Introducere

Prin cercetarea temei am dorit aprofundarea evoluŃiei vieŃii bisericeşti creştine în cele trei

mari direcŃii: catolică, ortodoxă şi protestantă şi a relaŃiilor actuale dintre ele.

ApariŃia Reformei protestante în Europa a adus profunde schimbări în viaŃa bisericească:

absolutismului papal i se opune acum un creştinism nou (protestantismul), plin de succes aşa

cum vedem din puternica sa răspândire. Pierzând teritorii, influenŃă şi credincioşi Biserica

Romano-catolică este nevoită să reacŃioneze dezvoltând o mişcare de Contrareformă,

începând cu Conciliul de la Trident (1545-1564), puternic promovată de călugării iezuiŃi.

Captivantă s-a dovedit a fi confruntarea dintre catolici şi protestanŃi, cu aspectele sale de

natură: intelectuală -disputele teologice şi întreaga literatură de specialitate în care acestea au

fost analizate, dar şi militară - cumplitele războaie religioase care au dus la separarea Europei

(nord-sud) potrivit principiului cujus regio eius religio. Separarea doctrinară dintre catolici şi

protestanŃi avea să fie făcută la Trident, unde catolicismul în ofensivă îşi fundamentează

doctrina prin negarea şi respingerea învăŃăturilor protestante. Noua poziŃie catolică post-

tridentină avea să-i atingă şi pe ortodocşii răsăriteni care, deşi se aflau într-o situaŃie

defavorabilă, găsindu-se în graniŃele unui imperiu păgân sau în state feudale aflate în sfera lui

de influenŃă, nu primesc ajutor ci o nouă tentativă de unire. Modelul de unire propus acum de

Biserica Romano-catolică nu este cel florentin dintre două Biserici surori egale ci este

condiŃionat de întoarcerea la scaunul Romei la care se adăuga acceptarea noii teologii

tridentine. Potrivit acesteia, ortodocşii erau trataŃi precum ereticii protestanŃi. Uniatismul,

susŃinut de Biserica Romano-catolică şi promovat cu ajutorul mijloacelor iezuite şi cu

sprijinul autorităŃilor de stat catolice care ofereau ortodocşilor în schimbul unirii ameliorarea

condiŃiilor politice sociale şi culturale, a făcut mult rău naŃiunilor care l-au acceptat. Împotriva

uniatismului vor lupta credincioşii simpli, organizaŃiile ortodoxe, Patriarhia Ecumenică, restul

popoarelor ortodoxe, iar din sec al XVIII-lea Rusia łaristă care se erijează în protectorul

ortodocşilor din celelalte două mari Imperii: Otoman şi Habsburgic.

Deşi iniŃial se garanta celor care treceau la uniatism respectarea în continuare a legii

strămoşeşti (învăŃătură, cult, calendar, organizare etc.), cu timpul s-a trecut la catolicizarea lor

efectivă însoŃită şi de o deznaŃionalizare (în cazul Poloniei contracararea influenŃei Rusiei, în

cazul Transilvaniei întărirea noii stăpâniri habsburgice şi ruperea legăturilor cu celelalte două

Principate). UniŃii nu au primit în sânul Bisericii Catolice aceeaşi cinste, ei fiind trataŃi drept

catolici de mâna a doua, episcopii uniŃi fiind puşi sub ascultarea canonică a episcopilor

romano-catolici locali, şi nu sub cea a Romei direct, aceştia având libertatea de a întări

uniatismul cum pot mai bine. În cursul celor patru secole de existenŃă, Biserica Unită a

cunoscut numeroase încercări, datorate în special prezenŃei sau pierderii protecŃiei din partea

Romei şi autorităŃilor politice, obediente faŃă de aceasta prin încheierea unor Concordate cu

fiecare stat în parte.

Lucrarea am împărŃit-o în două părŃi.

În prima am prezentat contextul istorico-bisericesc şi cadrul general al apariŃiei

Reformei protestante, principalii reformatori şi centrele doctrinare reprezentate de ei: german,

elveŃian, francez şi englez, alianŃele politice şi religioase au permis obŃinerea protecŃiei şi

răspândirea ideilor reformatoare. Un subcapitol din prima parte l-am alocat Conciliului de

Trident (1545-1564) prezentând: desfăşurarea dezbaterilor cu principalele perioade ale

lucrărilor, noua teologie tridentină şi importanŃa ei, precum şi hotărârile disciplinare şi

organizatorice. Prima parte a lucrării se încheie cu trecerea în revistă a principalelor faze ale

războaielor religioase, care vor duce la împărŃirea Europei în funcŃie de confesiunea

religioasă. În a doua parte a lucrării am prezentat mutarea disputei dintre catolici şi protestanŃi

în Răsărit, şi în special acŃiunea Bisericii Romano-catolice asupra ortodocşilor atraşi acum

într-o unire, alta decât cea florentină cunoscută, prin care se urmărea refacerea numerică a

credincioşilor catolici şi câştigarea unor noi sfere de influenŃă. Am încercat prezentarea

evoluŃiei unirii Bisericilor şi a dialogului dintre ele prilejuit de aceste uniri de la Ferrara-

FlorenŃa, la Trident şi până la Conciliul II Vatican. O atenŃie deosebită am acordat apariŃiei

ordinului iezuit, organizării şi activităŃii lui misionare în special printre creştinii necatolici şi

printre păgâni. Exemplara organizare, folosirea abuzivă a puterii politice în prejma căreia se

simŃeau foarte bine, dar şi lipsa de scrupule pentru realizare ,,unei mai mari glorii a lui

Dumnezeu,, pe care o considerau misiune sfântă, îi face să fie urâŃi atât de protestanŃi cât şi de

ortodocşi. În continuarea capitolului am prezentat principale Uniri cu Roma ale unor părŃilor

din Bisericile ortodoxe, dar şi vechi orientale. Am încercat prezentarea particularităŃilor

acestor uniri şi a evoluŃiei Bisericilor rezultate din acŃiunea de unire, numite când Greco-

catolice, când Catolice de rit oriental, când Unite cu Roma, şi a opoziŃiei ortodoxe întâmpinate

de aceste noi Biserici, precum şi propriile frământări legate de dubla lor identitate. În

încheierea lucrării am prezentat evoluŃia dialogului dintre Biserica Romano-catolică şi

Bisericile Ortodoxe naŃionale autocefale cu impasurile şi succesele fireşti. Prezentarea vizitei

papei în Ńara noastră, prima într-o Ńară majoritar ortodoxă, dezvăluie noi valenŃe ale acestui

dialog, Bisericii Ortodoxe Române revenindu-i meritul de a fi creat o solidă punte de legătură

între Occident căruia îi aparŃinem prin originea latină şi Răsărit căruia îi aparŃinem prin

apostolicitatea credinŃei noastre ortodoxe.

I. Contextul istorico-bisericesc al primei jumătăŃi a secolului

al XVI-lea.

Reforma protestantă

În cursul secolelor XIV şi XV apare o nouă viziune despre om, viaŃă şi societate, lumea

medievală ieşind treptat din orizontul exclusiv religios în care trăise. Reforma îşi are

rădăcinile în Renaştere şi Umanism, mişcări ce au dat naştere la două curente: unul ce tindea

spre laicizare şi altul ce accentua creştinismul, din a căror ciocniri, uneori violente, Reforma

apare ca o revoltă contra tuturor nemulŃumirilor acumulate în timp. Principalele evenimente

petrecute în Biserica Apuseană în secolul XIV-XV: compromiterea ideii de supremaŃie papală

din timpul captivităŃii babilonice de la Avignon (1309-1377), schisma papală (1378-1417),

urmată de sinoadele conciliariste din secolul al XV-lea, care au acreditat ideea reformei in

capite et membris, au dus la declanşarea iremediabilului conflict din sânul ei.

În secolul al XVI-lea în Europa statele îşi manifestau independenŃa faŃă de Scaunul

Papal. În Evul Mediu timpuriu, Imperiul îşi pierde autoritatea reală. Acum pot fi distinse două

direcŃii: oraşe libere importante şi influente, grupate în ligi puternice şi mari familii

senoriale înfloritoare unele dintre acestea creând şi conducând adevărate state (Wittelsbach în

Bavaria, Hohenzollern în marca Brandenburg, Habsburgii în Austria).1Europa se va organiza

acum din punct de vedere politic în state-naŃiuni. În Anglia dezvoltarea statului naŃional a avut

loc pe fondul unei monarhii constituŃionale, în care suveranitatea era împărŃită între monarh si

parlament, însă Spania şi FranŃa s-au dezvoltat ca state-naŃiuni centralizate, puterea absolută

având-o monarhul.

Termenul Ev mediu a fost inventat în timpul Renaşterii şi se referea la perioada

dinaintea ei, era un termen ce reflecta nevoia de revigorare a culturii europene printr-o

întoarcere la cultura antică. Cuvântul renaissance însemnând renaştere, se referea la o

reeditare a primei naşteri a Europei clasice. Se credea că Evul Mediu a fost o perioadă de

stagnare, geniul antichităŃii fiind uitat. Acest punct de vedere care susŃinea că Grecia şi Roma

clasică erau sursele civilizaŃiei, şi că Evul Mediu a fost pe ansamblu inferior

În înŃelesul actual de perioadă istorică, noŃiunea de Renaştere datează abia de un

secol. Primul care a întrebuinŃat-o în acest sens a fost istoricul francez Jules Michelet, care a

1Jacques Droz, Istoria Germaniei, traducere de Ecaterina CreŃulescu, Editura Corint, Bucureşti, 2000, pag. 8

intitulat volumul al VII-lea din Istoria FranŃei, consacrat secolului al XVI-lea, Le

Renaissance (1855) şi i-a definit conŃinutul prin formula celebră „descoperirea lumii,

descoperirea omului".

Succesul termenului şi al definiŃiei lui Michelet se datorează însă operei

istoricului elveŃian Jacob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia (1860). El a explicat

geneza Renaşterii prin îmbinarea geniului poporului italian cu spiritul antic şi a

descoperit trăsătura fundamentală a epocii în triumful individualismului, ale cărei

manifestări le-a urmărit în toate domeniile vieŃii, dar mai ales în litere şi artă.2

Michelet şi Burckhardt au prezentat Renaşterea sub forma unui timp înnoitor al ştiinŃei

de după noaptea Evului Mediu.3

Urmare firească a acestei faze de acumulare şi de absorbire a culturilor antice, romană

şi greco-bizantină a fost strădania de a achiziŃiona manuscrise, de a le copia pentru amatorii

tot mai numeroşi, şi de a întemeia biblioteci (titlu de mândrie a papilor, a potenŃaŃilor de toate

categoriile, ca şi a marilor negustori şi bancheri). Renaşterea a provocat o revoluŃie cantitativă

în domeniul instruirii, organizarea şi răspândirea învăŃământului se dezvoltă acum

considerabil. Dar cele care au profitat îndeosebi de această distribuire lărgită a cunoştinŃelor

au fost nobilimea şi noua burghezie, a cărei importanŃă creştea.4

În mod inevitabil manuscrisele clasice care au fost copiate manual de către scribii

monahali, conŃineau numeroase erori şi inexactităŃi. ÎnvăŃaŃii umanişti au căutat să corecteze

toate aceste neajunsuri în acest proces stabilind principiile unei noi metode de abordare

critică. Versiunile diferite ale aceluiaşi text erau comparate pentru a se identifica diferenŃele.

Se punea mare accent pe învăŃarea limbilor în care acestea au fost scrise, acordându-se o mare

atenŃie înŃelegerii istoriei şi a culturii civilizaŃiei care le-au produs. Acum se demonstra că

limba latina se schimbase de-a lungul timpului, devenind tot mai uşor de identificat în textele

existente cuvinte şi expresii anacronice şi ca atare eronate. Se impunea căutarea unor

alternative mai potrivite. În încercarea de găsire a versiunilor definitive ale textelor, umaniştii

şi-au îndreptat tot mai mult atenŃia către vechile surse ale creştinismului. Aceşti aşa numiŃi

umanişti creştini5 care se găseau mai ales în nordul Europei au căutat să aplice aceleaşi tehnici

2Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, volumul I, traducere de Nicolae Balotă şi Gheorghe Ciorogaru,. Editura pentru Literatură, Bucureşti,1969, pag. 242-243 3Jean Delumeau, CivilizaŃia Renaşterii,vol. II, traducere de Dan Chelaru, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, pag. 218 4Jean Delumeau, CivilizaŃia Renaşterii,vol. II, pag. 159 5Umaniştii din Italia erau numiŃi păgâni, în contrast cu nordicii reprezentaŃi de Erasmus. Peter Burke, Renaşterea, traducere de Radu Săndulescu, Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 49

(aplicate textelor greceşti şi romane) Bibliei şi altor scrieri creştine timpurii cu intenŃia de a le

readuce la condiŃia lor originală, astfel încât conŃinutul lor să fie înŃeles mai bine.6

Uniformitatea religioasă medievală a fost astfel înlocuită cu diversitatea religioasă.

Profund implicată în societatea timpului, Biserica nu poate evita tulburările.

În secolele XIV şi XV Biserica Apuseană ajunge la un punct critic. Organizarea

ierarhică şi celibatul impus celor trei trepte ale preoŃiei sacramentale, ascultarea absolută faŃă

de papă, cât şi feudalizarea Bisericii au dus la un declin moral al clericilor ei.

Trei erau problemele clerului catolic: absenteismul (parohia era condusă de un vicar),

ignoranŃa (mulŃi preoŃi abia ştiu să citească) şi imoralitatea (concubinajul şi legături

nepermise, unii preoŃi trebuind să se ocupe mai mult de copii astfel născuŃi). Acestora se

adăugau luxul şi opulenŃa în care trăia clerul catolic înainte de Reformă, dar şi feudalismul cu

dubla sa subordonare a clerului: faŃă de papă şi faŃă de seniorul feudal, care în cele mai multe

cazuri crea un conflict de interese.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea asistăm în Europa la numeroase schimbări,

acestea impunând organizarea socială şi bisericească după alte criterii, diferite de cele ale

Evului Mediu. Aceste schimbări au fost de natură: geografică (cruciadele şi descoperirea

Americii), politică (conceptul de stat naŃional teritorial), economică (revirimentul economic

cauzat de renaşterea oraşelor, apariŃia burgheziei, a marilor pieŃe şi a resurselor de materii

prime), socială (înlocuirea societăŃii medievale organizată pe orizontală în care fiecare

rămânea în clasa în care s-a născut, cu o nouă societate organizată pe linie verticală),

intelectuală (schimbările făcute de Renaştere), religioasă (uniformitatea religioasă înlocuită

cu diversitatea). Aceste schimbări au fost cauzele principale ale apariŃiei Reformei, însă ea nu

ar fi fost posibilă fără predecesorii ei: John Wycliff (cca 1324-1384), Jan Hus (cca 1373-

1415) şi Girolamo Savonarola (1452-1498).

Numele şi definiŃia Reformei sunt condiŃionate de concepŃia istoricului, cel romano-

catolic nu o va considera niciodată altceva decât o revoltă a protestanŃilor împotriva Bisericii

Catolice, cel protestant o consideră o reformă ce a readus viaŃa religioasă în tiparele Noului

Testament, iar istoricul laic o consideră o mişcare revoluŃionară. Istoricii protestanŃi (ca de

exemplu Schaff, Grimm şi Bainton) interpretează Reforma, în general, ca o mişcare religioasă

care a căutat să refacă puritatea creştinismului primar descris de Noul Testament. Istoricii

catolici consideră şi interpretează Reforma ca fiind o erezie inspirată de Martin Luther din

6Jonathan Hill, op cit pag. 242

motive josnice, cum ar fi dorinŃa lui de a se căsători. Protestantismul este considerat ca o

schismă eretică ce a distrus unitatea teologică şi ecleziastică a Bisericii Romane Medievale.

Istoricii laici dau mai multă atenŃie factorilor secundari atunci când studiază Reforma,

interpretând-o raŃionalist. Pentru ei reforma nu a fost altceva decât consecinŃa unei dispute

monastice în Saxonia între augustinienii intraŃi în conflict cu dominicanii în problema

indulgenŃelor, iar în cazul Angliei ea constituind o problemă politică. Din punct de vedere

economic, Reforma este considerată rezultatul acŃiunii papalităŃii de a exploata economic

Germania. Istoricii politici consideră Reforma produsul opoziŃiei statelor naŃionale faŃă de o

Biserică internaŃională, pentru ei, Reforma este un simplu eveniment politic cauzat de apariŃia

naŃionalismului.7

Astfel, Reforma a vrut să distrugă în creştinism principiul păgân, ea a fost ostilă

obârşiei antice, eline a creştinismului. Reforma a pus bazele unui curent spiritual care s-a

desprins tot mai mult de frumuseŃea antică şi de formele antice.8

Nimeni nu a exprimat mai puternic contrastul între Renaştere şi Reformă decât

Nietzche: „Renaşterea italiană conŃinea virtual toate forŃele pozitive cărora se datorează

civilizaŃia intelectuală modernă. Reforma germană a venit ca o protestare energică a unor

spirite înapoiate, insaŃiabile de ideile Evului Mediu şi care, în loc să se bucure, cum s-ar fi

cuvenit, de indiciile descompunerii sale şi ale unei vieŃi religioase din ce în ce mai

superficiale şi mai externe, au resimŃit o mare nemulŃumire. Cu energia şi cu încăpăŃânarea

lor septentrională, ei au aruncat omenirea înapoi, au adus cu forŃa contrareforma, adică

un creştinism catolic de apărare legitimă, însoŃit de toate violenŃele unei stări de asediu. Ei

au întârziat cu două sau trei secole deşteptarea şi domnia ştiinŃelor. Ei au făcut poate

pentru totdeauna imposibilă contopirea cugetării antice cu cugetarea modernă".9

Principalele trăsături marcante ale Reformei sunt:

-Caracterul internaŃional, Reforma fiind un fenomen nu naŃional, ci unul continental;

Luther era german, Calvin era francez, iar Zwingli elveŃian.

-Caracterul multiform, ea fiind încă de la început una, dar în acelaşi timp multiplă.

-Reforma protestantă poate fi definită ca politică, în sensul etimologic al cuvântului.

Este politic un eveniment ce priveşte şi implică un întreg polis (cetatea, oraşul), în toate

aspectele vieŃii lui şi nu numai cel religios.

7Earle E. Cairns, op. cit. pag. 272 8Nicolae Berdinaev, Sensul istoriei, colecŃia Plural, traducere de Radu PărpăuŃă, Ed. Polirom, Iaşi 1996, pag. 142 9Andrei OŃetea, Renaşterea şi Reforma, pag. 278

Reforma se naşte cu Luther, însă numai în Europa au existat patru centre ale reformei

protestante, care au activat autonom fiecare faŃă de celelalte în calitate de centre de elaborare

teologică şi de iniŃiativă reformatoare.

