Patrimoniu de arhitectură vernaculară din România

Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unul dintre cei mai sensibili

cunoscători ai valorilor arhitecturii vernaculare din România, arhitectul George

Matei Cantacuzino aprecia:

Am spus cândva că ţăranul român este cel mai bun arhitect. El a dat toate

indicaţiile de felul cum trebuie armonizată o locuinţă românească cu mediul

geografic climatic şi social, sensibilitatea lui a dat tema formelor.1 …

Arhitectura ţărănească rămâne ca un mare învăţământ, căci ea a unificat

aspectul ţării, ea a creat atmosfera plasticii româneşti şi a fost o expresie

unitară a acestui neam, ca şi limba românească.2

Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc. În el se găsesc

toate premisele civilizaţiei noastre. Prin felul lui de a se pierde în verdeaţă, cu

aspectu-i de grădină, satul românesc afirmă acea înţelegere a naturii şi acea

noţiune sensibilă a vieţii care se resfrânge în toate artele noastre populare...

Ceea ce caracterizează peisajul românesc e lipsa lui de ostentativitate. Omul

se afirmă discret prin belşugul naturii, cu o oareşicare cuvioasă umilinţă.3

Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi siguranţă cu care

albina reuşeşte în executarea alveolelor sale....Artele populare, a căror

formaţie se pierde în adâncul preistoriei, gândite, visate şi executate de un

număr incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar însuşirile

rasei....

1 G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 370

2 Idem, p. 372

3 Idem, p. 356

Casa ţărănească variază numai pentru a se potrivi cu clima sau cu

materialele regiunii. De aceea, casele de la munte sunt întotdeauna clădite

mai cu grijă, având lemn şi piatră la îndemână, pe când cele de la şes sunt

făcute din lut. Casa îşi modifică aspectul numai în atingere cu mahalalele,

luând o înfăţişare sărăcăcioasă şi stângace, ca un ţăran îmbrăcat în haine

„nemţeşti”.

În ce constă farmecul unui sat românesc ?

În primul rând, el este expresia unei veşnice tinereţi. Prin faptul că este

executat din materiale care nu-i asigură o durată seculară, satul este într-o

perpetuă primenire. Gospodinele, în fiecare primăvară, îşi albesc casele, dînd

cu albastru în jurul ferestrelor şi. Câteodată, cu un roş cărămiziu, pe stâlpii

prispei. După câteva luni de la clădirea casei, şindrilele acoperişurilor uşoare

iau o culoare argintie, care variază cu cerul zilelor de vară, ca şi sălciile şi

plopii.

Casa ţăranului este clădită parcă în funcţie de lumină, şi albul varului nu

oboseşte ochiul, pentru simplul motiv că streaşina prispei sau a cerdacului

aruncă mereu o umbră odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce

emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici comorile nu sunt decât

sufleteşti. Tradiţia se exprimă printr-o veşnică renaştere şi o veşnică

izbândă...ca şi natura.4

Constituindu-se ca semn al prezenţei omeneşti în natură, ca expresie a

universului interior al omului, arhitectura caracterizează individualitatea

4 Idem, p. 155

comunităţii5 ilustrându-i simultan comanda socială, posibilităţile materiale şi

tehnice şi, nu în ultimul rând, gradul de sensibilitate artistică.

De aceea, monumentele de arhitectură vernaculară selecţionate de

specialişti, după criterii riguros ştiinţifice, ca fiind reprezentative pentru o zonă

etnografică sau pentru o perioadă istorică şi care au fost transferate în muzeele

în aer liber, constituie puncte de referinţă cu deosebită valoare de document.

Valenţa documentară a acestora rezidă atât în calităţile lor intrinseci, cât şi în

faptul că, devenind exponate, sunt expuse unui regim de conservare-restaurare

care le protejează de eventuale modificări sau deteriorări pe care le-ar fi putut

suferi în teren, fie din cauza condiţiilor naturale, fie din neglijarea clădirilor vechi,

în favoarea celor noi.

Muzeele etnografice în aer liber din România, sinteze ale patrimoniului de

arhitectură vernaculară rurală din diferite zone ( Secţia în aer liber a Muzeului

Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Maramureşean din Sighetu-

Marmaţiei ) sau de pe întreg teritoriul ţării ( Muzeul Naţional al Satului “Dimitre

Gusti” din Bucureşti), ca şi cele cu profil thematic (Muzeul Pomiculturii şi

Viticulturii din Goleşti, Complexul Muzeal “ASTRA” din Sibiu), constituie, prin

numeroasele lor monumente, o serioasă sursă documentară.

