeleni. La minis-

terul de externe austro-ungar e numit baronul Burian, adept al

concepţiei dure faţă de români a lui Tisza.

Intrarea armatei române în Transilvania provoacă entuziasm

şi sprijinul populaţiei. După retragerea ei, autorităţile militare

ungare intensifică represiunea: românii au fost deportaţi cu miile

Mihai Racoviţan

239

în lagăre, închişi, sute de şcoli româneşti au fost desfiinţate şi

înlocuite cu cele maghiare. A fost militarizată economia, rechi-

ziţii, detaşamente de muncă, scumpiri, teroare – populaţia română

se frământă. Ziarele româneşti sunt suspendate (Românul, Lucea-

fărul etc.). Dintre fruntaşii români, siliţi să facă declaraţii de

loialitate “către tron şi patria ungară”, au semnat doar capii

bisericilor (pentru a le proteja), A. Bârseanu, preşedintele

ASTREI (la fel), Teodor Mihali, ceilalţi au refuzat. În 1917

Transilvania e cuprinsă de greve. În Rusia, prizonierii români se

organizau la Darniţa şi vor pleca spre România pentru a se înrola

în armata ţării. Lupta popoarelor asuprite din Austro-Ungaria a

zădărnicit planurile de pace separată, de federalizare a Imperiului,

proiectul unei Mittel Europe, determinând Puterile Antantei să nu

intenţioneze să menţină Monarhia dualistă. Declaraţia popoarelor

din Rusia şi Mesajul în 14 puncte al preşedintelui american W.

Wilson au radicalizat lupta românilor pentru unitate naţională.

La sfârşitul anului 1917 – începutul lui 1918 muncitorii din

Timişoara, Valea Jiului, Arad, Cluj, Reşita refuză să mai lucreze,

se răzvrătesc contra autorităţilor. În vara 1918 greva cuprinde

întreg Imperiul, la care se adaugă mişcările ţărăneşti; răzvrătirile

în armată. Destrămarea Austro-Ungariei, în contextul finalizării

războiului cu victoria Antantei, s-a datorat gravelor disensiuni

dintre clasele dominante din Austria şi Ungaria, dintre acestea şi

naţionalităţile care nu mai doreau să trăiască în statul dualist.

Odată cu prăbuşirea frontului, în Imperiu popoarele declan-

şează revoluţia de eliberare naţională, obţin victoria în lupta

pentru formarea statelor naţionale proprii.

La viitoarea Conferinţă de Pace interesele naţionale ale Ro-

mâniei trebuiau să fie bine cunoscute de Aliaţi, sarcina propa-

gandei în exterior revenind emigraţiei române, datorită Păcii de la

Bucureşti România încetează activitatea diplomatică oficială. În

mai 1917 e trimisă în SUA o misiune formată din ardeleni: V. Lu-

caciu şi V. Stoica pentru mobilizarea celor peste 100.000 de

Mihai Racoviţan

240

români din America în propaganda pentru unire. Se înfiinţează la

Washington la 1 oct. 1917 Legaţia României, titular fiind dr. C-tin

Angelescu, se constituie Episcopia română din America sub

ascultarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Bucureşti. Românii ţin

adunări la Chicago, Washington, Youngstown, Cleveland. C.

Angelescu e rechemat în ţară de Al. Marghiloman, rămâne ne-

oficial V. Stoica ce iniţiază înfiinţarea Ligii naţionale române

(fuzionează în sept. 1918 cu Comitetul naţional român).

SUA îşi modifică poziţia faţă de Austro-Ungaria. În iunie

1918 e adoptat Memorandul asupra politicii Statelor Unite faţă

de naţionalităţile din cadrul Imperiului austro-ungar, recunos-

când deschis necesitatea desfiinţării Austro-Ungariei. La 6 nov.

1918 R. Lansing, secretarul de stat al SUA, îi comunică lui Take

Ionescu simpatia şi sprijinul faţă de cauza românilor. Principalul

centru al propagandei româneşti a fost în 1918 Parisul. Activează

aici misiunea universitară: Tr. Lalescu, S. Mândrescu, O. Tafrali,

D. Voinov, E. Antonescu, Ch. Drouhet, D. Hurmuzescu, misiunea

parlamentară: C. I. Istrate, C. Mille, D. Drăghicescu, Toma

Stelian ş.a. – conferinţe, articole, broşuri, manifeste, intervenţii cu

ecou şi eficienţă. Se formează un curent de simpatie şi sprijin din

mari personalităţi: Em. de Martonne, Ed. Herriot, Et. Pichon,

Elena Văcărescu, Réné Pinon. Propagandă şi în Anglia, Italia,

Elveţia. În Anglia se înfiinţează Societatea anglo-română cu

marii publicişti Wickham Steed şi R.W. Seton-Watson (cei doi

ajutându-ne consistent şi la Conferinţa de Pace). La 3 octombrie

1918, la Paris, sub preşedinţia lui Take Ionescu, se înfiinţează

Comitetul Naţional al Unităţii Româneşti (cu V. Lucaciu, Goga,

C. Angelescu, P. Cosma, Tr. Vuia etc.), recunoscut de Aliaţi.

Consiliul şi T. Ionescu au avut un rol major în recunoaşterea

calităţii de aliată a României, în pofida păcii temporare cu Puterile

Centrale. S-a stabilit legătura cu celelalte emigraţii; naţionalităţile

din Austro-Ungaria (reprezentanţii lor) se întâlnesc la Roma în

Congres (apr.-mai 1918), votând o rezoluţie privind lupta comună

Mihai Racoviţan

241

a popoarelor din monarhie. Românii sunt reprezentaţi de G.G.

Mironescu, S. Mândrescu, N. Lupu, D. Drăghicescu. În Italia se

formează Comitete Pro-Romeni, S. Mândrescu începe formarea

Legiunii de voluntari din prizonieri români în Italia.

În1918, în Transilvania mişcarea naţională s-a intensificat.

Comitetul Executiv al PNR întrunit la Budapesta în ian 1918

declară că va folosi toate mijloacele oferite de împrejurări pentru

a afirma drepturile naţionale ale românilor. La 5 mai Congresul

IX al Secţiei române a PSD afirmă angajarea socialiştilor în lupta

pentru eliberare naţională şi socială. Noul Comitet Central: I.

Jumanca, I. Ciser, I. Flueraş, Tiron Albani, N. Ignea, Enea

Grapini afirmă necesitatea colaborării cu P.N.R. Au preconizat

organizarea ţăranilor în Uniunea lucrătorilor. La 28 sept.

împăratul Carol I (Carol IV ca rege al Ungariei) solicită pace

Antantei, propunând organizarea monarhiei pe baze federale –

respinsă de naţionalităţi. La 7 oct. PNR hotăra reluarea activităţii

politice, contacte cu PSD. La 12 octombrie 1918 Comitetul

Executiv al PNR dă Declaraţia ce proclama independenţa naţiunii

române, dreptul de a-şi hotărî singură viitorul. Se alcătuieşte un

Comitet de acţiune: I. Maniu (aflat la Viena), Şt. Cicio-Pop, V.

Goldiş, Al. Vaida Voevod, I. Suciu, Al. Vlad – sediul Arad.

