SITUATIA ECONOMICA SI POLITICA A LUMII COMUNISTE

Centralizarea economică în statele comuniste

PROPAGANDA. Alianţa “oamenilor muncii de la sate şi orase”, “cheia” succesului primului plan de stat Sovieticii au lansat moda cincinalelor. În Uniunea Sovietică, bolşevicii au înfiinţat Gosplanul (Comisia de Stat a Planificării) încă din timpul lui Lenin. După al doilea război mondial, copiind modelul sovietic, statele est-europene comuniste au aplicat în economie cincinalele. Potrivit propagandei comuniste, scopul planurilor economice era “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”.

Organizarea economiei pe baze raţionale, centralizate, este o preocupare a minţii omului modern. În secolele XVII-XIX iacobinii şi socialiştii au teoretizat planificarea economiei, dar primele măsuri le-au aplicat bolşevicii. Lenin considera socialismul “de neconceput fără o organizare de stat planificată, care să supună zeci de milioane de oameni respectării strictisime a unei norme unice în opera de producţie şi de repartiţie a produselor”. Potrivit aceleiaşi teorii, planificatorii îşi atingeau ţelurile prin “entuziasmul în muncă”. Instituţia care urma să ducă economia sovietică “pe cele mai înalte culmi ale progresului” era Gosplan (Comisia de Stat a Planificării). Stalin, “genialul discipol şi continuator al lui Lenin” în fruntea Sovietelor, a înteţit ritmul industrializării, declanşând în istoria sovietică “Marea cotitură”.

FANTEZIILE PROGRESULUI. Din 1931 liderul de la Kremlin le-a impus “supuşilor” un ritm draconic de creştere economică. “Suntem cu 50 sau 100 de ani în urma ţărilor avansate”, recunoştea Stalin în faţa întregii suflări a “Mamei Rusii”, înapoierea faţă de statele occidentale capitaliste. “Trebuie să străbatem distanţa în zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiţi. Asta ne dictează datoria noastră faţă de muncitorii şi ţăranii URSS-ului.”

Primul plan cincinal sovietic s-a adoptat la al V-lea Congres al Sovietelor (1929). După propriile declaraţii, Stalin urmărea modernizarea Rusiei prin două metode – colectivizarea şi industrializarea. Primele măsuri “sănătoase” pentru finalizarea lui ar fi fost eliminarea “elementelor capitaliste” din economie şi desfiinţarea proprietăţii particulare. Între 1929-1933 s-a desfăşurat primul cincinal, dar încă din al doilea an conducătorii Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) ridicaseră “ştacheta” obiectivelor, oricum “îndrăzneţe”. Într-un stat care îşi propunea desfiinţarea banilor într-un

viitor nu prea îndepărtat, “fermenţii” proiectului urmau să fie “întrecerile socialiste” între “muncitorii-udarnici” (de şoc) sau “stahanovişti”. S-a practicat aşadar dintru început “umflarea” cifrelor de producţie, directorii raportând conducerii de partid realizări adevărate doar pe hârtie. Datorită acestor mistificări, sunt greu de precizat indicatorii primului cincinal sovietic. Anumite ramuri ale industriei (constructoare de maşini, siderurgică, chimică) crescuseră spectaculos, dar nu şi producţia bunurilor de consum. Bolşevicii au verificat riguros aparatul administrativ, prilej de a “elimina” sute de mii de funcţionari cu origine socială “nesănătoasă”. PCUS i-a promovat în funcţii de conducere pe muncitori, ajunşi “peste noapte” tehnicieni, cadre şi directori de întreprindere. De-a lungul şi de-a latul Rusiei, s-au înfiinţat sute de şantiere, pe care lucrau milioane de ţărani plecaţi din satele de obârşie.

SPERANŢA ÎN TRACTOARE. Ideologii bolşevici credeau în eficienţa colhozurilor pe suprafeţe extinse care ar fi permis utilizarea maşinilor agricole. De altfel, în timpul regimului, tractorul a devenit un adevărat simbol al “vieţii noi”. O agricultură făcută eficient creştea rezervele de hrană ieftină atât pentru consumul intern, cât şi pentru vânzări externe. Folosind maşinile, se reducea numărul muncitorilor rurali, eliberaţi astfel pentru munca din fabrici. Congresul

PCUS din 1926 decidea “transformarea ţării dintr-o ţară agrară într-una industrială, capabilă să-şi producă mijloacele de existenţă necesare prin eforturi proprii.” De la vorbe la fapte, drumul e lung sau ... imposibil.