Elemente de amplasare

Satul românesc tradiţional, prin toate componentele sale: aşezare,

materiale, forme, proporţii, cromatică, este un exemplu de unitate, de armonie,

între natura vie a peisajului şi natura artificială a elementelor construite.

5 Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, 1981, pag. 22

Casele, gospodăriile, aşezate la o oarecare distanţă faţă de uliţă,

constituie puncte de interferenţă a spaţiilor naturale cu cele făurite de om, ca

elemente care au implicat intervenţia creatoare a ţăranului asupra naturii. De

aceea, peisajul de sat românesc rezultă ca o armonie a formelor şi culorilor

naturii, în succesiunea lor firească, cu materialele naturale, ce au luat, prin

intervenţia creatoare a omului, forma caselor, gospodăriilor şi aşezărilor rurale.

Alternarea spaţiilor ce au vegetaţie abundentă, cu pauzele albe ale

pereţilor văruiţi, mereu marcaţi de umbra odihnitoare a streşinilor de la prispe,

imprimă un aspect pitoresc satelor. Acesta este însă determinat deopotrivă de

structura planimetrică a gospodăriilor şi de structura vegetaţiei, de faptul că,

având nevoie de apă, ele s-au desfăşurat deseori pe pantele văilor, integrându-

se varietăţii de forme a peisajului.

Locuinţa rurală, principalul program al arhitecturii vernaculare din

România, a exprimat întotdeauna legătura de esenţă a tăranului cu natura.

Pământul oferă materialele din care omul construieşte casa, gospodăria; munţii,

apele, pădurile, determină aşezarea satelor, iar drumul soarelui impune

orientarea şi gruparea încăperilor locuinţei.

Primul proprietar al unei case era meşterul sau ajutorul meşterului care o

înălţa. Această participare directă, afectivă şi efectivă la durarea propriei case, îi

imprima o armonie prezentă atât în aspectul exterior, cât şi în organizarea

interiorului. Şi, deşi fiecare casă ţărănească poartă pecetea sensibilităţii, a

personalităţii creatorului ei, a condiţiilor naturale şi social – economice în care a

fost realizată, arhitectura vernaculară rurală din România este definită, între alte

elemente, printr-o constantă unitate în spaţiu şi în timp.

Menţionăm câteva aspecte de ordin general, desigur cu unele excepţii

determinate de condiţii social-economice locale. În primul rand se remarcă

poziţia izolată pe care o are, de obicei, casa – faţă de celelalte construcţii –

anexe din gospodărie. Apoi, casa este constant aşezată spre est, sud, sud – est,

“cu ferestrele spre soare”, cum relatează majoritatea sătenilor, amplasată retras

faţă de ulită. De asemenea, se constată dispunerea lineară în plan a încăperilor

majore de-a lungul unui ax paralel cu direcţia de orientare a construcţiei.

Elemente de tipologie planimetrică

Diferitele tipuri de plan se regăsesc în aceleaşi epoci în zone diferite,

constituindu-se ca elemente constante de unitate a arhitecturii, iar evoluţia lor

poate fi urmărită cronologic, analizând rezultatele cercetărilor făcute de

specialişti în teren şi concretizând observaţiile prin monumentele-document din

expoziţia permanentă a Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Astfel, tipul

de plan monocelular, care concentrează într-o singură încăpere, activităţiile

cotidiene şi cele de sărbătoare ale familiei, este ilustrat prin trei monumente din

epoci şi zone diferite: Zăpodeni, Vaslui, secolul XVII, Răpciuni, Neamţ, secolul

XIX; Şerel, Hunedoara, secolul XIX.

Casele cu tindă şi cameră din Dumitra, Alba, secolul XIX; Sălciua, Alba,

1815; Măldăreşti, vâlcea, 1812; Năruja, Vrancea, secolul XIX; Mastacăn, Neamţ,

secolul XIX, ca şi cele cu tindă, cameră şi cămară din Moişeni, Oaş, 1780;

Şurdeşti, Maramureş, secolul XVIII; Straja Suceava, secolul XVIII, demonstrează

larga răspândire a acestor tipuri de plan.