Răspunsul la Manifestul împăratului Carol din 16 oct. “către

popoarele mele credincioase” ce propunea din nou transformarea

Austro-Ungariei într-o federaţie de 6 state independente (Austria,

Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina, Iugoslavia) a fost

Declaraţia în Parlamentul ungar a lui Vaida Voevod la 18 oct. –

ce proclama independenţa naţiunii române din Transilvania. La

fel au procedat socialiştii prin I. Flueraş. În a doua jumătate a

lunii octombrie se declanşează revoluţia naţională, burghezo-

democratică.

La 30 oct/12 nov., din iniţiativa PSD se constituie la

Budapesta (peste câteva zile se mută la Arad) Consiliul Naţional

Român Central (CNRC) din 6 reprezentanţi ai PNR: V. Goldiş, T.

Mihai Racoviţan

242

Mihali, Vaida Voevod, Cicio-Pop, A. Vlad, A. Lazăr şi 6 ai PSD:

Flueraş, Jumanca, Albani, E. Grapini, I. Renoiu, Basil Surdu, care

va organiza şi conduce lupta până la 1 Decembrie. Lansează un

manifest Către popoarele lumii şi altul Către poporul român. În

oraşele şi comunele Transilvaniei în prima jumătate a lunii noiem-

brie se constituie Comitete naţionale, orăşeneşti şi comunale, ce

conduc local afacerile administrative, ca organe politice ce repre-

zintă pe români şi gărzile naţionale române, ce au asigurat liniş-

tea, siguranţa vieţii şi a averii. Transilvania e organizată ca ţară

românească. Comitete şi gărzi îşi înfiinţează şi maghiarii şi ger-

manii. La 9/ 22 nov. CNRC trimite guvernului ungar o notă

ultimativă, cerând preluarea puterii depline în cele 23 de comitate

cu majoritate românească, acţiune la care s-a şi trecut. Între

CNRC şi o delegaţie a Consiliului Naţional Maghiar de la

Budapesta, condusă de ministrul pentru naţionalităţi în guvernul

Mihaly Károlyi, sociologul Jaszi Oszkar au avut loc tratative la

Arad (13-15 nov.), eşuate, ungurii menţindu-se pe poziţia inte-

grităţii Ungariei cu o largă autonomie pentru români (chiar

reprezentare în guvern), iar românii afirmă hotărârea de a lua

“puterea deplină pe întreg teritoriul ce-l ştiu al nostru”. La 16/29

nov. se hotărăşte convocarea Adunării naţionale constituante (ca

şi la 1848 românii nu aveau un organ politic reprezentativ),

expresie a voinţei poporului, ce urma să ratifice hotărârile

naţionale. Unirea trebuia realizată înainte de intrarea trupelor

române în Transilvania. Sunt trimişi la Iaşi delegaţi pentru a se

pune de acord cu guvernul României. Brătianu făcea cunoscut

programul social şi politic ce va fi înfăptuit după Unire: libertate

şi dreptate pentru toţi, de orice neam şi religie, regim democratic

prin Reformele agrară şi electorală, drepturi reale pentru munci-

tori, înţelegerea fiind deplină (era programul CNRC).

Pentru ca voinţa românilor să fie cunoscută, la 18 noiembrie

Marele Sfat al Naţiunii Române din Transilvania şi Ungaria

(CNRC) adresează Manifestul către popoarele lumii (tipărit în

Mihai Racoviţan

243

română, franceză, engleză) afirmând că-şi va constitui poporul

român statul său liber şi independent, şi e publicat textul pentru

convocarea Marii Adunări Naţionale şi Regulamentul pentru

alegerea deputaţilor: aleşi de cler, societăţile culturale, şcolile,

gărzile naţionale, reuniunile de meseriaşi şi cei aleşi de

circumscripţiile electorale. Se cere participarea a cât mai mulţi

români la Alba Iulia.

La Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, la Alba

Iulia, au fost prezenţi 1.228 delegaţi aleşi (din care 150 social-

democraţi), care în Sala Cercului Militar din Cetate (Sala Unirii)

au votat în unanimitate Hotărârile de Unire, în prezenţa – pe

platoul din jur – a peste 100.000 de români veniţi din toată

Transilvania, în localităţi având în aceeaşi zi loc adunări locale. A

fost deschisă de venerabilul preşedinte al PNR, Gh. Pop de

Băseşti, urmat de Vasile Goldiş care a ţinut principalul discurs, iar

la sfârşit a fost supus spre aprobare proiectul Rezoluţiei CNRC în

9 puncte: Adunarea Naţională decretează Unirea românilor din

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi a teritoriilor locuite de

ei cu România; teritoriilor respective li se rezervă autonomie

provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului

universal; se recunoaşte deplina libertate naţională şi drepturi

egale tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, de a se instrui, admi-

nistra, judeca în limba proprie, de a face parte din corpurile legiui-

toare şi de a participa la guvernareea ţării proporţional cu numărul

lor; egala îndreptăţire şi deplina libertate confesională, regim

democrat în toate domeniile vieţii publice; vot universal, direct,

egal şi secret pentru ambele sexe; libertatea deplină a presei,

libertatea de asociere şi întrunire; libera propagare a gândurilor;

refomă agrară radicală, asigurarea pentru muncitorii industriali a

acelor drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate

ţări industriale. Îşi exprimă dorinţa ca la Congresul de Pace să se

înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere, încât dreptatea şi

libertatea să fie asigurată pentru toate naţiunile mici sau mari, să

Mihai Racoviţan

244

se elimine pe viitor războiul ca mijloc de reglementare a

raporturilor internaţionale. Salută eliberarea naţiu-nilor subjugate

din Austro-Ungaria, se închină cu smerenie înaintea românilor ce

şi-au dat viaţa pentru înfăptuirea idealului naţional. Mulţumeşte

Puterilor Aliate care au luptat pentru salvarea civilizaţiei.

Pentru conducerea provizorie a treburilor naţiunii române,

Marea Adunare Naţională instituie un Mare Sfat Naţional Român

ce să ia dispoziţii în interesul naţiunii. Unirea cea Mare a fost

rezultatul luptei a zeci de generaţii. Majoritatea minorităţilor

naţionale au aderat la actul Unirii. Celelalte naţiuni oprimate din

Austro-Ungaria şi-au proclamat independenţa şi unitatea într-un

cadru politic mai restrâns, în conferinţe ale partidelor politice sau

prin declaraţii în parlamente; poporul român şi-a hotărât viitorul

într-o Adunare Naţională reprezentativă. A doua zi a fost ales

Marele Sfat Naţional (prezidat de Gh. Pop de Băseşti, cu 250

membri); e numit un organ executiv din 15 membri (şefi de

resort), numit Consiliul Dirigent, prezidat de I. Maniu (cu 12

resorturi), membri Vaida Voevod, A. Vlad, V. Branişte, I.

Flueraş, Bontescu, Goga, V. Lucaciu ş.a. Sediul a fost Sibiul, apoi

Clujul.

Armata română se afla în Transilvania în 1 Decembrie, însă

la mare distanţă spre a nu se spune că Unirea s-a votat sub scutul

baionetelor. Zece zile mai târziu a înaintat “cu sabia în teacă” într-

un entuziasm general. În 12 dec. delegaţii ardeleni pleacă la

Bucureşti spre a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. La

11/24 dec. 1918 sunt emise două decrete regale: cel privind

Unirea Transilvaniei şi cel de organizare provizorie a sa.