VARIAŢII PE TEMĂ. Imediat după război, în ţările satelit ale URSS, liderii comunişti au aplicat teoria sovietică a planificării economice, lansând cincinalurile, cu ajutor şi supraveghere de la Moscova. Se “construia” socialismul prin dezvoltarea forţelor producătoare, eliminarea elementelor capitaliste şi colectivizarea agriculturii. Potrivit propagandei, planurile economice urmau “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”. În Estul Europei cei mai grăbiţi să declanşeze cincinale au fost ceho-slovacii şi bulgarii (1949). În această perioadă, România a adoptat două planuri de stat anuale de aşa-zisă tranziţie, planul cincinal fiind lansat abia în 1951. Dintre statele comuniste, doar polonezii au “lungit” la şase ani durata planului de producţie (sexenalul).

 Clasa muncitoare, avangarda cincinalului

“MÂNDRIA” UZINELOR. “Fermenţii” planificării sovietice au fost “întrecerile socialiste” între “muncitorii-udarnici” (de şoc) sau “stahanovişti” Promovarea muncitorilor în funcţii de conducere. În documentele oficiale şi în propaganda de partid, clasa muncitoare era numită şi “avangarda planului cincinal”. “Răsfăţaţi” ai regimului, muncitorii fruntaşi în producţie primeau locuinţe noi şi spaţioase, decoraţia “Ordinul Muncii” şi erau promovaţi în posturi de conducere. “Codaşii” erau criticaţi în “gazeta de perete”. În România, prin decretul din 18 iulie 1948 s-a înfiinţat Comisia de Stat a Planificării (CSP), organism similar Gosplanului sovietic. Noua instituţie oferea guvernului rapoarte asupra situaţiei economice generale a României şi elabora planificarea acesteia. În cadrul comisiei funcţionau şase departamente: planificare, coordonare de plan, controlul executării planului, cercetare şi statistică, contabilitate şi relaţii cu presa şi publicul. Primul preşedinte al CSP a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al CC al PCR şi ministru al Economiei Naţionale. Din aprilie 1949 i-a cedat conducerea lui Miron Constantinescu. Preşedintele CSP primea “sfaturi” de la specialişti sovietici. Un membru influent al comisiei era şi Vasile Luca, ministrul Finanţelor şi secretar al PMR. DIN BIROU ÎN BIROU. Elaborarea planului economic implica “factorii de decizie” de la toate nivelurile economiei. Întreprinderile înaintau departamentelor CSP proiecte, cele mai multe fiind practic cereri concrete de materii prime şi combustibil. Departamentele centralizau, controlau şi corectau proiectele primite, după care le trimiteau preşedinţiei CSP şi apoi la guvern. După confruntarea cu “indicaţiile” miniştrilor de resort, se “întorceau” la CSP care le reunea în planul de stat. Înainte de a fi adoptat de Marea Adunare Naţională, planul primea avizul partidului şi guvernului. Pentru îmbunătăţirea continuă a rezultatelor economice şi o permanentă verificare cu cifrele iniţiale, planul “mare” era împărţit în planuri trimestriale. De multe ori se întâmpla ca al treilea trimestru să fie modificat, pentru a se cere întreprinderilor o producţie sporită. CADRE NOI. În 1948, Conducerea centrală a PMR a “însărcinat” Organizaţiile de Partid “să mobilizeze muncitorii” pentru realizarea planului economic de