Etape succesive în evoluţia planimetrică a casei tradiţionale ţărăneşti au

fost determinate de apariţia casei cu tindă şi două camere, una destinată vieţii de

zi cu zi, cealaltă primind funcţiunea de reprezentare („camera curată”, „casa de

paradie” etc.), ca şi a casei cu tindă, două camere şi una sau două cămări,

folosite pentru depozitarea alimentelor şi a diferitelor ustensile din inventarul

casnic tradiţional. Monumentele din Trăisteni, Prahova, secolul XIX; Chiojdu Mic,

Buzău, secolul XVIII; Stăneşti, Argeş, secolul XIX; Nereju, Vrancea, secolul XIX;

Dumbrăveni, Suceava, secolul XIX; Sârbova, Timiă, 1821; Chereluş, Arad, XVIII;

Tilişca, Sibiu, 1874; (case cu tindă şi două camere) ca şi cele din Câmpanii de

Sus, secolul XIX; Şanţ, Bistriţa-Năsăud, 1896; Ruşeţu, Buzău, secolul XX;

Curteni, Vaslui, 1844; Fundu-Moldovei, Suceava, secolul XIX; Ostrov, Constanţa,

secolul XIX (case cu tindă, două camere şi 1 – 2 cămpri), ilustrează continuitatea

în spaţiu şi în timp a acestor tipuri de plan.

Unitatea de realizare în plan a locuinţelor se regăseşte şi în unitatea de

structurare a organizării interiorului, în forme specifice fiecărui tip de plan.

Elementul major de arhitectură în interiorul casei ţărăneşti, indiferent cărui tip de

plan se încadrează, este sistemul de încălzire, care polarizează o mare parte a

activităţilor casnice: aici se prepară hrana, uneoi se coace pâinea, alteori este

prevăzut cu spaţiu pentru dormit, fumul care ajunge în pod asigură afumarea

alimentelor puse acolo în acest scop, întotdeauna realizează încălzirea uneia

sau chiar a două încăperi, prin sistemul de “sobă oarbă”. Poziţia sistemului de

încălzire în planul casei este aleasă central, astfel încât căldura radiată să fie

folosită la maxim.

Amplasarea “blocului termic”6 determină, în mare măsură, organizarea

interiorului şi dispunerea mobilierului în funcţie de centrele de greutate: colţul cu

vatra, colţul cu patul, colţul cu masa. În coordonatele acestei reţele de

structurare, se manifestă o largă paletă de forme, proporţii şi cromatică a

obiectelor. Este spaţiul în care sensibilitatea şi talentul făuritorilor şi locuitorilor

casei se manifestă plenar, conferind valoare de unicat fiecărei piese. Intimitatea

şi căldura spaţiului interior, trăsături de unitate, definitorii pentru ambientul

caselor ţărăneşti din toată ţara, se realizează printr-un bogat şi variat inventar de

textile, mobilier, ceramică, pictură pe lemn şi sticlă, piese de port, obiecte de uz

casnic, ca şi prin înălţimea redusă a camerelor şi prin tavanele cu grinzi

aparente.

Elemente de plastică arhitecturală şi tipologie volumetrică

Volumetria arhitecturii vernaculare rurale din România este determinată

de cele trei mari registre plastice şi volumetrice, realizate din materiale şi în

tehnici diferite: soclul, pereţii şi acoperişul.

Folosirea materialelor naturale – piatră, lemn, paie, lut – ca materiale de

construcţie pe întreg teritoriul ţării, evident în funcţie de condiţiile geografice

locale, modul lor de îmbinare şi compunere, alături de formele geometrice pure

ale volumelor pereţilor şi acoperişurilor, de subtilul dozaj al umbrei şi luminii, de

cromatica armonioasă, sunt toate, elemente definitorii ale plasticii arhitecturale.

6 Petre Antonescu, Despre casele ţărăneşti de la Muzeul Satului, în Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară,

M.S.A.P., 1981, vol. I, pag. 58.

Dezvoltarea casei ţărăneşti pe o axă paralelă cu orientarea spre soare

din plan, se regăseşte în faţadă prin orizontalitatea pe care i-o conferă parapetul

prispei. Realizată din zidărie tencuită sau din scânduri traforate sau cu rosturile

acoperite cu şipci, balustrada este linia de echilibru a compoziţiei despărţind

registrele de umbră şi lumină şi conferind monumentalitate şi palsticitate faţadei.7

Element de arhitectură original, specific caselor ţărăneşti româneşti,

prispa, joasă sau înălţată, pe o latură sau 3 – 4 ale casei, cu foişor sau fără,

domină şi determină compoziţia faţadelor, asigurând fluenţa spaţiilor interioare şi

exterioare. Evoluţia unitară a prispei poate fi urmărită analizând câteva dintre

monumentele din Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, din zone şi epoci

diferite; de la casa cu soclul dezvoltat pe orizontală din Şurdeşti, Maramureş,

secolul XVIII, la casa cu prispă liberă din Straja, Suceava, secolul XVIII, de la

casa cu prispă cu stâlpi şi fără parapet din Ostrov, Constanţa, secolul XIX, la

casa cu prispă cu stâlpi şi parapet din zidărie din Stăneşti, Argeş, secolul XIX.