Guvernul Ungariei nu a recunoscut Unirea şi Consiliul Dirigent.

Dar, la 8/9ian. 1919 Consiliul Central Lărgit Săsesc, plus Comi-

tetul German Săsesc întrunite la Mediaş aderă la Unire, la fel

şvabii la Timişoara în 10 aug. 1919; în ian. 1919 aderă şi

populaţia evreiască, ţiganii la Congresul lor de la Diciosanmartin

Mihai Racoviţan

245

(Târnăveni). Consiliul naţional maghiar din Tg. Mureş, condus de

prof. Antalfly a luat legătura cu conducerea românească.

Unirea, produsul legic al dezvoltării istorice, sociale şi

naţionale, n-a însemnat doar mărirea teritoriului, ci a produs

transformări structurale, în raport cu stadiul de dezvoltare a

societăţii româneşti, cu noua situaţie, cu nevoia de omogenizare

administrativă, socială, de democratizare a vieţii politice.

Mihai Racoviţan

246

BIBLIOGRAFIE

1. 10 volume de documente, 1 Decembrie 1918 la români.

1. volumele Documentele Unirii, la Muzeul Unirii, Alba Iulia.

2. Şt. Pascu, Făurirea statului naţional român unitar, vol.II,

Edit. Academiei, Bucureşti, 1983.

3. M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român

unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

4. I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937.

5. 1 Decembrie 1918. Unirea Transilvaniei cu România (red. I.

Popescu-Puţuri, Aug. Deac), ed. a III-a, Bucreşti, 1978.

6. Teodor Bălan, Bucovina în războiul mondial, Cernăuţi, 1929.

7. Ioan Nistor – lucrările sale de istorie a Bucovinei şi

Basarabiei, reeditate după 1989.

Mihai Racoviţan

247

CULTURA – 1878-1918

Cultura în epoca modernă exprimă şi însoţeşte procesul

dezvoltării istorice, e mai dinamică şi mai complexă decât

celelalte laturi ale dezvoltării.

Învăţământul.

În România independentă se creează climatul favorabil

dezvoltării învăţământului de toate gradele. Legea învăţământului

din 1864 a lui Cuza fixase cadrul organizatoric de dezvoltare,

unificând instrucţia publică, dar condiţiile materiale erau modeste.

În 1893 proiectul de lege a lui Take Ionescu modifica organizarea

învăţământului primar, mărea obligativitatea şcolii pentru copiii

de 7-8 ani la 12-14 ani, cu caracter practic (ateliere, loturi experi-

mentale, lucru manual). Şcolile normale de băieţi şi cele de fete

au fost mai bine dotate; unele apar în 1896 după proiectul

savantului Petre Poni, care s-a preocupat şi de înfiinţarea de

grădiniţe la sate, a îmbunătăţit Şcolile normale, cu rezultate

notabile.

Învăţământul secundar şi superior cunoaşte o dezvoltare

susţinută mai ales după legea din 1898 a lui Spiru Haret. Liceul de

8 clase (în loc de 7) cu două cicluri: curs inferior şi curs superior

(ultimul s-a trifurcat în: modern, real, clasic). Haret vrea să

pregătească cadre şi pentru industrie şi comerţ. “Liceul naţional”,

“Costache Negruzzi” din Iaşi, “Gheorge Lazăr” din Bucureşti au

elevi şi profesori excepţionali. Tot Haret face să se voteze în 1899

o lege a învăţământului profesional, o perfecţionare a şcolilor de

arte şi meserii. Li se adaugă Şcolile comerciale de două grade,

liceele militare, seminariile teologice. Recensământul din 1909

înregistra: 24 gimnazii, 19 licee de băieţi, 9 şcoli secundare de

fete gradul I şi 2 gradul II, 10 şcoli normale de băieţi, 2 de fete, 5

seminarii teologice, 2 şcoli superioare de meserii, 2 licee militare.

Programe de învăţământ şi manuale de calitate, materiale

Mihai Racoviţan

248

didactice, biblioteci şcolare, “Casa Şcoalelor”, calitatea cadrelor

didactice. Toate denotă un mare salt înainte.

Învăţământul superior e în dezvoltare cerută de dezvoltarea

economiei şi a cercetării ştiinţifice. E mare nevoie de specialişti,

ceea ce duce la reînfiinţarea în 1881 a Şcolii naţionale de poduri

şi şosele (devenită Şcoala superioară de poduri şi şosele, apoi

Politehnică). În 1883 e reorganizată Şcoala de medicină veteri-

nară, în 1993 Şcoala specială de silvicultură. La Universităţile din

Bucureşti şi Iaşi specializările se adâncesc, se organizează

laboratoare şi seminarii, apar catedre de chimie organică şi anor-

ganică, mecanică teoretică, biologie, fizică, geologie. Medicina,

modestă până în 1879, în 1889 are profil complex, pregăteşte

specialişti, unii de renume mondial. Universităţile româneşti sunt

bastioane ale ştiinţei şi culturii, ale progresului. Sunt mari pro-

fesori - cetăţeni la catedră: T. Maiorescu, G. Ibrăileanu, Xenopol,

Şt. Procopiu, V. Conta, Petru Poni, Gr. Cobălcescu, I. Simio-

nescu, medicii V. Babeş, N. Hortolomei, C. I. Parhon. Apar

primele organizaţii ale corpului didactic: Societatea profesorilor

secundari, a corpului didactic primar, publicaţii şcolare şi

pedagogice: Învăţătorul primar (1895-1901), Convorbiri didac-

tice, Noua revistă pedagogică; apar şi primele asociaţii studenţeşti

ce se vor uni într-o Societate generală a tuturor studenţilor

români.

În Transilvania învăţământul românesc se organizează în

condiţiile opresive ale regimului austro-ungar. Legile (liberale)

ale ministrului Eötvös din 1868 sunt înlocuite cu cele de

maghiarizare ale ministrului Trefort din 1879 şi 1883; limba

maghiară se introduce în predarea tuturor disciplinelor, dascălii

sunt obligaţi să treacă un examen doveditor al cunoaşterii limbii

maghiare. Mai drastice sunt Legile Appónyi din 1907, prin care

şcolile româneşti sunt sub arbitrariul guvernului, putând fi oricând

desfiinţate. Puţini studenţi români erau la Universitatea maghiară

din Cluj, înfiinţată în 1872, la care se constituie şi o catedră de

Mihai Racoviţan

249

limba şi literatura română. Datorită tendinţelor de maghiarizare,

numărul şcolilor româneşti scade: 2.756 (în 1880), 2.170 (în

1914). Şcoli superioare româneşti în Transilvania erau doar 3

facultăţi de teologie ortodoxe şi 4 greco-catolice. Studenţii români

erau obligaţi să se îndrepte spre Universităţile din Viena, Praga,

Budapesta. Neavând locuri la catedre, mulţi trec în România,

vestiţi cărturari şi profesori ca Aron şi N. Densuşianu, V. Babeş,

I. Bianu, I. Bogdan etc.

În Bucovina şcolile româneşti erau supuse germanizării. La

liceele din Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Câmpulung germana era

limba de predare, ca şi la Universitatea din Cernăuţi (unde se va

introduce o catedră de limba şi literatura română, titular I. Gh.