Primul este Wittenberg unde Luther (1483-1546) activează împreună cu un grup de

prieteni, colaboratori capabili şi buni prieteni, între aceştia distingându-se Philipp

Melanchthon (1497-1560).

Al doilea a fost oraşul Zurich unde activează Ulrich Zwingli (1484-1531) şi el

înconjurat şi ajutat de un grup de prieteni ca Leo Jud şi Oswald Myconius.

Al treilea a fost Strassbourgul cu Martin Bucer (1491-1551) cel care şi-a dat silinŃa

mai mult decât oricare altul dintre marii reformatori să menŃină şi să restabilească unitatea

protestantismului, însă fără mare succes. A avut colaboratori pe Kaspar Hedios (1494-1552) şi

pe Wolfgang Capito (1478-1541).

Al patrulea a fost Geneva. Aici dezvoltarea Reformei a fost anevoioasă. Începând cu

anul 1535 oraşul devine protestant, lucru consolidat anul următor prin abolirea liturghiei.

Introducerea Reformei au pregătit-o şi au obŃinut-o trei personalităŃi: francezul Guillaume

Farel (1489-1565), elveŃianul Pierre Viret (1511-1571), francezul Antoine Froment (1508-

1581). Însă numai o dată cu Jean Calvin (1509-1564), Geneva a devenit principalul centru de

formare şi propagare a creştinismului reformat, dar şi locul de refugiu pentru numeroşi exilaŃi.

În Anglia începutul reformator a fost dat de John Wycliff (cca1328-1384) încă din

secolul al XlV-lea.. IndependenŃa şi absolutismul vizate de monarhia engleză erau împiedicate

de controlul exercitat de Biserica Romei asupra unor mari domenii şi venituri din Anglia, de

impozitele ecleziale prin care se scurgeau mulŃi bani în visteria Curiei papale şi de tribunalele

bisericeşti care rivalizau cu tribunalele regale.10

Cauza directă a reformei anglicane nu au fost atât de mult escapadele amoroase ale

lui Henric al VIII-lea (1509-1547), cât dorinŃa lui de a avea un succesor la tron de parte

bărbătească.11 „Actul de supremaŃie" din 3 noiembrie 1534, care este actul de naştere al

Bisericii Anglicane. El încheie o istorie unică în felul ei pe scena europeană: o confruntare

directă între regele englez şi pontiful roman, încheiată cu declaraŃia de independenŃă a

Bisericii Engleze faŃă de jurisdicŃia Romei. Totul s-a petrecut într-un răstimp de trei ani, pe

parcursul cărora Henric a reuşit să obŃină atât de la Parlament, cât şi de la adunările clerului o

serie de „acte" mulŃumită cărora era recunoscută jurisdicŃia asupra Bisericii din Ńara sa.

10Nicolae Chifăr, op. cit., pag. 156 11Jonathan Hill, op. cit., pag. 256

Astfel, în 1531, a izbutit să fie recunoscut ca „protector special, unic şi suprem stăpân

şi chiar, pe cât îngăduie legea l u i Hristos, cap suprem", pe pământ.12 Toate acestea nu

reprezintă o altă reformă, ci înseamnă pur şi simplu independenŃa de jurisdicŃia

romană. Henric al VIII-lea nu critică doctrina catolică, dimpotrivă, se face paladinul ei;

vrea să rămână în comuniune cu Roma, însă fără să fie guvernat de ea. În faza iniŃială a

acestei istorii nu se află în joc reforme, ci puterea de a guverna asupra Bisericii.

Reforma engleză a fost numită, datorită inspiraŃiei sale iniŃiale, o reformă erasmiană.13.

Unica măsură pusă în practică a fost desfiinŃarea celor aproximativ două mii de

mănăstiri din Anglia, pentru a le putea expropria bunurile în beneficiul regalităŃii.14

II. AlianŃe politice şi religioase între catolici şi protestanŃi

În mai 1521, curentul luteranist nu exista. Pe întreg teritoriul Germaniei exista doar o

masă numeroasă, dar eterogenă de susŃinători, majoritatea necunoscuŃi lui. PreoŃii şi

oamenii învăŃaŃi din mijlocul acesteia, au fost câştigaŃi de publicaŃiile lui Luther cu caracter

teologic, care, pentru mulŃi, furnizau răspunsuri convingătoare la probleme de credinŃă

care îi frământaseră multă vreme. Pentru mirenii din toate straturile sociale, de la prinŃ până la

Ńăran, care îl priveau într-un fel ca pe un erou, elementul atracŃiei îl constituia punerea sub

acuzaŃie a abuzurilor din interiorul Bisericii. El oferea perspectiva eliberării de pretenŃiile

financiare ale clericilor, pe plan local, şi ale papei, pe plan naŃional. łelul lor era acela de a

reforma singura Biserică (Biserica Catolică), pe care o cunoşteau, lucru pe care îl

concepeau ca fiind posibil din interior. Numai că ei nu au aşteptat acordul Romei înainte de a

trece la fapte, în toate localităŃile în care au câştigat suficient sprijin ca să le permită, au făcut

schimbări concrete: îndepărtarea picturilor şi icoanelor din biserici, desfiinŃarea regulilor

postului, sau alte asemenea lucruri, înfăptuite, uneori cu acceptul conducătorului local, însă de

cele mai multe ori schimbările au fost posibile pentru că acesta era prea lipsit de putere spre a le

împiedica. În sute de oraşe şi sate din toate colŃurile Germaniei începe o astfel de Reformă

neoficială, necoordonată şi cu rezultate care difereau de la o zonă la alta, în unele locuri,

schimbările erau oprite o dată ce autorităŃile reuşeau să-şi impună punctul de vedere în

localitatea respectivă şi se revenea la regulile vechi. Dar mulŃi conducători locali se dovedeau a fi

cel puŃin binevoitori şi neutri. Pe teritoriile lor nu se făcea aproape nimic ca să descurajeze

răspândirea practicilor reformate, dacă asta era dorinŃa populară.

12Giovanni Filoramo, Istoria religiilor…, pag. 382 13Giovanni Filoramo, Istoria religiilor… , pag. 384 14Între 1534-1539 mănăstirile sunt închise şi vândute sub pretextul descoperirii fraudelor, imoralităŃii şi a altor abuzuri.

Astfel decisiv în evoluŃia protestantismului la constituit sprijinul câştigat din partea unui

mare număr de conducători şi instituŃii teritoriale, aceştia acŃionând ca un mecanism de amânare

a deciziilor imperiale, devenind cu timpul din ce în ce mai devotaŃi cauzei luterane.15 Reforma a

permis celor care erau pe cale de a-şi constitui statele moderne de a-şi realiza un vis multă vreme

nerealizabil: acela de a se sustrage subordonării spirituale faŃă de Roma, graŃie creării unei

Biserici independente faŃă de papă, dar dependentă faŃă de ei însăşi.16 Oraşele imperiale (oraşe

libere) au trecut la luteranism. Acest grup includea multe dintre centrele majore şi bogate ale

comerŃului şi finanŃelor din Germania (Nurnberg, Ulm, sau Brandenburg).17 Ele se bucurau

de un mare prestigiu şi de o putere considerabilă şi în general erau apte să se apere singure,

având ziduri de cetate invulnerabile la tehnologia militară a epocii. Existau aproximativ 85

de oraşe recunoscute ca având statutul de oraş imperial, ceea ce însemna că singura

autoritate cărora se supuneau era aceea a împăratului. Peste 50 dintre acestea se declaraseră

în favoarea Reformei, deşi nu toate admiteau eticheta de luterane. În Germania, Dietele

imperiale de la Nurnberg (1522 şi 1524)18 au fost amânate, invocându-se necesitatea convocării

unui conciliu general, de care papa, în schimb, se temea şi îl amâna sine die. În final întreaga

Europă se va diviza în sensul în care politica şi religia se confundă, rezultând o zonă

nordică sau orientală protestantă şi o zonă centrală sau meridională rămasă catolică.19

Oraşele imperiale (oraşe libere) au trecut la luteranism. Acest grup includea multe dintre

centrele majore şi bogate ale comerŃului şi finanŃelor din Germania (Nurnberg, Ulm, sau

Brandenburg).20 Ele se bucurau de un mare prestigiu şi de o putere considerabilă şi în general

erau apte să se apere singure, având ziduri de cetate invulnerabile la tehnologia militară a

epocii. Existau aproximativ 85 de oraşe recunoscute ca având statutul de oraş imperial,

ceea ce însemna că singura autoritate cărora se supuneau era aceea a împăratului. Peste 50

dintre acestea se declaraseră în favoarea Reformei, deşi nu toate admiteau eticheta de

luterane. În Germania, Dietele imperiale de la Nurnberg (1522 şi 1524)21 au fost amânate,

invocându-se necesitatea convocării unui conciliu general, de care papa, în schimb, se temea şi îl

amâna sine die. În final întreaga Europă se va diviza în sensul în care politica şi religia se

15Ibidem, pag. 113 16Guy Hermet, Istoria naŃiunilor şi a naŃionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, ColecŃia Sinteze, Institutul European, Iaşi, 2005, pag. 82 17Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria …….., pag. 143 18Giovanni Filoramo, Istoria religiilor, pag. 364 19Guy Hermet, Istoria naŃiunilor şi a naŃionalismului în Europa, pag. 83 20Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria …….., pag. 143 21Giovanni Filoramo, Istoria religiilor, pag. 364

confundă, rezultând o zonă nordică sau orientală protestantă şi o zonă centrală sau

meridională rămasă catolică.22

În mod inevitabil au început să se contureze două fronturi confesionale (două

„partide" religioase, aşa cum s-au numit pentru o vreme). Statele catolice ale Imperiului s-au

constituit, la Regensburg în 1524, într-o Ligă pentru stăvilirea Reformei. Teritoriile

evanghelice au creat o ligă paralelă, la Torgau, doi ani mai târziu.23 La Dieta de la Speyer în

1526, nobilii germani deveniŃi luterani au convins Dieta ca, până la întrunirea unui

Conciliu general, conducătorul fiecărui stat să fie liber să urmeze credinŃa pe care o crede

el corectă. A fost adoptat temporar principiul cuius regio eius religio (conducătorul alege

religia statului lui). Lupta împăratului Carol al V-lea pentru a-1 împiedica pe duşmanul lui,

Francisc I, să câştige controlul asupra Italiei în jurul anului 1520, conflictul cu papa Clement

al VII-lea, ameninŃarea turcilor dinspre Răsărit şi absenŃa multor nobili germani catolici de

la Dietă explică, această decizie.24 PrezenŃa turcilor în Europa a schimbat cursul istoriei

continentului, protestanŃii fiind principalii beneficiari ai conflictului dintre Carol Quintul şi

turcii. Ceea ce l-a împiedicat pe împărat să rezolve prin forŃă în 1526 problema religioasă şi şă

dizolve dieta de la Speyer a fost presiunea exercitată de către otomani asupra Ungariei şi

Europei Centrale, precum şi nevoia de ajutor militar împotriva acestora pe care nădăjduia să îl

obŃină din partea principilor protestanŃi. Principii protestanŃi germani profită din plin de

situaŃia creată: refuză alianŃa propusă de turci împotriva împăratului şi nu acordă nici un

sprijin împăratului împotriva turcilor. Se poate spune că Habsburgii au fost stânjeniŃi şi chiar

paralizaŃi de turci, în lupta lor împotriva Reformei.

Conform hotărârilor Dietei, într-un teritoriu determinat, supuşii trebuie să urmeze

religia sau confesiunea principelui în acest fel născându-se în interiorul Imperiului o primă

formă de pluralism religios intercreştin, recunoscută legal. Fiecare principe şi-a revendicat

dreptul de a reforma (sau nu) biserica de pe teritoriul său (jus reformandi religionem).

După Dieta de la Augsburg, recunoaşterea rupturii definitive de Roma, stârnise energia

şi hotărârea protestanŃilor, atmosfera politică şi religioasă în Germania suferind o dramatică

schimbare.25 Hegemonia politico-militară a Spaniei în Europa Occidentală în special după

tratatul de la Cambrai (1529) a generat o nouă politică de alianŃe. Astfel Anglia duce o

politică externă fluctuantă de alianŃe când cu FranŃa după Cambrai, când cu principii

protestanŃi din nordul Germaniei după armistiŃiul franco-spaniol de la Nisa din 1538, când din

22Guy Hermet, Istoria naŃiunilor şi a naŃionalismului în Europa, pag. 83 23Giovanni Filoramo, Istoria religiilor, pag. 364 24Earle E. Cairns, op. cit., 289 25Keith Randell, Luther şi reforma, pag. 120

nou cu Spania în 1543 după reluarea ostilităŃilor dintre Casa de Valois şi Casa de Habsburg, şi

din nou cu FranŃa în 1546 prin tratatul de la Ardres.26 Noutatea în acest sistem de alianŃe o

constituie ideea lui Francisc I de a opune lui Carol Quintul un nou duşman în Răsărit: turcii.27

La iniŃiativa lui Filip de Hessa, principii evanghelici au proclamat în Dieta de la

Schmalkalden, din februarie 1531, FederaŃia statelor protestante sau Blocul schmalkaldic

ca ligă proprie şi alianŃă a celor mai importante state protestante, cunoscută şi sub

numele de Liga de la Schmalkalden. Cu toate că Liga era înfăŃişată numai drept o înŃelegere

în scopul apărării reciproce, în realitate ea funcŃiona din start ca un catalizator al intereselor

protestante. Principii îşi apărau puterea cucerită în faŃa autorităŃii imperiale, dar mai ales

imensele averi dobândite în urma secularizării pământurilor ecleziastice pe care o

iniŃiaseră.28

III. Conciliu de la Trident

În prima jumătate a sec al XVI-lea Biserica Romano-Catolică se confrunta cu

una dintre cele mai mari crize din istoria sa .29Atât Luther (în 1520) cât şi fiecare dietă care

se Ńinuse în Germania, în anii următori, au cerut convocarea unui conciliu ecumenic ca

singura instanŃă supremă de clarificare a controverselor doctrinare şi unic mijloc eficient

pentru a introduce în sânul Bisericii reformele atât de necesare. Însă noul papă Paul al III-

lea(1534-1549) va ceda numai în fata ameninŃării împăratului, că va convoca un conciliu

local, exclusiv german, şi nu ecumenic.30 A încerca în zadar timp îndelungat să convoace

un conciliu general la Montaua (Montoue) şi Vicenza în anul 1537. CâŃiva ani după

această încercare ia din nou iniŃiativa şi convoacă un conciliu în 1542 la Trident (oraş supus

împăratului). IniŃiativa a fost aprobată de germani, de asemenea şi oraşul ales ca loc de

desfăşurare. Fiind pe pământ italian, alegerea Tridentului a fost deci conformă şi cu

dorinŃele papei.

Prima etapă a Conciliului de la Trident. 13 decembrie 1545 - 2 aprilie 1547. Sesiunile I - X.

Pe 13 decembrie conciliul se deschide în prezenŃa a treizeci şi patru de persoane:

trei legaŃi papali (Del Monte, Cervini şi Pole); cinci arhiepiscopi; douăzeci şi unu de

episcopi şi cinci generali ai ordinelor călugăreşti. Foarte puŃin pentru unul din cele mai

importante concilii ale istoriei Bisericii Catolice, cu un număr atât de redus nu putea fi decât

26Adrian Nicolescu, Istoria civilizaŃiei britanice. Din preistorie până în secolul al XVII-lea, vol. I, pag. 359 27Anrdre Clot, Soliman Magnificul, pag. 147 28Jacques Droz, Istoria Germaniei, pag. 10 29Jonathan Hill, Ghid al istoriei, pag. 258 30Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaŃiei, volumul IX. Editura Saelecum & Vestala. Bucureşti 1999, pag. 79-80

o formalitate, participanŃii reprezentau mai puŃin de cinci la sută din numărul total al celor

îndreptăŃiŃi să participe la conciliu.31 În timpul acestei prime perioade, numărul a fluctuat

ajungând până la aproape o sută de participanŃi.32

Alături de prelaŃii teologi sau canonişti apar experŃi în diferite ştiinŃe: doctori, profesori

de facultăŃi sau şcoli monahale, pe care PărinŃii îi solicitară ca să-i îndrume încă de la început.

Aceşti oameni de ştiinŃă au fost însărcinaŃi cu rolul de simpli consilieri ai unui episcop.

Sistemul de votare nu mai este per nationes ca la Konstanz (1414-1418) sau

Pavia-Siena (1423), ci pro capite. Desfăşurarea discuŃiilor în mai multe etape :

a).CongregaŃiile teologilor (theologi minores):

Acestea sunt compuse din teologi, care nu sunt episcopi (votul lor fiind doar deliberativ),

iau în discuŃie problemele puse de legaŃii papali.

b).CongregaŃiile generale - din care făceau parte cei ce aveau drept de vot.

Aici, decretele erau discutate, corectate, reelaborate până la forma definitivă, în care fiecare

cuvânt îşi avea importanŃa şi semnificaŃia sa foarte bine delimitată.

c). Sesiunile solemne : ce aveau loc la catedrala Sfântul Virgiliu.

Toate aceste chestiuni preliminarii legate de modul de votare şi metodele de lucru,

au fost decretate de primele trei sesiuni ale conciliului.

Sesiunea a patra a elaborat decretul asupra cărŃilor sacre şi a tradiŃiilor

apostolilor. Referitor la credinŃă, Conciliul de la Trident stabileşte izvoarele revelaŃiei, care

se află ,,in libris scriptis et sine scripto traditionibus" apostolice venerate „pari

pietatis affectu" împreună cu Scriptura. Referitor la Scriptură, nu numai împotriva

protestanŃilor ci şi împotriva unor dubii ale unor doctori catolici este stabilit canonul, (acelaşi

ca şi la Conciliul din FlorenŃa), în care sunt incluse şi Deuterocanonicele Vechiului şi

Noului Testament. între diversele traduceri latine curente este declarată authentica acea „vetus

et vulgata editio" din uzul scolastic, cu aspecte controversiste şi pastorale. Conciliul

revendică apoi dreptul Bisericii de a interpreta autentic Scriptura, condamnând astfel liberul

examen protestant.

În cadrul sesiunii a cincia este elaborat decretul despre păcatul originar şi cel

despre îndreptăŃire (justificatio). Aici sunt expuse şi corectate erorile doctrinale luterane

referitoare la păcat şi îndreptăŃire, erorile anabaptiştilor şi teoriile păgâne. Decretul despre

31Keith Randell, Reforma Catolică şi Contrareforma, pag. 60 32Pr. prof. dr Emil Dumea., Istoria Bisericii. Teme, vol. II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000, pag. 113

justificare a fost elaborat atât de greu încât au fost necesare treizeci şi patru de congregaŃii

particulare şi şaizeci şi unu generale.