De-a lungul zonei subcarpatice, amplificarea prispei prin apariţia foişorului

modifică, datorită acestui element dominant, compoziţia faţadei. Păstrând linia

streaşinei la nivelul streaşinei generale şi, menţinând astfel unitatea volumetrică

iniţială a casei, foişorul nu apare ca o intervenţie străină, ci ca un impuls dinamic,

o ieşire plastică a faţadei.8 Amplasat de obicei asimetric, el concentrează, în

decorarea sa, măiestria şi talentul meşterilor de case. Monumentele din Chiojdu

Mic, Buzău, secolul XVIII; Trăisteni, Prahova, secolul XIX; Măldăreşti, Vâlcea,

1812; Năruja, Vrancea, secolul XIX; Audia, Neamţ, secolul XIX; Voitinel,

7 Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, 1981, pag. 84

8 Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, 1981, pag. 88

Suceava, secolul XVIII, ilustrează unitatea de rezolvare spaţială şi structurală, ca

şi marea varietate de ornamentare a foişoarelor româneşti.

Locuinţe vernaculare rurale amplasate pe terenuri în pantă

Locuinţa, mereu condiţionată de viaţă, a fost unul dintre programele

majore care au îndeplinit în arhitectura vernaculară din România funcţia

continuităţii9. Schimbările extrem de lente pe care le-a înregistrat de-a lungul

celor peste două milenii care ne oferă mărturii concrete ale evoluţiei sale, se

datorează, în mare măsură, faptului că atăt tehnicile şi materialele de construcţie,

cât şi ocupaţiile şi modul de locuire tradiţionale au evoluat până în sec. XIX-XX în

acelaşi ritm lent. Pornind de la locuinţele semiîngropate neolitice, casele cu un

singur nivel, construite la suprafaţa solului au constituit până la mijlocul sec. XX,

soluţia arhitecturală cu cea mai largă răspândire pe întreg teritoriul ţării.

Integrându-se perfect în peisaj şi valorificând denivelările solului, din

structura lor planimetrică s-au dezvoltat şi au evoluat în paralel, locuinţele

tradiţionale amplasate pe terenuri în pantă10. Amplasarea caselor pe terenuri în

pantă, impusă de relieful de deal şi munte ce ocupă peste 50 % din teritoriul ţării,

este caracteristică arhitecturii locuinţelor ţărăneşti din România, fiind răspândită

în majoritatea zonelor etnografice.

Ceea ce caracterizează în primul rând acest tip de locuinţă este apariţia,

la început mai restrânsă, apoi din ce în ce mai amplă şi mai complexă ca

funcţiuni, a unui al doilea nivel, parţial îngropat în pantă, situat sub nivelul de

9 Dinu Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984, p. 16-17

10 Jana Negoiţã, Muzeul Satului, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, p. 30.

locuire propriu-zis. În al doilea rând se remarcă răspândirea acestor case în toată

ţara, ele răspunzând unor necesităţi impuse de condiţiile de amplasare şi de

cadrul ocupaţional şi reuşind, în acelaşi timp, să aducă o substanţială

îmbunătăţire a confortului locuinţelor.

Deşi modul de construire pe terenuri în pantă era cunoscut şi folosit încă

din perioada dacică11, datorită coeficientului mai ridicat de complexitate tehnică,

decât în cazul locuinţelor cu un singur nivel, pe care îl implică, aceste case s-au

dezvoltat şi s-au extins ca arie, mai târziu, corespunzător posibilităţilor materiale

şi necesităţilor ocupaţionale ale proprietarilor lor.

O etapă superioară în evoluţia locuinţelor tradiţionale româneşti a fost

înregistrată începând din sec. al XVIII-lea, accelerându-se în sec. XIX-lea şi al

XX-lea. Este vorba de locuinţele cu două nivele constituite ca atare, indiferent de

prezenţa sau absenţa terenului în pantă. Spre deosebire de locuinţele cu un

singur nivel şi de cele amplasate pe terenuri în pantă, care au fost prezente, de-a

lungul evoluţiei lor, în toate zonele ţării, casele cu parter şi etaj au apărut în

condiţii social-economice determinate şi caracterizează un număr destul de

restrâns de areale.

Revenind la locuinţele amplasate pe terenuri în pantă, considerăm

necesară stabilitatea câtorva criterii de abordare a problematicii care le este

specifică: relaţia cu cadrul natural, structura planimetrico-funcţională, volumetria.