Sbiera şi o Conferinţă de istorie cu I. Nistor). La protestele

parlamentarilor şi intelectualilor români pe lângă liceele amintite

se adaugă clase paralele româneşti, se înfiinţează şi o Şcoală

normală la Cernăuţi. Pentru dreptul românilor la viaţă spirituală

proprie a militat Societatea pentru cultura şi literatura română în

Bucovina.

Ştiinţa. România, independentă din 1878, începe să-şi

dezvolte structurile şi economia când în Apus revoluţiile se

produseseră în lanţ: forţa aburului, motorul cu explozie,

electricitatea, telegrafia şi telefonia, transporturi rapide la mari

distanţe, descoperiri în chimie, fizică , ştiinţele naturii – toate

ducând la o rapidă şi complexă dezvoltare. A fost natural ca

România să se integreze în acest proces, să-şi valorifice resursele

materiale şi umane, să asimileze tehnica contemporană, să-şi

creeze cadre şi instituţii adecvate – toate pentru a-şi menţine şi

dezvolta independenţa şi a progresa. Universităţile din Bucureşti

şi Iaşi, Societatea Academică Română, din 1879 Academia

Română au fost centrele în care s-a dezvoltat ştiinţa şi cultura, s-

au format specialiştii. Urmează şcolile şi societăţile ştiinţifice.

Şcolii naţionale (viitoarea Politehnică) de poduri şi şosele i se

adaugă cursuri noi şi concomitent se înfiinţează Societatea

Mihai Racoviţan

250

politehnică a inginerilor şi arhitecţilor din România, în 1897

Şcoala superioară de arhitectură din Bucureşti. Biroul geologic

(1882) din care se dezvoltă Institutul geologic al României (1906)

– a fost necesar pentru exploatarea bogăţiilor naturale. Societatea

geografică, Şcoala de medicină veterinară, Şcoala de agricultură

şi silvicultură de la Herăstrău (institut de învăţământ superior din

1870) pe lângă care funcţiona Staţiunea agronomică centrală

(1887), în 1893 Şcoala specială de silvicultură (Bucureşti). În

1883 se reorganiza la Iaşi Societatea de medici şi naturalişti, în

Bucureşti, la 1890, Societatea de ştiinţe fizice (fizică, chimie,

mineralogie), care în 1902 devine Societatea română de ştiinţă.

Societăţile şi secţiile Universităţilor editau reviste de specialitate:

Buletinul societăţii geografice, Anuarul Biroului geologic, Arhiva

(organ al Societăţii ştiinţifice şi literare de la Iaşi, 1889) ş.a.

Oamenii de ştiinţă, mulţi veniţi din Transilvania, au format

generaţii de specialişti, au creat şcoala de ştiinţe românească,

contribuie la progresul universitar: Victor Babeş, D.Hurmuzescu,

N. Leon, D. Voinov, I. Cantacuzino, Gr. Antipa, G. Ţiţeica, Gh.

Marinescu, Tr. Lalescu, D. Pompei, Şt. Procopiu, Gh. Munteanu-

Murgoci, I. Atanasiu. În aeronautică avem priorităţi prin Tr. Vuia,

în speologie prin Emil Racoviţă.

Ştiinţele matematice, şcoli recunoscute la Universităţile din

Bucureşti şi Iaşi. Cercetări originale ale lui Spiru Haret, David

Emmanuel, C-tin Gogu, continuate la începutul veacului XX de

Gh. Ţiţeica, D. Pompei (la Bucureşti); la Iaşi şcoala de

matematică în jurul seminarului matematic, fondat de Alex.

Mýller, alături de care sunt C. Popovici (atronomie), V. Vâlcovici

(mecanică).

Ştiinţele fizice – în domeniu sunt activi la sfârşitul sec. XIX

D. Negreanu, C. Miculescu, Dragomir Hurmuzescu (cel care, la

Iaşi, organizează laborator de electricitate, are contribuţii mari în

domeniul magnetismului, razelor X).

Mihai Racoviţan

251

Chimia e reprezentată de P. Poni, B. Bogdan, Al. Obregia

(Iaşi) şi C. Istrati (Bucureşti). Se dezvoltă chimia organică şi

anorganică, chimia medicală (Şt. Minovici), chimia fizică (P.

Bogdan), chimia agricolă (H. Vasiliu, A. Zaharia), chimia

tehnologică cu aplicaţii la structura cărbunelui şi a petrolului (C.

Otin şi L. Edeleanu, ultimul conducând laboratorul de chimie al

Institutului geologic, descoperă un procedeu original de rafinare a

petrolului).

Geologie, paleontologie, geografie – cu roluri mari în valori-

ficarea resurselor naturale, serioase contribuţii ale lui Gr. Ştefă-

nescu (a înfiinţat Biroul geologic), Gr. Cobălcescu, sub îndruma-

rea căruia se formează E. Racoviţă, N. Leon, D. Voinov. În

geologie, la începutul sec. XX se disting L. Mrazec, Sabba

Ştefănescu (Bucureşti), I. Simionescu (Iaşi). Gh. Munteanu-

Murgoci are cercetări agrogeologice. În geografie se cercetează

solul şi cllima; geografii români sunt ajutaţi de Societatea

geografică, călătorii de explorare în lume (Iulius Popper, S.

Argent în Ţara de Foc, Albert Ghica în China, E. Racoviţă în

Anctartica). O realizare deosebită e întocmirea Marelui dicţionar

geografic al României (1882-1897). Dezvoltarea geografiei e

legată de numele lui S. Mehedinţi, Gh. Vâlsan, francezul Em. De

Martonne.

Biologie – se remarcă D. Brândză, care creează catedra de

botanică la Universitatea Bucureşti şi a laboratorului botanic la

Cotroceni. În biologia animală lucrează Gr. Antipa (creatorul

Muzeului), E. Racoviţă, D. Voinov, I. Atanasiu, N. Leon. În

strânsă legătură se dezvoltă ştiinţele agricole: P. S. Aurelian,

director al Şcolii de agricultură de la Herăstrău continuă mai

vechi preocupări. Vlad Cârnu-Munteanu (profesor la Şcoala

centrală de agricultură) şi Corneliu Roman (chimist) scriu lucrări

valoroase asupra solului, cerealelor şi vinului din România. În

agrogeologie se disting Gh. Munteanu-Murgoci, P. Enculescu;

Mihai Racoviţan

252

sunt realizate lucrări ce stabilesc raportul climă-tipuri de sol, zone

de vegetaţie.

Zootehnia e întemeiată ca ştiinţă de profesorul N. Filip de la

Şcoala superioară de medicină veterinară din Bucureşti.

Ştiinţele tehnice – se impun prin realizări remarcabile: ing.

Anghel Saligny construieşte podul de la Cernavodă (1890-1895),

ing. Ilie Radu construieşte sute de kilometri de şosele, căi ferate,

poduri metalice, din beton. În aviaţie avem priorităţi mondiale

prin Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă.