A doua etapă a Conciliului: 1 mai 1551 - 28 aprilie 1552. Sesiunile XI – XVI

Papa Iuliu al III-lea (1550-1555), fostul cardinal Giovanni Maria Ciocchi del

Monte ales papă la 63 de ani,33 convoacă din nou Conciliul la Trident, considerând

această a doua fază ca o continuare a celei anterioare.

Conciliul este convocat prin bula Cum ad tolendo din 14 aprilie 1551. ComponenŃa

este puŃin diferită. Conducerea este încredinŃată legatului papal, cardinalul Crescenzio,

însoŃit de doi vicepreşedinŃi experŃi în cunoaşterea situaŃiei existente în Germania.

FrecvenŃa italiană este redusă. La lucrări sunt prezenŃi şi episcopi germani, inclusiv cei trei

principi electori. Prin prezenŃa lor Carol Quintul avea convingerea că schisma dintre catolici

şi protestanŃi putea fi refăcută.34 Aceştia însă, după ce au formulat câteva cereri considerate

de catolici inacceptabile (ca episcopi să fie dezlegaŃi de obligativitatea obedienŃei

datorate papei sau ca probleme teologice asupra cărora Conciliul ajunsese de acord să fie

repuse în discuŃie) s-au retras. Lipsesc francezii, care aprobaseră transferarea Conciliului la

Bologna. Regele Henric al VII-lea protestează, declarând consensul PărinŃilor ca

neecumenic şi afirmând că pentru el decretele ce vor fi promulgate nu-1 obligă cu nimic.35

Noul papă, Paul al IV-lea (1555-1559), ce provenea din familia de baroni napolitani

Caraffa,36este un bătrân în vârstă de şaptezeci şi nouă de ani.

Constatând că reforma propusă de Conciliu este prea lentă, el se angajează direct şi

personal în aplicarea acesteia nu numai la Roma, ci şi în întreaga Biserică. Primul său câmp

de luptă îl reprezintă combaterea ereziei. Pentru aceasta dă noi puteri InchiziŃiei şi promulgă în

anul 1559 un Index Librorum Prohibitorum foarte sever al cărŃilor interzise,37 a cărui

promulgare a stârnit mirarea, chiar indignarea; va fi refăcut de Pius al IV-lea .Examinează

apoi cu toată rigurozitatea şi severitatea, persoanele propuse pentru ocuparea scaunelor

episcopale, iar pe episcopii rezidenŃi la Roma îi obligă să se întoarcă în propriile dieceze.

Astfel, din o sută treisprezece episcopi câŃi erau în Cetatea Eternă în 1556, după trei ani mai

erau doar doisprezece.38

Între a doua şi a treia perioadă ale conciliului a fost o pauză de nouă ani. Unul

dintre motive a fost pontificatul lui Carafa, ca papa Paul IV (1555-1559). Carafa era ostil

33Claudio Rendina, Papii Istorie şi secrete, pag. 649-650 34Claudio Rendina, Papii Istorie şi secrete, pag. 652 35Emil Dumea, op. cit., pag. 117 36Claudio Rendina, Papii istorie şi secrete, pag. 654-655 37Ibidem, pag. 659 38Emil Dumea, op. cit., pag. 118

chiar conceptului de conciliu general, susŃinând că papa era absolut capabil să introducă

reformele necesare, atât în privinŃa disciplinei, cât şi a dogmei, în baza propriei sale

autorităŃi, fără să aibă nevoie de acordul altora.39

A treia etapă a Conciliului: 18 ianuarie 1562 - 4 decembrie 1563. Sesiunile XVII – XXV

Pentru a depăşi tensiunea lăsată de predecesorul său, noul ales, papa Pius al IV-lea

(1559- 1565) se reîntoarce la linia moderată a lui Paul al III-lea şi Iuliu al II-lea. Promulgată

luni, 29 decembrie, bula de convocare a conciliului Ad regimen eccleziae este însoŃită de un

comentariu oral, în care justifica rapiditatea convocării. Această a treia perioadă este

caracterizată de două mari crize: una generată de problema dificilă a obligaŃiei la reşedinŃa

impusă episcopilor, iar cea de-a doua generată de raportul dintre primatul roman şi

puterea episcopilor.

În 1563, papa Pius al IV-lea a însărcinat o comisie de cardinali (CongregaŃia

Conciliului) să redacteze deliberările doctrinare într-o Professio fidei tridentinea, care

delimita cu precizie şi rigurozitate poziŃiile Catolicismului în raport cu protestantismul, pe

care erau puşi să jure toŃi episcopii, precum şi profesorii UniversităŃilor înainte de a-şi ocupa

catedrele. La 4 decembrie, conciliul de la Trento se închidea. Puterea papală a fost însă

consolidată; toate deciziile conciliare trebuiau să aibă, înainte de toate, aprobarea lui Pius al

IV-lea pentru a putea intra în vigoare,40 obligaŃie care a fost promulgată prin bula

Benedictus Deus, din 26-ianuarie 1564. Pe 26 ianuarie 1564, papa Pius al IV-lea confirmă

toate decretele fără nici o excepŃie sau schimbare, conferindu-le astfel valoare de lege. Prin

actul final dat în 1564, Biserica Romei a fost individualizată ca Biserica Romano-Catolică,

aceasta faŃă de Protestantism şi Ortodoxie.

IV. RĂZBOAIELE RELIGIOASE

Fenomenul marcant al acestei perioade poate fi considerat cel al confesionalizării

creştinismului occidental, un fenomen inedit pentru Europa creştină, Reforma protestantă

fusese respinsă de Roma care o considera eretică, dar acceptată drept creştină de regiuni vaste ale

vestului Europei. ConsecinŃa inevitabilă a fost descompunerea societăŃii creştine apusene în

patru grupări confesionale: catolico-romană, luterană, calvină şi anglicană. Două sunt

aspectele principale ale procesului de confesionalizare: înainte de toate, o activitate de

stabilizare doctrinară, însoŃită şi urmată de o puternică voinŃă antagonistă, datorită căreia

39Keith Randell, Reforma Catolică şi Contrareforma, pag. 62 40Claudio Rendina, Papii istorie şi secrete, pag. 663

Europa intră într-o fază de rivalităŃi spirituale şi ecleziale intersectate cu un amestec de istorii

dinastice şi interese politice.

Atmosfera între confesiuni a fost una de polemică aspră. Fiecare confesiune se

considera adevărata şi desăvârşita expresie a creştinismului, socotindu-le eretice pe celelalte.

Una din trăsăturile dominante ale conflictului constă în cele patru faze ale sale, care constituie

tot atâtea amplificări succesive. Spania şi Austria aveau cele mai multe motive pentru a

reprima forŃele protestante. Războiul ce va antrena toată Europa centrală şi occidentală,

pustiind Germania în favoarea FranŃei şi Suediei şi schimbând forma Europei, nu a fost

considerat greşit de către habsburgi.41

Războiul de 30 de ani (1618-1648), această serie masivă de războaie multinaŃionale

debutează ca un conflict religios între protestanŃi şi catolici, în Europa centrală în cele din

urmă angrenându-se Germania, Austria, Boemia, Spania, FranŃa, Suedia, Danemarca, Olanda,

Polonia, Italia şi alte Ńări europene. Costurile lui au fost estimate la 8 milioane de morŃi, dintre

care peste 7 milioane de civili.42

Faza boemo-palatină (1618-1623), s-a desfăşurat între împăratul Germaniei

Ferdinand al II-lea, aliat cu ducele Maximilian I al Bavariei şi regele Frederic al V-lea

Palatinul Boemiei aliat cu FranŃa încercând să facă o coaliŃie împotriva lui Ferdinand.43

Faza daneză (1625-1629). Războiul urmărea protejarea statelor germane protestante

din nord pentru a nu împărtăşi o soartă ca cea a Boemiei. Luteranii se grăbesc să facă apel la un

principe din casa de Oldenburg, care este totodată şi duce de Holstein şi rege în Danemarca şi

Norvegia Christian IV (1588-1648).44

Faza suedeză (1629-1635). Regele Suediei, Gustav-Adolf45 încurajat şi finanŃat de

FranŃa,46 profită pentru a debarca pe coasta Pomeraniei cucerind Frankfurtul, printr-un asalt

rapid. Spiritul de „cruciadă protestantă"47continuă. Magdeburgul este cucerit şi jefuit de

41Andrew Wheatcroft, Habsburgii, personificarea unui Imperiu, traducere de Roxana Popescu, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2003, pag. 302 42David Brownstone, Irene Franck, Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.d. Hristos până în prezent, traducere de Magda Lucian, Editura Lider, Bucureşti, 2005, pag. 228 43Andrew Wheatcroft, Habsburgii, personificarea unui Imperiu, pag. 300 44David Brownstone, Irene Franck, Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.d. Hristos până în prezent, pag. 236 45Gustav II Adolf (Gustavus Adolphus 1594-1632), rege al Suediei (1611-1632) supranumit ,,Leul nordului,, în timpul războaielor poloneze şi al războiului de treizeci de ani, a introdus noi tipuri de echipamente militare, inclusiv tunurile de regiment de trei livre, ca şi noi tactici militare ce puneau accentul pe mobilitate, elementul surpriză şi combinarea armelor. Armata suedeză era cea mai avansată armată a momentului, dotată cu muschete, cartuşe, artilerie mai uşoară şi mai standardizată. 46La începutul anului 1631 FranŃa şi Suedia au semnat un tratat antihabsburgic, care i-a furnizat lui Gustav un ajutor financiar bine venit sub forma de subvenŃii. Cf. Andriana Stiles, Suedia şi zona baltică 1523-1721, traducere de Radu Paraschivescu, Editura ALL EducaŃional, Bucureşti, 2001, pag. 63 47 Larousse, Istoria Universală vol II, pag. 619

trupele catolice conduse de Tilly la 20 mai 1631.48Până atunci neutri, principii protestanŃi:

ducele de Saxa şi margraful de Brandeburg se alătură trupelor protestante. Trupele suedeze şi

aliaŃii saxoni zdrobesc pe imperiali la BreiŃenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie1631.

ProtestanŃii şi suedezii cuceresc o mare parte din nordul Germaniei şi din Boemia, acum se

încearcă înfiinŃarea unei noi Ligi protestante germane sub control suedez.49 Vor ajunge apoi în

sudul Germaniei până la Rhin, ocupă Bavaria după bătălia de pe Lech (15-16 aprilie 1632),50

jefuiesc bisericile şi răvăşesc o regiune până atunci ocolită de război. ProtestanŃii îl primesc

pe regele suedez, ca pe trimisul lui Dumnezeu şi-i atribuie intenŃia de a candida la coroana

imperială.

Faza franceză (1635-1648) Înfrângerile suferite de suedezi după moartea lui Gustav-

Adolf antrenează o renaştere a pericolului habsburgic, atât pentru principi, cât şi pentru FranŃa.

FranŃa se aliază în mod constant cu principii protestanŃi, pentru a lupta împotriva împăratului şi

împotriva regelui Spaniei, campioni amândoi ai catolicismului.51 Grija lor pentru independenŃa

naŃională îi determină pe Ludovic XIII şi Richelieu să intervină direct în luptă.

Pacea din Westfalia 1648. Germanii o consideră ca o catastrofă naŃională.52 Germania

va suporta multă vreme stigmatul acestui război. Luptele, epidemiile, strămutările de populaŃii,

subalimentarea, toate acestea îi răpesc o treime din populaŃie.53 Aceste suferinŃe vor influenŃa

pioşenia şi teologia, iar tema patimilor lui Hristos devine foarte populară în a doua jumătate a

secolului al XVII-lea, o dată cu apariŃia pietismului.54

Pacea de la Westfalia, consacră într-adevăr împărŃirea şi neputinŃa Ńării lor, victoria

libertăŃilor germanice,55 adică a particularismului, asupra tentativelor imperiale de unificare.

Numărul teritoriilor nu a crescut, el s-a diminuat chiar ca urmare a suprimării câtorva state

ecleziastice. Dar se introduce o nouă politică de importanŃă capitală: superioritatea teritorială

sau Landeshoheit-ul principilor, care până atunci nu existase în fapt, este proclamată în

drept.56Aceasta însemna dotarea lor cu o cvasi suveranitate. Ei primesc dreptul de a semna

tratate între ei şi cu puterile străine. Singura restricŃie consta în faptul că alianŃele lor nu pot fi, în

48 David Brownstone, Irene Franck, Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.d. Hristos până în prezent, pag. 233 49Andriana Stiles, Suedia şi zona baltică 1523-1721, pag. 69 50David Brownstone, Irene Franck, Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.d. Hristos până în prezent, pag. 233 51Jean Comby, op. cit. pag. 35 52Larousse, Istoria Universală, vol II, pag. 622 53Jean Delumeau, Religiile lumii, pag. 176 54Mişcare religioasă apărută în Biserica Lutherană germană în secolul al XVII-lea, ce pune accent pe experienŃa religioasă personală, ca reacŃie împotriva dogmatismului Bisericii Romano-Catolice. 55Jean Berenger, Istoria Austriei, pag. 38 56Larousse, Istoria Universală, vol II, pag. 622

principiu, îndreptate nici împotriva împăratului, nici împotriva Imperiului. FranŃa şi Suedia devin

în mod oficial garantele ordinii stabilite, adică ale anarhiei germanice. Mai mult ca niciodată,

Dieta este paralizată. Pentru ca majoritatea religioasă să nu poată impune legea sa minorităŃii, se

specifică că nu va putea emite decât în unanimitate. Cele „două corpuri", Corpus Catholicorum

şi Corpus evangelicorum, vor trebui deci să găsească, în caz de dezacord, o soluŃie de

compromis.

PARTEA A DOUA

I. Uniatismul la Ferarra-FlorenŃa, Trident şi II Vatican Pezentare comparativă

Strigătul muribund de la Ferrara-FlorenŃa57 (1438-1439) a demonstrat că Apusul nu

dorea o unire decât în termenii acceptării primatului papal înŃeles din ce în ce mai mult în sens

politic ca doctrină a unei utopice „respublica christiana,, universală, iar Răsăritul presat de

pericolul otoman, ajunsese la capătul puterilor. DispariŃia Imperiului bizantin şi limitarea

puterii patriarhului de Constantinopol a condus la redirecŃionarea încercărilor de unire către

nivelul inferior politic şi ecleziastic şi chiar spre masele mari de credincioşi, în special

ortodoxe, care au devenit Ńinta şi victimele propagandei iezuite catolice. Tactica a fost

schimbată: în loc de unire, iezuiŃii propagau uniaŃia sau greco-catolicismul, formă ambiguă

de atragere a credincioşilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei deoarece această uniaŃie

presupunea doar acceptarea primatului papal58 cu păstrarea intactă a cultului şi tradiŃiilor

orientale greceşti fără ca să se elimine acele errores graecorum, desigur înlocuite ulterior

şi pe nesimŃite de punctele florentine (mulŃi teologi răsăriteni nu înŃelegeau cum se pot

mântui aceşti noi aderenŃi la Biserica Romei doar prin respectarea primatului papal; aceştia s-

au lămurit când au observat marea diferenŃă dintre propaganda iezuită îmbinată cu discursul

57Acest sinod unionist a fost analizat de istoricii: J. Gill, The Conncil of Florence, Cambridge, 1959 şi J. Decarreaux, L Union des Eglises au Concil de Ferrara-FlorenŃa, Chevetogne, 1965 58UniversalităŃii romano-catolice organizate centalist în jurul persoanei episcopului Romei, Biserica Ortodoxă îi opune o universalitate a Bisericii fundamentată pe Iisus Hristos, întru care locuieşte toată plinătatea dumnezeirii. Bisericile locale asupra cărora s-a exercitat presiunea primatului papal reprezintă integrarea Bisericii în viaŃa credincioşilor, fiind expresia unităŃii creştine în diversitate. Pr. Lect. Dr. D. Abrudan, Bisericile locale şi Biserica universală, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1978, pag. 732-738

politic şi realizările concrete care dovedeau că uniaŃia se dorea a fi o aderare deplină, totală

la doctrina şi cultul Bisericii Catolice).

Conciliul Vatican II se prezintă ca rezultatul a douăzeci de ani de căutări pastorale şi

teologice şi ca o ruptură faŃă de Biserica rezultată după Conciliul de la Trident. Realizând

aducerea la zi a Bisericii într-o lume în plină evoluŃie, conciliul a făcut să se nască noi

speranŃe.59DeclaraŃia privind libertatea religioasă a fost unul dintre textele cele mai greu de

elaborat pentru că asupra dezbaterilor apăsa greutatea unui trecut polemic. Ca odinioară, pe

timpul lui Grigore al XVI-lea, minoritatea conciliară dorea să se plece de la apărarea

Adevărului şi a catolicismului, singura religie adevărată. Majoritatea, refuzând acest

impas, cere să se plece de la persoana umană şi de la drepturile ei imprescriptibile, între altele

cel de a accede liber la adevărul recunoscut de conştiinŃă. Libertatea, valoare universală, nu

poate fi cerută numai de catolici atunci când sunt minoritari şi persecutaŃi. Ea este valabilă şi

pentru comunităŃile necatolice aflate în mijlocul catolicilor.60 Prin decretul papal, Ambulate in

dilectione şi tomosul patriarhal Tomos Agapis rostite după citirea declaraŃiei comune în

ambele catedrale, se anulau anatemele din anul 1054. Decretul despre Ecumenism, cere ca

diferitele confesiuni creştine să ia mai întâi în considerare ceea ce au în comun: Hristos şi

evanghelia. Nu trebuie să-i acuzăm pe creştinii necatolici de păcatul schismei. Catolicii

trebuie să-şi recunoască şi ei deficienŃele şi responsabilităŃile în ceea ce priveşte schismele.61

II. Uniatismul

După Schismă,62 dorinŃa de refacere a unităŃii Bisericii s-a manifestat în mai multe

rânduri. Numai că toate încercările de această natură n-au pornit din motive strict spirituale, n-

59Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, vol II, pag. 199 60Ibidem, op. cit., pag. 203 61Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, vol II, pag. 203 62Marcate vreme de secole de polemică şi inspirate de o viziune confesionalistă, prezentările evenimentelor din 1054 au fost subordonate efortului de a demonstra că responsabilitatea marii schisme, ai cărei principali actori au fost cardinalul Humbert de Silva Candida şi patriarhul Mihail I Cerularios, aparŃine în exclusivitate părŃii celeilalte. Istoriografia romano-catolică a aruncat: vina transformării înstrăinării între Bisericile răsăriteană şi occidentală într-o ruptură definitivă şi ireparabilă pe seama ambiŃiilor autocefaliste excesive ale patriarhului Mihail Cerularios care ar fi vrut să se transforme întrun veritabil „papă oriental" sfidând atât pe împăratul de la Constantinopol, cât şi Roma; pentru a-şi menŃine independenŃa în faŃa bazileului şi a papei şi pentru a evita controlul Romei, patriarhul ar fi sabotat intenŃionat alianŃa dintre împărat şi papă, declanşând polemica artificială împotriva azimelor escaladată în excomunicările reciproce de la Constantinopol din iulie 1054. La rândul lor, istoricii ortodocşi au acuzat orgoliu cardinalului Humbert, reprezentant al spiritului agresiv al monarhiei papale medievale, ca o evidentă falsificare a creştinismului apostolic, împotriva căruia a protestat şi reacŃionat legitim patriarhul Cerularios care anticipa evoluŃiile expansioniste ale Bisericii latine confirmate ulterior de fratricidul

au fost conduse în duh de înŃelegere, încredere şi dragoste creştină şi n-au urmărit numai

scopuri duhovniceşti, plasându-se pe un teren necorespunzător Evangheliei, de unde fireasca

lor nereuşită. O simplă înşirare a încercărilor de unire reliefează evident greşitele puncte de

plecare şi drumul rătăcirilor lor.