Considerăm importantă şi utilă analizarea acestor locuinţe, deoarece au o mare

11 Dinu Antonescu, op. cit., pp. 34-35

răspândire şi pondere în arhitectura tradiţională, constituind un capitol important

al evoluţiei programului de locuire sătească.

O analiză a relaţiei dintre casa ţărănească şi amplasarea acesteia pe un

teren în pantă, făcută prin prisma unor principii de proiectare moderne, formulate

de John Ormsbee Simonds în "Arhitectura peisajului", demonstrează perenitatea

valorilor tradiţiei arhitecturii vernaculare româneşti.

Realizări ale arhitecturii locuinţei

vernaculare

Principii ale proiectării

contemporane

Situl pe un teren în pantă12

Spaţiul fiind gândit şi trăit de către ţăranul

român în primul rând ca orizont, este larg şi

corespunzător, implicat în creaţie13.

Un sit în pantă subliniază

întâlnirea pământului cu

aerul.

Locuinţele tradiţionale amplasate pe

terenuri în pantă au avut întotdeauna

registrul inferior relizat din piatră netencuită,

exprimând ferm legătura cu pământul şi

impunând construcţiei stabilitate.

Contactul unei

construcţii proiectate pe

un teren înclinat cu

materialele legate de sol

trebuie să fie clar

exprimat.

O situaţie aparte în compoziţia

volumetrică a caselor amplasate pe ternuri

Partea superioară a

unei clădiri amplasate pe

12 John Ormsbee Simonds, Arhitectura peisajului, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1967. p. 82-86.

13 E. Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Bucureşti, 1986, p. 92.

în pantă o au acoperişurile, de cele mai

multe ori în patru ape sau abrupte, care

prin formă şi aspect plastic, datorat

materialelor din care sunt realizate

învelitorile (paie, şindrilă, ţiglă), imprimă o

relaţie dinamică între edificiu şi cadrul

natural.

un teren în pantă este

percepută proiectându-se

pe cer.

Toate locuinţele tradiţionale studiate au

încăperile principale orientate spre

exteriorul pantei, spre interior fiind dispuse

spaţii-anexe sau rareori, un acces

secundar.

Panta terenului fiind

orientată în afară,

orientarea normală a

planului va fi spre exterior

şi în jos.

Există o strânsă legătură interdependentă între stuctura planimetrico-

funcţională a caselor ţărăneşti şi amplasarea acestora pe terenuri în pantă.

Conceptul contemporan potrivit căruia „Curbele de nivel sunt factori majori

de proiectare... plasarea elementelor planului paralel cu curbele de nivel este în

general indicat“14, se regăseşte în arhitectura tradiţională în măsura în care

curbele de nivel sunt orientate spre est, sud-est sau sud. „De clădeşti o casă, s-o

faci cu faţa la răsărit. Are putere, că de acolo vine lumina. Toate se pun cu faţa la

răsărit, că e casă, că e floare şi om care moare îl aşează tot cu faţa la răsărit“15.

14 J.O. Simonds, op. cit., p. 84.

15 Ernest Bernea, op. cit, p. 77.

Respectarea acestor credinţe cu puternice rădăcini în realitatea şi

experienţa de locuire tradiţională, ca şi păstrarea, la nivelul superior al locuinţelor

construite pe terenuri în pantă, a dispoziţiei planimetrice specifice caselor cu un

singur nivel, au dus la o mare varietate de modalităţi de amplasare.

Orientarea spre partea însorită a pantei a determinat dispunerea

construcţiilor longitudinal, dar şi transversal faţă de curbele de nivel, acestui

deziderat major subordonându-i-se relaţia cu uliţa şi celelalte vecinătăţi. De aici

au rezultat accese la acelaşi nivel, ca şi accese ascendente sau descendente,

după direcţia pantei şi sensul ei de circulaţie.

Structurarea spaţiilor se realizează unitar, indiferent de aşezarea

longitudinală sau transversală a locuinţelor faţă de curbele de nivel. Se remarcă

patru mari grupe de locuinţe amplasate pe terenuri în pantă:

locuinţe cu soclul înălţat ;

locuinţe cu nivel semi-îngropat care se întinde parţial sau total sub nivelul

de locuire şi cuprinde spaţii de depozitare (pivniţe, cămări, nişe pentru

lemne) ;

locuinţe cu două nivele de întindere egală, cel inferior destinat depozitării

şi unor încăperii active (bucătării,camere de locuit mai rar), iar cel superior

păstrându-şi funcţiunile de locuire şi reprezentare ;

locuinţe cu două nivele echivalente care includ şi spaţii ce deservesc

comunitatea satului (prăvălii, cărciumi, ateliere, mori).