stat. Erau necesare noi cadre de conducere în economie (în primul rând proletari), tehnicieni şi lucrători în industrie. Specialiştii din vechiul regim erau folosiţi în continuare, dar activitatea lor era permanent supravegheată de “muncitori vigilenţi”. Din 1949 s-au inaugurat primele şcoli şi cursuri tehnice care au “produs” cei dintâi absolvenţi pentru primul plan cincinal (1951-1955). Începând cu 9 martie 1949, pentru coordonarea şi angajarea muncitorilor din întreprinderi şi fabrici se înfiinţase Oficiul Forţei de Muncă. SFATURI MANAGERIALE. În locul foştilor directori “capitalişti”, la conducerea întreprinderilor naţionalizate, autorităţile comuniste au numit muncitori. “Fala” colectivelor din fabrici şi uzine, noii directori fuseseră “ridicaţi” cu un dublu scop. Se infirma teza conform căreia doar reprezentanţii fostelor elite sunt capabili de conducere şi, aspect practic, se completau posturile vechi şi nou apărute. Într-un articol de fond din Scînteia, intitulat “Noii directori”, li se acorda acestora sfaturi practice pentru desfăşurarea activităţii. Adevărat curs intensiv, predat în două pagini de ziar, articolul dezvăluia directorilor-muncitori “cheia succesului”: cum se întreţin şi se repară echipamentele din întreprinderi, cum se investeşte în fabrici, în ce condiţii acordă credite Banca Naţională şi cum se dezvoltă… spiritul comercial. Muncitorilor, în schimb, li se recomanda disciplină de fier: “Muncitorii trebuie să apere ca ochii din cap autoritatea directorului, scria ziarul Scînteia. Ei trebuie să apere această autoritate împotriva tuturor acelora care ar fi îndemnaţi să creadă că de acum îşi pot îngădui să adopte o atitudine de familiarism, în sens burghez. Că de acum se pot “bate pe burtă” cu directorul, pentru că acesta este un muncitor ieşit din mijlocul lor”. “ÎNTRECERILE SOCIALISTE”. Pentru sporirea producţiei şi promovarea spiritului stahanovist, organizaţiile de partid şi sindicatele organizau periodic “întreceri socialiste” între întreprinderi. În cadrul acestora se putea întâmpla ca o uzină să treacă de la “extazul” primirii “Steagului Roşu” – recunoaştere a “meritelor în producţie” – la “umilinţa” pierderii drapelului. Individual, şi muncitorii “fruntaşi” primeau “Ordinul Muncii”, decoraţie instituită special pentru celebrarea întrecerilor în producţie. Erau recompensate deopotrivă ţesătoarele (care lucrau la trei războaie deodată), mecanicul care inventa noi “unelte şi scule” sau savantul (precum I.C. Parhon), “tovarăş de drum” al regimului. Pierderea drapelului putea fi urmată de anchete. Vinovaţi de rezultatele slabe în producţie erau, pe rând, vechii patroni sabotori, accidentele în muncă (acte de sabotaj “mascate”), absenţele de la lucru şi “spiritul de demobilizare” al noii conduceri muncitoreşti. BLOCURI NOI. Pentru muncitorii fruntaşi în producţie, “partidul” asigura locuinţe noi. Apăruseră în 1948 primele “blocuri muncitoreşti”, inaugurate cu pompă de liderii PMR. Apartamentele şi garsonierele dispuneau de încălzire printr-un sistem central şi foloseau, în bucătărie, gazul. În incinta blocului se amenajau uneori creşe pentru ca muncitorii să aibă doar grija muncii, nu şi a creşterii copiilor. În Bucureşti, primele blocuri muncitoreşti au apărut în cartierul Grozăveşti şi pe Bulevardul Filantropia.

Şcolile tehnicePentru îndeplinirea planului de stat era nevoie de toate braţele forţei de muncă. S-au înfiinţat şcoli tehnice-profesionale care să formeze ingineri, tehnicieni, maiştri şi muncitori calificaţi. La cursuri erau admise şi femeile, conform tezei “egalităţii oamenii muncii” de ambele sexe. Pentru a evita “absenţele nemotivate” de la cursuri, conducerea Organizaţiei de Partid a cerut comitetelor sindicale şi din întreprinderi să colaboreze cu responsabilii de cultură şi educaţie pentru supravegherea cursanţilor.

Planificare … lingvisticăAdoptarea planului de stat din 1949 a ridicat şi probleme mai puţin obişnuite conducerii de partid. Termenii specifici planificării erau puţin cunoscuţi chiar şi “iniţiaţilor”. Redactorii revistei Probleme economice abordau “problema”, adăugând în paginile publicaţiei rubrica intitulată “În ajutorul planificatorului”. Printre alte sfaturi, ghidul cuprindea şi un dicţionar cu “termeni de bază în munca de planificare”, ce avea la bază literatura sovietică de specialitate. Primul termen explicat era între-prinderea industrială: “Prin întreprindere industrială, afirma dicţionarul, se înţelege unitatea economică, organizată, pentru fabricarea produselor industriale”.