Medicina este foarte bine reprezentată la cele două Univer-

sităţi. Creează o şcoală românească de medicină Victor Babeş,

Gh. Marinescu, I. Cantacuzino. Statul se implică în eradicarea

bolilor sociale, în organizarea sistemului sanitar, în formarea unui

sistem modern de asigurări.

Ştiinţele economice într-o societate în dezvoltare modernă au

rol deosebit, trebuind puse la îndemâna practicii politice teorii

pentru strategiile de dezvoltare, ca şi pentru activitatea practică.

Învăţământul economic se dezvoltă. În domeniu se confruntă

concepţii diferite legate de interesele burgheziei sau ale

moşierilor, cu privire la prioritatea industriei, sau la necesitatea ca

România să rămână o ţară exclusiv agrară. Promotori valoroşi ai

economiei naţionale sunt A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, P.S.

Aurelian, Ion Ghica.

Filosofia cunoaşte un mare dinamism, se înfruntă curente de

idei ce reprezintă interese şi opţiuni ale diferitelor clase şi

categorii sociale asupra căilor de dezvoltare a societăţii româneşti.

Mari filosofi sunt T. Maiorescu (contribuţii la promovarea

spiritului şi valorilor naţionale), P.P. Negulescu, C. Rădulescu-

Motru. Pe poziţii materialiste se situează Vasile Conta, iar

ideologul socialist C-tin Dobrogeanu-Gherea combate ideile

filosofiei oficiale, sau ideile profesate de curentele poporanist şi

sămănătorist, supune unei analize realităţile existente în România.

Ştiinţele juridice, absolut necesare pentru pregătirea de specialişti

Mihai Racoviţan

253

în varii domenii ale consolidării şi dezvoltării structurilor statului;

sunt onorate de valoroşi specilaişti, ca C. Dissescu, N. Titulescu,

Matei Cantacuzino.

Pentru formarea unui învăţământ modern se pun bazele

pedagogiei româneşti, la care contribuie Şt. C. Mihăilescu, V.

Ghidionescu, C. Dumitrescu-Iaşi, G. Tăbăcaru, P. Geantă.

În Istoriografie se continuă publicarea de izvoare istorice

prin Xenopol, N. Iorga, I.. Bogdan, D. Onciul, C. Filitti, Al. Odo-

bescu, V. Pârvan, R. Rosetti, C. Giurescu, O. Tafrali. Istoriografia

cunoaşte o mare consacrare europeană. Xenopol realizează Istoria

românilor din Dacia Traiană (mai multe ediţii), prima sinteză, lui

Iorga îi datorăm o operă urişă: istoria românilor, istorie

universală, el ridicând la cote înalte prestigiul istoriogrfiei

româneşti. E în plină activitate.

Filologia şi linvistica. După ce B.P. Haşdeu, prin Etymo-

logicum Magnum Romaniae a impus caracterul ştiinţific studiilor

de lingvistică, se remarcă alţi mari filologi: H. Titkin (Gramatica

română, Dicţionar româno-german, valoros), Lazăr Şăineanu

(Dicţionarul universal al limbii române, Influenţa orientală

asupra limbii române), M. Gaster (Crestomaţia română), I. Gh.

Sbiera (în Bucovina) sau Aron Densuşianu. La începutul secolului

al XX-lea lingvistica se dezvoltă în continuare prin Alex.

Philippide (Introducere în istoria limbii şi literaturii române,

Principii de istoria limbii, Originea românilor), Ovid Densuşianu

(Histoire de la langue roumaine), Sextil Puşcariu (Studii istro-

române, Dicţionarul etimologic al limbii române, Reconstruirea

limbii stră-române).

Literatura. În perioada 1878-1918, de mare dezvoltare, în

toate planurile, a României, cultura cunoaşte un mare avânt; se

înscrie pe linia năzuinţelor sociale şi naţionale puse în lumină la

1848, 1859, 1877. Literatura ajunge la maturitate artistică, este

perioada clasică prin M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I.

Slavici, G. Coşbuc. Literatura cunoaşte o mare diversitate ca

Mihai Racoviţan

254

tendinţe, curente orientări. După creaţia unică a lui Eminescu,

romantismul face paşi înapoi, dar se va revigora prin

neoromantismul manifestat ca simbolism. O viziune lucidă şi

critică asupra fiinţei şi societăţii umane, a istoriei o aduce

realismul (în ofensivă), cel mai important curent literar.

Progresul spiritual stă mult timp sub îndrumarea şi

popularizarea valorilor de către revista Convorbiri literare (Iaşi,

înfiinţată la 1 martie 1867), organ al Societăţii Junimea. T.

Maiorescu impune specificul naţional în toate formele de

manifestare a spiritualităţii româneşti, pentru valorificarea creaţiei

populare, perfecţionarea limbii române, libertatea spiritului critic.

Junimea a avut un rol fundamental pentru dezvoltarea gustului

artistic, pentru izbânda adevărului şi frumosului. Cerinţa sa de a

se introduce “adevărul în fond şi frumosul în formă” a propulsat

cultura prin străluciţi reprezentanţi, la loc de cinste fiind şi acum

Vasile Alecsandri.

Generaţia nouă, a marilor clasici dă suprema strălucire a

literaturii prin Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. O altă

mişcare literară valoroasă se constituie în jurul revistei

Contemporanul, în împrejurările dezvoltării socialismului, a

ideilor socialiste. Urmărea să răspândească concepţia metrialistă

despre natură, societate, literatură, artă, având ca important

reprezentant pe C. Dobrogeanu-Gherea. O a treia direcţie estetică

ce se afirmă – care le neagă şi le acceptă în acelaşi timp pe

primele două – e cea a lui Al. Macedonski, prin revista sa

Literatorul. Relua tradiţiile poeziei sociale paşoptiste, dar susţinea

frumosul artistic, era şi adept al modernismului, asimilând

influenţe străine, punând bazele curentului simbolist (Şt. Petică, I.

Minulescu, D. Anghel, G. Bacovia).

Poezia stă sub creaţia nepereche a lui Eminescu. În proză se

întrepătrund romantismul, realismul, naturalismul, particularizând

în mod original creaţiile lui Slavici, Delavrancea, Duiliu

Zamfirescu. Împreună cu cei de la Contemporanul (I.

Mihai Racoviţan

255

Basarabeanu, A. Bacalbaşa, Sofia Nădejde) dezvoltă latura

calitativ-critică, de nuanţă socială protestatară. În pragul secolelor

XIX-XX numărul grupurilor literare şi al publicaţiilor e

impresionant. În epocă, interesul major a fost pentru ţărănime,

simpatia pentru această clasă numeroasă, lucrativă, dar atât de

oropsită creşte şi în literatură; preocupările pentru viaţa socială a

satului sunt predilecte în revistele Vatra, Viaţa, Semănătorul

(1901), ultima întemeiată de Coşbuc şi Vlahuţă creând în jurul ei

un curent social-politic şi literar – Semănătorismul. Beneficiind şi

de prezenţa lui Iorga la conducerea revistei, el şi-a propus o

asanare şi îndreptare a societăţii şi culturii româneşti. În timp a

dus la imprimarea unei direcţii mai aparte în cultură şi literatură,

program al gândirismului, iar ideile economice şi politice au fost

preluate de “ţărănismul” interbelic.