Literatura de specialitate grupează trei categorii de pante, după criteriul

înclinării faţă de orizontală: pante mici, - cuprinse între 100 - 150; pante medii -

cuprinse între 150- 300 şi pante mari - cuprinse între 300 - 450. Datorită varietăţii

formelor de relief, toate cele trei categorii de plante au frecvenţă mare pe

teritoriul ţării noastre, fiind folosite ca amplasamente pentru locuinţe. Pe pantele

mici au fost construite case cu soclul înălţat, în timp ce pe pantele medii şi mari

s-au ridicat celelalte trei grupe de locuinţe menţionate.

Casele cu soclul înălţat, care preia înclinaţia unei pante de 100 - 150, au

structura planimetrică identică celei întâlnite la locuinţele cu un nivel construite

pe teren orizontal. Unele au soclul plin, la altele este restrâns, sub prispă

rămânând loc pentru depozitat unelte de dimensiuni mici sau pentru adăpostirea

păsărilor, faza următoare constituind-o închiderea acestor mici spaţii şi realizarea

a 1-2 coteţe (figura 1).

Fig.1

Uneori aceste locuinţe au adosate spaţii anexe (magazii, cămări, bucătării

de iarnă şi de vară (figura 2).

Planul a evouluat de la casa cu tindă şi o cameră, la casa cu două camere

având intrări separate din prispă apoi la cea cu tindă, cameră şi cămară,

ajungând la soluţii mai complexe în cazul caselor noi.

Pantele medii şi mari au constituit suportul care a creat condiţii de

Fig. 2

realizare a unui nivel inferior celui de locuire ce se întinde sub una sau mai multe

încăperi şi include spaţii de depozitare (pivniţe, beciuri, cămări, nişe pentru

lemne). Acest nivel inferior, realizat din piatră, ca şi soclurile clădirilor anterior

prezentate, are întodeauna un acces direct din curte şi destul de rar, o scară de

legătură cu spaţiile de locuit. Amploarea mare pe care o iau spaţiile de

depozitare a fost determinată de ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor din zonele

de deal - pomicultura şi viticultura. Nivelul superior conţine încăperi de locuit şi

de reprezentare a căror pondere creşte cu

cât ne apropriem de conteporaneitate.

Amplasarea longitudinală sau

transversală faţă de curbele de nivel nu

implică o tipologie planimetrică

diferenţiată, influenţând doar rezolvarea

acceselor.

În cazul locuiţelor aşezate paralel

cu linia curbelor de nivel există un acces

direct, sau coborând câteva trepte, faţă de

cota terenului, în spaţiile de depozitare,

legătura cu spaţiile de locuit făcându-se

printr-o scară alipită sau înglobată în

volumul inferior, acoperită sau nu, în

fucţie de zona etnografică şi de perioada

de construire a locuinţei (figura 3,4).

Fig. 3

Locuinţele amplasate perpendicular pe

linia curbelor de nivel au două categorii de

relaţii cu uliţa: acces ascendent sau

descendent. Această poziţionare a caselor

impune dispunerea camerei curate în

dreapta sau în stânga tindei după

cum uliţa este în josul sau în susul

pantei.

În cazul relaţiei ascendente cu uliţa,

accesul la nivelul de locuire se face printr-

o scară, a cărei protejare aduce un accent

în volumetria clădirii (figura 5, 6). Varianta

descendentă a relaţiei cu uliţa permite

destul de frecvent, în funcţie de

configuraţia terenului, rezolvarea directă,

la acelaşi nivel a accesului în zona de

locuit, ca şi la spaţiile de depozitare.

(figura 7).

Există o mare varietate de soluţii

Fig. 4

Fig. 5

planimetrice şi volumetrice care rezultă din amplasarea locuinţelor

perpendicularpe linia curbelor de nivel, varietate care rezultă şi din larga

răspândire pe care o au aceste case pe teritoriul ţării.