În atenŃia Bisericii Romano-Catolice s-au plasat atât creştinii ortodocşi din Imperiul

Otoman, cât şi creştinii din graniŃele Imperiului Habsburgic, precum şi cei din Imperiul łarist.

Atragerea acestora la catolicism s-a făcut cu aceleaşi metode. În acŃiunea sa de

Contrareformă, Biserica Romano-Catolică nu a făcut diferenŃă între protestanŃi şi ortodocşi,

socotindu-i şi pe unii şi pe ceilalŃi eretici. În cadrul Contrareformei, necatolicii erau

consideraŃi „infideli, eretici şi schismatici” şi faŃă de ei se credea că se pot lua tot felul de

măsuri de reprimare ca faŃă de apostaŃi.

Pentru atragerea ortodocşilor la catolicism sunt înfiinŃate mai multe şcoli, toate

conduse de iezuiŃi. În aceste şcoli vor studia numeroşi tineri ortodocşi atât din Imperiului

Otoman, cât şi din rândul popoarelor ortodoxe aflate în cuprinsul Imperiului Habsburgic.

SituaŃia ortodocşilor lipsiŃi de drepturi în cele două imperii, a făcut ca aceste şcoli să fie

căutate.

Iezuitii Antonio Possevino la 12 aprilie 1583, sprijinit şi de Petru Skarga, expunea

papei Grigorie al XIII-lea (1571-1585) un plan amănunŃit pentru cucerirea Europei Răsăritene

pentru catolicism. La baza acestui plan stătea principiul latin al unirii florentine prin supunere,

iar ca formă era impus sistemul „uniaŃiei” care în fond nu era un mijloc de unificare teologică,

ci mai ales un mijloc de luptă antiortodoxă.63

Papa Grigorie al XIII-lea(1572-1585) înfiinŃează Colegiul Sfântului Atanasie în

anul 1577, condus de iezuiŃi, având drept scop formarea unor cadre devotate

catolicismului ce urmau a fi infiltrate în ierarhia Bisericii Ortodoxe. Tot pentru

acelaşi scop este înfiinŃat în 1575 Collegium Grecorum. DorinŃa explicită a papei

Grigore a fost aceea ca, atunci când absolvenŃii acestui colegiu deveneau preoŃi, să nu fie

hirotoniŃi la Roma, ci de către episcopii lor de acasă, pentru o mai bună integrare în Biserica

lor natală.64

cruciadelor culminat în devastarea Constantinopolului din 1204 şi în acela al diverselor uniatisme promovate de atunci încolo de către Roma. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., 950 de ani de la Marea Schismă. Interpretări şi documente, în Revista Teologică, serie nouă, Nr. 3, iulie-sept. 2004, pag. 8-9 63Pr. Prof. Milan Şesan, Ortodoxia în faŃa reformaŃiei, în Mitropolia Ardealului, Anul VII, Nr.3-6, 1962, pag. 270 64Ernest Christoph Suttner, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, Ed. Presa universitară clujeană, 2006, pag. 98

Papa Urban al VIII-lea (1623-1644) pune în anul 1627 bazele unui seminar

misionar pentru pregătirea propagandei catolice printre ortodocşi numit Collegium

Urbanum.65

În Galata, iezuiŃii înfiinŃează un colegiu, în care încep să studieze pe lângă catolici şi

un număr de greci. Printre grecii care urmează cursurile colegiului iezuit din Galata se numără

Kiril Kontaris, viitor patriarh ecumenic, Kiril, viitor mitropolit de Trebizonda si Pahomie,

viitor mitropolit de Rodos.

Uniatismul se propaga sub acŃiunea ordinului iezuit. Pentru a duce la bun sfârşit

sarcina încredinŃată ei au folosit toate mijloacele posibile. Au împânzit Europa cu tipografii

şi colegii care ajungeau chiar de grad universitar. Peste toate aceste colegii se afla Colegiul

pro Graecis et ex allus provinciis ubi repriuntur, fondat la 13 ianuarie 1576, prin bula ,,In

Apostolicae sedis specula,,. Acest colegiu a înregistrat unele succese, fapt ce i-a determinat

pe papi să înfiinŃeze şi altele ca: Collegium maroniticum (1584),66 Collegium illiricum

(1576). Legăturile diverse la care se ajunge între Roma şi Bisericile răsăritene, de la mijlocul

secolului al XVI-lea se lărgesc în secolul al XVII-lea şi duc la situaŃia în care anumiŃi ierarhi,

teologi sau notabili, încheie pro foro interno (adică dintr-o hotărâre care privea doar propria

conştiinŃă, rămânând ascunsă opiniei publice) în mod individual o unire cu Scaunul Romei, în

timp ce pro foro externo (în mod public) rămân personalităŃi conducătoare ale Bisericii lor

(ne-unite cu Roma) de până atunci.67

III. Unirea Rutenilor

Primul succes posttridentin al ideii de unire ecleziastică s-a înregistrat la mijlocul

ultimului deceniu al secolului XVI, în spaŃiul Europei Centrale. Evenimentele care au

declanşat un amplu proces istoric s-au petrecut într-un stat cuprins de febra unei spectaculoase

renaşteri catolice, după ani buni de afirmare a Reformei. Odată cu unirea politică de la Lublin

din 1569, se naşte şi ideea unirii bisericeşti dintre polonezii catolici şi ortodocşii ruşi şi ruteni.

Această idee va fi sprijinită de ordinul iezuit care va face totul pentru îndeplinirea ei. CondiŃia

favorabilă introducerii unirii era împărŃirea Bisericii din Rusia în două părŃi: partea orientală

formând de Mitropolia de Moscova şi partea occidentală alcătuind de Mitropolia de Kiev.

Biserica Apuseană dorea prin uniatism o contrapondere la naşterea noii Patriarhii de Moscova

65Diac. Lector I. Pulpea, Limbajul necreştin folosit de papalitate faŃă de celelalte confesiuni creştine, în Ortodoxia, nr.2-3,1954 pag. 405 66William V. Bangert, op. cit., pag. 120 67Ernest Christoph Suttner, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, pag. 103

(ce se dorea a fi a treia Romă). În 1582, guvernul polonez a luat ortodocşilor aproape toate

bisericile din PoloŃk, dându-le iezuiŃilor. Datorită acestui abuz s-a declanşat un război între

ortodocşi şi iezuiŃi. În atingerea scopului lor iezuiŃii nu s-au mulŃumit numai cu bisericile

ortodoxe, ci au iniŃiat o întreagă campanie de atragere la catolicism a ortodocşilor. Astfel au

întemeiat şcoli iezuite, au distrus tipografiile ortodoxe şi au corupt un număr mare de clerici

ortodocşi.68

Regele Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632) care a condus şi Suedia, sprijinit de

cancelarul său Zamoyski, dorea catolicizarea ortodocşilor din Lituania. Lupta s-a dat atât în

spaŃiul politic administrativ, cât şi în cel bisericesc. S-au făcut presiuni asupra ierarhiei.

Energicul mitropolit Onosifor Petrovici a fost înlocuit cu influenŃabilul Mihail Rogoza. Iar

episcopii Ignatie Posiej de PoloŃk şi Kiril TerleŃki de LuŃk s-au lăsat convinşi de iezuitul Petru

Skarga să acŃioneze în sprijinul uniatismului. Ei au obŃinut de la nobilii ortodocşi semnături în

alb şi astfel au putut merge la Roma pentru a cere „primirea în sânul Bisericii Catolice”.69 Ca

şi în alte situaŃii petrecute mai apoi, dialogul arhiereilor ruteni din Polonia-Lituania cu Roma

şi cu ierarhia latină a relevat faptul că cele două părŃi înŃelegeau în mod diferit unirea

ecleziastică. Primii ierarhi ruteni care au constatat pe cont propriu rigorile ecleziologiei

romane posttridentine au fost episcopii Ignatie Posiej de PoloŃk şi Kiril TerleŃki de LuŃk,

desemnaŃi să-i prezinte papei conŃinutul documentului adoptat în cadrul Sinodului de la

Brest. Ataşamentul lor faŃă de ideea florentină despre unire (concepută ca un act bilateral),

precum şi condiŃiile formulate în epistola pe care o purtau au impresionat neplăcut comisia

pontificală însărcinată, în decembrie 1595, să analizeze întreaga chestiune. Ea le-a

comunicat că nu pot negocia intrarea în corpul singurei Biserici ce le deschidea calea

mântuirii.

Pe baza promisiunilor cuprinse în Bula „Magnus Dominus”70 sau „Bula Unionis” din

1595, a papei Clement VIII (1592-1605) girate şi de regele Sigismund s-a dus o acŃiune de

agitaŃie în rândurile populaŃiei ortodoxe stârnindu-se frământări şi incidente între unionişti şi

antiunionişti. Pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri, atât regele cât şi nobilimea

ortodoxă au cerut mitropolitului de Kiev convocarea la Brest-Litovsk a unui mare sobor care

să decidă unirea sau nu, pentru a se pune capăt discuŃiilor. Sinodul de la Brest-Litovsk (16-20

octombrie 1596) convocat pentru confirmarea şi semnarea oficială a unirii îi punea pe

68Pr. DănuŃ Manu, ImportanŃa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea Ortodoxiei, în Ortodoxia, nr.3, 1987, pag. 58 69 Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului,vol. II., pag. 190 70Internationales Forschungsgesprach der Stiftung PRO ORIENTE zur Ester Union, 2005, Augustinus-Verlang Wurzbung; Ernest Christoph Suttner, Das verstandnis in Polen-Lituaen und in Rom zur zeit der Brester union vom schisma und von einer union, pag. 63

ortodocşi în faŃa unui fapt împlinit. Mitropolitul Meletie SmotriŃki, împreună cu alŃi cinci

episcopi şi cu puŃini credincioşi au semnat actul de unire în faŃa regelui, nobilimii şi armatei.

Doar mânăstirea Lavra Peşterilor (Pecerska), datorită curajului arhimandritului

Nichifor Tur, a rămas în stăpânirea ortodocşilor şi a devenit centrul rezistenŃei lor în faŃa

uniatismului.

Pentru întărirea uniaŃiei, regele Sigismund al III-lea Vasa a dat în 1609 un edict

prin care prevedea că cei care au protestat în dietă împotriva uniaŃiei îşi pierd bisericile.

Legile timpului întocmite de catolici numeau în derâdere bisericile ortodocşilor

(schismaticilor) „sinagogi”, căci numai bisericile romano-catolice erau socotite locaşuri

dumnezeieşti.

Văzând greutăŃile pe care le întâmpina consolidarea unirii în Polonia, papalitatea a

făcut nenumărate concesii uniŃilor şi a stăruit pe lângă regii Poloniei ca să apere cu spada

unirea împotriva „atacurilor feroce ale schismaticilor şi ale cazacilor,,. Acest lucru era cerut

de Papa Grigore XV (1621-1623) printr-o scrisoare către regele Sigismund din anul 1622 şi

prin bula „Genimia Viperarum” din 28 ianuarie 1623. Prin susŃinerea Bisericii unite,

regalitatea poloneză şi papalitatea au căutat un mijloc de a-i scoate pe ucraineni şi bieloruşi

de sub influenŃa politică şi religioasă a Moscovei.71

Pentru consolidarea uniaŃiei în Polonia, Roma a înfiinŃat în 1631 „CongregaŃia

ruteană a Basilienilor” (călugări care trăiau după regulile Sfântului Vasile), care folosesc

aceleaşi metode ca ale iezuiŃilor; a sporit averile episcopiilor unite, a înzestrat mânăstirile

unite, le-a îngăduit credincioşilor uniŃi căsătoria a doua; i-a scutit pe aceştia de plata

zeciuielilor către preoŃii romano-catolici, iar în 1807 a înfiinŃat şi o mitropolie unită la

Lvov.72Acum se tipăresc fie la Roma sau Lvov noi cărŃi bisericeşti slavone pline cu învăŃături

catolice pentru atragerea ortodocşilor la unire dar şi pentru uzul uniŃilor: Rituale-Molitfelnic,

Missale-Liturghier, Breviarum-Octoih.73

Deşi unirea avusese loc, Biserica unită nu primeşte privilegiile făgăduite. Un alt

aspect îl constituie atitudinea ierarhiei romano-catolice locale faŃă de rutenii trecuŃi sub

autoritatea papalităŃii. Ostil, în epocă, formulei de unire preconizate de Conciliul de la

Ferrara-FlorenŃa, episcopatul latin nu a agreat perspectiva egalităŃii sale de statut social şi

juridic cu ierarhii ruteni. Ortodocşii din cuprinsul statului polon, care au rezistat uneltirii şi

71Ovidiu Ghitta, Naşterea unei Biserici. Biserica Greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenŃă (1667-1761), pag. 60 72Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., pag. 187 73Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii de acum 300 de ani, pag. 104

momelilor papale, au cunoscut după încheierea unirii numeroase persecuŃii, ajungând în

situaŃia critică de a nu mai avea ierarhie ortodoxă.

Între anii 1620-1621, când se întorcea de la Moscova, Patriarhul Teofan al III-lea al

Ierusalimului (1608-1644) a fost primit cu mare entuziasm de cazaci şi îndemnat să rămână

un timp în Ucraina pentru întărirea Ortodoxiei. Patriarhul Teofan era însoŃit de exarhul

Arsenie, trimis de Timotei Patriarhul Constantinopolului, şi de arhimandritul Iosif, trimis de

Kiril Lukaris Patriarhul Alexandriei. El a fost aşteptat la graniŃa Poloniei de o mulŃime de

cazaci, în frunte cu hatmanul P. Sahaidak. Timp de aproape 10 luni, cât stă în Kiev şi în alte

centre bisericeşti, ortodocşii vin din toate părŃile să-l asculte şi să primească întărire în

credinŃă. O făceau cu atât mai mult că singurii episcopi care nu se uniseră la Brest-Litovsk

muriseră de mult. Acum aveau un Patriarh la ei şi încă pe al Ierusalimului. Cum Kievul era

înŃesat de uniŃi şi iezuiŃi, iar catedrala Mitropoliei şi celelalte biserici şi mânăstiri erau cele

mai multe în mâna uniŃilor, hirotonirea de către Teofan a celor şase episcopi şi a unui

mitropolit s-a făcut fără alegere legală (deşi delegaŃii în acest sens au fost trimise), zăvorâŃi

noaptea, într-o biserică neterminată.74

Deşi nu avea aprobarea legală, regele a tolerat restabilirea ierarhiei ortodoxe, mai ales

pentru că avea nevoie de ajutorul cazacilor împotriva expansiunii otomane. Hatmanul cazac

Sahaidak va contribui la salvarea Poloniei cu cei 4000 de soldaŃi, în lupta de la Hotin din

1621.

IV. Unirea cu Roma a unei părŃi a românilor ortodocşi transilvăneni

Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor, Curtea din Viena a

început o acŃiune susŃinută pentru consolidarea stăpânirii lor, acŃiune ce se baza pe prudenŃă

diplomatică75 şi pe puterea militară, folosită ca instrument al politicii de centralizare, armata

imperială şi cea locală sunt introduse sub o comandă unică, centrală. Comandamentul

General al Transilvaniei îşi avea sediul la Sibiu şi era condus de un general imperial

subordonat direct Consiliului de război de la Viena.76 Titlul de principe al Transilvaniei

este reŃinut de împărat,77 în fruntea Provinciei fiind numiŃi guvernatori care conduceau în

numele său, la început numiŃi din rândurile nobilimii locale, înlocuiŃi treptat cu generali

austrieci.

74Pr. Teodor Bodogae, op. cit., pag. 74 75Ioan Lupaş, Sfârşitul suzeranităŃii otomane şi începutul regimului habsburgic în Transilvnia, Monitorul Oficial şi imprimeriile statului Imprimeria NaŃională, Bucureşti, 1943, pag. 6 76Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), Academia Română SecŃia de ştiinŃe istorice şi arheologice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pag. 527-528 77La 19 aprilie 1697 tânărul Apafi renunŃa, într-un cadru festiv, la Transilvania în favoarea împăratului.

Guvernatorul Transilvaniei şi guvernul aveau acum un rol redus, limitat la a fi

simple instituŃii executive ale hotărârilor puterii centrale din Viena.78 Guvernatorii şi

consilierii cu precădere de confesiune catolică, persoane de încredere ale Vienei, în calitatea

lor de reprezentanŃi ai Împăratului, erau coordonaŃi prin intermediul Cancelariei aulice a

Transilvaniei cu sediul la Viena, creată în 1694.79 De asemenea un însemnat rol în această

acŃiune a revenit Bisericii Romano-Catolice, în 1696 împăratul numind episcop catolic al

Ardealului pe Andrei Illies.80

Maghiarii catolici au căutat să se organizeze separat şi din punct de vedere politic.

Precum remarca istoricul bisericesc Friedrich Teutsch, „confesiunile au fost şi aici ca

şi în celelalte părŃi, partide politice".81 În planurile sale politice, guvernul din Viena s-

a putut baza doar pe partidul catolicilor din Transilvania.

Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor puterea calvinilor trebuia

slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice care era cea mai slabă dintre cele patru

recepte.82Dietele transilvane admiseseră trei naŃiuni (nobilii unguri, saşii, secuii) şi numai

patru confesiuni recepte: romano-catolică, luterană(1557), calvină(1564) şi unitariană(1571).