Viaţa românească (1906, condusă de C. Stere şi Paul Bujor,

în locul ultimului după 1907 I. Cantacuzino), a cărei parte literară

era dirijată de Garabet Ibrăileanu, creează curentul poporanist,

ancorat în mediul satului. A fost o revistă extrem de importantă

(împreună cu Convorbiri literare şi Contemporanul), Ibrăileanu

îndemnând literaţii să redea veridic realităţile naţionale, să se

apropie cu respect şi recunoştinţă de ţăranul român, să servească

prin artă ideea de progres. Important este că oamenii de cultură,

fenomenul creaţiei nu rămân cantonaţi în tiparele unui curent sau

altul, scriitorii mai vârstnici şi mai tineri depăşindu-le, dând până

la 1918 opere de mare valoare literară. După 1900 rămân activi

dintre “clasici” Caragiale, Slavici, li se adaugă George Coşbuc,

Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfi-

rescu, în 1904 apar 4 volume ale lui M. Sadoveanu, apoi Jean

Bart, C. Hogaş, alături de mai tinerii Gala Galaction şi Ion

Agârbiceanu – toţi prozatori de largă recunoaştere.

Poezia după 1900 e dominată de ardeleanul Octavian Goga.

G. Topârceanu oferă o poezie cu sarcasm şi duioşie, “vin din

Mihai Racoviţan

256

urmă” G. Bacovia şi T. Arghezi propulsaţi de revista (în note

macedonskiene) Viaţa nouă (1905) a lui Ovid Densuşianu.

În Dramaturgie la început de secol XX se remarcă trilogia lui

Delavrancea şi Vlaicu –Vodă a lui Al. Davilla – poeme dramatice

cu subiect istoric. Debutează în preajma primului război mondial

marii literaţi L. Rebreanu (proză) şi L. Blaga (poezie).

Se dezvoltă teoria, istoria şi critica literară în care “dascăli”

au fost N. Iorga şi Garabet Ibrăileanu şi-şi începe afirmarea

marele critic literar Eugen Lovinescu.

În Transilvania viaţa literară se desfăşoară în jurul unor

Societăţi maghiare. Unii literaţi manifestă tendinţe de apropiere

faţă de români, exemplu fiind poetul Ady Endre, care formează la

Oradea un cerc literar în care se produc scriitori precum Salamon

László, M. Károly. Benedek Elek, de pildă, manifestă interes faţă

de poezia populară românească. În replică, scriitorii români de la

Luceafărul traduc în română din literatura maghiară (Goga şi

Emil Isac din opera lui Ady Endre). Reţinem, de asemenea,

scriitori germani, ca Fr. W. Schuster, Fr. Krasser, Carol Grün. La

începutul sec. XX, A. Merchendorfer, Solnister Dutz, Johann

Plattner, din cercul revistei Die Karpathen, creeează în spiritul

literaturii realiste europene.

Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina

domină viaţa literară românească de aici. Cu ajutorul ei, marele

folclorist Simion Florea Marian publică Nunta la români,

Înmormântarea la români, iar Ion şi Vasile Bumbac publică

poezii. În 1903 L. Bodnărescu şi T. V. Stefanelli tipăresc un

repertoriu al Autorilor români bucovineni, iar în revista Junimea

literară tipăresc traduceri şi creaţii originale I. Grămadă şi G.

Rotică.

Traducerile din marile creaţii literare franceze, engleze,

ruse, germane continuă în ritm susţinut. Un rol important în

educarea spirituală a publicului românesc revine unor edituri ca

Mihai Racoviţan

257

Minerva, Lumea (Bucureşti), Şaraga (Iaşi), Bibliotecii populare a

ASTREI din Sibiu.

Presa. Imposibil a face un inventar, în perioadă apărând

(desigur şi cu apariţii efemere) vreo 2.000 de periodice de toate

genurile. Se dezvoltă şi se înmulţesc tipografiile, se consolidează

tradiţia gazetărească, se constituie o Asociaţie gazetărească, sunt

mari gazetari. Multe sunt publicaţii oficioase, semioficioase, aşa-

zis independente, servind interese de partid, ale unor dizidenţe şi

grupări, unele cultivă şantajul, scandalul, senzaţionalul,

demagogia. Era însă şi o jurnalistică de înaltă calitate profesională

şi morală, servite de gazetari de prestigiu, de oameni politici şi de

cultură de primă mână. Ziarul Timpul e de referinţă (apare în

1878), reprezintă când aripa cea mai conservativă a Partidului

Conservator, când cea tânără, militantă pentru progres. Între 1878

şi 1883 i-au fost redactori Eminescu, Caragiale, Slavici. La Epoca

redactor literar e Delavrancea (apare în 1885, fuzionează în 1889

cu România liberă, acesta fondează Constituţionalul, care în 1900

fuzionează cu Timpul şi apare Conservatorul).Tradiţie avea

Românul lui C. A. Rosetti (1857, până în 1905 suspendat uneori

de conservatori). Alt ziar liberal cu tradiţie e Telegraful (din

1871), din 1888 Telegraful român: tot cu durată mai lungă:

Naţiunea (1882-1891), Democraţia (1888-1890), Voinţa

naţională (1884-1909), Evenimentul ce apare la Iaşi din 1892, se

bucură de colaborarea lui Caragiale, Şt. O. Iosif, Opinia (1897).

Remarcabil e Lupta ziarul liberalului-radical Gh. Panu,

antimonarhic, apără ţărănimea, în paginile lui întâlnim istorie şi

literatură de calitate. Apar la sfârşit de veac XIX ziare de mare

tiraj, ce vor deveni întreprinderi capitaliste (societăţi pe acţiuni),

cu tipografii bine utilate: Adevărul (1888), din 1898 condus de C.

Mille, care în 1904 scoate un cotidian de mare tiraj, Adevărul de

dimineaţă, (din acelaşi an devine Dimineaţa, cel mai răspândit

ziar românesc vreme de vreo 30 de ani). Universul e un adevărat

trust de presă, editat de negustorul italian Luigi Cazzavillan; apare

Mihai Racoviţan

258

în 1884, conţine şi rubrici de senzaţional, publicitate, dar a creat o

şcoală gazetărească vreme de vreo jumătate de secol. Scriitorul şi

gazetarul N. D. Cocea scoate publicaţia politică şi literară Viaţa

socială (1909-1910) şi Facla (1911-1914) în care publică Gala

Galaction, Tudor Arghezi, simpatie pentru mişcarea muncito-

rească; iar publicaţiile muncitoreşti sunt Înainte (1880), România

viitoare (1881), Emanciparea, Revista socială (1884), Critica

socială (1891-1893), Munca (1890, devine organul PSDMR).

Reviste literare de mare prestigiu: Literatorul (1880),

Semănătorul (1906), Viaţa Românească.

Presa din Transilvania – benefică pentru crearea unei opinii

publice româneşti orientată naţional. Bariţiu scoate la Sibiu

Observatorul (1878-1886), reapare din 1881 la Sibiu revista

Transilvania a Astrei (condusă de Bariţiu, apoi de Zaharia Boiu,

Cornel Diaconovici), Tribuna la Sibiu, primul cotidian românesc

şi cel mai valoros sub aspect naţional (din 1884 până în 1903),

primul redactor fiind Slavici; din 1897 Tribuna poporului la Arad,

cu I. Russu-Şirianu (devine Tribuna după dispariţia primei). În

continuare apar Gazeta Transilvaniei La Braşov (Aurel Mure-

şianu), Telegraful Român la Sibiu.