O etapă superioară în evoluţia structurii funcţionale şi planimetrice a

locuiţelor amplasate pe terenuri în pantă o constituie casele care au la nivelul

inferior spaţii de depozitare,dar şi spaţii active, nivelul superior cuprinzând în

Fig. 6

Fig. 7

continuare încăperi de locuit şi de reprezentare. Se remarcă în primul rand faptul

că nivelul inferior are, în aceste cazuri, o întindere egală cu cea a nivelului

superior. Spaţiul astfel realizat este compartimentat în beciuri, cămări, bucătării

de vară sau de iarnă, chiar băi şi camere de locuit, la clădirile mai noi. Nivelul

superior păstrează structura planimetrică a locuinţelor tradiţionale, cu toate

variantele sale. Această organizare a spaţiilor, prin coborârea la nivelul terenului

a încăperilor cu funcţiuni predominante diurne, a adus un substanţial spor în

confortul de locuire, motiv pentru care cunoaşte o largă răspândire, mai ales în

secoulul al XX - lea. Consecinţa coborârii la nivelul inferior, a unor activităţii cu

pondere destul de

însemnată în economia

spaţiului de la nivelul

superior, a constituit-o

eliberarea a 1-2 încăperi,

ceea ce a permis fie

amenajarea unei camere

de locuit în plus sau chiar a

unei băi, fie amplificarea

zonei de reprezentare prin

organizarea celei de a

doua camere curate. În

timp, procesul se amplifică

ajungându-se destul de des

Fig. 8

în ultimul sfert de secol, la extinderea

funcţiei de reprezentare întreg spaţiul

de la nivelul superior, toate încăperile

de locuit coborând la nivelul terenului

În amplasarea acestui tip de locuinţă

faţă de curbele de nivel apar probleme

legate de asigurarea lesnicioasă a

acceselor la nivelul terenului, motiv

pentru care poziţionarea longitudinală

este preferată (figura 8), fără însă a

exclude aşezarea transversal ascendentă

(figura 9, 10) sau transversal descedentă

a caselor (figura 11, 12).

O categorie aparte, destul de

restrânsă ca pondere în cadrul structurii

funcţionale prezentate, o constituie

locuinţele tradiţionale pe teren în pantă

Fig. 9

Fig. 10

care au la nivelul inferior în exclusivitate spaţii

de locuit, care se dezvoltă şi la nivelul

superior, depozitatrea fiind rezolvată în spaţii

adiacente sau învecinătate. Legătura între

nivele se face printr-o scară înglobată în

spaţiul prispei (figura 13).

Locuinţele care includ spaţii ce deservesc

comunitatea satului, spaţii publice deci, pun

probleme speciale în cazul amplasării pe

terenuri în pantă. În fucţie de activitatea

desfăşurată şi de configuraţia

terenului, aceste încăperi sunt

dispuse la nivelul inferior, la nivel

superior şi chiar la ambele nivele

ale casei. Aşezarea parelelă cu

curbele de nivele permite

gruparea încăperilor publice

(prăvălii, cârciumi, ateliere

Fig. 11

Fig. 12

meşteşugăreşti) la nivelul inferior,

având legătură directă cu terenul.

Poziţionarea transversală pe

direcţia pantei, condiţionată de

accesul ascendent sau

descendent, determină

dispunerea spaţiilor de deservire

comunitară, în general, la nivelul

inferior, respectiv la cel superior

al locuinţei. Compoziţia

planimetrică a caselor la care ne referim este mai mult sau mai puţin tradiţională,

în funcţie de amploarea şi poziţionarea spaţiilor publice şi de perioada de

realizare construcţiei (figura 14).

Fig. 13

Fig. 14

Structura funcţională şi probleme specifice puse de adaptarea locuinţelor

la terenul în pantă au determinat adoptarea unor soluţii volumetrice marcate şi de

condiţii social-istorice. Păstrând la nivelul superior dispoziţia planimetrică

tradiţională, meşterii ţărani au reuşit „să echlibreze forme şi proporţii, precum şi

să rezolve problemele tehnice legate de ridicarea celui de-al doilea nivel“16 .

Locuinţele realizate pe terenuri cu pante mici nu prezintă diferenţieri

marcante faţă de volumetria celor ridicate pe terenuri orizontale, evoluând în

coordonatele tradiţiei.

În cazul caselor înălţate pe terenuri cu pante medii sau mari, variantele,

de asemenea tradiţionale, de soluţionare volumetrică, pot fi încadrate în două

mari grupe - locuinţe cu volume simple şi locuinţe cu foişor17.

Rezultând cu precădere din amplasarea paralelă cu curbele de nivel,

locuinţele cu volume simple caracterizează arhitectura satelor din zonele de deal

ale Munteniei, Olteniei şi Subcarpaţilor de Curbură. Specifică acestui tip de

volumetrie este înglobarea scării de acces la etaj în planul prispei, fie că este

închisă sau nu cu un zid de apărare, nivelul inferior fiind deschis sau protejat de

un perete plin, în funcţie de necesităţile social-istorice18 . Prin înălţarea

16 J. Negoiţã, op. cit. p. 30.

17 P. Antonescu, Despre casele ţãrãneşti din Muzeul Satului, în Studii şi cercetãri de Etnografie şi Artã Popularã, MSAP,

Bucureşti, 1981, p. 63.

