ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOITema şi viziunea despre lume

(var. 42, 43, 49, 50)

Sub imperiul direcţiilor impuse prozei româneşti de către E. Lovinescu în studiul „Creaţie obiectivă”, problema intelectualului va deveni o ipoteză de gândire şi de lucru pentru scriitorii români. Aceasta va avea două consecinţe: naşterea romanului superior, subiectiv, de analiză psihologică, al experienţei sau ionic, după N. Manolescu şi naşterea personajului intelectual profund elevat.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” ilustrează net ambele consecinţe mai sus amintite. Camil Petrescu, teoretician al romanului subiectiv, conştientizează necesitatea sincronizării literaturii cu filosofia. Camil Petrescu spunea „cunoaştem doar răsfrângându-ne în noi înşine”, adică actul de creaţie este un act de cunoaştere, de descoperire şi nu de invenţie.

Viziunea despre lume a scriitorului, articulată prin personajul Ştefan Gheorghidiu, este una cu preocupări filosofice, accentul căzând pe factorul psihologic şi nu pe epic, acesta fiind diminuat.

Romanul lui Camil Petrescu propune mutarea vieţii româneşti pe alte coordonate, dând naştere unei proze analitice, de factură subiectivă, cu narare la persoana I singular, iar perspectiva narativă este „împreună cu”, adică naratorul este şi personaj.

În primul rând, acest roman subiectiv se caracterizează prin autenticitate, după cum spunea şi Camil Petrescu: „Eu nu pot să scriu onest decât la persoana I”. Autenticitatea presupune ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă „singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele.” (Camil Petrescu) Autenticitatea constituie esenţa noului adus prin creaţia sa, fiind „un mod de a vedea sensibil lumea” (N. Manolescu). Tehnica narativă presupune personajul implicat, alegând persoana I singular pentru narare „să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce gândesc eu” (Camil Petrescu).

O altă trăsătură a romanului modern, subiectiv este substanţialitatea, conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa vieţii: iubirea, războiul, boala, orgoliul, dreptatea.

Noul roman al secolului XX, inclusiv „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” vizează domenii ale spiritului: iubirea, moartea, boala, ideile, iar personajul devine un exemplar al unor principii, el este o conştiinţă individuală, romancierul însuşi văzând romanul ca pe un dosar de existenţă.

Un alt element definitoriu pentru romanul subiectiv este introspecţia psihologică. Ea este o metodă psihologică bazată pe observarea propriilor trăiri psihice. Contează observarea interioară a personajului–narator şi, mai mult, analiza conştiinţei acestuia. Romanul urmăreşte traseul interior al personajului, de la stări difuze ale eroului la exaltarea trăirilor până în zonele adânci ale subconştientului. O metodă specifică introspecţiei este monologul interior, vorbirea adresată sieşi.

În altă ordine de idei, modernitatea romanului este susţinută şi de observaţia realităţii şi ecoul acesteia pe care îl are în eul personajului. Observaţia socială prezintă Bucureştiul ca o societate plină de constrângeri nefireşti, ca un loc total nepotrivit, incompatibil cu ideile intelectualului Gheorghidiu. Societatea judecă omul după false criterii: bani, avere, iar

căsătoria este doar un contract social, adică o modalitate de a parveni. Realitatea familială are în centru familia ca un paravan al afacerismului. O realitate total diferită de cea a Bucureştiului este cea a frontului, care schimbă radical individul.

Un element de modernitate este şi tehnica jurnalului, introdusă în literatura universală de M. Proust şi A. Gide. Personajul-narator Ştefan Gheorghidiu reactualizează experienţa trăită alături de Ela ca un mod de a uita, ca un act de purificare „Sunt îmbrăcat tot în costum ofiţeresc, subţire… ordonanţa îmi aducea aminte…”

Camil Petrescu, asemenea lui L. Rebreanu, când tratează tema războiului se detaşează de clişeele patriotice, densificând imaginea catharsismului „de pe scena istoriei, războiul se mută pe cea a conştiinţei” (N. Manolescu), devenind astfel o experienţă de viaţă decisivă a intelectualului. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu este mărturia unui combatant care-şi confesează propria mutilare morală.

Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” parafrazează sentimentul care încremeneşte soldaţii care „umblă aşa, fără cap… apoi îngenunchează”, alteori au „trupuri de găini moi”. Această parte tratează tema războiului asemeni romanului „Mănăstirea din Parma” al lui Stendhal.

Tema iubirii, prezentată majoritar în capitolul I, prezintă povestea lui Ştefan Gheorghidiu şi a Elei, soţia sa, cu scopul de a afirma o anumită concepţie despre iubire. Reactualizarea evenimentelor trăite de personajul-narator pentru a se elibera de ele are la bază sentimentul orgoliului de a se fi ştiut admirat de cea mai frumoasă fată de la Litere; el crede că iubirea se înrudeşte cu preceptele morale: „iubeşti mai întâi din milă, apoi din datorie, apoi fiindcă ştii că asta îi face plăcere”, încercând să se păcălească pe sine că acest sentiment ar putea fi poruncit raţional. Gheorghidiu este convins că „iubirea este un proces de autosugestie… voluntar la început, patologic pe urmă”. El e convins că raţiunea poate fi împăcată cu cele ale inimii. La început Gheorghidiu consideră iubirea lor absolută „sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor”. Dacă la început Ela reprezintă monada, esenţa vieţii lui „simţeam că femeia asta e a mea în exemplar unic, aşa, ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumii”, la finalul romanului eşecul personajului rezultă din faptul că a încercat o conciliere a idealului său feminin cu realul, uitând că din cauza slăbiciunilor nu putem cunoaşte adevărul.