ConstituŃia Ardealului se întemeia pe egalitatea celor trei naŃiuni şi a celor patru religii

recepte. Cartea de legi Approbatae Constitutiones Regni Transylvanie, adoptată de Dieta

de la Alba-Iulia de la începutul lui ianuarie 1663,83 spunea că toate drepturile politice, toate

libertăŃile şi privilegiile erau proprietatea exclusivă a acestor naŃiuni. Celelalte popoare care

locuiau în Transilvania prin însuşi faptul că nu erau recunoscute şi admise printre ,,nationes,,

erau în afara constituŃiei, la fel şi confesiunile lor erau numai tolerate. Implicarea acestora

asupra afacerilor publice era nulă, iar drepturile primite din bunăvoinŃa naŃiunilor sau din a

78Arhd. Prof. dr. Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naŃională a poporului român, Tiparul Tipografiei eparhiale Sibiu, 1989, pag. 48 79Mathias Bernarth, Habsburgii şi începuturile formării naŃiunii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 57-70 80Ioan Mitrofan, InfluenŃa calvină şi unirea românilor transilvăneni, în interpretarea lui Zenovie Pâclişanu, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/II, 2005, pag. 132 81Mihai Săsăujan, InstituŃii şi persoane implicate în Unire Bisericească din Transilvania, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 6/II, 2002, pag. 82 82Documentele timpului înregistrează o întărire evidentă a puterii Bisericii catolice în Principat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Chiar dacă în diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 toate cele patru religii amintite erau declarate recepte, Maria Tereza considera doar religia catolică ca fiind „religio dominans et dominantis", celelalte fiind pentru ea doar „toleratae". Multe ordine catolice (iezuiŃii, piariştii, paulinii, franciscanii, minoriŃii, ursulinele) erau bine organizate în Ńară. Între anii 1730-1773 au activat în Transilvania 335 de iezuiŃi. în anul 1773, când Maria Tereza a desfiinŃat ordinul iezuiŃilor, acesta deŃinea în Transilvania un colegiu în Cluj cu 40 de membri, trei reşedinŃe în Sibiu, Cluj şi Odorheiu Secuiesc, cele mai însemnate instituŃii de învăŃământ din Cluj, gimnaziile catolice din Sibiu, Braşov, Cluj şi Odorheiu Secuiesc, şi strânseră o avere în valoare de un milion de guldeni; Cf Mihai Săsăujan, op. cit,.pag. 82 83 Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, pag. 13

Principelui erau minime şi nesigure.84 Astfel cei din secta valahilor sunt toleraŃi pro tempore

ad beneplacitum Principum et Regnicolarum.

Atragerea religioasă a românilor transilvăneni la unirea cu Biserica Romei

corespundea cerinŃelor specifice ale politicii habsburgice în Transilvania: sprijinirea

catolicilor din Transilvania în realizarea unui echilibru numeric cu credincioşii celorlalte

confesiuni,85creşterea rolului politic al status-ului catolic ardelean,86controlarea tendinŃelor

centrifuge ale stărilor protestante,87înfrângerea particularităŃilor locale în scopul întăririi

autorităŃii austriece şi uniformizării,88ruperea legăturilor de orice natură cu românii ortodocşi

din łara Românească şi Moldova.89 Toate acestea înseamnă că se Ńintea atragerea poporului

român într-o Biserică nouă, fără nicio acŃiune de convertire, ci lăsându-l în convingerea că nu-

i se cere nici o schimbare. Uniatismul se dovedeşte prin aceasta a fi fost o reacŃie politică.

Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire, pentru că nu avea încredere în succesul

ei. S-a ales calea cea mai comodă a înşelării poporului şi a presiunilor de stat asupra lui.90

Faimoasa politică habsburgică de divizare, pentru a putea apoi mai uşor domina, este o

adevărată capodoperă. Prin această politică, imperialii habsburgi au paralizat tendinŃa români-

lor de a fi una şi manifestările de solidaritate sub raport bisericesc.91

Desfăşurarea evenimentelor unirii.

Paul Baranyi cerea deja în septembrie 1697 CurŃii de la Viena un decret prin care să

arate că românii care se vor uni cu Biserica Romei vor beneficia de privilegii ca şi celelalte

naŃiuni. Împăratul Leopold I, a dat o rezoluŃie la 14 aprilie 1698 care oferea românilor

posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru religii "recepte" sau de a rămâne în vechea

lor credinŃă. Cardinalul Kollonich completa rezoluŃia imperială printr-un "manifest"

adresat preoŃilor români ardeleni la 2 iunie 1698, precizând că ei se vor bucura de

privilegiile preoŃilor catolici numai dacă vor mărturisi şi vor crede tot ce învaŃă Biserica

romano-catolică, dar mai ales cele patru puncte florentine formulate în varianta catolică.92

Aceste două rezoluŃii îl îmbiau pe tânărul mitropolit Atanasie Anghel (1698-1713) să accepte

84Zenovie Pâclişanu, Din istoria bisericească a românilor ardeleni, pag. 49 85Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naŃiunii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 78. 86Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pag. 297 87Keith Hitchins, ConştiinŃă naŃională şi acŃiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Ed. Dacia, vol. I, Cluj-Napoca, 1987, pag. 32 88Ibidem, pag. 33 89M. Păcurariu, op. cit., pag. 297 90Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul dn Transilvania, opera unei întreite silnicii, în B.O.R., nr. 3-4, 1969, pag. 358 91Teodor V. Damşa, Biserica Greco-catolică din România în perspectivă istorică, pag. 158 92Nicolae Chifăr, stud.cit., pag. 98

unirea prin acŃiunile călugărilor iezuiŃi Paul Baranyi şi Gabriel Hevenesi. Încântat de

promisiunile făcute, încrezător că unirea formală cu Biserica Romei pe care s-o facă numai

clerul va aduce însemnate privilegii preoŃimii române ardelene, dornic să-şi înnobileze familia

şi sperând şi la alte avantaje, Atanasie a început tratativele de unire. Un prim rezultat al lor a

fost "manifestul de unire" sau "cartea de mărturie" din 7 octombrie 1698.93

Documentul are 3 foi şi sunt scrise 5 pagini, pagina a 6-a rămânând goală. Prima

pagină conŃine textul românesc în chirilică cu pecetea Mitropoliei fără semnătura

mitropolitului. Pagina a doua conŃine textul latin, iar paginile 3, 4 şi 5 cuprind 38 de

semnături şi 37 de peceŃi ale protopopilor,94 între semnăturile în chirilică fiind intercalate

identificările localităŃilor în limba latină. Documentul, sub forma unui caiet, este alcătuit

dintr-o coală de hârtie îndoită sau împăturită în două, căreia i s-a adăugat prin lipire a treia

foaie tăiată dintr-o altă coală.

După istoriografia catolică şi mai ales greco-catolică, acest document ar fi rezultatul

unui sinod Ńinut la Alba Iulia la începutul lunii octombrie 1698, care a proclamat unirea cu

Biserica Romei recunoscută deja de împăratul Leopold I la 14 aprilie 1698.95Făcând abstracŃie

de conŃinutul lui, istoriografia ortodoxă consideră că din punct de vedere formal "manifestul

de unire" nu poate fi un document redactat în cadrul unui sinod. Concluzia istoriografiei

româneşti ortodoxe este aceea că nu s-a Ńinut nici un "sinod de unire" în anii 1697, 1698 şi

1700, iar pretinsele documente ale acestor sinoade sunt plăsmuiri ale iezuiŃilor pentru a întări

propaganda unionistă.

Mitropolitul Atanasie a plecat la Viena la sfârşitul lunii ianuarie 1701, fiind însoŃit de

vicarul său Meletie, de secretarul său calvin, de călugărul iezuit Neurautter şi de epitropii

mitropoliei, Ştefan RaŃ şi Mihai Puiu.96Aici este supus unui proces de "purificare" cu 22 de

capete de acuzare, pentru a-1 pune în situaŃia de a alege între a fi condamnat şi exilat (el nu

era confirmat încă de împărat) sau a fi achitat, făcând tot ce îi va cere cardinalul Kollonich,

93Al. G. Lesviodax, Istoria bisericească, pag. 327, după Şt. Lupşa, op.cit., pag. 542-543 93Documentul, păstrat în Biblioteca UniversităŃii din Budapesta, ColecŃia Hevenesi, t. 24, pag 71-75, a fost examinat de Nicolae Densuşianu, care 1-a descoperit în anul 1879. 94Din cei 54. Cf. Teodor V. Damşa, Biserica Greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pag. 21 95Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, vol I, pag. 109; O. Bârlea, Unirea Românilor şi începuturile ei, pag. 26ş.u; a se vedea şi Maria Someşan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Bucureşti 1999, pag. 39. Deşi curioasă ordinea cronologică (unirea era întâi proclamată de împărat şi apoi confirmată de sinod), ea arată că şi greco-catolicii încep să fie convinşi de faptul că unirea de la 1701 nu a fost un act de voinŃă al românilor transilvăneni, ci un act politic-bisericesc impus de Curtea de la Viena şi de cardinalul Kollonich, prin intermediul iezuiŃilor.) 96Andreas Freyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii Româneşti cu Biserica Romei, făcută în anul 1701 şi despre cele ce au urmat în problema unirii până la noiembrie 1702, versiune românească şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1996, pag. 77

promiŃându-i-se în schimb diferite drepturi pentru el, familia lui şi clerul său. Departe de

protectorul său, domnitorul Constantin Brâncoveanu,97conştient de faptul că, refuzând

oferta CurŃii, nu-şi va mai relua scaunul arhieresc de la Alba Iulia, ci va pleca pe drumul

exilului, mitropolitul Atanasie acceptă unirea în condiŃiile impuse de împărat şi de

cardinalul Kollonich. Acum face un jurământ că prin care se lepăda de ,,prieteşugul

şismaticilor, a ereticilor şi a Craiului sau Vodii łării Munteneşti,,.98

Împăratul Leopold I emite la 19 martie 1701 patru decrete referitoare la noua

Biserică unită din Transilvania:

1. Decret de confirmare a lui Atanasie ca "episcop" al naŃiunii române din

Transilvania şi Ńinuturile unite cu ea, supus arhiepiscopului romano-catolic maghiar de la

Esztergom.

2. Ordinul către Camera imperială ca să-i acorde lui Atanasie un salariu anual de

4000 de florini.

3.Ordin către tezaurarul Ştefan Apor să-1 instaleze pe Atanasie ca episcop unit la Alba

Iulia.

4. Diploma imperială (a doua diplomă leopoldină) în 15 articole, care consfinŃea

unirea cu Biserica Romei şi acorda drepturi şi privilegii clerului unit.

La 24 martie 1701, mitropolitul Atanasie era rehirotonit preot, iar a doua zi arhiereu,

de către cardinalul Kollonich, primatul Ungariei, şi de episcopii catolici maghiari de Gyor şi

Nytra, în capela Sf. Ana a călugărilor iezuiŃilor din Viena.99 Toate acestea au făcut din din

bietul vlădică român o păpuşe împodobită cu strălucitorul titlu de consilier al majestăŃii Sale

cesaro-crăieşti din Viena în mâinile isteŃe ale iezuiŃilor.100 Prin această rehirotonie se încălca

doctrina romano-catolică despre validitatea tainelor săvârşite de ortodocşi. Pe de altă parte acum

apare biritualismul ce se va practica adeseori în Biserica Unită din Transilvania, pentru

catolicizarea treptată a uniŃilor, chiar şi în privinŃa ritului. Atanasie a fost (re)hirotonit după ritul

97Domnitorul muntean dăruise însemnate ajutoare mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia. A ctitorit biserica din Porceşti, pe cea din Făgăraş, precum şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. Primind ştirea de la Atanasie că el nu s-ar fi unit, şi că unirea s-a făcut numai pentru ca preoŃii români să poată fi scutiŃi de dări, aşa cum erau preoŃii romano-catolici, Brâncoveanu îl crede, şi încearcă să împiedice unirea atât prin mijlociri la Curtea de la Viena cât şi prin ajutoare pentru Mitropolia ortodoxă: dărindu-i câte 6000 de galbeni pe an, precum şi moşia Merişani din judeŃul Argeş. Hrisovul acestei danii, purtând data de 15 iunie 1700, poate servi ca o dovadă că Atanasie a reuşit la începutul păstoriri sale, să nu lipsească de de foloasele şi ajutoarele ce veneau din legăturile tradiŃionale cu łara Românească. Trecuseră aproape doi ani de la semnarea actului de unire şi Brâncoveanu îl credea încă pe Atanasie încă tot vlădică ortodox. Şi pe cale economică încerca domnitorul muntean să pătrundă în Transilvania pin moşiile ce le stăpânea în sudul provinciei (Sâmbăta de Sus, Berivoii, Poiana Mărului) şi prin casele ce încerca să le cumpere în Braşov prin secretarul său Dindar, pentru a susŃine activităŃile economice de aici. Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, pag. 185 98Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, pag. 183 99Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, FundaŃia culturală regală ,, Principele Carol,, Bucureşti,1940, pag. 184 100Zenovie Pâclişanu, Din istoria bisericească a românilor transilvăneni, pag. 3

romano-catolic, dar va săvârşi liturghia după ritul ortodox, putând evident să o săvârşească şi

după ritul romano-catolic. De altfel întregul şir de episcopi care l-au urmat au fost hirotoniŃi,

după ritul romano-catolic, folosind ritul oriental numai ca o primă momeală pentru catolicizarea

treptată a poporului.101

Astfel se poate face distincŃia dintre prima Unire, cea reală, în spiritul florentin

şi despre a doua Unire, cea ratificată de Viena şi pusă în aplicare în spiritul noii viziuni

ecleziologice şi ierarhice. Atanasie se supune unei astfel de umilinŃe numai în perspectiva de

conducător al românilor pe care îi păstoreşte şi pentru ale căror drepturi şi libertăŃi făcuse

petiŃii împăratului de la Viena. Roma a acuzat acest act de rehirotonire a lui Atanasie,

CongregaŃia de Propaganda Fide hotărând faptul că orice hirotonire făcută de „schismatici"

este validă, însă nu este licită. Kollonitz a impus şi prezenŃa unui cenzor prin instituirea unui

teolog, coborând Mitropolia greco-catolică română la rangul de Episcopie, în timp ce

Diploma a II-a Leopoldină o subordona Arhiepiscopiei de Esztergom. Organizarea oficială a

Bisericii unite, ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, prin decretul

,,Indulgendum esse,, dat de papa Clement al XI-lea(1700-1721). La 8 noiembrie 1781,

împăratul Iosif al II-lea a dat aşa numitul edict de toleranŃă, proclamând libertatea religioasă

pentru românii ortodocşi. Oricine dorea, putea să revină la credinŃa ortodoxă. Unde erau 100

de familii, li se dădea voie să-şi zidească o biserică, să-şi întreŃină preot şi învăŃător. La scurt

timp împăratul va reveni asupra edictului, printr-un act din 16 ianuarie 1782 reglementând

trecerile la Ortodoxie. Se rânduia ca acelora care doreau să părăsească credinŃa catolică să li

se facă o catehizare de patru sau şase săptămâni în învăŃătura catolică şi numai după aceea să

se pronunŃe. La 25 ianuarie într-o nouă dispoziŃie împărătească, se cerea să nu se ia în

considerare cererile prezentate de comunităŃi întregi, ci numai cele individuale.102

RezistenŃa ortodoxă a fost concentrată în prima fază în jurul lui Ion łirca103

contracandidatul lui Atanasie din 1697.104

101Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în BOR, an. LXXXVIl, 1969, nr. 3-4, pag. 374 102Mircea Păcurariu, Încercări şi reveniri de preoŃi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti până în anul 1948, în B.O.R. nr. 9-10, 1968, pag. 1099 103Despre el au scris Al. Puşcariu, Ioan Circa de GambuŃ, în Analele Academiei României, 1901 şi Al. Cziple, Episcopul Ioan Circa şi episcopia de Maramurăş, în Cultura Creştină, 1991. 104În 1707 în timpul răscoalei conduse de Francisc Rakoczy al II-lea, curuŃii săi au intrat în Alba Iulia. Rakoczy a aşezat a atunci ca episcop al românilor ardeleni pe Ioan łirca. Prin 1706 acest łirca era în Moldova probabil în vederea hirotoniei. În locul lui Atanasie refugiat la Sibiu cu trupele imperiale Ioan łirca va ocupa scaunul mitropolitan de Bălgrad sub numele de Iov; dintre susŃinătorii săi se cunosc protopopii: Vasile, notareşul soborului şi Petru din Daia, fratele său. După alungarea lui Rakoczy din Transilvania în 1711, în locul mitropiltului Iov, imperialii îl reaşează pe Atanasie. Cf Mircea Păcurariu, Încercări şi reveniri de preoŃi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti până în anul 1948, , pag. 1095

La 5 august 1701, patriarhul ecumenic Calinic II (1688; 1689-1693; 1694-1702) a

rostit grea afurisenie asupra lui Atanasie, comunicată printr-o lungă scrisoare adresată

credincioşilor români. La 3 mai 1702, mitropolitul Teodosie al łării Româneşti i-a scris lui

Atanasie o scrisoare plină de durere şi amărăciune, numind a doua hirotonie o comedie. La

3 iulie 1702 intervine şi Dositei II Notara (1699-1707) patriarhul Ierusalimului. După ce îi

face aspre mustrări, spunându-i că s-a făcut începător al răutăŃii, călăuză a pieirii, duşman al

SfinŃilor PărinŃi, înstrăinat şi apostat făŃiş al sfintei biserici a lui Cristos, îl îndeamnă pe

Atanasie să-şi vină în simŃire, să nu se teamă de jurămintele făcute la Viena ci de acelea

făcute când s-a sfinŃit arhiereu şi să se întoarcă la ortodoxie

V. Unirea de la Ujhorod- Muncacs

Uniatismul avea să se răspândească treptat şi în alte teritorii în care locuiau ortodocşi.

