Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

S ursa

Am ajuns o societate fără nimic ce se blochează în lucruri mărunte şi fără valoare, am pierdut fondul şi ne scăldam într-o formă haotică ce nu are nici o ţintă. Ne numim creştini dar suntem singuri, fiecare pentru el, fiecare în orgoliul propriu. Stau şi mă întreb eu ce fac pentru tine? tu te intrebi ce faci pentru mine? Cine e în jurul tău, în afara lui al tău ce există? În afara lui al meu ce există? Analizează-ţi o zi, oricare, cum începe şi ce trebuie să faci în ea, ce te preocupă, ce te framântă, ce te oboseşte şi te bucură… ţi-ai făcut o imagine? Ai un rezumat în minte? Bun. Acum trage o linie şi calculează răspunsul acesta: cât iţi dă altul dacă te scazi pe tine? Haideţi să răspundem în minute, vreţi? Să fim sinceri şi de iubit iubim pentru noi… că ne e bine… că vrem să ne fie bine, nu să-i fie bine şi aici mă refer la cei din jur, la a oferi un zâmbet pe stradă, a săruta mâinile unei doamne, a oferi locul pe care stai când esti în autobuz altcuiva, a nu arunca mucuri de ţigări pe jos, a nu te înghesui să fi primul… şi alte mărunţişuri fără importanţă pentru toţi… mărunţişuri care ne fac oameni. Din această clipă îndrăznesc într-un mod obraznic să mă numesc şi să vă numesc ” ‘ ” apostrofi , semnul ortografic care marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete, asta în primul rând, dar şi în sensul de apostrofare, mustrare catre mine şi catre noi, suferim cu toţii o criză de umanitate, acesta este apostroful nostru.

Vă propun un exerciţiu pe care să-l facem toţi. Pentru început fiecare dintre noi să-şi facă o analiză morală, dacă-mi permiteţi, morală în sens civic. Anume, dacă obişnuiesc să arunc biletul de autobuz după folosire pe jos, măcar o zi pe săptămână să nu mai fac acest lucru, e banal şi simplu şi nu cred că implică efort. Să începem cu lucruri mărunte, care par fără importanţă, pentru că orice e măreţ se face din ceva mărunt, are la bază ceva simplu, logic şi limpede, până şi piramidele sunt făcute din blocuri de piatră şi extraodinarul nu este dat de acele blocuri de piatră ci de modul minunat în care au fost aşezate… Aşa suntem şi noi apostrofii dacă ne dăm interesul să umplem lipsurile… nu devenim oameni, ci Oameni.

Aştept criticile voastre.

Vă mulţumesc.

Eram tânăr şi prost dar tinereţea mi-a trecut.