Gheorghidiu compară cele două drame după ce s-a prăbuşit idealul său despre iubire „pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii, am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”, el rămânând un supravieţuitor.

Nucleul pe care se sprijină edificiul narativ este personajul, iar acesta trebuie construit ca un individ în conflict cu sine însuşi, fiind un conflict de natură pur intelectuală. Astfel romanul e un dosar cu fişe relative, individuale, aşezarea eului în centrul romanului are consecinţe imediate: unicitatea perspectivei asemenea modelului prousian. Realitatea trece astfel prin filtrul unei oglinzi subiective, deformate, care o ficţionalizează.

Cu alte cuvinte romanul surprinde drama personajului, reliefând singurătatea omului modern care nu poate înţelege lumea, nu găseşte punct de comunicare durabil cu aceasta.

Gheorghidiu este introspectiv, lucid, fiind conştient de supremaţia lucidităţii. El se arată a fi un inadaptat superior în lumea comună, societatea fiind pentru el un veritabil „Pat al lui Procust”. Încă de la începutul romanului, la popotă, Gheorghidiu îşi afirmă crezul său despre iubire „Cei ce se iubesc au

drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Apoi consideră banală această discuţie „o iubire mare e un proces de autosugestie… mai întâi iubeşti din milă, din îndatorire că ştii că asta o face fericită”. Apoi începe să-şi rememoreze istoria poveştii de dragoste cu Ela, care i-a marcat definitiv existenţa. Sfârşitul romanului pune totuşi o întrebare: va mai putea Gheorghidiu să mai iubească din nou? Da, el va rămâne până la final un suflet tare, capabil oricând de o nouă experienţă existenţială.

Structura textului evoluează sinuos între notaţiile prezentului imediat şi parcursurile amintirii. Cele două planuri se împletesc nu la nivel formal (capitole), ci la nivel tematic.

Romanul debutează cu o scenă din tabăra militară, în care, la popotă, un grup de ofiţeri comentează asupra ultimului scandal la modă, relatat în presă şi anume o crimă pasională în urma căreia, după ce-şi ucide soţia, soţul gelos este achitat de juraţi. Acest fragment funcţionează ca o punere în abis (artificiu de creaţie, în medias-rex), căci el delimitează cadrele unei povestiri în interiorul căreia o altă povestire urmează a avea loc. Acum este prezentată starea şi poziţia personajului principal Ştefan Gheorghidiu în raport cu cele două realităţi dominante cu care se confruntă: războiul şi iubirea.

Capitolele II, III, IV şi V ale primei părţi întorc povestirea într-un timp trecut al amintirii în care Ştefan Gheorghidiu relatează drama căsniciei sale cu Ela. Celebra prima frază: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate, cea mai frumoasă fată de la Litere, şi bănuiam că mă înşeală” anunţă abrupt natura dramei sale.

Proaspătul cuplu Ştefan-Ela trăieşte un cuplu conjugal, perfect, în care Gheorghidiu aruncă partenerei o sumă de proiecţii idealizate: „Femeia aceasta e un exemplar unic, al meu…”.

O moştenire neaşteptată schimbă radical existenţa cuplului, proiectându-l brusc într-o lume a arivismului, a mondenităţii şi a ipocriziei, în care Ela se adaptează perfect, dar pentru Gheorghidiu rămâne definitiv străină şi dispreţuită. Situaţia va sparge unitatea cuplului, înlăturând şi aura de idealitate a soţiei sale cu atât mai mult cu cât seducătorul domn G. provoacă suspiciunile infidelităţii Elei.

O serie de echivocuri, ambiguităţi, suspiciuni şi false răspunsuri alimentează stările subiective ale personajului-narator care alunecă violent în extreme.

Capitolul VI al primei părţi descrie stările acestuia introducând totodată şi tema războiului prin declaraţia angajării României pe front, asupra căreia accentul se mută definitiv în roman.

Partea a II-a a romanului prezintă descrierea, prin vocea confesivă a naratorului, unui război văzut stendhalian în aspectele sale triviale, cele mai puţin eroice. Punctul culminant al acestei urgii se regăseşte în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.

Consider că temele romanului sunt foarte bine reliefate de personajul-narator, care dă viaţă întâmplărilor prin declanşarea memoriei involuntare. În momentul războiului, Gheorghidiu realizează însemnătatea acestuia în relaţie cu drama căsniciei pe care a trăit-o. Văzând şi trăind urgiile din timpul războiului, el îşi dă seama că nu există termen de comparaţie cu dezamăgirea lui legată de Ela. În final, Gheorghidiu reuşeşte să se detaşeze de tot trecutul pentru a o lua de la început. El nu e un învins, el e un învingător, având tăria de a fi disponibil pentru o nouă realitate existenţială.