Regiunea Transcarpatică sau Zakarpattia, îşi leagă începuturile vieŃii creştine de misiunea

fraŃilor Chiril şi Metodie, devenind un important punct de legătură între Kiev şi vestul

Ucrainei în special după încreştinarea Rusiei Kieviene. Acest fapt s-a datorat activităŃii

călugărilor kievieni în regiunea Mukacevo-Muncaci şi în părŃile Maramureşului, un rol

deosebit 1-a avut Mănăstirea Sfântul Nicolae din Mukacevo ctitorită de cneazul Teodor

Koriatovici (1415) pe locul unor mai vechi aşezăminte călugăreşti. Această mănăstire va

deveni un puternic centru de spiritualitate, aici înfiinŃându-se Eparhia de Mukacevo. Din

punct de vedere canonic, Eparhia de Mukacevo nu a aparŃinut Mitropoliei Kievului, căci din

secolul XI acest teritoriu intră în componenŃa Ungariei. Din punct de vedere confesional,

creştinii au aparŃinut ritului slav-bizantin până în secolul al XVII-lea, când sunt atraşi la

uniatism.105 În aceste împrejurări, credincioşii români maramureşeni au ajuns sub autoritatea

vlădicilor ruteni de Muncaci. Maramureşul a rămas sub jurisdicŃia episcopilor de Muncaci până

târziu, către începutul secolului al XVII-lea.106

În anul 1605, calvinul Drugeth Gyorgy III stăpânul vastului domeniu Ujgorod-

Humenne s-a convertit la catolicism.107 Cu sprijinul său, la 2 iulie 1615 şi-a deschis porŃile

105Alexandru Buzalic, Unirea cu Roma în viziunea teologiei Greco-catolice, pag. 79 106Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, pag. 187

107Episodul face parte din seria succeselor notabile repurtate de Contrareformă în Ungaria Superioară controlată de Habsburgi, acolo unde protestantismul redusese la proporŃii infime teritoriul credinŃei catolice. Marile eforturi depuse de cardinalul Pazmâny şi de iezuiŃi pentru readucerea elitei regatului în sânul Bisericii catolice (fapt capabil să conducă, implicit, şi spre un mai mare ataşament al aristocraŃiei faŃă de politica Vienei) au dat rezultate. Aidoma membrilor altor mari familii din Starea magnaŃilor, revenite sub

Colegiul iezuit de la Humenne, devenit imediat centrul catolicismului în întreg spaŃiul

Ungariei Superioare.108 În afara acestora însă, ambiŃiile misionare ale lui Drugeth Gyorgy i-

au vizat în mod tot mai insistent şi pe numeroşii ruteni schismatici răspândiŃi prin aşezările

domeniilor sale. Pentru a-i atrage la romano-catolicism, magnatul s-a gândit să recurgă la

formula unirii bisericeşti. Cu sprijinul arhiereului romano-catolic de Przemysl, Drugeth l-a

adus în septembrie 1613 pe episcopul unit Atanasie Krupeckyj, aşezîndu-1 la Hummene.

Semnificativ, în anul 1633, anul deplinei confirmări a drepturilor sale asupra marelui

domeniu din Ungaria de Sus, Gh. Rakoczi I 1-a desemnat în fruntea episcopiei de Muncaci

pe Vasile Tarasovici109 (1633-1640, 1641-1643, 1646-1648).

Ca urmare a direcŃiei dată de Tarasovici, în anul 1646, aderă la Unire un număr de 63

de preoŃi ucraineni din Ujhorod. Spre deosebire de Unirea de la Brest, unde unirea a fost

semnată de episcopi şi de mitropolit, Ujhorodul a fost tratat în spiritul noilor practici

disciplinare posttridentine, astfel încât Eparhia de Mukacevo era subordonată episcopului

romano-catolic de Eger.110 La cârma Eparhiei de Mukacevo urmează episcopul Petru Partenie

Rotosinschi,111 care a depus la rândul său mărturie de credinŃă catolică în faŃa primatului

Lippai. După trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor, Kollonich şi-a putut pune în

aplicare planul de numire a unui episcop unit la Muncaci. Va reuşi acest lucru doar după ce

cetatea a fost cucerită din mâinile soŃiei lui Emeric Thokoly, Elena Zrinyi, în ianuarie

1688.Roma hotărăşte numirea lui Iosif de Camillis

VI. Alte uniri. Uniatismul la alte popoare ortodoxe

Ca urmare a unor tratative iniŃiate cu patru ani mai înainte, la 11 noiembrie 1611

episcopul sârb Simeon Vratanja depunea mărturisirea de credinŃă catolică în faŃa cardinalului

autoritatea spirituală a papalităŃii (Eszterhâzy, Forgâcs, Zrinyi, Erdody, Balassa, Jakusics sau Nădasdy), şi Drugeth Gyorgy III a ajuns în scurt timp promotorul restauraŃiei catolice pe întinsele sale proprietăŃi.

108William V. Bangert, Istoria IezuiŃilor, pag. 188 109Îi fuseseră daŃi în grijă creştini răspândiŃi pe teritoriul a două state rivale în Războiul de 30 de Ani, având, pe deasupra, politici religioase diferite. Mai precis, jurisdicŃia ecleziastică a arhiereului se întindea asupra comitatelor Bereg, Ung, Ugocea, Szabolcs, Satu Mare, Maramureş, Zemplen şi Sâros. A păstorit câteva luni, fiind primit cu aversiune de credincioşii maramureşeni. La sfârşitul anului 1640 a fost arestat din ordinul conducătorului cetăŃii Muncaci, va fii eliberat peste un an. Trece la uniaŃie prin 1642, însă după un an este nevoit să se retragă din scaun. În anul 1646 Vasile Tarasovici va fi aşezat din nou în fruntea episcopiei de Muncaci, cu jurisdicŃie şi în Maramureş. Mai multe însemnări contemporane îl arată în scaun până în anul 1648. Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, pag. 188 110Alexandru Buzalic, Unirea cu Roma în viziunea teologiei Greco-catolice, pag. 79 111Ucenicul lui Tarasovici, hirotonit arhiereu în 1651 la Alba-Iulia de către mitropolitul Simion Ştefan şi doi ierarhi din Maramureş. Neputând să ocupe atunci scaunul din Muncaci a stat, până la înlăturarea lui Ioanichie Zăican, în Ungvar (Ujdorog). Paul Brusanowschi, MotivaŃiile politice ale interesului cardinalului Leopold Kollonich faŃă de români, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 6/II, 2002, pag. 61

Bellarmin. Zece zile mai apoi, arhiereul primea bula papală ce-1 confirma în drepturi şi

recunoştea mănăstirea Marca drept reşedinŃă diecezană.112 În anul 1612, ierarhul unit a

obŃinut şi suportul împăratului Ferdinand II. Moartea episcopului Vratanja, în 1632, a

diminuat avântul iniŃial al mişcării, fără să o stopeze pe de-a-ntregul. Ea va fi reanimată

după mijlocul veacului, dovedind perseverenŃa statului şi a ierarhiei latine de Zagreb în

tentativa de a-i uni cu catolicismul pe schismatici însărcinaŃi să apere graniŃele meridionale

ale monarhiei.113

Până la realizarea planului de convertire a ierarhului sârb de la Belgrad, Kollonich a

înfiinŃat în anul 1688 un vicariat unit pentru Slavonia şi Sirmium, cu sediul la mănăstirea

Hopovo (nordul regiunii Sirmium) şi sufragan al episcopului latin de Sirmium (cu sediul în

localitatea Diacovo, azi Dakovo, în Slavonia Orientală, la cea. 40 km sud de Osijek).

Datorită opoziŃiei patriarhului sârb Arsenie III Cernoievici, vicariatul de Hopovo a fost

desfiinŃat în anul 1706.114

În propunerile sale referitoare la orânduirea treburilor bisericeşti din noul regat al

Ungariei, Kollonich pomenea şi de episcopia unită de la SvidniŃa,115 despre care considera

că trebuie să fie supusă, din punct de vedere jurisdicŃional, episcopiei latine de Zagreb. În

anul 1671 a fost numit episcop aici, Pavel Zorchich, considerat drept adevăratul organizator

al uniaŃiei din CroaŃia. Acesta a depus un jurământ înaintea episcopului latin de Zagreb, în

care promitea că va fi loial împăratului şi unirii cu Biserica Romei. El a păstorit până în anul

1685. În anul 1678, Kollonich, în calitate de preşedinte al Camerei aulice ungare, a făcut o

inspecŃie în CroaŃia. Aflând de la episcopul latin din Zagreb, Petru Petretiei, de planul de a

112Apoi, papa Paul V 1-a recunoscut, prin bula "Divinae Majestatis arbitrio" din 21 noiembrie 1611, prim episcop al uniŃilor de rit grec, cu reşedinŃa la Marcia, cu condiŃia ca să fie vicar al episcopului latin de Zagreb. Împăratul Ferdinand II a confirmat, printr-o diplomă din 10 ianuarie 1612, înfiinŃarea episcopiei. Înaintea acestuia depusese o mărturisire de credinŃă catolică, obligându-se să-i rehirotonească pe toŃi preoŃii din subordinea sa. Practic, locul eparhiei ortodoxe a fost luat de una unită. Simeon a păstorit până în anul 1632, însă a avut de înfruntat greutăŃi din partea preoŃilor şi a credincioşilor care erau potrivnici unirii religioase cu Biserica Romei. Urmaşii săi pe scaun au părăsit unirea, reluând legăturile canonice cu patriarhia de Ipek. Cf. Paul Brusanowski, MotivaŃiile politice ale interesului cardinalului Leopold Kollonich faŃă de români pag. 58 113Ovidiu Ghitta, Naşterea unei Biserici. Biserica Greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenŃă, pag. 67 114Paul Brusanowski, MotivaŃiile politice ale interesului cardinalului Leopold Kollonich faŃă de români pag. 61 115În anul 1609 a fost înfiinŃată o episcopie ortodoxă cu reşedinŃa în mănăstirea Marcia. Între 1564-1572 aproximativ 40 de călugări sârbi ortodocşi din Bosnia (din zona Bihaci) s-au refugiat pe teritoriul croat, în regiunea Zumberak (la vest de Zagreb, azi în teritoriul de graniŃă dintre CroaŃia şi Slovenia), reconstruind o veche mănăstire pe dealul Marcia (aproape de localitatea Ivanicgrad). Au urmat apoi alte valuri de imigranŃi ortodocşi, de această dată în cea mai mare parte de etnie română, provenind din aşa-numita zonă a Valahiei Mici - Mala Vlasca. Aceşti imigranŃi români, de confesiune ortodoxă, au fost organizaŃi în unităŃi militare de grăniceri, bucurându-se de un grad înalt de autonomie, sub conducerea unor cneji aleşi. În anul 1630 a fost întocmită prima constituŃie a acestor unităŃi grănicereşti, dovedind prin titlul ei (Statuta Valachorum) majoritatea etnică românească (abia spre sfârşitul secolului XVII, după recucerirea de către austrieci a centrului şi sudului Ungariei, vor sosi sârbii în număr mare în aceste regiuni, românii devenind minoritari). Cf. Paul Brusanowski, MotivaŃiile politice ale interesului cardinalului Leopold Kollonich faŃă de români pag. 58

şcoli tineri români de rit grec în seminarul latin din Zagreb, ca aceştia să fie educaŃi în ritul

latin, căci doar aşa s-ar putea menŃine unirea printre grecii din CroaŃia.

Dacă a realizat ceva concret însă, Biserica Romano-Catolică a reuşit să atragă la sine

vechile patriarhate orientale necalcedoniene. Eterodocşi din rândul armenilor, iacobiŃilor,

sirienilor şi abisinienilor au fost semnatari de tratate de unire, unele rămase în vigoare, altele

neaplicate.116 La FlorenŃa s-au încheiat uniri separate şi cu Bisericile Vechi Orientale: Armeană

(22 noiembrie 1439), Iacobită (1442), Coptă şi Etiopiana (4 februarie 1444) şi Nestoriană din

Cipru (7 august 1445), dar, în realitate, au rămas simple documente de cancelarie. De aceea, s-

a intensificat propaganda uniată şi printre vechii orientali. În anul 1672, arhiepiscopul

nestorian Iosif s-a declarat unit cu Roma, fapt pentru care, la 23 iunie 1681, a fost recunoscut

patriarh „Nationum Chaldaeorum".117

IacobiŃii sirieni s-au opus prozelitismului catolic, însă, în prima jumătate a secolului

al XVII-lea patriarhul Simon a semnat un act de unire împreună cu alŃi susŃinători ai săi.

Această grupare avea, în anul 1781, un patriarh latin cu sediul în Liban.118

Armenii, răspândiŃi în mai multe state catolice, au fost mai uşor atraşi la uniaŃie. În anul

1624 catolicosul Melchisedec al Armeniei s-a refugiat în Polonia unde conduce provizoriu

biserica armeană din Lemberg (1624-1626) unde începe a o acŃiune de apropiere de catolicism.

Mai târziu este hirotonit episcop de Lemberg Nicolae Tarasievici (1627-1681).119 Amândoi vor

semna un act de unire a armenilor polonezi cu Biserica Romei.120 În anul 1688, episcopul

Mina de la Gherla a procedat la fel cu armenii din Transilvania. Deşi au semnat unirea cu Roma

ei şi-au păstrat tradiŃiile şi obiceiurile intacte. În 1742 Abraham (1740-1749) patriarhul Ciliciei,

conducătorul armenilor din Imperiul Otoman semnează unirea cu Roma. Alungat de credincioşi,

îşi mută sediul în Liban.

Deşi sprijiniŃi de italieni şi portughezi iezuiŃii nu reuşesc să atragă la uniatism pe copŃi

şi etiopieni, care au rezistat presiunilor uniate, alungând şi chiar maltratând pe misionari în anul

1633. Cu toate că patriarhul copt Gavriil al VIII-lea (1590-1601) a semnat, la 25 iunie 1597, un

document de unire cu Biserica Romei, urmaşii lui au respins-o categoric, motivând că poporul

credincios n-o acceptă. În 1741 este hirotonit unepiscop al copŃilor uniŃi cu reşedinŃa la

116Milan Şesan, Unirea florentină şi papalitatea, în Mitropolia Ardealului, 1961, Nr, 7-8, pag. 411 117Pr. DănuŃ Manu, ImportanŃa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea Ortodoxiei, în Ortodoxia, nr. 3, 1987, pag. 63 118Eusevie Popovici, Istoria Bisericească, pag. 317 119Pr. DănuŃ Manu, ImportanŃa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea Ortodoxiei , pag. 64 120Eusevie Popovici, Istoria Bisericească, pag. 317

Ierusalim. Din 1781 la Cairo se crează un Vicariat apostolic pentru cei trecuŃi la uniatism, însă

chiar şi aşa unirea nu face mari progrese în rândul copŃilor.121

Doar maroniŃii monotelişti au rămas fideli uniaŃiei, acceptată încă din perioada

cruciadelor şi reînnoită la FlorenŃa în anul 1445. La Sinodul al V-lea Lateran (1512-1517) ei

au trimis o declaraŃie pentru consolidarea unirii. Papa Leon al X-lea (1513-1521) 1-a

recunoscut, la 18 iunie 1516, pe patriarhul Simon Petru şi a declarat că Biserica Maronită a

acceptat întreaga învăŃătură de credinŃă romano-catolică. DeclaraŃia de supunere totală faŃă de

papa a fost depusă de ei la 19 decembrie 1516 şi de atunci se poate vorbi doar de o Biserică

Catolică Maronită, care nu mai aparŃine Bisericilor Vechi-Orientale.122

VII. UNIATISMUL DUPĂ 1990

Din familia greco-catolicilor fac parte următoarele Biserici:

Biserica Ucraineană Greco-Catolică, a luat fiinŃă în anul 1596 prin unirea

de la Brest. Conducătorul Bisericii greco-catolice a fost în mod tradiŃional mitropolitul de

Lemberg, care a purtat întotdeauna şi titlul de mitropolit al Kievului ca episcop al popoarelor

de rit grec din Ńinutul Ungariei

Biserica Ruteană Greco-Catolică, a luat fiinŃă în anul 1646 prin Uniunea de la

Ujgorod

Biserica Română Unită cu Roma, a luat fiinŃă în anul 1701.

Biserica Melkită Greco-Catolică (Antiohiană) a luat fiinŃă în anul 1729

Biserica Greco-Catolică din Slovacia, a luat fiinŃă prin desprinderea de Biserica

Ruteană Greco-Catolică

Biserica Greco-Catolică Maghiară, a luat fiinŃă prin desprinderea de Biserica

Ruteană Greco-Catolică

Biserica Greco-Catolică Albaneză, a luat fiinŃă în urma misiunii din perioada

1660-1765 în Albania de azi. De asemenea, albanezii din sudul Italiei sunt catolici de rit

bizantin.

121Ibidem, pag. 317 122Pr.Prof. Nicolae Chifăr, op. cit., pag. 251

Biserica Greco-Catolică Sârbească, a luat fiinŃă concomitent cu Biserica Greco-

catolică română. Credincioşii acestei bisericii trăiesc în CroaŃia şi Voivodina.

A) BISERICA GRECO-CATOLICĂ DIN ROMÂNIA

La 26 noiembrie 1853, prin bula Ecclesiam Christi ex omni lingua papa Pius al IX-lea

(1846-1878) a ridicat Episcopia Română Unită de Alba Iulia şi Făgăraş la rangul de

mitropolie. Astfel Biserica Română Unită cu Roma a devenit provincie bisericească de sine

stătătoare, subordonată direct Scaunului Papal. Totodată au fost înfiinŃate alături de cea

Oradea123 două episcopii noi: de Gherla124şi cea de Lugoj125 la care se adaugă cea de Baia

Mare126 care au fost subordonate ierarhic (ca episcopii sufragane) Mitropoliei de Alba Iulia şi

Făgăraş, cu sediul la Blaj.

La 21 octombrie 1948 s-a întrunit o mare Adunare naŃională-bisericească în catedrala

ortodoxă din Alba Iulia, în prezenŃa patriarhului Justinian şi a celorlalŃi membri ai Sf.

Sinod, prin care s-a consfinŃit actul Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române.