Soluţii“S-au găsit pentru fiecare întreprindere conducători. Nu întotdeauna s-a reuşit, dar au fost oameni care au făcut faţă sarcinilor. Între timp, s-au format specialişti din generaţia tânără. Dar, sigur, era o problemă grea aceea a cadrelor.”

Locatarii" din blocul comunist si politica lor

""Fratia"" in lagarul socialistIn privinta motivatiilor si modului de constructie a blocului comunist, parerile specialistilor sunt impartite. Unii acuza lacomia lui Stalin de a detine o larga zona de influenta. Altii ii ""scuza"" reactia, considerand ca nu a facut decat sa

se apere de ofensiva SUA. Dincolo de opinii, lagarul socialist a devenit realitate. In orice competitie, adversarii isi urmaresc unul altuia miscarile si reactiile. Tocmai dintr-o astfel de panda permanenta intre SUA si URSS a cazut peste Europa ""cortina de fier"", facand posibila continuarea conflagratiei sub forma unui ""razboi rece"". Miscarile sovieticilor din Europa Rasariteana nu puteau trece neobservate. Diplomatul american George Kennan si-a informat presedintele, Harry Truman, despre planurile expansioniste ale URSS, propunand o strategie de ""stopare"" a Moscovei. JDANOV ARE CUVANTUL! Kremlinul nu s-a lasat insa intimidat. Fondarea Cominformului (septembrie 1947) a parut intr-o prima etapa a fi raspunsul dat Planului Marshall, dar si tentativelor puterilor occidentale de a interveni si stopa comunizarea partii rasaritene a Europei. Al doilea ""raspuns"" a constat in crearea CAER (5 ianuarie 1949). La intalnirea celor noua state comuniste care au pus bazele Cominformului, reprezentantul URSS, Andrei Jdanov, a trasat, in viziunea Moscovei, liniile directoare ale politicii internationale. Raportul sau constata ""impartirea"" lumii in lagarul imperialist si cel socialist. In primul erau incluse Franta, Anglia, SUA si invinsele in urma razboiului: Germania, Japonia, Italia. In opinia lui Jdanov, ""pilonii de sustinere"" ai lagarului imperialist erau Anglia, Franta, Belgia, Olanda (ultimele doua ca tari colonialiste), Turcia si Grecia (""tari cu regimuri reactionare si antidemocratice"") si ""tari politiceste si economiceste dependente de SUA ca tarile Orientului Apropiat, ale Americii de Sud si China"". De cealalta parte, supus Moscovei se afla lagarul socialist - ""bastionul pacii si democratiei"" - la care se adaugau ""simpatizantii"" (Indonezia, Vietnam, India, Egiptul si Siria). "SUPUSII". IN LAGARUL SOCIALIST, "fratii mai mici" ai URSS pot fi impartiti in doua categorii: "supusi" si "refractari". Din prima categorie fac parte statele in care, odata Armata Rosie intrata si comunistii instalati in posturi-cheie, acestia au pastrat puterea pana in 1989. In Bulgaria, de pilda, Frontul Patriei, "intronat" de sovietici, compus din comunisti, socialisti si taranisti, a obtinut majoritatea la alegerile din noiembrie 1945. Aceeasi "reteta" a functionat si in Ungaria. In noiembrie 1944, la Szeged, micii proprietari, national-taranistii, socialistii si comunisti au organizat Frontul National de Independenta. Peste o luna s-a format la Debrecen guvernul provizoriu, aflat sub controlul generalului sovietic Vorosilov. Un guvern asemanator a fost creat si la Lublin, in Polonia. Autointitulatul Comitet-comunist-de-la-Lublin a "dat" guvernului format in iunie 1945 17 ministri comunisti dintr-un total de 21.