La început de secol XX apar Românul la Arad (V. Goldiş),

Luceafărul (Budapesta-Sibiu, cu O. Goga), Ţara noastră (1907).

Condiţiile de existenţă sub regimul dualist au fost dure: suspen-

dări, amenzi, procese de presă, închişi gazetarii.

Presa din Bucovina. Continuă să apară Gazeta Bucovinei,

Deşteptarea, mai târziu Junimea literară (1904, cu I. Grămadă),

Foaia poporului, în 1905 Glasul Bucovinei – ultima acţionând

susţinut penru unirea cu România.

Teatrul. E indisolubil legat de evoluţia literaturii. Este o

puternică armă în deceniile de luptă pentru libertate şi unitate

naţională. N-a avut mult timp un sistem unitar de organizare şi

conducere, Asociaţiile teatrale de după 1860 nefăcând faţă; abia

din 1877-1878 se legiferează noul lor sistem. Era nevoie de

Mihai Racoviţan

259

împrospătarea repertoriului; vechiul romantism în dramaturgie

face loc realismului, oglindirii realităţilor imediate, criticii

aspectelor negative, ridicole ale societăţii. Dramaturgia

românească e în ascensiune, se joacă Alecsandri şi Caragiale,

teatrul istoric al lui Hasdeu şi Delavrancea, spre 1918 de succes se

bucură piesele de un realism crud ale lui Mihail Sorbul. Din

repertoriul universal se joacă Shakespeare, Tolstoi, Ibsen. Artişti-

cetăţeni de extremă valoare: N. Luchian, Mihail şi Matilda

Pascaly, C. Demetriade. La Bucureşti mişcarea teatrală e dezvol-

tată de actorii Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu, C. I. Nottara,

Ion Brezeanu – cu multe stagiuni şi turnee la Iaşi şi-n Transil-

vania. După ce traversează o perioadă dificilă, în 1910 o lege a

teatrelor întăreşte conducerea artistică şi administrativă, se acope-

ră prin vânzarea de “timbre teatrale” o parte din cheltuieli. Sunt

perioade de progres când la conducerea teatrelor din Bucureşti şi

Iaşi ajung M. Sadoveanu, Al. Davilla, C. Bacalbaşa. În 1912

apare revista de profil Teatrul, aflăm rubrici de critică teatrală în

marile publicaţii.

În Transilvania viaţa teatrală se concentrează în jurul

Societăţii pentru fond de teatru român, înfiinţată de Iosif Vulcan,

dar o instituţie teatrală românească recunoscută de stat n-a fost

posibilă sub regimul dualist. Lucrurile s-au schimbat întrucâtva

după inaugurarea, în 1905, a Palatului Astrei din Sibiu. Din 1898

se publică Biblioteca teatrală şi un anuar, din 1912 Revista

teatrală. Trupe ambulante interpretează piese traduse, prelucrări,

piese originele, scrise de Goga, Z. Bârsan, Şt. O. Iosif. Deseori

trupe din România trec Carpaţii, prezentând valoroase spectacole.

Teatre maghiare sunt la Cluj, Oradea, Arad, se joacă multe piese

din dramaturgia universală. Sunt teatre germane la Sibiu,

Timişoara.

Cinematografia are începuturi modeste şi fără continuitate.

Producţiile străine inundă reţeaua cinematografică. Primul film

artistic de lung mertaj, Războiul pentru independenţă (1911, cu

Mihai Racoviţan

260

regizor francez), are ca interpreţi pe C. Nottara, Petre Liciu,

Aristide Demetriad. Până în 1916 sunt realizate încă 8, tehnica

este încă primitivă, o insuficientă cunoaştere a artei

cinematogrfice, însă gustul pentru film a fost sădit.

Muzica. Întemeiată în prima jumătate a sec. XIX, arta muzi-

cală românească evoluează spre sfârşitul secolului prin muzicieni

de talent: Eduard Caudella, directorul Conservatorului de muzică

şi declamaţiune din Iaşi, unde sunt profesori Gh. Burada, T. T.

Burada, Gavriil Musicescu, ce încheagă o orchestră a

Conservatorului şi deschide în 1905 prima stagiune de concerte

simfonice. Valorifică artistic cântecul popular acelaşi G. Musi-

cescu, ardelenii Gh. Dima şi Iacob Mureşianu, bănăţenii Ion Vidu,

T. Brediceanu, bucovineanul C. Porumbescu. Muzica vocală şi

corală cunoaşte succese cu D. Chiriac (înfiinţează Societatea

corală Carmen) şi Gh. Cucu. Activitatea concertistică la Bucureşti

e legată de Wachmann, ce izbuteşte şi înfiinţarea Societăţii

filarmonice (1884), inaugurează Ateneul ce găzduieşte concerte

simfonice începând cu 1889.

O poziţie dominantă au în continuare opereta, vodevilul, apar

însă forme muzicale pretenţioase: opera, primul autor al unei

opere româneşti, Petru Rareş fiind Ed. Caudella. Avem vestiţi

interpreţi de operetă: N. Leonard, G. Niculescu-Basul, Haricleea

Darclée. După 1900 se impune incontestabil, inclusiv în plan

universal, George Enescu, care va face să strălucească

virtualităţile artistice ale melosului popular românesc.

Artele plastice. Ocupă un rol important în cultura epocii,

prin şcolile artistice de valoare în arhitectură, pictură, sculptură,

prin talente. Triumfă realismul, artiştii apropiindu-se mai mult de

viaţă. Sunt influenţe străine în artă, însă triumfă operele de

inspiraţie autohtonă.

Arhitectura. Stilul de tradiţie românească se impune, în

dauna eclectismului clasic-baroc. În oraşele ardelene s-au

construit frumoase clădiri în jurul pieţelor centrale după stilul

Mihai Racoviţan

261

obişnuit în Imperiul habsburgic, amestecul de stiluri arhitectonice

fiind aici mai puţin frecvent. Creatorul şcolii româneşti de

arhitectură e Ion Mincu, el sintetizează în manieră proprie

elemente arhitecturale mai vechi. Elevi ai lui: G. Sterian, N.

Gabrielescu (clădirea Arhivelor Naţionale), Ion Berindei (Palatul

Culturii din Iaşi, clădirea “Muzeului Enescu” din Bucureşti).

Sculptura. Ne lipsea tradiţia, însă, cu timpul, elevii de la

Şcoala de arte şi meserii din ţară şi-au desăvârşit pregătirea şi vor

da lucrări de valoare. Primul sclptor de valoare a fost Ion

Georgescu (monumentul lui Gh. Asachi, Iaşi, statuia lui Gh.

Lazăr, Bucureşti). Şt. Ionescu-Valbudea (cu studii în Franţa şi

Italia) întemeiază Cercul artistic (1890), e profesor la Şcoala de

arte frumoase, lucrează sculpturi ale unor cărturari moldoveni.

După 1900 se afirmă D. Paciurea (portrete ale lui Hasdeu, Şt.