Prin Decretul 358127 din 1 decembrie 1948 era aprobată revenirea la Ortodoxie a

majorităŃii clerului şi credincioşilor uniŃi. Prin decretul 1719 din 27 decembrie 1848

publicat în Monitorul Oficial nr. 303 din 29 decembrie 1948, Biserica Ortodoxă primea

bisericile şi mănăstirile greco-catolice, dar nu şi păduri, terenuri, şcoli, arhive şi alte

bunuri ale acesteia, care au fost preluate de stat.128 Istorii greco-catolici mai noi acuză

Biserica Ortodoxă Română că, în această revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie

123A fost înfiinŃată în urma acordului împărătesei Maria Tereza, prin bula papei Pius VI (1775-1799) ,,Indefenssum personarum,, la 16 iunie 1777. Aici pentru împărăteasă şi urmaşii ei, în calitate de patroni li s-a acordat dreptul de a numi şi prezenta papei pe titularii episcopiei. Dela început a fost subordonată arhiepiscopiei maghiare de Esztergom. 124ÎnfiinŃată prin bula papală ,,Ad apostolicam Sedem,, din 26 noiembrie 1853 cu 773 parohii şi filiale şi cu 358.350 credincioşi (din care 629 de parohii şi filii cu 261.229 suflete de la dieceza Blajului şi 144 de parohii şi filiale cu 97.121 suflete de la cea ruteană de Muncaci). Ca şi la Oradea titularii erau scaunului erau numiŃi direct de împărat, la propunerea guvernului din Budapesta. Primul titular a fost Ioan Alexi (1856-1865) Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, pag. 239-240 125ÎnfiinŃată prin bula papală ,,Ad apostolicum ministerium,, din 26 noiembrie 1853 cu reşedinŃa la Lugoj. JurisdicŃia se întindea în Banat judeŃele Caraş-Veverin, Timiş, Torontal, Hunedoara, şi o parte din Arad şi Alba. I-au fost atribuite 22 de parohii din Banat (luate de la Oradea) şi 91 luate de la Arhiediceza Blajului, majoritatea în Hunedoara. Numărul total al credincioşilor se ridica la 38. 982. Ca şi în cazul celorlalte eparhii unite titularii erau numiŃi de de împărat. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, pag. 239-240 126ÎnfiinŃată prin Concordatul din 1927 şi prin bula papală ,,Sollemni Conventione,, din iunie 1930. 127Publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948. 128Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist 1945-1989, pag. 11

dictată de la Moscova,129care considera Biserica Unită un centru de influenŃă

occidentală şi rezistenŃă anticomunistă,130 a jucat un rol ritual-ceremonial şi

instrumental,131 stabilindu-i o responsabilitate morală, în distrugerea unei Biserici

surori de către un regim ateu.132 O parte a clerului şi mulŃi intelectuali greco-catolici nu

au aderat la această reîntregire şi datorită desfiinŃării eparhiilor unite, din acelaşi an, au

preferat să se roage în biserici romano-catolice.133 Istoricii uniŃi vorbesc şi de un număr

de 300, chiar 450 de preoŃi uniŃi arestaŃi şi condamnaŃi pentru delicte politice. Însă

dicŃionarul preoŃilor arestaŃi vorbeşte de un număr de doar 226 de clerici greco-

catolici.134 După RevoluŃia din decembrie 1989, s-a acordat libertate deplină tuturor

cultelor religioase din România. Aşa se explică şi Decretul nr. 9/1989 prin care era abrogat

Decretul 358/1948. În martie 1990 Vaticanul a numit şase episcopi catolici de rit latin şi cinci

de ,,rit grec (oriental) fără consultarea autorităŃilor de stat româneşti, ci doar cu anunŃarea lor

cu 24 de ore înaintea publicării actelor de numire. La protestul Ministerului Cultelor,

Vaticanul a răspuns între altele, că: ,,Recentele numiri se bazează pe faptul că dreptul canonic

adoptat acum trei ani de Conciliul Vatican prevede o asemenea practică de numire, fără a fi

129Denis Deletant, România sub regimul comunist, Ed. FundaŃia Academică Civică, Bucureşti, 1997, pag. 71-72 130Constantin Iordachi, Ortodocşi împotriva greco-catolicilor, în Sfera politicii, nr. 82, 2000, pag. 15 131Andre Kom, Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă în 1948, în Studii de istoria Bisericii, sub redacŃia lect. Univ. Ovidiu Bogzan, Editura UniversităŃii din Bucureşti, 2000, pag. 98 132Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist 1945-1989, pag. 27 133Este adevărat că ierarhii Bisericii Unite au avut mult de suferit în perioada regimului comunist totalitar. Au fost arestaŃi şi închişi toŃi ierarhii uniŃi din Ardeal, unii dintre ei au murit în închisoare ca: Valeriu Traian FrenŃiu de la Oradea arestat la 29 octombrie 1948 dus la Dragoslavele se îmbolnăveşte grav şi este internat în spitalul din Rucăr, dus la Căldăruşani este transferat mai apoi la închisoarea de la Sighet unde moare la 11iunie 1952, la vârsta de 77 de ani, a fost îngropat noaptea în cimitirul evreiesc pe malul Izei; Alexandru Rusu de la Baia Mare a fost arestat la 30 octombrie 1948, trecut prin închisorile comuniste, condamnat prin sentinŃa 1202 din 3 iulie 1957 a Tribunalului Militar Cluj la 25 de ani muncă silnică pentru trădare încarcerat la Gherla, Dej şi din nou Gherla moare la 9 mai 1963 a fost îngropat în cimitirul deŃinuŃilor mormântul 133; Ioan Suciu de la Blaj arestat, a fost încarcerat la M.A.I., de aici dus la Dragoslavele, apoi la Căldăruşani, din nou la M.A.I., apoi transferat la Sighet, celula 44, unde moare la 27 iulie 1953 din lipsă de hrană şi tratament medical, a fost îngropat în cimitirul săracilor din Cearda-Sighet, pe malul Izei, Vasile Aftenie de la Bucureşti arestat la 29 octombrie 1948 este dus la Dragoslavele, Căldăruşani şi de aici în 1949 la M.A.I. unde este Ńinut izolat pentru ca să scoată de la el mărturisiri despre viaŃa membrilor palatului regal unde era confesor, este mutat apoi la închisoarea Văcăreşti unde este torturat din ordinul generalului evreu Nicolschi şi apoi ucis în ziua de 10 mai 1950 a fost înmormântat în cimitirul Belu catolic; sau au fost condamnaŃi la domiciliu forŃat ca Ioan Bălan de la Lugoj dus la Dragoslavele, transferat la Căldăruşani şi de aici la Sighet (1950-1955) adus la spitalul Gerota Bucureşti, apoi la Curtea de Argeş, în 1957 mutat la Ciorogârla, transferat la Jilava unde grav bolnav este înfometat şi omorât în bătaie în timpul interogatoriilor luate din ordinul generalului Nicolschi înmormântat mai târziu în cimitirul Belu catolic; Iuliu Hossu de la Cluj a fost arestat la sfârşitul lunii octombrie 1948, iarna şi-o petrece la Dragoslavele jud. Argeş în vila patriarhală de aici, între 1949-1950 este dus la mănăstirea Căldăruşani, apoi este închis la Sighet între 1950-1955, moare la spitalul Colentina din Bucureşti în 28 mai 1970; episcopul Dr. Tit Liviu Chinezu a murit în închisoarea Sighet singur în celulă cu geamul deschis pe un ger năprasnic. Acelaşi tratament l-au primit şi alŃi slujitori ai Bisericii Unite: profesori de teologie, canonici, preoŃi. Pr. Prof. dr. Ioan Bota, Pagini din istoria suferinŃelor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-catolică, în perioada 1945-1989, în Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste, vol. II, FundaŃia Culturală Memoria filiala Argeş, Piteşti, 2003, pag. 91-104 134Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989, Documente şi mărturii, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 32

consultate autorităŃile din statele respective". În continuare, erau prezentate câteva cazuri de

astfel de numiri (Kiev, Minsk), care au iscat unele fricŃiuni, iar recent s-a procedat în aceeaşi

manieră în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, care ,,au fost anunŃate din curtoazie cu câteva

ore înainte ca numirile să fie publicate,,.135

Noii ierarhi erau: Mitropolitul Alexandru Todea (1912-2002), fost preot şi

protopop de Reghin. A fost hirotonit de superiorul catedralei romano-catolice Sf. Iosif din

Bucureşti, episcopul Iosif Schubert, fireşte ,,în ritul latin,, în primele luni ale anului 1990

au fost hirotoniŃi trei noi episcopi: de Oradea, Cluj-Gherla şi Baia Mare, toŃi numiŃi de papa

în martie 1990.136

Revendicările patrimoniale137 susŃinute cu vehemenŃă de greco-catolici nu au

urmărit alt scop decât să acopere juridic revendicările prozelitiste amintite mai sus, în

convingerea că cel care are biserica parohială îi are şi pe credincioşi. Pornind de la

suferinŃele create de interdicŃia comunistă şi cu scopul blamării şi calomnierii

celorlalŃi creştini, Biserica Catolică de rit bizantin din România a dovedit un

triumfalism exagerat, potrivit căruia greco-catolicii sunt eroii, iar ortodocşii trădătorii

neamului românesc. Meritele pe care şi le-au adus au constituit substanŃa predicii lor post-

comuniste. Culmea este faptul că majoritatea covârşitoare (dacă nu totalitatea)

credincioşilor lor eroi s-au botezat, s-au miruns, s-au împărtăşit, s-au cununat în Biserica

Ortodoxă "trădătoare".138 Mai mult chiar, o serie de preoŃi ortodocşi certaŃi cu sfintele

canoane sau doritori de funcŃii mai înalte au trecut la greco-catolici, pentru a scăpa de

caterisire. În baza Decretului 9/1989 mitropolitul Alexandru Todea, episcopii şi preoŃii

catolici de rit oriental, ca şi o serie de intelectuali în articole de o mare duritate, dar şi lipsă

de obiectivitate solicită restituirea tuturor bunurilor deŃinute de fosta Biserică unită în anul

1948 (restitutio in integram), adică: bunurile aparŃinătoare parohiilor foste unite (biserici,

case parohiale, cimitire), azi proprietatea parohiilor ortodoxe (ca urmare a revenirii la

Ortodoxie a foştilor credincioşi uniŃi), ca şi bunurile fostelor unităŃi administrative-

bisericeşti unite trecute în proprietatea Statului, prin Decretul 358/1948 (se uită că au

trecut în patrimoniul Statului şi numeroase imobile şi terenuri agricole, păduri ale Bisericii

Ortodoxe). La 16 decembrie 2005, Roma a ridicat Biserica Română Unită de la statutul de

Biserică mitropolitană sui iuris, la acela de Biserică Arhiepiscopală Majoră, statut care îi

135Ziarul Adevărul din 25 martie 1990, pag. 3 136Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, UniaŃia în Transilvania în trecut şi astăzi, pag. 37 137Andre Kom, Actualul litigiu privind bunurile Bisericii Române Unite într-o perspectivă istorico-documentară, în Biserică, Putere, Societate. Studii şi documente, Ed. UniversităŃii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, pag. 187 138Irimie Marga, În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodox-catolic, de la Rodos la Balamand, Ed. Paralela 45, ColecŃia Carte Religioasă, 2000, pag. 177

conferă mai multe drepturi şi mai multe obligaŃii, de care Ńin şi regulile privitoare la alegerea

episcopilor şi a arhiepiscopului major. Dacă mitropolitul era ales de Papă dintr-un număr de

trei candidaŃi propuşi de provincia mitropolitană, arhiepiscopul major este ales de conferinŃa

episcopală a bisericii arhiepiscopale majore şi confirmat de Papă. Consiliul episcopilor uniŃi s-

a transformat astfel în sinod al episcopilor.

B) Diferendul patrimonial dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-

Catolică

Un decret-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune NaŃională din data de 24 aprilie

1990 prevedea că bunurile Bisericii Greco-catolice aflate în proprietatea statului urmează să

fie restituite vechiului proprietar.

Diferendul aceasta urma să fie stabilit prin comisiile bilaterale de dialog, formate din

reprezentanŃi ai ambelor culte. În prima parte a anilor 1990, instanŃele de judecată au

considerat că doar comisiile bilaterale de dialog ar fi abilitate să rezolve chestiunea dreptului

de proprietate asupra lăcaşelor de cult disputate, fără ca justiŃia să se poată pronunŃa în caz de

neînŃelegere a părŃilor Aceste comisii nu au reuşit să rezolve situaŃiile conflictuale, ceea ce a

făcut ca greco-catolicii să se adreseze instanŃelor de judecată.

Reglementarea folosirii lăcaşelor de cult s-a făcut şi prin promovarea de Proiecte de

lege. Prima iniŃiativă în acest sens a aparŃinut senatorului Matei Boilă (PNłCD). Acest proiect

a fost completat de senatorul jurist Corneliu Turianu şi adoptat de Senatul României în şedinŃa

din 12 iunie 1997. Proiectul prevedea folosirea în comun de către comunităŃile ortodoxe şi

greco-catolice în localităŃile în care există o singură biserică, respectiv folosirea exclusivă a

unei biserici de către comunităŃile greco-catolice în localităŃile în care există două sau mai

multe lăcaşe de cult. Legea Boilă-Turianu a stârnit o puternică reacŃie a episcopatului

Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, care a trimis pe 12 septembrie 1997 o scrisoare

Parlamentului României.

VIII. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică

A) ÎNCEPUTURILE

Momentul schimbării atitudinilor celor două Biserici în raporturile lor a venit, abia, în

secolul XX, când reprezentanŃii celor două Biserici, patriarhul ecumenic Atenagora şi Papa

Paul VI, s-au întâlnit frăŃeşte la Ierusalim. Acest fapt a însemnat primul pas către o nouă etapă

în istoria relaŃiilor ortodoxo-catolice. A urmat actul memorabil petrecut la 7 decembrie 1965,

când cei doi întâistătători ai Bisericii Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe au ridicat, în mod

oficial, sentinŃele reciproce de excomunicare (anatemele) din anul 1054. De atunci, cele două

Biserici nu se mai pot considera schismatice, pentru că actul petrecut la anul 1054 a fost "şters

din memoria şi din mijlocul Bisericii".139

Urmele unei schisme nu dispar de la sine. Din acest motiv, pasul următor a însemnat

tocmai angajarea acestor Biserici în vederea refacerii deplinei comuniuni. La 26 mai 1967

Secretariarul roman pentru unirea creştinilor,a publicat un Îndreptar (directoriu) privitor la

mai multe probleme religioase. Acest Îndreptar a fost privit în momentul apariŃiei ca o dorinŃă

a catolicilor de a acŃiona împreună cu ,,fraŃii despărŃiŃi,, regulile anterioare privitoare la

relaŃiile dintre credincioşi şi participarea lor la cultul divin public suferă ameliorări

substanŃiale.140

Toate acestea au fost numite sugestiv dialogul dragostei. 141

În martie 1976, papa Paul VI a numit Comisia catolică pentru pregătirea

dialogului teologic cu Biserica Ortodoxă,formată din membri ai Secretariatului pentru

Promovarea UnităŃii Creştine al Vaticanului şi teologi catolici de prestigiu.142

Odată constituite cele două Comisii, ortodoxă şi catolică, s-au creat premisele

începerii efective a dialogului teologic, a cărui necesitate se simŃea tot mai mult.

Prima reuniune plenară a Comisiei catolice privind începutul dialogului s-a Ńinut la

Roma, între 11-14 octombrie 1976. Comisia tehnică interortodoxă pentru pregătirea

dialogului cu catolicii a avut trei reuniuni plenare. Prima s-a Ńinut la Chambesy (ElveŃia), între 139Cezar Vasiliu, RelaŃiile dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, de la anunŃarea Conciliului II Vatican (ianuarie 1959), până în decembrie 1970, teză de doctorat în Teologie, Bucureşti, 1976, pag. 85-87 140 T. N. Manolache, Un îndreptar catolic pentru acŃiuni ecumenice, în Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1967, pag. 628-629 141Irimie Marga, op. cit., pag. 18 142Irimie Marga, op. cit., pag. 21

21-24 iunie 1977, sub preşedinŃia mitropolitului Meliton al Calcedonului. PărŃii catolice i s-a

cerut reconsiderarea problemelor prozelitismului şi uniatismului - probleme care vor crea

ulterior multe greutăŃi în calea dialogului şi s-a propus ca prima temă de dialog să privească

Sf. Taine şi implicaŃiile lor eclesiologice.143Pentru sincronizarea activităŃii celor două

Comisii pregătitoare ale dialogului, s-a hotărât înfiinŃarea unui Comitet de coordonare,

format din teologi ai ambelor Comisii, ortodocşi şi catolici, care să se întrunească la o

dată ulterioară.144

A doua reuniune a Comisiei teologice interortodoxe pentru pregătirea dialogului

ortodoxo-catolic a avut loc la Chambesy, între 14-18 noiembrie 1977, sub preşedinŃia

mitropolitului Partenie al Cartaginei (Patriarhia Alexandriei). Comisia a propus zece teme

privind Sf. Taine pentru a fi discutate în prima fază a dialogului cu Biserica Romano-Catolică.

Cea de-a treia reuniune a Comisiei tehnice interortodoxe pentru pregătirea

dialoguluiortodoxo-catolic a avut loc la Chambesy, între 25-27 iunie 1978, sub preşedinŃia

mitropolitului Partenie al Cartaginei. Membrii Comisiei au analizat şi şi-au însuşit rezultatele

Grupului mixt de coordonare, mai exact, lista de teme propusă pentru dialog.145

B). DESFĂŞURAREA DIOLOGULUI

Prima Adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic ortodoxo-catolic a

avut loc între 29 mai-4 iunie 1980, mai întâi în insula Patmos şi apoi în insula Rodos,

Comisia fiind invitata Patriarhiei Ecumenice.

A doua Adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic ortodoxo-catolic a avut

loc la Miinchen (Germania), în Exerzitienhaus Schloss Fiirstenried, între 30 iunie - 6 iulie

1982.

A treia Adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic orto-doxo-catolic a

avut loc în insula Creta (Grecia), la Academia Ortodoxă din Gonia-Colimvari, între 30

mai şi 8 iunie 1984.

143Lect. Dr. Cezar Vasiliu, Pregătirea, începerea şi perspectivele dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, pag. 390-391 144Irimie Marga, op. cit., pag. 22 145BOR a fost reprezentată de pr. prof. Dumitru Popescu şi pr. prof. Ioan Bria; cf. Pr. Prof. Dumitru Popescu, RelaŃiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, în Studii Teologice, nr. 5-10/1979, pag. 378

A patra adunare generală a Comisiei mixte de dialog (Bari, Italia,1986 şi 1987)

A cincea Adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic ortodoxo-catolic

Noul-Valamo Finlanda, 19-27 iunie 1988.

Cea de-a şasea Adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic ortodoxo-

catolic s-a întrunit în localitatea Freising (lângă Munchen) în vechiul centru al

Arhiepiscopiei de Munchen, între 6-15 iunie 1990.

Din DeclaraŃia de la Freising reiese clar că uniatismul şi prozelitismul nu au fost şi nu

sunt altceva decât consecinŃele unei eclesiologii exclusiviste. Părerea că ortodocşii se pot mântui

numai prin întoarcerea la Biserica Catolică a dus, în istorie, la acŃiunea voită şi silită, de

convertire a acestora la catolicism. Aşa s-a ajuns la prozelitism. Astăzi, o dată cu părăsirea

eclesiologiei exclusiviste, cele două Biserici aflate în dialog condamnă cu vehemenŃă

prozelitismul, ca o activitate ce nu are nici un suport teologic şi moral.

Cea mai nefericită formă de prozelitism catolic asupra ortodocşilor a constituit-o, din

păcate, uniatismul. Aşa cum se afirmă în DeclaraŃie, uniatismul, consecvent viziunii exclusiviste

medievale, s-a vrut o "metodă de a apropia Bisericile", în realitate însă, nu a adus decât noi

disensiuni, conflicte şi suferinŃe.