MASTILE PROPAGANDEI""Aci (in lagarul capitalist - n.n.), amenintarea directa cu forta se imbina cu santajul, cu tot felul de masuri de presiune politica si economica, cu coruptia, cu folosirea contradictiilor si disensiunilor interne pentru intarirea propriilor pozitii. Toate acestea sunt acoperite cu masca liberalo-pacifista, cu scopul de a insela si a atrage in cursa pe oamenii neincercati in politica. (De aici rezulta ca partidelor comuniste le revine o sarcina deosebita. Ele trebue sa ia in

mainile lor steagul apararii independentei si suveranitatii nationale a tarilor lor astfel incat nici un fel de planuri de inrobire a tarilor din Europa si Asia nu vor putea fi realizate"" Declaratia participantilor la sedinta de constituire aCominformului, Polonia 1947 "REFRACTARII". Cehoslovacia si Albania sunt doua cazuri de "refractari" ai lagarului socialist, readusi la linia "corecta" de Stalin. Sovie-ticii, "eliberatori ai Cehoslovaciei", au reusit impunerea unui guvern com-pus mai ales din comunisti instruiti la Moscova. Din martie 1945, Frontul National Cehoslovac a stabilit la Kosice un program de actiune care a "nascut" guvernul de uniune de la 5 aprilie. Spre deosebire de celelalte state-"surori", comunistii cehoslovaci n-au vizat acapararea dintr-o data a intregii puteri, ba mai mult, nu au respectat dintotdeauna "regulile" Kremlinului. Dar, dupa intrevederea Stalin - presedintele Benes, Cehoslovacia a anuntat "brusc" respingerea "ajutorului anglo-britanic", dupa ce initial il acceptasera. Din vara lui 1947, "armonia" din Frontul National s-a rupt. Partidul Comunist Cehoslovac isi pune in aplicare metodele "moscovite": hartuirea partenerilor in scopul obtinerii posturilor-cheie din guvern, organizarea de greve prin intermediul sindicatele coordonate de lideri comunisti, reinfiintarea "militiilor populare" din timpul razboiului, propaganda filosovietica. Rezultatul? 12 ministri moderati demisioneaza, iar presedintele Benes, sub presiunea militiilor si a sindicatelor, formeaza un nou guvern (25 februarie 1948) in care vor intra 12 ministri comunisti, de asta data, in frunte cu premierul Gottwald, liderul PCC. Astfel s-a derulat "lovitura de la Praga", in urma careia comunistii, castigatori si in alegeri, au transformat tara intr-o "democratie populara". Comunizarea Albaniei a fost favorizata de devastatorul razboi civil (1943) purtat intre regalisti, nationalisti si triburile din zona muntoasa. Dupa 1945, aflat sub "aripa protectoare" a sovieticilor, liderul comunist albanez Enver Hodja si partidul comunist - "Frontul democratic" - obtin puterea. Cu toate ca in interiorul formatiunii exista o ruptura: "militantii" pentru unificarea cu Iugoslavia si "intelectualii" lui Hodja, care voiau indepen-denta tarii. Proclamarea Republicii Populare Federative Iugoslavia (29 noiembrie 1945) a fost precedata de adevarate masacre intre locuitorii tarii, intre diversele populatii. Abia la insistentele lui Stalin, Tito a acceptat formarea unui guvern de uniune, acaparat ulterior de comunisti, titulari a 23 din cele 25 de posturi ministeriale. Conducatorul iugoslav a aparut ca preferat al lui Stalin pana in 1949, an in care unitatea blocului comunist a fost zdruncinata de eliminarea "tradatorului Tito" din "fratia lagarului socialist".

SUPUNEREA "SATELITILOR" Factorii favorizanti ai instaurarii comunismului si formarii, practic, a lagarului socialist in Europa Centrala si de Sud-Est au fost, in principal, dificultatile economice si sociale postbelice, imposibilitatea fortelor de opozitie de a se manifesta, prezenta fizica si insistenta sau doar proximitatea trupelor sovietice, carisma si popularitatea de care s-au bucurat liderii comunisti (unii aureolati de anii petrecuti in puscarie pentru "cauza socialismului"). Sovietizarea a parcurs aceleasi etape concrete in toate tarile "supuse": impunerea de catre Armata

Rosie a "guvernelor de uniune nationala", provenite din fronturile formate in scopul organizarii rezistentei comuniste; trucarea alegerilor pentru a aduce la putere partidele comuniste; eliminarea "dusmanilor de clasa".