Luchian), Frederic Storck şi marele scuptor deschizător de

drumuri moderne în sculptura universală, C-tin Brâncuşi. În

Transilvania o mare reuşită e statuia lui Matei Corvin din Cluj

(sculptorul maghiar Fádrus Iánoş, 1902).

În Pictură şcoala românească e mai veche, are pictori îndru-

mători, ca marele N. Grigorescu, care, după o nouă experienţă în

Franţa (1879) revine şi, în operele de maturitate, imortalizează

tipuri şi peisaje aparţinând universului românesc. E un mare re-

prezentant al artei realiste şi patriotice. Sentimentul admiraţiei

faţă de natură şi iubire de ţară caracterizează arta lui I. Andreescu,

apoi Sava Henţia, C.D. Stahl, N. Vermont. Dpă 1900 domină

pictura lui Şt. Luchian, pictorul florilor, şi Octav Băncilă cu

tablouri inspirate din Răscoala de la 1907. Încep să lucreze mari

portretişti şi graficieni: Steriade, Iser, Tonitza, Camil Ressu,

urmând apoi Şt. Dumitrescu, Th. Pallady. Desenul şi caricatura

sunt reprezentate de C-tin Jiquide, gravura de Gabriel Popescu.

Şcoală solidă de artişti plastici există în Transilvania şi Bucovina

– cu pictori şi sculptori români, maghiari, germani.

Mihai Racoviţan

262

BIBLIOGRAFIE

1. Istoria învăţământului în România. Compendiu (colectiv),

Bucureşti, 1971.

2. V. Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în

perioada 1867-1918 şi lupta pentru unire, Edit. Albatros,

Bucureşti, 1981.

3. Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi: 1860-

1960, vol. I-II, Bucureşti, 1960.

4. Istoria Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1977.

5. Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. II, Bucureşti,

1965.

6. Gh. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea,

Bucureşti, 1943; Scurtă istorie a artelor plastice în R.P.R.

Secolul al XIX –lea, Bucureşti, 1958; Istoria teatrului în

România, vol. I, II, Bucureşti, 1965.

7. Viorel Cosma, Două milenii de muzică pe pământul

României, Bucureşti, 1977.

8. C-tin C. Gheorghiu, Invenţii şi priorităţi româneşti în

aviaţie,Bucureşti, 1979.

9. Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj,

1970.

Mihai Racoviţan

263

CUPRINS

FORMAREA ŞI AFIRMAREA NAŢIUNII ROMÂNE

MODERNE p. 3

REVOLUŢIA DIN 1821 CONDUSĂ DE TUDOR

VLADIMIRESCU p. 11

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PERIOADA 1821-1848 p. 21

- Evoluţia economică şi socială p. 21

- Perioada regulamentară p. 29

- Dezvoltarea culturii şi ideologiei naţionale p. 35

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848-1849 p. 40

- Condiţionări europene p. 40

- Desfăşurarea revoluţiei. Moldova. Adunarea de la Iaşi, 27 martie

1848 p. 42

- Transilvania p. 43

- Ţara Românească p. 46

- Evenimentele din Moldova şi Transilvania din vara 1848.

Înăbuşirea revoluţiei în Principate p. 48

- Evoluţia dramatică a evenimentelor în Transilvania - toamna

1848 - vara 1849 p. 50

CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA STATULUI NAŢIONAL

ROMÂN MODERN. 1848-1878 p. 55

Mihai Racoviţan

264

- Dezvoltarea economică şi socială p. 56

- Principatele sub regimul Convenţiei de la Balta Liman (1849-

1856) p. 61

- Regimul neoabsolutist în Transilvania (1849-1860) p. 62

LUPTA PENTRU CREAREA STATULUI NAŢIONAL

ROMÂN p. 66

- Principatele în timpul războiului Crimeii p. 67

- Principatele în discuţia diplomaţiei europene p. 68

- Congresul de la Paris (1856) p. 68

- Organizarea luptei pentru Unire. Adunările Ad-hoc (1857) p. 69

- Convenţia de la Paris (1858). Statutul acordat Principatelor p. 70

- Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza p. 71

- Reformele înnoitoare. 1859-1866 p. 72

- Desăvârşirea Unirii p. 75

- Transilvania în timpul regimului liberal austriac (1860-1867).

Mişcarea naţională p. 82

REGIMUL MONARHIEI CONSTITUŢIONALE p. 85

- Viaţa politică 1866-1876 p. 86

- Mişcarea muncitorească. Social-democraţia p. 89

- Politica externă a României p. 92

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI.

1877-1878 p. 95

Mihai Racoviţan

265

- Participarea României la războiul din 1877-1878. Cucerirea

independenţei p. 97

BUCOVINA, BASARABIA ŞI DOBROGEA - DE LA ANE-

XIUNEA STRĂINĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX p. 103

- Bucovina p. 103

- Basarabia p. 105

- Dobrogea (până la 1878) p. 110

CULTURA ÎN PERIOADA 1848-1878 p. 113

- Învăţământul. Presa românească. Ştiinţa. Arta p. 113

ROMÂNIA ÎNTRE 1878-1914 p. 120

- Consideraţii generale p. 120

- Dezvoltarea economică şi socială 1878-1914 p. 125

- Industria. Transporturile. Agricultura. Mijloacele de transport şi

comunicaţii. Comerţul. Sistemul financiar şi de credit. Structura

socială p. 127

VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 1878-1914 p. 140

- Partide şi grupări politice (ideologia politică) p. 142

- Guvernările liberale şi conservatoare 1878-1914 p. 149

TRANSILVANIA ÎNTRE 1867-1914 p. 159

- Constituirea Imperiului austro-ungar. Consecinţele pentru ro-

mâni p. 159

- Viaţa economică şi socială p. 160

Mihai Racoviţan

266

- Situaţia politică şi culturală p. 165

- Mişcarea Memorandistă p. 169

- Rezistenţa şi lupta naţională a românilor la început de secol

XX p. 175

PROBLEMA AGRARĂ DIN ROMÂNIA. MIŞCĂRI ŢĂRĂ-

NEŞTI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA - ÎNCEPU-

TUL SECOLULUI AL XX-LEA p. 180

- Frământări şi răscoale ţărăneşti p. 182

- Răscoala din 1907 p. 183

MIŞCAREA MUNCITOREASCĂ ŞI SOCIALISTĂ. 1878-

1914 p. 189

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECO-

LULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-

LEA p. 193

- Recunoaşterea independenţei şi a regatului p. 194

- Chestiunea Dunării. Aderarea la Tripla Alianţă p. 195

- Politica externă la începutul secolului XX p. 199

- Războaiele balcanice (1912-1913) p. 202

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL p. 207

- România în perioada neutralităţii (1914-1916) p. 207

FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN p. 217

Mihai Racoviţan

267

- România în primul război mondial. Campania armatei române

din anul 1916 p. 217

- Campania din vara anului 1917. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz p. 221

- Armistiţiul de la Focşani. Pacea-dictat de la Bucureşti şi conse-

cinţele sale p. 223

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA p. 229

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA p. 230

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA p. 232

CULTURA 1878-1918 p. 240

- Învăţământul. Ştiinţa. Literatura. Presa. Artele. p. 240