Întrunirea Comisiei ortodoxe de dialog cu catolicii (Constantinopol, 10 - 14 decembrie

1990)

Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie Plămădeală

al Transilvaniei şi pr. prof. Dumitru Radu. Tema a fost, aşadar, uniatismul care, după cum

se organizează şi acŃionează în Ńările răsăritene, dar şi în Orientul Mijlociu, se dovedeşte

a fi o piedică serioasă în calea dialogului. La aceasta se adaugă faptul că Vaticanul nu este

consecvent în declaraŃii şi fapte.

DelegaŃii şi-au exprimat nemulŃumirea faŃă de faptul că uniŃii se comportă ca şi

cum credincioşii nu se pot mântui în Biserica Ortodoxă, uitând, parcă, de faptul că

Conciliul II Vatican a declarat Biserica Ortodoxă ca Biserică-soră şi că dispune de

mijloace de mântuire ca şi Biserica Catolică. Atitudinea Bisericilor Unite a fost unanim

condamnată. în acelaşi timp, s-a observat că hotărârile comune luate la Viena şi la

Freising nu sunt respectate nici de uniŃi, dar nici de romano-catolici. Or, acest fapt naşte

un mare semn de întrebare asupra dialogului. În acest caz mai are el vreun rost?146 Ce

raŃiune mai poate avea un dialog care rămâne doar pe hârtie şi nu se transpune în practică

A şaptea Adunare generală a Comisiei mixte de dialog (Balamand, Liban, 1 7 - 2 4

iunie 1993). 146Ibidem, pag. 207

Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie Plămădeală şi de

pr. prof. Dumitru Radu.

Lucrările adunării generale s-au concretizat în Documentul de la Balamand Uniatismul,

metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, concluzia lui

fiind că uniatismul nu mai poate constitui metodă şi model de unire a celor două Biserici.

Din acest motiv, o mare parte a documentului de la Balamand priveşte reevaluarea

acestui trecut, de data aceasta în consens, lipsit de viziuni subiectiviste

Din această conştiinŃă s-a născut chiar dialogul ortodoxo-catolic. Ea este singura forŃă

ce a susŃinut intens ideea că Biserica trebuie, astăzi, să-şi regăsească unitatea. Un teolog

ortodox din Apus, legat de această dorinŃă de unitate, spunea că nu trebuie să ne întrebăm

dacă avem voie să ne unim, ci trebuie să ne întrebăm, mai ales, dacă avem voie să mai

rămânem separaŃi.147

După încercările eşuate ale unirilor totale prin aşa-zisele "sinoade unioniste", au

urmat unirile parŃiale, adică acele iniŃiative care "au condus la unirea unor anumite

comunităŃi cu Scaunul de la Roma", antrenând "ruperea acestor comunităŃi de Bisericile

lor mame din Răsărit" (pct. 8 din Document). Aceste iniŃiative au apărut "în diverse

regiuni ale Răsăritului", printre care şi Transilvania, "sub impulsul unor factori exteriori

Bisericii" (pct. 8 din Document). Acelaşi punct 8 spune în concluzie: "Aşa s-au născut

Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaŃie care a devenit sursă de conflicte şi de

suferinŃe." AfirmaŃiile anterioare sunt de importanŃă capitală. Ele nu sunt o noutate

pentru istoriografia ortodoxă, care a fost fidelă adevărului. Noutatea constă în aceea că,

pentru prima dată, catolicii recunosc aceste fapte în mod oficial. De la apariŃia lor şi până

astăzi, catolicii au prezentat aceste uniri parŃiale ca momente benefice pentru refacerea

unităŃii Bisericilor. De data aceasta se recunoaşte adevărul că, în loc să fie un progres, ele

au fost, de fapt, rupturi în sânul Bisericilor Ortodoxe locale şi, prin aceasta, surse de

conflicte. În felul acesta se explică de ce şi astăzi, după sute de ani, uniatismul creează

tensiuni şi violenŃe. Punctul 8 al documentului conŃine, aşadar, afirmaŃii pline de since-

ritate. Ele aduc o schimbare radicală în optica istoriografiei catolice. O dată trebuia să

vină şi momentul adevărului în Biserica Catolică, chiar dacă el este amar. De această

amărăciune, Biserica Ortodoxă s-a împărtăşit secole de-a rândul.

147Ernst Christoph Suttner, Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul istoriei bisericeşti, Iaşi, 1998, pag. 14 (este vorba de Mitropolitul Damaskinos Papandreou al ElveŃiei)

A opta Adunare generală a Comisiei mixte de dialog, 2000 iulie 9-19, la Mount

St.Mary în Statele Unite ale Americii ( Arhidieceza de Baltimore).

Anul 2000, considerat anul jubileului, a avut o semnificaŃie deosebita pentru creştinism.

Totodată, Comisia mixta a aniversat douăzeci de ani de la prima ei sesiuneplenară. DiscuŃiile s-au

axat pe Documentul de la Balamand. Dacă, pentru Vatican Documentul de la Balamand a

reprezentat o soluŃie satisfăcătoare, el reuşind să determine, în cele din urmă, acceptarea lui chiar

şi de către Bisericile unite din Orientul Apropiat si Ucraina, în Bisericile Ortodoxe el a provocat

adevărata criză. Datorită lipsei delegaŃilor Bisericilor Serbiei, Bulgariei, Greciei, Cehiei şi

Slovaciei şi datorită poziŃiei intransigente a romano-catolicilor în acceptarea Documentului de la

Balamand, ortodocşii au declarat nul Documentul de la Balamand. Prin urmare, întrunirea de la

Baltimore a confirmat înca o data, după Balamand, impasul dialogului teologic. Tema adunării a

fost ,,ImplicaŃiile ecleziologice şi canonice ale uniatismului,,. Adunarea de la Baltimore s-a

limitat să acorde presei o simplă declaraŃie,148fără a cădea de comun acord asupra unui document

final cu privire la Bisericile Unite cu Roma. Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat

P.S. Episcop Timotei Seviciu al Aradului şi arhid. conf.univ. dr. loan I. Ică jr.

A noua Adunare generală a Comisiei mixte de dialog-anul 2006 septembrie, la

Belgrad

Lucrările celei de a X-a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte InternaŃionale de Dialog

Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică (Ravena, 8-15 octombrie 2007)

IX. Vizita papei Ioan-Paul al II-lea în România

Într-un context bisericesc şi politic favorabil, între 7 şi 9 mai 1999 a avut loc vizita

papei Ioan-Paul II în România. Vizita a avut semnificaŃii deosebite, mai întâi pentru că a

încurajat şi întărit relaŃiile ortodoxo-catolice, deci implicit şi dialogul teologic oficial,

aflat într-un moment de stagnare149 şi, apoi, pentru că a fost prima vizită a unui papă într-

o Ńară majoritar ortodoxă. Alegerea României dintre toate Ńările majoritar ortodoxe a fost

un motiv de mândrie naŃională, expresie a ospitalităŃii şi îngăduinŃei româneşti, dar mai

ales o accentuare evidentă a originii latine a poporului nostru.

Teodor Baconsky, ambasadorul României la Vatican şi unul dintre artizanii vizitei,

afirma că papa însuşi aconsiderat acest moment drept un pas important al integrării

148Ernest Christoph Suttner, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, pag. 135 149Pr. Lect. Vasile Pop, Dialogul Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici creştine, pag. 203

europene prin integrare religioasă.150,,Hotărându-se să devină prima Biserică

dreptcredincioasă, care îl găzduieşte pe un papă, B.O.R. a ajutat Ńara într-un mod

determinant. (...) Şi-a făcut curaj, un curaj epocal pentru a ajunge din urmă timpurile faŃă

de care avea datorii neplătite şi pentru a le devansa profetic.(...) E limpede că acum

Biserica majoritară a dobândit mai multă prestanŃă, dar şi multe responsabilităŃi

suplimentare: aceea de a antrena în dialogul cu catolicismul celelalte Biserici Ortodoxe,

fără asentimentul cărora nimic solid nu va putea fi construit; aceea de a coopera pastoral

cu catolicii de ambele rituri din România (...); aceea de a face din Sud-estul Europei un

laborator pacific; aceea de a se împăca sincer cu intelectualiişi de a dialoga cu societatea

civilă; în fine, aceea de a-şi linişti propriii extremişti,depăşind idolatria etnică în direcŃia

unei sobornicităŃi cu adevărat patriotice,,.151

Papa Ioan-Paul II a răspuns, în limba română, că soseşte cu bucurie într-o Ńară de

credinŃă apostolică, cu o Biserică întemeiată de Sfântul Apostol Andrei, "Ńară punte între

Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, pe care tradiŃia

o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului.,,152

În aceeaşi zi au urmat o scurtă vizită şi rugăciune la catedrala patriarhală, întâlnirea cu

membrii ConferinŃei Episcopale Române şi vizita de curtoazie la PreşedinŃia României, unde i

s-a prezentat şi o expoziŃie cu tema "Primul mileniu creştin pe teritoriul României". Prima zi

s-a încheiat cu o "DeclaraŃie comună" semnată de papa Ioan-Paul II şi de patriarhul Teoctist,

prin care s-a cerut încetarea războiului din Iugoslavia. Cea de-a doua zi, sâmbătă, 8 mai 1999,

a început cu o rugăciune la cimitirul Belu-Catolic din Bucureşti, la mormintele cardinalului

Iuliu Hossu şi a episcopului Vasile Aftenie, după care s-a continuat cu Sf. Liturghie în rit

bizantin, în catedrala Sfântul Iosif, la care au asistat şi câŃiva membri ai Sf. Sinod al BOR, în

frunte cu mitropolitul Daniel al Moldovei. Impresionant la această Liturghie a fost faptul că s-

a folosit pâine, iar nu azimă, şi credincioşii s-au împărtăşit cu ambele elemente ale Sf.

Euharistii. Aceasta arată că diversitatea liturgică nu poate constitui un obstacol în realizarea

unităŃii dintre ortodocşi şi catolici.153

150Teodor Baconsky, Ioan I. Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ştefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, Pentru un creştinism al noii Europe, Seria Boltzmann, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 197 151Teodor Baconsky, Despre vizita papei, în Deisis, nr. 9-10,2000, pag. 39-41 152Toate cuvântările rostite cu ocazia acestei vizite, precum şi desfăşurarea întregului program au fost publicate în Actualitatea Creştină, periodic al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, număr special, Bucureşti 1999, 46 pag. (citatul este luat de la pag. 9) 153Irimie Marga, op. cit., pag. 299

Papa, în cuvântul său, a afirmat că "unitatea creştinilor este înainte de toate lucrarea

Duhului Sfânt". Patriarhul Teoctist, prezent la această Misă, a spus că "dăm slavă lui

Dumnezeu pentru darul întâlnirii în rugăciune şi în speranŃa realizării unităŃii de credinŃă."

Poate gesturile cele mai sugestive ale acestei zile au fost cele prin care cei doi

întâistătători, la cele două slujbe liturgice, şi-au înmânat, ca daruri frăŃeşti, câte un potir. Dar, din

nefericire, câte un potir gol, semn că cele două Biserici surori nu sunt încă în comuniune deplină,

dar doresc să-şi regăsească unitatea în credinŃă, care să se reflecte şi în unitatea liturgică, adică în

împărtăşirea din acelaşi potir. În seara aceleiaşi zile, papa Ioan-Paul II a părăsit România de la

aeroportul Băneasa. Pe aeroport, papa şi-a rostit cuvântul de rămas bun, adresând creştinilor

invitaŃia de a-şi manifesta fraternitatea: "Acesta este visul pe care-1 port cu mine... ca toŃi

creştinii să fie una. IntraŃi cu acest vis în noul mileniu." Patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt de

mulŃumire pentru acest pelerinaj, încheind cu următorul îndemn: Să continuăm ceea ce am

început şi să îndrăznim lucruri noi!154

În urma vizitei două aspecte se desprind: în primul rând, papa Ioan-Paul II a contribuit

esenŃial la recunoaşterea României ca Ńară-punte între Orient şi Occident, la afirmarea originii

apostolice a Bisericii Ortodoxe Române întemeiată de Sfântul Apostol Andrei, şi a accentuat

originea latină a poporului nostru de credinŃă ortodoxă.155

Concluzii

Reforma îşi are rădăcinile în Renaştere şi Umanism, mişcări ce au dat naştere la două

curente: unul ce tindea spre laicizare şi altul ce accentua creştinismul, din a căror ciocniri,

uneori violente, apare ca o revoltă contra tuturor nemulŃumirilor acumulate în timp. Reforma

se va naşte cu Luther, însă numai în Europa au existat patru centre ale reformei protestante,

care au activat autonom fiecare faŃă de celelalte în calitate de centre de elaborare teologică şi

de iniŃiativă reformatoare. Sistemul de alianŃe politice şi militare dintre catolici şi protestanŃi

din Europa secolului al XVI-lea, a permis ca noua învăŃătură eretică a lui Luther, potrivit dietei

de la Worms din 1521 să se răspândească în Germania, îmbrăŃişată acum de principii germani

154cf. Trei zile dintr-un mileniu, 7 - 9 mai 1999. Vizita Papei Ioan-Paul II în România, Bucureşti, 1999, pag. 3 155Irimie Marga, op. cit., pag. 303

în detrimentul catolicismului imperial. Luteranismul se v-a răspândi şi în afara graniŃelor

Imperiului, (prin schimbul de studenŃi şi legăturile comerciale) în special în nordul

Europei, fiind considerat ca ,,expresia creştinismului potrivit spiritului germanic şi nordic

scandinav,,.

Conciliul de la Trident (1545 -1563), al XIX-lea Conciliu ecumenic, aşa cum îl

socoteşte Biserica Romano-Catolică, (prima etapă a Conciliului 13 decembrie 1545-2 aprilie

1547, sesiunile I–X; a doua etapă a Conciliului: 1 mai 1551-28 aprilie 1552, sesiunile XI–XVI; a

treia etapă a Conciliului: 18 ianuarie 1562- 4 decembrie 1563, sesiunile XVII–XXV), şi-a

încheiat lucrările fără să fi definit unele doctrine importante, ca cea a primatului jurisdicŃiei

papale sau cea a raportului dintre puterea papei şi puterea episcopilor.

Fenomenul marcant al acestei perioade de după Conciliul de la Trident este cel al

confesionalizării creştinismului occidental, un fenomen inedit pentru Europa creştină. Motivul

este simplu: Reforma protestantă fusese respinsă de Roma care o considera eretică, dar acceptată

drept creştină de regiuni vaste ale vestului Europei. ConsecinŃa inevitabilă a fost descompunerea

societăŃii creştine apusene în patru grupări confesionale: catolico-romană, luterană, calvină şi

anglicană. Două sunt aspectele principale ale procesului de confesionalizare: înainte de toate, o

activitate de stabilizare doctrinară, însoŃită şi urmată de o puternică voinŃă antagonistă, datorită

căreia Europa intră într-o fază de rivalităŃi spirituale şi ecleziale intersectate cu un amestec de

istorii dinastice şi interese politice.

Victorioasă în inima Europei Centrale, în Boemia şi Austria, reconquista catolică s-a

extins treptat înspre Răsărit, avându-i ca subiecŃi la sfârşitul secolului al XVII-lea pe ruteni,

sârbi şi români. Dublată de recucerirea politico-militară a spaŃiului central-răsăritean de

către Imperiul Habsburgic, aceasta a avut în vedere unirea ortodocşilor cu Biserica Romei,

etapă indispensabilă pentru resorbŃia schismei în Orient. AcŃiunile puterii politice şi ale

misionarilor iezuiŃi au asigurat spre sfârşitul veacului al XVII-lea în spaŃiul Europei

Centrale succesul înnoirii catolice conform normelor Conciliului tridentin şi a dus la for-

marea unei identităŃi catolice bazate pe o conştiinŃă politico-confesională. Desfăşurate în

timpi identici, recatolicizarea şi reconquista au întărit catolicismul central-european,

extinzându-se treptat înspre Răsărit. Este un adevăr istoric că încă de la început, Biserica

creştină organizat sub formă de comunităŃi locale, independente din punct de vedere

organizatoric şi jurisdicŃional, fără să recunoască vreodată un centru bisericesc mondial.

Ecumenismul strict confesional promovat de catolicism a fost pus în practică şi în trecut şi

prin diferite metode de prozelitism, dintre care cea mai importantă a fost uniatismul.156

În ultima vreme, datorită şi faptului că unele foruri ale Bisericii Romano-catolice au

pus în circulaŃie ideea că uniatismul ar trebui considerat ca o punte de legătură şi de trecere

între Orientul şi Occidentul creştin, problema uniatismului sub aspect teologic şi practic a

fost reluată şi în discuŃiile interconfesionale. Cu această ocazie uniatismul a fost demascat nu

numai ca o formă de prozelitism abuziv ci şi ca un nonsens din punct de vedere

confesional.157 Căci convertirea ortodocşilor la catolicism ar presupune o lipsă de raŃiune

istorică şi dogmatică, de aceea uniatismul constituie un factor care, lovind în însăşi natura de

Biserică a Ortodoxiei, face imposibil dialogul dintre cele două părŃi. Uniatismul a fost

rezultatul unui abuz istoric şi misionar pe care catolicismul 1-a practicat în rândul Bisericilor

Răsăritene. El a fost o formă hibridă de romano-catolicism, folosită ca instrument de

propagandă şi prozelitism în rândul ortodocşilor. Camuflată sub promisiunea că credinŃa

ortodoxă nu va suferi nici o modificare în schimbul acceptării jurisdicŃiei papale,

propaganda catolică a întreprins acŃiuni de rupere a unor grupuri de credincioşi ortodocşi de

la Biserica mamă, urmărind suprimarea Bisericii Ortodoxe ca atare.158 Iar datorită faptului că

Bisericile Ortodoxe erau organizate pe principiul naŃional, uniatismul a urmărit şi

deznaŃionalizarea credincioşilor ortodocşi. De aceea, revenirea uniŃilor din Ardeal la Biserica

Ortodoxă în 1948 trebuie privită, ca având nu numai o importantă bisericească locală, ci şi

una naŃională, precum şi o importanŃă ecumenică, căci reintegrarea uniŃilor în Biserica

Ortodoxă din care au ieşit este un act hotărâtor în vederea pregătirii dialogului şi apropierii

dintre Ortodoxie şi Catolicism.159

156Diac. asist. Ioan Bria, Un obstacol în calea ecumenismului, prozelitismul confesional, în B. O. R., nr. 9-10, 1970, pag. 1060 157Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în B.O.R., nr. 3-4, 1969 pag. 355—390 158Asist. diac. Al. I.Ciurea, Rezistenta Bisericii Româneşti fată de prozelitismul catolic, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1949, pag. 206—207 159RedacŃia, Mărturisiri de interes creştin general din partea Bisericilor Unite, în B. O. R., 1963, pag. 9—10