18 P. Sthal, Locuinţele cu caturi la români, în SCIA, an IV, nr. 3-4/1957. p. 50.

diferenţiată a parterului până la dimensiunile unui nivel de sine-stătător pe latura

opusă pantei, ca şi prin realizarea acoperişurilor în patru ape repezi, „forma de

ansamblu stă constant subordonată ideii de înălţare...“ dar corpul propiu-zis al

locuinţei cu încăperile de lângă vatră şi prispa ori pridvorul din faţă şi-au păstrat

nemodificate dispoziţia planului şi înfăţişarea lor arhitectonică. Colonada

pridvorului cu stâlpii ei de lemn ritmat repartizaţi pe toată lungimea faţadei,

determină şi acum ordinea plastică a faţedei principale, formând şi aici elementul

plastic principal19.

Poziţionarea scării de acces la nivelul superior, adiacent conturului

locuinţei, a determinat apariţia unui accent compoziţional în volumetria caselor

înălţate pe terenuri în pantă - foişorul.

Evoluând de la o simplă prelungire a acoperişului în zona celor câteva

trepte din Hunedoara, la „privariul“ întâlnit în Mărginime, şi la învelitoarea într-o

singură apă ce urmează panta scărilor din Apuseni, la foişoarele ample dispuse

sau nu deasupra gârliciurilor din Argeş20,acest accent compoziţional constituie

19 P. Antonescu, op. cit. p. 64.

20 P. Petrescu, Casa cu foişor ţãrãneascã la români, în SCIA, nr. 1/1956, p. 30.

unul dintre elemenele de specificitate ale arhitecturii locuinţelor tradiţionale.

„Imaginat la început pentru a fi adaos de prispă,... casă de scară sau

numai adaos la aceasta, foişorul îşi găseşte folosirea cea mai variată în viaţa

zilnică de muncă şi odihnă a săteanului. El este ca o prispă mai încăpătoare şi

concentrată de formă. E loc de lucru, de veghe, de primire şi chiar de desfătare,

după cum e zi sau noapte, iarnă sau vară, zi de lucru sau sărbătătoare“21.

„Dincolo de semnificaţia sa arhitecturală, sau poate în contextul acestei

semificaţii, foişorul este şi purtătorul viziunii despre lume şi viaţă şi atitudinii faţă

de aceasta a ţăranului român; o viziune solară şi o atitudine deschisă “22.

Foişorul apare astfel, alături de prispă, spaţiul tradiţional cu cele mai puternice

valenţe de intermediaritate şi multifuncţionalitate, dominând şi determinând

compoziţia volumetrică, asigurând fluenţa spaţiilor interioare şi exterioare.

21 P. Atonescu, op.cit. p. 65.

22 P. Petrescu, Tentaţia confluenţelor, Bucureşti, 1985, p. 21.

În condiţiile societăţii tradiţionale, casa se construia în colaborare

nemijlocită cu primul său ocupant, purtând însemnul nevoilor şi al aspiranţilor

familiei sale, ceea ce conferea locuinţei viaţă, un suflet iniţial. Generaţiile

următoare dacă au folosit spaţiul de locuire moştenit, s-au adaptat acestui cadru

deja creat.

Aşa cum nici o celulă nu trăieşte singură, izolată, locuinţa se integrază

unui sistem de intercondiţionări, materiale şi spirituale, care dau caracterul

specific fiecărei comunităţi umane – fie că este o uliţă într.un sat, fie că este o

întinsă arie geografică. În fiecare moment, locuinţa apare ca un limbaj prin

intermediul căruia oamenii de aceeaşi cultură comunică între ei.

Locuinţa tradiţională românească, atât de organic integrată sitului,

corelează trăsăturile acestuia cu exigenţele vieţii proprietarilor săi. Şi deşi nici un

architect nu a participat la ridicarea caselor ţărăneşti, calităţile lor intrinseci,

rezultate din sinteza experienţei constructive a multor generaţii, le conferă

actualitate în preocupările acelor arhitecţi contemporani care şi-au propus să

repersonalizeze locuinţele individuale. Este motivul pentru care am considerat

utilă, din punct de veder documentar, abordarea celor mai importante

caracteristici spaţiale şi funcţionale ale principalului program al arhitecturii

vernaculare din România - locuinţa rurală.

Prof. Dr. Arh. Iuliana Ciotoiu